KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice

 

Bernard Lecomte
KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice
Editura Meteor Press, 2022
traducere din franceză de Mădălina Constantin

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți.

*****
Intro

Uneori istoricilor le lipsește talentul de a sintetiza un fenomen de șapte decenii și de a extrage cazurile exemplare pentru a produce o istorie concisă, dar exactă, scrisă alert, ca un roman de spionaj. Însă nu și jurnaliștilor pricepuți precum Bernard Lecomte, căruia îi reușește una dintre cele mai bune istorii a KGB-ului. Ziarist de investigație, având simțul subiectelor fierbinți și atracția pentru personaje puternice, el reține momentele-cheie ale existenței acestui serviciu de spionaj intern și extern, realizează portretele înfricoșătoare ale șefilor poliției politice sovietice - fanaticul Dzerjinski, alunecosul Iagoda, slugarnicul Ejov, abilul Beria, tăcutul Andropov - și creionează destinele unor ofițeri de informații sau agenți secreți care au întors lumea pe dos: Münzenberg, Mercader, Philby, Trepper, Kravcenko, Fuchs, Rosenberg și, nu tocmai întâmplător... Vladimir Putin.

Teroare, asasinate, execuții sumare, procese-spectacol, spionaj, influență, manipulare, propagandă, disimulare, subversiune, lovituri de stat și lovituri de palat, toate acestea sunt specialitatea unei diabolice poliții politice care, din 1917 până în 1991, a sprijinit puterea regimului sovietic, dacă nu cumva chiar a substituit-o. Iar în prezent, în Rusia, fie și cu inițialele schimbate din KGB în FSB, pare să fie în continuare însăși puterea.

Fragment

1. Cum a luat naștere Ceka

"Nu poți să tai lemne fără să sară așchii!" (Proverb rus)

"Cetățeni ai Rusiei! Guvernul provizoriu a fost demis. Autoritatea guvernamentală a trecut în mâinile Comitetului Militar Revoluționar, organ al Sovietului de Deputați ai Muncitorilor și Soldaților din Petrograd, aflat în fruntea proletariatului și a militarilor din garnizoană..."

În dimineața zilei de 25 octombrie 1917, când au descoperit acest afiș, lipit în tot orașul, locuitorilor Petrogradului nu le-a venit a crede. Unii dintre ei luaseră cina cu o seară în urmă într-unul din restaurantele șic de pe bulevardul Neva, fără să știe că la doi pași, în urma unui puci aproape militar, un grupuscul extremist a demis guvernul provizoriu, care conducea Rusia de la abdicarea țarului, din luna februarie. Miniștrii fuseseră arestați; prim-ministrul, avocatul Aleksandr Kerenski, fugise. O atmosferă ciudată, grea, nesigură pusese stăpânire pe capitala rusă.

Pe 25 octombrie, șeful puciștilor, un anume Vladimir Ilici Ulianov, zis și Lenin, un fost exilat în vârstă de patruzeci și șapte de ani, anunță crearea unui nou guvern "provizoriu", numit "Consiliul Comisarilor Poporului" (Sovnarkom), care a primit misiunea de a conduce țara în numele "sovietelor muncitorilor și soldaților", până la convocarea unei adunări constituante, ea însăși prevăzută cu mult timp în urmă.

Cei care au pretenția ca de-acum înainte să conducă statul rus aparțin unui mic partid extremist: bolșevicii. Aceștia vorbesc de un socialism maximalist, proclamă "lupta de clasă" și susțin că "apără revoluția" împotriva tuturor dușmanilor - făcând uz de violență dacă e necesar. Astfel, noul guvern, la foarte scurt timp după ce a emis un decret istoric prin care "pământul este împărțit țăranilor", mai dă un decret prin care sunt interzise manifestele contrarevoluționare, impunând controlul comunicațiilor prin radio și prin telegraf și ordonând să fie desființate șapte dintre principalele ziare din țară.

Aceste măsuri brutale au provocat proteste vehemente din partea deputaților Dumei municipale și din partea partidelor tradiționale, inclusiv de stânga, cum erau socialist-revoluționarii (eserii), bine implantați în zona rurală, și din partea menșevicilor, principalii rivali ai bolșevicilor. Aceste critici îl conving pe Lenin că "dușmanii revoluției" nu sunt doar foștii aristocrați, proprietarii latifundiari, burghezii, ofițerii, preoții și țăranii înstăriți, ci, în general, toți adversarii noii puteri, inclusiv socialiștii moderați, și că va trebui, fără întârziere, să treacă la eliminarea tuturor acestor persoane.

Eliminarea "dușmanilor poporului"

În săptămânile care au urmat cuceririi Palatului de Iarnă, bolșevicii se străduiesc să întărească proaspăta și noua "putere a sovietelor". Nu fără dificultăți: cu excepția câtorva intelectuali îmbătați de victorie, cum erau Lenin și Troțki, nu au în rândurile lor nicio personalitate capabilă să conducă o țară, să gestioneze o economie, să organizeze noua societate. Bolșevicii, pe lângă faptul că sunt incompetenți și foarte minoritari, se lovesc și de opoziția funcționarilor, singurii care mai reprezentau ce rămăsese din stat: aceștia nu dau doi bani pe Lenin și pe Sovnarkom, guvernul, care părea să conducă într-o stare de panică, de la caz la caz, în contra tuturor regulilor politice și administrative; sau pe misteriosul Comitet Central Executiv (CCE), ales în grabă de către recentul congres al "sovietelor"; la fel și pe Comitetul Militar Revoluționar (CMR) de la Petrograd, această miliție muncitorească, "brațul său armat", constituită cu ocazia cuceririi Palatului de Iarnă, în seara de 24 octombrie.

Trebuie precizat că scopul lui Lenin nu era atât să stăpânească mașinăria guvernamentală rusă, cât s-o orienteze către singurul scop care merita efortul: revoluția mondială. În mintea sa, insurecția proletariatului din Franța, Anglia și Germania avea să întărească și să salveze revoluția rusă, care nu era decât un prim pas! De aceea avea nevoie să câștige timp și, de exemplu, să pretindă că începe negocierile pentru armistițiul cu germanii, chiar dacă avea să aibă de-a face cu rezistența ofițerilor fostei armate imperiale, care se opuneau, bineînțeles, oricărei capitulări. Tot din această cauză, trebuia să înăbușe prima grevă a funcționarilor, care sunt caracterizați în mod brutal de către CMR, într-o proclamație de la 29 octombrie, drept "dușmanii poporului".

Lenin crede oare cu adevărat în revolta iminentă a maselor revoluționare din Europa? Nu are prea mult timp la dispoziție. Pe 12 noiembrie 1917, în cele patru colțuri ale țării, urmau să înceapă alegerile pentru Adunarea Constituantă - amânate de mai multe ori din februarie, de la abdicarea țarului -, și nimic nu garanta că aveau să fie favorabile bolșevicilor, dimpotrivă! Vom afla mai târziu, din memoriile lui Troțki, că, imediat după Revoluția din Octombrie, Lenin chiar avea intenția să amâne și apoi să anuleze aceste alegeri generale pe care n-avea nicio șansă să le câștige. Chiar înainte de începerea scrutinului, anunță în Pravda, organul partidului său, că nicio putere nu va ști cum să se substituie guvernării sovietelor, care este exercitată de acum înainte de partidul bolșevic...

După cum era de așteptat, nu e loc de nicio surpriză. Primele rezultate parțiale confirmă că bolșevicii aleși în Constituantă sunt net minoritari. Prezența la vot este estimată la 60%, ceea ce este enorm mai ales că femeile, după revoluția din februarie, au și ele drept la vot.

Din zecile de milioane de alegători, nici măcar 20% nu se pronunță în favoarea bolșevicilor, care vor fi în cele din urmă 168 într-o adunare care numără 703 aleși. Chiar și cu ajutorul noilor lor aliați, socialist-revoluționarii de stânga, care aveau 39 de deputați, era limpede că bolșevicii aveau să fie rugați să cedeze hățurile statului adevăraților reprezentanți ai poporului!

Prima întrunire a acestei Adunări, atât de așteptată, este stabilită la început pe data de 28 noiembrie. În săptămâna precedentă, Lenin pregătește în mod deschis nerecunoașterea Adunării. Cere Sovnarkomului să amâne ședința inaugurală; înmulțește numărul acuzațiilor publice față de aceasta; face să fie sechestrați membrii comisiei electorale panruse, care supraveghează desfășurarea scrutinului; interzice brutal partidul liberal KD, foarte activ, pe care îl acuză că ar fi la rândul său un "dușman al poporului". Situația devine tensionată. Foștii lideri ai revoluției din februarie, sau ce a mai rămas din ei, încep să înțeleagă că Lenin și zbirii lui sunt gata de orice pentru a păstra puterea. Manifestații izbucnesc în mai multe orașe pentru a susține viitoarea Adunare, în timp ce greva funcționarilor, puternic susținută, amenință să se răspândească în toată țara...

Pe 5 decembrie, în cadrul unei întruniri a Sovnarkomului, Lenin propune să transforme discret Comitetul Militar Revoluționar (CMR) al sovietului din Petrograd, care se autodefinește drept "brațul armat al dictaturii proletariatului", într-o "comisie" special însărcinată cu lupta împotriva "contrarevoluționarilor" și a "sabotorilor" de toate felurile. Această instanță, întrerupând orice altă activitate, avea două obiective prioritare: să oprească greva generală, care se profila în urma celei a funcționarilor, și să împiedice întrunirea Adunării Constituante.

Lenin îi împărtășește șefului său de cabinet, Vladimir Bonci-Bruevici, dorința de a găsi "un Fouquier-Tinville al nostru, care să potolească toată drojdia contrarevoluționară". Referirea la Revoluția Franceză, frecventă în discursul lui Lenin și Troțki, aduce de cele mai multe ori aminte de întorsătura pe care au luat-o lucrurile în 1793, de Robespierre, de Comitetul Salvării Publice, de Teroare...

Lenin are la îndemână un astfel de procuror public, capabil să trimită mii de oameni la "ghilotină [sic]": Felix Dzerjinski, care prezidează CMR, corespunde perfect profilului. El este acest "solid iacobin proletar", nemilos, crud și manipulator, care va organiza, fără niciun fel de emoție, instrumentul capabil să facă să domnească "teroarea revoluționară". De altfel, subliniază Lenin, "nu și-a petrecut Dzerjinski cel mai mult timp în pușcăriile țariste și nu a fost el cel mai mult în contact cu Ohrana? Știe ce are de făcut!"

Un model: Ohrana

Ohrana era poliția politică a țarului, știută bine de toți revoluționarii, anarhiștii, populiștii și alți teroriști ai tuturor Rusiilor. Noua "comisie" era o creație ex nihilo, sau aproape ex nihilo, așa că era firesc ca Lenin, Dzerjinski și acoliții lor să ia exemplu de la această poliție de stat, pe care țarul Alexandru al II-lea o inventase în august 1880 - chiar înainte de atentatul care avea să-l coste viața, în august 1881. Sub fiul său Alexandru al III-lea, ceea ce nu era încă decât "Secția a III-a" a ministerului de interne, a devenit o veritabilă administrație - cu prelungiri în fiecare provincie - specializată în supravegherea, infiltrarea, investigarea, provocarea, răsturnarea, șantajul, arestarea, încarcerarea sau înlăturarea persoanelor suspecte de a pune la cale atentate teroriste.

După revoluția eșuată din 1905, Ohrana țaristă se profesionalizase mai ales în operațiunile de recrutare de agenți dubli, care aveau sarcina de a infiltra mișcările anarhiste, socialist-revoluționare sau bolșevice.

Așadar, având în minte acest model, Dzerjinski vrea să-și formeze echipa. Cu o singură deosebire: revoluția proletară nu va avea pudibonderia burgheză a poliției imperiale, nu va fi limitată de nicio regulă morală! Puterile noii comisii vor fi nelimitate. Sub regimul țarist, Ohrana trebuia să-și predea victimele ministerului justiției: fleacuri! Noua instanță, în ceea ce o privea, avea să se ocupe ea însăși de judecarea și de condamnarea "vinovaților", apoi de executarea pedepselor necesare.

Pe 7 decembrie 1917, totul e pus la punct. Împins de Lenin, Felix Dzerjinski cere oficial Sovietului Comisarilor Poporului să aprobe crearea unui "organ care să se ocupe, într-un mod revoluționar și autentic bolșevic, de contrarevoluționari". Obiectivul este limpede: "Suprimarea și lichidarea oricărei tentative sau a oricărui act contrarevoluționar sau de sabotaj, de oriunde ar proveni, pe întreg teritoriul Rusiei." Sunt numite mijloacele de constrângere: "Confiscarea, expulzarea, retragerea cartelelor alimentare, publicarea listelor dușmanilor poporului etc." Pentru a merge să lupte pe "acest front interior", explică Dzerjinski, această nouă mașină de război îi va reuni "pe camarazii hotărâți, duri, solizi, fără emoții, gata să se sacrifice pentru salvarea Revoluției". Instituția avea să poarte numele "Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluției, Speculei, Sabotajului și a Abuzului în Serviciu". În rusă i se va spune Veceka, apoi, în versiune prescurtată, Ceka.

Va fi nevoie să vină data de 10 decembrie 1917 pentru ca înființarea "comisiei extraordinare" să fie anunțată într-un comunicat publicat de ziarul guvernamental Izvestia. Ceka va avea sediul pe strada Gorohovaia numărul 2, în spatele Comandamentului Marinei Militare, la doi pași de Palatul de Iarnă. Ziarul precizează: "Birourile sunt deschise în fiecare zi, între orele 12 și 17." Pentru observatori este încă o administrație, într-un peisaj statal și birocratic dat peste cap, în care populația debusolată nu știe să se mai orienteze. În ziua cu pricina, cititorii ziarului Izvestia sunt interesați mai mult de anunțul creării "Colegiului Panrus pentru Organizarea Armatei Roșii a Muncitorilor și Țăranilor". Apărarea teritoriului li se pare mult mai importantă decât încurcăturile poliției bolșevice cu speculatorii și sabotorii. Din nefericire.

Trăiască Adunarea Constituantă!

Pe 26 decembrie, Lenin publică în Pravda cele nouăsprezece Teze despre Adunarea Constituantă. În esență: această adunare nu mai are niciun motiv să existe pentru că revoluția "sovietică" a permis depășirea stadiului parlamentar clasic; și, cum această Constituantă promite să fie dominată de partidele burgheze, însetate de răzbunare, este considerată de-aici înainte un organ contrarevoluționar, care trebuie să fie reprimat ca atare! Pe 5 ianuarie 1918, când Adunarea Constituantă este convocată oficial la palatul Taurida, unde deja își avusese cândva sediul Duma țaristă, unul dintre apropiații lui Lenin, Grigori Zinoviev, avertizează că trebuie mai întâi să recunoască legitimitatea guvernului, adică a bolșevicilor, dacă nu vrea să fie dizolvată. Cine are urechi de auzit...

Lenin și Troțki s-ar fi grăbit și mai tare, dar, de pe 12 decembrie încheiaseră o alianță cu fracțiunea de stânga a socialist-revoluționarilor, care era gata să joace jocul bolșevicilor, dar care le reproșa brutalitatea. Printre acești noi aliați figurează tânărul avocat Isaac Steinberg, un evreu leton, care tocmai fusese numit comisar pentru justiție. Când își exprimă dorința - de altfel, legitimă - să atașeze Ceka ministerului său, Lenin îl apostrofează sec și confirmă că această "comisie" nu dă socoteală în fața lui. Steinberg se va plânge în curând de violența cu care Ceka își rezolvă treburile: "Atunci de ce ne mai pierdem timpul cu un Comisariat al Justiției? Să-i spunem pur și simplu Comisariatul pentru Exterminare Socială și să terminăm!" Răspunsul ironic al lui Lenin: "O idee excelentă! Păcat că nu-i putem spune așa!"

Fără să mai stea pe gânduri, Dzerjinski se pune pe treabă. Încă de pe 15 decembrie, el somează sovietele locale să creeze "Ceka" municipale. La Petrograd, șeful acestei miliții improvizate este un evreu ucrainean numit Moisei Urițki. Pe 4 ianuarie, cu o seară înainte de deschiderea Constituantei, el este cel care proclamă starea de asediu și care ordonă ca orașul să fie patrulat de 30.000 de soldați letoni, detașați de pe frontul de nord, în timp ce forțele navale încercuiesc, la ordinul său, palatul Taurida.

A doua zi, încurajați de sute de manifestanți veniți să apere noua Adunare Constituantă, deputații pătrund în palat, în ciuda presiunilor fizice ale forțelor navale. În învălmășeală, îl aleg în fruntea lor pe Viktor Cernov, un socialist-revoluționar cunoscut, care este pe față împotriva bolșevicilor. Aceștia urlă, lovesc în pupitre, dau din picioare, propun în van ca Adunarea să ratifice toate decretele date de Sovnarkom, apoi, la indicațiile lui de Lenin și ale lui Sverdlov, părăsesc furtunos ședința.

După o zi agitată plină de proclamații, vociferări și diverse intruziuni, noaptea, majoritatea deputaților părăsesc palatul Taurida. Urmând ordinul dat de Ceka, forțele navale blochează atunci intrările în clădire, apoi afișează la ușa principală textul unui decret guvernamental care dizolvă Adunarea. A doua zi, la Petrograd izbucnesc conflicte de stradă. Doi deputați liberali pier în confruntări. Edițiile ziarelor în care au fost publicate dezbaterile din ziua precedentă sunt confiscate și distruse. Speranța de a vedea în sfârșit poporul rus reprezentat într-o adunare democratică este pierdută pentru totdeauna.

Soldații, grupați în jurul palatului, nu vor pleca până pe 10 ianuarie, când îi vor lăsa să intre, într-o dezordine de nedescris, pe cei 2.000 de participanți la Congresul al III-lea al Sovietelor - delegați cu reprezentativitate îndoielnică, fără niciun control democratic. Această masă de oameni necunoscuți, prost îmbrăcați, adesea analfabeți, e gata să voteze ca un singur om pentru toate propunerile lui Lenin și ale lui Troțki. Mai ales pentru alegerea unui nou Comitet Central Executiv (CCE), dominat bineînțeles de bolșevici. Și, cum era și de așteptat, pentru suprimarea definitivă a Adunării Constituante.

Ceka și-a făcut datoria. A devenit, după cum fusese prevăzut, "brațul înarmat" al lui Lenin și al șefilor bolșevici. N-avea să dea înapoi de la niciun act de violență. Astfel, pe 14 ianuarie 1918, într-o reuniune consacrată problemei aprovizionării, Lenin a recomandat să se formeze detașamente de câte zece până la cincisprezece "soldați și muncitori" armați, care să îi oblige pe țărani să aprovizioneze orașele, iar Ceka avea sarcina să se ocupe de "sabotorii" care nu ascultau de ordinele lor.

Regula era simplă: pentru a-și atinge obiectivele, Ceka putea să-și permită orice, spre deosebire de comisarii justiției (NKIu) și ai afacerilor interne (NKVD). Lenin și Troțki se adăposteau, încă o dată, în spatele exemplului Revoluției Franceze: ei își doreau să "distrugă vechea ordine" în stilul lui Robespierre și al lui Saint-Just, adică prin teroare. Și, la fel ca la Paris în 1793, toți cei care s-au opus acestui principiu radical și-au asumat riscul să fie, la rândul lor, victime.

Astfel, lui Dzerjinski puțin îi pasă că pedeapsa cu moartea a fost interzisă oficial a doua zi după cucerirea Palatului de Iarnă, pe 27 octombrie, de către Congresul al II-lea al Sovietelor! "Cum poți să faci revoluție fără să împuști?" s-a revoltat atunci Lenin. Pedeapsa cu moartea avea de altfel să fie restabilită oficial în iunie 1918 pentru a da o notă legală miilor, apoi zecilor de mii de execuții făcute de Ceka încă din primul său an de existență. Această nebunie criminală va face repede uitate cele 6.321 de execuții politice comandate de Ohrana țaristă în toată istoria ei!

Unul dintre adjuncții lui Dzerjinski, bolșevicul leton Martin Lațis, va justifica astfel aceste derapaje: "Ceka nu e nici comisie de anchetă, nici tribunal. Este un organ de luptă, a cărui acțiune se derulează pe frontul intern al războiului civil. Nu judecă dușmanul: îl lovește. Noi nu facem război împotriva unor persoane în particular. Noi exterminăm burghezia ca clasă. Nu căutați, într-o anchetă, documente și dovezi despre ceea ce a făcut acuzatul cu fapta sau cu vorbele împotriva puterii sovietice. Prima întrebare pe care trebuie să v-o puneți este cărei clase aparține acesta, ce origine are, ce educație a primit, ce profesie are: toate astea îi vor decide soarta!"

La "Lubianka", martie 1918

Sâmbătă, 9 martie 1918, toate comisariatele poporului și înalții funcționari care aparțin de guvern primesc o telegramă de la Bonci-Bruevici, care le ordonă să părăsească "provizoriu" Petrogradul și să meargă la Moscova a doua zi la ora zece fix. Un tren special avea să-i ducă, împreună cu bagajele lor, în noua capitală a țării. Motivul acestei mutări neașteptate nu este precizat, dar nimeni nu se lasă păcălit: pe 3 martie fusese semnat umilitorul tratat cu germanii, de la Brest-Litovsk, un adevărat dezastru diplomatic care lăsa Petrogradul, palatele și uzinele sale în bătaia tunurilor armatei lui Wilhelm al II-lea!

Rusia lui Lenin este, prin urmare, salvată de faptul că armata germană, scăpată astfel de pericolul rus de pe frontul de est, se regrupează în întregime pe frontul de vest, unde întâmpină dificultăți majore. Nu improbabila revoluție proletară va fi cea care va slăbi Germania și le va da un pic de răgaz bolșevicilor dezarmați, ci înfrângerea militară germană - grăbită de intrarea în război a Statelor Unite - și de capitularea Reichului din noiembrie 1918!

După câteva zile petrecute la hotelul Național, Lenin se instalează la Kremlin împreună cu guvernul. Ceka ocupă, la rândul său, un mare imobil situat la câteva sute de metri distanță, pe strada Marea Lubianka (Bolșaia Lubianka). Clădirea, pe care o vom numi "Lubianka", era ocupată înainte de o companie de asigurări, Yakor, și de o sucursală a firmei Lloyds, cu sediul central la Londra. Este una dintre cele mai mari clădiri din centrul Moscovei. Epoca în care Dzerjinski se înconjura în grabă de o sută de colaboratori, dintre care mulți militari letoni sau polonezi pe care-i întâlnise la CMR, e de mult apusă: Ceka numără deja 2.000 de funcționari, adică un număr mai mare decât orice minister. Și continuă să recruteze: efectivele sale vor ajunge la 12.000 de persoane în iunie, odată cu prima conferință panrusă a Ceka, apoi la 30.000, în decembrie, și va culmina cu 280.000, la începutul lui 1921.

Mutarea guvernului la Moscova nu a fost bine pregătită. A contribuit la dezorganizarea accelerată a ce mai rămăsese din statul rus. La începutul primăverii lui 1918, soarta Rusiei era cum nu se poate mai precară, și nu doar din cauză că, în partea apuseană, i se redusese drastic teritoriul după semnarea tratatului de la Brest-Litovsk. Administrația nu mai asculta de nimeni, haosul era general, șomajul creștea, foametea devenise o amenințare, criminalitatea explodase, în regiunile periferice ale țării se formau armate "albe". Dar, de asemenea, după cum era de așteptat, populația era nemulțumită, iar opoziția se regrupa...

Arestările masive erau fără număr, la fel și luările de ostateci colective și execuțiile fără proces, făcute de "detașamentele armate", de "gărzile roșii" sau de "elementele bolșevice". La Moscova și la Petrograd au loc răscoale. În noaptea dinspre 11 spre 12 aprilie 1918, Ceka desfă șoară o operațiune de represiune împotriva anarhiștilor de la Moscova - este prima sa operațiune de anvergură după mutare - care se soldează cu cinci sute de arestări și douăzeci și cinci de execuții sumare. Pe 31 mai, Dzerjinski amintește public că "Ceka execută pe loc orice bandit, hoț, speculator, contrarevoluționar care complotează împotriva puterii sovietice". Și le recomandă adjuncților săi să "recruteze persoane hotărâte, care știu că, dacă vrei să faci pe cineva să tacă, nimic nu e mai eficient decât un glonț!"

De cealaltă parte, socialist-revoluționarii de stânga, care au rupt alianța cu bolșevicii, sunt foarte activi. Pe 6 iulie îl asasinează pe noul ambasador german, contele von Mirbach, de-abia mutat la Moscova. Cer guvernului, printre altele, să fie desființată Ceka. Moisei Urițki, șeful de la Petrograd al Ceka, vinovat de a fi comandat execuția în șase luni a mii de oponenți reali sau presupuși, este și el asasinat pe 30 august. Rusia se cufundă cu totul în anarhie, în care fiecare își apără pielea cu arma în mână. Pe 19 septembrie, Grigori Zinoviev, șef al partidului bolșevic de la Petrograd, scrie: "Din cei 100 de milioane de locuitori ai Rusiei, trebuie să câștigăm pentru cauza noastră 90. Celorlalți n-avem nimic să le spunem, trebuie să-i exterminăm!"

Adevăratul stăpân al Ceka

În notele sale personale din 27 decembrie 1917, Lenin explica deja că "rezistența burgheziei" trebuia zdrobită "printr-o violență sistematică, îndreptată împotriva ei și a complicilor ei, ceea ce poartă numele, în limbaj științific, de dictatură a proletariatului". El însuși, ca și Troțki, n-are niciun dubiu în legătură cu necesitatea folosirii terorii împotriva dușmanilor: "[Nicio milă] pentru bogați, hoți, paraziți și ticăloși [...], aceste resturi ale blestematei societăți capitaliste, aceste deșeuri ale umanității, acești membri putrezi și gangrenați, această infecție, această ciumă moștenită din capitalism. [...] Nicio milă pentru acești dușmani ai poporului, acești dușmani ai socialismului, acești dușmani ai muncitorilor! Război de moarte bogaților și profitorilor de pe urma acestora, intelectualii burghezi! [...] O să-i trimitem să spele latrinele. O să le dăm, când ies din pușcărie, o cartelă galbenă, astfel încât poporul să poată să-i supravegheze pe acești răufăcători. O să împușcăm un individ din zece care se fac vinovați de parazitism..."

Lenin a explicat, de asemenea, în aceeași săptămână, într-o broșură intitulată Cum trebuie organizată întrecerea?, metoda prin care trebuie să instaurezi o teroare generalizată, atât la oraș, cât și la țară. El este cel care, în august 1918, declară război țărănimii: "Război fără milă culacilor! La moarte!" O formulă pe care Stalin se va grăbi să o preia, mai târziu, pe cont propriu.

Din momentul în care Ceka nu trebuie doar să-i suprime pe dușmanii politici ai puterii, ci și imensa masă a țărănimii, deja ostilă lui Lenin și sovietelor, misiunea sa capătă o nouă dimensiune. Să trimiți în cele patru colțuri ale acestui imens teritoriu detașamente de redutabili cekiști - numiți "agitatori", "comisari" sau "instructori" - cu misiunea de a rechiziționa cu forța recoltele, înseamnă să dai foc zonelor rurale și să provoci un război "de clasă" de proporții nemaiîntâlnite. Același Lenin nu șovăie să dea cele mai nebunești instrucțiuni: nu e suficient să rechiziționezi, repeta el, trebuie să "împuști", trebuie "să prinzi" câți mai mulți culaci!

Istoricii care au cercetat arhivele partidului și documentele personale ale lui Lenin au descoperit, scrise de mâna lui, liste nominale de suspecți "de expulzat" sau "de împușcat", mai ales intelectuali care emiseseră opinii diferite de ale sale. Ordinele șefului revoluției, cel mai adesea, sunt exprimate într-un limbaj cinic și brutal, adesea odios, ba chiar vulgar. Astfel, pe 10 august 1918, le telegrafiază responsabililor de la Penza, unde are loc o răscoală țărănească: "Tovarăși! Răscoala culacilor trebuie să fie înăbușită fără milă. Trebuie să dăm un exemplu. 1) Spânzurați (în așa fel încât oamenii să vadă) minim o sută de culaci, bogătani, băutori de sânge notorii. 2) Faceți-le numele publice. 3) Confiscați-le toate cerealele. [...] Telegrafiați că ați primit aceste instrucțiuni. Al vostru, Lenin."

Imaginea pe care istoricii sovietici i-o vor crea mai târziu lui Lenin - un înțelept care studiază presa, care îndrumă mulțimile, care le vorbește copiilor - este la antipodul a ceea ce mărturii cenzurate multă vreme vor dezvălui despre acest om: un caracter acrit și răzbunător, gata să-i elimine fizic pe toți cei care-l contrazic. Și minuțios în răzbunare, după cum reiese din nota trimisă în 1922 lui Jozef Unschlicht, numărul doi din Ceka: "Fii amabil și trimite-mi înapoi toate documentele alăturate, cu adnotări: cine a fost expulzat, cine este în închisoare, cine (și de ce) a fost scutit de expulzare? Fă adnotări scurte pe această pagină..."

În aceeași perioadă, îi trimite lui Stalin, secretar al partidului, aceste cuvinte, scrise cu creionul: "În ceea ce privește expulzarea menșevicilor, a socialiștilor populari, a cadeților etc., ținând cont de faptul că această operațiune a început înainte de a pleca eu în vacanță, au fost dezrădăcinați într-adevăr toți socialiștii populari? Peșehonov, Miakotin, Gornfeld, Petrișcev și ceilalți? Toți trebuie să fie expulzați. Socialist-revoluționarii sunt mai periculoși pentru că sunt cei mai inteligenți. De asemenea... [urmează liste de nume, adesea însoțite de numele membrilor familiilor] trebuie să fie expulzați în străinătate, fără nicio milă. O să curățăm Rusia pentru multă vreme!"

Țarul și întreaga familie...

Pe 17 iulie 1918, Ceka devine celebră în urma unui episod îngrozitor, cel al masacrării familiei imperiale de la Ekaterinburg, în inima Uralului. Lenin este cel care a hotărât să elimine țarul și întreaga sa familie - revoluționarii francezi nu l-au ghilotinat și ei pe Ludovic al XVI-lea și pe Maria Antoaneta? Iakov Sverdlov, președintele Comitetului Central Executiv al partidului, este cel care dă ordin comisarului Haia Goloșcekin, șeful sovietului local, care l-a transmis spre executare lui Iakov Iurovski, șeful Ceka din zonă.

Cekiștii locali, în general grosieri, cruzi și nu foarte pricepuți, sunt cei care îl vor asasina cu sânge-rece pe fostul țar Nicolae al II-lea, pe soția acestuia, Alexandra Feodorovna, pe cele patru fiice ale lor, Olga, Tatiana, Maria și Anastasia, precum și pe țareviciul Alexei, de treisprezece ani, și pe mai mulți servitori devotați. Cekiștii vor organiza împușcarea, transportul corpurilor într-un amplasament inițial, descoperit repede, transferul într-o pădure mai îndepărtată, imposibila incendiere a cadavrelor și toate aceste manevre prost executate, care, mai târziu, vor complica serios anchetele care aveau ca scop reconstituirea acestui masacru îngrozitor.

Pe 30 august 1918, Lenin este el însuși victima unui atentat când ieșea de la adunarea care a avut loc la uzina Michelson, din partea veche a Moscovei. Este atins de două gloanțe de revolver, dar scapă. Evenimentul rămâne până astăzi destul de confuz. Presupusa teroristă, Feiga Roitman, alias Fania Kaplan, nu prea a avut timp să-și justifice acțiunea sau să-i denunțe pe cei care i-au comandat fapta: a fost omorâtă fără drept de apel de comandantul Kremlinului, într-un garaj din apropiere. Era cu adevărat o militantă extremistă, ascultând de ordinele socialist-revoluționarilor? Sau a fost manipulată pentru a le oferi bolșevicilor pretextul să le declare un război deschis foștilor lor aliați?

A doua zi, drept represalii, Ceka de la Nijni Novgorod - sub comanda viitorului președinte al URSS, Nikolai Bulganin - împușcă opt sute de ostatici. Dzerjinski și ministrul de resort Grigori Petrovski sporesc avertismentele asasine în presa oficială. Fabricat sau nu, evenimentul justifică de ce Ceka, în mod oficial, trece la viteza superioară. Dar Ceka are nevoie de un pretext pentru a urmări, aresta și împușca mii de presupuși opozanți? Doar în toamna anului 1918, se estimează la 15.000 numărul de persoane executate de agenții acesteia, în general trăgându-li-se un glonț în cap.

În Izvestia din 23 august, Martin Lațis, mâna dreaptă a lui Dzerjinski, expune astfel filosofia acțiunilor sale: "Războiul capitalist are legile sale scrise, dar războiul civil are propriile sale legi [...]. Trebuie nu numai să distrugem forțele active ale dușmanului, ci și să demonstrăm că oricine va ridica sabia împotriva ordinii de clasă care există, de sabie va pieri. [...] În războiul civil nu există tribunale pentru dușmani. Este o luptă pe viață și pe moarte. Dacă nu omori, vei fi omorât. Așa că omoară, dacă nu vrei să fii omorât."

Primele lagăre de concentrare

Pe 5 septembrie 1918, în același stil, un decret instituie așa-zisa "teroare roșie", numită astfel în raport cu "teroarea albă", pe care o mențineau "albii", detașamentele improvizate care se organizau atunci, de bine sau de rău, pentru a lua puterea din mâinile bolșevicilor. Purtătorul de cuvânt al acestei "terori roșii" este Ceka, care își vede rolul mai clar formulat și mai lărgit: "Să protejeze republica sovietică împotriva dușmanilor de clasă, izolându-i pe aceștia în lagăre de concentrare; să împuște pe loc orice individ implicat în organizații ale gărzilor albe, în comploturi, insurecții, răscoale...".

Lagărele de concentrare, iată un lucru nou. Până atunci Lenin nu ordonase decât "muncă forțată". Pe 8 august, Troțki, șeful Armatei Roșii, aprobase crearea de noi lagăre de prizonieri - la Murom, Arzamas și Sviask -, dar într-un cadru militar. Lectura telegramelor trimise de Lenin în cursul lunii august confirmă că avea în vedere deschiderea "lagărelor de concentrare" pentru "culaci, preoți, gărzile albe și alte elemente îndoielnice", adică, în mod clar, pentru civili. Această sarcină îi revine Cekăi, pe 5 septembrie, pentru că aceasta prezintă avantajul, în ochii lui Lenin, de a nu depinde de nicio instanță judiciară!

Cu o seară înainte de emiterea acestui ordin, un decret al Sovnarkomului confirmă oficial crearea lagărelor în care vor trebui închiși toți "dușmanii revoluției", adică opozanții, contestatarii și refractarii de tot felul. Aceste locuri de detenție sunt plasate sub respon sabilitatea Cekăi - lagărele de prizonieri de război erau gestionate, din primăvară, de un "colegiu central al problemelor prizonierilor și fugarilor", iar închisorile clasice, din oraș, de către o direcție specială a Comisariatului Poporului pentru Justiție.

Pe 3 aprilie 1919, Ceka înființează o "Direcțiea lagărelor de muncă forțată". Dzerjinski obține de la Sovnarkom dreptul de a face distincția dintre "lagărele de muncă corecțională", unde aveau să încerce să "reeduce" vinovații, și "lagărele de concentrare", unde se vor înghesui "elementele social periculoase". În principiu, doar primele vor depinde direct de Ceka centrală, iar celelalte vor fi plasate sub responsabilitatea liderilor locali.

Dar aceste distincții birocratice sunt imediat bulversate pe teren, în dezordinea și graba momentului. Se deschide primul lagăr: fosta mănăstire din insulele Solovki, în extremitatea nordică a țării. Foarte repede, apar două, trei, zece, treizeci de alte lagăre. În 1921, există șapte sute de lagăre de concentrare numite "lager", în stil german - de unde acronimul Gulag (Administrația Principală a Lagărelor), care intră în istorie. Specialiștii estimează că, la acea dată, în lagăre erau deja aproape 50.000 de deținuți.

Kronstadt, punctul de unde nu mai există întoarcere

La câteva luni după lovitura de stat din octombrie, revoluția bolșevică adoptă un stil de care nu se va mai putea dezbăra: violența politică, în curând ridicată la rangul de adevărat sistem de guvernare. Consecința inevitabilă: recursul la forță brută, mai ales la țară, îi obligă pe conducători să se bazeze pe ajutorul unor brute, al unor delincvenți și al unor criminali fără scrupule.

"Un bun comunist este de asemenea un bun cekist", declara Lenin pe 19 decembrie 1918. Sloganul a avut succes. Căuta să facă uitat faptul că Ceka nu avea doar reputația de a fi o uriașă mașină care zdrobește nevinovați, ci și imaginea unei adunături de criminali și de psihopați. Un inspector trimis de Dzerjinski la Iaroslav descrie astfel Ceka locală: "Cekiștii pradă și arestează pe oricine. Știind că nu vor fi pedepsiți, au transformat sediul Cekăi locale într-un bordel extraordinar unde convoacă «burgheze». Beția este generală. Cocaina e folosită pe scară largă de șefii cei mărunți...".

La fel în raportul din 16 octombrie 1918 despre Ceka din Astrahan, în sudul Rusiei: "Personalul este compus în mare parte din elemente dubioase, chiar criminale. [...] Bețiile și orgiile sunt cotidiene. Aproape toți cekiștii consumă cocaină. Aceasta le permite, spun ei, să suporte mai ușor vederea sângelui. Beți de violență și de sânge, cekiștii [...] sunt indubitabil elemente incontrolabile, care ar trebui supravegheate îndeaproape...".

Înțelegem cum lucra Ceka dacă citim romanul extraordinar al tânărului scriitor siberian Vladimir Zazubrin (pe numele său adevărat, Vladimir Zubțov) care descrie în 1923 felul în care o Ceka "regională" (Gubceka) din Siberia organizează cu meticulozitate strângerea informațiilor, arestarea și, mai ales, cu o precizie care dă fiori, executarea tuturor presupușilor "dușmani ai revoluției". Înțelegem astfel, citind acest text bulversant, de ce autorul nu a găsit unde să-și publice cartea...

Prădăciunile, ororile și masacrele pe care Ceka le face la orice hachiță a lui Lenin sau a vreunui adjunct sunt fără număr. Astfel, când celebra Maria Spiridonova, personaj de vază al socialist-revoluționarilor de stânga, este ovaționată în cadrul unei reuniuni la uzinele Putilov, pe 10 martie 1919, Lenin și Troțki se grăbesc să-i răspundă, dar sunt huiduiți de mulțime și nu pot să ia cuvântul: începând cu 16 martie, drept represalii, Ceka înconjoară uzina, care e luată cu asalt, arestează nouă sute de muncitori și împușcă două sute!

Dar evenimentul tipic pentru această îngrozitoare derivă este înăbușirea revoltei forțelor maritime de la Kronstadt, în martie 1921. Acești bărbați curajoși, până atunci considerați eroi, fuseseră, cu patru ani în urmă, vârful de lance al Revoluției din Octombrie. Imediat după arestarea delegațiilor de muncitori greviști și a altor militanți sindicali veniți să-și exprime furia împotriva regimului bolșevic, Ceka e la manete. Dacă Armata Roșie, comandată de viitorul mareșal Tuhacevski, este în prima linie în teribila luare cu asalt a celebrei fortărețe înconjurate de ghețuri, Ceka arestează, judecă și condamnă cu sutele pe cei care au scăpat de baionetelor soldaților. La cererea expresă a lui Dzerjinski, prizonierii de la Kronstadt vor fi expediați în lagărul de la Ukra, în Marele Nord, și într-o nouă colonie penitenciară creată pentru ei la Kolmogori, lângă Arhanghelsk. Incontrolabila și nesătulă "mâncătoare de oameni", Revoluția a început, din acel moment, să-și devoreze propriii copii.

Cum merge lumea

 

Noam Chomsky, interviuri de David Barsamian
 editor: Arthur Naimian
Cum merge lumea
Curtea Veche Publishing, 2020
Traducere din engleză de Paul Gabriel Sandu
 

Citiți prefața acestei cărți.

*****
Intro 
 

Avram Noam Chomsky s-a născut la 7 decembrie 1928 în Philadelphia. Tatăl său, William, era un renumit cărturar evreu, iar în jurul vârstei de 20 de ani, Noam a petrecut mai mult timp într-un kibbutz. Tată a trei copii, Chomsky și-a pierdut soția, Carol, în 2008, după aproape 60 de ani de căsătorie. Din 1955 a predat filozofie și lingvistică - revoluționând acest domeniu prin contribuțiile sale - la MIT, unde a devenit profesor titular de la vârsta de 32 de ani. În afara teoriilor sale lingvistice care au determinat o schimbare de paradigmă în acest domeniu, a scris multe cărți despre probleme politice și a primit numeroase premii (inclusiv treizeci și șapte de titluri academice onorifice). Un activist de cursă lungă, cu un program de cursuri neobosit, Chomsky este la fel de activ cât trei oameni la un loc, dar simte că nu face niciodată suficient. Este un orator electrizant, lucru care se datorează exclusiv subiectelor abordate, căci alege să vorbească într-un stil nepretențios și direct, evitând în mod voit volutele retorice. Extrem de abil în dezbatere, dar cald și amabil în conversație, Chomsky este persoana cu cele mai înalte standarde morale și intelectuale pe care am cunoscut-o.


Îmi doresc foarte mult să ajungă la 100 de ani. Ar trebui să vă doriți și voi același lucru. Lumea va fi un loc mai gol, mai pustiu și mai puțin drept fără el. (Arthur Naimian)

*
Lumea pe care ne-o înfățișează Chomsky făcând apel la o întreagă serie de documente istorice, unele desecretizate abia la începutul anilor '90, este una în măsură să îl șocheze nu doar pe cititorul român, ci și pe cel de pretutindeni; este o lume față de care primul gest este acela de respingere, iar cel de al doilea - de revoltă. Însă dacă vrem să știm "cum merge lumea", adică să discernem ce se întâmplă în spatele ușilor închise, ceea ce trebuie să facem nu este să ne acoperim ochii, ci să ne îndreptăm atenția, pentru început, către deciziile militare, politice și economice luate în ultimele decenii de guvernele Statelor Unite ale Americii. Sigur că sunt lucruri despre care am prefera să nu vorbim sau să nu știm, dar trecerea lor sub tăcere nu este doar o ofensă la adresa celor care au avut de suferit de pe urma lor, ci și o modalitate de a îngădui barbariei să își facă loc, încetul cu încetul, în sânul societății și al comunității noastre.

"Dacă ținem seama de forța lui, de capacitatea intelectuală, de noutatea și de influența gândirii sale, Noam Chomsky este, indiscutabil, cel mai important intelectual în viață din zilele noastre." (The New York Times)

"În ciuda controverselor, Chomsky rămâne, chiar și după vârsta de 80 de ani, unul dintre cei mai importanți intelectuali publici ai lumii, un susținător neobosit al păcii, un apărător al drepturilor omului, al echității economice și al justiției climatice prin intermediul discursurilor publice și aparițiilor constante în mass-media." (Deutsche Welle)

"Noam Chomsky este o voce foarte sonoră și importantă în peisajul dezolant al vieții intelectuale din SUA. Într-un moment în care mulți intelectuali au considerat că este mai confortabil să rămână tăcuți și să nu meargă împotriva curentului, este îmbucurător să găsești, din când în când, persoane care au curajul să vorbească despre problemele importante ale timpului nostru." (Bernie Sanders)

Fragmente

Ce vrea, de fapt, Unchiul Sam?^[i]

Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranța este putere

Termenii discursului politic au de obicei două semnificații. Una este semnificația clasică, de dicționar, iar cealaltă este cea care servește puterii - sensul doctrinar.

Să luăm, drept exemplu, conceptul de democrație. În mod normal, se spune despre o societate că este democratică în măsura în care oamenii pot participa semnificativ la gestionarea problemelor care țin de societatea lor. Dar sensul doctrinar al democrației este diferit - se referă la un sistem în care deciziile sunt luate de sectoare ale mediului de afaceri și de elite. Publicul trebuie să fie doar "spectator", nu "participant" la acțiune, așa cum au explicat teoreticieni de frunte ai democrației (în acest caz, Walter Lippmann^[ii]). Publicul are voie să ratifice deciziile celor mai buni și să‑i sprijine pe unii sau pe alții dintre ei, dar nu are voie să intervină în chestiuni legate de politici publice, de exemplu.

Dacă segmente ale publicului renunță la apatia lor și încep să se organizeze și să intre în arena politică, aceasta nu este democrație. Mai degrabă, este o criză a democrației în utilizarea tehnică adecvată a termenului, o amenințare care trebuie depășită într‑un fel sau altul: în El Salvador, prin comandourile morții; în SUA, prin mijloace mai subtile și mai indirecte.

Să luăm și exemplul conceptului de liberă inițiativă, un termen care se referă, în practică, la un sistem de subvenționare publică și profit privat, cu o intervenție masivă a guvernului în economie, pentru a menține statul bunăstării pentru cei bogați. De fapt orice expresie care conține cuvântul "liber" înseamnă, cel mai probabil, contrariul.

Sau să ne gândim la ideea de apărare împotriva agresiunii, o frază care este folosită - previzibil - pentru a face referire la agresiune. Când SUA au atacat Vietnamul de Sud la începutul anilor '60, eroul liberal Adlai Stevenson^[iii] a explicat, alături de mulți alții, că apăram Vietnamul de Sud împotriva "agresiunii interne". Prin această sintagmă, se făcea de fapt trimitere la agresiunea țăranilor din Vietnamul de Sud împotriva forțelor aeriene americane și a armatei de mercenari a SUA care îi scoteau din casele lor și îi duceau în lagăre de concentrare unde puteau fi "protejați" de gherilele din sud. De fapt, acești țărani au sprijinit de bunăvoie gherilele, în timp ce regimul aflat la putere, care era vasal americanilor, era doar o cochilie goală, după cum au convenit de fapt toate părțile.

Sistemul doctrinar s‑a achitat atât de bine de sarcina sa, încât, până astăzi, la 30 de ani de la acel conflict, ideea că SUA au atacat Vietnamul de Sud este de neconceput în mainstream. Circumstanțele esențiale ale acelui război sunt, prin urmare, imposibil de analizat. Gardienii corectitudinii politice (ai adevăratei corectitudini politice) pot fi destul de mândri de o realizare care ar fi greu de atins într‑un stat totalitar bine condus.

Să ne gândim și la sintagma proces de pace. Naivii ar putea crede că se referă la eforturile de reconciliere a celor două tabere aflate în conflict. În acest sens, am putea spune că procesul de pace din Orientul Mijlociu include, de exemplu, un tratat de pace cuprinzător care a fost propus Israelului de către președintele Sadat al Egiptului în 1971, tratat care era în acord cu pozițiile susținute de aproape întreaga lume în această privință, inclusiv cu poziția oficială a SUA. Astfel conceput, procesul de pace ar trebui să includă și Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU din ianuarie 1976, introdusă de statele arabe importante din zonă cu sprijinul Organizației de Eliberare a Palestinei (OEP), care a cerut rezolvarea conflictului arabo‑israelian prin recunoașterea ambelor state, în termenii unei convenții internațional cvasi‑consensuale. Procesul de pace ar mai trebui să includă și oferta făcută de OEP Israelului prin anii '80 să negocieze recunoașterea reciprocă; și voturi anuale la Adunarea Generală a ONU, cel mai recent în decembrie 1990 (când rezultatul a fost 144 la 2), prin care se solicită o conferință internațională cu privire la problema israelo‑arabă etc.

Dar cei versați înțeleg că aceste eforturi nu fac parte din procesul de pace. Motivul este că, în sensul corectitudinii politice, termenul în chestiune se referă la ceea ce face efectiv guvernul american - în cazurile menționate, blochează, de fapt, eforturile internaționale de a obține pacea în regiune. Tratativele menționate anterior nu se încadrează în procesul de pace, deoarece SUA au sprijinit respingerea de către Israel a ofertei lui Sadat, au respins decizia Consiliului de Securitate, s‑au opus negocierilor și recunoașterii reciproce dintre OEP și Israel și se poziționează de fiecare dată de partea Israelului atunci când această chestiune este dezbătută la ONU, folosindu‑se de dreptul lor de veto de fiecare dată când se încearcă o soluționare diplomatică pașnică.

Procesul de pace se limitează la inițiativele SUA, care solicită o soluționare unilaterală a conflictului, determinată exclusiv de SUA, fără recunoașterea drepturilor națiunii palestiniene. Așa funcționează procesul de pace. Cei care nu pot înțelege aceste lucruri trebuie să își caute o altă profesie.

Există multe alte exemple. Luați termenul de interes special. Sistemele republicane de relații publice din anii '80 au acuzat în mod repetat democrații că sunt parte a unor interese speciale: femeile, forța de muncă, persoanele în vârstă, tinerii, fermierii - pe scurt, întreaga populație. Exista însă un singur sector al populației despre care nu s‑a spus că reprezintă "un interes special": corporațiile (și afacerile în general). Nu e greu de înțeles de ce. În discursul corectitudinii politice, interesele lor (speciale) sunt "interesul național", care are mereu întâietate.

Democrații au răspuns imediat dezvinovățindu‑se și spunând că nu au fost partidul intereselor speciale, ci că au servit și interesului național. Afirmația era corectă, dar problema lor a fost că le lipsește conștiința de clasă neclintită a adversarilor lor republicani. Aceștia din urmă nu au nicio îndoială asupra rolului lor de reprezentanți ai proprietarilor și conducătorilor societății, care duc un crâncen război de clasă împotriva populației generale - adoptând adesea retorica și conceptele marxiste vulgare, recurgând la isterie, frică și teroare, cultivând în rândul populației admirația față de marii ei lideri și apelând la toate celelalte metode standard de control. Democrații nu înțeleg la fel de clar care este rolul lor, fiind, prin urmare, mai puțin eficienți în războaiele de propagandă.

În cele din urmă, să ne gândim la conceptul de conservator, care descrie susținătorii unui stat puternic, unul care intervine masiv în economie și în viața socială. Conservatorii susțin cheltuielile uriașe ale statului și un maximum de măsuri protecționiste, dar și asigurarea împotriva riscului de piață, restrângerea libertăților individuale prin legislație, protejând Sfântul Stat de ingerințele nejustificate ale cetățenilor irelevanți - pe scurt, tot ceea ce este exact opusul conservatorismului tradițional. Ei sunt loiali celor care "dețin țara" și, prin urmare, "ar trebui să o guverneze", pentru a face apel la cuvintele lui John Jay, unul dintre Părinții Fondatori ai SUA.

Nu este chiar atât de greu să traducem acest jargon, odată ce regulile după care funcționează sunt clare.

Pentru a înțelege discursul politic, este necesar să facem o traducere în limba engleză, care să decodeze limbajul dublu al presei, al oamenilor de știință socialiști și al preoției seculare în general. Funcția sa nu este deloc obscură: efectul acestui dublu limbaj este acela de a face imposibilă găsirea unor cuvinte pentru a vorbi într‑un mod coerent despre chestiuni importante pentru majoritatea oamenilor. De aceea, putem fi siguri că puțini sunt cei care înțeleg modul în care funcționează societatea noastră sau evenimentele care se întâmplă în lume - o contribuție majoră la "democrație", în sensul corect politic al cuvântului.

Socialismul - realitate și farsă

Se poate dezbate semnificația termenului de socialism, dar dacă el înseamnă ceva, atunci înseamnă controlul producției de către lucrătorii înșiși, nu de către proprietarii și managerii care îi conduc și controlează toate deciziile, indiferent că vorbim despre întreprinderi capitaliste sau despre întreprinderi din state totalitare.

A numi Uniunea Sovietică un stat "socialist" este un caz interesant de dublu limbaj doctrinar. Revoluția Bolșevică din octombrie 1917 a plasat puterea de stat în mâinile lui Lenin și Troțki, care au făcut imediat tot ce le‑a stat în putință pentru a dezmembra instituțiile socialiste incipiente ce s‑au dezvoltat în timpul revoluției populare din lunile precedente - consiliile fabricilor, sovietele [consiliul local al muncitorilor ales prin vot popular] și, de fapt, toate organele de control popular - pentru a transforma întreaga forță de muncă în ceea ce ei au numit o "armată a muncitorilor" aflată sub comanda liderului. Dacă avem în vedere sensul firesc al termenului de socialism, atunci ar trebui să spunem că bolșevicii au făcut imediat tot ce au putut pentru a distruge toate elementele socialiste existente. Nicio deviație socialistă nu a fost permisă de atunci.

Aceste evoluții nu au fost o surpriză pentru gânditorii marxiști de frunte, care au criticat ani de‑a rândul doctrinele lui Lenin (așa cum a făcut și Troțki), considerând că implementarea lor ar conduce la concentrarea puterii în mâinile partidului revoluționar și ale liderilor săi. De fapt, cu decenii înainte, gânditorul anarhist Bakunin a prezis că elita intelectuală emergentă avea să urmeze una dintre cele două căi: fie va încerca să exploateze luptele populare pentru a acapara puterea de stat, devenind o birocrație roșie brutală și opresivă, fie va deveni managerul și ideologul societăților capitaliste de stat, dacă revoluția populară va eșua. A fost o predicție extrem de corectă în ambele cazuri.

Cele două sisteme majore de propagandă ale lumii nu au fost de acord în aproape nicio privință, dar au convenit asupra folosirii termenului de socialism pentru a face referire la distrugerea imediată a tuturor elementelor socialismului de către bolșevici. Acest lucru n‑ar trebui totuși să ne surprindă. Bolșevicii au numit sistemul lor "socialist" pentru a se bucura de prestigiul moral al socialismului. Occidentul a adoptat aceeași utilizare a termenului dintr‑un cu totul alt motiv: pentru defăimarea idealurilor liberale incomode prin asocierea lor cu temnița bolșevică și pentru subminarea convingerii populare că ar putea exista, într‑adevăr, un progres către o societate mai dreaptă, în care să existe un control democratic asupra instituțiilor de bază ale statului și o preocupare sinceră pentru nevoile și drepturile omului.

Dacă socialismul este tirania lui Lenin și a lui Stalin, atunci oamenii sănătoși la minte vor spune: asta nu e pentru mine. Și dacă aceasta este singura alternativă la capitalismul de stat al corporațiilor, atunci mulți se vor supune structurilor autoritare, considerând că aceasta este singura opțiune rezonabilă.

Odată cu prăbușirea sistemului sovietic, există o bună oportunitate de a revigora gândirea libertariană socialistă, care nu a fost capabilă să reziste atacurilor doctrinare și represive ale principalelor sisteme de putere. Cât de întemeiată este această speranță, nu putem ști. Dar cel puțin un obstacol a fost eliminat. În acest sens, dispariția Uniunii Sovietice este o mică victorie a socialismului, la fel cum a fost și înfrângerea puterilor fasciste.

Mass‑media

Indiferent dacă sunt considerate "liberale" sau "conservatoare", agențiile majore de știri sunt mari corporații, deținute de și interconectate cu conglomerate și mai mari de companii. La fel ca alte corporații, agențiile de presă vând un produs pe o piață. Doar că în acest caz este o piață a agențiilor de publicitate - adică alte companii. Produsul este publicul. Pentru mediile de elită care stabilesc agenda la care se adaptează și ceilalți, produsul este, de asemenea, un public relativ privilegiat.

Prin urmare, în acest domeniu avem de a face cu mari corporații care vând audiențe destul de bogate și privilegiate altor companii. Nu este surprinzător faptul că imaginea lumii prezentate acestei audiențe reflectă interesele și valorile înguste și părtinitoare ale vânzătorilor, cumpărătorilor și ale produsului.

Există apoi o serie întreagă de factori care contribuie la această imagine denaturată. Managerii culturali (editori, cronicari de prestigiu etc.) împărtășesc interese de clasă sau se află în diferite asocieri cu managerii de stat și de afaceri, dar și cu alte sectoare privilegiate. Există, de fapt, un flux regulat de persoane de nivel înalt între corporații, guvern și mass‑media. Accesul la autoritățile statului este important pentru menținerea unei poziții competitive. "Scurgerile" de informații, de exemplu, sunt adesea fabricații și înșelătorii produse de autorități în cooperare cu mass‑media, care pretinde că este străină de astfel de mașinațiuni. Autoritățile statului cer în schimb cooperare și supunere. Aceste centre de putere dispun, de asemenea, de mijloace eficiente pentru a‑i pedepsi pe cei care se abat de la calea cea dreaptă, pornind de la influențarea bursei de valori și ajungând până la punerea în funcțiune a unui întreg aparat de defăimare și demonizare.

Rezultatul nu este, desigur, uniform. Pentru a servi interesele celor puternici, mass‑media trebuie să prezinte o imagine cât de cât realistă a lumii. Iar integritatea și onestitatea profesionale interferează uneori cu misiunea imperativă. Cei mai buni jurnaliști sunt, de obicei, destul de conștienți de factorii care modelează produsul media și încearcă să se folosească de fiecare portiță care le stă la dispoziție. Prin urmare, poți înțelege multe lucruri prin lectura critică și sceptică a ceea ce produce mass‑media.

Mass‑media este doar o parte a unui sistem doctrinar mai mare. Ei i se adaugă revistele de opinie, școlile și universitățile, fundațiile academice și așa mai departe. Suntem mult mai conștienți de influența presei, în special a mass‑mediei de prestigiu, întrucât cei care analizează critic ideologia s‑au concentrat asupra ei. Sistemul doctrinar mai amplu nu a fost studiat la fel de mult, pentru că este mai greu să fie investigat sistematic. Dar există motive întemeiate să credem că acest sistem reprezintă aceleași interese ca mass‑media, așa cum este de așteptat.

Sistemul doctrinar, care produce ceea ce noi numim "propagandă" atunci când discutăm despre inamici, are două ținte distincte. Una dintre ținte este numită uneori "clasa politică", adică populația relativ educată, care înseamnă aproximativ 20% din întregul populației, care are o perspectivă mai mult sau mai puțin articulată asupra lucrurilor, jucând un rol în luarea deciziilor. Este crucial ca oamenii să accepte doctrina de bază, pentru că ei sunt în măsură să elaboreze și să pună în aplicare politicile care decurg din ea.

Apoi sunt ceilalți 80% din populație. Aceștia sunt "spectatorii acțiunii politice" sau, pentru a apela iarăși la expresia lui Lippmann, "turma confuză". Se presupune că trebuie să urmeze ordinele și să nu stea în calea oamenilor importanți. Acești "spectatori" sunt adevărata țintă a mass‑mediei: a tabloidelor, sitcomurilor, a Super Bowl^[iv]‑ului și așa mai departe.

Aceste sectoare ale sistemului doctrinar servesc la distragerea atenției maselor de săraci și la întărirea valorilor sociale fundamentale: pasivitatea, supunerea față de autoritate, dobândirea virtuții lăcomiei, goana după câștigul personal, lipsa îngrijorării față de ceilalți, frica de dușmani reali sau imaginari etc. Scopul este acela de a păstra turma confuză într‑o perpetuă stare de dezorientare. Nu este deloc necesar ca ea să se întrebe ce se întâmplă în lume. De fapt, ar fi preferabil să nu își pună deloc întrebări, căci dacă va înțelege prea mult din ceea ce se întâmplă, poate ajunge la concluzia că trebuie să facă ceva pentru a schimba lucrurile.

Asta nu înseamnă că mass‑media nu poate fi influențată de populația generală. Instituțiile dominante - indiferent dacă sunt politice, economice sau doctrinare - nu sunt imune la presiunile publice. Publicațiile independente (alternative) pot juca, de asemenea, un rol important. Deși prin definiție nu dispun de resurse, ele pot dobândi importanță în același mod în care o fac și organizațiile populare: aducând laolaltă oameni cu resurse limitate, care își pot multiplica astfel eficiența și propria înțelegere prin interacțiunile lor, dând astfel naștere acelei amenințări atât de temute de elitele dominante, și anume democrația.

---

[i] What Uncle Sam Really Wants, lucrare publicată inițial în 1992, retipărită de 15 ori în SUA și publicată în alte 11 țări. A fost tipărită, în total, în 244 000 de exemplare.

[ii] Walter Lippmann (23 septembrie 1889 - 14 decembrie 1974) a fost un scriitor, reporter și comentator politic american, unul dintre primii jurnaliști care au folosit termenul de Război Rece. A criticat mass‑media și democrația americană în rubrica ziarului său și în mai multe cărți, mai ales în volumul din 1922, Opinia publică. Lippmann a jucat, de asemenea, un rol important în Consiliul de Cercetare al lui Woodrow Wilson, înființat după încheierea Primului Război Mondial, în calitate de director al acestuia. Lippmann a câștigat două premii Pulitzer, unul pentru rubrica din ziarul Today and Tomorrow și unul pentru interviul lui cu Nikita Hrușciov din 1961. Este considerat de mulți cel mai influent jurnalist al secolului al XX‑lea, fiind supranumit "părintele jurnalismului modern". (N. trad.)

[iii] Adlai Ewing Stevenson (5 februarie 1900 - 14 iulie 1965) a fost avocat, politician și diplomat american. A fost învins în alegerile prezidențiale din 1952 și 1956 de către republicanul Dwight D. Eisenhower. La Convenția Națională Democrată din 1960, a încercat să obțină o nouă nominalizare la președinție din partea partidului democrat, dar a fost învins de senatorul John F. Kennedy din Massachusetts. După alegerea sa, președintele Kennedy l‑a desemnat pe Stevenson ambasadorul Statelor Unite la Națiunile Unite. Stevenson a ocupat această funcție din 1961 până la moartea sa. (N. trad.)

[iv] În fotbalul american profesionist, Super Bowl‑ul este meciul pentru campionat al Ligii Naționale de Fotbal American (NFL). Meciul și festivitățile care îl însoțesc alcătuiesc "Duminica Super Bowl". De‑a lungul anilor, acest meci a devenit cel mai urmărit program de televiziune din Statele Unite ale Americii și a dobândit statutul unei sărbători naționale. (N. trad.)

Încotro ne îndreptăm

 

Pavel Nedelcu
Încotro ne îndreptăm
Editura Litera, 2022

Citiți prefața acestei cărți.

***** 
Intro

Pavel Nedelcu (n. 1993), traducător, critic literar și prozator din grupul LiterNautica, multipremiat pentru povestirile sale la diferite concursuri literare (organizate de PEN România, revista Tribuna, revista Apostrof etc.). Cele mai cunoscute au fost publicate în volumul Treisprezece. Proză fantastică (2021). Încotro ne îndreptăm a primit Premiul al II-lea la concursul "Primul roman" organizat de Editura Litera.

*

Într-o zi labirintică, viața domnului Franz se transformă în coșmar, iar pe urmele sale se află un narator ironic și hotărât să mărească necruțător toate detaliile. Un roman matur, cu o compoziție ingenioasă și final bun.

Fragment

Domnul Franz stătea, așadar, la marginea patului fixând cu privirea un punct de pe perete. Era o pată ciudată, care parcă se extindea și se restrângea în același timp, semănând când cu un semn de întrebare, când cu un punct exclamativ. Ce crezi tu despre asta, își întrebă domnul Franz peretele, iar peretele îi răspunse cu înțelepciunea celor care, înaintați în vârstă, au avut suficientă vreme pentru a cugeta: Nimic! Ei, nu se poate, răspunse domnul Franz, știu că pereții îi alină mereu pe oamenii singuri, confuzi sau neînțeleși, Eu nu sunt genul acela de perete, încercați la colegii din bucătărie, mai răspunse sec cel întrebat. Uimit de o asemenea bădărănie, domnul Franz interogă tavanul. Tavanul îi spuse că trebuia să se întindă pe spate și să își încrucișeze mâinile sub ceafă, Aceasta e poziția protocolară, nu pot să vă dau sfaturi dacă vă așezați altfel, De unde, mă rog, cunoști tu protocolul, Așa scrie la Manualul de Etică Internațională a Tavanelor, Auzi, ia mai scutește-mă, i-o tăie domnul Franz enervat, Îmi pare rău, dar aveți o atitudine nepotrivită, Bine, gata, mă întind, se resemnă domnul Franz cu o grimasă.

Spuneți-mi vă rog, ce vă apasă, Păi, credeam că știi deja, Ce știu eu e mai puțin important, Uite cum stă treaba, se oțărî domnul Franz, nu am chef și nici timp să mă destăinui, ori ești suficient de inteligent să te prinzi imediat, ori lasă-mă să mă lămuresc de unul singur, V-aș fi lăsat, spuse tavanul fără să-și schimbe expresia, însă dumneavoastră v-ați ridicat ochii spre mine și mi-ați cerut explicit ajutorul, este de datoria tavanelor să-și ajute stăpânii, dacă aceștia le-o solicită, Asta tot din Manual ai luat-o, Bineînțeles, Manualul este biblia și abecedarul nostru, Aș fi curios să-l cunosc pe ăla de-a scris manualul ăsta, Pfff, nu-l cunoaște nimeni, identitatea sa e secretă, însă a rămas în memoria noastră drept Marele Portughez, Aha, se entuziasmă domnul Franz, deci era portughez, Într-adevăr, portughez, dar nimeni nu știe mai multe despre el, naționalitatea nu înseamnă nimic, putea la fel de bine să fie polonez sau norvegian, francez sau grec, japonez sau american..., În fine, nu e nevoie să-mi faci lista naționalităților acum, de asta prea puțin îmi pasă. Deși, continuă domnul Franz după un moment de tăcere, dacă e să mă gândesc bine, în ciuda materialelor din care suntem făcuți, noi doi nu suntem atât de diferiți, Cum așa, Păi, vezi tu, amândoi ne ghidăm după niște reguli scrise într-un manual, Deci și dumneavoastră..., Da, și eu, oricât aș încerca să mă îndepărtez de el, tot am nevoie de Manual pentru a ști ce trebuie să fac, încotro să mă îndrept, Nu cred că aveți dreptate, De ce spui asta, Pentru că Manualul îl aplicăm doar la locul de muncă, pe când în timpul liber..., Care timp liber, protestă domnul Franz, te referi la ziua de duminică, Și la seri, Dacă ăla se poate numi timp liber..., Dar este, E un timp mort în care nu prea știu ce să mai fac, îl petrec, cum știi, atunci când nu citesc, gătesc sau mă plimb pe afară, gândindu-mă tot la muncă, ca și acum... Uite, timpul mă presează și nu reușesc să înțeleg cine e acest Steinway și care îmi vor fi sarcinile începând cu ziua de mâine, Asta e o întrebare destul de dificilă, Dacă ar fi fost simplă, mi-aș fi răspuns de unul singur, V-ați gândit deja la toți colegii de muncă, Sigur, îi cunosc pe toți foarte bine, iar cel nou, Soldatul, nu poate fi Steinway, Nu poate fi, sau nu ați vrea să fie, Ce diferență e, Păi, e, dacă încercați să vă convingeți că nu e el, puteți reuși foarte repede, din moment ce nu vă place ideea, însă prin asta nu veți putea schimba realitatea, Filosofic mai ești, bine, atunci care e realitatea, tavanule, Nu știu, Cum nu știi, Nu le știu pe toate, în fond sunt doar o proiecție a imaginației dumneavoastră, la ce vă puteți aștepta din partea mea decât la alte dubii? V-ați creat un interlocutor în interiorul minții, care însă gândește și simte la fel ca dumneavoastră, E adevărat, recunoscu domnul Franz, însă odată ce o parte a gândurilor mele s-au mutat în interiorul creierului tău de fier-beton, ar trebui să se opună măcar celor care au rămas la mine, Ar fi prea ușor ca gândurile să se separe așa, ca grâul de neghină: de obicei însă, ele izvorăsc unele din altele și se completează - sau se luptă. Oricum, nu se poate face o împărțire exactă (și cu atât mai puțin una egală) în două tabere: nu există doar gânduri rele și gânduri bune, fiecare gând conține dramul său de răutate și de bunătate, astfel că, atunci când o decizie este luată, nu putem niciodată fi siguri că e și cea mai corectă. În același mod, putem face doar presupuneri dacă ne lipsesc elementele necesare pentru a ne clarifica o incertitudine. Iar câteodată, continuă tavanul, atunci când credem că nu poate fi altfel, când toate indiciile ne arată aceeași rezolvare, cu toate astea, ne înșelăm. În egală măsură se pot înșela, deci, și tavanele, sau ele în primul rând! Ai grăit cu înțelepciune, spuse domnul Franz aplaudând ironic. Era mulțumit de tavanul său. Și totuși, încă nu mi-ai răspuns la întrebare: Dacă Steinway nu e Soldatul, și nu poate fi niciunul dintre ceilalți colegi ai mei, atunci cine e și unde îl pot găsi? Cum voi reuși să interacționez cu el și să-i câștig încrederea, așa cum vrea Șeful, începând cu ziua de mâine? Ani la rând am știut întocmai ce voi face a doua zi: puține au fost surprizele și, întru câtva, previzibile. Am fost pregătit pentru situații critice. Amenințări cu bombă false, patrulare, cineva fura dintr-un magazin, patrulare, o doamnă și câinele ei leșinau, patrulare, un geam se desprindea din înaltul tavanului și ucidea un grup de turiști, iar patrulare, vreun călător rătăcit mă întreba cum se iese din gară sau în ce direcție se află stația de autobuz sau taxiurile, patrulare, ah, și să nu uităm de atentat, când teroristul ăla gol a pătruns în Gară cu o mitralieră, și de alte câteva evenimente similare: aceasta era rutina mea de până ieri, iar eu mă identificam deja complet cu ea, ne completam ca doi iubiți la începutul unei relații. Tavanul încuviință grav și oftă în semn de solidaritate. Promovarea asta are și laturi negative, spuse aproape șoptit, Întocmai, confirmă domnul Franz, eram atât de fericit adineaori, mă simțeam atât de important în biroul Șefului, ca cineva a cărui voce, după o lungă perioadă de muțenie, se aude iarăși, în mod miraculos, Ce v-a venit de tot faceți comparații din două în două secunde, Habar n-am, vorbesc ca și cum aș scrie, scriu ca și cum aș gândi, Încă două, Of, nici nu-mi dau seama, nu contează asta acum! Ce vreau să spun e că îmi dau seama că rutina mea era și singura care dădea un sens vieții mele. Un într-acolo. Acea parte a existenței petrecută la locul de muncă, organizată strict după regulile din Manual care, fie vorba-ntre noi, mă plictisesc îngrozitor, deși le știu pe dinafară, cu locurile și oamenii din gară era - este - și singura pe care o cunosc. Elimină sau schimbă câțiva termeni ai ecuației pentru ca eu să devin un altul, Vă exprimați foarte bine, spuse tavanul, Probabil că mintea mea e în stare să formuleze gânduri destul de interesante, dar între gândit și exprimat e cale lungă, Sunt nevoit să vă dau dreptate, dacă aș putea vorbi, probabil că nici eu nu aș fi în stare să spun mai mult de câteva fraze banale. Dar să lăsăm asta acum, De acord, Să vorbim despre ce ne interesează cel mai mult, Steinway, Steinway nu e Soldatul, Nu poate fi, răspunse tavanul, Asta am spus și eu, atunci cine e, Mai corect ar fi să ne întrebăm cine poate fi, Sigur, putem doar să presupunem, dar era deja subînțeles, nu mă mai întrerupe dacă nu ai ceva important de spus, mă faci să pierd șirul, Cred că, dacă v-ați fi gândit la asta de unul singur, l-ați fi pierdut oricum, deci nu poate fi vina mea, nu uitați că, în fond, sunt doar un biet pretext pentru realizarea unui dialog, nu un adevărat interlocutor, Atunci spune-mi, o dată pentru totdeauna, cine e Steinway, strigă deodată domnul Franz lovind în pat cu palma deschisă. Mi se pare mie, sau îmi dați ordine, spuse tavanul cu o voce sfidătoare, nu sunt un câine și nici un servitor, sau un copil pe care trebuie să-l învățați bunele maniere!

Fragment 2

Însă ușa apartamentului se deschise în cele din urmă, după lungi încercări de a introduce cheia în broască. Orăcăia mecanismul de metal sub povara cheii de metal, iar clanța de metal, apăsată în sfârșit, revelă o umbră de bărbat rezemată de tocul ușii, cu capul într-o parte, mâinile atârnându-i fără vlagă, picioarele strâmbându-i-se ciudat, unul într-o direcție, celălalt în cea opusă. Pe scurt, apăru în prag domnul Robert beat praștie, criță, turtă, clește, cui, clei, cocă, cleampă, mangă, rangă, mort, copt. Îmbătat, matolit, turmentat, șumenit, afumat, aghesmuit, tămâiat, chitrofonit. Nu aprinde lumina, spuse el cu o voce neobișnuit de răgușită soției, apoi căzu lat în mijlocul holului și începu, pe loc, să sforăie.

*

În timp ce în locuința doamnei Nadia cei doi vecini stăteau, atât de absorbiți de propriile povești, la taclale, pe când afară ploaia iarăși se oprise, norii râzându-și în barba de vapori de apă de noua festă jucată speciei umane, sufletele muncitorești ale acestui Stat democrat pe care l-am tot menționat în povestea noastră drept o entitate ambiguă și distantă, aflându-se la cină în confortul bucătăriei de acasă, dădeau televizoarele mai tare pentru a auzi mai bine ultima știre a momentului. Tații impuneau liniște privindu-i crâncen pe fii, pe când mamele se foloseau de cuvinte la prima vedere mai împăciuitoare, Mark, închide-ți pliscul, că ți-l cos! Câinii sau pisicile care se milogeau după resturi de la cina stăpânilor erau împinși, respectiv împinse de sub mese cu vârfurile picioarelor, trebuind în mod regretabil să miaune ori să schelălăie în altă parte. Cine nu înțelegea imediat ordinul era bruscat fulgerător, încât trebuia să se retragă într-un colț cu lacrimile șiroindu-i de-a lungul obrajilor.

Să ne înțelegem, personajele episodice care vor apărea în acest capitol, nu pot fi decât arțăgoase, situația nu e deloc îmbucurătoare, au muncit toată ziua și s-au întors fără vlagă, abia dacă mai sunt în stare să întindă masa și să mestece, se pot considera norocoase că nu cad late pe holuri sau nu confundă casele de oboseală. Abia ajunse, trebuie să gătească cina și prânzul pentru ziua următoare de muncă, să facă un duș rapid, curățenie prin casă, du gunoiul, spală vasele, televizorul merge pe fundal încontinuu, apare animalul de companie în bucătărie gudurându-se, vocea prezentatoarei telejurnalului de seară urmează un ritm sacadat și deranjant, apare copilul, Mama, tata, azi la grădiniță am desenat asta și cu asta, familia noastră ținându-se de mână, mirosul creioanelor cerate intră în nări și amintește de copilărie, reportajul de la telejurnal arată protestatari cu bannere albe pe care scrie cu litere mari JOS GUVERNUL, JOS PREMIERUL, copilul întreabă, Mama, tata, de ce oamenii n-au coadă? E un copil curios, dacă nu i se răspunde acum, cine știe când va mai avea ocazia să întrebe și pe cine? În fond, răspunsul face parte din educația lui.

Un moment însă! Un răspuns la această întrebare are nevoie de o explicație mai amplă, care ar aduce în ecuație religia și știința, Dumnezeu, Darwin și evoluția, pe când la televizor se vede acum un banner enorm pe care e scris JOS LABELE DE PE ART. 801. Explicația pentru copil e amânată, telecomanda apucată, protestatarii avansează, sunt doi bărbați și o femeie ținând un copil în brațe, unul dintre bărbați are o geacă pe umăr și, cu mâna în buzunarul salopetei de lucru, privește direct spre obiectivul camerei de filmat, pe când celălalt se uită undeva spre dreapta, cu mâna circumspect sub cămașă, de parcă ar ține ascuns acolo un pistol. Copilul nu se lasă cu una, cu două, nu cel de la televizor, care doarme liniștit, ci insistentul cu întrebările, Și de ce, repetă el, de ce, mama, n-ai coadă, Mark, strigă mama lui dintr-odată, închide-ți pliscul, că ți-l cos! Câinele abandonează bucătăria fără să fie nevoie de șutul înciudat al tatălui, așa că un picior de bărbat se retrage bonom dintr-o misiune agresivă. Copilul a început să plângă luând urma câinelui, din care cauză a luat-o prost și a dat cu fruntea de un dulap din hol, a căzut în fund și a început să plângă și mai tare.

Traumatizanta scenă se petrece în casa unor necunoscuți ale căror nume necunoscute nu vor apărea în această povestire. Cu toate acestea, putem să le dezvăluim măcar poziția socială, sunt soț și soție și lucrează ambii într-o fabrică de biciclete. El ridică bicicletele deja asamblate și le așază în cutiile de carton în care vor fi transportate către depozitul de unde se face distribuția, ea lipește etichete pe cadrele acelorași biciclete, înainte ca acestea să ajungă la el. Meseriile muncitorilor noștri le asigură traiul zilnic, plătirea chiriei, a întreținerii, a grădiniței fiului, costurile de îngrijire a câinelui, rata la mașină, asigurarea și benzina, rata la televizorul 4K, frigider, cuptor cu microunde, cuptor simplu. Iar dacă unii au început să fie îngrijorați de soarta lor, de spatele tot mai încovoiat de poveri apăsătoare (în ciuda golirii tot mai substanțiale a portofelelor), ei bine, să afle că au tot dreptul să o facă, pentru că, deși prețul alimentelor și aparaturii și facturilor este în creștere, salariile lor nu sunt, și ar mai fi nevoie de o sumă minusculă cheltuită lunar (de exemplu, ne cerem scuze pentru pesimism, un membru al familiei care se îmbolnăvește) pentru a depăși limita dintre un trai decent și probleme economice.

Dar să nu ne fie milă de ei înainte de vreme, de aceste personaje care au doar rolul, în acest punct al povestirii, de a ilustra reacția cetățeanului de rând la noua modificare a legilor introdusă (noaptea, ca hoții, spun unii) din vrerea și ambiția Excelenței Sale, domnul prim-ministru. Acesta din urmă, după consultări îndelungate cu cercul de consilieri ai partidului din care face parte, cu economiști și chiar (surprinzător de-a dreptul!) sindicaliști, a decis să schimbe nițel textul unui articol din Codul Muncii. O modificare, a tot explicat el de câteva săptămâni încoace, de când, odată cu ultima ploaie torențială ce s-a abătut peste capitala acestui Stat, l-a trăsnit excelenta idee, o modificare introdusă în folosul cetățeanului.

Gurile rele însă (mereu pregătite să afirme ce altceva decât răutăți?) spuneau, ba chiar (oroare!) dădeau publicității, că pe la sediul guvernului au fost văzuți trecând, în zilele premergătoare introducerii reformei, bancheri, deținători ai unor companii cu greutate pe piața internațională, directori mass-media, interlopi, reprezentanți ai bisericii, o ghicitoare și un stol de vulturi (care, totuși, nu intrase în cabinetul prim-ministrului, ci se oprise pe acoperiș tronând deasupra clădirii). Apoi, continuau gurile rele, care sunt de-a dreptul josnice atunci când le este permis să se exprime, dacă modificarea era în folosul cetățeanului, de ce acesta din urmă nu fusese întrebat? Oare nu știe cetățeanul ce e mai bine pentru el? Și de ce schimbarea avusese loc peste noapte? Cu alte cuvinte, profitând de puținele ore în care își odihnesc oasele epuizate de muncă, mușchii îndurerați, pleoapele lipite de oboseală, ministrul muncii și prim-ministrul, mișelește, în cârdășie cu băncile și industriașii, cu preoții și șmenarii, aplicând la literă proverbul celui care-și face parte împărțind, îi ușurează de drepturi pe bieții, turmentații cetățeni. După o noapte în care guvernarea nu a dormit, sfidător și cu mare nesimțire (am citat aici cuvintele unuia dintre protestatari, rostite pe un ton deloc împăciuitor), domnul ministru al muncii afirma că s-a făcut voia poporului! Întrebat de reporterii care îi luau interviu la care popor se referă, același ministru a răspuns imediat că la al său, Dar ce ne puteți spune despre zecile de mii de protestatari, au întrebat ei, Ah, la aceia vă referiți, spusese ministrul cu un gest de lehamite, niște destabilizatori sociali, probabil plătiți de opoziție ori de străini cu interese, care nu înțeleg cum funcționează politica în țara noastră!

Pentru că nu avem pregătirea juridică necesară și nici prieteni experți care să ne ajute la nevoie, ceea ce înseamnă că e posibil ca explicația să nu fie la înălțimea subiectului, ne vom limita la descrierea efectelor imediate ale acestei modificări asupra populației lucrătoare a Statului nostru, plecând de la cea mai importantă dintre ele, anume pierderea oricărei certitudini cu privire la durata contractului de muncă. Unde până mai ieri (noapte) un contract pe o perioadă nedeterminată asigura, cel puțin în principiu, continuitatea la locul de muncă, din dimineața intrării în vigoare a modificării, orice angajat putea fi concediat oricând, fără să mai existe vreo obligație de justificare a demiterii din partea angajatorului, ce să mai vorbim de preaviz? Obținută prin modificarea articolului 801 din Codul Muncii, această alegere fusese motivată în fața opiniei publice de către Excelența Sa, domnul prim-ministru, prin accelerarea competitivității între angajați și, deci, mai multă seriozitate la locul de muncă, rezultând într-un sistem de producție cu standarde mai ridicate și, deci, calitativ mai bun, așa cum, de altfel, se făcea în toate statele civilizate. În plus, s-ar fi creat în acest fel noi locuri de muncă pentru cei cu adevărat doritori și, deci, gata să dea totul pentru a-și menține poziția. Concurență egal excelență, adăugase prim-ministrul la sfârșitul discursului. După cum s-a observat, premierul nostru avea un tic verbal, motiv pentru care era deja luat peste picior de către subtilii protestatari. Pe pancartele și bannerele lor se puteau citi deseori lozinci aluzive, ȘI, DECI, DEMISIA, sau, ȘI, DECI, CINE DECIDE?, acesta din urmă fiind un dubiu existențial pe care, deseori, mulți dintre noi îl formulează cu aceeași perplexitate și în alte contexte.

Cât despre angajatori și puterile lor acum fără limite, nu s-a făcut nicio mențiune, deși, peste noapte, aceștia deveniseră noii stăpâni ai societății. Fără a mai fi obligați să-și justifice acțiunile, însă temându-se de posibilitatea unei răzgândiri a prim-ministrului, în baza proverbului, Ce-i în mână, nu-i minciună și a expresiei, Bate fierul cât e cald, aceștia au început încă din prima zi a intrării în vigoare a modificării, adică tocmai cea în care ne-am început și noi povestea, să-și concedieze angajații în masă. Nu este exclus (coincidențele sunt punctul forte al poveștilor) ca însuși autorul acestor rânduri să fie doar un alt angajat concediat, nevoit să recurgă la slova literară pentru a nu muri de foame. În cazul acesta, se vede treaba că a făcut o alegere proastă, din moment ce literatura nu mai oferă astăzi decât un mod spiritual de a muri, oricum, de foame. Să-i ținem, deci, pumnii autorului nostru, în speranța că povestea lui va reuși să treacă bariera insurmontabilă a vandabilității, aproape unicul criteriu de departajare în vederea publicării cărților astăzi.

Iar angajatorii, în acea zi neîncheiată încă, și care începuse cu anunțul prim-ministrului Șideci al modificării articolului 801, de importanță majoră în Codul Muncii, în care domnul Franz și doamna Nadia, vecini de bloc de pe strada Nabucodonosor al II-lea, se întâlniseră și, după începuturi timide, se angajaseră într-o lungă discuție despre viața lor și a partenerilor lor, la acea oră târzie a nopții în care orașul vuia de lozinci strigate cu disperare în megafoane, angajatorii, spuneam, modificaseră deja contractul sau concediaseră peste zece mii de muncitori. Locurile de muncă anunțate de premier fuseseră, într-adevăr, create. Însă din acea zi se pierdu în Statul nostru orice umbră de certitudine.

Nesiguri dacă ploaia va începe iarăși sau nu, cu umbrelele în mâini și o foaie (desprinsă din caietul de desen al fiului lor) pe care scriseseră gros cu o cariocă DEMISIA, cuplul de muncitori necunoscuți, după ce a adormit copilul și a mângâiat câinele încredințându-i-l (în animale pare că încă te mai puteai încrede), a ieșit din apartament închizând ușa pe nesimțite.

În acea noapte, oboseala nu avea să-i mai doboare.
 
Citiți prefața acestei cărți.

Rusia lui Putin

 

Anna Politkovskaia
Rusia lui Putin
Editura Meteor Press, 2022
traducere din engleză de Viorica Horga

Citiți introducerea acestei cărți.

*****
Intro

Cunoscută de mulți ca fiind "conștiința morală pierdută a Rusiei", Anna Politkovskaia a fost corespondent special pentru ziarul rus Novaia gazeta, fiind răsplătită cu multe premii pentru articolele ei. Este autoarea cărților Un război murdar, Rusia lui Putin și Jurnal rusesc (Editura Meteor Press, 2010), dar și a culegerii de texte Doar adevărul (Editura Meteor Press, 2011).

Până în octombrie 2006, când a fost asasinată, Anna Politkovskaia dobândise o faimă internațională pentru reportajele din războaiele cecene și pentru curajoasa demascare a corupției la nivel de stat din Rusia.

Pericolele pe care le-a înfruntat și amenințările la care a fost supusă în decursul activității sale au fost deseori omise sau minimalizate. Spiritul autoarei va dăinui prin forța sa inspiratoare, trezind la realitate conștiința civică pentru apărarea drepturilor sacre ale omului.

Fragment

Armata țării mele și mamele ei

În Rusia, armata este un sistem închis care nu diferă de o închisoare. Nimeni nu intră în armată sau în închisoare decât dacă autoritățile vor acest lucru. Odată ajuns acolo, trăiești o viață de sclav.

Sistemele militare de pretutindeni încearcă să păstreze tăcerea asupra acțiunilor lor. Probabil din acest motiv vorbim despre generali ca și cum ar face parte dintr-un trib internațional ai cărui membri au același profil de personalitate pe întreaga planetă, indiferent de președintele sau de statul pe care îl servesc.

Totuși, există anumite particularități ale armatei ruse, sau mai degrabă ale relațiilor dintre armată și populația civilă. Autoritățile civile nu au niciun fel de control asupra lucrurilor care se întâmplă în armată. Un soldat aparține celui mai de jos rang în ierarhia militară. Este un nimeni. Este un nimic. În interiorul zidurilor de beton ale cazărmii militare, un ofițer îi poate face unui soldat orice vrea. La fel, un ofițer superior poate face cu un coleg mai tânăr tot ce-i trece prin minte. Probabil vă spuneți că lucrurile nu au cum să stea chiar atât de rău. Ei bine, nu întotdeauna. Uneori este mai bine, dar numai pentru că un anumit individ cu trăsături umane și-a chemat la ordine subordonații. Este singura situație în care mai apare câte o rază de speranță.

V-ați putea întreba ce fac atunci conducătorii țării? Președintele este din oficiu comandantul-șef al armatei și prin urmare direct răspunzător de tot ce se întâmplă în interiorul ei, nu-i așa?

Din nefericire, odată ce ajung la Kremlin, conducătorii noștri nu fac nicio tentativă de a pune capăt ilegalităților din armată, ci sunt mai degrabă înclinați să acorde și mai multă putere ofițerilor superiori. În funcție de felul în care un lider tratează armata, fie este susținut la rândul lui, fie activitatea îi este subminată. Singurele încercări de a umaniza armata le-a făcut Elțin, în cadrul programului de promovare a libertăților democratice. Dar nu au fost schimbări de durată. În Rusia este mai important să te ții bine de putere decât să te preocupi de viața soldaților, așa că, după ce conducerea armatei s-a baricadat în spatele unui zid de indignare, Elțin a fluturat steagul alb și s-a predat generalilor.

Putin nici măcar nu a făcut o asemenea încercare. El însuși este ofițer. Punct. Când a apărut prima dată pe ecranul radarului politic al Rusiei, ca posibil șef de stat și nu ca director nepopular al Serviciului Federal de Securitate (FSB) detestat de toată lumea, el a început să facă afirmații conform cărora armata, al cărei rol fusese restrâns sub Elțin, trebuia să renască, iar pentru asta se pare că ar fi fost nevoie de un al doilea război cecen. Tot ce s-a întâmplat după aceea în Caucazul de Nord poate fi analizat pornind de la această premisă. Când a început cel de-al Doilea Război Cecen, armatei i s-a dat mână liberă, iar urmarea a fost că în alegerile prezidențiale din 2000 ea a votat in corpore în favoarea lui Putin. Armata a descoperit că războiul în curs este foarte profitabil, o sursă de promovări, de tot mai multe medalii și de consolidare rapidă a unor cariere. Generalii din serviciul activ care și-au început cariera în politică sunt catapultați direct în elita politicii. Pentru Putin, renașterea armatei este o realizare palpabilă, după umilința suferită în timpul lui Elțin și înfrângerea din Primul Război Cecen.

În relatările care urmează vom vedea care au fost modalitățile concrete prin care Putin a ajutat armata. Veți putea spune și dumneavoastră dacă v-ar plăcea să trăiți într-o țară în care taxele pe care le plătiți sunt destinate susținerii unei asemenea instituții. Sau cum v-ați simți atunci când băieții dumneavoastră ar fi încadrați la "resurse umane" de îndată ce au împlinit vârsta de 18 ani. Sau cât de satisfăcuți ați fi de o armată din care soldații dezertează în număr mare în fiecare săptămână, uneori și câte un detașament sau o companie odată. Ce părere ați avea despre o armată în care într-un singur an, 2002, un batalion de peste 500 de oameni a fost ucis, nu în vreo bătălie, ci în bătaie? În care ofițerii fură tot, de la bancnotele de 10 ruble, trimise soldaților de către părinți, până la o coloană întreagă de tancuri? În care pe ofițeri îi unește ura față de părinții soldaților din cauză că, atât de des, când lucrurile devin de nesuportat, mamele îndurerate protestează față de moartea fiilor lor și cer pedepsirea vinovaților.

Nr. U-729343, uitat pe câmpul de bătălie

18 noiembrie 2002. Nina Levurda, pensionată după 25 de ani de învățământ, este o femeie masivă, lentă în mișcări, bătrână și obosită, cu o serie de boli serioase. Ea a așteptat ore întregi, la fel cum o făcuse de multe ori și în anul precedent, în neprimitoarea sală a judecătoriei raionale Krasnaia Presnia din Moscova.

Nina nu mai are către cine să se îndrepte. Este o mamă care și-a pierdut fiul; ba chiar, mai rău, care nu știe adevărul despre fiul ei. Locotenentul Pavel Levurda s-a născut în 1975. Pentru armată, el era Nr. U-729343. A fost ucis în Cecenia la începutul celui de-al Doilea Război Cecen, adică al războiului care, potrivit lui Putin, a contribuit la renașterea armatei. Vom vedea modul în care aceasta a renăscut după cele povestite de Nr. U-729343 în ultimele sale luni de viață. Ceea ce o determinase pe Nina să facă turul instituțiilor judiciare în ultimele unsprezece luni nu era faptul că acesta murise, ci împrejurările în care avusese loc moartea lui. Ea nu mai avea decât o dorință: să capete un răspuns exact și oficial de la Stat referitor la motivul pentru care fiul ei fusese abandonat pe câmpul de luptă. Și mai voia să afle de ce, de la moartea lui, ea însăși fusese tratată atât de revoltător de către Ministerul Apărării.

De mic copil, Pavel visase la o carieră în armată. În zilele noastre, nu este un lucru prea des întâlnit. Copiii din familiile sărace fac cereri pentru a fi admiși la academii militare, dar scopul lor este să obțină grade și apoi să fie trecuți în rezervă. Nenumăratele rapoarte venite de la cabinetul președintelui, pe un ton atât de satisfăcut, despre intensificarea competiției la admiterea în institutele militare, sunt perfect adevărate. Dar nu au de a face cu vreo creștere a prestigiului armatei, ci mai degrabă cu sărăcia mizerabilă a celor care caută o asemenea educație. În același fel se explică și catastrofala lipsă de ofițeri inferiori tineri în unitățile militare. Când tinerii ofițeri absolvă studiile colegiului militar, pur și simplu nu se prezintă la garnizoanele în care au fost repartizați. Devin dintr-odată "grav bolnavi" și trimit certificate care atestă tot felul de incapacități neașteptate. Lucrurile acestea nu sunt deloc greu de aranjat într-o țară atât de coruptă ca Rusia.

Pavel era altfel. El își dorea cu adevărat să devină ofițer. Părinții încercaseră să-l determine să se răzgândească, pentru că știau ce viață grea l-ar fi așteptat. Piotr Levurda, tatăl lui, era el însuși ofițer și familia își petrecuse întreaga viață mutându-se dintr-o garnizoană în alta, la mari distanțe.

Pe de altă parte, la începutul anilor '90, după dizolvarea Uniunii Sovietice, totul era în dezmembrare. Părerea generală era că numai un absolvent de școală care nu era în toate mințile ar fi ales să meargă la o academie militară care nici măcar nu-și putea hrăni elevii.

Pavel a insistat asupra carierei lui de vis și a continuat să studieze la școala de ofițeri din Extremul Orient al Rusiei. În 1996 i s-a încredințat o funcție de ofițer lângă Sankt Petersburg. Apoi, în 1998, a fost aruncat în focul luptei: Armata 58.

Armata 58 are o reputație proastă în Rusia. Este sinonimă cu degenerarea forțelor armate. Bineînțeles, începuturile acestei situații sunt anterioare conducerii lui Putin. Totuși, el poartă o mare responsabilitate, în primul rând pentru faptul că totala anarhie din rândul ofițerilor rămâne necontrolată, iar în al doilea pentru că ofițerii se situează efectiv deasupra legii. Practic vorbind, ei nu sunt judecați niciodată, indiferent de fărădelegile pe care le comit.

În plus, Armata 58 era armata generalului Vladimir Șamanov. Erou al Rusiei, care a luptat în ambele războaie cecene, el a devenit faimos pentru extraordinara brutalitate manifestată față de populația civilă. Generalul Șamanov este astăzi în retragere. El a demisionat și a devenit guvernator al regiunii Ulianovsk, beneficiind de pe urma rolului jucat în cel de-al Doilea Război Cecen, când se afla aproape neîntrerupt pe ecranele televizoarelor. În fiecare zi el avea grijă să informeze națiunea că "cecenii sunt bandiți" care merită cu prisosință să fie eliminați. În acest sens s-a bucurat de un sprijin total din partea lui Putin.

Cartierul general al Armatei 58 se află la Vladikavkaz, capitala Republicii Osetia de Nord-Alania, care se învecinează cu Cecenia și Ingușetia. Trupele sale au luptat în Primul Război Cecen și încă mai luptă acolo. Corpul ofițerilor Armatei 58, urmând exemplul generalului lor, era de asemenea recunoscut pentru brutalitatea excesivă de care dădea dovadă prin comportamentul față de oamenii din Cecenia sau față de propriii soldați și ofițerii inferiori. Rostov pe Don este reședința comandamentului suprem al districtului militar Caucazul de Nord, căruia îi este subordonată Armata 58. Cea mai mare parte a arhivei Comitetului din Rostov al Mamelor Soldaților este compusă din dosare care relatează despre dezertarea soldaților ca urmare a bătăilor primite de la ofițerii Armatei 58, renumită și pentru furtul strigător la cer al proviziilor și armamentului și pentru trădarea generală. Ofițerii vând armele furate din propriile depozite comandanților militari ai rezistenței cecene. Adică, își "ajută" inamicul.

Eu cunosc personal mulți ofițeri tineri care au făcut eforturi extraordinare pentru a evita să servească în Armata 58. Levurda luase însă o altă hotărâre. El nu ieșea din front, trimitea scrisori lungi și plictisitoare, venea acasă în permisii, iar părinții lui observaseră că devenea din ce în ce mai mohorât. Oricât de des îl rugau să-și dea demisia, el avea o singură replică: "Ce-i de făcut trebuie făcut." Pavel Levurda era cu siguranță o persoană pe care autoritățile ar fi putut-o califica fără reținere drept un tânăr rus cu un sentiment deosebit al datoriei față de Țara Mamă și de un patriotism profund. De fapt, el spera la o reînviere autentică a armatei ruse, nu așa cum o concepea Putin.

În 2000, lui Pavel Levurda i se ivise încă o ocazie de a refuza să participe la războiul din nordul Caucazului. N-ar fi existat mulți care să-l condamne. Destui ofițeri tineri au găsit o cale de a obține o scutire imediată. Dar Pavel, așa cum le spunea el părinților, simțea că nu-și poate abandona soldații.

Pe 13 ianuarie 2000, Pavel a pornit la război, prezentându-se mai întâi la Regimentul 15 de infanterie motorizată al Diviziei 2 de gardă (Taman) (Unitatea militară nr. 73881), din regiunea Moscovei. Pe 14 ianuarie Nina a auzit pentru ultima dată vocea fiului ei la telefon. Acesta semnase un contract special pentru a merge în Cecenia și...

Era destul de clar ce prevestire teribilă era cuprinsă în acest "și".

"Am plâns. Am făcut tot ce am putut pentru a-l determina să se răzgândească", își aduce aminte Nina. "Dar Pavel spunea că nu mai putea da înapoi. Am rugat-o pe verișoara mea care locuia la Moscova să meargă direct la Divizia Taman, pentru a încerca să-l determine să revină asupra deciziei. Când a ajuns la unitate, a aflat că ratase întâlnirea cu el cu doar câteva ore. Urcase deja în avion pentru a ajunge la Mozdok." Acest orășel din Osetia de Nord este la granița cu Cecenia. Când a început războiul, acolo se afla principala bază a Comandamentului Unificat al Forțelor și Trupelor mobilizate pentru "operațiunea antiteroristă" a lui Putin.

Așa a ajuns Nr. U-729343, pe 18 ianuarie 2000, în Cecenia.

"În prezent mă aflu la marginea de sud-vest a orașului Groznîi...", scria Pavel către părinți, în prima și singura lui scrisoare din timpul războiului. Era datată 24 ianuarie 2000. "Intrarea în oraș este blocată din toate direcțiile și se duc lupte serioase. Canonada de artilerie nu se oprește nici un minut. Orașul este în flăcări, cerul este complet negru. Câteodată chiar lângă tine cade o bucată mare de mortar sau un avion de luptă lansează o rachetă chiar pe lângă urechile tale. Artileria nu tace niciodată. Batalionul a suferit uluitor de multe pierderi omenești. Toți ofițerii din compania mea au fost scoși din luptă. Ofițerul care comanda unitatea înaintea mea a fost aruncat în aer de unul dintre propriile noastre obiecte-capcană cu bombă. Când am mers la comandantul companiei, acesta a înșfăcat fără grijă pușca, trimițând o salvă în pământ la numai câțiva centimetri de mine. Am avut un noroc chior că nu m-a atins. Toată lumea râdea. Ziceau: «Pașa, înaintea ta au fost cinci comandanți și tu n-ai rezistat nici cinci minute!» Oamenii de aici sunt în regulă, dar n-au prea multă tărie de caracter. Ofițerii sunt sub contract, iar soldații, cu puține excepții, deși foarte tineri, se descurcă destul de bine. Dormim cu toții împreună, într-un cort, pe pământ, într-o mare de păduchi. Ni se dă o mâncare scârboasă. Nu avem haine de schimb. Nu știm ce ne mai așteaptă. Ori o să atacăm cine știe unde, ori o să stăm pe aici ca niște idioți, ori o să ne trimită înapoi la Moscova. Sau Dumnezeu mai știe ce. Nu sunt bolnav, dar mă simt foarte abătut. Atât deocamdată. Vă iubesc și vă sărut, Pașa."

Nu prea seamănă cu o scrisoare făcută să-i liniștească pe părinți. În război îți pierzi capacitatea de a fi grijuliu cu ceilalți și nu mai ții seamă de lucrurile care i-ar putea șoca pe cei de departe, când tu însuți ești șocat de o sută de ori mai tare.

Totuși, mai târziu s-a dovedit că Pavel chiar avusese intenția să-și liniștească părinții. În timp ce le scria, nu stătea într-un cort întrebându-se ce avea să mai urmeze. Începând din 21 ianuarie, el fusese implicat direct în "luptele serioase", preluând mai întâi comanda unei grupe de mortiere și, imediat după aceea, a unei întregi companii. Ceilalți ofițeri erau într-adevăr "scoși din luptă" și nu mai exista nimeni altcineva care să preia comanda.

Nu era adevărat nici că se afla "la marginile" localității Groznîi. Pe 19 februarie, în timp ce dădea ajutor grupelor de cercetare ale batalionului pentru a ieși din încercuire și "acoperea retragerea camarazilor săi" (potrivit citării care-l nominaliza pentru acordarea Ordinului de Merit) din localitatea Ușkaloi, în raionul Itum-Kalin, locotenentul Levurda a fost rănit grav și a murit în urma "unei hemoragii masive provocate de multiple răni de glonț."

Așadar, a murit în Ușkaloi. În iarna anului 2000, luptele fuseseră crâncene în acea localitate - un război disperat al partizanilor pe cărările înguste din pădurile de pe înălțimi. Dar unde era corpul lui Pavel? Familia nu a primit niciun coșciug cu rămășițele pământești ale fiului Ninei Levurda, pentru a le înhuma. Ea a descoperit că acestea fuseseră pierdute chiar de Statul pe care el încercase să-l servească, cu atât de multă loialitate.

Preluând rolurile de procuror militar și ofițer de investigații, Nina a aflat că pe 19 februarie, data oficială a morții fiului ei, "camarazii" a căror retragere acesta o acoperise reușiseră într-adevăr să scape. Ei îl abandonaseră pur și simplu pe Pavel, împreună cu alți șase dintre soldații care-i salvaseră străpungând încercuirea, chiar pe locul crâncenelor lupte. Cei mai mulți dintre cei abandonați erau răniți, dar încă în viață. Ei au strigat după ajutor, rugându-se să nu fie lăsați de izbeliște, așa cum au depus mărturie mai târziu locuitorii din îndepărtata localitate de munte. Localnicii le bandajeseră chiar ei unele răni, dar mai mult nu le-a stat în putință să facă. În Ușkaloi nu există nici spital, nici doctor, nici măcar vreo asistentă medicală.

Pavel Levurda a fost părăsit pe câmpul de luptă. Supraviețuitorii au uitat că trupul lui zăcea acolo. Au uitat că avea o familie care îl aștepta probabil să se întoarcă. Pur și simplu nu s-au mai gândit la aceia care muriseră pentru a le salva lor viața. Ce s-a întâmplat cu Pavel Levurda după moartea sa este tipic pentru armata noastră. Episodul deosebit de neplăcut îi dezvăluie concepția. Pentru armată, ființa omenească nu reprezintă nimic. Nimeni nu ține evidența trupelor. Nu există niciun sentiment de responsabilitate față de familiile membrilor ei. Și-au amintit de Pavel Levurda abia pe 24 februarie, când, potrivit informațiilor venite de la marele cartier general din Cecenia, Ușkaloi a fost eliberat definitiv din mâinile luptătorilor ceceni și "a intrat sub controlul" forțelor federale. (Explicația aceasta a fost de fapt inventată mai târziu pentru a dovedi că "nu existase nicio posibilitate obiectivă" de a se descoperi cadavrul lui Pavel.)

De fapt, pe 24 februarie armata ridicase de la Ușkaloi numai șase dintre cele șapte corpuri ale ostașilor care spărseseră încercuirea. Pe Pavel Levurda nu-l găsiseră, așa că au uitat din nou de el. Acasă, mama lui Pavel era într-o stare de nedescris. Singura comunicare era scrisoarea oficială pe care o primise pe 7 februarie. "Linia directă" a Ministerului de Interne nu-i fusese de prea mare ajutor. A vorbi cu funcționarii de acolo era ca și cum ar fi vorbit cu un computer, plângându-se de suferința care o măcina fără încetare. "Locotenentul Pavel Petrovici Levurda nu se află pe lista celor morți sau dispăruți." Acesta era răspunsul invariabil.

Nina a ascultat vocea de la celălalt capăt al liniei directe de "informații complete" mai multe luni. Greu de crezut, dar chiar și după ce ea a găsit prin propriile-i eforturi rămășițele pământești ale lui Pavel, chiar și după ce a fost înștiințată oficial de moartea lui, ofițerii comandanți care aveau această responsabilitate nu reușiseră să actualizeze informația în baza lor de date.

Dar să revenim la povestea noastră... Pe 20 mai, la trei luni după luptele de la Ușkaloi, poliția locală a descoperit "un mormânt ce conținea trupul unui bărbat care prezenta urmele unei morți violente". Totuși, abia pe 6 iulie, după ce Nina telefonase zilnic încă o lună și jumătate la serviciul de informații și la comisariatul local al armatei, poliția a completat formularul relevant "Orientare/Misiune nr. 464", ca rezultat al anchetei privind o persoană dispărută.

Pe 19 iulie formularul a ajuns în sfârșit la Departamentul de Investigații Judiciare din Breansk, unde locuia familia lui Pavel. Nina, alergând pe la toate birourile posibile, înaintase o cerere la postul local de poliție pentru anchetarea dispariției unei persoane. Așa se face că pe 2 august detectivul Abramocikin, un polițist obișnuit, a venit să vorbească cu părinții lui Pavel.

Acasă nu era decât o altă Nina, nepoata de 14 ani a lui Pavel. Abramocikin i-a pus câteva întrebări despre Pavel, a aflat ce lucruri personale avea la el și a fost foarte surprins să descopere că vorbea cu familia unui ostaș. Așa se face că polițistul Abramocikin, căruia-i fusese atribuită această investigație de rutină, și nu o persoană oficială de la Ministerul Apărării, a fost cel care a informat-o pe mama unui erou că fiul ei fusese clasificat în mod oficial "dispărut fără urmă" și că, din data de 20 februarie, drepturile lui la orice formă de provizii și alocații fuseseră anulate. Poliția din Itum-Kalin îi ceruse lui Abramocikin să treacă pe la părinții lui Pavel, în Breansk, pentru a afla "adresa poștală a bazei permanente a Unității militare 73881, în care servea Levurda, P. P.", astfel încât să-l poată contacta pe comandantul unității pentru a stabili circumstanțele morții unei persoane care, potrivit descrierii mamei sale, părea să semene cu unul dintre ofițerii lor!

Extrasul face parte din corespondența oficială și ne poate spune o grămadă de lucruri despre realitățile din armată și despre natura războiului purtat de Putin în Caucaz. În armata lui, dreapta nu știa ce face stânga, așa că era mai ușor să se trimită o scrisoare părinților aflați la mare distanță decât să se dea un telefon la cartierul general din Hankala (baza militară de lângă Groznîi).

Polițistul Abramocikin, văzând starea în care se afla familia, a sfătuit-o insistent pe Nina Levurda să meargă la Rostov pe Don cât mai repede. El auzise că rămășițele pământești ale unui soldat necunoscut din Ușkaloi fuseseră duse la principala morgă militară de acolo pentru identificare de către colonelul Vladimir Șcerbakov, directorul Laboratorului Criminalistic Militar 124, un om bine cunoscut și respectat în Rusia. Este de remarcat că Șcerbakov îndeplinește această muncă nu la cererea superiorilor, generalilor sau a Comandamentului Suprem, ci pentru că inima lui îi spune că așa este corect.

Abramocikin a mai sfătuit-o pe Nina Levurda să nu-și facă prea multe nădejdi, pentru că, așa cum se spune, "totul e posibil în Rusia", unde se întâmplă destul de des să se încurce cadavrele. Între timp, Comitetul din Breansk al Mamelor Soldaților se mobilizase în legătură cu situația familiei Levurda și, prin serviciile lor optime și datorită eforturilor polițistului Abramocikin, Regimentul 15 de gardă, unitate de elită, și Divizia de gardă Taman, superioară acestuia, și-au dat seama în cele din urmă că cel de-al șaptelea trup, abandonat de "camarazi", ar fi putut fi al lui Pavel Levurda.

"Am ajuns la Rostov pe 20 august", îmi spune Nina. "Am mers direct la laborator. La poartă nu exista pază. Am intrat în prima cameră care mi-a ieșit în cale. Am văzut că legistul avea pe masa de examinare un cap separat de trup. Mai precis, era un craniu. Am știut imediat că era capul lui Pavel, deși lângă el mai erau și alte cranii." Există oare vreo modalitate prin care să se poată măsura sau compensa suferința provocată acestei mame? Nu, bineînțeles că nu poate exista. Oricum, cine ar avea motiv să obiecteze împotriva nevoii legiștilor de a ține craniile pe masă? Și totuși... cât de primitivi am început să fim, nesocotiți, grosolani și, din această cauză, amorali. Nina a avut nevoie de sedative după ce a dat cu ochii de craniul fiului ei, pe care îl identificase într-adevăr corect. Chiar atunci, un trimis de la unitatea lui Pavel a venit în grabă să o vadă. Abramocikin, aflând adresa unității de la părinții îndurerați, le expediase o telegramă, iar comandantul trimisese un reprezentant la Rostov pentru a se îngriji de formalități.

Trimisul i-a arătat Ninei o notă. Ea s-a uitat pe hârtie și a leșinat. În notă, locotenenți-coloneii de gardă A. Dragunov, comandantul în funcție al Unității militare 73881, și A. Poceatenko, șeful de stat-major din aceeași unitate, cereau ca "cetățenii Levurda" să fie informați că "fiul lor căzuse în luptă în timp ce se afla într-o misiune militară, credincios jurământului militar făcut, manifestând fermitate și curaj". Unitatea încerca să acopere urmele nefericitei "uitări".

Când Nina și-a revenit, a citit mai atentă nota. Nicăieri nu apărea data morții fiului ei.
- Bine, dar data?, l-a întrebat Nina pe trimis.
- O poți completa dumneata, cum vrei, a fost răspunsul.
- Ce vreți să spuneți, cum s-o completez eu?, a strigat Nina. Ziua în care Pașa s-a născut este data lui de naștere. Am cu siguranță dreptul să-i știu și data morții!

Trimisul a ridicat din umeri, spunând parcă: "Nu mă întreba pe mine", și i-a înmânat un alt extras dintr-un ordin către forțele operative de "a-l scoate pe locotenentul Levurda de pe lista membrilor regimentului". Nici acesta nu era datat și nu indica niciun motiv, dar în josul paginii avea numeroase ștampile și semnături. Din nou, cu o privire naivă de copil, reprezentantul a rugat-o pe Nina să completeze ea însăși locurile libere și să-l ducă, după ce ajunge acasă, la comisariatul local al armatei, astfel încât Pavel să fie scos din registru.

Nina nu a spus nimic. Ce rost ar fi avut să mai spună ceva unui om care nu avea nici inimă, nici creier, nici suflet?
- Este o cale mai simplă, nu-i așa, decât să merg eu tocmai până la Breansk, a continuat reprezentantul, cu o voce nesigură.

Sigur că era mai simplă. Nu se poate nega că este mai simplu să fii primitiv și grosolan. Uitați-vă la ministrul Apărării, Serghei Ivanov, un prieten bun de-al președintelui de pe timpul când Putin lucra pentru FSB în Sankt Petersburg. În fiecare săptămână Ivanov apare la televizor pentru a transmite buletinele de război ale președintelui. Cu inflexiunile lui Goebbels din cel de-al Doilea Război Mondial, el ne spune că nimeni nu ne va face "să îngenunchem în fața teroriștilor" și că are intenția să continue războiul în Cecenia până la presupusa "victorie finală". Nu am auzit niciodată un cuvânt de la ministrul Ivanov despre soarta soldaților și a ofițerilor care îi permit lui și președintelui să nu îngenuncheze în fața teroriștilor. Această linie politică este în totalitate neosovietică: ființa umană nu are o existență proprie, este doar o rotiță într-o mașinărie, a cărei funcție este să pună în aplicare fără întrebări orice gogoriță politică le trece prin cap celor de la putere. Rotițele nu au drepturi. Nici măcar să li se respecte demnitatea când mor.

Este cu atât mai complicat să nu fii grosolan. Pentru mine, aceasta ar însemna să fii capabil să vezi dincolo de "linia generală a partidului și guvernului", până la detaliile modului în care este aplicată. În cazul de față, detaliile sunt acelea că, pe 31 august 2000, Nr. U-729343 a fost în cele din urmă înhumat în orașul Ivanovo, unde se mutaseră părinții lui Pavel pentru a scăpa de amintirile sumbre pe care li le trezea Breanskul. Inspectorii criminaliști din Rostov i-au dat Ninei înapoi capul lui Pavel. Din păcate, se pare că era singura rămășiță pământească pe care o aveau.

În Rusia mulți oameni au auzit de Nina Levurda pentru că aceasta, după ce a încredințat pământului ceea ce mai rămăsese din fiul ei, în a noua zi după funeralii, a plecat la sediul Regimentului 15 din regiunea Moscovei. A pornit din Ivanovo cu intenția de a-i privi în ochi pe comandanții lui Pavel și de a citi în ei, atunci când aceștia s-ar fi ațintit asupra mamei ofițerului lor, cel puțin o urmă de remușcare pentru toate lucrurile pe care "uitaseră" să le facă. "Desigur că nu mă așteptam să-și ceară scuze", spune Nina, "dar credeam că voi putea vedea pe figurile lor măcar puțină compasiune." Totuși, când a ajuns la Divizia Taman, nimeni nu a vrut să o vadă pe această mamă. Comandantul pur și simplu nu era de găsit. Nina a stat trei zile așteptând să-l întâlnească, fără să mănânce, fără să bea un ceai sau să doarmă și fără să reușească să rețină atenția cuiva. Ofițerii superiori treceau pe lângă ea încolo și-ncoace ca gândacii, prefăcându-se că nu o observă. Atunci Nina Levurda și-a jurat să dea în judecată Statul, să pornească o acțiune împotriva Ministerului Apărării și a ministrului Ivanov pentru suferința morală pe care i-o provocaseră. Nu legată de moartea fiului ei - până la urmă, acesta murise făcându-și datoria - ci pentru ceea ce se întâmplase după aceea. Pentru a ne exprima evitând complicatul limbaj juridic, ea voia să știe cine era responsabil.

Ce s-a întâmplat după aceea? Mai întâi, Ordinul de Merit decernat postum fiului Ninei a fost prezentat familiei în comisariatul militar din Ivanovo. În al doilea rând, armata și-a luat revanșa. Ministerul Apărării și Divizia Taman au pornit acțiuni de luptă împotriva mamei care a îndrăznit să-și exprime revolta pe care i-o provocase comportamentul lor.

Iată cum au procedat. Într-un interval ceva mai scurt de un an, au existat opt ședințe de judecată, prima pe 2 decembrie 2001, ultima pe 18 noiembrie 2002, niciuna dintre acestea neajungând la vreo concluzie. Instanța de judecată nici nu apucase să analizeze dosarul Ninei, pentru că, în condiții de impunitate, reprezentanții Ministerului Apărării au ignorat cu desăvârșire audierile. Și aveau dreptate să procedeze în acest fel. Cazul "Nina Levurda împotriva Statului" a fost prezentat prima dată înaintea judecătorului Tiulenev (de la judecătoria raionului Krasnaia Presnia, Moscova). El a hotărât că o mamă "nu are dreptul să fie informată" despre corpul propriului fiu și prin urmare Ministerul Apărării nu avea nicio obligație de a-i oferi asemenea informații. Nina s-a adresat tribunalului municipal al Moscovei, de unde, luându-se în considerare absurditatea verdictului precedent, cazul a fost retrimis la judecătoria raionului Krasnaia Presnia pentru o nouă audiere. Tehnica mașinăriei de stat pentru înfruntarea mamei îndurerate era o boicotare sistematică a ședințelor de judecată de către reprezentanții oficiali ai ministrului Ivanov și de către Comandamentul Forțelor Terestre, de care aparțineau Divizia Taman și Regimentul 15. Aceștia pur și simplu nu se prezentau, cu nerușinare și în mod sistematic. Așa că Nina Levurda trebuia să tot meargă de la Ivanovo la Moscova, unde era de fiecare dată singură, făcând drumul degeaba. O femeie simplă, trăind din pensia de la stat, care nu are altă menire decât să nu te lase să mori de foame, și având un soț care se apucase de băutură după înmormântarea lui Pavel, pentru a evada din starea de suferință permanentă.

Până la urmă, judecătoarea Bolonina de la judecătoria raională Krasnaia Presnia, căreia îi fusese trimis dosarul de la tribunalul municipal al Moscovei, a ajuns la exasperare. La a cincea ședință de judecată amânată din cauza pârâților, ea a amendat Ministerul Apărării cu 8.000 de ruble. Plătiți din taxele contribuabililor, bineînțeles. Este mare păcat că amenda nu i-a fost plătită Ninei Levurda de ministrul Ivanov. Nu există nicio prevedere legală de acest fel. Legislația rusă nu protejează interesele celor slabi, ci pe ale autorităților atotputernice.

Pe 18 noiembrie 2002, după primirea amenzii, au apărut în sfârșit în sala de judecată reprezentanții ministerului, dar ei erau niște persoane ciudate. Nu știau nimic despre caz și refuzau să se identifice, plângându-se că haosul din Ministerul Apărării era cauza tuturor problemelor. Consecința a fost că judecata s-a amânat din nou, acum pentru data de 2 decembrie.

Nina stătea plângând pe coridorul mohorât al judecătoriei. "De ce procedează așa?" întreba ea. "Ai crede că n-au făcut nimic rău."

Ce demn de invidiat este Serghei Ivanov, ministrul rus al Apărării, care se poartă atât de nemilos cu oamenii! Pentru el, viața este o linie dreaptă. Nu trebuie să-și bată capul cu detalii, cu mamele ale căror fii au murit în acel "război împotriva terorismului internațional", despre care perorează atât de exuberant. Nu este nevoit să le audă vocile sau să le perceapă durerea. Nu știe nimic despre viețile pe care le-a distrus, nimic despre miile de mame și tați abandonați de sistem după ce copiii lor și-au dat viața pentru el. "Putin nu le poate face pe toate!", protestează admiratorii președintelui.

Într-adevăr, nu poate. Ca președinte, are datoria să se gândească la metode, la modalitățile de abordare a lucrurilor. El este persoana care le elaborează. În Rusia, poporul îl imită pe omul aflat la vârf.

Ei bine, am descris deja modul în care abordează el problemele din armată. Poartă întreaga responsabilitate pentru brutalitatea și extremismul imprimate atât în armată, cât și în organismele de stat. Brutalitatea este un factor molipsitor, care se poate răspândi extrem de ușor, generând o adevărată pandemie. Introdusă mai întâi împotriva locuitorilor din Cecenia, acum ea este folosită împotriva "alor noștri", așa cum cei cu înclinații patriotice tind să-i numească pe cetățenii ruși. Inclusiv împotriva acelor ruși care au luptat cu patriotism contra celor care au suferit primii de pe urma ei. "Ei bine, a fost alegerea lui, și-a înfruntat propriul destin", spune Nina, ștergându-și lacrimile de pe față. Judecătoarea Bolonina stă dreaptă în roba ei, cu o figură impenetrabilă. "Dar, pentru numele lui Dumnezeu, sunt și ei oameni!" Oare sunt? Eu mă întreb uneori dacă Putin este cu adevărat om și nu o efigie metalică și înghețată. Dacă mai are ceva uman într-însul, o ascunde foarte bine.

Citiți un alt fragment din această carte.
Citiți introducerea acestei cărți.