Numele celălalt. Septologie I-II

 

Jon Fosse
Numele celălalt. Septologie I-II
Editura Pandora M, 2022
Traducere din limba norvegiană de Ovid Olaru
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



 ***
Intro

 Jon Fosse (n. 1959) este prozator, poet și dramaturg norvegian, unul dintre marii scriitori ai vremurilor noastre. Cariera sa prolifică a debutat în 1983, odată cu romanul Roșu, negru. A început să scrie teatru în 1993, iar piesele sale au cunoscut un succes nemaiîntâlnit, fiind jucate de peste o mie de ori pe scenele din toată lumea. Numele celălalt. Septologie I-II este primul său roman tradus în limba română.

Comparat adesea cu Ibsen și Beckett, Jon Fosse e menționat în fiecare an pe lista nominalizărilor la Premiul Nobel pentru Literatură, opera lui fiind tradusă astăzi în mai bine de 50 de limbi.

Destinul a fost generos cu scriitorul născut la o fermă izolată, pe coasta de vest a Norvegiei, lângă fiordul Hardanger. Ceva din "matricea stilistică" a locului s-a imprimat pentru totdeauna în scrisul său, care a primit în timp recunoașterea meritată. De-a lungul anilor, a câștigat aproape toate premiile literare care se acordă în Norvegia. În 2010 i s-a decernat prestigioasa distincție Henrik Ibsen, considerat cel mai important premiu din lume pentru dramaturgie, în 2013, a primit Ordre National du Mérite în Franța, iar în 2014, European Prize for Literature.

Jon Fosse este atât de respectat în Norvegia, încât, începând din 2011, are dreptul de reședință în Palatul Regal din Oslo, privilegiu acordat de guvernul norvegian artiștilor care se bucură de cea mai mare apreciere.

*

Deschiderea magnum opus-ului lui Jon Fosse urmărește în paralel viețile a doi bărbați ce trăiesc pe coasta de vest a Norvegiei: naratorul, pictorul văduv Asle, și celălalt Asle, tot pictor. Cei doi sunt identici, versiuni ale aceluiași om, două variante ale aceleiași vieți. Scris într-un stil hipnotic, Numele celălalt pune sub semnul întrebării noțiunile de subiectivitate și de Sine. Printr-o proză "lentă", cu ajutorul amintirilor, Fosse explorează convergențele și divergențele dintre cele două vieți, totul conducând la o întâlnire decisiva a celor doi. Capodoperă a unuia dintre cei mai mari scriitori contemporani ai lumii, Numele celălalt reprezintă o explorare percutantă a condiției umane.

Romanul face parte dintr-un set de șapte cărți, împărțite în trei volume, în care textul nu conține nici măcar un singur punct de final de frază. O asemenea stăpânire a ritmului prozei i-au determinat pe critici să apropie romanul lui Fosse de textele sacre:

Roman nominalizat la International Booker Prize 2020

"În Numele celălalt, acumularea ritmată de cuvinte are ceva incantatoriu - un aer aproape sacru."(The Wall Street Journal)

"Proza lui Jon Fosse este mistică, spirituală, perfect meșteșugită. Pură poezie!"(The Paris Review)

"În mâinile lui Fosse, Dumnezeu devine o forță estetică greu de stăpânit, explozivă, invizibilul din ceea ce este vizibil."(The Nation)

"Un Beckett al secolului XXI."(Le Monde)

Fragment

Țin minte, sigur că da, locuiești la Dylgja, zice
și râde scurt și eu dau din cap că da și ea zice că a fost la
fiecare expoziție a mea, mi-a mai spus, fiecare expoziție din Bjørgvin, de la Galeria Beyer, de sus, pe Høggata, zice și face semn cu capul în sus, accentuând Galeria Beyer, ca și cum ar fi ceva mare și spectaculos, și accentuând Høggata în aceeași manieră în care Åsleik accentuează Crucea Sfântului Andrei, leit Åsleik, cu aceeași mândrie țărănească, îmi zic și ea mă invită încă o dată în casă și eu refuz și ea zice că măcar acum știu în sfârșit unde locuiește, fiindcă, nu-i așa? uitasem, așa că data viitoare când sunt prin Bjørgvin trebuie neapărat să-i fac o vizită, zice, dar ar fi ideal dacă aș suna-o înainte, zice, fiindcă, zice și se întrerupe și râde iar scurt și eu întreb dacă pot să iau câinele și ea zice că da, sigur că da, dar simt iritare în vocea ei, dispare înăuntru și aud apoi pe cineva coborând scările și ușa exterioară se deschide și o văd în prag într-un capot galben și ținând câinele la piept și îmi întinde câinele și eu îl iau și îl țin la piept și îl mângâi pe spate și îi mulțumesc pentru ajutor, mulțumesc mult, zic și ea zice că nu-i nicio problemă, bineînțeles că va ajuta într-o situație ca asta, zice și sunt pe cale să așez câinele pe jos când îmi dau seama că nu mai are lesă și o întreb unde e lesa și ea îmi zice să aștept, așteaptă puțin, merge s-o caute, zice și închide ușa și intră în casă și eu stau acolo și o aștept mângâindu-l pe Brage întruna pe spate și îmi zic ce bine că te-am recuperat, Brage, îmi zic și aștept și tot aștept, nu vine mai repede odată? unde a dispărut așa? stătea în prag și a dispărut dintr-odată, îmi zic, cât poate să-i ia să găsească o lesă? îmi zic și se deschide fereastra din dreapta mea și ea scoate capul și zice că bineînțeles că nu găsește lesa aia, așa e mereu, sigur a rătăcit-o pe undeva, zice, dar dacă mă întorc mai târziu, mi-o dă, sigur o va găsi până atunci, va răsări de undeva, zice, ar fi drăguț să dau pe la ea mai încolo, zice și eu îi mulțumesc și o rog să mă scuze că am trezit-o, dar acum poate să doarmă mai departe, zic și ea zice că mă așteaptă, așteaptă să mă întorc să iau lesa, și atunci mă va invita la o ceașcă de cafea și să mănânc ceva, zice, mă poate invita chiar la prânz? întreabă și eu zic mulțumesc, mulțumesc, dar chiar trebuie să mă întorc la Dylgja imediat, zic și ea își ia rămas-bun și ce se bucură că m-a revăzut și eu zic mulțumesc, la fel, și ea închide la loc fereastra și stinge lumina și eu încep să urc pe Smalgangen cu câinele strâns la piept și căldura lui îmi încălzește pieptul și-mi dă un sentiment de siguranță și de bine, urc pe Smalgangen și îi zic lui Brage ce bine e să-l revăd și că acum ne îndreptăm spre mașina mea, îi zic și deja am ajuns pe Høggata și merg țintă la mașină și o descui și îl așez pe Brage pe bancheta din spate și mă așez apoi comod pe scaunul șoferului, îmi așez geanta lângă mine, pe scaunul pasagerului, pornesc motorul, deja s-a făcut din nou frig în mașină, dar încălzirea e dată la maximum, așa că imediat se va încălzi la loc, îmi zic și virez să intru pe Høggata și îmi zic că n-aș fi rezolvat nimic dacă luam un taxi până la Spital, oricum n-aș fi ajuns să vorbesc cu Asle, e mult prea devreme sau el e într-o stare mult prea rea, pot să simt asta, o știu precis, îmi zic, ar fi mai bine ca Asle să fie lăsat să se odihnească, să doarmă, îmi zic și mă ia o teamă bruscă, poate Asle va dormi și va tot dormi și nu se va mai trezi? îmi zic și mă gândesc că acum, acum mă voi întoarce la casa mea din Dylgja și mă voi odihni, mă voi regăsi și voi picta, îmi zic și mă gândesc ca, atunci când ajung acasă, să sun la Spital ca să întreb dacă îi pot face lui Asle o vizită și dacă-l pot vizita astăzi, mă pot întoarce oricând înapoi la Bjørgvin, în special dacă pot să-i fiu în vreun fel de ajutor, îmi zic și urc cu precauție pe Høggata și întorc scurt capul și îl zăresc pe Brage dormind pe bancheta din spate și întorc capul spre drum și îl văd pe Åsleik privind tabloul cu cele două linii care se intersectează și zicând Crucea Sfântului Andrei, și parcă e mândru că știe despre ce e vorba, și sunt sigur că uneori își propune din senin să învețe câte un cuvânt nou, îl învață pe de rost, și atunci trebuie să repete cuvântul încontinuu, de exemplu Crucea Sfântului Andrei, e ca și cum ar încerca să arate că și el e cineva când repetă expresia asta, să spună că și el știe câte ceva, modul în care repetă expresia demonstrează tocmai asta, că și el știe câte ceva, poate mai multe lucruri decât mine, chiar dacă eu am făcut multe școli, spre deosebire de el, el n-a făcut decât gimnaziul și abia și pe ăla, abia l-a terminat, dar asta nu însemna că e un prostovan, nici vorbă, chiar dacă zice Crucea Sfântului Andrei cu mândria asta țărănească, îmi zic, e iute la minte Åsleik ăsta, poate să spună cele mai istețe lucruri, ba chiar într-un mod care te face să înțelegi lucruri pe care nu le înțeleseseși înainte, să vezi lucrurile într-un lumină nouă, și exact asta te străduiești să obții când pictezi, să vezi din nou lucruri deja văzute, dar să le vezi ca pentru prima oară, dar nu numai asta, ci să le vezi din nou și să le înțelegi deodată altfel, îmi zic și îmi dau seama că cele două linii care se intersectează îl arată pe Asle zăcând pe canapea și gândindu-se la un singur lucru, singurul lucru la care se poate gândi e că trebuie să se ridice, se va ridica și va merge la mare și va ieși în larg și se va scufunda și valurile vor trece peste el și va dispărea pentru totdeauna, pentru că durerea, suferința, disperarea sau cum s-o fi chemând au devenit insuportabile, durerea e atât de grea, încât nu mai poate ridica nici măcar brațul, și pe deasupra tremuratul ăsta, îi tremură mâinile și tot corpul, deci trebuie să se ridice, să-și caute ceva de băut, asta în primul rând, întâi de toate să bea ceva și apoi să meargă pe mare, să se avânte în larg, se gândea, la asta se gândea în timp ce stătea inert pe canapea și, în același timp, eu mă aflam în camera mare sau în atelier sau cum naiba s-o fi numit și-l pictam sub forma a două linii, o linie violet și una maro, îmi zic și privesc în față la drum și mă simt atât de fericit, sunt atât de fericit, atât de fericit și nu înțeleg de ce mă cuprinde o așa bucurie doar pentru că plec din Bjørgvin în sfârșit, îmi zic și mă gândesc că poate e datorită faptului că am un câine cu mine acum, îl am pe Brage, îmi zic, când ajung acasă o să sun la Spital și-o să întreb când pot să vin să-l vizitez pe Asle și dacă pot să-i aduc ceva, și-o să-i rog să-i comunice că Brage, câinele lui, e la mine acum, deci nu trebuie să-și facă griji pentru el, îmi zic și deja am ieșit din Bjørgvin, conduc în continuare spre nord și întorc privirea și-l văd pe Brage dormind întins pe bancheta din spate și simt cum mă cuprind deodată atât o mare bucurie, cât și o mare tristețe, le simt cum mă umplu atât de puternic încât am impresia că urmează să explodeze ceva în mine, conduc liniștit mai departe spre nord și îmi dau seama că tocmai am trecut cu mașina pe lângă Skutevika și nici măcar n-am aruncat o privire spre blocul în care locuiește Asle, îmi zic și conduc mai departe spre nord și imediat ajung acasă, îmi zic, primul lucru pe care îl voi face e să dorm, îmi dau seama că sunt atât de groaznic de obosit, cad într-un soi de picoteală în care timpul trece de la sine, mă apropii de refugiu și de locul de joacă și mă gândesc că, chiar dacă nu m-am simțit în viața mea așa obosit, nu mă voi opri în refugiu și nu voi privi spre locul de joacă și nu voi privi nici spre vechea casă maro unde locuiam pe vremuri cu Ales, pentru că îmi provoacă durere să mă uit spre casă, atunci mă ia dorul de Ales, trec de casa cea maro și zăresc un bărbat cu păr șaten până la umeri îmbrăcat într-un palton lung și negru și o fată cu păr negru lung îndreptându-se spre casa maro, merg mână în mână spre casa maro și eu mă uit drept în față și conduc mai departe spre nord și îl văd pe Asle ținând-o pe Soră, pe sora Alida, de mână, stau la marginea drumului, și poate părea că plănuiesc să treacă strada, dar sunt mult prea mici să facă asta, de ce sunt singuri? unde le sunt părinții? locuiesc cumva într-una din casele albe vizibile în spatele lor, cele două case aflate una lângă cealaltă într-o pantă nu foarte abruptă? îmi zic și o văd pe Soră întorcându-se și zicând uite, uită-te la casele din spate, zice
Acolo locuim noi, zice ea
Da, zice Asle
Ce-i cu ele, cu casele? întreabă el
Acolo locuim, zice Sora
Într-una dintre case locuim noi și în cealaltă locuiesc
Buna și Bunul, zice ea
Dar știu asta, zice Asle
Da, mi-a venit așa, dintr-odată, în minte, zice Sora
Că acolo, în casa mai înaltă, locuim noi, zice
Casa în care locuim noi se numește Casa Nouă și casa în
care locuiesc Buna și Bunul se numește Casa Veche, zice Asle Și casele arată de parcă se țin de mână, zice Sora
Poate, zice el
La fel cum ne ținem și noi de mână, zice Sora
Da, așa arată, zice Asle
și privesc amândoi spre case și nu e niciun adult în jur,
nici Mama, nici Tata, nici Buna, nici Bunul, se văd doar casele, albe amândouă, una dintre ele e veche și prelungă și cealaltă e mai nouă și înaltă, dar ambele se disting clar pe fundalul verde, fundalul verde al grădinii cu toți pomii din ea, pe fundalul frunzelor verzi din pomi și pe fundalul muntelui negru care urcă drept în sus și e ca un zid negru în spatele grădinii, un perete de stâncă țâșnind în sus spre munte, și în spatele caselor mai e și hambarul roșu
Și muntele negru, zice Sora
Da, zice Asle
Cred că se țin de mână fiindcă le e frică de muntele
negru și abrupt, zice ea
și Asle zice că nu s-a gândit la asta până acum, dar că așa
este, acum își dă seama și el de asta, cele două case albe se țin de mână fiindcă le e frică de peretele negru de stâncă, chiar așa e, zice Asle și Sora zice că muntele negru e cu adevărat înfricoșător, e atât de abrupt și tot timpul ud, curg firicele de apă dintr-o mulțime de crăpături din stâncă, zice ea și îl întreabă pe Asle dacă a auzit despre muntele albastru și el zice că da, a auzit
Muntele albastru, zice Asle
și Sora zice că muntele ar trebui să se numească muntele negru și Asle zice că da, mai degrabă e muntele negru, da, și se răsucesc pe călcâie și privesc de-a lungul drumului și eu conduc mai departe spre nord și mă întreb de ce stau copiii singuri acolo la marginea drumului, de ce nu e niciun adult cu ei? de ce nu are nimeni grijă de ei? îmi zic și îi văd stând la marginea unui drum îngust de țară, și mai jos de drum, mai încolo de copii, deasupra Plajei, se află o casă micuță albastră, și mai sus pe drum, după casa cea albastră, e o curbă care înconjoară Vechea Colină și unde virează mașini în viteză, îmi zic și mă gândesc că poate cei doi copii o să iasă pe drum? îmi zic și văd că în mijlocul drumului e o baltă mâloasă și Sora dă drumul mâinii lui Asle și sare în drum, în baltă, și începe să sară cu picioarele în ea și apa murdară începe să-i stropească picioarele și rochița, din fericire au cizme în picioare, se gândește Asle și îi zice să nu are voie să facă asta și Sora zice că e așa distractiv, să vină și el să se bălăcească, zice ea și Asle zice că uite cum se murdărește, n-ar trebui să facă asta, ce-o să zică Mama? o să se enerveze, o să țipe, zice Asle, dar Sora se face că nu-l aude și sare în continuare în băltoacă și rochița îi e aproape plină de apă murdară, e plină de pete cenușii, observă Asle în timp ce stă acolo uitându-se și îi zice că gata, termină, nu numai că se murdărește din cap până-n picioare, dar e periculos să stai în mijlocul drumului, oricând poate veni o mașină, trec mașini tot timpul, cine știe dacă șoferul o vede și, înainte să-și ducă gândul până la capăt, Asle sare în drum și o prinde pe Soră de braț și ea urlă și el o trage pe partea cealaltă a drumului și ea urlă în continuare și zice că vrea să mai sară și Asle zice că n-are voie, uite ce are pe rochiță, uite cum s-a murdărit, zice și Sora se uită în jos la rochiță
Da, zice ea
și pare că se va pune pe plâns
Și era așa frumoasă, așa frumoasă și albastră, zice ea Uită-te ce-ai făcut, zice Asle
și vede că Sora începe să plângă și-i zice să nu plângă,
nu e așa tragic că s-a murdărit, se poate spăla, și Mama nici nu se va supăra așa de tare, poate să spună că a fost vina lui, că el i-a zis să iasă pe drum și să sară în baltă, așa că el va fi certat și nu ea, zice, că pe el îl ceartă Mama indiferent de ce
face sau spune, zice și Sora își șterge lacrimile și Asle zice că nu-l deranjează să fie certat, nu, și se gândește că acum face puțin pe cocoșul, da, asta se gândește
Dar rochița e murdară toată, zice Sora
și începe din nou să plângă
Păi, dacă ești așa proastă, zice Asle
și, când zice asta, Sora începe de-a dreptul să urle Îmi pare rău, n-ar fi trebuit să zic asta, zice Asle N-am vrut, zice
Nu ești proastă, nu, ești drăguță și bună și pricepută și deșteaptă, zice el
și Sora se smiorcăie puțin și Asle zice că totul se rezolvă, o să fie bine, zice, dar, zice, măcar acum a învățat că nu e voie să facă așa ceva, nu când ești îmbrăcat în hainele bune, zice și Sora nu zice nimic și stau acolo și Sora îl ia de mână și rămân nemișcați acolo și Asle se gândește că sigur vor fi certați, el va fi certat, fiindcă Mama se va enerva foarte tare când va vedea cum și-a murdărit rochița, ba chiar intenționat, se gândește Asle, și el care i-a promis că va spune că el a făcut-o să sară, că el a rugat-o să meargă în mijlocul drumului și să bată cu picioarele și să sară în băltoacă, asta i-a promis, deci trebuie să se țină de promisiune, se gândește Asle și, chiar dacă nu îi pasă atât de mult că va fi certat, nici nu poate spune că abia așteaptă, se gândește, deci în orice caz nu trebuie să se întoarcă acasă imediat, își zice, poate găsesc ceva de făcut
Ce-ar fi să mergem la Vechea Colină, poate găsim afine coapte acolo? zice el

Țigan țăndări

 

Valeriu Nicolae
Țigan țăndări
2022



***
Intro

 
Valeriu Nicolae este jurnalist, scriitor și activist pentru drepturile omului. A lucrat cu migrați și refugiați în Europa, Turcia și Liban, a condus numeroase traininguri pe tema instituțiilor europene pentru organizații guvernamentale, ONG-uri și companii multinaționale și deține o firmă ce oferă traininguri de comunicare și diplomație pentru instituții financiare, ministere de externe și organizații din Europa, Africa și Asia.

Activitatea sa la Bruxelles a dus la adoptarea unor serii de strategii europene și naționale în domeniul social. În 2007, împreună cu actualul vicepreședinte al Uniunii Europene, Frans Timmermans, a inițiat una dintre cele mai eficiente campanii împotriva rasismului. În 2009 a fondat și a condus, până în 2013, fundația Policy Center for Roma and Minorities și este cofondator al Coaliției pentru o Strategie Europeană pentru Romi. Din 2012, vreme de trei ani, a fost directorul regional al celui mai mare ONG care lucrează cu refugiați - World Vision. În 2016, în timpul guvernului tehnocrat, a fost consilier de stat și secretar de stat. În 2017, a fost reprezentant special al secretarului general al Consiliului Europei.

O bună parte a veniturilor sale din ultimii 15 ani a fost folosită pentru a ajuta copiii săraci din Ferentari să rămână în școală. Pentru eforturile depuse în Ferentari, Valeriu a primit premiul onorific World's Children's Prize Award de la regina Suediei (2018).

În 2009, campania de promovare a cititului în comunitățile sărace inițiată de Valeriu Nicolae a primit premiul doi în cadrul unei festivități în New York. A primit și Premiul Parlamentului European pentru "Cetățeanul Anului" (2013) și Premiul UNICEF pentru cel mai bun proiect în sport și educație, pentru munca sa cu unii dintre cei mai vulnerabili copii (2012). Este unul dintre producătorii filmului documentar Toto și surorile lui (2014). Are un masterat în diplomație acordat Summa cum Laude de Universitatea din Malta. A prezentat peste o sută de lucrări științifice la conferințe naționale și internaționale. A publicat trei cărți, două în engleză și una în italiană. Scrie săptămânal în Dilema veche, precum și în Libertatea și pe platforma Ziare.com.

*

 Am pus în cartea asta cam tot ceea ce am eu mai bun. E și despre copilăria mea ca o minune dar și despre adulți țandări. Am râs mult când am scris-o dar are și părți complicate și deloc confortabile. Am povestit lucruri pe care nu am mai îndrăznit să le povestesc vreodată. Sunt în ea câteva bucăți țepene și cel mai probabil prea crude din mine.

Cel mai frică mi-a fost după ce am tipărit cartea. Mi-a fost teamă de tine, cel sau cea care o citește. Nu de alta dar țăndările din mine nu sunt deloc șlefuite. Mi-a fost frică deși nu sunt deloc obișnuit cu frica. Încă îmi mai este. Dar mult, mult mai puțin decât mi-a fost.
 

 *

Această carte vine în sprijinul proiectului Grădinița bună din cadrul Asociației Casa Bună, al cărui fondator este Valeriu Nicolae. Puteți dona către Asociația Casa Bună la: donatii.asociatiacasabuna.ro

Fragment

Lumina explodează. Lumină albă puternică. Pielea ta e închisă, iar a mea și mai închisă. Porți cămașa mea - una albă și puțin transparentă. Tocmai te-am sărutat pe burtă și ochii îți sunt aproape de un verde limpede.

Zgomotul strident al unei mașini lovite. Cineva mă înjură. Mașina miroase brusc a tine, imaginea se oprește și te văd în biroul tău nervoasă ca naiba. Porți un costum gri. Arăți obosită dar tot înnebunitor de elegantă. Pierzi energie cu o viteză foarte mare și ignori că ți-am dat ceva ce ar trebui să te ajute. Pandantivul este de fapt un talisman împotriva coșmarurilor dar tu nu crezi în prostia asta. Pietrele stau într-un dulap și devin tot mai întunecate. Au nevoie să vadă soarele la fel de mult cum ai și tu. Și au nevoie de pielea ta. Și tu ai nevoie de asta.
 
- Am probleme cu respirația, Val.

Casă - un sistem audio bun. Tu plângi. Se aude un cântec No Light No light care începe brusc și tare. M-am rătăcit. Nu știu unde sunt și ce mi se întâmplă. Respirația se accelerează și sunt deasupra ta. Suntem amândoi suspendați în aer. Eram în pat dar acum tu ești la 20-30 de centimetri deasupra patului. E un coșmar. Se aude muzica de pe telefonul meu și eu visez. Încerc să mă calmez. Tu te sperii.

- Acum câteva sute de ani totul putea fi explicat prin magie. Totul. Totul era despre diferite descântece, poțiuni, vrăji. La începuturile perioadei creștine apostolii erau considerați magicieni. Isus era magic
- Val de ce îmi spui toate astea?
- Pentru că trebuie să te calmez.
- De ce?
- Mă omori - ești o vrăjitoare și în ciuda faptului că o știi, ignori asta.
- Ce încerci să îmi spui Val?
- Că ești foarte intensă și că mă poți omorî.
- Nu crezi asta.

Geta credea că e vrăjitoare. O vrăjitoare toxică. Și apoi a descoperit că și eu eram la fel ca ea, doar că eram mai tânăr și mai deștept. Tradiția spune că vrăjitoria se transmite doar la femei. Și-a dat seama că atunci când eram furios pe mama, ea se îmbolnăvea. Că îi puteam prelungi somnul lui taică-miu. Că putem să vindec câinii. Că știam multe despre corpul oamenilor și despre plante fără să învăț mare lucru.

Oamenii pe care îi uram au dus-o din rău în mai rău. Oamenii pe care i-am plăcut au devenit dependenți de mine. După ea, am realizat și eu asta. Nu mi-a spus-o niciodată. Știa că eu știu.

Am învățat să nu urăsc oamenii. Am învățat să îmi amorțesc emoțiile și să fiu indiferent. Problema rămâne cu oamenii pe care îi plac. Și tu ai observat asta foarte repede.

Semeni foarte mult cu Geta. Doar că ești mai puternică și mai deșteaptă. Cred că mama o să își dea seama. Și va ști că ești din aceeași specie ca Geta și ca mine. Și sunt curios care o să fie reacția ei.

Copilul tău nu ar fi știut niciodată. Probabil că nici tu. Aste e ce am văzut și ce m-a speriat.

Ai vrut o revelație. Consideră că asta e una.

1.

Mama plânge sub plapumă ca să nu o văd eu. Stihiile nu plâng și nimic nu le prea poate învinge. Numai că a fost un an cumplit pentru ea. Dobre, numele pe care îl voi descoperi cu stupoare pe certificatul meu de naștere din Caransebeș peste câțiva ani, a căutat-o tot anul. Dobre este cel mai probabil iubirea vieții ei. Un dobitoc abuziv, dar fără calitățile de bețivan rasist care îl fac remarcabil pe tata. Dacă e să mă iau după unchiul Ghică, în plus, Dobre e de-al "nostru", adică țigan. Mama tocmai și-a luat niște înjurături tradiționale de la tata care a plecat pilit regulamentar la lucru pentru tura de noapte.

Mama a fost o victimă a violenței domestice. De obicei trecea rapid peste abuzurile verbale și peste amenințări. Tata a vrut s-o omoare cu un topor. L-am oprit eu. Atunci ne-am pus amândoi încuietori la camerele noastre. Mama a fost o femeie frumoasă pe care au urâțit-o rasismul idiotului cu care s-a recăsătorit și viața de fiecare zi. Ar fi putut lejer să fie orice, numai că a trebuit să muncească de la 16 ani.

Încă de puștoaică, a trebuit să se descurce de una singură într-o lume deloc prietenoasă cu o țigancă. A avut grijă de toată lumea din jurul ei. Încă are. În momentele alea în care ceda și se oprea, toată agitația din capul meu dispărea. Mă speriam. Dispariția tornadei din apartament lăsa mult prea mult loc și nu știam cum să mă port. Încercam să o amuz cântând. Răgind, ca să fiu mai corect, că de cântat nu am fost nicicând în stare. Se uita prin mine și mă ruga să o las un pic singură.

Plângea pe ascuns. Să nu o vedem noi, copiii ei, și mai ales să nu o vadă catastrofa care îi era bărbat. Pentru câteva zile, era îngrozitor de trist la noi în casă. Mama aia de oțel, mama aia care la 1,38 era spaima tuturor bărbaților din familie, cea care mânuia fărașul de fier mai bine decât Mihai Viteazul sabia, mama cea fără buton de oprit, dispărea ascunsă în camera ei.

Crede că nu știu ce se întâmplă cu ea, dar i-am auzit pe Nini și Ghică vorbind despre Dobre cu ceva luni în urmă și am auzit-o de două ori vorbind cu Dobre la telefon. E ziua ei mâine și a făcut tort să ducă la serviciu. Plapuma se mișcă sacadat că plânge tăcut dar cu tot corpul. Mă duc și o iau în brațe prin plapumă. Îmi dau seama că am crescut mult de când am luat-o în brațe. Stihia mai mare decât viața pare acum mică și fragilă. Îi spun că o iubesc și că orice s-ar întâmpla o să fiu lângă ea. Sunt probabil patru, cinci ani de când nimeni nu i-a mai spus că o iubește.

A stat cred două minute nemișcată sub plapumă cu mine îmbrățișând-o. M-a împins apoi la o parte și s-a apucat să facă ouă umplute. Probabil atunci a decis că n-o să-l părăsească pe tata. Nu i-am mai spus că o iubesc timp de vreo 20 de ani, că la mama nu e cu smiorcăieli și efuziuni sentimentale. Am fost sigur că știa. Așa cum am știut și eu dintotdeauna că sunt cea mai mare parte a inimii stihiei fără ca ea să fi trebuit să mi-o spună vreodată. I-am făcut cadou mamei un caleidoscop. I-a plăcut tare mult. Cartea asta este scrisă ca un caleidoscop pentru ea.

*

Îl sărută și creierul lui o ia razna rău.

Și brusc e din nou în Wye unde Greg și Katy cântă Amazing Grace și el e la un pas de suicid. E un apus de soare care însângerează tot în jur și lumina tremură.

Amintiri adictive.

Buzele ei sunt uscate. Timpul încetinește și e din nou în lumea aia ridicolă în care toate se simt violent. Simte imperfecțiunile pielii ei. Ambii au buzele uscate rău. Și miroase iarăși a mare sărată, nisip și mentă proaspătă. Miros de prăbușire. Ea respiră din ce în ce mai rar. Se aude cântecul de rugăciune, lălăit și calm.

Allahu Akbar, Allahu Akbar
Allahu Akbar, Allahu Akbar
Ash-hadu an' la ilaha ill Allah

Tresare puternic. Șoptește Mashallah.
- Nu înțeleg.

Are un zâmbet trist tare.
- Ce vrea Allah să se întâmple s-a întâmplat.

Pupile sunt dilatate la maxim și respiră acum accelerat. E tare frumoasă.
- Nu știu ce treabă are Allah aici dar dacă e implicat atunci probabil avem o șansă amândoi să ieșim bine din asta.

Se plimba aiurea prin Bazarul din Istanbul când a auzit-o strigându-l. A recunoscut vocea nu și pe ea. E prima oară când o vede fără hijab și abaya. Are o rochie înflorată cu mult albastru și îi zâmbește cu toată gura. Probabil s-a holbat la ea căci zâmbetul riscă să se transforme în râs.
- Aișa.
- Tarzan.

Râde acum din toată inima.
- E indecent să râzi așa în Doha.
- Nu sunt în Doha!

Nu s-a dus la ce avea de făcut ziua aia ci a stat cu ea și i-a arătat locurile frumoase pe care le știa în Istanbul. A dus-o pe terasa de la London Hotel și la cafeneaua de pe strada cu probabil cea mai frumoasă priveliște a Bosforului. I-a spus că i-a plăcut tare pe terasă. Au mâncat înghețată în cartierul armenesc și supă de linte și lipie cu brânză la Adalar. Și-a reamintit de Ais din Chicago și i-a spus povestea cu ea.

Întotdeauna ei i-a spus Sheika. Numele ei se scrie Aisia. Se citește la fel numele indiferent dacă îl citești din stânga sau din dreapta. Ea i-a spus asta mândră. Dacă citești numele de la mijloc și într-o parte și în cealaltă se citește Sia și-a dat el seama. Și Ais citit invers tot Sia dă.

I-a spus că a fost o vineri ca niciuna înainte. Că dacă cineva i-ar fi spus că va petrece o zi cu o prințesă arabă, o prințesă arabă de adevăratelea, în Istanbul, i-ar fi recomandat un ospiciu.
- Ai putea să fii omorât pentru asta.

Zâmbește când spune asta.
- Cel mai probabil m-ar ierta după ceva timp prin pușcărie. Oricum nu cred că aș mai fi primit în Doha curând. Am citit legile. Noroc că nu prea le aplicați. Îți chem un taxi?
- Mă descurc. Deja ți-ai luat porția de risc pe ziua de azi.
- Ești și mâine aici?
- Da
- Mic dejun la London Hotel pe terasă?
- Da

S-a uitat lung după ea când a plecat. S-a întors și i-a făcut cu mâna.

S-a întâlnit cu ea pe holul hotelului. El își deschidea ușa și ea ieșea de la lift. Au înghețat amândoi. Nu a întrebat niciunul unde stau în Istanbul. De fapt el era convins că avea apartamentul ei ca mai toți din familia regală. Era foarte palidă.
- Ți-e rău?
- Da.

S-a prins că este în ditamai rahatul când și-a dat seama că are o prințesă arabă întinsă pe patul lui. O prințesă căreia îi era rău.
- Ar trebui să chem un doctor.
- Nu poți să chemi un doctor. O să-mi treacă.

A început să îi spună o poveste cu un șoim în deșert. Și iarăși lucrurile o iau razna.

Am 16 ani și Geta urlă la mine că sunt un idiot. Că mă cred mai deștept decât sunt și că toate prostiile mele cu probabilități și matematică nu dovedesc nimic. Am descoperit că-l înșela iarăși pe Karol. Și că mințea îngrozitor despre o mulțime de lucruri.

ȘI DACĂ NU SUNT COINCIDENȚE! Și dacă ar fi cum zicea bunică-ta că sunt niște oameni foarte vechi. Care sunt defecți. Ei nu dispar ca ceilalți. Rămâne întotdeauna ceva care nu se șterge din ei. Continuă în alții. Și dacă și tu ești așa? Oamenii ăștia sunt forțați să se lovească unul de celălalt. Și o să te lovești și tu de ei și nu e nimic ce poți face să oprești asta, tâmpitule!

O văd și o aud clar în cap pe Geta cum îmi zice asta. Știu exact cum era îmbrăcată și unde era când a țipat la mine.

Nu am crezut că există vrăjitorie. Nu am crezut nici măcar că Geta era convinsă că ar fi vrăjitoare deși ea era convinsă de asta. Mi s-a părut stupidă ideea că eu aș putea fi ciudat sau că există lucruri care nu pot fi explicate. Geta mi-a spus în ziua aia o poveste cu un șoim și deșert.

Și iarăși sunt în camera de hotel.
- Noi, al Thani, credem că există vrăjitori.

Culorile se distorsionează ușor și aude un țiuit. Inima care o ia razna.
- Am mai auzit povestea asta o dată.
- Știu.

Sărutul îl face din nou praf.

Apoi muezinul și rugăciunea lui

Noaptea care moare încet. O mulțime de detalii. Lumina hipnotică, culorile similare ale corpurilor lor, eleganța ei naturală.
- Poți să oprești timpul?
- Un pic. Îndeajuns încât să nu murim.

Are picioarele lungi și foarte frumoase. Îl sărută iarăși și lumea se oprește.

Și sunt brusc cu mulți, mulți ani înapoi.

Textele tale despre iubiri trecute sunt frumoase dar mie îmi dispare toată energia prin picioare și nu mai respir. Poate că e trist pentru mine că din toți bărbații pe care i-am cunoscut în viața mea, într-un fel sau altul, chiar și cel de care m-am îndrăgostit prima dată în liceu, nu pot să îmi amintesc de niciunul în afară de tine. Sau să pot spune că am iubit pe cineva atât de mult. Așa ca tine de atâtea ori. E greu că te tot întorci la amintiri trecute, pare că ce ai nu îți e la fel și nicidecum suficient.

Ești praf. Sunt rupt, rupt după tine. Nimic comparabil cu ceea ce a fost în trecut.

Disconnect

Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim

 

László Krasznahorkai
Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim
Editura Pandora M, 2022
Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



 ***
Intro

László Krasznahorkai (n. 1954) este unul dintre cei mai cunoscuți prozatori și scenariști maghiari contemporani. A absolvit filologia cu o teză despre opera scriitorului Sándor Márai și, după definitivarea studiilor, și-a câștigat existența ca scriitor profesionist. A avut o strânsă colaborare cu celebrul regizor maghiar Béla Tarr, în urma căreia au rezultat filme precum Satantango sau Calul din Torino. Este laureatul unora dintre cele mai importante premii din Ungaria și străinătate, printre care se numără Man Booker International Prize, Best Translated Book Award, National Book Award for Translated Literature sau Europäischer Literaturpreis. În colecția Anansi. World Fiction urmează să apară romanul său din 1985, Satantango.

Considerat astăzi unul dintre cei mai importanți prozatori și scenariști maghiari contemporani, László Krasznahorkai s-a aflat constant pe listele autorilor finaliști la Nobelul literar din ultimii ani. Tradus și recenzat elogios de publicațiile din întreaga lume, Krasznahorkai este unul dintre puținii scriitori central și sud-est europeni despre care nume importante ale literaturii și eseisticii contemporane au scris în termeni elogioși.

Pretextul romanului îl constituie întoarcerea baronului Béla Wenckheim în orașul său natal din Ungaria, după o lungă perioadă de exil petrecută la Buenos Aires, de unde a fugit din cauza datoriilor imense lăsate în cazinouri. Dorința lui secretă este să se împace cu iubita din liceu, Marika. Ceea ce urmează însă este o simfonie a confuziei, o înlănțuire de evenimente haotice în care sunt angrenați politicieni de provincie și infractori mărunți, dar și un straniu Profesor, un savant de renume mondial care cercetează mușchiul de copac și încearcă să se detașeze, în izolare, de orice formă de gândire. Fără să știe, locuitorii orașului se află pe marginea abisului, a morții iminente care se apropie pe ritmurile melancolice și isterice ale ceardașului.

Câștigător al Booker International 2015 / Câștigător al National Book Award 2019

"Apocaliptic, vizionar, nebunesc." (Publishers Weekly)

"Una dintre realizările supreme ale literaturii contemporane." (Paris Review)

"Krasznahorkai este maestrul maghiar al apocalipsei, comparabil cu Gogol și Melville." (Susan Sontag)

"Universalitatea viziunii lui Krasznahorkai o rivalizează pe cea a Sufletelor moarte gogoliene, cu mult deasupra preocupărilor inferioare ale literaturii contemporane." (W.G. Sebald)

"Am declarat de o mie de ori că vreau să scriu o singură carte. Acum, cu Întoarcerea..., pot pune capăt poveștii." (László Krasznahorkai)

Fragment

Va părăsi orașul, a spus rotunjindu-și ochii, iar spectatorii de la Biker s-au holbat cu răsuflarea tăiată la ochii aceia larg deschiși, va pleca, a spus, și acum nu s-a mai uitat la reporter, ci direct în obiectivul camerei, pentru că de-acum înainte ăsta nu mai e un caz personal, ci unul oficial, ea a făcut reclamația, după care speră că, din punctul ei de vedere, cazul e încheiat, cel puțin în ceea ce privește îndatoririle oficiale, în schimb ar vrea să mai repete încă o dată începutul, anume că inițial venise pentru a încheia public, odată pentru totdeauna, o problemă personală și n-ar vrea să plece fără să fi rezolvat asta, așa că, și-a strâns buzele, făcând o pauză semnificativă și întorcându-se cu totul înspre camera de filmat, dar n-a continuat fraza, ci, după această pauză scurtă și de efect, comutând de la vocea blândă de până acum la una tăioasă și categorică, a spus că ea e o copilă trădată și abandonată care a venit aici ca să dezvăluie adevărul, să le atragă atenția să nu creadă în aparențe, căci omul pe care aici toată lumea îl admiră ca pe un savant de renume internațional, pentru cercetările sale de renume internațional, ba chiar mondial, referitoare la briofite, și la care chiar și ea, în ciuda celor întâmplate, până ieri s-a gândit ca la un tată, nu merită, i-a tremurat buza de jos, nici admirația dumneavoastră, nici onoarea de-a se putea numi tatăl meu, recunosc, au scos scântei ochii ăia de neon, de un albastru deschis, deja cunoscuți publicului dintr-o ediție anterioară a telejurnalului, că am venit aici, în studioul acestei televiziuni de excepție, pentru a vă aduce la cunoștință, tocmai în orașul în care el se bucură de atâta respect și admirație, că acest om nu mai este tatăl meu, mă aflu aici pentru a declara public că acum eu îl reneg pe acest om care, timp de douăzeci de ani, m-a renegat pe mine, îl reneg și nu-l mai recunosc drept tată, nu mai vreau să-i port numele și declar că de-acum încolo nici el n-are dreptul, nicicând și în nicio împrejurare, să mă numească fiica lui, este un infractor ordinar și pe deasupra înarmat, un ipocrit, un escroc bălăcindu-se pe nedrept în propria-i faimă, un troglodit de fute-mușchi, a șoptit fata spre camera de filmat, iar pe fața publicului de la Biker se vedea că sunt topiți de plăcere, spuma a încremenit pe berea din halbe, halbele de bere, în mâinile lor, iar mâinile lor, în aer, atât era de concentrată atenția cu care cei din Biker o urmăreau pe fată, televizorul era sus, montat pe un suport de metal, în colțul de lângă intrare, la îmbinarea dintre tavan și pereți, gâturile erau înțepenite, de vreo zece minute aceste gâturi nu s-au mai mișcat deloc, deoarece au simțit cu toții că plutește în aer ceva foarte important, iar până acum s-a dovedit că, mai devreme sau mai târziu, aceste chestii foarte importante îi vor afecta pe toți și încă foarte mult, au fost deci cât se poate de atenți, însă această atenție încordată i-a obosit, drept urmare au încercat să extragă esențialul din vorbele fetei, cum ar fi de exemplu că ea cere o pedeapsă exemplară pentru tatăl ei, având în vedere tot ce făcuse el, și că ea n-o să-l viziteze la închisoare, unde în mod sigur o să ajungă, și că ar vrea ca el să crape acolo unde-i e locul, și că ea speră că acolo, într-o celulă împuțită a închisorii, pe un prici jegos, acolo o să putrezească năpădit de mușchi și de licheni, în acest punct atenția încordată a cedat brusc, poanta asta a dărâmat-o precum apele umflate, digul, adică toți au izbucnit în hohote de râs, pur și simplu n-au mai rezistat tensiunii, rânjind și hăhăind și hohotind, trântind halbele de bere pe tejghea și chircindu-se de râs, numai șeful a rămas liniștit, cu cotul drept sprijinit de tejghea, pe fața lui nu se vedea decât un fel de concentrare sumbră, în timp ce restul nu mai putea de atâta veselie, el se uita cu o privire fixă la televizorul de pe perete, ca unul care n-a perceput cu adevărat, n-a înțeles ce s-a spus acolo sau de parcă s-ar gândi deja la modul în care va aduce la cunoștința celorlalți că, deși lucrurile încă nu sunt clare, totuși este vorba de o gravă eroare, asta n-a fost o poantă, n-a fost o confruntare cu adevărul, ci dimpotrivă, aici tocmai a avut loc o defăimare de neiertat, iar ei, ca o comunitate serioasă ce sunt, vor trebui să dea replica la unison, ca de obicei.

Sufletul curat și coloana verticală, dacă le ai pe astea, se putea citi pe pagina web discursul pompos, de recrutare, atunci poți să ni te alături, ba, mai mult, ești omul nostru, pentru că o persoană cu un astfel de suflet și o astfel de coloană trebuie să considere intrarea în rândurile noastre de-a dreptul ca pe o datorie, nu contează ce motocicletă ai, poți să vii și cu un MZ sau cu o motoretă Berva, la noi nu contează câți ani are Kawasaki-ul tău sau câți ani Honda, la noi contează un singur lucru, sinceritatea și idealul, dacă simți astea două în tine, bătea toba pagina de web, atunci locul tău e printre noi, veniți deci, cu Kawasaki sau Berva, e totuna, însă n-a fost totuna, n-a fost deloc totuna, pentru că bineînțeles aproape toată lumea a venit cu Kawasaki și Honda și Kawasaki și Yamaha și Suzuki și Kawasaki și Honda, cele mai populare și mai frecvente fiind Kawasaki 636 de circa opt-zece ani și T2R de la Yamaha, aproximativ de aceeași vârstă, dar erau și câteva Honda Varadero și, evident, GSF Bandit și Hayabusa de la Suzuki, dar asta nu înseamnă, a explicat așa zisul șef, că numai din astea poți să ai, însă noi te putem ajuta să ai, există shopul ăsta, dar numai pentru membri, unde găsești de toate, de la tot felul de chestii din piele până la brâuri și de la mănuși Sixgear și Difi Viking până la cizme Forma Ice, nu trebuie să plătești pe loc, se-nțelege de la sine că membrii beneficiază de credit, care trebuie plătit frumușel, puțin câte puțin dacă vrei, dar trebuie plătit, că de n-o faci, părăsești comunitatea, iar dacă ai datorii și ești în afara comunității, o să te coste, iar prețul e mare, să reții asta de la bun început, pentru că apartenența la noi presupune și simțul datoriei și, am spus-o de nenumărate ori, acest simț al datoriei trebuie să izvorască din interior, și e bine să-ți fie clar că aici nu-i parc de distracții, nici grădiniță, aici e o comunitate care presupune forță, dacă prin asta înțelegi că trebuie să știi să exprimi forță, atunci ai înțeles bine, ba chiar trebuie să înțelegi bine că nu-i vorba doar de weekenduri de motocicliști sau că nu facem altceva decât să defilăm și să luăm curbele aiurea, ca gâștele, noi avem sarcini, deoarece pentru a ne atinge țelul întâi trebuie să curățăm drumul pe care căutăm cinstea și omenia, pentru că pe omul pur îl căutăm, și calea o căutăm, de aceea nu faci rău dacă te gândești bine înainte de a ni te alătura sau nu, căci după aia nu mai e căașașipedincolo, și până te gândești, exersează imnul, pentru că noi avem și un imn, acest imn, așa că fă bine și învață textul, chiar dacă n-ai voce, învață-l, bagă-ți-l în cap, că de nu o să ți-l băgăm noi și asta o să doară, învață că

Duduie motorul, kilometrii scad

Oare țara noastră s-a făcut mai mică?

Îmi urăsc vecinii mutra de nomad,

Chiar dacă dreptatea,-n suflet mi-e amică.

Gata cu pavajul, iată-s pe fâșie,

Dincolo m-așteaptă patria răpită,

Dorul de pierduta-mi țară mă sfâșie,

Oaspete-s acasă, jalea mi-e cumplită.

Nu-i departe ziua când dreptatea-nvie,

Șoim de aur zboară peste vechea-mi casă,

Soarele o scaldă în lumină vie,

În străvechea-mi țară sunt din nou acasă.

 (Traducere de Șerban Foarță)

Acesta e un instrument periculos, i-a explicat instalat în scaunul lui, pentru că de-ndată ce a intrat în coșmelie, de data asta într-un palton lung de piele, a și tras, întorcându-l, scaunul de bucătărie de la așa-zisa fereastră, s-a așezat, iar el iarăși era nevoit să stea în picioare în fața lui și să tacă, ia vedeți, domnule Profesor, imaginați-vă, aici e corpul instrumentului, dinadins mă feresc de el, a adăugat zâmbind, deși era mai bine să nu fi zâmbit, dinadins, ca să spun lucrurilor pe nume, dacă înțelegeți de ce, na, deci aici la mijloc, vedeți, dar de fapt știți deja, la urma urmei l-ați folosit destul de bine, na, dar pe ăsta îl vedeți, a întrebat, scoțând încărcătorul imaginar, iar din el, dându-i un bobârnac cu degetul mare, un cartuș imaginar, pe care și l-a pus în palmă, vedeți acest cartuș, l-a întins spre el ca să-l vadă mai clar, iată, ceea ce și dumneavoastră cunoașteți foarte bine, ei, dar știați că ăsta are aici, în partea de jos, o pulbere, un fel de praf de pușcă, care are un dublu rol, primul, a zis, indicându-i partea de jos a cartușului, pentru a propulsa cu putere muniția prin țeavă, iar al doilea, care necesită mai puțină energie, pentru a înlesni ieșirea următorului cartuș din încărcător, înțelegeți, ei, precis că înțelegeți, iar acum, acestea fiind clarificate, cred că puteți înțelege că asta nu-i o nouă specie de briofite din Oceanul Pacific descoperită de domnul Profesor, ci o armă periculoasă, iar o armă periculoasă ca AMD-65-ul nu poate rămâne aici, pentru că s-ar putea să fiți totuși vizitat, iar în cazul ăsta e mai bine s-o rezolvăm altfel, așa s-a hotărât, deci îl roagă foarte mult, l-a rugat foarte mult, așezat în fotoliul lui și scărpinându-se pe sub barbă, să rețină bine fiecare cuvânt pe care i-l va spune, pentru că de-acum totul trebuie să decurgă conform planului stabilit, deci când o să vină și o să vă ia la întrebări, dumneavoastră le veți arăta un pistol de alarmă și le veți spune că ăla e cel cu care ați tras, și nu altul, pentru că dumneavoastră nu sunteți de vină că scribălăii ăia s-au speriat atât de tare, deci le spuneți că tocmai de-aia aveți pistolul ăsta, pentru a speria, altă pagubă nu provoacă și aveți dreptul să-l dețineți și fără autorizație, e clar, a întrebat răbdător oaspetele, apoi din buzunarul interior al hainei lungi de piele pe care o purta a scos de data asta o chestie de forma unui pistol, poftim, i-a spus, ăsta-i pistolul dumneavoastră de alarmă, doar apăsați pe trăgaci și gata, funcționează, apoi s-a ridicat și l-a întrebat, gârbovit cum era, coșmelia fiind prea joasă pentru el, că unde-i ADM 65-ul ăla, fără drept de apel, și-a dat seama imediat că, respect încolo sau încoace, individul ăsta n-o să-l întrebe și a doua oară, așa că părea mai sănătos ca, fără discuții, să se ducă și să scoată frumușel arma de sub grămada de haine și să i-o dea cu tot cu cartușele rămase, au și dispărut imediat pe sub paltonul lung de piele, și la fel de sănătos părea și să nu aștepte întrebarea cum că unde sunt cartușele goale ci, fără o vorbă, să-i facă semn să-l urmeze, așa că au ieșit și s-au dus în spatele coșmeliei, lângă stiva de Hungarocell, unde el a scos din ascunzătoare punga mare de plastic, românească, celălalt a luat-o, a dus-o la motocicletă și a aruncat-o în cufărul atașat deasupra roții din spate, apoi o vreme a rămas lângă motocicletă, fixându-l cu privirea aia care, încă de data trecută, îi înghețase sau trebuia să-i înghețe sângele în vine, apoi și-a dres vocea, i-a întins mâna și i-a spus că o să se vadă în curând pentru că, de la ultima lor întâlnire, în oraș au avut loc mari schimbări, cică urmează să sosească cineva demult așteptat de toți, așa că totul s-a schimbat, azi e altfel decât fusese ieri, drept urmare toată lumea pariază pe mâine, și-a pus casca pe cap, a încălecat pe șa, și-a aranjat paltonul lung de piele cu ADM 65-ul în buzunar, cu un gest lejer și-a pornit Kawasaki-ul, ieșind cu spatele și băgându-l din prima în viteză mare și a dispărut de parcă n-ar fi fost, alunecând printre tufele de măceș cu atâta îndemânare, încât nici creanga n-a mișcat în urma lui.

Putea să lege corcitura asta, a mârâit către câinele uriaș în timp ce se lupta cu el, dar ca de obicei javra asta era numai pe moment interesată de noii veniți, după aia înceta cu mârâiala și hârâiala, lăsându-l în plata Domnului pe intrus și, de parcă s-ar fi plictisit de datorie, se căra, era bătrân, era bolnav, pe jumătate orb, îi cădea și părul, se ducea și se culca în cușca lui, iar el a luat-o pe cărarea pavată cu bucăți de beton până la intrarea în clădirea fermei, a bătut o dată, a bătut de două ori, a bătut de trei ori, dar degeaba a așteptat să apară țăranul, n-a apărut, așa că a continuat să bată în ușă cu toată puterea, a și strigat că unde e, ce face, doarme, să deschidă odată, dar nu i-a deschis nimeni, și atunci a apăsat la întâmplare clanța, constatând că ușa nu era încuiată, ceea ce era foarte ciudat, căci țăranul, de când îl cunoștea, niciodată nu-și lăsase ușa descuiată, nici măcar atunci când era mort de beat, nu înțelegea ce s-a întâmplat, s-o fi tâmpit în harababura asta sau ce, a întrebat cu voce tare de parcă ar fi vorbit cu el, ca pentru a-i semnala că deja ajunsese în bucătărie, însă nu i-a răspuns nimeni, bucătăria era goală, iar situația într-adevăr destul de neobișnuită, știa că așa devreme, la 7:18 dimineața, nu prea pleca de acasă, animale nu mai avea demult ca să trebuiască să le dea de mâncare, nici unelte nu mai repara, de casă niciodată nu avusese grijă, iar la crâșma din oraș mergea nu pentru că n-ar fi avut destulă băutură și acasă, căci după cum povestea la toată lumea, el acasă o bea pe-a lui, n-are nevoie de nicio poșircă, atunci ce se-ntâmplă aici, a întrebat încă o dată domnul Profesor, dregându-și vocea și tușind și strigând, aloo, pe unde sunteți, ieșiți de-acolo, dar tot nimic, a intrat în camera de oaspeți, nimic, a intrat în cămară, nimic, tocmai voia să închidă ușa, când a auzit un scâncet, a intrat din nou, nimic, când să iasă și a doua oară, iarăși scâncetul, s-a întors în cămară și atunci a descoperit ușa din perete ascunsă după niște scânduri de vreo trei metri, intrând pe ușa aia, l-a zărit pe țăran zăcând pe podeaua de chirpici, în mijlocul unei băltoace de sânge, avea capul zdrobit, ochii nu i se vedeau, nasul nu i se vedea, buzele-i atârnau inerte, zăcea chircit ca un embrion și gemea, părea că mai are suflare, singurul indiciu că trăiește încă era că gemea, a îngenunchiat lângă el, în balta de sânge, încercând să-i îndrepte capul ca să nu se sufoce, căci avea gâtul sucit iar buzele-i atingeau sângele coagulat, domnul Profesor a încercat să-l ridice, dar îi era frică să-l atingă și să-i îndrepte gâtul ca nu cumva să-i facă și mai mult rău, atunci s-a sculat de lângă el, ce să facă dacă nimic nu poate face, s-a dus în bucătărie, a căutat un lighean, l-a umplut cu apă, a luat o cârpă și s-a dus din nou în cămara din spate care probabil că pe vremuri, când mai era ceva de afumat, fusese un fel de afumătoare, cu mare grijă a început să-l spele de sânge pe țăran, a și reușit întrucâtva, deja i se vedeau ochii, nasul, urechile, i-a spălat puțin și părul, după care iar a încercat să-i îndrepte gâtul, chiar dacă n-a reușit prea bine, totuși buzele nu-i mai atârnau în sânge, ce să facă, ce să facă, nu era disperat, în astfel de situații grele întotdeauna își păstra calmul, dar pur și simplu nu mai avea idei, atunci țăranul a schițat o mișcare, nu era cine știe ce, totuși era mai mult decât nimic, țăranul a clipit o dată, apoi încă o dată, ei, și atunci i-a venit ideea să spele sângele din jur, poate ajută, sau poate nu voia decât să tragă de timp în speranța că țăranul o să-și revină, într-un fel așa a și fost, la început doar clipitul, apoi și-a mișcat buzele, de parcă ar fi vrut să spună ceva, apoi o mână, apoi și cealaltă, și tot așa, iar el a stat, așteptând neputincios, nu mai știa ce să facă, nu știa unde sunt rănile, capul îi era total deformat, părea că s-a spart în bucăți, arăta îngrozitor, deodată a articulat cu greu un cuvânt, dar atât de încet, încât trebuia din nou să îngenuncheze și să se aplece spre el, băut, a spus, la care domnului Profesor, în mod cu totul neadecvat, i-a trecut prin cap că, uite, până și în situația asta îi stă gândul la băutură, să-ți stea mintea-n loc, dar și-a dat seama repede că acum nu despre asta era vorba, a fugit iar în bucătărie și a adus un pahar cu apă, i-a dat să bea, a mers foarte greu, {...]

Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo - Frontiera. Călătorie spre marginea Europei

 

Kapka Kassabova
Frontiera. Călătorie spre marginea Europei
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Ona Frantz
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiți un fragment din această carte.

 ***
Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo

N-am învățat la școală mai nimic despre vecinii noștri. Preocupate să trâmbițeze strict excepționalismul românesc, manualele de istorie și geografie anterioare Revoluției din 1989 abia aveau câte un rând dedicat popoarelor din vecinătate. În copilărie îmi imaginam că România e un fel de insulă plutind într-un spațiu vag definit, înconjurată de dușmani hrăpăreți. Informații despre contextul istoric al anumitor evenimente lipseau cu desăvârșire.

Despre bulgari de exemplu, de la Eminescu știam că au ceafa groasă. De la Alimentara aflasem că cei mai buni castraveți murați tot bulgarii îi fac. Și tot de la bulgari mi-a adus odată o prietenă un vinyl cu Michael Jackson, care s-a tocit și s-a zgâriat de la prea multă ascultare. În rest, despre tot ce exista sau se întâmpla la Sud de Dunăre în mintea mea a existat doar un imens spațiu gol, alb.

De aceea, atunci când am ajuns să citesc cartea Kapkăi Kassabova, Frontiera, cel mai mult și mai des m-am mirat.

Frontiera având subtitlul O călătorie către capătul Europei a apărut în limba română în traducerea Onei Frantz, în colecția Anansi a editurii Pandora M.

Născută în 1973 la Sofia, Kapka Kassabova a emigrat împreună cu familia în Noua Zeelandă imediat după 1989. A studiat literatură, a publicat mai multe volume de poezie și proză, iar din anul 2005 trăiește în Scoția.

Cartea de față este jurnalul unei călătorii pe care autoarea o face la granița dintre Bulgaria, Turcia și Grecia, pe tărâmul în care se întâlnesc două continente: Europa și Asia. Se îmbină, conviețuiesc, se luptă și sunt prizonierele acestei vecinătăți la care le obligă geografia.

Volumul are și o hartă anexată, astfel încât cititorului îi este foarte ușor să urmărească traseul care începe de la malul Mării Negre, merge spre Vest până la granița cu Macedonia de Nord, iar apoi se întoarce străbătând tărâmurile Traciei și traversând de mai multe ori granița bulgară, greacă și turcă. Sunt nume cu rezonanță istorică puternică: Edirne sau Adrianopol, Fluviul Etvos, Munții Rodopi, care acum capătă glas, prin intermediul personajelor pe care autoarea le întâlnește și le intervievează.

Bulgari, turci, greci, romi, dar și o misterioasă populație de pomaci (musulmani de etnie slavă), mult diminuată în prezent și supusă la strămutări și decimări în toate epocile istorice și de toți stăpânitorii locurilor. Trăiesc și astăzi în comunități izolate în Munții Rodopi, mănâncă iaurt și sunt în marea lor majoritate centenari. Aici, în Munții Rodopi a descoperit și pionierul microbiologiei, Ilia Mecinikov, iaurtul, care păstrează sănătatea florei intestinale și care se pare că influențează și longevitatea localnicilor. Ulterior, studentul bulgar Grigorov, aflat la studii la Geneva, izolează bacteriile pe care le botează Lactobacillus bulgaricus.

Aflată la confluența dintre clima mediteraneeană și cea temperată, regiunea descrisă de Kakpa Kassabova are un relief spectaculos, zone întinse de natură sălbatică și permite cultivarea unor plante care doar aici s-au adaptat: Rosa Damascena, trandafirul din care se obține uleiul esențial atât de căutat în industria cosmetică, dar și tutunul oriental, mult mai aromat decât cel folosit în prezent la fabricarea țigărilor. Prin tradiție, comunitățile turcești cultivau și trandafirii, și tutunul, însă au fost strămutate de nenumărate ori, așa încât în prezent aproape că nu mai există asemenea plantații. Cât despre marile combinate care prelucrau materia primă în perioada comunistă, au dispărut și ele demult. Pentru că și în Bulgaria s-a petrecut după 1989 ce s-a petrecut și în România: toată industria statului socialist a fost în scurtă vreme pusă pe butuci, privatizată, falimentată, iar acum din fabricile de odinioară au rămas doar ruine.

Am rămas foarte uimită să aflu că această ultimă frontieră a Europei fusese forțată în vremea Cortinei de Fier de oameni disperați să fugă în lumea liberă, în Grecia sau în Turcia. În special tineri din RDG veneau pe litoralul bulgăresc cu pretextul unei vacanțe la mare și încercau să treacă ilegal peste graniță în Turcia. Pe hartă însă, linia frontierelor era intenționat desenată distorsionat, așa că puțini fugari reușeau să scape. Mulți tineri Est-germani și-au găsit moartea în această margine de continent. Cât cinism cuprinde în el acest simplu amănunt: desenarea greșită a unor linii pe hartă!

Iar frontiera nu este nici acum liniștită. În prezent, o altă categorie de fugari își caută un rost pe aceste teritorii: refugiații din Siria și din alte țări arabe cuprinse de război. Stau luni de zile în tabere de refugiați și așteptă ocazia să plece spre Europa Occidentală. Oameni care au fugit de bombardamente, care și-au părăsit familiile și care visează că într-o bună zi vor avea o viață liberă și liniștită, într-o zonă fără război.

Frontiera dă glas unor povești de viață impresionante: turci care s-au născut în Bulgaria, strămutați cu forța în Turcia în 1989, greci care-și privesc vecinii cu superioritate, bulgari care încearcă să-și uite rădăcinile balcanice și visează la un viitor pur european. Strămutări, răzbunări, războaie. Impediat se împlinesc 100 de ani de la destrămarea Imperiului Otoman, dar parcă vechile conflicte și animozități încă mocnesc sub aparent pașnica vecinătate.

Până și Baba Vanga apare în acest mozaic istoric, geografic, politic și cultural. Fostul lider comunist Todor Jivkov o consulta frecvent pe bătrâna nevăzătoare cu vise profetice, născută în 1911 pe teritoriul actualei Macedonii de Nord. Pentru ea s-a înființat și un Institul de sugestologie (!), la care clarvăzătoarea a fost angajată, iar nepoata sa a ajuns să lucreze în Ministerul bulgar al culturii. Fiica lui Todor Jivkov, Ludmila, a fost foarte apropiată de Baba Vanga. Această Ludmila este un personaj foarte interesant: atrasă de magie și de științele oculte, a demarat o adevărată campanie de săpături în zona muntoasă numită Strandja, de pe malul Mării Negre. Era convinsă că sub munte se află îngropată o imensă piramidă egipteană, care adăpostește comori. Mulți oameni au murit în timpul săpăturilor masive, dar dovezi despre existența piramidei nu s-au descoperit. S-a descoperit în schimb un mare zăcământ de uraniu, care i-a iradiat pe cei care s-au aflat în preajmă. Ludmila Jivkova însăși a murit subit la doar 38 de ani, din cauza uni anevrism cerebral. La vremea respectiv umbla vorba că ar fi fost blestemată.

În toată această pleiadă, vânătorii de comori sunt o categorie aparte: curajoși, dispuși să-și sacrifice viața, căutând mereu locuri în care să dea lovitura vieții, ei sunt cei mai buni ghizi pe care se poate bizui autoarea. Cunosc drumuri secrete prin munți și au povești fabuloase, deși uneori devine riscant să-ți pui viața în mâinile lor.

Este emoționantă paralela pe care autoarea o face între căutarea comorilor îngropate de traci și căutarea poveștilor pe care ea o face: la un moment dat, ambele creează dependență.

În Frontiera planul fizic și cel istoric se împletesc permanent cu cel mistic: suntem într-o regiune în care superstițiile, miturile, ritualurile păgâne i-au ajutat pe oameni să supraviețuiască tuturor valurilor de regimuri care au trecut peste ei. Povestea locurilor n-ar fi completă fără povestea acestor credințe oculte pe care oamenii le împărtășesc, indiferent de religie.

Tocmai de aceea titlul cărții, Frontiera, are mai multe conotații: este o graniță între continente, între țări, între culturi și religii, dar și o graniță între viață și moarte, între tărâmul de aici și cel de dincolo. Iar autoarea are cel puțin două motive să facă această călătorie: ca să afle poveștile și trecutul acestei regiuni sălbatice, dar și ca să se descopere pe sine. Faptul că a trăit atât de mulți ani în exil (emigrând cu familia în Noua Zeeleandă) o eliberează și îi dă capacitatea de a scormoni, de a merge foarte adânc în straturile poveștii pe care dorește să o spună.

Kapka face această călătorie în sens invers acelor de ceasornic, și se întoarce de unde a pornit, închizând cercul. Este în primul rând o călătorie inițiatică, o sondare a identității.

Principala calitate a acestei cărți este sinceritatea. Apoi talentul de povestitoare și capacitatea de a descrie în puține cuvinte locuri și mai ales oameni.

Este probabil cea mai bună carte de călătorii pe care am citit-o vreodată și cu siguranță cea mai bună carte de non-ficțiune pe care am citit-o în 2021. Iar acest spațiu gol și alb din harta mea mentală situată la Sudul Dunării s-a umplut acum de viață, de povești uluitoare, de simpatie față de vecinii noștri și de dorința de a vedea cu ochii mei toate locurile despre care am citit cu atât de multă plăcere.

Citiți un fragment din această carte.

Notă introductivă la Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)

 

Petre Opriș
Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)
Editura Trei, 2021
 

Citiți un fragment din această carte.

 ***
Notă introductivă

 Îngerul meu păzitor m-a întrebat de câteva ori, în ultimii 11 ani, în ce zi a început revoluția în România, în decembrie 1989, și când au murit Nicolae și Elena Ceaușescu. La acea vreme, Karina era un copil, mergea la școală și își amintește de ajutoarele umanitare adunate la Ambasada României de la Varșovia, deoarece părinții ei au fost printre persoanele care și-au manifestat solidaritatea și compasiunea față de cetățenii români care s-au revoltat împotriva regimului comunist de la București implicându-se în procesul de strângere a ajutoarelor.

I-am răspuns Karinei, de fiecare dată, că există o controversă cronologică în ceea ce privește momentul în care a început mișcarea revoluționară în România (la Iași, la Timișoara sau la București)^[i], iar când menționez executarea cuplului prezidențial în ziua de Crăciun, reacția ei este întotdeauna aceeași: o tăcere bruscă. În momentul în care rămâne fără cuvinte, îngerul meu încearcă să formuleze în gând o întrebare: "Cum a fost posibil ca românii să facă așa ceva în ziua de Crăciun?" Poloneză, catolică, educată la Varșovia, doctor abilitat în științe politice, Karina este nedumerită de succesiunea tragică a evenimentelor care au avut loc în România în decembrie 1989, iar când mai fac glume pe teme religioase, mă privește cu o resemnare care pare să-mi transmită: "Ești incorigibil".

Ea știe, totodată, că am fost botezat la Craiova de părintele Mihai. Fiind forțat de regimul politic de la București, acesta respecta, în anii 1968-1969, regulile impuse de comuniști după desființarea abuzivă a Bisericii Greco-Catolice din România, în toamna anului 1948. Ritualul botezării unui copil de un preot greco-catolic putea fi îndeplinit în acele vremuri doar într-o slujbă cu caracter privat, în afara unui locaș al Bisericii Ortodoxe (în cazul meu, în casa bunicilor). Autoritățile comuniste au acceptat acel compromis cu condiția de a emite un certificat ortodox de botez pe numele copilului (document care ascunde povestea mea). Astfel, regimul politic din România se asigura că numărul cetățenilor greco-catolici din țară scădea treptat din cauze naturale. Tata (Constantin, ortodox) și mama (Elena, greco-catolică) nu aveau cum să știe atunci că soarta mă va purta pe malurile Vistulei, pentru a întâlni o poloneză catolică îndrăgostită de România și de tradițiile românești (în parte, asemănătoare cu cele poloneze).

Evenimentele și întrebările care au apărut în viața personală mi-au stimulat activitatea pe care o desfășor pentru analizarea unor documente românești și străine privind perioada Războiului Rece, la care am avut acces. Prin grija domnului Lucian Popescu, editorul platformei online Contributors, și a Editurii Trei, mi s-a oferit posibilitatea să public în anul 2019 volumul Aspecte ale economiei românești în timpul Războiului Rece (1946-1991). În volumul respectiv am reunit o parte dintre documentele inedite pe care le-am găsit în arhivele din România, precum și analizele și articolele mele subscrise tematicii economice - apărute inițial pe Contributors, în perioada octombrie 2016 - septembrie 2018. Proiectul respectiv poate fi considerat o dezvoltare a cercetării pe care am efectuat-o pentru cartea Licențe străine pentru produse civile și militare fabricate în România (1946-1989) (Editura Militară, București, 2018), pentru care Fundația Culturală Magazin Istoric mi-a acordat premiul Florin Constantiniu (Banca Națională a României, București, 24 mai 2019).

Cele 12 studii și 11 documente incluse în volumul de față succed și completează cărțile anterioare. Așa cum am promis în anul 2019, am inclus de data aceasta materialele cu o tematică politico-militară pe care le-am propus domnului Lucian Popescu și care au fost publicate inițial pe platforma Contributors, în perioada noiembrie 2015 - august 2019. Acestea au fost dezvoltate în ultimele luni, pentru a putea oferi o perspectivă obiectivă și cuprinzătoare asupra fenomenelor militare la care ne referim. Totodată, am adăugat studii privind serviciile românești de informații, fenomenul emigrării românilor și economia românească, aflate în conexiune cu elementele militare care au contribuit la edificarea în mod treptat a unei politici naționale de apărare a României în timpul Războiului Rece. Această abordare complexă poate fi considerată o operă de pionierat în istoriografie deoarece, până în prezent, nu am găsit nicio lucrare românească sau străină de sine stătătoare în care să fie abordate în mod critic problemele cu care s-a confruntat regimul de la București pe trei planuri: politico-militar, culegere de informații (spionaj și contraspionaj) și economic (economia românească aflându-se, la începutul anilor '70, într-un proces rapid de dezvoltare, cu ajutorul unor fonduri și investiții străine, pe fundalul continuării procesului de emigrare a unor cetățeni români în diferite state capitaliste).

Pentru realizarea lucrării de față, am apelat la documentele pe care le-am găsit în diverse arhive din Polonia, SUA și România, precum și la volumele, la studiile și la articolele unor istorici români și străini (menționate în bibliografie). În acestea există analize despre politicile de securitate internă și externă ale României din timpul Războiului Rece. Informațiile americane inedite au fost obținute în anul 2012, când am beneficiat de o bursă de studii la Woodrow Wilson International Center for Scholars (Washington, D.C.), oferită cu generozitate de conducerea Institutului Cultural Român. La rândul său, personalul de la Arhivele Naționale ale României și Arhivele Militare Naționale Române ne-a pus la dispoziție, cu amabilitate, dosare privind subiectul cărții de față, de-a lungul a aproape două decenii, și se cuvine să le mulțumim și pe această cale.

Față de un înger păzitor (Z całego serca, dziękuję ci! / Îți mulțumesc din toată inima!), față de domnul Lucian Popescu și, nu în ultimul rând, față de conducerea Editurii Trei, doresc să îmi exprim gratitudinea pentru faptul că mi-au acordat încrederea și sprijinul necesar finalizării acestui volum în condiții foarte bune.

Deoarece am avut acces la o multitudine de surse de informații, însă dimensiunile fizice ale unei cărți sunt totuși limitate, ne-am gândit la faptul că lucrarea noastră va putea fi dezvoltată ulterior în trei direcții. De exemplu, chestiunile referitoare la armata română sunt expuse doar parțial în acest volum, deoarece problemele sale din perioada Războiului Rece au fost extrem de numeroase și de complexe. Materialul bibliografic pe care l-am acumulat, în special cel provenit din arhive, ne permite să continuăm cercetarea pe această temă; în aceeași situație se află și studiul unor aspecte ale economiei românești (inclusiv programul nuclear, care ne impune realizarea unui volum separat).

Petre Opriș

Varșovia, 25 decembrie 2019

---

[i] În volumul de față, ne-am străduit să explicăm diferențele dintre termenii "revoluție" și "lovitură de stat", în cazul evenimentelor care au avut loc în România în decembrie 1989. Este foarte dificil să procedăm la fel în limba polonă. Pentru descrieri mai ample în familie, utilizăm în mod curent limba engleză și, uneori, cuvinte din limbile italiană și română. Religia catolică a oferit un avantaj, deoarece limba latină a fost păstrată ca disciplină de învățământ în Polonia - chiar dacă, în perioada Războiului Rece, au existat tensiuni între liderii politici comuniști și conducerea Bisericii Catolice.

Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie

 

Un proiect literar The New York Times Magazine
Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie
Editura Pandora M, 2022
Traduceri de Ona Frantz, Marin Malaicu-Hondrari, Cerasela Barbone, Daniel Nicolescu, Simina Popa, Gheorghe Miletineanu, Alexandra Turcu
 

Citiți prefața acestei cărți.

*****
Intro

Un proiect literar The New York Times Magazine, 29 de povestiri originale semnate de nume importante ale literaturii universale de astăzi, un omagiu de importanță istorică, adus unui timp și spațiu cum nu am mai trăit vreodată.

Lista autorilor incluși în volum: Margaret Atwood, Mona Awad, Matthew Baker, Mia Couto, Edwidge Danticat, Esi Edugyan, Julián Fuks, Rivka Galchen, Paolo Giordano, Sophy Hollington, Uzodinma Iweala, Etgar Keret, Rachel Kushner, Laila Lalami, Victor LaValle, Yiyun Li, Dinaw Mengestu, David Mitchell, Liz Moore, Dina Nayeri, Téa Obreht, Andrew O'Hagan, Tommy Orange, Karen Russell, Kamila Shamsie, Leïla Slimani, Rivers Solomon, Colm Tóibín, John Wray, Charles Yu, Alejandro Zambra.

*

În 1353, Giovanni Boccaccio a scris Decameronul: o sută de povestiri spuse de un grup de tineri și tinere care-și omorau timpul într-o vilă din afara Florenței, așteptând să treacă înspăimântătoarea Moarte Neagră, o molimă ce a ucis mai bine de 25 de milioane de oameni. Unele povestiri sunt caraghioase, unele, obscene, iar altele se aseamănă cu niște fabule.

În martie 2020, editorii The New York Times Magazine au inițiat Proiectul Decameronul cu scopul limpede și bine delimitat temporal de a alcătui o antologie de povestiri scrise în perioada în care pandemia prin care trecem a devastat pentru prima dată lumea. Cum ne-ar putea ajuta prozele originale ale unora dintre cei mai buni scriitori de azi să păstrăm în amintire și să înțelegem inimaginabilul? Și ce am putea să învățăm din felul în care criza aceasta va afecta arta literaturii?

Fragment

Povești de la râul Los Angeles

de Colm Tóibín

Pe timpul carantinei, am ținut un jurnal. Am început prin a nota data propriei mele deconectări - 11 martie 2020 - și locul, Highland Park, Los Angeles. În ziua întâi, am copiat o inscripție de pe o autorulotă pe care o văzusem în dimineața aceea: "Zâmbește. Ești filmat".

După acea primă însemnare, nu mi-a mai venit nimic în minte. Nu s-a mai întâmplat mare lucru.

Aș vrea să pot spune că m-am trezit în fiecare dimineață și-am scris câte un capitol nou, dar de fapt am lenevit în pat. Mai târziu, pe măsură ce se scurgea ziua, îmi făceam de lucru deplângând gusturile muzicale ale iubitului meu, care sunau și mai crâncen în noile boxe cumpărate de H., din care răsuna cât se poate de clar ceea ce odinioară abia se distingea.

Omenirea se împarte în cei care s-au apucat să asculte Bach și Beethoven înainte de treizeci de ani și cei care nu s-au apucat. H. nu s-a apucat; în schimb, avea o colecție uriașă de viniluri, în care cu greu se găsea vreun disc cu muzică clasică și mai nimic pe gustul meu.

Și-apoi, H. și cu mine n-am citit deloc aceleași cărți. Limba lui maternă era franceza, iar gândirea lui, speculativă. Prin urmare, el își făcea de lucru cu Jacques și cu Gilles într-o cameră, pe când eu citeam Jane și Emily în alta.

El citea Harry Dodge; eu citeam David Lodge.


Într-un orășel din Vestul mijlociu locuia un scriitor. Îi devorasem cele două cărți și-mi plăcea cum se expune emoțional în ficțiunea lui. Chiar dacă nu-l întâlnisem niciodată, îi doream din tot sufletul să fie fericit. M-am bucurat enorm să aflu de pe internet că are un iubit și să citesc câteva postări despre viața conjugală fericită pe care o trăia. H. îl întâlnise în carne și oase și era la fel de bucuros că scriitorul se așezase la casa lui, cu persoana iubită.

În scurt timp, am început să căutăm postările scriitorului. Iubitul l-a așteptat cu flori când s-a întors acasă. Ne-am uitat la o fotografie cu florile.

Și romancierul a făcut fursecuri, sau cel puțin așa scria în postarea lui, și în fiecare seară se uita cu iubitul lui la filme care erau o adevărată revelație pentru amândoi.


Fiecare dintre noi are oameni-umbre, locuri-umbre, episoade-umbre. Câteodată ocupă mai mult loc decât paloarea întâmplărilor reale.

Paloarea aceea îmi dă fiori, dar umbrele mă pun pe gânduri.

Tare mi-a plăcut să mă gândesc la romancierul-umbră și la iubitul lui.

Și am încercat să-mi imaginez un scenariu al extazului conjugal, în care împărțim spațiul, muzica, romanele și filmele și postăm online despre iubirea noastră.

Dar, orice-aș visa eu, în realitate n-am putea să cădem de-acord asupra filmului pe care să-l vedem diseară. În Săptămâna Unu, după ce ne-am hotărât să ne uităm la filme a căror acțiune se petrece în Los Angeles, am inclus pe listă Mulholland Drive și Body Double, primul prea lent pentru mine, iar al doilea înfricoșător într-un stil prea retoric. Nu doar că lui H. îi plăceau la nebunie ambele filme, dar, pentru că se pricepea la cinematografie, își dorea să și discute despre felul cum se pot contopi imagini din filme diferite, despre câte referiri ascunse și gesturi secrete conține un film.

Eu nu mersesem niciodată la cinema decât ca să mă distrez. Ora de dinainte de culcare devenea tensionată când H. mă urmărea prin toată casa cu informații despre ce însemnau de fapt filmele alea.

Atunci l-am iubit cel mai mult: era atât de serios și de surescitat de film, de ideile și de imaginile generate pe ecran, atât de dornic să păstreze conversația la un nivel profund!

Dar în serile dificile nu eram în stare să mă stăpânesc. Tot ce puteam să-i spun era: "Filmul ăsta e o porcărie! Îmi insultă inteligența!" - ca răspuns la citatele sale detaliate și pertinente din Godard, Godot și Guy Debord.


Am trecut în revistă numele marilor cupluri gay din istorie - Benjamin Britten și Peter Pears, Gertrude Stein și Alice B. Toklas, Christopher Isherwood și Don Bachardy. Cum de găteau mereu împreună, sau se desenau reciproc, sau unul compunea cântece pe care să le cânte celălalt?

Cum de numai noi eram așa cum eram?

Poate-ar fi fost un moment bun pentru mine și H. să ne purtăm ca niște oameni mari măcar o dată-n viață și să începem, într-un târziu și cu bucurie, să citim, fiecare, cărțile preferate ale celuilalt.

În realitate, noi citeam mai mult ca oricând propriile preferințe. Când venea vorba de cultură, eram ca-n poezioară: el era Jack Sprat, care nu bea pe-nserat, / eu eram a lui soție, care bea doar la chindie.


Ce-mi place mie cel mai mult e când un om pe care eu îl iau în serios e luat în râs de altcineva, sau când ceva ce mie mi se pare ridicol e luat în serios de toți ceilalți.

Când a început izolarea în masă, mi-am spus că Râul Los Angeles și toți afluenții lui sunt de tot hazul. La scurt timp aveam să aflu cum stau lucrurile cu adevărat. Iar când perioada de distanțare socială ajunsese pe la jumătate, am sperat că n-am să mai aud niciodată nici măcar o notă, dacă "notă" e cuvântul potrivit, din cântecul care se cheamă Little Raver, al lui Superpitcher, pe care H. îl adoră și-l dă foarte tare.

Eu nu știu să șofez și nici să gătesc. Nu mă pricep să dansez. Nu-s în stare să scanez o pagină sau să trimit o poză pe e-mail. N-am pus mâna niciodată de bunăvoie pe aspirator, nici nu m-am apucat în cunoștință de cauză să fac patul.

E greu să justifici toate astea față de cineva în casa căruia locuiești. Am lăsat să se înțeleagă că toate rateurile mi se trag dintr-o copilărie mutilată, dar, pentru că n-am avut succes cu justificarea asta, am sugerat, fără să am vreo dovadă, că neorânduiala le e proprie gânditorilor profunzi, oamenilor dornici să schimbe lumea. Marx era dezordonat; Henry James era un puturos; nu există nicio dovadă că James Joyce a strâns vreodată după el; Rosa Luxemburg era teribil de neglijentă, ca să nu mai vorbim de Troțki.

Am încercat sincer să mă port cum trebuie. Spre exemplu, în fiecare zi goleam mașina de spălat vase. Și de câteva ori pe zi făceam cafea pentru H.

Într-o zi însă, când H. a spus că e momentul să dăm cu aspiratorul prin casă, i-am răspuns că ar fi mai bine ca treaba asta să aștepte până plec eu undeva să țin vreo prelegere sau vreun curs.
- Citește ziarele, a zis H. Plecatul undeva ține de trecut.

Pe moment, a sunat ca o acuzație, iar apoi, în timp ce H. se uita la mine cu o indignare de cocoș galic, a ajuns să sune a amenințare.

La scurt timp după aceea, aspiratorul duduia prin casă.


Tare îmi plăceau zilele în care niciunul dintre noi n-avea nimic de făcut, când în față ni se așterneau atâtea alte zile identice și eram ca un cuplu de bătrânei care s-au îmblânzit cu vârsta, au devenit înțelepți și pot să-și termine unul altuia paragrafele. Singura noastră problemă era că nu prea existau lucruri asupra cărora să ne putem pune de acord.

Eram fericiți în izolare, fericiți cum nu mai fuseserăm de mult. Dar îmi doream ca fericirea noastră să aibă și acea dezinvoltură și mulțumire pe care le exhiba fericirea romancierului și-a iubitului său, precum și-a altor cupluri de gay.

Mi-am găsit în grădină un loc în care să stau și să citesc. De multe ori, preferam să rămân afară când dinăuntru răcnea muzica. Muzică house, i s-ar putea spune; dar și asurzitoare.

Într-o zi, când am intrat, l-am găsit pe H. săltând acul de pe o placă de vinil. Mi-a spus că face asta pentru că nu vrea să mă calce pe nervi cu muzica lui. Copleșit de regret, am încercat să mă prefac că, de fapt, muzica nu mă enervează câtuși de puțin.
- Mai bine lasă acul la loc, i-am zis.

Preț de o secundă, apoi două, muzica mi s-a părut incitantă. Adolescentul din mine s-a trezit pentru scurt timp. Era o piesă de Kraftwerk. M-am oprit și am ascultat. Am zâmbit aprobator spre H. Aproape că-mi plăcea, dar apoi am făcut greșeala de-a încerca să dansez pe ritmul ei.

Singurul lucru pe care îl știu despre dans provine din filmul Saturday Night Fever, pe care am fost forțat să-l văd în 1978, când aveam în grijă un grup de studenți spanioli veniți la Dublin. Am detestat filmul, iar aversiunea față de el mi-a sporit când un coleg, criptosemiotician, s-a apucat să-mi explice mecanismele lui interne, vorbindu-mi rar și pe-nțeles.

Dar tot ce știam despre dans din filmul acela știam. De-a lungul anilor, mai umblasem și eu prin discoteci, e adevărat, dar fusesem interesat mai degrabă de camere dosnice, de ocheade furișate și de un contact direct și nerestricționat cu alcoolul decât de rafinamentele dansului.

Cu toate astea, am încercat, sub privirea lui H. Mi-am mișcat picioarele pe ritmul muzicii și mi-am unduit brațele.

H. a încercat să nu se înfioare.

M-am furișat de-acolo pe tăcute, ca o făptură împovărată de vinovăție. Mă simțeam ca domnul Jones din piesa lui Bob Dylan: "Something is happening here but you don't know what it is, do you, Mr. Jones?" (Se-ntâmplă ceva, dar nu știi ce anume, nu-i așa, domnule Jones? - n.tr.)

Înțelegeam că nu ridiculizez eu Kraftwerk, cum făcusem până atunci, ci mai degrabă Kraftwerk mă ridiculiza pe mine.
"Nu ești destul de cool ca să ne-asculți pe noi", șoptea Kraftwerk.

Afară, în grădină, într-un hamac atârnat de rodiu, m-am adâncit în lectura lui Henry James.


Ne-am comandat bicicletele online. Visam să parcurgem vâjâind străzile din suburbie, prin dreptul caselor fără etaj înfricoșate, cu oameni pitiți înăuntru, care zapează prin lista de posturi TV, sperând la izbăvire în timp ce se spală pe mâini cu zel evlavios.

Mi-i închipuiam zărindu-ne pe geam cum coborâm panta cu picioarele ridicate de pe pedale, ca imaginea de pe coperta vreunui vinil uitat.

Cele două biciclete au ajuns cu câteva zile mai devreme decât le așteptam. Singura problemă era că trebuiau asamblate.

Pe când H. s-a pus pe studiat manualul, eu am încercat să scap pe șest. Când s-a apucat de gigantica lucrare și mi-a spus cât se poate de clar că are nevoie de mine în preajmă, am tot repetat că am niște e-mailuri de trimis urgent. Dar fără folos. A insistat să stau acolo și să mi se citească preocuparea pe față, în vreme ce el, întins pe jos, asuda și înjura, cerându-i Domnului din Ceruri să-i spună de ce-i expediaseră producătorii buloanele și piulițele greșite și-un număr insuficient de șuruburi.

Mi l-am imaginat pe romancierul de pe internet, cel fericit, împărțind corvoada asta cu iubitul lui, un tandem armonios care găsește șuruburile potrivite și care își dă seama, cum și eu îmi dădeam seama, însă nu și H., că vergelele metalice subțiri despre care H. spunea că fuseseră incluse din greșeală aveau, de fapt, rolul de-a stabiliza roțile din față. M-am gândit la Benjamin Britten, la Gertrude Stein, la Christopher Isherwood și la partenerii lor. Ei ar fi știut cum să pară implicați.

Din moment ce H. era așa furios, nu doar pe biciclete în sine, ci și pe fabrica din care ieșiseră, dar și pe mine, care fusesem cu ideea, am hotărât că-i mai bine să invoc o variantă a personalității mele pe care o folosisem ultima dată când eram la școală și nu înțelegeam de ce x este egal cu y.

Mi-am luat un aer tâmp, dar în același timp trist și umil, vag placid, dar profund preocupat.

În scurt timp, după multe cazne și oftaturi, bicicletele au devenit funcționale și, cu căștile pe cap și măștile pe față, am pornit la drum, zburând în jos pe panta dealului, cuprinși de veselie și încântare, sub imperiul unei lipse de control controlate, ca doi inși din reclama la un săpun de fițe.

De ani de zile nu mă mai urcasem pe bicicletă. Se întâmpla ceva cu spiritul meu încordat ca un arc pe măsură ce lăsam vehiculul să alunece pe Adelante către minunat botezata Stradă Ușoară, apoi către York și mai departe către Marmion Way, apoi parcul Arroyo Seco. Unde nu erau pante, aveam teren neted. Nu era trafic, iar pe trotuare treceau doar câțiva pietoni, cu măști pe față și cu un aer confuz.

Nu știam că prin parc curge un afluent al Râului Los Angeles și că pe unul dintre malurile lui se desfășoară o pistă de ciclism. Îți venea greu să folosești cuvinte uzuale ca să descrii acest așa-zis râu. Se numește Arroyo Seco, ceea ce înseamnă "curs secat", și chiar e secat, sau cel puțin are o albie destul de uscată, și nici n-are propriu-zis maluri, din moment ce nu-i un râu veritabil.

Când îl vor termina, orașul Los Angeles o să fie minunat.

Deși plouase de curând, în canalul ăsta de scurgere îngrădit care își aștepta curând unirea cu râul purtător de nume măreț tot nu apăruse apă. Râul Los Angeles și micul lui afluent sufereau - întotdeauna fusesem de părerea asta - și strigau cerând îndurare.

Dar acum, îmboldindu-mi bicicleta pe alee, am simțit că descoperisem un element citadin care-mi fusese ascuns până atunci. Nicio mașină nu putea ajunge aici. Nicio imagine din acest spectacol straniu și trist nu va fi trimisă vreodată în lume. Nu va exista niciun: "Veniți la L.A.! Vă puteți plimba cu bicicleta pe malul unui râu!". Nimeni sănătos la cap n-ar veni aici.

Dar aproape că era frumos. N-ar fi trebuit să râd de Râul Los Angeles.

Pe când eu nutream asemenea gânduri profunde și eliberatoare, H. dădea tot mai repede din pedale. Uitându-mă înapoi, i-am văzut pe romancier și pe partenerul lui, cei fericiți, cei de pe internet, sub forma unor fantome, în urma cărora veneau toate cuplurile de homosexuali fericite din istorie, dând la pedale cum putea fiecare. Am schimbat vitezele și am mărit distanța dintre mine și ei, avântându-mă după H., încercând din răsputeri să-l prind din urmă.