Rusia lui Putin

 

Anna Politkovskaia
Rusia lui Putin
Editura Meteor Press, 2022
traducere din engleză de Viorica Horga

Citiți introducerea acestei cărți.

*****
Intro

Cunoscută de mulți ca fiind "conștiința morală pierdută a Rusiei", Anna Politkovskaia a fost corespondent special pentru ziarul rus Novaia gazeta, fiind răsplătită cu multe premii pentru articolele ei. Este autoarea cărților Un război murdar, Rusia lui Putin și Jurnal rusesc (Editura Meteor Press, 2010), dar și a culegerii de texte Doar adevărul (Editura Meteor Press, 2011).

Până în octombrie 2006, când a fost asasinată, Anna Politkovskaia dobândise o faimă internațională pentru reportajele din războaiele cecene și pentru curajoasa demascare a corupției la nivel de stat din Rusia.

Pericolele pe care le-a înfruntat și amenințările la care a fost supusă în decursul activității sale au fost deseori omise sau minimalizate. Spiritul autoarei va dăinui prin forța sa inspiratoare, trezind la realitate conștiința civică pentru apărarea drepturilor sacre ale omului.

Fragment

Armata țării mele și mamele ei

În Rusia, armata este un sistem închis care nu diferă de o închisoare. Nimeni nu intră în armată sau în închisoare decât dacă autoritățile vor acest lucru. Odată ajuns acolo, trăiești o viață de sclav.

Sistemele militare de pretutindeni încearcă să păstreze tăcerea asupra acțiunilor lor. Probabil din acest motiv vorbim despre generali ca și cum ar face parte dintr-un trib internațional ai cărui membri au același profil de personalitate pe întreaga planetă, indiferent de președintele sau de statul pe care îl servesc.

Totuși, există anumite particularități ale armatei ruse, sau mai degrabă ale relațiilor dintre armată și populația civilă. Autoritățile civile nu au niciun fel de control asupra lucrurilor care se întâmplă în armată. Un soldat aparține celui mai de jos rang în ierarhia militară. Este un nimeni. Este un nimic. În interiorul zidurilor de beton ale cazărmii militare, un ofițer îi poate face unui soldat orice vrea. La fel, un ofițer superior poate face cu un coleg mai tânăr tot ce-i trece prin minte. Probabil vă spuneți că lucrurile nu au cum să stea chiar atât de rău. Ei bine, nu întotdeauna. Uneori este mai bine, dar numai pentru că un anumit individ cu trăsături umane și-a chemat la ordine subordonații. Este singura situație în care mai apare câte o rază de speranță.

V-ați putea întreba ce fac atunci conducătorii țării? Președintele este din oficiu comandantul-șef al armatei și prin urmare direct răspunzător de tot ce se întâmplă în interiorul ei, nu-i așa?

Din nefericire, odată ce ajung la Kremlin, conducătorii noștri nu fac nicio tentativă de a pune capăt ilegalităților din armată, ci sunt mai degrabă înclinați să acorde și mai multă putere ofițerilor superiori. În funcție de felul în care un lider tratează armata, fie este susținut la rândul lui, fie activitatea îi este subminată. Singurele încercări de a umaniza armata le-a făcut Elțin, în cadrul programului de promovare a libertăților democratice. Dar nu au fost schimbări de durată. În Rusia este mai important să te ții bine de putere decât să te preocupi de viața soldaților, așa că, după ce conducerea armatei s-a baricadat în spatele unui zid de indignare, Elțin a fluturat steagul alb și s-a predat generalilor.

Putin nici măcar nu a făcut o asemenea încercare. El însuși este ofițer. Punct. Când a apărut prima dată pe ecranul radarului politic al Rusiei, ca posibil șef de stat și nu ca director nepopular al Serviciului Federal de Securitate (FSB) detestat de toată lumea, el a început să facă afirmații conform cărora armata, al cărei rol fusese restrâns sub Elțin, trebuia să renască, iar pentru asta se pare că ar fi fost nevoie de un al doilea război cecen. Tot ce s-a întâmplat după aceea în Caucazul de Nord poate fi analizat pornind de la această premisă. Când a început cel de-al Doilea Război Cecen, armatei i s-a dat mână liberă, iar urmarea a fost că în alegerile prezidențiale din 2000 ea a votat in corpore în favoarea lui Putin. Armata a descoperit că războiul în curs este foarte profitabil, o sursă de promovări, de tot mai multe medalii și de consolidare rapidă a unor cariere. Generalii din serviciul activ care și-au început cariera în politică sunt catapultați direct în elita politicii. Pentru Putin, renașterea armatei este o realizare palpabilă, după umilința suferită în timpul lui Elțin și înfrângerea din Primul Război Cecen.

În relatările care urmează vom vedea care au fost modalitățile concrete prin care Putin a ajutat armata. Veți putea spune și dumneavoastră dacă v-ar plăcea să trăiți într-o țară în care taxele pe care le plătiți sunt destinate susținerii unei asemenea instituții. Sau cum v-ați simți atunci când băieții dumneavoastră ar fi încadrați la "resurse umane" de îndată ce au împlinit vârsta de 18 ani. Sau cât de satisfăcuți ați fi de o armată din care soldații dezertează în număr mare în fiecare săptămână, uneori și câte un detașament sau o companie odată. Ce părere ați avea despre o armată în care într-un singur an, 2002, un batalion de peste 500 de oameni a fost ucis, nu în vreo bătălie, ci în bătaie? În care ofițerii fură tot, de la bancnotele de 10 ruble, trimise soldaților de către părinți, până la o coloană întreagă de tancuri? În care pe ofițeri îi unește ura față de părinții soldaților din cauză că, atât de des, când lucrurile devin de nesuportat, mamele îndurerate protestează față de moartea fiilor lor și cer pedepsirea vinovaților.

Nr. U-729343, uitat pe câmpul de bătălie

18 noiembrie 2002. Nina Levurda, pensionată după 25 de ani de învățământ, este o femeie masivă, lentă în mișcări, bătrână și obosită, cu o serie de boli serioase. Ea a așteptat ore întregi, la fel cum o făcuse de multe ori și în anul precedent, în neprimitoarea sală a judecătoriei raionale Krasnaia Presnia din Moscova.

Nina nu mai are către cine să se îndrepte. Este o mamă care și-a pierdut fiul; ba chiar, mai rău, care nu știe adevărul despre fiul ei. Locotenentul Pavel Levurda s-a născut în 1975. Pentru armată, el era Nr. U-729343. A fost ucis în Cecenia la începutul celui de-al Doilea Război Cecen, adică al războiului care, potrivit lui Putin, a contribuit la renașterea armatei. Vom vedea modul în care aceasta a renăscut după cele povestite de Nr. U-729343 în ultimele sale luni de viață. Ceea ce o determinase pe Nina să facă turul instituțiilor judiciare în ultimele unsprezece luni nu era faptul că acesta murise, ci împrejurările în care avusese loc moartea lui. Ea nu mai avea decât o dorință: să capete un răspuns exact și oficial de la Stat referitor la motivul pentru care fiul ei fusese abandonat pe câmpul de luptă. Și mai voia să afle de ce, de la moartea lui, ea însăși fusese tratată atât de revoltător de către Ministerul Apărării.

De mic copil, Pavel visase la o carieră în armată. În zilele noastre, nu este un lucru prea des întâlnit. Copiii din familiile sărace fac cereri pentru a fi admiși la academii militare, dar scopul lor este să obțină grade și apoi să fie trecuți în rezervă. Nenumăratele rapoarte venite de la cabinetul președintelui, pe un ton atât de satisfăcut, despre intensificarea competiției la admiterea în institutele militare, sunt perfect adevărate. Dar nu au de a face cu vreo creștere a prestigiului armatei, ci mai degrabă cu sărăcia mizerabilă a celor care caută o asemenea educație. În același fel se explică și catastrofala lipsă de ofițeri inferiori tineri în unitățile militare. Când tinerii ofițeri absolvă studiile colegiului militar, pur și simplu nu se prezintă la garnizoanele în care au fost repartizați. Devin dintr-odată "grav bolnavi" și trimit certificate care atestă tot felul de incapacități neașteptate. Lucrurile acestea nu sunt deloc greu de aranjat într-o țară atât de coruptă ca Rusia.

Pavel era altfel. El își dorea cu adevărat să devină ofițer. Părinții încercaseră să-l determine să se răzgândească, pentru că știau ce viață grea l-ar fi așteptat. Piotr Levurda, tatăl lui, era el însuși ofițer și familia își petrecuse întreaga viață mutându-se dintr-o garnizoană în alta, la mari distanțe.

Pe de altă parte, la începutul anilor '90, după dizolvarea Uniunii Sovietice, totul era în dezmembrare. Părerea generală era că numai un absolvent de școală care nu era în toate mințile ar fi ales să meargă la o academie militară care nici măcar nu-și putea hrăni elevii.

Pavel a insistat asupra carierei lui de vis și a continuat să studieze la școala de ofițeri din Extremul Orient al Rusiei. În 1996 i s-a încredințat o funcție de ofițer lângă Sankt Petersburg. Apoi, în 1998, a fost aruncat în focul luptei: Armata 58.

Armata 58 are o reputație proastă în Rusia. Este sinonimă cu degenerarea forțelor armate. Bineînțeles, începuturile acestei situații sunt anterioare conducerii lui Putin. Totuși, el poartă o mare responsabilitate, în primul rând pentru faptul că totala anarhie din rândul ofițerilor rămâne necontrolată, iar în al doilea pentru că ofițerii se situează efectiv deasupra legii. Practic vorbind, ei nu sunt judecați niciodată, indiferent de fărădelegile pe care le comit.

În plus, Armata 58 era armata generalului Vladimir Șamanov. Erou al Rusiei, care a luptat în ambele războaie cecene, el a devenit faimos pentru extraordinara brutalitate manifestată față de populația civilă. Generalul Șamanov este astăzi în retragere. El a demisionat și a devenit guvernator al regiunii Ulianovsk, beneficiind de pe urma rolului jucat în cel de-al Doilea Război Cecen, când se afla aproape neîntrerupt pe ecranele televizoarelor. În fiecare zi el avea grijă să informeze națiunea că "cecenii sunt bandiți" care merită cu prisosință să fie eliminați. În acest sens s-a bucurat de un sprijin total din partea lui Putin.

Cartierul general al Armatei 58 se află la Vladikavkaz, capitala Republicii Osetia de Nord-Alania, care se învecinează cu Cecenia și Ingușetia. Trupele sale au luptat în Primul Război Cecen și încă mai luptă acolo. Corpul ofițerilor Armatei 58, urmând exemplul generalului lor, era de asemenea recunoscut pentru brutalitatea excesivă de care dădea dovadă prin comportamentul față de oamenii din Cecenia sau față de propriii soldați și ofițerii inferiori. Rostov pe Don este reședința comandamentului suprem al districtului militar Caucazul de Nord, căruia îi este subordonată Armata 58. Cea mai mare parte a arhivei Comitetului din Rostov al Mamelor Soldaților este compusă din dosare care relatează despre dezertarea soldaților ca urmare a bătăilor primite de la ofițerii Armatei 58, renumită și pentru furtul strigător la cer al proviziilor și armamentului și pentru trădarea generală. Ofițerii vând armele furate din propriile depozite comandanților militari ai rezistenței cecene. Adică, își "ajută" inamicul.

Eu cunosc personal mulți ofițeri tineri care au făcut eforturi extraordinare pentru a evita să servească în Armata 58. Levurda luase însă o altă hotărâre. El nu ieșea din front, trimitea scrisori lungi și plictisitoare, venea acasă în permisii, iar părinții lui observaseră că devenea din ce în ce mai mohorât. Oricât de des îl rugau să-și dea demisia, el avea o singură replică: "Ce-i de făcut trebuie făcut." Pavel Levurda era cu siguranță o persoană pe care autoritățile ar fi putut-o califica fără reținere drept un tânăr rus cu un sentiment deosebit al datoriei față de Țara Mamă și de un patriotism profund. De fapt, el spera la o reînviere autentică a armatei ruse, nu așa cum o concepea Putin.

În 2000, lui Pavel Levurda i se ivise încă o ocazie de a refuza să participe la războiul din nordul Caucazului. N-ar fi existat mulți care să-l condamne. Destui ofițeri tineri au găsit o cale de a obține o scutire imediată. Dar Pavel, așa cum le spunea el părinților, simțea că nu-și poate abandona soldații.

Pe 13 ianuarie 2000, Pavel a pornit la război, prezentându-se mai întâi la Regimentul 15 de infanterie motorizată al Diviziei 2 de gardă (Taman) (Unitatea militară nr. 73881), din regiunea Moscovei. Pe 14 ianuarie Nina a auzit pentru ultima dată vocea fiului ei la telefon. Acesta semnase un contract special pentru a merge în Cecenia și...

Era destul de clar ce prevestire teribilă era cuprinsă în acest "și".

"Am plâns. Am făcut tot ce am putut pentru a-l determina să se răzgândească", își aduce aminte Nina. "Dar Pavel spunea că nu mai putea da înapoi. Am rugat-o pe verișoara mea care locuia la Moscova să meargă direct la Divizia Taman, pentru a încerca să-l determine să revină asupra deciziei. Când a ajuns la unitate, a aflat că ratase întâlnirea cu el cu doar câteva ore. Urcase deja în avion pentru a ajunge la Mozdok." Acest orășel din Osetia de Nord este la granița cu Cecenia. Când a început războiul, acolo se afla principala bază a Comandamentului Unificat al Forțelor și Trupelor mobilizate pentru "operațiunea antiteroristă" a lui Putin.

Așa a ajuns Nr. U-729343, pe 18 ianuarie 2000, în Cecenia.

"În prezent mă aflu la marginea de sud-vest a orașului Groznîi...", scria Pavel către părinți, în prima și singura lui scrisoare din timpul războiului. Era datată 24 ianuarie 2000. "Intrarea în oraș este blocată din toate direcțiile și se duc lupte serioase. Canonada de artilerie nu se oprește nici un minut. Orașul este în flăcări, cerul este complet negru. Câteodată chiar lângă tine cade o bucată mare de mortar sau un avion de luptă lansează o rachetă chiar pe lângă urechile tale. Artileria nu tace niciodată. Batalionul a suferit uluitor de multe pierderi omenești. Toți ofițerii din compania mea au fost scoși din luptă. Ofițerul care comanda unitatea înaintea mea a fost aruncat în aer de unul dintre propriile noastre obiecte-capcană cu bombă. Când am mers la comandantul companiei, acesta a înșfăcat fără grijă pușca, trimițând o salvă în pământ la numai câțiva centimetri de mine. Am avut un noroc chior că nu m-a atins. Toată lumea râdea. Ziceau: «Pașa, înaintea ta au fost cinci comandanți și tu n-ai rezistat nici cinci minute!» Oamenii de aici sunt în regulă, dar n-au prea multă tărie de caracter. Ofițerii sunt sub contract, iar soldații, cu puține excepții, deși foarte tineri, se descurcă destul de bine. Dormim cu toții împreună, într-un cort, pe pământ, într-o mare de păduchi. Ni se dă o mâncare scârboasă. Nu avem haine de schimb. Nu știm ce ne mai așteaptă. Ori o să atacăm cine știe unde, ori o să stăm pe aici ca niște idioți, ori o să ne trimită înapoi la Moscova. Sau Dumnezeu mai știe ce. Nu sunt bolnav, dar mă simt foarte abătut. Atât deocamdată. Vă iubesc și vă sărut, Pașa."

Nu prea seamănă cu o scrisoare făcută să-i liniștească pe părinți. În război îți pierzi capacitatea de a fi grijuliu cu ceilalți și nu mai ții seamă de lucrurile care i-ar putea șoca pe cei de departe, când tu însuți ești șocat de o sută de ori mai tare.

Totuși, mai târziu s-a dovedit că Pavel chiar avusese intenția să-și liniștească părinții. În timp ce le scria, nu stătea într-un cort întrebându-se ce avea să mai urmeze. Începând din 21 ianuarie, el fusese implicat direct în "luptele serioase", preluând mai întâi comanda unei grupe de mortiere și, imediat după aceea, a unei întregi companii. Ceilalți ofițeri erau într-adevăr "scoși din luptă" și nu mai exista nimeni altcineva care să preia comanda.

Nu era adevărat nici că se afla "la marginile" localității Groznîi. Pe 19 februarie, în timp ce dădea ajutor grupelor de cercetare ale batalionului pentru a ieși din încercuire și "acoperea retragerea camarazilor săi" (potrivit citării care-l nominaliza pentru acordarea Ordinului de Merit) din localitatea Ușkaloi, în raionul Itum-Kalin, locotenentul Levurda a fost rănit grav și a murit în urma "unei hemoragii masive provocate de multiple răni de glonț."

Așadar, a murit în Ușkaloi. În iarna anului 2000, luptele fuseseră crâncene în acea localitate - un război disperat al partizanilor pe cărările înguste din pădurile de pe înălțimi. Dar unde era corpul lui Pavel? Familia nu a primit niciun coșciug cu rămășițele pământești ale fiului Ninei Levurda, pentru a le înhuma. Ea a descoperit că acestea fuseseră pierdute chiar de Statul pe care el încercase să-l servească, cu atât de multă loialitate.

Preluând rolurile de procuror militar și ofițer de investigații, Nina a aflat că pe 19 februarie, data oficială a morții fiului ei, "camarazii" a căror retragere acesta o acoperise reușiseră într-adevăr să scape. Ei îl abandonaseră pur și simplu pe Pavel, împreună cu alți șase dintre soldații care-i salvaseră străpungând încercuirea, chiar pe locul crâncenelor lupte. Cei mai mulți dintre cei abandonați erau răniți, dar încă în viață. Ei au strigat după ajutor, rugându-se să nu fie lăsați de izbeliște, așa cum au depus mărturie mai târziu locuitorii din îndepărtata localitate de munte. Localnicii le bandajeseră chiar ei unele răni, dar mai mult nu le-a stat în putință să facă. În Ușkaloi nu există nici spital, nici doctor, nici măcar vreo asistentă medicală.

Pavel Levurda a fost părăsit pe câmpul de luptă. Supraviețuitorii au uitat că trupul lui zăcea acolo. Au uitat că avea o familie care îl aștepta probabil să se întoarcă. Pur și simplu nu s-au mai gândit la aceia care muriseră pentru a le salva lor viața. Ce s-a întâmplat cu Pavel Levurda după moartea sa este tipic pentru armata noastră. Episodul deosebit de neplăcut îi dezvăluie concepția. Pentru armată, ființa omenească nu reprezintă nimic. Nimeni nu ține evidența trupelor. Nu există niciun sentiment de responsabilitate față de familiile membrilor ei. Și-au amintit de Pavel Levurda abia pe 24 februarie, când, potrivit informațiilor venite de la marele cartier general din Cecenia, Ușkaloi a fost eliberat definitiv din mâinile luptătorilor ceceni și "a intrat sub controlul" forțelor federale. (Explicația aceasta a fost de fapt inventată mai târziu pentru a dovedi că "nu existase nicio posibilitate obiectivă" de a se descoperi cadavrul lui Pavel.)

De fapt, pe 24 februarie armata ridicase de la Ușkaloi numai șase dintre cele șapte corpuri ale ostașilor care spărseseră încercuirea. Pe Pavel Levurda nu-l găsiseră, așa că au uitat din nou de el. Acasă, mama lui Pavel era într-o stare de nedescris. Singura comunicare era scrisoarea oficială pe care o primise pe 7 februarie. "Linia directă" a Ministerului de Interne nu-i fusese de prea mare ajutor. A vorbi cu funcționarii de acolo era ca și cum ar fi vorbit cu un computer, plângându-se de suferința care o măcina fără încetare. "Locotenentul Pavel Petrovici Levurda nu se află pe lista celor morți sau dispăruți." Acesta era răspunsul invariabil.

Nina a ascultat vocea de la celălalt capăt al liniei directe de "informații complete" mai multe luni. Greu de crezut, dar chiar și după ce ea a găsit prin propriile-i eforturi rămășițele pământești ale lui Pavel, chiar și după ce a fost înștiințată oficial de moartea lui, ofițerii comandanți care aveau această responsabilitate nu reușiseră să actualizeze informația în baza lor de date.

Dar să revenim la povestea noastră... Pe 20 mai, la trei luni după luptele de la Ușkaloi, poliția locală a descoperit "un mormânt ce conținea trupul unui bărbat care prezenta urmele unei morți violente". Totuși, abia pe 6 iulie, după ce Nina telefonase zilnic încă o lună și jumătate la serviciul de informații și la comisariatul local al armatei, poliția a completat formularul relevant "Orientare/Misiune nr. 464", ca rezultat al anchetei privind o persoană dispărută.

Pe 19 iulie formularul a ajuns în sfârșit la Departamentul de Investigații Judiciare din Breansk, unde locuia familia lui Pavel. Nina, alergând pe la toate birourile posibile, înaintase o cerere la postul local de poliție pentru anchetarea dispariției unei persoane. Așa se face că pe 2 august detectivul Abramocikin, un polițist obișnuit, a venit să vorbească cu părinții lui Pavel.

Acasă nu era decât o altă Nina, nepoata de 14 ani a lui Pavel. Abramocikin i-a pus câteva întrebări despre Pavel, a aflat ce lucruri personale avea la el și a fost foarte surprins să descopere că vorbea cu familia unui ostaș. Așa se face că polițistul Abramocikin, căruia-i fusese atribuită această investigație de rutină, și nu o persoană oficială de la Ministerul Apărării, a fost cel care a informat-o pe mama unui erou că fiul ei fusese clasificat în mod oficial "dispărut fără urmă" și că, din data de 20 februarie, drepturile lui la orice formă de provizii și alocații fuseseră anulate. Poliția din Itum-Kalin îi ceruse lui Abramocikin să treacă pe la părinții lui Pavel, în Breansk, pentru a afla "adresa poștală a bazei permanente a Unității militare 73881, în care servea Levurda, P. P.", astfel încât să-l poată contacta pe comandantul unității pentru a stabili circumstanțele morții unei persoane care, potrivit descrierii mamei sale, părea să semene cu unul dintre ofițerii lor!

Extrasul face parte din corespondența oficială și ne poate spune o grămadă de lucruri despre realitățile din armată și despre natura războiului purtat de Putin în Caucaz. În armata lui, dreapta nu știa ce face stânga, așa că era mai ușor să se trimită o scrisoare părinților aflați la mare distanță decât să se dea un telefon la cartierul general din Hankala (baza militară de lângă Groznîi).

Polițistul Abramocikin, văzând starea în care se afla familia, a sfătuit-o insistent pe Nina Levurda să meargă la Rostov pe Don cât mai repede. El auzise că rămășițele pământești ale unui soldat necunoscut din Ușkaloi fuseseră duse la principala morgă militară de acolo pentru identificare de către colonelul Vladimir Șcerbakov, directorul Laboratorului Criminalistic Militar 124, un om bine cunoscut și respectat în Rusia. Este de remarcat că Șcerbakov îndeplinește această muncă nu la cererea superiorilor, generalilor sau a Comandamentului Suprem, ci pentru că inima lui îi spune că așa este corect.

Abramocikin a mai sfătuit-o pe Nina Levurda să nu-și facă prea multe nădejdi, pentru că, așa cum se spune, "totul e posibil în Rusia", unde se întâmplă destul de des să se încurce cadavrele. Între timp, Comitetul din Breansk al Mamelor Soldaților se mobilizase în legătură cu situația familiei Levurda și, prin serviciile lor optime și datorită eforturilor polițistului Abramocikin, Regimentul 15 de gardă, unitate de elită, și Divizia de gardă Taman, superioară acestuia, și-au dat seama în cele din urmă că cel de-al șaptelea trup, abandonat de "camarazi", ar fi putut fi al lui Pavel Levurda.

"Am ajuns la Rostov pe 20 august", îmi spune Nina. "Am mers direct la laborator. La poartă nu exista pază. Am intrat în prima cameră care mi-a ieșit în cale. Am văzut că legistul avea pe masa de examinare un cap separat de trup. Mai precis, era un craniu. Am știut imediat că era capul lui Pavel, deși lângă el mai erau și alte cranii." Există oare vreo modalitate prin care să se poată măsura sau compensa suferința provocată acestei mame? Nu, bineînțeles că nu poate exista. Oricum, cine ar avea motiv să obiecteze împotriva nevoii legiștilor de a ține craniile pe masă? Și totuși... cât de primitivi am început să fim, nesocotiți, grosolani și, din această cauză, amorali. Nina a avut nevoie de sedative după ce a dat cu ochii de craniul fiului ei, pe care îl identificase într-adevăr corect. Chiar atunci, un trimis de la unitatea lui Pavel a venit în grabă să o vadă. Abramocikin, aflând adresa unității de la părinții îndurerați, le expediase o telegramă, iar comandantul trimisese un reprezentant la Rostov pentru a se îngriji de formalități.

Trimisul i-a arătat Ninei o notă. Ea s-a uitat pe hârtie și a leșinat. În notă, locotenenți-coloneii de gardă A. Dragunov, comandantul în funcție al Unității militare 73881, și A. Poceatenko, șeful de stat-major din aceeași unitate, cereau ca "cetățenii Levurda" să fie informați că "fiul lor căzuse în luptă în timp ce se afla într-o misiune militară, credincios jurământului militar făcut, manifestând fermitate și curaj". Unitatea încerca să acopere urmele nefericitei "uitări".

Când Nina și-a revenit, a citit mai atentă nota. Nicăieri nu apărea data morții fiului ei.
- Bine, dar data?, l-a întrebat Nina pe trimis.
- O poți completa dumneata, cum vrei, a fost răspunsul.
- Ce vreți să spuneți, cum s-o completez eu?, a strigat Nina. Ziua în care Pașa s-a născut este data lui de naștere. Am cu siguranță dreptul să-i știu și data morții!

Trimisul a ridicat din umeri, spunând parcă: "Nu mă întreba pe mine", și i-a înmânat un alt extras dintr-un ordin către forțele operative de "a-l scoate pe locotenentul Levurda de pe lista membrilor regimentului". Nici acesta nu era datat și nu indica niciun motiv, dar în josul paginii avea numeroase ștampile și semnături. Din nou, cu o privire naivă de copil, reprezentantul a rugat-o pe Nina să completeze ea însăși locurile libere și să-l ducă, după ce ajunge acasă, la comisariatul local al armatei, astfel încât Pavel să fie scos din registru.

Nina nu a spus nimic. Ce rost ar fi avut să mai spună ceva unui om care nu avea nici inimă, nici creier, nici suflet?
- Este o cale mai simplă, nu-i așa, decât să merg eu tocmai până la Breansk, a continuat reprezentantul, cu o voce nesigură.

Sigur că era mai simplă. Nu se poate nega că este mai simplu să fii primitiv și grosolan. Uitați-vă la ministrul Apărării, Serghei Ivanov, un prieten bun de-al președintelui de pe timpul când Putin lucra pentru FSB în Sankt Petersburg. În fiecare săptămână Ivanov apare la televizor pentru a transmite buletinele de război ale președintelui. Cu inflexiunile lui Goebbels din cel de-al Doilea Război Mondial, el ne spune că nimeni nu ne va face "să îngenunchem în fața teroriștilor" și că are intenția să continue războiul în Cecenia până la presupusa "victorie finală". Nu am auzit niciodată un cuvânt de la ministrul Ivanov despre soarta soldaților și a ofițerilor care îi permit lui și președintelui să nu îngenuncheze în fața teroriștilor. Această linie politică este în totalitate neosovietică: ființa umană nu are o existență proprie, este doar o rotiță într-o mașinărie, a cărei funcție este să pună în aplicare fără întrebări orice gogoriță politică le trece prin cap celor de la putere. Rotițele nu au drepturi. Nici măcar să li se respecte demnitatea când mor.

Este cu atât mai complicat să nu fii grosolan. Pentru mine, aceasta ar însemna să fii capabil să vezi dincolo de "linia generală a partidului și guvernului", până la detaliile modului în care este aplicată. În cazul de față, detaliile sunt acelea că, pe 31 august 2000, Nr. U-729343 a fost în cele din urmă înhumat în orașul Ivanovo, unde se mutaseră părinții lui Pavel pentru a scăpa de amintirile sumbre pe care li le trezea Breanskul. Inspectorii criminaliști din Rostov i-au dat Ninei înapoi capul lui Pavel. Din păcate, se pare că era singura rămășiță pământească pe care o aveau.

În Rusia mulți oameni au auzit de Nina Levurda pentru că aceasta, după ce a încredințat pământului ceea ce mai rămăsese din fiul ei, în a noua zi după funeralii, a plecat la sediul Regimentului 15 din regiunea Moscovei. A pornit din Ivanovo cu intenția de a-i privi în ochi pe comandanții lui Pavel și de a citi în ei, atunci când aceștia s-ar fi ațintit asupra mamei ofițerului lor, cel puțin o urmă de remușcare pentru toate lucrurile pe care "uitaseră" să le facă. "Desigur că nu mă așteptam să-și ceară scuze", spune Nina, "dar credeam că voi putea vedea pe figurile lor măcar puțină compasiune." Totuși, când a ajuns la Divizia Taman, nimeni nu a vrut să o vadă pe această mamă. Comandantul pur și simplu nu era de găsit. Nina a stat trei zile așteptând să-l întâlnească, fără să mănânce, fără să bea un ceai sau să doarmă și fără să reușească să rețină atenția cuiva. Ofițerii superiori treceau pe lângă ea încolo și-ncoace ca gândacii, prefăcându-se că nu o observă. Atunci Nina Levurda și-a jurat să dea în judecată Statul, să pornească o acțiune împotriva Ministerului Apărării și a ministrului Ivanov pentru suferința morală pe care i-o provocaseră. Nu legată de moartea fiului ei - până la urmă, acesta murise făcându-și datoria - ci pentru ceea ce se întâmplase după aceea. Pentru a ne exprima evitând complicatul limbaj juridic, ea voia să știe cine era responsabil.

Ce s-a întâmplat după aceea? Mai întâi, Ordinul de Merit decernat postum fiului Ninei a fost prezentat familiei în comisariatul militar din Ivanovo. În al doilea rând, armata și-a luat revanșa. Ministerul Apărării și Divizia Taman au pornit acțiuni de luptă împotriva mamei care a îndrăznit să-și exprime revolta pe care i-o provocase comportamentul lor.

Iată cum au procedat. Într-un interval ceva mai scurt de un an, au existat opt ședințe de judecată, prima pe 2 decembrie 2001, ultima pe 18 noiembrie 2002, niciuna dintre acestea neajungând la vreo concluzie. Instanța de judecată nici nu apucase să analizeze dosarul Ninei, pentru că, în condiții de impunitate, reprezentanții Ministerului Apărării au ignorat cu desăvârșire audierile. Și aveau dreptate să procedeze în acest fel. Cazul "Nina Levurda împotriva Statului" a fost prezentat prima dată înaintea judecătorului Tiulenev (de la judecătoria raionului Krasnaia Presnia, Moscova). El a hotărât că o mamă "nu are dreptul să fie informată" despre corpul propriului fiu și prin urmare Ministerul Apărării nu avea nicio obligație de a-i oferi asemenea informații. Nina s-a adresat tribunalului municipal al Moscovei, de unde, luându-se în considerare absurditatea verdictului precedent, cazul a fost retrimis la judecătoria raionului Krasnaia Presnia pentru o nouă audiere. Tehnica mașinăriei de stat pentru înfruntarea mamei îndurerate era o boicotare sistematică a ședințelor de judecată de către reprezentanții oficiali ai ministrului Ivanov și de către Comandamentul Forțelor Terestre, de care aparțineau Divizia Taman și Regimentul 15. Aceștia pur și simplu nu se prezentau, cu nerușinare și în mod sistematic. Așa că Nina Levurda trebuia să tot meargă de la Ivanovo la Moscova, unde era de fiecare dată singură, făcând drumul degeaba. O femeie simplă, trăind din pensia de la stat, care nu are altă menire decât să nu te lase să mori de foame, și având un soț care se apucase de băutură după înmormântarea lui Pavel, pentru a evada din starea de suferință permanentă.

Până la urmă, judecătoarea Bolonina de la judecătoria raională Krasnaia Presnia, căreia îi fusese trimis dosarul de la tribunalul municipal al Moscovei, a ajuns la exasperare. La a cincea ședință de judecată amânată din cauza pârâților, ea a amendat Ministerul Apărării cu 8.000 de ruble. Plătiți din taxele contribuabililor, bineînțeles. Este mare păcat că amenda nu i-a fost plătită Ninei Levurda de ministrul Ivanov. Nu există nicio prevedere legală de acest fel. Legislația rusă nu protejează interesele celor slabi, ci pe ale autorităților atotputernice.

Pe 18 noiembrie 2002, după primirea amenzii, au apărut în sfârșit în sala de judecată reprezentanții ministerului, dar ei erau niște persoane ciudate. Nu știau nimic despre caz și refuzau să se identifice, plângându-se că haosul din Ministerul Apărării era cauza tuturor problemelor. Consecința a fost că judecata s-a amânat din nou, acum pentru data de 2 decembrie.

Nina stătea plângând pe coridorul mohorât al judecătoriei. "De ce procedează așa?" întreba ea. "Ai crede că n-au făcut nimic rău."

Ce demn de invidiat este Serghei Ivanov, ministrul rus al Apărării, care se poartă atât de nemilos cu oamenii! Pentru el, viața este o linie dreaptă. Nu trebuie să-și bată capul cu detalii, cu mamele ale căror fii au murit în acel "război împotriva terorismului internațional", despre care perorează atât de exuberant. Nu este nevoit să le audă vocile sau să le perceapă durerea. Nu știe nimic despre viețile pe care le-a distrus, nimic despre miile de mame și tați abandonați de sistem după ce copiii lor și-au dat viața pentru el. "Putin nu le poate face pe toate!", protestează admiratorii președintelui.

Într-adevăr, nu poate. Ca președinte, are datoria să se gândească la metode, la modalitățile de abordare a lucrurilor. El este persoana care le elaborează. În Rusia, poporul îl imită pe omul aflat la vârf.

Ei bine, am descris deja modul în care abordează el problemele din armată. Poartă întreaga responsabilitate pentru brutalitatea și extremismul imprimate atât în armată, cât și în organismele de stat. Brutalitatea este un factor molipsitor, care se poate răspândi extrem de ușor, generând o adevărată pandemie. Introdusă mai întâi împotriva locuitorilor din Cecenia, acum ea este folosită împotriva "alor noștri", așa cum cei cu înclinații patriotice tind să-i numească pe cetățenii ruși. Inclusiv împotriva acelor ruși care au luptat cu patriotism contra celor care au suferit primii de pe urma ei. "Ei bine, a fost alegerea lui, și-a înfruntat propriul destin", spune Nina, ștergându-și lacrimile de pe față. Judecătoarea Bolonina stă dreaptă în roba ei, cu o figură impenetrabilă. "Dar, pentru numele lui Dumnezeu, sunt și ei oameni!" Oare sunt? Eu mă întreb uneori dacă Putin este cu adevărat om și nu o efigie metalică și înghețată. Dacă mai are ceva uman într-însul, o ascunde foarte bine.

Citiți un alt fragment din această carte.
Citiți introducerea acestei cărți.

Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)

 

Petre Opriș
Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)
Editura Trei, 2021
 

Citiți nota introductivă a acestei cărți.

 ***
Intro

Petre Opriș este locotenent-colonel (în rezervă) și doctor în istorie (Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, 2008), cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece, în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt, inițiat de Institutul Cultural Român (București) și Woodrow Wilson International Center for Scholars, Washington DC, S.U.A. În 2007, a publicat Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), pentru care a primit Premiul General Radu R. Rosetti, acordat de Fundația Culturală Magazin istoric. A mai scris România în Organizația Tratatului de la Varșovia (1955-1991), apărută în 2008, Criza poloneză de la începutul anilor '80. Reacția conducerii Partidului Comunist Român, publicată în 2008 și Licențe străine pentru produse civile și militare fabricate în România (1946-1989), apărută în 2018. Este coautor (împreună cu dr. Gavriil Preda) al cărții România în Organizația Tratatului de la Varșovia. Documente (1954-1968), publicată în 2008 (volumul I), respectiv 2009 (volumul II).

La Editura Trei a mai apărut, în 2019, Aspecte ale economiei românești în timpul Războiului Rece (1946-1991).

Petre Opriș, unul dintre cei mai citiți și apreciați autori de pe Contributors.ro, și-a menținut activitatea științifică în sfera istoriei economiei românești și ne propune volumul de față, în colecția Contributors de la Editura Trei. Deși se află departe de lumea politică de la București, Petre Opriș descrie clar și într-un mod original slăbiciunile regimului comunist din România. El ne demonstrează că își păstrează interesul științific și este la curent cu problemele generale care s-au perpetuat în România până în prezent.

"Acesta este poate cea mai spectaculoasă carte de până acum a istoricului Petre Opriș. Când începi să analizezi industria din perioada comunistă, inevitabil trebuie să intri în zona spionajului industrial și a proiectelor militare. Spionajul, mai ales pe vremea lui Ceaușescu, a fost un element esențial al dezvoltării industriei românești. Și astfel începi să înțelegi cum luau Ceaușescu sau diverși miniștri decizii. Inciziile adânci pe care le face autorul în corpul guvernelor comuniste scot la iveală slăbiciunile structurale ale economiei comuniste. În volumul de față, Petre Opriș a avut în vedere materiale cu tematică politico-militară și studii privind serviciile românești de informații, fenomenul emigrării românilor și economia românească - aflate în conexiune cu elementele militare care au contribuit treptat la edificarea unei politici naționale de apărare a României în timpul Războiului Rece. O asemenea abordare complexă poate fi considerată de pionierat în istoriografie, deoarece, până în prezent, nu există o lucrare românească sau străină de sine stătătoare în care să fie tratate problemele numeroase cu care s-a confruntat regimul comunist de la București pe trei planuri paralele: politico-militar, culegere de informații (spionaj și contraspionaj) și economic." (Lucian Popescu, editor Contributors.ro)
 

Fragment
Două legende privind uzina
 Industria Aeronautică Română de la Brașov

 
 23 august 2019

Se împlinesc astăzi 75 de ani de la lovitura de stat de la 23 august 1944. Este un prilej foarte bun să le reamintim politicienilor din România anumite fapte și evenimente care au avut un impact militar, social și economic foarte puternic în acea perioadă deosebit de dificilă pentru națiunea română.

Atunci, ca și acum, se constata o predispoziție a cetățenilor din România de a răspândi zvonuri, frânturi de date și informații false și catastrofice. O asemenea atitudine putea proveni dintr-un complex de inferioritate care se întâlnea atât la cetățenii educați precar, cât și la politicienii iresponsabili care au ajuns la putere într-un complex de împrejurări obscur și controversat. Și unii, și alții se străduiau să-și impresioneze auditoriul prin propagarea unor falsuri istorice și a unor apeluri mai mult sau mai puțin directe la sentimentele umane comune (teamă, milă, compasiune etc.), iar autovictimizarea deținea de cele mai multe ori un loc central în expunerile lor publice.

În contextul respectiv, a apărut o legendă privind interzicerea de către cele Patru Mari Puteri învingătoare în cea de-a doua conflagrație mondială (SUA, URSS, Marea Britanie și Franța) a construirii de avioane militare în România.

De la bun început se cuvine să precizăm că prin legenda respectivă se propagă o informație neadevărată. În Tratatul de Pace de la Paris - semnat de reprezentanții României și de cei ai celor Patru Mari Puteri la 10 februarie 1947 - s-a stabilit (la articolul 11) că România nu avea dreptul să dețină mai mult de 100 avioane de luptă^[i], iar la articolul 16 s-a precizat că "România nu va dobândi sau fabrica nici un fel de material de război de proveniență sau concepție germană și nu va folosi sau instrui nici un tehnician, inclusiv personalul de aviație militar și civil, care este sau a fost cetățean german.

3. Materialul de război excedentar, menționat în paragrafele 1 și 2 ale acestui articol, va fi predat sau distrus, în termen de un an de la intrarea în vigoare a Tratatului de față (subl.n.)"^[ii].

Tratatul de Pace de la Paris a intrat în vigoare la 15 septembrie 1947, iar autoritățile române au renunțat după un an la asamblarea celor 48 de avioane de vânătoare germane Messerschmitt Bf 109 Ga-4 pe care le mai aveau în depozitele armatei (în stare demontată), respectându-se astfel articolele 11 și 16 din tratatul menționat.

Se cunosc originea aparatelor respective și scopurile pentru care au ajuns acestea în România. În octombrie 1943, Ministerul Aerului și Marinei a inițiat o comandă pentru livrarea de către compania germană Messerschmitt a 235 avioane de vânătoare Messerschmitt Bf 109 G, montarea acestora urmând să fie realizată la uzina IAR din Brașov. Din comanda respectivă au fost primite 49 de avioane Me-109 Ga-2 și 160 de aparate Me-109 Ga-4, neasamblate. În paralel, autoritățile militare române au solicitat licența de fabricație a motorului de avion Daimler Benz 605 (1475 CP), precum și licențele și documentațiile necesare upgradării modelului Me-109 Ga-4 la versiunea Ga-6. Partea germană a expediat în lăzi 60 de motoare DB 605, pentru a fi asamblate la Brașov, la fel ca avioanele comandate de Ministerul român al Aerului și Marinei.^[iii]

Prețul pe care autoritățile române trebuiau să-l achite pentru licența de fabricație a avionului Me-109 G era de 1,5 milioane de mărci germane, iar licența motorului Daimler Benz 605 a costat 1,75 milioane de mărci germane. Aceste sume erau valabile pentru realizarea la IAR Brașov a 500 de avioane și 500 de motoare.^[iv] Planurile de producție concepute inițial nu au fost însă îndeplinite din motive obiective (război) și subiective.

În perioada noiembrie 1943 - octombrie 1944, au fost montate în România 49 de avioane de vânătoare Me-109 Ga-2.^[v] Condițiile de muncă de la Brașov s-au înrăutățit în primăvara anului 1944, când uzina IAR a devenit o țintă pentru avioanele americane care bombardau România, atât înainte de a ajunge pe aerodromurile din jurul Poltavei (URSS), cât și pe drumul de întoarcere spre aerodromurile proprii din Italia. Astfel, în cursul raidului efectuat de aviația americană la 6 mai 1944 asupra uzinei IAR, au fost distruse 37 de avioane Me-109 Ga-4, aflate încă în lăzile de transport germane în care au ajuns la Brașov.^[vi]

Pentru a evita pierderile de personal și distrugerea completă a utilajelor, a mașinilor-unelte și a materialului aeronautic, autoritățile române au ordonat dispersarea angajaților și a utilajelor și materialelor aflate în uzină. În consecință, în perioada iunie - octombrie 1944 s-au montat în secțiile IAR de la Caransebeș și Arpașu de Jos doar 13 aparate Me-109 Ga-4.^[vii]

Prin ordinul circular nr. 18540, emis de Subsecretariatul de Stat al Aerului la 9 martie 1945, s-a anunțat că lucrările pentru asamblarea de avioane Me-109 Ga-4, modificate în versiunea Ga-6 (lucrări reîncepute în luna ianuarie 1945 și la care se foloseau atât celulele importate până la 23 august 1944, cât și piesele și subansamblele provenite de la alte aparate - capturate sau abandonate), se desfășurau în continuare la Caransebeș.^[viii] Ulterior, secția respectivă a revenit la Brașov și, până în decembrie 1947, s-au montat 34 aparate Me-109 Ga-6, care au fost trimise Grupurilor 7 și 9 Vânătoare (organizate pe două escadrile, fiecare cu câte nouă avioane), iar până în octombrie 1948 s-au mai livrat 28 de aparate Me-109 Ga-6.^[ix]

Legenda privind interzicerea de către alte state, începând din anul 1947, a fabricării de avioane militare în România s-a propagat împreună cu o altă legendă falsă: distrugerea în mod premeditat de către sovietici a uzinei Industria Aeronautică Română.^[x] În realitate, autoritățile politice de la București au fost nevoite să accepte, începând cu luna septembrie 1944, repararea de autovehicule pentru armata sovietică la Brașov și în unitățile de producție ale uzinei care fuseseră dispersate la Ucea de Jos (Fabrica de Motoare - tinichigerie, uzinaj și tratament termic), Satulung (atelierele de sculărie; ulterior, numele localității a fost schimbat în Săcele), Caransebeș (Fabrica de Celule - piese, organe, montaj general), Topleț (Fabrica de Celule - ateliere uzinaj), CâmpulungMuscel (Fabrica de Armament și accesorii) și Colibași (Fabrica de Motoare Daimler Benz 605 - turnătorie, montaj de motoare și bancuri de probă; Fabrica de Elici; Fabrica de Celule).^[xi] Sovieticii aveau nevoie de vehiculele respective, iar guvernul României era obligat să găsească rapid soluții pentru repararea lor, în conformitate cu articolul 10 din Convenția de Armistițiu semnată la Moscova (12 septembrie 1944).

După încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale în Europa, guvernul de la București a anunțat trecerea economiei românești de la producția de război la cea de pace (19 iunie 1945). Conversia respectivă a afectat uzina Industria Aeronautică Română, pe fondul revenirii în mod treptat la Brașov a unor fabrici din compunerea sa. În contractul privind asamblarea de avioane germane Messerschmitt Bf 109 pentru armata română se prevedea realizarea unui număr mic de unități, reparațiile de avioane și motoare de avion depindeau de fondurile din ce în ce mai mici alocate de stat, iar comenzile privind repararea a 269 autovehicule sovietice și realizarea a 30 de camioane cinematografice și șase poduri rulante pentru Uniunea Sovietică nu au fost suficiente pentru a obține profit.^[xii] Concomitent, exista o nemulțumire socială, deoarece o parte din personalul aflat în fabricile dispersate dorea să se întoarcă la Brașov, la familiile și rudele lăsate în oraș.^[xiii] Revenirea muncitorilor presupunea continuarea lucrului în uzină. Lucrătorii bine pregătiți profesional și serioși erau interesați de acest aspect, deoarece salariile pe care le primeau erau relativ bune și, în plus, ei apreciau siguranța unui loc de muncă într-o fabrică deținută de statul român. La aceste elemente s-ar putea adăuga speranța de a obține o locuință în cartierul muncitoresc al IAR Brașov, înființat în 1940 cu numele Regele Carol al II-lea și redenumit un an mai târziu Regele Mihai I.^[xiv]

În aceeași ordine de idei, după 23 august 1944 au fost concediați salariați din mai multe fabrici ale IAR, din cauza lipsei comenzilor de avioane și motoare noi, a faptului că Uniunea Sovietică nu achitase reparațiile făcute la autovehiculele sovietice și, nu în ultimul rând, pentru absențe nemotivate de la locul de muncă. Personalul uzinei a scăzut rapid, de la 7.058 angajați în mai 1944 la 4.797 angajați în 1945, iar în anul următor descreșterea a continuat în rândurile muncitorilor necalificați (-311 persoane) și ale personalului administrativ (-296 persoane, față de anul 1945).^[xv]

Pentru a înțelege contextul general în care a avut loc reprofilarea uzinei Industria Aeronautică Română de la fabricarea de avioane la cea de tractoare este necesar să analizăm și situația economică a României din perioada respectivă. De exemplu, membrii guvernului condus de dr. Petru Groza au constatat chiar în a doua lor ședință că țăranii din România nu erau pregătiți pentru începerea lucrărilor agricole de primăvară și, în același timp, sperau să primească pământ prin legea agrară promisă de dr. Petru Groza și de liderii Partidului Comunist Român. La ședința Consiliului de Miniștri din 7 martie 1945, ministrul Anton Alexandrescu a precizat că Institutul Național al Cooperației (care i se subordona) nu mai avea la dispoziție creditele pe termen lung oferite în mod obișnuit de Banca Națională a României în anii anteriori, deoarece nu își achitase obligațiile față de BNR.^[xvi] În consecință, băncile populare care colaborau cu institutul respectiv nu dădeau credite țăranilor pentru finanțarea lucrărilor agricole. Totodată, ministrul Cooperației a menționat că "satele noastre sunt în imposibilitate de a avea la îndemână, în condițiuni lesnicioase, inventarul agricol necesar pentru efectuarea muncilor de primăvară"^[xvii].

Drept urmare, după mai multe întâlniri la Subsecretariatul de Stat al Aerului (care au avut ca scop stabilirea noului domeniu de activitate al IAR Brașov), la biroul de studii al uzinei s-a analizat situația existentă și, la 6 aprilie 1945, s-a ajuns la două concluzii: tractorul german Lanz-Bulldog (echipat cu un motor de 45 CP) era potrivit pentru terenurile agricole din România, iar achiziționarea de către statul român a licenței de fabricare a acestuia era oportună și relativ ușor de valorificat prin asamblarea unei serii de tractoare Lanz-Bulldog la IAR Brașov.^[xviii]

Câteva zile mai târziu, Constantin Agiu a emis o decizie radicală și controversată din punct de vedere economic, utilizând ca pretext legea din 13 martie 1943 pentru mobilizarea agricolă în condițiile unui război care se prelungea. În calitatea sa de ministru secretar de stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor, tâmplarul comunist Constantin Agiu a hotărât la 17 aprilie 1945 rechiziționarea imediată de la persoanele particulare a tuturor tractoarelor și mașinilor agricole "care nu au trecut în patrimoniul Statului prin efectul legii de reformă agrară {...}. Odată cu rechiziționarea tractoarelor și mașinilor agricole, se consideră rechiziționat și personalul de conducere. Termenul pentru efectuarea acestor rechiziții este de 48 ore de la publicarea prezentei deciziuni prin presă și radio"^[xix]. În acest mod, politicienii comuniști au trecut sub controlul lor mijloacele de producție eficiente din agricultură care se mai aflau încă în proprietate particulară după publicarea Legii nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare (prin care au fost distruse marile proprietăți funciare din România, unde se utilizau tractoarele și mașinile agricole).^[xx]

O altă problemă cu care se confruntau autoritățile de la București era cea a autovehiculelor și tractoarelor capturate de armata română pe teritoriul URSS în prima parte a războiului și repartizate unor instituții din țară, precum și a celor capturate de la armata germană după 23 august 1944. Guvernul României avea obligația să restituie toate acele vehicule până la data de 1 aprilie 1945, urmând ca delegații Armatei Roșii să le preia în stare de funcționare. Deoarece existau probleme deosebite în agricultură, dr. Petru Groza a solicitat - și a obținut - acordul reprezentanților sovietici din Comisia Aliată de Control pentru ca 200 de tractoare sovietice, reparate în România, să fie utilizate în campania agricolă din primăvara acelui an și să fie restituite mai târziu. Prim-ministrul român a menționat și 500 de tractoare sovietice pe care autoritățile de la Moscova intenționau să le pună la dispoziția României pentru campania de primăvară, însă ulterior a constatat că oferta respectivă s-a materializat într-un alt mod.^[xxi]

Deși sovieticii aveau la rândul lor probleme în agricultură din cauza pierderilor umane și materiale suferite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a numărului foarte mic de tractoare și utilaje agricole deținute, autoritățile de la București au primit totuși un ajutor nesperat din URSS. Astfel, o delegație economică română condusă de ministrul de Finanțe Mircea Durma a efectuat o vizită la Moscova în perioada 25 aprilie - 8 mai 1945 și a convins autoritățile sovietice să includă într-un protocol confidențial propunerea românească privind cedarea temporară, în favoarea guvernului de la București, a 2000 de tractoare sovietice aflate deja în România și reparate înainte de expedierea lor în URSS. Acele tractoare fuseseră capturate de armata română în campania militară susținută pe teritoriul Uniunii Sovietice și, după cum am menționat, termenul-limită de preluare a lor de către Armata Roșie, în stare de funcționare, era 1 aprilie 1945. "Deși n-aveam mandat pentru aceasta - a menționat Mircea Durma în ședința din 17 mai 1945 a Consiliului de Miniștri -, căci eu mă dusesem pentru alte lucruri, totuși asupra acestui punct, pentru că nu s-a putut satisface cererea de a căpăta tractoare din Uniunea Sovietică, am căpătat recunoașterea pentru nevoile agriculturii noastre a necesității de a ni se da cele 2.000 tractoare, rămânând ca, într-o lună, să se hotărască dacă aceste tractoare se vor da sub formă de împrumut sau în proprietate, în care caz se vor plăti în timp de 5-6 ani"^[xxii].

Prim-ministrul dr. Petru Groza nu a știut în acel moment ce fel de hotărâre să adopte și i-a rugat pe membrii guvernului să găsească în locul său o soluție rapidă pentru a cumpăra acele tractoare, precum și fondurile necesare pentru derularea operațiunii respective.

În opinia noastră, autoritățile sovietice au cunoscut din timp ce anume doresc membrii delegației române și toate limitele de negociere ale acestora, însă membrii guvernului de la București nu au ținut cont de acest aspect în momentul în care au evaluat rezultatele obținute la Moscova - chiar păreau fericiți că nu s-a discutat în contradictoriu cu delegații sovietici. "Trebuie observat - preciza Mircea Durma în ședința din 17 mai 1945 - faptul că textele, atât pentru Acordul comercial {româno-sovietic}, cât și pentru Convenția de colaborare {româno-sovietică} au fost întocmite aici, la noi. Proiectul prezentat de delegația română a suferit foarte puține modificări, în urma discuțiunilor cari (sic!) s-au dus {la Moscova} și aceste modificări au fost făcute în deplin acord. Mai mult decât atât: proiectul acordului de colaborare prezentat de noi a fost primit fără modificări de delegații sovietici, acordul fiind aproape identic cu cel elaborat de serviciile Ministerului de Industrie și Comerț și ale Ministerului de Externe, sub supravegherea dlui Vicepreședinte al Consiliului {de Miniștri, Gheorghe Tătărescu} și aprobat de dl. Președinte al Consiliului de Miniștri {dr. Petru Groza}.

---

[i] România - Viața politică în documente - 1947, Arhivele Statului din România, coord. Ioan Scurtu, București, 1994, p. 95.

[ii] Ibidem, p. 96; România în anticamera Conferinței de la Paris. Documente, Arhivele Naționale ale României, coord. Marin Radu Mocanu, București, 1996, p. 417.

[iii] Dan Antoniu, Illustrated History of Romanian Aeronautics, 1909-1948, Bucharest, 2014, p. 234.

[iv] Ion Dumitrașcu, Industria Aeronautică Română Brașov (1925-1945), Editura DO MINOR, București, 2008, p. 83.

[v] Litera "a" provenea de la cuvântul german ausländ (străin) și indica faptul că avionul respectiv a fost fabricat sau asamblat în afara Germaniei.

[vi] Dan Antoniu, op. cit., p. 234. Primele 15 avioane Me-109 Ga-4 cumpărate de I.A.R. Brașov au avut un preț de vânzare de 131.000 de mărci germane (fiecare) la 25 august 1942. Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 234.

[vii] Dan Antoniu, op. cit., p. 234

[viii] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 72. Din 1944 până în octombrie 1945 au fost asamblate în România 36 de avioane Me-109 G. Presupunem că autorul informației s-a referit la varianta Ga-4, modificată în Ga-6, iar în numărul indicat a inclus cele 13 aparate montate în secțiile I.A.R. de la Caransebeș și Arpașu în perioada iunie-octombrie 1944. Ibidem, p. 90.

[ix] Dan Antoniu, op. cit., p. 234.

[x] Documente importante privind înființarea în anul 1925, organizarea și evoluția Societății anonime pe acțiuni Industria Aeronautică Română pot fi studiate la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București, unde se află un inventar dedicat special acestui subiect: Serviciul Arhive Economice, fond Industria Aeronautică Română, 1925-1948 (2,30 metri liniari de fond arhivistic).

[xi] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 60; 270.

[xii] Ibidem, p. 90; 276-277; 281.

[xiii] Peste 200 persoane care au lucrat la Fabrica de Celule de la Caransebeș au revenit la Brașov după 20 septembrie 1945. Ibidem, p. 272.

[xiv] Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: A NIC), fond Industria Aeronautică Română, 1925-1948, dosar nr. 94/1940, passim; dosar nr. 96/1940, passim; dosar nr. 109/1941, passim.

[xv] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 278. Situația personalului care lucra la IAR în perioada 1945-1946 a fost următoarea: personal tehnic - 259 (1945) și 280 persoane (1946); muncitori calificați - 2.226 (1945) și 2.366 persoane (1946); muncitori necalificați - 1619 (1945) și 1.308 persoane (1946); personal administrativ - 693 (1945) și 397 persoane (1946). În total: 4.797 (1945) și 4.351 angajați (1946). Aproape 10% din personal a părăsit uzina I.A.R. într-un an de zile. Ibidem, p. 155.

[xvi] Cenzorul Băncii Naționale a României a comunicat conducerii Institutului Național al Cooperației că la nivelul institutului s-au făcut deturnări de fonduri. Acea informație a fost menționată de ministrul Anton Alexandrescu în ședința din 30 martie 1945 a Consiliului de Miniștri. Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea dr. Petru Groza. Instaurarea regimului pro-comunist, vol. I (7 martie - 27 iulie 1945), ediție de documente întocmită de Marcel-Dumitru Ciucă, Editura ORDESSOS, Muzeul Județean Argeș, Pitești, 2014, p. 169.

[xvii] Ibidem, p. 44.

[xviii] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 281.

[xix] Monitorul Oficial, anul CXIII, nr. 91, joi, 19 aprilie 1945, partea I, p. 3279.

[xx] La ședința din 4 aprilie 1945 a Consiliului de Miniștri, Constantin Agiu a oferit următoarea explicație pentru decizia pe care urma să o adopte și să o anunțe la 17 aprilie 1945: "Potrivit legii, inventarul agricol trebuie să fie concentrat, în vederea muncilor agricole. Noi am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să realizăm muncile de primăvară și ca acest inventar să fie distribuit la timp și peste tot.
Am întâmpinat multe rezistențe din partea moșierilor, care au mers până acolo încât au îngropat tractoarele și mașinile agricole, le-au ascuns la regimente (pentru a nu fi rechiziționate de către militarii Armatei Roșii sau furate din sate de comuniștii care nu aveau nici o avere - nota P. Opriș). Am găsit vreo 15 tractoare la unele regimente, fără identitate, fără proprietate. Unii proprietari au încercat să spună (pe bună dreptate, în opinia noastră - nota P. Opriș) că tractorul nu este tractor, că el reprezintă forța motrice care mișcă o moară, sau au adus fel de fel de justificări.
Când au văzut legea (reformei agrare - nota P. Opriș), mulți ne-au cerut ca inventarul agricol să-l ducă în Moldova, ca fiind evacuat de acolo. (Dl. Gh. Vântu: Inventarul agricol din Moldova trebuie să se ducă acolo.) Mi-au cerut să-l ducă în Moldova, probabil, ca pe drum să se volatilizeze, să nu mai ajungă la destinație. Am socotit însă că ar fi o greșeală dacă, în plină campanie agricolă, cu mijloacele de comunicație (slabe - nota P. Opriș) pe care le avem acum, să admit această deplasare de inventar dintr-o parte într-alta. {...} Este adevărat, întâmpinăm rezistențe, dar pe care trebuie să le înfrângem. De la Vatra Luminoasă și până la noi, la minister, de la unele mașini au fost luate unele piese, au ajuns fără angrenaje, și împotriva acestor saboteuri (sic!) trebuie să luăm cele mai aspre măsuri. (Dl. Dr. P. Groza: O mașină cu radiator, s-a prezentat fără radiator, trasă de șase cai.) {...} Din nenorocire, elemente din Armată păstrează mașini, sabotează această acțiune, bazându-se pe prestigiul pe care îl au, pe pozițiile pe care le dețin. Aceste elemente ne fac foarte multe greutăți. Am găsit toată bunăvoința la dl. ministru de Război, dar se constată această stare de lucruri". Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea dr. Petru Groza. Instaurarea regimului pro-comunist, op. cit., p. 200-201.

[xxi] Ibidem, p. 71-72; 196.

[xxii] Ibidem, p. 284.

Koba cel cumplit

 

Martin Amis
Koba cel cumplit. Râsul și cele Douăzeci de Milioane
Editura Pandora M, 2022
Traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



 ***
Intro

 Considerat de mulți critici una dintre cele mai influente și mai inovatoare voci ale literaturii britanice moderne, Martin Amis, fiul scriitorului Kingsley Amis, este adeseori plasat în generația romancierilor britanici care s-au afirmat în anii '80 și care îi include pe Salman Rushdie, Ian McEwan și Julian Barnes. Martin Amis s-a născut la Oxford, în 1949. The Rachel Papers (1973) este primul său roman, scris în timp ce lucra ca secretar de redacție la Times Literary Supplement și distins cu Somerset Maugham Award în 1974. În 1975 îi apare al doilea roman, Născuți morți, iar în 1984 publică romanul Banii, prima carte dintr-o trilogie a cărei acțiune se desfășoară la Londra. Este autorul a 16 romane, 7 volume de povestiri și 8 volume de nonficțiune. În seria Anansi. Contemporan a apărut romanul Zona de interes, iar cel mai recent titlu al autorului britanic, Poveste din interior, se află în pregătire.

*

Koba cel cumplit este succesoarea celebrului volum de memorii al lui Amis, Experience. În ea, Amis atacă lacuna centrală a gândirii secolului XX: îngăduința intelectualilor occidentali în fața comunismului sovietic. Între începutul foarte personal și sfârșitul în același registru, Amis ne oferă probabil cele mai bune o sută de pagini scrise vreodată despre Stalin: Koba cel cumplit. Tatăl autorului, Kingsley Amis, a fost un "tovarăș de drum" între 1941 și 1956. Cel mai bun prieten al său a fost Robert Conquest, a cărui carte, Marea teroare, a fost depășită doar de Arhipelagul Gulag în violența documentată față de mitul URSS. Admirabila carte a lui Martin Amis explorează aceste două extreme.

"O explorare impunătoare a Răului." (GQ)

"Cartea lui Martin Amis va rămâne actuală... Este inteligentă, plină de ironie și saturată de seva indignării, unica reacție adecvată în fața tiraniei." (The Literary Review)

"Amis folosește toate instrumentele meșteșugului său pentru a face să devină tolerabil în lectură ceea ce este profund intolerabil. O carte răscolitoare..." (Financial Times)

"Cartea lui Amis e o lovitură executată cu măiestrie." (The New York Times Book Review)

Fragment

Mutarea pe cealaltă planetă

Fotoliul nu e niciodată mai moale, biroul niciodată mai încălzit, perspectiva mesei de seară niciodată mai sigură decât când citești despre gulag: agonia epopeică a gulagului. Iar iubirea ta cititorească pentru Aleksandr Soljenițîn (în asemenea clipe ești tentat să întinzi mâna după Aleksandr Isaievici), niciodată mai intensă. "Cât cântărește Uniunea Sovietică?" a întrebat cândva retoric Stalin o echipă de anchetatori care nu reușeau să facă să cedeze un suspect (Kamenev). Sensul întrebării era că niciun individ nu rezista sub presiunea concertată a statului. În februarie 1974, Ceka de la Moscova i-a remis o citație lui Soljenițîn. În loc să semneze recipisa, el a returnat plicul cu o declarație care începea astfel:

În împrejurările create de ilegalitatea universală și neschimbată, instituită de mulți ani în țara noastră... Refuz să accept legalitatea acestei citații pentru a răspunde la întrebări în fața oricărei agenții a statului.

Și, preț de o clipă, Uniunea Sovietică și Aleksandr Soljenițîn au cântărit cam la fel de mult.

E nevoie acum de un efort de imaginație. La penultimul Crăciun, când a venit la mine, mama a manifestat interes pentru literatura "mărturiilor" din Rusia. I-am pasat un volum broșat, cu titlul Omul e lup pentru oameni: supraviețuirea în gulag. L-a primit cu gratitudine, dar responsabil. "Au trecut prin vremuri cumplite", m-a întrebat (fără semnul întrebării). "Da", am răspuns. "Așa este." "Vremuri cumplite", a spus ea. Experiența gulagului a fost ca un coșmar care s-a înrăutățit încontinuu. A fost un chin pe atât de inventiv pe cât putea să-l născocească orice divinitate; și suntem abia la pagina 94 din Destin în bătaia vântului de Evghenia Semionovna Ghinzburg, când auzim cuvintele lui Iov (aceste cuvinte îi sunt șoptite repetat la ureche): "De ceea ce mă tem, aceea mi se întâmplă și de ceea ce mi-e frică tocmai de aceea am parte."...

Au avut parte de vremuri cumplite: vremuri incredibil de cumplite. Iar lagărele din gulag erau doar ultima și cea mai lungă oprire de pe un drum incredibil de cumplit. La început, arestarea (aproape întotdeauna noaptea).^[i]

Soljenițîn scrie despre chimia corporală a celor arestați amintind de căldura bruscă - te trezești că arzi, fierbi. "Arestarea, într-o clipă și în mod stupefiant, te aruncă, te transportă, te transmută dintr-o stare în alta (...) Iată ce este arestarea: o lumină orbitoare și o lovitură care transferă dintr-odată prezentul în trecut, iar imposibilul devine un prezent cu drepturi depline."^[ii] În această situație, a scris un poet, "te vlăguiești cât pentru o viață". În felul ăsta, erai luat din lumea ta și intrai... Intrai unde? Trebuie să nu uităm avertismentul cu caracter mai degrabă general al lui Martin Malia: ai nevoie de mult timp ca să "[percepi] extraordinara combinație de dinamism și oroare care a caracterizat experimentul sovietic".

Apoi, întemnițarea și interogatoriile: această perioadă dura de obicei cam trei luni. În capitolul intitulat "Ancheta", Soljenițîn cataloghează treizeci și una de forme de tortură psihologică și fizică (folosirea acesteia din urmă a devenit politică oficială în 1937). Tortura Terorii Roșii era concurențială, isterică și barocă. Tortura din epoca lui Stalin putea să fie și ea la fel, dar acolo, în închisorile din orașe, avea un cadru birocratic și eficient. Anchetatorii aveau nevoie de mărturisiri. E important să înțelegem că oamenii acuzați de delicte politice erau aproape invariabil nevinovați. Anchetatorii aveau nevoie de confesiuni fiindcă le fuseseră cerute de mai sus sub formă de cote - cheia de boltă a metodologiei bolșevice. Aparatul era acum cuplat iremediabil la psihodrama lui Stalin și reacționa în consecință la spasmele lui de frică și de furie, precum și la nevoia lui mai simplă de exercitare a puterii prin pură intensificare.

Torturile descrise de Soljenițîn sunt insuportabile. Cititorul care sunt nu a suportat-o pe niciuna; și o să procedez cu precauție și stinghereală. Pare un lucru necesar fiindcă, printre celelalte funcții ale sale, tortura a făcut parte din războiul lui Stalin împotriva adevărului. Stalin nu tortura ca să te silească să dezvălui un fapt, ci ca să te silească să uneltești într-o ficțiune. Iată cum descrie Soljenițîn "zăbala (rândunica)":

Ți se trece un prosop prin gură (zăbala), iar apoi, peste spate, îți leagă capetele de tălpi. Și uite așa, ca o roată, pe burtă, cu spinarea trosnind, fără apă și mâncare, poți să zaci vreo patruzeci și opt de ore.^[iii]

O altă metodă era să-l închizi pe deținut într-un dulap întunecos de lemn, unde

s-au prăsit sute de ploșnițe, poate mii. Deținutul este dezbrăcat de haină ori de tunică, și numaidecât, târându-se pe pereți și căzând de pe tavan, asupra lui se năpustesc ploșnițele flămânde. La început, el se luptă cu înverșunare, le strivește pe el, pe pereți, se sufocă de putoarea lor, după câteva ore îi slăbesc puterile și se lasă resemnat să i se sugă sângele.^[iv]

Însă chiar și aici, în reprezentările înfrângerii nimicitoare, Soljenițîn ne mai spune discret câteva lucruri despre ce înseamnă să fii om. Și o face de mai multe ori:

Bătaia care nu lasă urme. Bat și cu bastoane de cauciuc, și cu ciocane de lemn, și cu saci de nisip. Este foarte dureros când te lovesc peste oase, de pildă când anchetatorul te izbește cu cizma în fluierul piciorului, unde osul este aproape de suprafață. Comandantul de brigadă Karpunici-Braven a fost bătut 21 de zile în șir. (Iată ce spune astăzi: "Și după treizeci de ani mă dor toate oasele, la fel și capul.") Foamea a mai fost menționată când s-a făcut prezentarea procedeelor de influențare combinate (...) L-au ținut pe Ciulpeniov o lună de zile cu o sută de grame de pâine. Apoi, când l-au scos din groapă [o groapă adâncă în care suspectul pe jumătate gol stătea zi și noapte la mila stihiilor], anchetatorul Sokol a pus dinaintea lui o gamelă cu ciorbă grasă și o jumătate de pâine albă tăiată pieziș (veți întreba ce importanță avea felul cum era tăiată, dar Ciulpeniov și astăzi insistă: era tăiată foarte ispititor), însă nu l-a lăsat să ia măcar o dată.^[v]

 Și toate acestea au venit peste un regim de supraaglomerare inimaginabilă ("înghesuiți în celule GPU în numere la care nimeni nu se gândise că ar fi cu putință până atunci")^[vi] și de privare de somn cronică, menită să depersonalizeze: "În niciuna dintre închisorile de anchetă nu se putea dormi nicio clipă de la deșteptare până la stingere". Stingerea înseamnă sunetul goarnei care semnala închiderea luminilor; însă aici becurile stăteau aprinse toată noaptea atât în celulele sufocante, cât și în camerele de anchetă. Întregul proces era cunoscut drept "banda rulantă", fiindcă dușmanul, care la rândul lui nu dormea deloc, venea și se ocupa de tine în schimburi, oricât era nevoie. Foarte rar citeam despre oameni (dar oare chiar erau umani?) care rezistau uzurii și refuzau să mărturisească, ceea ce era aproape întotdeauna fatal. Mărturisirea făcea în orice caz parte dintr-un proces mai mult sau mai puțin inevitabil. Când le venea rândul să fie epurați, foștii anchetatori (și toți ceilalți cekiști) cereau imediat hârtie și toc, ca să semneze.

Trei luni în felul ăsta, după care pe deținuți îi aștepta călătoria spre insulele din arhipelag. Descrierile acestor drumuri cu trenul sunt la fel de impresionante ca orice din literatura Șoahului. Mi-am spus o clipă că s-ar putea să existe o diferență de calitate: absența copiilor sau cel puțin absența ubicuității lor. Însă familii întregi de "culaci", țăranii vizați de regim, au fost deportate și trimise în lagăre cu milioanele doar la începutul anilor 1930; și națiuni întregi au fost deportate și trimise în lagăr în timpul războiului și după sfârșitul lui.^[vii] Nu, copiii erau și ei acolo, ca victime, și nu doar pe durata transporturilor. Aproximativ un milion de copii au murit în timpul Holocaustului. Aproximativ trei milioane de copii au murit în timpul Terorii prin Foamete din 1933.

Este călătoria despre care am citit cu toții la Primo Levi și în alte locuri, însă au existat și câteva rafinamente rusești. Călătoria era de obicei mult mai lungă (și mult mai friguroasă: Stalin, după cum vom vedea, avea lucruri pe care Hitler nu le avea) - o lună, șase săptămâni. Regimul alimentar al deținuților - uneori o combinație de hamsii sărate din Marea Azov, fără rații de apă - purta amprenta rușilor. Și pe urmă există chestiunea de neocolit a stoicismului și a umorului rusesc, precum și a spiritului rusesc de turmă.

Evghenia Ghinzburg era deja închisă de doi ani când a fost transportată la Vladivostok, împărțind "vagonul de marfă 7" cu alte șaptezeci și șase de deținute. La o oprire din apropiere de Irkuțk, la bord a fost îngrămădit încă un întreg contingent de deținute. Toate femeile din vagonul 7 erau pe jumătate moarte de foame și de boli, dar înfățișarea nou-venitelor avea ceva care a produs o groază generală: toate fuseseră rase în cap. E greu, la început, pentru cititorul de sex bărbătesc să sesizeze această "insultă supremă la adresa feminității" (Soljenițîn a scris că rasul în cap nu deranja pe nimeni din rândul bărbaților): "[Nou-venitele], aruncă priviri pline de invidie spre cozile, buclele, bretoanele noastre ciufulite, prăfuite, încărunțite (...). Și nouă ne pot face așa ceva... Îmi ating părul. Nu, mă rog, nu știu cum aș putea îndura asta..."^[viii]

Urmează o scenă de compătimire aprinsă. Apoi:

Din colțul unde se instalaseră marxistele noastre (și fără să aibă de gând să cedeze niciun centimetru din spațiul lor vital) se aude o întrebare:
- Dar nu v-a trecut prin minte că tunsoarea putea fi cerută de considerente pur igienice?... Toate deținutele din Suzdal resping această teorie. Deja o discutaseră de multe ori. (...) - Igiena era respectată. Pur și simplu a fost o bătaie de joc. - Ei, puțin probabil că o tunsoare obișnuită poate fi considerată bătaie de joc. Uite, când în închisorile țariste te rădeau pe cap... Tania Stankovskaia [care murea de scorbut] nu se mai poate abține. Nici nu-ți dai seama de unde mai are forță pentru a striga în tot vagonul: - Fetelor! Haideți să facem o scrisoare de recunoștință adresată tovarășului Stalin. (...) Deja nu ne mai radem jumătate de cap, ci tot. Mulțumesc, adică, ție, tată, conducător, creator pentru viața noastră fericită.^[ix]

Și Ghinzburg însăși, în epilogul cărții ei stoice, ironice și devastatoare în toate privințele, conchide uimitor, după optsprezece ani de chinuri înfiorătoare: "Ce bine că... marele adevăr leninist a izbândit la noi în țară și în partid... Iată-le așadar - memoriile unei comuniste obișnuite, o cronică a timpurilor marcate de cultul personalității."^[x] Citind asta, probabil că Soljenițîn, cu înțelegerea lui național-istorică, a scos un fluierat prelung și încet.

Și a mai existat o inovație: vasele cu sclavi. Dar mai întâi, la punctul terminus de la Vladivostok, lagărele de tranzit - și dimensiunea tolstoiană a operațiunii, cu pei - saje întinse, străbătute, se părea, de populații întregi. "Cât vedeai cu ochii erau coloane de deținuți, cu toții mărșăluind într-o direcție sau alta, exact ca armatele pe un câmp de bătaie", scrie martorul român Mihail Solomon. "Puteai vedea coloane nesfârșite de femei, ologi de toate felurile, bătrâni și chiar și adolescenți, toți în formații militare, în șiruri de câte cinci, mișcându-se pe această câmpie uriașă, dirijați cu semnale de steaguri și fluierături"^[xi] La Vanino, în drum spre Kolîma, deținuții au pătruns în ceea ce era de fapt un târg de sclavi, unde au fost verificați, evaluați și repartizați. Deținuții politic, spre deosebire de delapidatorii și de speculanții cinstiți, erau trimiși la cele mai grele munci, iar pentru asta aveau nevoie de o adeverință de sănătate clasa întâi. Oarbă și scheletică din cauza scorbutului, Tania Stankovskaia ("Fetelor!") a primit o adeverință de sănătate clasa întâi. A murit după patru ore. Pe planeta Pământ, ni se spune, există câte un milion de insecte pentru fiecare ființă omenească. Se pare că deținuții aflați în tranzit la Vanino au trăit nemijlocit experiența acestei realități. "Gândacii erau atât de mari, chiar și la standardele unui lagăr, încât sunt semnalați în aproape toate relatările deținuților ca provocând în fiecare noapte câte o luptă care dura până în zori" (Conquest, Kolyma: The Arctic Death Camps). Însă de Tania Stankovskaia nici măcar insectele n-au vrut să se apropie.

Pentru atmosfera sordidă și fantastică a vaselor cu sclavi, ne bazăm din nou pe Mihail Solomon:

... ochii mei au văzut o scenă pe care nici Goya și nici Gustave Doré nu și-ar fi putut-o imagina vreodată. În acea cavernă imensă, întunecată, mucedă, erau înghesuite mai mult de două mii de femei. Din tavanul acestei peșteri de lemn și până jos, ca întro uriașă crescătorie de pui de găină, femeile erau vârâte în cuști deschise, câte cinci într-un asemenea spațiu de nici trei metri pătrați. Podeaua era acoperită cu alte femei. Din cauza umezelii și căldurii sufocante, cele mai multe dintre ele erau pe jumătate dezbrăcate; unele erau în pielea goală. Lipsa de apă și de orice posibilitate de spălare, la un loc cu căldură nemiloasă, le acoperise trupurile cu pete roșii urâte, furuncule, buboaie. Majoritatea sufereau, sub o formă sau alta, de vreo boală de piele, în afară de deranjamentele stomacale sau dizenterie.

La picioarele scării pe care tocmai coborâsem se afla un bazin uriaș, pe marginile căruia, în ochii soldaților care stăteau de pază sus, deasupra lor, erau cocoțate ca niște păsări tot soiul de femei, în cele mai incredibile poziții.^[xii] Nu mai exista nicio rușine, nicio pudoare, așa cum se chirceau acolo ca să urineze sau să-și descarce mațele. Aveai impresia că sunt doar pe jumătate ființe omenești, pe jumătate un fel de păsări care aparțineau unei alte lumi și unei alte epoci. Cu toate acestea, văzând un bărbat care cobora scara (...) multe dintre ele au început să surâdă și unele chiar încercau să se pieptene și să-și aranjeze părul.^[xiii]

Cel mai mare vas al flotei (cu o greutate de 9.180 de tone) se numea Nikolai Ejov, după conducătorul cekist care a supervizat Marea Teroare; când Ejov a fost la rândul lui epurat, Nikolai Ejov a devenit Felix Dzerjinski, spre a-l cinsti pe ferocele fondator al Ceka. Nava Evgheniei Ghinzburg, Djurma, "trăsnea insuportabil" în urma unui incendiu în care mulți deținuți, stropiți cu apă de santină rece sloi în timpul unei revolte, au fost apoi fierți de vii. În 1933, Djurma a rămas în larg după venirea iernii și a fost prinsă în ghețurile de lângă insula Vranghel - toată iarna. Avea la bord 12.000 de deținuți. Au murit cu toții.

Tocmai la bordul acestor nave făceau de obicei cunoștință "politicii", sau "58-iștii" (după Articolul 58 din Codul penal), "contriștii" (contrarevoluționarii) și "fasciștii" cu o altă trăsătură de bază a arhipelagului: urka. Ca atâtea alte elemente din istoria gulagului, urka reprezentau o tortură înăuntrul alteia. Doamna Ghinzburg stă în temnița plutitoare a Djurmei: "Ni se părea că în cala în care ne aflam nu mai era loc nici măcar pentru un pui de mâță, dar în ea au mai adus încă vreo câteva sute de femei (...) amestecul ăsta de trupuri aproape goale, tatuate, mutre care făceau tot felul de grimase, ca niște maimuțe..." Iar acolo erau doar femei. Urka: această clasă sau castă, o cultură subterană foarte extinsă, "care de pe vremea tulburărilor", scrie Conquest, "s-a dezvoltat într-un mediu special cu propriul lui dialect și legi proprii, primise forțe noi și își modificase mult natura în tumultul războiului civil și foametea de la începutul anilor 1920. Încă de pe atunci, bezprizornîie, copiii orfani și fără adăpost, care se adunau în bande și trăiau de capul lor, deveniseră o problemă. Colectivizarea și alte experimente sociale au destrămat alte milioane de familii și au adus întăriri acestor infractori în creștere".^[xiv] Grotești dacă-i luai pe fiecare în parte și alcătuind o forță colectivă absolut letală, urka erau cuțitari dedicați jocurilor de noroc, jafului, mutilării și violului.

În gulag, ca politică internă, acestor urka li se acorda statutul unor oameni de încredere, care aveau toată puterea în fața politicilor și a fasciștilor - întotdeauna segmentul cel mai disprețuit și mai lipsit de apărare din sistemul de lagăre. "58-iștii" erau din principiu expuși în permanență la urka, doar ca să aibă parte de și mai multe chinuri. Și se mai poate observa că politica părea bună din punct de vedere ideologic. Era foarte leninist să pui o clasă să extermine o alta, superioară. Cât de mult tânjise Lenin să-i vadă pe țăranii mai săraci începând să-i linșeze pe toți culacii... Hoții închiși au fost amnistiați sub Lenin, ca parte a campaniei lui de tip "pradă-i pe prădători" din perioada comunismului de război. Așa cum spune Soljenițîn, furtul proprietății de stat a devenit și a rămas o infracțiune capitală, pe când furtul comis de urka de la burghezi a devenit și a rămas o simplă abatere. Cu excepția noilor privilegiați și a câtorva "proletari ereditari", urka au fost singura clasă care a profitat de pe urma politicii bolșevice. Urka, inși care își mizau propriii ochi la cărți, care își tatuau scene cu maimuțe masturbându-se, care își sileau femeile să-i asiste la violarea călugărițelor și a politicilor. În Viață și destin, Vasili Grossman scrie aproape detașat cum un urka "înjunghiase cândva o familie compusă din șase membri". Gulagul i-a desemnat oficial pe urka drept Elemente Prietenoase Social.

În cazul Kolîmei, topografia a furnizat o altă cruzime stranie. Nu mi-e clar cum s-a creat această impresie (paznicii păreau că dispar, iar deținuții erau scoși foarte rar din vânzoleala din cală), dar exista un sentiment cvasiuniversal că nava se făcea nevăzută după umărul lumii. "Și așa, în cele din urmă", scrie Conquest,

coloanele au șerpuit până la bărci. Pentru marea majoritate a prizonierilor era pentru prima dată că vedeau marea, iar pentru aproape toți, prima călătorie pe mare. Rușilor în special efectul lungului drum spre nord, pe întinsul apelor, le-a sporit sentimentul deja comun printre deținuți că fuseseră scoși din lumea normală. Nu părea o simplă transportare de pe "continent" (așa cum numeau întotdeauna deținuții restul țării) spre o colonie penitenciară de pe o insulă îndepărtată, ci chiar spre o altă "planetă", după cum era numită întotdeauna Kolîma în cântece și în istorisiri.

---

[i] Asta reprezenta o provocare logistică în Petrogradul / Leningradul supus atât de frecvent epurărilor în timpul zilelor lungi ale verii arctice. Martorii descriu cele două sau trei ore de întuneric ca pe ceva asemănător unui raliu de la Monte Carlo al dubelor negre. Cekiștii preferau noaptea, dar aveau nevoie să știi că nu erai niciodată în siguranță. Puteau să vină după tine la orice oră, în orice loc: pe stradă, la spital, la serviciu sau la operă (n.a.).

[ii] Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag, vol. I, traducere de Nicolae Iliescu, Univers, București, 1997, p. 8-9.

[iii] Alexandr Soljenițîn, op. cit., p. 87.

[iv] Alexandr Soljenițîn, op. cit., vol. I, p. 85.

[v] Alexandr Soljenițîn, op. cit., vol. I, pp. 86-87.

[vi] Conquest consemnează cazul unei celule de opt de la închisoarea Jîtomîr, în care se găseau 160 de deținuți. "În fiecare zi mureau cinci sau șase", a scris un supraviețuitor. Cadavrele "continuau să stea în picioare fiindcă nu aveau unde să cadă". Procedeul era cunoscut drept "tortura celulei" (n.a.).

[vii] Aceste populații "strămutate cu bună știință" erau duse de obicei pe un colț de stâncă sau pe un câmp acoperit cu zăpadă, din care ieșea un țăruș (pe care era scris un număr) și nimic altceva. În recenta lui carte, Humanity: A Moral History of the Twentieth Century, Jonathan Glover prezintă succint următorul caz: "În 1930, 10 000 de familii au fost silite să călătorească pe gheața râului Vasiugan. Mulți dintre ei, majoritatea copii, au murit pe drum. Supraviețuitorii au fost abandonați, fără mâncare sau unelte, pe porțiuni de teren din mijlocul mlaștinilor. Drumurile de întoarcere erau păzite cu mitraliera. Au murit toți" (n.a.).

[viii] Evghenia Ghinzburg, Destin în bătaia vântului, trad. de Antoaneta Olteanu, Corint Books, București, 2015, p. 358-359.

[ix] Evghenia Ghinzburg, op. cit., p. 360.

[x] Aceste cuvinte nu au avut cum să fie o tentativă de îmbunare a Moscovei. Destin în bătaia vântului a lui Ghinzburg (Londra, Harvill Press, 1967), o carte mult mai tulburătoare decât O zi din viața lui Ivan Denisovici a lui Soljenițîn (Novîi mir, 1962, sub Hrușciov), nu a avut nici cea mai mică șansă să fie publicată în Uniunea Sovietică (n.a.).

[xi] Mihail Solomon, Magadan, trad. de Mircea Ivănescu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993, pp. 118-119.

[xii] Pentru felul cum arăta viața în închisoare fără un hârdău pe post de latrină, vezi Arhipelagul Gulag, vol. I, pag. 383 (n.a.).

[xiii] Mihail Solomon, op. cit., pp. 123-124.

[xiv] Robert Conquest, Marea teroare. O reevaluare, trad. de Marilena Dumitrescu, Humanitas, București, 1998, p. 377.