Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)

 

Petre Opriș
Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)
Editura Trei, 2021
 

Citiți nota introductivă a acestei cărți.

 ***
Intro

Petre Opriș este locotenent-colonel (în rezervă) și doctor în istorie (Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, 2008), cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece, în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt, inițiat de Institutul Cultural Român (București) și Woodrow Wilson International Center for Scholars, Washington DC, S.U.A. În 2007, a publicat Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), pentru care a primit Premiul General Radu R. Rosetti, acordat de Fundația Culturală Magazin istoric. A mai scris România în Organizația Tratatului de la Varșovia (1955-1991), apărută în 2008, Criza poloneză de la începutul anilor '80. Reacția conducerii Partidului Comunist Român, publicată în 2008 și Licențe străine pentru produse civile și militare fabricate în România (1946-1989), apărută în 2018. Este coautor (împreună cu dr. Gavriil Preda) al cărții România în Organizația Tratatului de la Varșovia. Documente (1954-1968), publicată în 2008 (volumul I), respectiv 2009 (volumul II).

La Editura Trei a mai apărut, în 2019, Aspecte ale economiei românești în timpul Războiului Rece (1946-1991).

Petre Opriș, unul dintre cei mai citiți și apreciați autori de pe Contributors.ro, și-a menținut activitatea științifică în sfera istoriei economiei românești și ne propune volumul de față, în colecția Contributors de la Editura Trei. Deși se află departe de lumea politică de la București, Petre Opriș descrie clar și într-un mod original slăbiciunile regimului comunist din România. El ne demonstrează că își păstrează interesul științific și este la curent cu problemele generale care s-au perpetuat în România până în prezent.

"Acesta este poate cea mai spectaculoasă carte de până acum a istoricului Petre Opriș. Când începi să analizezi industria din perioada comunistă, inevitabil trebuie să intri în zona spionajului industrial și a proiectelor militare. Spionajul, mai ales pe vremea lui Ceaușescu, a fost un element esențial al dezvoltării industriei românești. Și astfel începi să înțelegi cum luau Ceaușescu sau diverși miniștri decizii. Inciziile adânci pe care le face autorul în corpul guvernelor comuniste scot la iveală slăbiciunile structurale ale economiei comuniste. În volumul de față, Petre Opriș a avut în vedere materiale cu tematică politico-militară și studii privind serviciile românești de informații, fenomenul emigrării românilor și economia românească - aflate în conexiune cu elementele militare care au contribuit treptat la edificarea unei politici naționale de apărare a României în timpul Războiului Rece. O asemenea abordare complexă poate fi considerată de pionierat în istoriografie, deoarece, până în prezent, nu există o lucrare românească sau străină de sine stătătoare în care să fie tratate problemele numeroase cu care s-a confruntat regimul comunist de la București pe trei planuri paralele: politico-militar, culegere de informații (spionaj și contraspionaj) și economic." (Lucian Popescu, editor Contributors.ro)
 

Fragment
Două legende privind uzina
 Industria Aeronautică Română de la Brașov

 
 23 august 2019

Se împlinesc astăzi 75 de ani de la lovitura de stat de la 23 august 1944. Este un prilej foarte bun să le reamintim politicienilor din România anumite fapte și evenimente care au avut un impact militar, social și economic foarte puternic în acea perioadă deosebit de dificilă pentru națiunea română.

Atunci, ca și acum, se constata o predispoziție a cetățenilor din România de a răspândi zvonuri, frânturi de date și informații false și catastrofice. O asemenea atitudine putea proveni dintr-un complex de inferioritate care se întâlnea atât la cetățenii educați precar, cât și la politicienii iresponsabili care au ajuns la putere într-un complex de împrejurări obscur și controversat. Și unii, și alții se străduiau să-și impresioneze auditoriul prin propagarea unor falsuri istorice și a unor apeluri mai mult sau mai puțin directe la sentimentele umane comune (teamă, milă, compasiune etc.), iar autovictimizarea deținea de cele mai multe ori un loc central în expunerile lor publice.

În contextul respectiv, a apărut o legendă privind interzicerea de către cele Patru Mari Puteri învingătoare în cea de-a doua conflagrație mondială (SUA, URSS, Marea Britanie și Franța) a construirii de avioane militare în România.

De la bun început se cuvine să precizăm că prin legenda respectivă se propagă o informație neadevărată. În Tratatul de Pace de la Paris - semnat de reprezentanții României și de cei ai celor Patru Mari Puteri la 10 februarie 1947 - s-a stabilit (la articolul 11) că România nu avea dreptul să dețină mai mult de 100 avioane de luptă^[i], iar la articolul 16 s-a precizat că "România nu va dobândi sau fabrica nici un fel de material de război de proveniență sau concepție germană și nu va folosi sau instrui nici un tehnician, inclusiv personalul de aviație militar și civil, care este sau a fost cetățean german.

3. Materialul de război excedentar, menționat în paragrafele 1 și 2 ale acestui articol, va fi predat sau distrus, în termen de un an de la intrarea în vigoare a Tratatului de față (subl.n.)"^[ii].

Tratatul de Pace de la Paris a intrat în vigoare la 15 septembrie 1947, iar autoritățile române au renunțat după un an la asamblarea celor 48 de avioane de vânătoare germane Messerschmitt Bf 109 Ga-4 pe care le mai aveau în depozitele armatei (în stare demontată), respectându-se astfel articolele 11 și 16 din tratatul menționat.

Se cunosc originea aparatelor respective și scopurile pentru care au ajuns acestea în România. În octombrie 1943, Ministerul Aerului și Marinei a inițiat o comandă pentru livrarea de către compania germană Messerschmitt a 235 avioane de vânătoare Messerschmitt Bf 109 G, montarea acestora urmând să fie realizată la uzina IAR din Brașov. Din comanda respectivă au fost primite 49 de avioane Me-109 Ga-2 și 160 de aparate Me-109 Ga-4, neasamblate. În paralel, autoritățile militare române au solicitat licența de fabricație a motorului de avion Daimler Benz 605 (1475 CP), precum și licențele și documentațiile necesare upgradării modelului Me-109 Ga-4 la versiunea Ga-6. Partea germană a expediat în lăzi 60 de motoare DB 605, pentru a fi asamblate la Brașov, la fel ca avioanele comandate de Ministerul român al Aerului și Marinei.^[iii]

Prețul pe care autoritățile române trebuiau să-l achite pentru licența de fabricație a avionului Me-109 G era de 1,5 milioane de mărci germane, iar licența motorului Daimler Benz 605 a costat 1,75 milioane de mărci germane. Aceste sume erau valabile pentru realizarea la IAR Brașov a 500 de avioane și 500 de motoare.^[iv] Planurile de producție concepute inițial nu au fost însă îndeplinite din motive obiective (război) și subiective.

În perioada noiembrie 1943 - octombrie 1944, au fost montate în România 49 de avioane de vânătoare Me-109 Ga-2.^[v] Condițiile de muncă de la Brașov s-au înrăutățit în primăvara anului 1944, când uzina IAR a devenit o țintă pentru avioanele americane care bombardau România, atât înainte de a ajunge pe aerodromurile din jurul Poltavei (URSS), cât și pe drumul de întoarcere spre aerodromurile proprii din Italia. Astfel, în cursul raidului efectuat de aviația americană la 6 mai 1944 asupra uzinei IAR, au fost distruse 37 de avioane Me-109 Ga-4, aflate încă în lăzile de transport germane în care au ajuns la Brașov.^[vi]

Pentru a evita pierderile de personal și distrugerea completă a utilajelor, a mașinilor-unelte și a materialului aeronautic, autoritățile române au ordonat dispersarea angajaților și a utilajelor și materialelor aflate în uzină. În consecință, în perioada iunie - octombrie 1944 s-au montat în secțiile IAR de la Caransebeș și Arpașu de Jos doar 13 aparate Me-109 Ga-4.^[vii]

Prin ordinul circular nr. 18540, emis de Subsecretariatul de Stat al Aerului la 9 martie 1945, s-a anunțat că lucrările pentru asamblarea de avioane Me-109 Ga-4, modificate în versiunea Ga-6 (lucrări reîncepute în luna ianuarie 1945 și la care se foloseau atât celulele importate până la 23 august 1944, cât și piesele și subansamblele provenite de la alte aparate - capturate sau abandonate), se desfășurau în continuare la Caransebeș.^[viii] Ulterior, secția respectivă a revenit la Brașov și, până în decembrie 1947, s-au montat 34 aparate Me-109 Ga-6, care au fost trimise Grupurilor 7 și 9 Vânătoare (organizate pe două escadrile, fiecare cu câte nouă avioane), iar până în octombrie 1948 s-au mai livrat 28 de aparate Me-109 Ga-6.^[ix]

Legenda privind interzicerea de către alte state, începând din anul 1947, a fabricării de avioane militare în România s-a propagat împreună cu o altă legendă falsă: distrugerea în mod premeditat de către sovietici a uzinei Industria Aeronautică Română.^[x] În realitate, autoritățile politice de la București au fost nevoite să accepte, începând cu luna septembrie 1944, repararea de autovehicule pentru armata sovietică la Brașov și în unitățile de producție ale uzinei care fuseseră dispersate la Ucea de Jos (Fabrica de Motoare - tinichigerie, uzinaj și tratament termic), Satulung (atelierele de sculărie; ulterior, numele localității a fost schimbat în Săcele), Caransebeș (Fabrica de Celule - piese, organe, montaj general), Topleț (Fabrica de Celule - ateliere uzinaj), CâmpulungMuscel (Fabrica de Armament și accesorii) și Colibași (Fabrica de Motoare Daimler Benz 605 - turnătorie, montaj de motoare și bancuri de probă; Fabrica de Elici; Fabrica de Celule).^[xi] Sovieticii aveau nevoie de vehiculele respective, iar guvernul României era obligat să găsească rapid soluții pentru repararea lor, în conformitate cu articolul 10 din Convenția de Armistițiu semnată la Moscova (12 septembrie 1944).

După încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale în Europa, guvernul de la București a anunțat trecerea economiei românești de la producția de război la cea de pace (19 iunie 1945). Conversia respectivă a afectat uzina Industria Aeronautică Română, pe fondul revenirii în mod treptat la Brașov a unor fabrici din compunerea sa. În contractul privind asamblarea de avioane germane Messerschmitt Bf 109 pentru armata română se prevedea realizarea unui număr mic de unități, reparațiile de avioane și motoare de avion depindeau de fondurile din ce în ce mai mici alocate de stat, iar comenzile privind repararea a 269 autovehicule sovietice și realizarea a 30 de camioane cinematografice și șase poduri rulante pentru Uniunea Sovietică nu au fost suficiente pentru a obține profit.^[xii] Concomitent, exista o nemulțumire socială, deoarece o parte din personalul aflat în fabricile dispersate dorea să se întoarcă la Brașov, la familiile și rudele lăsate în oraș.^[xiii] Revenirea muncitorilor presupunea continuarea lucrului în uzină. Lucrătorii bine pregătiți profesional și serioși erau interesați de acest aspect, deoarece salariile pe care le primeau erau relativ bune și, în plus, ei apreciau siguranța unui loc de muncă într-o fabrică deținută de statul român. La aceste elemente s-ar putea adăuga speranța de a obține o locuință în cartierul muncitoresc al IAR Brașov, înființat în 1940 cu numele Regele Carol al II-lea și redenumit un an mai târziu Regele Mihai I.^[xiv]

În aceeași ordine de idei, după 23 august 1944 au fost concediați salariați din mai multe fabrici ale IAR, din cauza lipsei comenzilor de avioane și motoare noi, a faptului că Uniunea Sovietică nu achitase reparațiile făcute la autovehiculele sovietice și, nu în ultimul rând, pentru absențe nemotivate de la locul de muncă. Personalul uzinei a scăzut rapid, de la 7.058 angajați în mai 1944 la 4.797 angajați în 1945, iar în anul următor descreșterea a continuat în rândurile muncitorilor necalificați (-311 persoane) și ale personalului administrativ (-296 persoane, față de anul 1945).^[xv]

Pentru a înțelege contextul general în care a avut loc reprofilarea uzinei Industria Aeronautică Română de la fabricarea de avioane la cea de tractoare este necesar să analizăm și situația economică a României din perioada respectivă. De exemplu, membrii guvernului condus de dr. Petru Groza au constatat chiar în a doua lor ședință că țăranii din România nu erau pregătiți pentru începerea lucrărilor agricole de primăvară și, în același timp, sperau să primească pământ prin legea agrară promisă de dr. Petru Groza și de liderii Partidului Comunist Român. La ședința Consiliului de Miniștri din 7 martie 1945, ministrul Anton Alexandrescu a precizat că Institutul Național al Cooperației (care i se subordona) nu mai avea la dispoziție creditele pe termen lung oferite în mod obișnuit de Banca Națională a României în anii anteriori, deoarece nu își achitase obligațiile față de BNR.^[xvi] În consecință, băncile populare care colaborau cu institutul respectiv nu dădeau credite țăranilor pentru finanțarea lucrărilor agricole. Totodată, ministrul Cooperației a menționat că "satele noastre sunt în imposibilitate de a avea la îndemână, în condițiuni lesnicioase, inventarul agricol necesar pentru efectuarea muncilor de primăvară"^[xvii].

Drept urmare, după mai multe întâlniri la Subsecretariatul de Stat al Aerului (care au avut ca scop stabilirea noului domeniu de activitate al IAR Brașov), la biroul de studii al uzinei s-a analizat situația existentă și, la 6 aprilie 1945, s-a ajuns la două concluzii: tractorul german Lanz-Bulldog (echipat cu un motor de 45 CP) era potrivit pentru terenurile agricole din România, iar achiziționarea de către statul român a licenței de fabricare a acestuia era oportună și relativ ușor de valorificat prin asamblarea unei serii de tractoare Lanz-Bulldog la IAR Brașov.^[xviii]

Câteva zile mai târziu, Constantin Agiu a emis o decizie radicală și controversată din punct de vedere economic, utilizând ca pretext legea din 13 martie 1943 pentru mobilizarea agricolă în condițiile unui război care se prelungea. În calitatea sa de ministru secretar de stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor, tâmplarul comunist Constantin Agiu a hotărât la 17 aprilie 1945 rechiziționarea imediată de la persoanele particulare a tuturor tractoarelor și mașinilor agricole "care nu au trecut în patrimoniul Statului prin efectul legii de reformă agrară {...}. Odată cu rechiziționarea tractoarelor și mașinilor agricole, se consideră rechiziționat și personalul de conducere. Termenul pentru efectuarea acestor rechiziții este de 48 ore de la publicarea prezentei deciziuni prin presă și radio"^[xix]. În acest mod, politicienii comuniști au trecut sub controlul lor mijloacele de producție eficiente din agricultură care se mai aflau încă în proprietate particulară după publicarea Legii nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare (prin care au fost distruse marile proprietăți funciare din România, unde se utilizau tractoarele și mașinile agricole).^[xx]

O altă problemă cu care se confruntau autoritățile de la București era cea a autovehiculelor și tractoarelor capturate de armata română pe teritoriul URSS în prima parte a războiului și repartizate unor instituții din țară, precum și a celor capturate de la armata germană după 23 august 1944. Guvernul României avea obligația să restituie toate acele vehicule până la data de 1 aprilie 1945, urmând ca delegații Armatei Roșii să le preia în stare de funcționare. Deoarece existau probleme deosebite în agricultură, dr. Petru Groza a solicitat - și a obținut - acordul reprezentanților sovietici din Comisia Aliată de Control pentru ca 200 de tractoare sovietice, reparate în România, să fie utilizate în campania agricolă din primăvara acelui an și să fie restituite mai târziu. Prim-ministrul român a menționat și 500 de tractoare sovietice pe care autoritățile de la Moscova intenționau să le pună la dispoziția României pentru campania de primăvară, însă ulterior a constatat că oferta respectivă s-a materializat într-un alt mod.^[xxi]

Deși sovieticii aveau la rândul lor probleme în agricultură din cauza pierderilor umane și materiale suferite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a numărului foarte mic de tractoare și utilaje agricole deținute, autoritățile de la București au primit totuși un ajutor nesperat din URSS. Astfel, o delegație economică română condusă de ministrul de Finanțe Mircea Durma a efectuat o vizită la Moscova în perioada 25 aprilie - 8 mai 1945 și a convins autoritățile sovietice să includă într-un protocol confidențial propunerea românească privind cedarea temporară, în favoarea guvernului de la București, a 2000 de tractoare sovietice aflate deja în România și reparate înainte de expedierea lor în URSS. Acele tractoare fuseseră capturate de armata română în campania militară susținută pe teritoriul Uniunii Sovietice și, după cum am menționat, termenul-limită de preluare a lor de către Armata Roșie, în stare de funcționare, era 1 aprilie 1945. "Deși n-aveam mandat pentru aceasta - a menționat Mircea Durma în ședința din 17 mai 1945 a Consiliului de Miniștri -, căci eu mă dusesem pentru alte lucruri, totuși asupra acestui punct, pentru că nu s-a putut satisface cererea de a căpăta tractoare din Uniunea Sovietică, am căpătat recunoașterea pentru nevoile agriculturii noastre a necesității de a ni se da cele 2.000 tractoare, rămânând ca, într-o lună, să se hotărască dacă aceste tractoare se vor da sub formă de împrumut sau în proprietate, în care caz se vor plăti în timp de 5-6 ani"^[xxii].

Prim-ministrul dr. Petru Groza nu a știut în acel moment ce fel de hotărâre să adopte și i-a rugat pe membrii guvernului să găsească în locul său o soluție rapidă pentru a cumpăra acele tractoare, precum și fondurile necesare pentru derularea operațiunii respective.

În opinia noastră, autoritățile sovietice au cunoscut din timp ce anume doresc membrii delegației române și toate limitele de negociere ale acestora, însă membrii guvernului de la București nu au ținut cont de acest aspect în momentul în care au evaluat rezultatele obținute la Moscova - chiar păreau fericiți că nu s-a discutat în contradictoriu cu delegații sovietici. "Trebuie observat - preciza Mircea Durma în ședința din 17 mai 1945 - faptul că textele, atât pentru Acordul comercial {româno-sovietic}, cât și pentru Convenția de colaborare {româno-sovietică} au fost întocmite aici, la noi. Proiectul prezentat de delegația română a suferit foarte puține modificări, în urma discuțiunilor cari (sic!) s-au dus {la Moscova} și aceste modificări au fost făcute în deplin acord. Mai mult decât atât: proiectul acordului de colaborare prezentat de noi a fost primit fără modificări de delegații sovietici, acordul fiind aproape identic cu cel elaborat de serviciile Ministerului de Industrie și Comerț și ale Ministerului de Externe, sub supravegherea dlui Vicepreședinte al Consiliului {de Miniștri, Gheorghe Tătărescu} și aprobat de dl. Președinte al Consiliului de Miniștri {dr. Petru Groza}.

---

[i] România - Viața politică în documente - 1947, Arhivele Statului din România, coord. Ioan Scurtu, București, 1994, p. 95.

[ii] Ibidem, p. 96; România în anticamera Conferinței de la Paris. Documente, Arhivele Naționale ale României, coord. Marin Radu Mocanu, București, 1996, p. 417.

[iii] Dan Antoniu, Illustrated History of Romanian Aeronautics, 1909-1948, Bucharest, 2014, p. 234.

[iv] Ion Dumitrașcu, Industria Aeronautică Română Brașov (1925-1945), Editura DO MINOR, București, 2008, p. 83.

[v] Litera "a" provenea de la cuvântul german ausländ (străin) și indica faptul că avionul respectiv a fost fabricat sau asamblat în afara Germaniei.

[vi] Dan Antoniu, op. cit., p. 234. Primele 15 avioane Me-109 Ga-4 cumpărate de I.A.R. Brașov au avut un preț de vânzare de 131.000 de mărci germane (fiecare) la 25 august 1942. Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 234.

[vii] Dan Antoniu, op. cit., p. 234

[viii] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 72. Din 1944 până în octombrie 1945 au fost asamblate în România 36 de avioane Me-109 G. Presupunem că autorul informației s-a referit la varianta Ga-4, modificată în Ga-6, iar în numărul indicat a inclus cele 13 aparate montate în secțiile I.A.R. de la Caransebeș și Arpașu în perioada iunie-octombrie 1944. Ibidem, p. 90.

[ix] Dan Antoniu, op. cit., p. 234.

[x] Documente importante privind înființarea în anul 1925, organizarea și evoluția Societății anonime pe acțiuni Industria Aeronautică Română pot fi studiate la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București, unde se află un inventar dedicat special acestui subiect: Serviciul Arhive Economice, fond Industria Aeronautică Română, 1925-1948 (2,30 metri liniari de fond arhivistic).

[xi] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 60; 270.

[xii] Ibidem, p. 90; 276-277; 281.

[xiii] Peste 200 persoane care au lucrat la Fabrica de Celule de la Caransebeș au revenit la Brașov după 20 septembrie 1945. Ibidem, p. 272.

[xiv] Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare: A NIC), fond Industria Aeronautică Română, 1925-1948, dosar nr. 94/1940, passim; dosar nr. 96/1940, passim; dosar nr. 109/1941, passim.

[xv] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 278. Situația personalului care lucra la IAR în perioada 1945-1946 a fost următoarea: personal tehnic - 259 (1945) și 280 persoane (1946); muncitori calificați - 2.226 (1945) și 2.366 persoane (1946); muncitori necalificați - 1619 (1945) și 1.308 persoane (1946); personal administrativ - 693 (1945) și 397 persoane (1946). În total: 4.797 (1945) și 4.351 angajați (1946). Aproape 10% din personal a părăsit uzina I.A.R. într-un an de zile. Ibidem, p. 155.

[xvi] Cenzorul Băncii Naționale a României a comunicat conducerii Institutului Național al Cooperației că la nivelul institutului s-au făcut deturnări de fonduri. Acea informație a fost menționată de ministrul Anton Alexandrescu în ședința din 30 martie 1945 a Consiliului de Miniștri. Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea dr. Petru Groza. Instaurarea regimului pro-comunist, vol. I (7 martie - 27 iulie 1945), ediție de documente întocmită de Marcel-Dumitru Ciucă, Editura ORDESSOS, Muzeul Județean Argeș, Pitești, 2014, p. 169.

[xvii] Ibidem, p. 44.

[xviii] Ion Dumitrașcu, op. cit., p. 281.

[xix] Monitorul Oficial, anul CXIII, nr. 91, joi, 19 aprilie 1945, partea I, p. 3279.

[xx] La ședința din 4 aprilie 1945 a Consiliului de Miniștri, Constantin Agiu a oferit următoarea explicație pentru decizia pe care urma să o adopte și să o anunțe la 17 aprilie 1945: "Potrivit legii, inventarul agricol trebuie să fie concentrat, în vederea muncilor agricole. Noi am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să realizăm muncile de primăvară și ca acest inventar să fie distribuit la timp și peste tot.
Am întâmpinat multe rezistențe din partea moșierilor, care au mers până acolo încât au îngropat tractoarele și mașinile agricole, le-au ascuns la regimente (pentru a nu fi rechiziționate de către militarii Armatei Roșii sau furate din sate de comuniștii care nu aveau nici o avere - nota P. Opriș). Am găsit vreo 15 tractoare la unele regimente, fără identitate, fără proprietate. Unii proprietari au încercat să spună (pe bună dreptate, în opinia noastră - nota P. Opriș) că tractorul nu este tractor, că el reprezintă forța motrice care mișcă o moară, sau au adus fel de fel de justificări.
Când au văzut legea (reformei agrare - nota P. Opriș), mulți ne-au cerut ca inventarul agricol să-l ducă în Moldova, ca fiind evacuat de acolo. (Dl. Gh. Vântu: Inventarul agricol din Moldova trebuie să se ducă acolo.) Mi-au cerut să-l ducă în Moldova, probabil, ca pe drum să se volatilizeze, să nu mai ajungă la destinație. Am socotit însă că ar fi o greșeală dacă, în plină campanie agricolă, cu mijloacele de comunicație (slabe - nota P. Opriș) pe care le avem acum, să admit această deplasare de inventar dintr-o parte într-alta. {...} Este adevărat, întâmpinăm rezistențe, dar pe care trebuie să le înfrângem. De la Vatra Luminoasă și până la noi, la minister, de la unele mașini au fost luate unele piese, au ajuns fără angrenaje, și împotriva acestor saboteuri (sic!) trebuie să luăm cele mai aspre măsuri. (Dl. Dr. P. Groza: O mașină cu radiator, s-a prezentat fără radiator, trasă de șase cai.) {...} Din nenorocire, elemente din Armată păstrează mașini, sabotează această acțiune, bazându-se pe prestigiul pe care îl au, pe pozițiile pe care le dețin. Aceste elemente ne fac foarte multe greutăți. Am găsit toată bunăvoința la dl. ministru de Război, dar se constată această stare de lucruri". Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea dr. Petru Groza. Instaurarea regimului pro-comunist, op. cit., p. 200-201.

[xxi] Ibidem, p. 71-72; 196.

[xxii] Ibidem, p. 284.

Koba cel cumplit

 

Martin Amis
Koba cel cumplit. Râsul și cele Douăzeci de Milioane
Editura Pandora M, 2022
Traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



 ***
Intro

 Considerat de mulți critici una dintre cele mai influente și mai inovatoare voci ale literaturii britanice moderne, Martin Amis, fiul scriitorului Kingsley Amis, este adeseori plasat în generația romancierilor britanici care s-au afirmat în anii '80 și care îi include pe Salman Rushdie, Ian McEwan și Julian Barnes. Martin Amis s-a născut la Oxford, în 1949. The Rachel Papers (1973) este primul său roman, scris în timp ce lucra ca secretar de redacție la Times Literary Supplement și distins cu Somerset Maugham Award în 1974. În 1975 îi apare al doilea roman, Născuți morți, iar în 1984 publică romanul Banii, prima carte dintr-o trilogie a cărei acțiune se desfășoară la Londra. Este autorul a 16 romane, 7 volume de povestiri și 8 volume de nonficțiune. În seria Anansi. Contemporan a apărut romanul Zona de interes, iar cel mai recent titlu al autorului britanic, Poveste din interior, se află în pregătire.

*

Koba cel cumplit este succesoarea celebrului volum de memorii al lui Amis, Experience. În ea, Amis atacă lacuna centrală a gândirii secolului XX: îngăduința intelectualilor occidentali în fața comunismului sovietic. Între începutul foarte personal și sfârșitul în același registru, Amis ne oferă probabil cele mai bune o sută de pagini scrise vreodată despre Stalin: Koba cel cumplit. Tatăl autorului, Kingsley Amis, a fost un "tovarăș de drum" între 1941 și 1956. Cel mai bun prieten al său a fost Robert Conquest, a cărui carte, Marea teroare, a fost depășită doar de Arhipelagul Gulag în violența documentată față de mitul URSS. Admirabila carte a lui Martin Amis explorează aceste două extreme.

"O explorare impunătoare a Răului." (GQ)

"Cartea lui Martin Amis va rămâne actuală... Este inteligentă, plină de ironie și saturată de seva indignării, unica reacție adecvată în fața tiraniei." (The Literary Review)

"Amis folosește toate instrumentele meșteșugului său pentru a face să devină tolerabil în lectură ceea ce este profund intolerabil. O carte răscolitoare..." (Financial Times)

"Cartea lui Amis e o lovitură executată cu măiestrie." (The New York Times Book Review)

Fragment

Mutarea pe cealaltă planetă

Fotoliul nu e niciodată mai moale, biroul niciodată mai încălzit, perspectiva mesei de seară niciodată mai sigură decât când citești despre gulag: agonia epopeică a gulagului. Iar iubirea ta cititorească pentru Aleksandr Soljenițîn (în asemenea clipe ești tentat să întinzi mâna după Aleksandr Isaievici), niciodată mai intensă. "Cât cântărește Uniunea Sovietică?" a întrebat cândva retoric Stalin o echipă de anchetatori care nu reușeau să facă să cedeze un suspect (Kamenev). Sensul întrebării era că niciun individ nu rezista sub presiunea concertată a statului. În februarie 1974, Ceka de la Moscova i-a remis o citație lui Soljenițîn. În loc să semneze recipisa, el a returnat plicul cu o declarație care începea astfel:

În împrejurările create de ilegalitatea universală și neschimbată, instituită de mulți ani în țara noastră... Refuz să accept legalitatea acestei citații pentru a răspunde la întrebări în fața oricărei agenții a statului.

Și, preț de o clipă, Uniunea Sovietică și Aleksandr Soljenițîn au cântărit cam la fel de mult.

E nevoie acum de un efort de imaginație. La penultimul Crăciun, când a venit la mine, mama a manifestat interes pentru literatura "mărturiilor" din Rusia. I-am pasat un volum broșat, cu titlul Omul e lup pentru oameni: supraviețuirea în gulag. L-a primit cu gratitudine, dar responsabil. "Au trecut prin vremuri cumplite", m-a întrebat (fără semnul întrebării). "Da", am răspuns. "Așa este." "Vremuri cumplite", a spus ea. Experiența gulagului a fost ca un coșmar care s-a înrăutățit încontinuu. A fost un chin pe atât de inventiv pe cât putea să-l născocească orice divinitate; și suntem abia la pagina 94 din Destin în bătaia vântului de Evghenia Semionovna Ghinzburg, când auzim cuvintele lui Iov (aceste cuvinte îi sunt șoptite repetat la ureche): "De ceea ce mă tem, aceea mi se întâmplă și de ceea ce mi-e frică tocmai de aceea am parte."...

Au avut parte de vremuri cumplite: vremuri incredibil de cumplite. Iar lagărele din gulag erau doar ultima și cea mai lungă oprire de pe un drum incredibil de cumplit. La început, arestarea (aproape întotdeauna noaptea).^[i]

Soljenițîn scrie despre chimia corporală a celor arestați amintind de căldura bruscă - te trezești că arzi, fierbi. "Arestarea, într-o clipă și în mod stupefiant, te aruncă, te transportă, te transmută dintr-o stare în alta (...) Iată ce este arestarea: o lumină orbitoare și o lovitură care transferă dintr-odată prezentul în trecut, iar imposibilul devine un prezent cu drepturi depline."^[ii] În această situație, a scris un poet, "te vlăguiești cât pentru o viață". În felul ăsta, erai luat din lumea ta și intrai... Intrai unde? Trebuie să nu uităm avertismentul cu caracter mai degrabă general al lui Martin Malia: ai nevoie de mult timp ca să "[percepi] extraordinara combinație de dinamism și oroare care a caracterizat experimentul sovietic".

Apoi, întemnițarea și interogatoriile: această perioadă dura de obicei cam trei luni. În capitolul intitulat "Ancheta", Soljenițîn cataloghează treizeci și una de forme de tortură psihologică și fizică (folosirea acesteia din urmă a devenit politică oficială în 1937). Tortura Terorii Roșii era concurențială, isterică și barocă. Tortura din epoca lui Stalin putea să fie și ea la fel, dar acolo, în închisorile din orașe, avea un cadru birocratic și eficient. Anchetatorii aveau nevoie de mărturisiri. E important să înțelegem că oamenii acuzați de delicte politice erau aproape invariabil nevinovați. Anchetatorii aveau nevoie de confesiuni fiindcă le fuseseră cerute de mai sus sub formă de cote - cheia de boltă a metodologiei bolșevice. Aparatul era acum cuplat iremediabil la psihodrama lui Stalin și reacționa în consecință la spasmele lui de frică și de furie, precum și la nevoia lui mai simplă de exercitare a puterii prin pură intensificare.

Torturile descrise de Soljenițîn sunt insuportabile. Cititorul care sunt nu a suportat-o pe niciuna; și o să procedez cu precauție și stinghereală. Pare un lucru necesar fiindcă, printre celelalte funcții ale sale, tortura a făcut parte din războiul lui Stalin împotriva adevărului. Stalin nu tortura ca să te silească să dezvălui un fapt, ci ca să te silească să uneltești într-o ficțiune. Iată cum descrie Soljenițîn "zăbala (rândunica)":

Ți se trece un prosop prin gură (zăbala), iar apoi, peste spate, îți leagă capetele de tălpi. Și uite așa, ca o roată, pe burtă, cu spinarea trosnind, fără apă și mâncare, poți să zaci vreo patruzeci și opt de ore.^[iii]

O altă metodă era să-l închizi pe deținut într-un dulap întunecos de lemn, unde

s-au prăsit sute de ploșnițe, poate mii. Deținutul este dezbrăcat de haină ori de tunică, și numaidecât, târându-se pe pereți și căzând de pe tavan, asupra lui se năpustesc ploșnițele flămânde. La început, el se luptă cu înverșunare, le strivește pe el, pe pereți, se sufocă de putoarea lor, după câteva ore îi slăbesc puterile și se lasă resemnat să i se sugă sângele.^[iv]

Însă chiar și aici, în reprezentările înfrângerii nimicitoare, Soljenițîn ne mai spune discret câteva lucruri despre ce înseamnă să fii om. Și o face de mai multe ori:

Bătaia care nu lasă urme. Bat și cu bastoane de cauciuc, și cu ciocane de lemn, și cu saci de nisip. Este foarte dureros când te lovesc peste oase, de pildă când anchetatorul te izbește cu cizma în fluierul piciorului, unde osul este aproape de suprafață. Comandantul de brigadă Karpunici-Braven a fost bătut 21 de zile în șir. (Iată ce spune astăzi: "Și după treizeci de ani mă dor toate oasele, la fel și capul.") Foamea a mai fost menționată când s-a făcut prezentarea procedeelor de influențare combinate (...) L-au ținut pe Ciulpeniov o lună de zile cu o sută de grame de pâine. Apoi, când l-au scos din groapă [o groapă adâncă în care suspectul pe jumătate gol stătea zi și noapte la mila stihiilor], anchetatorul Sokol a pus dinaintea lui o gamelă cu ciorbă grasă și o jumătate de pâine albă tăiată pieziș (veți întreba ce importanță avea felul cum era tăiată, dar Ciulpeniov și astăzi insistă: era tăiată foarte ispititor), însă nu l-a lăsat să ia măcar o dată.^[v]

 Și toate acestea au venit peste un regim de supraaglomerare inimaginabilă ("înghesuiți în celule GPU în numere la care nimeni nu se gândise că ar fi cu putință până atunci")^[vi] și de privare de somn cronică, menită să depersonalizeze: "În niciuna dintre închisorile de anchetă nu se putea dormi nicio clipă de la deșteptare până la stingere". Stingerea înseamnă sunetul goarnei care semnala închiderea luminilor; însă aici becurile stăteau aprinse toată noaptea atât în celulele sufocante, cât și în camerele de anchetă. Întregul proces era cunoscut drept "banda rulantă", fiindcă dușmanul, care la rândul lui nu dormea deloc, venea și se ocupa de tine în schimburi, oricât era nevoie. Foarte rar citeam despre oameni (dar oare chiar erau umani?) care rezistau uzurii și refuzau să mărturisească, ceea ce era aproape întotdeauna fatal. Mărturisirea făcea în orice caz parte dintr-un proces mai mult sau mai puțin inevitabil. Când le venea rândul să fie epurați, foștii anchetatori (și toți ceilalți cekiști) cereau imediat hârtie și toc, ca să semneze.

Trei luni în felul ăsta, după care pe deținuți îi aștepta călătoria spre insulele din arhipelag. Descrierile acestor drumuri cu trenul sunt la fel de impresionante ca orice din literatura Șoahului. Mi-am spus o clipă că s-ar putea să existe o diferență de calitate: absența copiilor sau cel puțin absența ubicuității lor. Însă familii întregi de "culaci", țăranii vizați de regim, au fost deportate și trimise în lagăre cu milioanele doar la începutul anilor 1930; și națiuni întregi au fost deportate și trimise în lagăr în timpul războiului și după sfârșitul lui.^[vii] Nu, copiii erau și ei acolo, ca victime, și nu doar pe durata transporturilor. Aproximativ un milion de copii au murit în timpul Holocaustului. Aproximativ trei milioane de copii au murit în timpul Terorii prin Foamete din 1933.

Este călătoria despre care am citit cu toții la Primo Levi și în alte locuri, însă au existat și câteva rafinamente rusești. Călătoria era de obicei mult mai lungă (și mult mai friguroasă: Stalin, după cum vom vedea, avea lucruri pe care Hitler nu le avea) - o lună, șase săptămâni. Regimul alimentar al deținuților - uneori o combinație de hamsii sărate din Marea Azov, fără rații de apă - purta amprenta rușilor. Și pe urmă există chestiunea de neocolit a stoicismului și a umorului rusesc, precum și a spiritului rusesc de turmă.

Evghenia Ghinzburg era deja închisă de doi ani când a fost transportată la Vladivostok, împărțind "vagonul de marfă 7" cu alte șaptezeci și șase de deținute. La o oprire din apropiere de Irkuțk, la bord a fost îngrămădit încă un întreg contingent de deținute. Toate femeile din vagonul 7 erau pe jumătate moarte de foame și de boli, dar înfățișarea nou-venitelor avea ceva care a produs o groază generală: toate fuseseră rase în cap. E greu, la început, pentru cititorul de sex bărbătesc să sesizeze această "insultă supremă la adresa feminității" (Soljenițîn a scris că rasul în cap nu deranja pe nimeni din rândul bărbaților): "[Nou-venitele], aruncă priviri pline de invidie spre cozile, buclele, bretoanele noastre ciufulite, prăfuite, încărunțite (...). Și nouă ne pot face așa ceva... Îmi ating părul. Nu, mă rog, nu știu cum aș putea îndura asta..."^[viii]

Urmează o scenă de compătimire aprinsă. Apoi:

Din colțul unde se instalaseră marxistele noastre (și fără să aibă de gând să cedeze niciun centimetru din spațiul lor vital) se aude o întrebare:
- Dar nu v-a trecut prin minte că tunsoarea putea fi cerută de considerente pur igienice?... Toate deținutele din Suzdal resping această teorie. Deja o discutaseră de multe ori. (...) - Igiena era respectată. Pur și simplu a fost o bătaie de joc. - Ei, puțin probabil că o tunsoare obișnuită poate fi considerată bătaie de joc. Uite, când în închisorile țariste te rădeau pe cap... Tania Stankovskaia [care murea de scorbut] nu se mai poate abține. Nici nu-ți dai seama de unde mai are forță pentru a striga în tot vagonul: - Fetelor! Haideți să facem o scrisoare de recunoștință adresată tovarășului Stalin. (...) Deja nu ne mai radem jumătate de cap, ci tot. Mulțumesc, adică, ție, tată, conducător, creator pentru viața noastră fericită.^[ix]

Și Ghinzburg însăși, în epilogul cărții ei stoice, ironice și devastatoare în toate privințele, conchide uimitor, după optsprezece ani de chinuri înfiorătoare: "Ce bine că... marele adevăr leninist a izbândit la noi în țară și în partid... Iată-le așadar - memoriile unei comuniste obișnuite, o cronică a timpurilor marcate de cultul personalității."^[x] Citind asta, probabil că Soljenițîn, cu înțelegerea lui național-istorică, a scos un fluierat prelung și încet.

Și a mai existat o inovație: vasele cu sclavi. Dar mai întâi, la punctul terminus de la Vladivostok, lagărele de tranzit - și dimensiunea tolstoiană a operațiunii, cu pei - saje întinse, străbătute, se părea, de populații întregi. "Cât vedeai cu ochii erau coloane de deținuți, cu toții mărșăluind într-o direcție sau alta, exact ca armatele pe un câmp de bătaie", scrie martorul român Mihail Solomon. "Puteai vedea coloane nesfârșite de femei, ologi de toate felurile, bătrâni și chiar și adolescenți, toți în formații militare, în șiruri de câte cinci, mișcându-se pe această câmpie uriașă, dirijați cu semnale de steaguri și fluierături"^[xi] La Vanino, în drum spre Kolîma, deținuții au pătruns în ceea ce era de fapt un târg de sclavi, unde au fost verificați, evaluați și repartizați. Deținuții politic, spre deosebire de delapidatorii și de speculanții cinstiți, erau trimiși la cele mai grele munci, iar pentru asta aveau nevoie de o adeverință de sănătate clasa întâi. Oarbă și scheletică din cauza scorbutului, Tania Stankovskaia ("Fetelor!") a primit o adeverință de sănătate clasa întâi. A murit după patru ore. Pe planeta Pământ, ni se spune, există câte un milion de insecte pentru fiecare ființă omenească. Se pare că deținuții aflați în tranzit la Vanino au trăit nemijlocit experiența acestei realități. "Gândacii erau atât de mari, chiar și la standardele unui lagăr, încât sunt semnalați în aproape toate relatările deținuților ca provocând în fiecare noapte câte o luptă care dura până în zori" (Conquest, Kolyma: The Arctic Death Camps). Însă de Tania Stankovskaia nici măcar insectele n-au vrut să se apropie.

Pentru atmosfera sordidă și fantastică a vaselor cu sclavi, ne bazăm din nou pe Mihail Solomon:

... ochii mei au văzut o scenă pe care nici Goya și nici Gustave Doré nu și-ar fi putut-o imagina vreodată. În acea cavernă imensă, întunecată, mucedă, erau înghesuite mai mult de două mii de femei. Din tavanul acestei peșteri de lemn și până jos, ca întro uriașă crescătorie de pui de găină, femeile erau vârâte în cuști deschise, câte cinci într-un asemenea spațiu de nici trei metri pătrați. Podeaua era acoperită cu alte femei. Din cauza umezelii și căldurii sufocante, cele mai multe dintre ele erau pe jumătate dezbrăcate; unele erau în pielea goală. Lipsa de apă și de orice posibilitate de spălare, la un loc cu căldură nemiloasă, le acoperise trupurile cu pete roșii urâte, furuncule, buboaie. Majoritatea sufereau, sub o formă sau alta, de vreo boală de piele, în afară de deranjamentele stomacale sau dizenterie.

La picioarele scării pe care tocmai coborâsem se afla un bazin uriaș, pe marginile căruia, în ochii soldaților care stăteau de pază sus, deasupra lor, erau cocoțate ca niște păsări tot soiul de femei, în cele mai incredibile poziții.^[xii] Nu mai exista nicio rușine, nicio pudoare, așa cum se chirceau acolo ca să urineze sau să-și descarce mațele. Aveai impresia că sunt doar pe jumătate ființe omenești, pe jumătate un fel de păsări care aparțineau unei alte lumi și unei alte epoci. Cu toate acestea, văzând un bărbat care cobora scara (...) multe dintre ele au început să surâdă și unele chiar încercau să se pieptene și să-și aranjeze părul.^[xiii]

Cel mai mare vas al flotei (cu o greutate de 9.180 de tone) se numea Nikolai Ejov, după conducătorul cekist care a supervizat Marea Teroare; când Ejov a fost la rândul lui epurat, Nikolai Ejov a devenit Felix Dzerjinski, spre a-l cinsti pe ferocele fondator al Ceka. Nava Evgheniei Ghinzburg, Djurma, "trăsnea insuportabil" în urma unui incendiu în care mulți deținuți, stropiți cu apă de santină rece sloi în timpul unei revolte, au fost apoi fierți de vii. În 1933, Djurma a rămas în larg după venirea iernii și a fost prinsă în ghețurile de lângă insula Vranghel - toată iarna. Avea la bord 12.000 de deținuți. Au murit cu toții.

Tocmai la bordul acestor nave făceau de obicei cunoștință "politicii", sau "58-iștii" (după Articolul 58 din Codul penal), "contriștii" (contrarevoluționarii) și "fasciștii" cu o altă trăsătură de bază a arhipelagului: urka. Ca atâtea alte elemente din istoria gulagului, urka reprezentau o tortură înăuntrul alteia. Doamna Ghinzburg stă în temnița plutitoare a Djurmei: "Ni se părea că în cala în care ne aflam nu mai era loc nici măcar pentru un pui de mâță, dar în ea au mai adus încă vreo câteva sute de femei (...) amestecul ăsta de trupuri aproape goale, tatuate, mutre care făceau tot felul de grimase, ca niște maimuțe..." Iar acolo erau doar femei. Urka: această clasă sau castă, o cultură subterană foarte extinsă, "care de pe vremea tulburărilor", scrie Conquest, "s-a dezvoltat într-un mediu special cu propriul lui dialect și legi proprii, primise forțe noi și își modificase mult natura în tumultul războiului civil și foametea de la începutul anilor 1920. Încă de pe atunci, bezprizornîie, copiii orfani și fără adăpost, care se adunau în bande și trăiau de capul lor, deveniseră o problemă. Colectivizarea și alte experimente sociale au destrămat alte milioane de familii și au adus întăriri acestor infractori în creștere".^[xiv] Grotești dacă-i luai pe fiecare în parte și alcătuind o forță colectivă absolut letală, urka erau cuțitari dedicați jocurilor de noroc, jafului, mutilării și violului.

În gulag, ca politică internă, acestor urka li se acorda statutul unor oameni de încredere, care aveau toată puterea în fața politicilor și a fasciștilor - întotdeauna segmentul cel mai disprețuit și mai lipsit de apărare din sistemul de lagăre. "58-iștii" erau din principiu expuși în permanență la urka, doar ca să aibă parte de și mai multe chinuri. Și se mai poate observa că politica părea bună din punct de vedere ideologic. Era foarte leninist să pui o clasă să extermine o alta, superioară. Cât de mult tânjise Lenin să-i vadă pe țăranii mai săraci începând să-i linșeze pe toți culacii... Hoții închiși au fost amnistiați sub Lenin, ca parte a campaniei lui de tip "pradă-i pe prădători" din perioada comunismului de război. Așa cum spune Soljenițîn, furtul proprietății de stat a devenit și a rămas o infracțiune capitală, pe când furtul comis de urka de la burghezi a devenit și a rămas o simplă abatere. Cu excepția noilor privilegiați și a câtorva "proletari ereditari", urka au fost singura clasă care a profitat de pe urma politicii bolșevice. Urka, inși care își mizau propriii ochi la cărți, care își tatuau scene cu maimuțe masturbându-se, care își sileau femeile să-i asiste la violarea călugărițelor și a politicilor. În Viață și destin, Vasili Grossman scrie aproape detașat cum un urka "înjunghiase cândva o familie compusă din șase membri". Gulagul i-a desemnat oficial pe urka drept Elemente Prietenoase Social.

În cazul Kolîmei, topografia a furnizat o altă cruzime stranie. Nu mi-e clar cum s-a creat această impresie (paznicii păreau că dispar, iar deținuții erau scoși foarte rar din vânzoleala din cală), dar exista un sentiment cvasiuniversal că nava se făcea nevăzută după umărul lumii. "Și așa, în cele din urmă", scrie Conquest,

coloanele au șerpuit până la bărci. Pentru marea majoritate a prizonierilor era pentru prima dată că vedeau marea, iar pentru aproape toți, prima călătorie pe mare. Rușilor în special efectul lungului drum spre nord, pe întinsul apelor, le-a sporit sentimentul deja comun printre deținuți că fuseseră scoși din lumea normală. Nu părea o simplă transportare de pe "continent" (așa cum numeau întotdeauna deținuții restul țării) spre o colonie penitenciară de pe o insulă îndepărtată, ci chiar spre o altă "planetă", după cum era numită întotdeauna Kolîma în cântece și în istorisiri.

---

[i] Asta reprezenta o provocare logistică în Petrogradul / Leningradul supus atât de frecvent epurărilor în timpul zilelor lungi ale verii arctice. Martorii descriu cele două sau trei ore de întuneric ca pe ceva asemănător unui raliu de la Monte Carlo al dubelor negre. Cekiștii preferau noaptea, dar aveau nevoie să știi că nu erai niciodată în siguranță. Puteau să vină după tine la orice oră, în orice loc: pe stradă, la spital, la serviciu sau la operă (n.a.).

[ii] Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag, vol. I, traducere de Nicolae Iliescu, Univers, București, 1997, p. 8-9.

[iii] Alexandr Soljenițîn, op. cit., p. 87.

[iv] Alexandr Soljenițîn, op. cit., vol. I, p. 85.

[v] Alexandr Soljenițîn, op. cit., vol. I, pp. 86-87.

[vi] Conquest consemnează cazul unei celule de opt de la închisoarea Jîtomîr, în care se găseau 160 de deținuți. "În fiecare zi mureau cinci sau șase", a scris un supraviețuitor. Cadavrele "continuau să stea în picioare fiindcă nu aveau unde să cadă". Procedeul era cunoscut drept "tortura celulei" (n.a.).

[vii] Aceste populații "strămutate cu bună știință" erau duse de obicei pe un colț de stâncă sau pe un câmp acoperit cu zăpadă, din care ieșea un țăruș (pe care era scris un număr) și nimic altceva. În recenta lui carte, Humanity: A Moral History of the Twentieth Century, Jonathan Glover prezintă succint următorul caz: "În 1930, 10 000 de familii au fost silite să călătorească pe gheața râului Vasiugan. Mulți dintre ei, majoritatea copii, au murit pe drum. Supraviețuitorii au fost abandonați, fără mâncare sau unelte, pe porțiuni de teren din mijlocul mlaștinilor. Drumurile de întoarcere erau păzite cu mitraliera. Au murit toți" (n.a.).

[viii] Evghenia Ghinzburg, Destin în bătaia vântului, trad. de Antoaneta Olteanu, Corint Books, București, 2015, p. 358-359.

[ix] Evghenia Ghinzburg, op. cit., p. 360.

[x] Aceste cuvinte nu au avut cum să fie o tentativă de îmbunare a Moscovei. Destin în bătaia vântului a lui Ghinzburg (Londra, Harvill Press, 1967), o carte mult mai tulburătoare decât O zi din viața lui Ivan Denisovici a lui Soljenițîn (Novîi mir, 1962, sub Hrușciov), nu a avut nici cea mai mică șansă să fie publicată în Uniunea Sovietică (n.a.).

[xi] Mihail Solomon, Magadan, trad. de Mircea Ivănescu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993, pp. 118-119.

[xii] Pentru felul cum arăta viața în închisoare fără un hârdău pe post de latrină, vezi Arhipelagul Gulag, vol. I, pag. 383 (n.a.).

[xiii] Mihail Solomon, op. cit., pp. 123-124.

[xiv] Robert Conquest, Marea teroare. O reevaluare, trad. de Marilena Dumitrescu, Humanitas, București, 1998, p. 377.

Numele celălalt. Septologie I-II

 

Jon Fosse
Numele celălalt. Septologie I-II
Editura Pandora M, 2022
Traducere din limba norvegiană de Ovid Olaru
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



 ***
Intro

 Jon Fosse (n. 1959) este prozator, poet și dramaturg norvegian, unul dintre marii scriitori ai vremurilor noastre. Cariera sa prolifică a debutat în 1983, odată cu romanul Roșu, negru. A început să scrie teatru în 1993, iar piesele sale au cunoscut un succes nemaiîntâlnit, fiind jucate de peste o mie de ori pe scenele din toată lumea. Numele celălalt. Septologie I-II este primul său roman tradus în limba română.

Comparat adesea cu Ibsen și Beckett, Jon Fosse e menționat în fiecare an pe lista nominalizărilor la Premiul Nobel pentru Literatură, opera lui fiind tradusă astăzi în mai bine de 50 de limbi.

Destinul a fost generos cu scriitorul născut la o fermă izolată, pe coasta de vest a Norvegiei, lângă fiordul Hardanger. Ceva din "matricea stilistică" a locului s-a imprimat pentru totdeauna în scrisul său, care a primit în timp recunoașterea meritată. De-a lungul anilor, a câștigat aproape toate premiile literare care se acordă în Norvegia. În 2010 i s-a decernat prestigioasa distincție Henrik Ibsen, considerat cel mai important premiu din lume pentru dramaturgie, în 2013, a primit Ordre National du Mérite în Franța, iar în 2014, European Prize for Literature.

Jon Fosse este atât de respectat în Norvegia, încât, începând din 2011, are dreptul de reședință în Palatul Regal din Oslo, privilegiu acordat de guvernul norvegian artiștilor care se bucură de cea mai mare apreciere.

*

Deschiderea magnum opus-ului lui Jon Fosse urmărește în paralel viețile a doi bărbați ce trăiesc pe coasta de vest a Norvegiei: naratorul, pictorul văduv Asle, și celălalt Asle, tot pictor. Cei doi sunt identici, versiuni ale aceluiași om, două variante ale aceleiași vieți. Scris într-un stil hipnotic, Numele celălalt pune sub semnul întrebării noțiunile de subiectivitate și de Sine. Printr-o proză "lentă", cu ajutorul amintirilor, Fosse explorează convergențele și divergențele dintre cele două vieți, totul conducând la o întâlnire decisiva a celor doi. Capodoperă a unuia dintre cei mai mari scriitori contemporani ai lumii, Numele celălalt reprezintă o explorare percutantă a condiției umane.

Romanul face parte dintr-un set de șapte cărți, împărțite în trei volume, în care textul nu conține nici măcar un singur punct de final de frază. O asemenea stăpânire a ritmului prozei i-au determinat pe critici să apropie romanul lui Fosse de textele sacre:

Roman nominalizat la International Booker Prize 2020

"În Numele celălalt, acumularea ritmată de cuvinte are ceva incantatoriu - un aer aproape sacru."(The Wall Street Journal)

"Proza lui Jon Fosse este mistică, spirituală, perfect meșteșugită. Pură poezie!"(The Paris Review)

"În mâinile lui Fosse, Dumnezeu devine o forță estetică greu de stăpânit, explozivă, invizibilul din ceea ce este vizibil."(The Nation)

"Un Beckett al secolului XXI."(Le Monde)

Fragment

Țin minte, sigur că da, locuiești la Dylgja, zice
și râde scurt și eu dau din cap că da și ea zice că a fost la
fiecare expoziție a mea, mi-a mai spus, fiecare expoziție din Bjørgvin, de la Galeria Beyer, de sus, pe Høggata, zice și face semn cu capul în sus, accentuând Galeria Beyer, ca și cum ar fi ceva mare și spectaculos, și accentuând Høggata în aceeași manieră în care Åsleik accentuează Crucea Sfântului Andrei, leit Åsleik, cu aceeași mândrie țărănească, îmi zic și ea mă invită încă o dată în casă și eu refuz și ea zice că măcar acum știu în sfârșit unde locuiește, fiindcă, nu-i așa? uitasem, așa că data viitoare când sunt prin Bjørgvin trebuie neapărat să-i fac o vizită, zice, dar ar fi ideal dacă aș suna-o înainte, zice, fiindcă, zice și se întrerupe și râde iar scurt și eu întreb dacă pot să iau câinele și ea zice că da, sigur că da, dar simt iritare în vocea ei, dispare înăuntru și aud apoi pe cineva coborând scările și ușa exterioară se deschide și o văd în prag într-un capot galben și ținând câinele la piept și îmi întinde câinele și eu îl iau și îl țin la piept și îl mângâi pe spate și îi mulțumesc pentru ajutor, mulțumesc mult, zic și ea zice că nu-i nicio problemă, bineînțeles că va ajuta într-o situație ca asta, zice și sunt pe cale să așez câinele pe jos când îmi dau seama că nu mai are lesă și o întreb unde e lesa și ea îmi zice să aștept, așteaptă puțin, merge s-o caute, zice și închide ușa și intră în casă și eu stau acolo și o aștept mângâindu-l pe Brage întruna pe spate și îmi zic ce bine că te-am recuperat, Brage, îmi zic și aștept și tot aștept, nu vine mai repede odată? unde a dispărut așa? stătea în prag și a dispărut dintr-odată, îmi zic, cât poate să-i ia să găsească o lesă? îmi zic și se deschide fereastra din dreapta mea și ea scoate capul și zice că bineînțeles că nu găsește lesa aia, așa e mereu, sigur a rătăcit-o pe undeva, zice, dar dacă mă întorc mai târziu, mi-o dă, sigur o va găsi până atunci, va răsări de undeva, zice, ar fi drăguț să dau pe la ea mai încolo, zice și eu îi mulțumesc și o rog să mă scuze că am trezit-o, dar acum poate să doarmă mai departe, zic și ea zice că mă așteaptă, așteaptă să mă întorc să iau lesa, și atunci mă va invita la o ceașcă de cafea și să mănânc ceva, zice, mă poate invita chiar la prânz? întreabă și eu zic mulțumesc, mulțumesc, dar chiar trebuie să mă întorc la Dylgja imediat, zic și ea își ia rămas-bun și ce se bucură că m-a revăzut și eu zic mulțumesc, la fel, și ea închide la loc fereastra și stinge lumina și eu încep să urc pe Smalgangen cu câinele strâns la piept și căldura lui îmi încălzește pieptul și-mi dă un sentiment de siguranță și de bine, urc pe Smalgangen și îi zic lui Brage ce bine e să-l revăd și că acum ne îndreptăm spre mașina mea, îi zic și deja am ajuns pe Høggata și merg țintă la mașină și o descui și îl așez pe Brage pe bancheta din spate și mă așez apoi comod pe scaunul șoferului, îmi așez geanta lângă mine, pe scaunul pasagerului, pornesc motorul, deja s-a făcut din nou frig în mașină, dar încălzirea e dată la maximum, așa că imediat se va încălzi la loc, îmi zic și virez să intru pe Høggata și îmi zic că n-aș fi rezolvat nimic dacă luam un taxi până la Spital, oricum n-aș fi ajuns să vorbesc cu Asle, e mult prea devreme sau el e într-o stare mult prea rea, pot să simt asta, o știu precis, îmi zic, ar fi mai bine ca Asle să fie lăsat să se odihnească, să doarmă, îmi zic și mă ia o teamă bruscă, poate Asle va dormi și va tot dormi și nu se va mai trezi? îmi zic și mă gândesc că acum, acum mă voi întoarce la casa mea din Dylgja și mă voi odihni, mă voi regăsi și voi picta, îmi zic și mă gândesc ca, atunci când ajung acasă, să sun la Spital ca să întreb dacă îi pot face lui Asle o vizită și dacă-l pot vizita astăzi, mă pot întoarce oricând înapoi la Bjørgvin, în special dacă pot să-i fiu în vreun fel de ajutor, îmi zic și urc cu precauție pe Høggata și întorc scurt capul și îl zăresc pe Brage dormind pe bancheta din spate și întorc capul spre drum și îl văd pe Åsleik privind tabloul cu cele două linii care se intersectează și zicând Crucea Sfântului Andrei, și parcă e mândru că știe despre ce e vorba, și sunt sigur că uneori își propune din senin să învețe câte un cuvânt nou, îl învață pe de rost, și atunci trebuie să repete cuvântul încontinuu, de exemplu Crucea Sfântului Andrei, e ca și cum ar încerca să arate că și el e cineva când repetă expresia asta, să spună că și el știe câte ceva, modul în care repetă expresia demonstrează tocmai asta, că și el știe câte ceva, poate mai multe lucruri decât mine, chiar dacă eu am făcut multe școli, spre deosebire de el, el n-a făcut decât gimnaziul și abia și pe ăla, abia l-a terminat, dar asta nu însemna că e un prostovan, nici vorbă, chiar dacă zice Crucea Sfântului Andrei cu mândria asta țărănească, îmi zic, e iute la minte Åsleik ăsta, poate să spună cele mai istețe lucruri, ba chiar într-un mod care te face să înțelegi lucruri pe care nu le înțeleseseși înainte, să vezi lucrurile într-un lumină nouă, și exact asta te străduiești să obții când pictezi, să vezi din nou lucruri deja văzute, dar să le vezi ca pentru prima oară, dar nu numai asta, ci să le vezi din nou și să le înțelegi deodată altfel, îmi zic și îmi dau seama că cele două linii care se intersectează îl arată pe Asle zăcând pe canapea și gândindu-se la un singur lucru, singurul lucru la care se poate gândi e că trebuie să se ridice, se va ridica și va merge la mare și va ieși în larg și se va scufunda și valurile vor trece peste el și va dispărea pentru totdeauna, pentru că durerea, suferința, disperarea sau cum s-o fi chemând au devenit insuportabile, durerea e atât de grea, încât nu mai poate ridica nici măcar brațul, și pe deasupra tremuratul ăsta, îi tremură mâinile și tot corpul, deci trebuie să se ridice, să-și caute ceva de băut, asta în primul rând, întâi de toate să bea ceva și apoi să meargă pe mare, să se avânte în larg, se gândea, la asta se gândea în timp ce stătea inert pe canapea și, în același timp, eu mă aflam în camera mare sau în atelier sau cum naiba s-o fi numit și-l pictam sub forma a două linii, o linie violet și una maro, îmi zic și privesc în față la drum și mă simt atât de fericit, sunt atât de fericit, atât de fericit și nu înțeleg de ce mă cuprinde o așa bucurie doar pentru că plec din Bjørgvin în sfârșit, îmi zic și mă gândesc că poate e datorită faptului că am un câine cu mine acum, îl am pe Brage, îmi zic, când ajung acasă o să sun la Spital și-o să întreb când pot să vin să-l vizitez pe Asle și dacă pot să-i aduc ceva, și-o să-i rog să-i comunice că Brage, câinele lui, e la mine acum, deci nu trebuie să-și facă griji pentru el, îmi zic și deja am ieșit din Bjørgvin, conduc în continuare spre nord și întorc privirea și-l văd pe Brage dormind întins pe bancheta din spate și simt cum mă cuprind deodată atât o mare bucurie, cât și o mare tristețe, le simt cum mă umplu atât de puternic încât am impresia că urmează să explodeze ceva în mine, conduc liniștit mai departe spre nord și îmi dau seama că tocmai am trecut cu mașina pe lângă Skutevika și nici măcar n-am aruncat o privire spre blocul în care locuiește Asle, îmi zic și conduc mai departe spre nord și imediat ajung acasă, îmi zic, primul lucru pe care îl voi face e să dorm, îmi dau seama că sunt atât de groaznic de obosit, cad într-un soi de picoteală în care timpul trece de la sine, mă apropii de refugiu și de locul de joacă și mă gândesc că, chiar dacă nu m-am simțit în viața mea așa obosit, nu mă voi opri în refugiu și nu voi privi spre locul de joacă și nu voi privi nici spre vechea casă maro unde locuiam pe vremuri cu Ales, pentru că îmi provoacă durere să mă uit spre casă, atunci mă ia dorul de Ales, trec de casa cea maro și zăresc un bărbat cu păr șaten până la umeri îmbrăcat într-un palton lung și negru și o fată cu păr negru lung îndreptându-se spre casa maro, merg mână în mână spre casa maro și eu mă uit drept în față și conduc mai departe spre nord și îl văd pe Asle ținând-o pe Soră, pe sora Alida, de mână, stau la marginea drumului, și poate părea că plănuiesc să treacă strada, dar sunt mult prea mici să facă asta, de ce sunt singuri? unde le sunt părinții? locuiesc cumva într-una din casele albe vizibile în spatele lor, cele două case aflate una lângă cealaltă într-o pantă nu foarte abruptă? îmi zic și o văd pe Soră întorcându-se și zicând uite, uită-te la casele din spate, zice
Acolo locuim noi, zice ea
Da, zice Asle
Ce-i cu ele, cu casele? întreabă el
Acolo locuim, zice Sora
Într-una dintre case locuim noi și în cealaltă locuiesc
Buna și Bunul, zice ea
Dar știu asta, zice Asle
Da, mi-a venit așa, dintr-odată, în minte, zice Sora
Că acolo, în casa mai înaltă, locuim noi, zice
Casa în care locuim noi se numește Casa Nouă și casa în
care locuiesc Buna și Bunul se numește Casa Veche, zice Asle Și casele arată de parcă se țin de mână, zice Sora
Poate, zice el
La fel cum ne ținem și noi de mână, zice Sora
Da, așa arată, zice Asle
și privesc amândoi spre case și nu e niciun adult în jur,
nici Mama, nici Tata, nici Buna, nici Bunul, se văd doar casele, albe amândouă, una dintre ele e veche și prelungă și cealaltă e mai nouă și înaltă, dar ambele se disting clar pe fundalul verde, fundalul verde al grădinii cu toți pomii din ea, pe fundalul frunzelor verzi din pomi și pe fundalul muntelui negru care urcă drept în sus și e ca un zid negru în spatele grădinii, un perete de stâncă țâșnind în sus spre munte, și în spatele caselor mai e și hambarul roșu
Și muntele negru, zice Sora
Da, zice Asle
Cred că se țin de mână fiindcă le e frică de muntele
negru și abrupt, zice ea
și Asle zice că nu s-a gândit la asta până acum, dar că așa
este, acum își dă seama și el de asta, cele două case albe se țin de mână fiindcă le e frică de peretele negru de stâncă, chiar așa e, zice Asle și Sora zice că muntele negru e cu adevărat înfricoșător, e atât de abrupt și tot timpul ud, curg firicele de apă dintr-o mulțime de crăpături din stâncă, zice ea și îl întreabă pe Asle dacă a auzit despre muntele albastru și el zice că da, a auzit
Muntele albastru, zice Asle
și Sora zice că muntele ar trebui să se numească muntele negru și Asle zice că da, mai degrabă e muntele negru, da, și se răsucesc pe călcâie și privesc de-a lungul drumului și eu conduc mai departe spre nord și mă întreb de ce stau copiii singuri acolo la marginea drumului, de ce nu e niciun adult cu ei? de ce nu are nimeni grijă de ei? îmi zic și îi văd stând la marginea unui drum îngust de țară, și mai jos de drum, mai încolo de copii, deasupra Plajei, se află o casă micuță albastră, și mai sus pe drum, după casa cea albastră, e o curbă care înconjoară Vechea Colină și unde virează mașini în viteză, îmi zic și mă gândesc că poate cei doi copii o să iasă pe drum? îmi zic și văd că în mijlocul drumului e o baltă mâloasă și Sora dă drumul mâinii lui Asle și sare în drum, în baltă, și începe să sară cu picioarele în ea și apa murdară începe să-i stropească picioarele și rochița, din fericire au cizme în picioare, se gândește Asle și îi zice să nu are voie să facă asta și Sora zice că e așa distractiv, să vină și el să se bălăcească, zice ea și Asle zice că uite cum se murdărește, n-ar trebui să facă asta, ce-o să zică Mama? o să se enerveze, o să țipe, zice Asle, dar Sora se face că nu-l aude și sare în continuare în băltoacă și rochița îi e aproape plină de apă murdară, e plină de pete cenușii, observă Asle în timp ce stă acolo uitându-se și îi zice că gata, termină, nu numai că se murdărește din cap până-n picioare, dar e periculos să stai în mijlocul drumului, oricând poate veni o mașină, trec mașini tot timpul, cine știe dacă șoferul o vede și, înainte să-și ducă gândul până la capăt, Asle sare în drum și o prinde pe Soră de braț și ea urlă și el o trage pe partea cealaltă a drumului și ea urlă în continuare și zice că vrea să mai sară și Asle zice că n-are voie, uite ce are pe rochiță, uite cum s-a murdărit, zice și Sora se uită în jos la rochiță
Da, zice ea
și pare că se va pune pe plâns
Și era așa frumoasă, așa frumoasă și albastră, zice ea Uită-te ce-ai făcut, zice Asle
și vede că Sora începe să plângă și-i zice să nu plângă,
nu e așa tragic că s-a murdărit, se poate spăla, și Mama nici nu se va supăra așa de tare, poate să spună că a fost vina lui, că el i-a zis să iasă pe drum și să sară în baltă, așa că el va fi certat și nu ea, zice, că pe el îl ceartă Mama indiferent de ce
face sau spune, zice și Sora își șterge lacrimile și Asle zice că nu-l deranjează să fie certat, nu, și se gândește că acum face puțin pe cocoșul, da, asta se gândește
Dar rochița e murdară toată, zice Sora
și începe din nou să plângă
Păi, dacă ești așa proastă, zice Asle
și, când zice asta, Sora începe de-a dreptul să urle Îmi pare rău, n-ar fi trebuit să zic asta, zice Asle N-am vrut, zice
Nu ești proastă, nu, ești drăguță și bună și pricepută și deșteaptă, zice el
și Sora se smiorcăie puțin și Asle zice că totul se rezolvă, o să fie bine, zice, dar, zice, măcar acum a învățat că nu e voie să facă așa ceva, nu când ești îmbrăcat în hainele bune, zice și Sora nu zice nimic și stau acolo și Sora îl ia de mână și rămân nemișcați acolo și Asle se gândește că sigur vor fi certați, el va fi certat, fiindcă Mama se va enerva foarte tare când va vedea cum și-a murdărit rochița, ba chiar intenționat, se gândește Asle, și el care i-a promis că va spune că el a făcut-o să sară, că el a rugat-o să meargă în mijlocul drumului și să bată cu picioarele și să sară în băltoacă, asta i-a promis, deci trebuie să se țină de promisiune, se gândește Asle și, chiar dacă nu îi pasă atât de mult că va fi certat, nici nu poate spune că abia așteaptă, se gândește, deci în orice caz nu trebuie să se întoarcă acasă imediat, își zice, poate găsesc ceva de făcut
Ce-ar fi să mergem la Vechea Colină, poate găsim afine coapte acolo? zice el

Țigan țăndări

 

Valeriu Nicolae
Țigan țăndări
2022



***
Intro

 
Valeriu Nicolae este jurnalist, scriitor și activist pentru drepturile omului. A lucrat cu migrați și refugiați în Europa, Turcia și Liban, a condus numeroase traininguri pe tema instituțiilor europene pentru organizații guvernamentale, ONG-uri și companii multinaționale și deține o firmă ce oferă traininguri de comunicare și diplomație pentru instituții financiare, ministere de externe și organizații din Europa, Africa și Asia.

Activitatea sa la Bruxelles a dus la adoptarea unor serii de strategii europene și naționale în domeniul social. În 2007, împreună cu actualul vicepreședinte al Uniunii Europene, Frans Timmermans, a inițiat una dintre cele mai eficiente campanii împotriva rasismului. În 2009 a fondat și a condus, până în 2013, fundația Policy Center for Roma and Minorities și este cofondator al Coaliției pentru o Strategie Europeană pentru Romi. Din 2012, vreme de trei ani, a fost directorul regional al celui mai mare ONG care lucrează cu refugiați - World Vision. În 2016, în timpul guvernului tehnocrat, a fost consilier de stat și secretar de stat. În 2017, a fost reprezentant special al secretarului general al Consiliului Europei.

O bună parte a veniturilor sale din ultimii 15 ani a fost folosită pentru a ajuta copiii săraci din Ferentari să rămână în școală. Pentru eforturile depuse în Ferentari, Valeriu a primit premiul onorific World's Children's Prize Award de la regina Suediei (2018).

În 2009, campania de promovare a cititului în comunitățile sărace inițiată de Valeriu Nicolae a primit premiul doi în cadrul unei festivități în New York. A primit și Premiul Parlamentului European pentru "Cetățeanul Anului" (2013) și Premiul UNICEF pentru cel mai bun proiect în sport și educație, pentru munca sa cu unii dintre cei mai vulnerabili copii (2012). Este unul dintre producătorii filmului documentar Toto și surorile lui (2014). Are un masterat în diplomație acordat Summa cum Laude de Universitatea din Malta. A prezentat peste o sută de lucrări științifice la conferințe naționale și internaționale. A publicat trei cărți, două în engleză și una în italiană. Scrie săptămânal în Dilema veche, precum și în Libertatea și pe platforma Ziare.com.

*

 Am pus în cartea asta cam tot ceea ce am eu mai bun. E și despre copilăria mea ca o minune dar și despre adulți țandări. Am râs mult când am scris-o dar are și părți complicate și deloc confortabile. Am povestit lucruri pe care nu am mai îndrăznit să le povestesc vreodată. Sunt în ea câteva bucăți țepene și cel mai probabil prea crude din mine.

Cel mai frică mi-a fost după ce am tipărit cartea. Mi-a fost teamă de tine, cel sau cea care o citește. Nu de alta dar țăndările din mine nu sunt deloc șlefuite. Mi-a fost frică deși nu sunt deloc obișnuit cu frica. Încă îmi mai este. Dar mult, mult mai puțin decât mi-a fost.
 

 *

Această carte vine în sprijinul proiectului Grădinița bună din cadrul Asociației Casa Bună, al cărui fondator este Valeriu Nicolae. Puteți dona către Asociația Casa Bună la: donatii.asociatiacasabuna.ro

Fragment

Lumina explodează. Lumină albă puternică. Pielea ta e închisă, iar a mea și mai închisă. Porți cămașa mea - una albă și puțin transparentă. Tocmai te-am sărutat pe burtă și ochii îți sunt aproape de un verde limpede.

Zgomotul strident al unei mașini lovite. Cineva mă înjură. Mașina miroase brusc a tine, imaginea se oprește și te văd în biroul tău nervoasă ca naiba. Porți un costum gri. Arăți obosită dar tot înnebunitor de elegantă. Pierzi energie cu o viteză foarte mare și ignori că ți-am dat ceva ce ar trebui să te ajute. Pandantivul este de fapt un talisman împotriva coșmarurilor dar tu nu crezi în prostia asta. Pietrele stau într-un dulap și devin tot mai întunecate. Au nevoie să vadă soarele la fel de mult cum ai și tu. Și au nevoie de pielea ta. Și tu ai nevoie de asta.
 
- Am probleme cu respirația, Val.

Casă - un sistem audio bun. Tu plângi. Se aude un cântec No Light No light care începe brusc și tare. M-am rătăcit. Nu știu unde sunt și ce mi se întâmplă. Respirația se accelerează și sunt deasupra ta. Suntem amândoi suspendați în aer. Eram în pat dar acum tu ești la 20-30 de centimetri deasupra patului. E un coșmar. Se aude muzica de pe telefonul meu și eu visez. Încerc să mă calmez. Tu te sperii.

- Acum câteva sute de ani totul putea fi explicat prin magie. Totul. Totul era despre diferite descântece, poțiuni, vrăji. La începuturile perioadei creștine apostolii erau considerați magicieni. Isus era magic
- Val de ce îmi spui toate astea?
- Pentru că trebuie să te calmez.
- De ce?
- Mă omori - ești o vrăjitoare și în ciuda faptului că o știi, ignori asta.
- Ce încerci să îmi spui Val?
- Că ești foarte intensă și că mă poți omorî.
- Nu crezi asta.

Geta credea că e vrăjitoare. O vrăjitoare toxică. Și apoi a descoperit că și eu eram la fel ca ea, doar că eram mai tânăr și mai deștept. Tradiția spune că vrăjitoria se transmite doar la femei. Și-a dat seama că atunci când eram furios pe mama, ea se îmbolnăvea. Că îi puteam prelungi somnul lui taică-miu. Că putem să vindec câinii. Că știam multe despre corpul oamenilor și despre plante fără să învăț mare lucru.

Oamenii pe care îi uram au dus-o din rău în mai rău. Oamenii pe care i-am plăcut au devenit dependenți de mine. După ea, am realizat și eu asta. Nu mi-a spus-o niciodată. Știa că eu știu.

Am învățat să nu urăsc oamenii. Am învățat să îmi amorțesc emoțiile și să fiu indiferent. Problema rămâne cu oamenii pe care îi plac. Și tu ai observat asta foarte repede.

Semeni foarte mult cu Geta. Doar că ești mai puternică și mai deșteaptă. Cred că mama o să își dea seama. Și va ști că ești din aceeași specie ca Geta și ca mine. Și sunt curios care o să fie reacția ei.

Copilul tău nu ar fi știut niciodată. Probabil că nici tu. Aste e ce am văzut și ce m-a speriat.

Ai vrut o revelație. Consideră că asta e una.

1.

Mama plânge sub plapumă ca să nu o văd eu. Stihiile nu plâng și nimic nu le prea poate învinge. Numai că a fost un an cumplit pentru ea. Dobre, numele pe care îl voi descoperi cu stupoare pe certificatul meu de naștere din Caransebeș peste câțiva ani, a căutat-o tot anul. Dobre este cel mai probabil iubirea vieții ei. Un dobitoc abuziv, dar fără calitățile de bețivan rasist care îl fac remarcabil pe tata. Dacă e să mă iau după unchiul Ghică, în plus, Dobre e de-al "nostru", adică țigan. Mama tocmai și-a luat niște înjurături tradiționale de la tata care a plecat pilit regulamentar la lucru pentru tura de noapte.

Mama a fost o victimă a violenței domestice. De obicei trecea rapid peste abuzurile verbale și peste amenințări. Tata a vrut s-o omoare cu un topor. L-am oprit eu. Atunci ne-am pus amândoi încuietori la camerele noastre. Mama a fost o femeie frumoasă pe care au urâțit-o rasismul idiotului cu care s-a recăsătorit și viața de fiecare zi. Ar fi putut lejer să fie orice, numai că a trebuit să muncească de la 16 ani.

Încă de puștoaică, a trebuit să se descurce de una singură într-o lume deloc prietenoasă cu o țigancă. A avut grijă de toată lumea din jurul ei. Încă are. În momentele alea în care ceda și se oprea, toată agitația din capul meu dispărea. Mă speriam. Dispariția tornadei din apartament lăsa mult prea mult loc și nu știam cum să mă port. Încercam să o amuz cântând. Răgind, ca să fiu mai corect, că de cântat nu am fost nicicând în stare. Se uita prin mine și mă ruga să o las un pic singură.

Plângea pe ascuns. Să nu o vedem noi, copiii ei, și mai ales să nu o vadă catastrofa care îi era bărbat. Pentru câteva zile, era îngrozitor de trist la noi în casă. Mama aia de oțel, mama aia care la 1,38 era spaima tuturor bărbaților din familie, cea care mânuia fărașul de fier mai bine decât Mihai Viteazul sabia, mama cea fără buton de oprit, dispărea ascunsă în camera ei.

Crede că nu știu ce se întâmplă cu ea, dar i-am auzit pe Nini și Ghică vorbind despre Dobre cu ceva luni în urmă și am auzit-o de două ori vorbind cu Dobre la telefon. E ziua ei mâine și a făcut tort să ducă la serviciu. Plapuma se mișcă sacadat că plânge tăcut dar cu tot corpul. Mă duc și o iau în brațe prin plapumă. Îmi dau seama că am crescut mult de când am luat-o în brațe. Stihia mai mare decât viața pare acum mică și fragilă. Îi spun că o iubesc și că orice s-ar întâmpla o să fiu lângă ea. Sunt probabil patru, cinci ani de când nimeni nu i-a mai spus că o iubește.

A stat cred două minute nemișcată sub plapumă cu mine îmbrățișând-o. M-a împins apoi la o parte și s-a apucat să facă ouă umplute. Probabil atunci a decis că n-o să-l părăsească pe tata. Nu i-am mai spus că o iubesc timp de vreo 20 de ani, că la mama nu e cu smiorcăieli și efuziuni sentimentale. Am fost sigur că știa. Așa cum am știut și eu dintotdeauna că sunt cea mai mare parte a inimii stihiei fără ca ea să fi trebuit să mi-o spună vreodată. I-am făcut cadou mamei un caleidoscop. I-a plăcut tare mult. Cartea asta este scrisă ca un caleidoscop pentru ea.

*

Îl sărută și creierul lui o ia razna rău.

Și brusc e din nou în Wye unde Greg și Katy cântă Amazing Grace și el e la un pas de suicid. E un apus de soare care însângerează tot în jur și lumina tremură.

Amintiri adictive.

Buzele ei sunt uscate. Timpul încetinește și e din nou în lumea aia ridicolă în care toate se simt violent. Simte imperfecțiunile pielii ei. Ambii au buzele uscate rău. Și miroase iarăși a mare sărată, nisip și mentă proaspătă. Miros de prăbușire. Ea respiră din ce în ce mai rar. Se aude cântecul de rugăciune, lălăit și calm.

Allahu Akbar, Allahu Akbar
Allahu Akbar, Allahu Akbar
Ash-hadu an' la ilaha ill Allah

Tresare puternic. Șoptește Mashallah.
- Nu înțeleg.

Are un zâmbet trist tare.
- Ce vrea Allah să se întâmple s-a întâmplat.

Pupile sunt dilatate la maxim și respiră acum accelerat. E tare frumoasă.
- Nu știu ce treabă are Allah aici dar dacă e implicat atunci probabil avem o șansă amândoi să ieșim bine din asta.

Se plimba aiurea prin Bazarul din Istanbul când a auzit-o strigându-l. A recunoscut vocea nu și pe ea. E prima oară când o vede fără hijab și abaya. Are o rochie înflorată cu mult albastru și îi zâmbește cu toată gura. Probabil s-a holbat la ea căci zâmbetul riscă să se transforme în râs.
- Aișa.
- Tarzan.

Râde acum din toată inima.
- E indecent să râzi așa în Doha.
- Nu sunt în Doha!

Nu s-a dus la ce avea de făcut ziua aia ci a stat cu ea și i-a arătat locurile frumoase pe care le știa în Istanbul. A dus-o pe terasa de la London Hotel și la cafeneaua de pe strada cu probabil cea mai frumoasă priveliște a Bosforului. I-a spus că i-a plăcut tare pe terasă. Au mâncat înghețată în cartierul armenesc și supă de linte și lipie cu brânză la Adalar. Și-a reamintit de Ais din Chicago și i-a spus povestea cu ea.

Întotdeauna ei i-a spus Sheika. Numele ei se scrie Aisia. Se citește la fel numele indiferent dacă îl citești din stânga sau din dreapta. Ea i-a spus asta mândră. Dacă citești numele de la mijloc și într-o parte și în cealaltă se citește Sia și-a dat el seama. Și Ais citit invers tot Sia dă.

I-a spus că a fost o vineri ca niciuna înainte. Că dacă cineva i-ar fi spus că va petrece o zi cu o prințesă arabă, o prințesă arabă de adevăratelea, în Istanbul, i-ar fi recomandat un ospiciu.
- Ai putea să fii omorât pentru asta.

Zâmbește când spune asta.
- Cel mai probabil m-ar ierta după ceva timp prin pușcărie. Oricum nu cred că aș mai fi primit în Doha curând. Am citit legile. Noroc că nu prea le aplicați. Îți chem un taxi?
- Mă descurc. Deja ți-ai luat porția de risc pe ziua de azi.
- Ești și mâine aici?
- Da
- Mic dejun la London Hotel pe terasă?
- Da

S-a uitat lung după ea când a plecat. S-a întors și i-a făcut cu mâna.

S-a întâlnit cu ea pe holul hotelului. El își deschidea ușa și ea ieșea de la lift. Au înghețat amândoi. Nu a întrebat niciunul unde stau în Istanbul. De fapt el era convins că avea apartamentul ei ca mai toți din familia regală. Era foarte palidă.
- Ți-e rău?
- Da.

S-a prins că este în ditamai rahatul când și-a dat seama că are o prințesă arabă întinsă pe patul lui. O prințesă căreia îi era rău.
- Ar trebui să chem un doctor.
- Nu poți să chemi un doctor. O să-mi treacă.

A început să îi spună o poveste cu un șoim în deșert. Și iarăși lucrurile o iau razna.

Am 16 ani și Geta urlă la mine că sunt un idiot. Că mă cred mai deștept decât sunt și că toate prostiile mele cu probabilități și matematică nu dovedesc nimic. Am descoperit că-l înșela iarăși pe Karol. Și că mințea îngrozitor despre o mulțime de lucruri.

ȘI DACĂ NU SUNT COINCIDENȚE! Și dacă ar fi cum zicea bunică-ta că sunt niște oameni foarte vechi. Care sunt defecți. Ei nu dispar ca ceilalți. Rămâne întotdeauna ceva care nu se șterge din ei. Continuă în alții. Și dacă și tu ești așa? Oamenii ăștia sunt forțați să se lovească unul de celălalt. Și o să te lovești și tu de ei și nu e nimic ce poți face să oprești asta, tâmpitule!

O văd și o aud clar în cap pe Geta cum îmi zice asta. Știu exact cum era îmbrăcată și unde era când a țipat la mine.

Nu am crezut că există vrăjitorie. Nu am crezut nici măcar că Geta era convinsă că ar fi vrăjitoare deși ea era convinsă de asta. Mi s-a părut stupidă ideea că eu aș putea fi ciudat sau că există lucruri care nu pot fi explicate. Geta mi-a spus în ziua aia o poveste cu un șoim și deșert.

Și iarăși sunt în camera de hotel.
- Noi, al Thani, credem că există vrăjitori.

Culorile se distorsionează ușor și aude un țiuit. Inima care o ia razna.
- Am mai auzit povestea asta o dată.
- Știu.

Sărutul îl face din nou praf.

Apoi muezinul și rugăciunea lui

Noaptea care moare încet. O mulțime de detalii. Lumina hipnotică, culorile similare ale corpurilor lor, eleganța ei naturală.
- Poți să oprești timpul?
- Un pic. Îndeajuns încât să nu murim.

Are picioarele lungi și foarte frumoase. Îl sărută iarăși și lumea se oprește.

Și sunt brusc cu mulți, mulți ani înapoi.

Textele tale despre iubiri trecute sunt frumoase dar mie îmi dispare toată energia prin picioare și nu mai respir. Poate că e trist pentru mine că din toți bărbații pe care i-am cunoscut în viața mea, într-un fel sau altul, chiar și cel de care m-am îndrăgostit prima dată în liceu, nu pot să îmi amintesc de niciunul în afară de tine. Sau să pot spune că am iubit pe cineva atât de mult. Așa ca tine de atâtea ori. E greu că te tot întorci la amintiri trecute, pare că ce ai nu îți e la fel și nicidecum suficient.

Ești praf. Sunt rupt, rupt după tine. Nimic comparabil cu ceea ce a fost în trecut.

Disconnect