luni, 18 aprilie 2022

Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim

 

László Krasznahorkai
Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim
Editura Pandora M, 2022

Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



 ***
Intro

László Krasznahorkai (n. 1954) este unul dintre cei mai cunoscuți prozatori și scenariști maghiari contemporani. A absolvit filologia cu o teză despre opera scriitorului Sándor Márai și, după definitivarea studiilor, și-a câștigat existența ca scriitor profesionist. A avut o strânsă colaborare cu celebrul regizor maghiar Béla Tarr, în urma căreia au rezultat filme precum Satantango sau Calul din Torino. Este laureatul unora dintre cele mai importante premii din Ungaria și străinătate, printre care se numără Man Booker International Prize, Best Translated Book Award, National Book Award for Translated Literature sau Europäischer Literaturpreis. În colecția Anansi. World Fiction urmează să apară romanul său din 1985, Satantango.

Considerat astăzi unul dintre cei mai importanți prozatori și scenariști maghiari contemporani, László Krasznahorkai s-a aflat constant pe listele autorilor finaliști la Nobelul literar din ultimii ani. Tradus și recenzat elogios de publicațiile din întreaga lume, Krasznahorkai este unul dintre puținii scriitori central și sud-est europeni despre care nume importante ale literaturii și eseisticii contemporane au scris în termeni elogioși.

Pretextul romanului îl constituie întoarcerea baronului Béla Wenckheim în orașul său natal din Ungaria, după o lungă perioadă de exil petrecută la Buenos Aires, de unde a fugit din cauza datoriilor imense lăsate în cazinouri. Dorința lui secretă este să se împace cu iubita din liceu, Marika. Ceea ce urmează însă este o simfonie a confuziei, o înlănțuire de evenimente haotice în care sunt angrenați politicieni de provincie și infractori mărunți, dar și un straniu Profesor, un savant de renume mondial care cercetează mușchiul de copac și încearcă să se detașeze, în izolare, de orice formă de gândire. Fără să știe, locuitorii orașului se află pe marginea abisului, a morții iminente care se apropie pe ritmurile melancolice și isterice ale ceardașului.

Câștigător al Booker International 2015 / Câștigător al National Book Award 2019

"Apocaliptic, vizionar, nebunesc." (Publishers Weekly)

"Una dintre realizările supreme ale literaturii contemporane." (Paris Review)

"Krasznahorkai este maestrul maghiar al apocalipsei, comparabil cu Gogol și Melville." (Susan Sontag)

"Universalitatea viziunii lui Krasznahorkai o rivalizează pe cea a Sufletelor moarte gogoliene, cu mult deasupra preocupărilor inferioare ale literaturii contemporane." (W.G. Sebald)

"Am declarat de o mie de ori că vreau să scriu o singură carte. Acum, cu Întoarcerea..., pot pune capăt poveștii." (László Krasznahorkai)

Fragment

Va părăsi orașul, a spus rotunjindu-și ochii, iar spectatorii de la Biker s-au holbat cu răsuflarea tăiată la ochii aceia larg deschiși, va pleca, a spus, și acum nu s-a mai uitat la reporter, ci direct în obiectivul camerei, pentru că de-acum înainte ăsta nu mai e un caz personal, ci unul oficial, ea a făcut reclamația, după care speră că, din punctul ei de vedere, cazul e încheiat, cel puțin în ceea ce privește îndatoririle oficiale, în schimb ar vrea să mai repete încă o dată începutul, anume că inițial venise pentru a încheia public, odată pentru totdeauna, o problemă personală și n-ar vrea să plece fără să fi rezolvat asta, așa că, și-a strâns buzele, făcând o pauză semnificativă și întorcându-se cu totul înspre camera de filmat, dar n-a continuat fraza, ci, după această pauză scurtă și de efect, comutând de la vocea blândă de până acum la una tăioasă și categorică, a spus că ea e o copilă trădată și abandonată care a venit aici ca să dezvăluie adevărul, să le atragă atenția să nu creadă în aparențe, căci omul pe care aici toată lumea îl admiră ca pe un savant de renume internațional, pentru cercetările sale de renume internațional, ba chiar mondial, referitoare la briofite, și la care chiar și ea, în ciuda celor întâmplate, până ieri s-a gândit ca la un tată, nu merită, i-a tremurat buza de jos, nici admirația dumneavoastră, nici onoarea de-a se putea numi tatăl meu, recunosc, au scos scântei ochii ăia de neon, de un albastru deschis, deja cunoscuți publicului dintr-o ediție anterioară a telejurnalului, că am venit aici, în studioul acestei televiziuni de excepție, pentru a vă aduce la cunoștință, tocmai în orașul în care el se bucură de atâta respect și admirație, că acest om nu mai este tatăl meu, mă aflu aici pentru a declara public că acum eu îl reneg pe acest om care, timp de douăzeci de ani, m-a renegat pe mine, îl reneg și nu-l mai recunosc drept tată, nu mai vreau să-i port numele și declar că de-acum încolo nici el n-are dreptul, nicicând și în nicio împrejurare, să mă numească fiica lui, este un infractor ordinar și pe deasupra înarmat, un ipocrit, un escroc bălăcindu-se pe nedrept în propria-i faimă, un troglodit de fute-mușchi, a șoptit fata spre camera de filmat, iar pe fața publicului de la Biker se vedea că sunt topiți de plăcere, spuma a încremenit pe berea din halbe, halbele de bere, în mâinile lor, iar mâinile lor, în aer, atât era de concentrată atenția cu care cei din Biker o urmăreau pe fată, televizorul era sus, montat pe un suport de metal, în colțul de lângă intrare, la îmbinarea dintre tavan și pereți, gâturile erau înțepenite, de vreo zece minute aceste gâturi nu s-au mai mișcat deloc, deoarece au simțit cu toții că plutește în aer ceva foarte important, iar până acum s-a dovedit că, mai devreme sau mai târziu, aceste chestii foarte importante îi vor afecta pe toți și încă foarte mult, au fost deci cât se poate de atenți, însă această atenție încordată i-a obosit, drept urmare au încercat să extragă esențialul din vorbele fetei, cum ar fi de exemplu că ea cere o pedeapsă exemplară pentru tatăl ei, având în vedere tot ce făcuse el, și că ea n-o să-l viziteze la închisoare, unde în mod sigur o să ajungă, și că ar vrea ca el să crape acolo unde-i e locul, și că ea speră că acolo, într-o celulă împuțită a închisorii, pe un prici jegos, acolo o să putrezească năpădit de mușchi și de licheni, în acest punct atenția încordată a cedat brusc, poanta asta a dărâmat-o precum apele umflate, digul, adică toți au izbucnit în hohote de râs, pur și simplu n-au mai rezistat tensiunii, rânjind și hăhăind și hohotind, trântind halbele de bere pe tejghea și chircindu-se de râs, numai șeful a rămas liniștit, cu cotul drept sprijinit de tejghea, pe fața lui nu se vedea decât un fel de concentrare sumbră, în timp ce restul nu mai putea de atâta veselie, el se uita cu o privire fixă la televizorul de pe perete, ca unul care n-a perceput cu adevărat, n-a înțeles ce s-a spus acolo sau de parcă s-ar gândi deja la modul în care va aduce la cunoștința celorlalți că, deși lucrurile încă nu sunt clare, totuși este vorba de o gravă eroare, asta n-a fost o poantă, n-a fost o confruntare cu adevărul, ci dimpotrivă, aici tocmai a avut loc o defăimare de neiertat, iar ei, ca o comunitate serioasă ce sunt, vor trebui să dea replica la unison, ca de obicei.

Sufletul curat și coloana verticală, dacă le ai pe astea, se putea citi pe pagina web discursul pompos, de recrutare, atunci poți să ni te alături, ba, mai mult, ești omul nostru, pentru că o persoană cu un astfel de suflet și o astfel de coloană trebuie să considere intrarea în rândurile noastre de-a dreptul ca pe o datorie, nu contează ce motocicletă ai, poți să vii și cu un MZ sau cu o motoretă Berva, la noi nu contează câți ani are Kawasaki-ul tău sau câți ani Honda, la noi contează un singur lucru, sinceritatea și idealul, dacă simți astea două în tine, bătea toba pagina de web, atunci locul tău e printre noi, veniți deci, cu Kawasaki sau Berva, e totuna, însă n-a fost totuna, n-a fost deloc totuna, pentru că bineînțeles aproape toată lumea a venit cu Kawasaki și Honda și Kawasaki și Yamaha și Suzuki și Kawasaki și Honda, cele mai populare și mai frecvente fiind Kawasaki 636 de circa opt-zece ani și T2R de la Yamaha, aproximativ de aceeași vârstă, dar erau și câteva Honda Varadero și, evident, GSF Bandit și Hayabusa de la Suzuki, dar asta nu înseamnă, a explicat așa zisul șef, că numai din astea poți să ai, însă noi te putem ajuta să ai, există shopul ăsta, dar numai pentru membri, unde găsești de toate, de la tot felul de chestii din piele până la brâuri și de la mănuși Sixgear și Difi Viking până la cizme Forma Ice, nu trebuie să plătești pe loc, se-nțelege de la sine că membrii beneficiază de credit, care trebuie plătit frumușel, puțin câte puțin dacă vrei, dar trebuie plătit, că de n-o faci, părăsești comunitatea, iar dacă ai datorii și ești în afara comunității, o să te coste, iar prețul e mare, să reții asta de la bun început, pentru că apartenența la noi presupune și simțul datoriei și, am spus-o de nenumărate ori, acest simț al datoriei trebuie să izvorască din interior, și e bine să-ți fie clar că aici nu-i parc de distracții, nici grădiniță, aici e o comunitate care presupune forță, dacă prin asta înțelegi că trebuie să știi să exprimi forță, atunci ai înțeles bine, ba chiar trebuie să înțelegi bine că nu-i vorba doar de weekenduri de motocicliști sau că nu facem altceva decât să defilăm și să luăm curbele aiurea, ca gâștele, noi avem sarcini, deoarece pentru a ne atinge țelul întâi trebuie să curățăm drumul pe care căutăm cinstea și omenia, pentru că pe omul pur îl căutăm, și calea o căutăm, de aceea nu faci rău dacă te gândești bine înainte de a ni te alătura sau nu, căci după aia nu mai e căașașipedincolo, și până te gândești, exersează imnul, pentru că noi avem și un imn, acest imn, așa că fă bine și învață textul, chiar dacă n-ai voce, învață-l, bagă-ți-l în cap, că de nu o să ți-l băgăm noi și asta o să doară, învață că

Duduie motorul, kilometrii scad
Oare țara noastră s-a făcut mai mică?
Îmi urăsc vecinii mutra de nomad,
Chiar dacă dreptatea,-n suflet mi-e amică.

Gata cu pavajul, iată-s pe fâșie,
Dincolo m-așteaptă patria răpită,
Dorul de pierduta-mi țară mă sfâșie,
Oaspete-s acasă, jalea mi-e cumplită.

Nu-i departe ziua când dreptatea-nvie,
Șoim de aur zboară peste vechea-mi casă,
Soarele o scaldă în lumină vie,
În străvechea-mi țară sunt din nou acasă.
 (Traducere de Șerban Foarță)

Acesta e un instrument periculos, i-a explicat instalat în scaunul lui, pentru că de-ndată ce a intrat în coșmelie, de data asta într-un palton lung de piele, a și tras, întorcându-l, scaunul de bucătărie de la așa-zisa fereastră, s-a așezat, iar el iarăși era nevoit să stea în picioare în fața lui și să tacă, ia vedeți, domnule Profesor, imaginați-vă, aici e corpul instrumentului, dinadins mă feresc de el, a adăugat zâmbind, deși era mai bine să nu fi zâmbit, dinadins, ca să spun lucrurilor pe nume, dacă înțelegeți de ce, na, deci aici la mijloc, vedeți, dar de fapt știți deja, la urma urmei l-ați folosit destul de bine, na, dar pe ăsta îl vedeți, a întrebat, scoțând încărcătorul imaginar, iar din el, dându-i un bobârnac cu degetul mare, un cartuș imaginar, pe care și l-a pus în palmă, vedeți acest cartuș, l-a întins spre el ca să-l vadă mai clar, iată, ceea ce și dumneavoastră cunoașteți foarte bine, ei, dar știați că ăsta are aici, în partea de jos, o pulbere, un fel de praf de pușcă, care are un dublu rol, primul, a zis, indicându-i partea de jos a cartușului, pentru a propulsa cu putere muniția prin țeavă, iar al doilea, care necesită mai puțină energie, pentru a înlesni ieșirea următorului cartuș din încărcător, înțelegeți, ei, precis că înțelegeți, iar acum, acestea fiind clarificate, cred că puteți înțelege că asta nu-i o nouă specie de briofite din Oceanul Pacific descoperită de domnul Profesor, ci o armă periculoasă, iar o armă periculoasă ca AMD-65-ul nu poate rămâne aici, pentru că s-ar putea să fiți totuși vizitat, iar în cazul ăsta e mai bine s-o rezolvăm altfel, așa s-a hotărât, deci îl roagă foarte mult, l-a rugat foarte mult, așezat în fotoliul lui și scărpinându-se pe sub barbă, să rețină bine fiecare cuvânt pe care i-l va spune, pentru că de-acum totul trebuie să decurgă conform planului stabilit, deci când o să vină și o să vă ia la întrebări, dumneavoastră le veți arăta un pistol de alarmă și le veți spune că ăla e cel cu care ați tras, și nu altul, pentru că dumneavoastră nu sunteți de vină că scribălăii ăia s-au speriat atât de tare, deci le spuneți că tocmai de-aia aveți pistolul ăsta, pentru a speria, altă pagubă nu provoacă și aveți dreptul să-l dețineți și fără autorizație, e clar, a întrebat răbdător oaspetele, apoi din buzunarul interior al hainei lungi de piele pe care o purta a scos de data asta o chestie de forma unui pistol, poftim, i-a spus, ăsta-i pistolul dumneavoastră de alarmă, doar apăsați pe trăgaci și gata, funcționează, apoi s-a ridicat și l-a întrebat, gârbovit cum era, coșmelia fiind prea joasă pentru el, că unde-i ADM 65-ul ăla, fără drept de apel, și-a dat seama imediat că, respect încolo sau încoace, individul ăsta n-o să-l întrebe și a doua oară, așa că părea mai sănătos ca, fără discuții, să se ducă și să scoată frumușel arma de sub grămada de haine și să i-o dea cu tot cu cartușele rămase, au și dispărut imediat pe sub paltonul lung de piele, și la fel de sănătos părea și să nu aștepte întrebarea cum că unde sunt cartușele goale ci, fără o vorbă, să-i facă semn să-l urmeze, așa că au ieșit și s-au dus în spatele coșmeliei, lângă stiva de Hungarocell, unde el a scos din ascunzătoare punga mare de plastic, românească, celălalt a luat-o, a dus-o la motocicletă și a aruncat-o în cufărul atașat deasupra roții din spate, apoi o vreme a rămas lângă motocicletă, fixându-l cu privirea aia care, încă de data trecută, îi înghețase sau trebuia să-i înghețe sângele în vine, apoi și-a dres vocea, i-a întins mâna și i-a spus că o să se vadă în curând pentru că, de la ultima lor întâlnire, în oraș au avut loc mari schimbări, cică urmează să sosească cineva demult așteptat de toți, așa că totul s-a schimbat, azi e altfel decât fusese ieri, drept urmare toată lumea pariază pe mâine, și-a pus casca pe cap, a încălecat pe șa, și-a aranjat paltonul lung de piele cu ADM 65-ul în buzunar, cu un gest lejer și-a pornit Kawasaki-ul, ieșind cu spatele și băgându-l din prima în viteză mare și a dispărut de parcă n-ar fi fost, alunecând printre tufele de măceș cu atâta îndemânare, încât nici creanga n-a mișcat în urma lui.

Putea să lege corcitura asta, a mârâit către câinele uriaș în timp ce se lupta cu el, dar ca de obicei javra asta era numai pe moment interesată de noii veniți, după aia înceta cu mârâiala și hârâiala, lăsându-l în plata Domnului pe intrus și, de parcă s-ar fi plictisit de datorie, se căra, era bătrân, era bolnav, pe jumătate orb, îi cădea și părul, se ducea și se culca în cușca lui, iar el a luat-o pe cărarea pavată cu bucăți de beton până la intrarea în clădirea fermei, a bătut o dată, a bătut de două ori, a bătut de trei ori, dar degeaba a așteptat să apară țăranul, n-a apărut, așa că a continuat să bată în ușă cu toată puterea, a și strigat că unde e, ce face, doarme, să deschidă odată, dar nu i-a deschis nimeni, și atunci a apăsat la întâmplare clanța, constatând că ușa nu era încuiată, ceea ce era foarte ciudat, căci țăranul, de când îl cunoștea, niciodată nu-și lăsase ușa descuiată, nici măcar atunci când era mort de beat, nu înțelegea ce s-a întâmplat, s-o fi tâmpit în harababura asta sau ce, a întrebat cu voce tare de parcă ar fi vorbit cu el, ca pentru a-i semnala că deja ajunsese în bucătărie, însă nu i-a răspuns nimeni, bucătăria era goală, iar situația într-adevăr destul de neobișnuită, știa că așa devreme, la 7:18 dimineața, nu prea pleca de acasă, animale nu mai avea demult ca să trebuiască să le dea de mâncare, nici unelte nu mai repara, de casă niciodată nu avusese grijă, iar la crâșma din oraș mergea nu pentru că n-ar fi avut destulă băutură și acasă, căci după cum povestea la toată lumea, el acasă o bea pe-a lui, n-are nevoie de nicio poșircă, atunci ce se-ntâmplă aici, a întrebat încă o dată domnul Profesor, dregându-și vocea și tușind și strigând, aloo, pe unde sunteți, ieșiți de-acolo, dar tot nimic, a intrat în camera de oaspeți, nimic, a intrat în cămară, nimic, tocmai voia să închidă ușa, când a auzit un scâncet, a intrat din nou, nimic, când să iasă și a doua oară, iarăși scâncetul, s-a întors în cămară și atunci a descoperit ușa din perete ascunsă după niște scânduri de vreo trei metri, intrând pe ușa aia, l-a zărit pe țăran zăcând pe podeaua de chirpici, în mijlocul unei băltoace de sânge, avea capul zdrobit, ochii nu i se vedeau, nasul nu i se vedea, buzele-i atârnau inerte, zăcea chircit ca un embrion și gemea, părea că mai are suflare, singurul indiciu că trăiește încă era că gemea, a îngenunchiat lângă el, în balta de sânge, încercând să-i îndrepte capul ca să nu se sufoce, căci avea gâtul sucit iar buzele-i atingeau sângele coagulat, domnul Profesor a încercat să-l ridice, dar îi era frică să-l atingă și să-i îndrepte gâtul ca nu cumva să-i facă și mai mult rău, atunci s-a sculat de lângă el, ce să facă dacă nimic nu poate face, s-a dus în bucătărie, a căutat un lighean, l-a umplut cu apă, a luat o cârpă și s-a dus din nou în cămara din spate care probabil că pe vremuri, când mai era ceva de afumat, fusese un fel de afumătoare, cu mare grijă a început să-l spele de sânge pe țăran, a și reușit întrucâtva, deja i se vedeau ochii, nasul, urechile, i-a spălat puțin și părul, după care iar a încercat să-i îndrepte gâtul, chiar dacă n-a reușit prea bine, totuși buzele nu-i mai atârnau în sânge, ce să facă, ce să facă, nu era disperat, în astfel de situații grele întotdeauna își păstra calmul, dar pur și simplu nu mai avea idei, atunci țăranul a schițat o mișcare, nu era cine știe ce, totuși era mai mult decât nimic, țăranul a clipit o dată, apoi încă o dată, ei, și atunci i-a venit ideea să spele sângele din jur, poate ajută, sau poate nu voia decât să tragă de timp în speranța că țăranul o să-și revină, într-un fel așa a și fost, la început doar clipitul, apoi și-a mișcat buzele, de parcă ar fi vrut să spună ceva, apoi o mână, apoi și cealaltă, și tot așa, iar el a stat, așteptând neputincios, nu mai știa ce să facă, nu știa unde sunt rănile, capul îi era total deformat, părea că s-a spart în bucăți, arăta îngrozitor, deodată a articulat cu greu un cuvânt, dar atât de încet, încât trebuia din nou să îngenuncheze și să se aplece spre el, băut, a spus, la care domnului Profesor, în mod cu totul neadecvat, i-a trecut prin cap că, uite, până și în situația asta îi stă gândul la băutură, să-ți stea mintea-n loc, dar și-a dat seama repede că acum nu despre asta era vorba, a fugit iar în bucătărie și a adus un pahar cu apă, i-a dat să bea, a mers foarte greu, {...]

Între apolinic și dionisiac - Ia o piersică. Memoriile unui chef

 

David Chang cu Gabe Ulla
Ia o piersică. Memoriile unui chef
Editura Publica, 2021

 traducere din engleză de Paul Slayer Grigoriu



Citiți un fragment din această carte.

***
Între apolinic și dionisiac - Ia o piersică. Memoriile unui chef

Editura Publica ne propune în Colecția Narator volumul de memorii al chef-ului David Chang. Poate mai puțin cunoscut la noi, David Chang este celebru în lumea anglo-saxonă pentru conceptul său original de restaurant, rețeta de ramen, emisiunile de pe Netflix (Ugly Delicious) și temperamentul său exploziv. Chef-ul cu origini coreene povestește în Ia o piersică despre viața în bucătăriile de lux new yorkeze, despre provocările deschiderii unui nou restaurant, dar mai ales, despre cum să-ți cauți și să îți găsești locul în lume. De aceea cartea aceasta nu este dedicată doar celor care își doresc o carieră în domeniul culinar, ci tuturor celor care de-a lungul anilor nu s-au potrivit într-un loc anume, nu s-au integrat și adaptat din cauza modului lor diferit de a vedea lumea.

Mâncarea și restaurantele asiatice au devenit o obișnuință pentru cei mai mulți oameni, din colțuri diferite ale lumii. Pe vremea când David Chang și-a început ucenicia ca bucătar, ramenul și restul preparatelor cu specific asiatic lipseau de pe piața americană. Lipseau, de asemenea, restaurantele mai puțin scorțoase și cu o aplecare spre experimental. Chef-ul în devenire și-a dat seama la timp că bucătăria clasică nu este pentru el așa încât a riscat și a creat Momofuku. În câțiva ani s-a extins, creând o rețea apreciată de restaurante cu specific asiatic care include Momofuku Noodle Bar, Momofuku Ssäm Bar în Statele Unite, dar și Momofuku Seiōbo în Australia și Momofuku Noodle Bar în Toronto, Canada. Inspirația și-a găsit-o în street food-ul asiatic pe care l-a îmbinat fericit cu cerințele consumatorului american. Au fost ani de experimente, eșecuri și ridicări din propria cenușă. Chang recunoaște că a avut și o doză incredibilă de noroc, ceea ce merită apreciat pentru că reprezintă o raritate printre declarațiile oamenilor de succes.

De-a lungul cărții, David Chang nu mi-a devenit simpatic. I-am citit memoriile cu interes și curiozitate, dar cred că dacă aș fi avut ocazia să mă întâlnesc cu omul Chang nu mi-ar fi plăcut. De altfel, recunoaște că de-a lungul anilor a fost extrem de nesuferit și indiferent la nevoile celorlalți, că a trăit de multe ori la limită și că s-a purtat absolut oribil cu angajații și clienții săi. Personalitatea sa nu este una dintre cele mai simpatice probabil din cauza bipolarității de care suferă și care-l poartă emoțional dintr-o extremă în cealaltă. Se mai adaugă la acest aspect și faptul că are origini coreene, o minoritate care este considerată de multe ori "adiacentă albilor". După cum el însuși declară: "Am crescut străduindu-mă al naibii de tare să mă integrez în societatea albă." Situat între două lumi, este ceea ce numește el un "twinkie", adică galben pe dinafară, alb pe dinăuntru... și pentru o lungă perioadă de timp a avut și un munte de frustrări din această cauză.

Ceea ce nu i se poate nega lui Chang este pasiunea pentru bucătărie și inovație. Pentru el, bucătăria este o artă care se naște din îmbinarea ordinii, frumuseții, adevărului și perfecțiunii cu imprevizibilul și extazul dionisiac. Și exemplifică această filozofie printr-o povestire din restaurantul Seiōbo unde după rutina clasică a felurilor de mâncare urma o surpriză exact în momentul în care clienții cereau nota. Li se serveau bucăți rupte cu cleștele dintr-un umăr de porc care se frăgezise șu rumenise în fața lor pe durata întregii mese. Bucătarul recomanda să fie mâncate cu mâna.

Cartea lui Chang mi-a mai exemplificat și ce poate face un coach adevărat. Mi-am dat seama cât de ușor și greșit este folosit acest termen la noi și cât de facilă, stupidă sau inutilă poate părea această meserie când cei care o practică nu au experiență reală în lumea afacerilor. Coach-ul lui Chang a fost Marshall Goldsmith care se situează între primii 10 experți din lume în leadership și coaching pentru schimbarea atitudinii în afaceri. Ce aveau să facă împreună? "O să te privesc cum înghiți la boluri de căcat tot timpul pe care îl vom petrece împreună", i-a spus Goldsmith într-una dintre primele lor întâlniri. Ce înseamnă exact asta vă las să descoperiți singuri. Oricum, paginile din carte legate de perioada în care l-a ajutat pe David Chang mi s-au părut excelente.

În concluzie, Ia o piersică este una dintre cele mai sincere mărturii ale unui antreprenor de succes. Singurul meu regret este faptul că nu am avut ocazia să-i și gust preparatele și că unele dintre ingredientele sau produsele finite despre care vorbește în carte îmi sunt cvasi-necunoscute (încă, sper). Cartea aceasta mi-a întărit convingerea că bucătăria și implicit mâncarea sunt printre cei mai importanți ambasadori și că dialogul între culturi diferite se poate duce cu succes și prin intermediul lor.

Bestiarul unei lumi în tranziție - Povești misterioase cu femei și alte vietăți

 

Ioana Drăgan
Povești misterioase cu femei și alte vietăți
Editura Litera, 2022



Citiți un fragment din această carte

***** 
Bestiarul unei lumi în tranziție
de Catrinel Popa

Încă de la debutul său editorial în tulburii ani '90 cu volumul Vietăți și femei (Cartea Românească și Asociația Scriitorilor din București, 1997), proza Ioanei Drăgan a adus în peisajul literar românesc un suflu de prospețime care nu putea să treacă neobservat. Cartea a stârnit deopotrivă interesul publicului și al criticii (dovadă că a fost răsplătită în anul următor cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), s-a bucurat de o receptare favorabilă în presa culturală a momentului, a reușit, pe scurt, să impună o prozatoare de primă mână pe scena literară postdecembristă.

Naturalețea și firescul vocilor narative antrenate parcă într-o competiție dialogică, polifonia, alternarea unghiurilor de vedere și a perspectivei temporale au fost atuuri remarcate în majoritatea cronicilor de întâmpinare consacrate acestui volum de debut. Toate acestea au întreținut așteptări mari legate de un viitor roman al autoarei (nu mai este de mult un secret pentru nimeni că în literatura noastră prejudecata genurilor "majore" e una dintre cele mai rezistente). Romanul cu pricina a venit să confirme așteptările, însă nu chiar imediat, ci la mai bine de un deceniu distanță, în anul 2009, mai exact. Atunci a ieșit de sub tipar Mafalda, cartea cu titlu vrăjitoresc, la care Ioana Drăgan ține cel mai mult din tot ce a scris, după propria-i mărturisire. Dincolo de săgețile țintite către realitatea factuală, politică și socială, sumar deghizată ficțional, microromanul are meritul de a împleti, cu destulă măiestrie, notația realistă și fantasticul banalității, într-un "montaj" prefigurat până la un punct de precedentul volum de proză, Poveștile Monei (1999), care se vede că pregătea deja, discret, trecerea de la proza scurtă la roman. În fine, în cel mai recent volum al său, Gripa. O poveste de Crăciun (Tracus Arte, 2021), Ioana Drăgan rescrie în cheie ludic-ironică un venerabil scenariu biblic. Adusă la zi prin numeroase referințe la contextul pandemic actual, noua versiune a istoriei despre Adam și Eva lasă loc - în pofida necruțătoarei ironii, împinsă adesea până la absurd - și pentru un vag licăr de speranță.

În ceea ce privește volumul de față, Povești misterioase cu femei și alte vietăți, trebuie să remarc din capul locului faptul că - așa cum îi stă bine unei antologii - probează ceea ce socotesc a fi principala virtute a scrisului Ioanei Drăgan: capacitatea de a clătina mai multe seturi de prejudecăți, unele dintre ele foarte adânc înrădăcinate în mentalul nostru colectiv, de la acelea care țin de panopticumul realității sociale și politice (pe scurt, de blestemul "eternei" tranziții) până la stereotipuri de gen sau preconcepții cu privire la ierarhizarea speciilor literare. În plus, e notabil că scriitoarea face acest lucru fără ostentație, cu o aristocratică detașare, semn nu doar al maturității artistice, ci și al unei lucidități exersate metodic și nu fără o anume cruzime.

Ne uimesc, pe de altă parte, varietatea și minuțiozitatea descrierilor - multe dintre ele par a fi desprinse dintr-un bestiar inedit, putând fi citite, la rigoare, chiar ca miniaturale poeme în proză. Și nu în ultimul rând ne reține atenția subtilitatea mecanismelor prin care între aceste vietăți, vulnerabile și fragile, înfricoșătoare sau repulsive, miniaturale sau gigantice, și personajele antropomorfe (în special cele feminine) sunt trasate corespondențe misterioase.

Mai multe povestiri dintre cele incluse în cartea de față ar putea fi citate drept argument în această privință (mă gândesc, de pildă, la Broasca, un text incredibil de actual și în egală măsură tulburător prin nonșalanța cu care pune în scenă spectacolul horror al unor deviații psihocomportamentale, explorând implicit chiar limitele umanului). În alt text, descrierea unei râme aterizate - prin jocul perfid al hazardului - într-o farfurie cu salată devine pentru personaje motiv de ceartă conjugală, iar pentru autoare, un pretext bine-venit, destinat să declanșeze o înșiruire aiuritoare de detalii colorate și insolite: "Râma era acolo, foarte grasă, foarte roșie, foarte lungă, fremătătoare, vie, cu striați alburii care se rostogoleau și se încolăceau pe frunzele de salată, lascivă și lipicioasă. Își plimba trupul rotund, contorsionându-se voluptuoasă în mătasea verde și umedă, pentru ca apoi să se întindă când lent, când brusc și să rămână în fine lungită și imobilă în așteptarea noilor și nesfârșitelor plăceri ale unduirii, oglindindu-se în luciul furculiței." Trebuie să recunoaștem că nu de puține ori aura de mister ce învăluie lumea acestor povestiri este sporită tocmai prin acumularea de detalii aparent indiferente în faldurile descrierilor, prin inventarierea minuțioasă (maniacală chiar) a caracteristicilor unor vietăți privite parcă prin lentila microscopului. Pe scurt, prin intervenția privirii analogice, în măsură să surprindă caracterul similar (și în consecință interșanjabil) al caracteristicilor indivizilor umani sau nu. Dacă cititorul se lasă în cele din urmă contaminat de "farmecul trist" (pentru a împrumuta formula lui Geo Vasile) al acestui bestiar inedit, faptul se datorează în primul rând împrejurării că este provocat fără menajamente să își asume latura animalică a firii noastre.

O mențiune aparte merită, în final, povestirea Istoria din vis, un text ce vine parcă să confirme mai vechea observație a lui Italo Calvino, cel care, reflectând la dificultatea de a prinde în plasa ficțiunii evenimente trecute, mărturisea că, amintindu-și de obicei prea multe episoade simultan, era tentat, de fiecare dată, să-și înconjoare povestirea de nenumărate altele pe care le-ar fi putut spune, le spusese deja cândva sau urma poate să le istorisească într-un viitor ipotetic. În mod similar, Istoria din vis amalgamează ițele mai multor trecuturi, personale sau colective, părând să avertizeze, implicit, că într-o lume cu simțul responsabilității atrofiat, trecutul așa-cum-a-fost nu mai poate fi resuscitat, însă minciunile despre el continuă să ne bântuie, aidoma fantomelor unor vietăți buimace. Căci mare parte dintre entitățile ce populează poveștile misterioase ale Ioanei Drăgan sunt, în fond, prizoniere ale unei lumi dezvrăjite și debusolate, o lume aflată în perpetuă tranziție și care - deși și-a pierdut toate reperele - mai păstrează o mică, dar dătătoare de sens speranță: aceea de a și le recâștiga.

Cuvânt înainte
de Ioana Drăgan

Public această antologie de proză cu un sentiment amestecat de încredere și îndoială.

Încredere deplină în cititori și speranță, totodată că aceste proze de tinerețe publicate împreună nu numai că vor avea parte de receptare într-un context mult mai bun și mai ofertant pentru proza românească decât cea avută în momentul apariției inițiale, ci și că vor cuceri categorii noi de lectori.

Dar și cu o oarecare strângere de inimă, de îndoială că poate că nu a venit încă timpul să public o antologie. Care, pentru mine, e într-un fel sinonimă cu clasicizarea, cu trecerea inevitabilă la o altă vârstă, una mai înaintată cu siguranță, în cel mai fericit caz, cea a consacrării. Oricât de flatantă ar fi postura aceasta, cine nu și-ar mai dori să fie din nou la început de drum? Ca tânără speranță care are tot viitorul (prozei) în față?
Astfel am fost privită la debutul cu Vietăți și femei, la sfârșitul anilor '90, un volum de schițe și povestiri, pe care îl consider norocos, beneficiind de o primire critică foarte bună, și care m-a încurajat să continui în a scrie de-atunci și până astăzi proză.

Au vorbit și au scris cronici despre prima mea carte o serie de mari critici literari, de la regretații Laurențiu Ulici și Corneliu Regman până la Gabriel Dimisianu, alături de cronicari și reprezentanți ai generației '90, care m-au inclus și pe mine în lista scriitorilor încă tineri în anii aceia, care propuneau un nou realism. Mi-aduc aminte, mărturisesc, cu plăcere și astăzi de mirarea unora dintre scriitori, pe care i-am surprins stilistic și care mi-au spus că scriu ca un bărbat. Alții au remarcat oralitatea și stilul indirect liber și m-au sfătuit să persist în această direcție. Le sunt recunoscătoare și astăzi pentru că au văzut atunci, mai clar decât am făcut-o eu, probabil, zona cea mai solidă a narațiunilor mele care se construiesc toate din voci și gânduri întrepătrunse.

Poveștile Monei a fost o carte de mari ambiții, scrisă și publicată repede după debut, cu scopul de a demonstra și confirma celor care au crezut în mine că nu s-au înșelat. O eroină ipostaziată pe parcursul a trei vârste diferite, trei nuvele ample care pot fi citite și ca un roman în trei părți, o realitate românească recognoscibilă și o galerie de personaje marginale aduse în prim-plan au fost ingredientele volumului, care a dispărut destul de repede din librării, a fost bine primit de critică și a repurtat niște premii acordate de reviste literare. Privind în urmă, cartea a apărut într-un moment mai puțin prielnic pentru proza contemporană: la cumpăna dintre generații, în plină criză a cărții, într-un context literar și editorial inedit, când editurile mici începuseră să fie complet ocultate de câteva grupuri editoriale puternice, cu marketing agresiv, care au reușit să impună un alt canon și o nouă galerie de scriitori.

Nu mi-a plăcut în anii aceia că unii dintre scriitori și critici au încercat să mă identifice cu personajul feminin. Tu ești Mona? - era cumva pe buzele multora o întrebare care mă stupefia și care continuă să mă facă să zâmbesc, cu gândul la cât de comod și facil este să crezi că dacă o autoare e femeie și scrie despre femei, scrie de fapt despre sine. Enervată de discuțiile inutile, din punctul meu de vedere, în jurul conceptului de proză feminină, mi-am propus atunci să scriu mai mult despre bărbați, în stilul meu crud și dur, care nu prea lasă loc de speranță.

Nu a fost o promisiune dusă la bun sfârșit. Am continuat să scriu povești despre femei, pe care le-am înconjurat de alte creaturi, și, chiar dacă le-am privit rece și necruțător, le-am lăsat tuturor câte un licăr de speranță.

Zece ani după Poveștile Monei am publicat micro-romanul Mafalda, pe care l-am gândit îndelung, l-am început, abandonat, reluat și terminat în diverse etape ale vieții mele

Este cartea la care țin cel mai mult din tot ce-am scris.

O văd astăzi drept o proză de maturitate și o poveste misterioasă, cu personaje obișnuite, unele politice, din viața de zi cu zi, și în care, îmi place să cred, destinul clarvăzătoarei Mafalda rămâne o necunoscută atât pentru personajele atotștiutoare în jurul cărora gravitează întreaga acțiune, cât și pentru cei ce vor dori să-l descifreze.

În acest roman, mai mult ca-n celelalte proze, se află mica mea lume de povești și personaje, fie acestea femei ori alte vietăți, și, strânse în ghem, obsesii și soluții, revelații, semnificații și taine, pe care, cine știe, doar Mafalda și cititorii le vor găsi, poate, printre rândurile unor istorii la vedere, din realitatea cunoscută.

O antologie de proză este inevitabil și un moment de bilanț, de împlinire și de bucurie, pentru care se cuvine să mulțumesc, pe de o parte, editurii Litera și coordonatoarei Bibliotecii de Proză Contemporană - scriitoarea Doina Ruști - și, pe de altă parte, mai cu seamă, tuturor celor care m-au sprijinit de la debut și până astăzi, de la părinții mei și Cătălin Țîrlea până la scriitori și critici literari care au citit cu atenție ce am scris și m-au sfătuit.

În final, un cuvânt de mulțumire și pentru cititorii necunoscuți pentru care scrie orice scriitor: fără ei și fără întâlnirea noastră peste ani și printre pagini, nimic nu are sens.

Prefață la Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie

Un proiect literar The New York Times Magazine
Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie
Editura Pandora M, 2022

Traduceri de Ona Frantz, Marin Malaicu-Hondrari, Cerasela Barbone, Daniel Nicolescu, Simina Popa, Gheorghe Miletineanu, Alexandra Turcu




Citiți un fragment din această carte.

*****
Prefață
de Caitlin Roper

În martie 2020, librăriile au scos la vânzare o carte din secolul al XIV-lea - Decameronul lui Giovanni Boccaccio, o antologie de povestiri în ramă spuse de și pentru un grup de femei și bărbați care și-au găsit refugiul la marginea Florenței pe când ciuma făcea ravagii în oraș. În Statele Unite, era perioada când începeam să ne autoizolăm, când învățam ce înseamnă să intri în carantină, și mulți cititori căutau îndrumare în paginile acestei cărți de demult. În timp ce coronavirusul pornea să se răspândească pe tot cuprinsul lumii, romanciera Rivka Galchen lua legătura cu The New York Times Magazine ca să ne spună că i-ar plăcea să scrie o povestire cu trimitere la Decameronul lui Boccaccio, pentru a-i ajuta pe cititori să înțeleagă ce se întâmplă în prezent. Ne-a plăcut mult ideea, dar ne-am întrebat ce-ar fi dacă, în loc de o povestire, am face un Decameron al nostru, cu ficțiune nouă-nouță, scrisă în timpul carantinei.

Am început să contactăm scriitori, solicitându-le să ne ofere propunerile lor - ca să ne facem o idee despre ce fel de povești speră să spună. Câțiva lucrau la romane și nu aveau timp. Unul avea copii mici și nu-și dădea seama cum și dacă ar fi în stare să scrie în aceste condiții. Altul ne-a scris: "Mă tem că acea parte a creierului meu care scrie ficțiune nu se poate inspira deloc din criza actuală". L-am înțeles. Nici noi nu eram convinși că ideea are șanse de reușită.

Dar mai apoi, pe măsură ce virusul înșfăca New Yorkul, iar noi cădeam pradă spaimei și suferinței, am început să auzim și altceva, ceva dătător de speranță - interes pentru proiect și idei de povestiri atrăgătoare. Romancierul John Wray spunea că-și dorește să scrie "despre un tânăr din Spania care își închiriază câinii ca să-i ajute pe oameni să evite restricțiile de circulație pretinzând că-și plimbă animalele de companie". Ideea Monei Awad începea așa: "În ziua când împlinește 40 de ani, o femeie se duce la un spa exclusivist ca să i se facă, drept cadou de ziua ei, unul dintre celebrele lor tratamente faciale. Acolo i se oferă un tratament complet experimental care implică înlăturarea anumitor amintiri neplăcute pentru ca tenul să devină cu adevărat luminos, elastic și neted...". Charles Yu ne-a spus că are câteva idei, "dar cea care mă provoacă cel mai tare e o povestire spusă din două puncte de vedere: al virusului și-al algoritmului de căutare Google". Prezentarea făcută de Margaret Atwood pentru povestirea pe care dorea s-o scrie suna așa: "Ea le este spusă unor pământeni aflați în carantină de un extraterestru originar de pe o planetă îndepărtată, care a fost trimis pe Pământ ca parte dintr-un pachet de ajutoare interstelare". Atât, asta era toată prezentarea. Cum am fi putut să refuzăm? Ne doream să citim toate aceste povești. Ba chiar am ales prea multe proze ca să încapă într-un număr de revistă. Ne-am dat seama rapid, cu durere în suflet, că trebuie să ne oprim din contactat scriitori.

Când au început să sosească povestirile, deși eram afundați până-n gât într-una dintre cele mai terifiante experiențe din viața noastră, am înțeles că scriitorii fac artă. Nu ne așteptaserăm la o asemenea îndemânare de-a transforma oroarea prezentului nostru în ceva atât de puternic. Ne-a făcut să ne amintim că cea mai bună ficțiune e în stare deopotrivă să te transporte departe de tine însuți, dar și să te ajute, într-un fel, să-ți înțelegi exact situația.

Revista a apărut în 12 iulie, pe când virusul cunoștea un nou val de răspândire pe teritoriul Statelor Unite. Reacția cititorilor a fost rapidă și entuziastă. Ni s-au umplut inboxurile cu mesaje pentru editor care mărturiseau ce mângâiere au oferit aceste povestiri. Nu credem că poate exista un țel mai înalt pentru cartea de față - în oricare dintre avatarurile lui, cel original sau cel de acum, sub forma cărții pe care o țineți în mâini - decât acela de-a oferi încântare și consolare în vremuri sumbre și nesigure. Sperăm s-o citiți sănătoși.

 *

Lista autorilor incluși în volum: Margaret Atwood, Mona Awad, Matthew Baker, Mia Couto, Edwidge Danticat, Esi Edugyan, Julián Fuks, Rivka Galchen, Paolo Giordano, Sophy Hollington, Uzodinma Iweala, Etgar Keret, Rachel Kushner, Laila Lalami, Victor LaValle, Yiyun Li, Dinaw Mengestu, David Mitchell, Liz Moore, Dina Nayeri, Téa Obreht, Andrew O'Hagan, Tommy Orange, Karen Russell, Kamila Shamsie, Leïla Slimani, Rivers Solomon, Colm Tóibín, John Wray, Charles Yu, Alejandro Zambra.

 

Cuvânt înainte la KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice

 

Bernard Lecomte
KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice
Editura Meteor Press, 2022

traducere din franceză de Mădălina Constantin



Citiți un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

"Sfârșiți odată cu trecutul negru!" (Internaționala)

KGB-ul a fost înființat pe 7 decembrie 1917, imediat după Revoluția din Octombrie. Este unul dintre produsele cele mai tipice ale acestui eveniment care a schimbat înfățișarea lumii. Și unul dintre cele mai durabile: a fost întotdeauna în centrul istoriei sovietice, al cărei actor principal a fost, timp de șapte decenii, împreună cu partidul comunist și cu Armata Roșie. La început s-a numit Ceka, apoi GPU, apoi OGPU, apoi NKVD, apoi MGB, apoi MVD, apoi, până la dispariția Uniunii Sovietice, în 1991, KGB. Aceste acronime au desemnat întotdeauna aceeași instituție: o poliție politică având competențe foarte largi, protejate de secretul de stat, pusă exclusiv în slujba partidului bolșevic, unicul deținător al puterii.

De-abia înființată, sub Lenin, apoi sub Stalin, această poliție foarte specială are o sarcină dublă: să-i hărțuiască și să-i elimine pe opozanții regimului din interiorul proaspăt înființatului stat; și să-i reducă la tăcere pe "dușmanii revoluției", cei aflați dincolo de frontiere. Astfel, KGB-ul se deosebește din start de majoritatea celorlalte servicii secrete: cumulează serviciul de spionaj în străinătate, o sarcină cel puțin la fel de importantă ca diplomația însăși, și serviciul de menținere a ordinii în interior, inclusiv de apărare a frontierelor.

Poliția secretă este una dintre componentele oricărui stat modern. Desigur, conceptul nu datează de la fondarea Cekăi, în 1917. Și totuși, acesteia din urmă îi datorăm inventarea, modernizarea sau perfecționarea activităților și tehnicilor care vor influența în profunzime politica secolului al XX-lea: spionajul, contraspionajul, interceptarea convorbirilor telefonice, propaganda, dezinformarea, folosirea tovarășilor de drum etc. Niciodată un stat n-a dezvoltat atât de sistematic toate aceste tipuri de operațiuni pe cât a făcut-o URSS în anii 1930. Niciodată serviciile secrete britanice, franceze sau americane nu ar fi căpătat o asemenea amploare, după al Doilea Război Mondial, dacă n-ar fi fost stimulate de omniprezența și de eficacitatea serviciilor secrete ale URSS.

*
Să alcătuiești istoria KGB-ului nu este un demers de cercetare obișnuit. Există o problemă esențială: sursele! Documentele de arhivă, tăieturile din presă, mărturiile personale, memoriile foștilor agenți, totul trebuie tratat cu precauție într-un domeniu în care disimularea, falsificarea, secretul și minciuna fac parte integrantă din sistem. Cu atât mai mult cu cât sistemul este în slujba unei ideologii care nu se dă în lături de la nicio deformare a adevărului. Nu a fost Uniunea Sovietică supranumită, între cele două războaie, "țara marii minciuni"?

Mai mult decât orice subiect istoric, acesta necesită să pui cap la cap informații, să verifici și să compari elementele discursului, să dai dovadă de o vigilență extremă și de mult mai mult discernământ: nu este suficient ca un nume de cod să-i fie atribuit de către KGB vreunui personaj public pentru ca acesta să fie agent; de asemenea, nu e suficient să figurezi în celebrele arhive Venona, de exemplu, ca să fi fost un trădător de țară. Și câți foști agenți secreți, după căderea URSS, n-au publicat "revelații" mai mult sau mai puțin creditabile, fără riscul de a fi dezmințiți?

Altă dificultate: care sunt, în materie de spionaj și de contraspionaj, adevăratele motivații ale unora și ale altora? Cum ajungi să lucrezi pentru o putere străină? Devii agent sovietic din convingere, pentru bani, din cauza moravurilor sexuale? De-a lungul anilor, ideologii mai mult sau mai puțin naivi ai începuturilor, motivați de ura împotriva fascismului, au fost înlocuiți de către mercenarii interesați în general de bani. Dar sunt și cazuri când nu putem pătrunde inima și încerca rărunchii...

*
KGB-ul a murit în 1991. Puciul împotriva lui Mihail Gorbaciov, uneltit în vara acelui an, l-a avut drept "creier" pe fostul șef al KGB-ului, Vladimir Kriucikov, și a fost un fiasco. Dizolvarea poliției politice a avut loc cu câteva luni înaintea dezmembrării URSS. Dar, asemenea păsării Phoenix, de-a lungul anilor ce-au urmat, KGB-ul s-a reclădit, sub un nume nou, și a supraviețuit statului comunist, pentru care instituția a fost o piatră de temelie. Astăzi, prin voința lui Vladimir Putin, el însuși fost cekist, FSB-ul, în slujba noii Rusii, continuă activitatea de spionaj, interceptările, propaganda și dezinformarea. Dar deja este o altă poveste.

Ce vedem când ne uităm la oameni - Serenadă pentru Nadia

 

Zülfü Livaneli
Serenadă pentru Nadia
Editura Humanitas Fiction, 2021

 traducere din turcă de Luminița Munteanu



Citiți un fragment din această carte.

***
Ce vedem când ne uităm la oameni

În 24 februarie 1942 vasul Struma care naviga sub pavilion românesc se scufunda în apropiere de Șile, o mică localitate turcească de la Marea Neagră. La bord se aflau 767 de oameni. A existat un singur supraviețuitor, David Stoliar, care a trăit toată viața cu ceea ce se numește sindromul Holocaustului.[1] Povestea vasului Struma este una a lașităților și complicității autorităților. Vasul Struma urma să ducă copii, femei și bărbați evrei în Palestina aflată în acea perioadă sub autoritate britanică. Vasul, aproape o epavă, a înfruntat condiții vitrege pentru a ajunge la Istanbul unde pasagerii ar fi trebuit să primească vize pentru Palestina. Vize pe care Marea Britanie a refuzat să le dea. Turcia, stat neutru, nu a permis oamenilor să vină la țărm, iar România a refuzat să-i primească înapoi în apele sale. Astfel, timp de aproape două luni pasagerii au rămas pe vapor în condiții absolut îngrozitoare până când problema a fost "rezolvată" într-o dimineață când vasul s-a scufundat în urma unei explozii puternice. Abia de curând, odată cu deschiderea arhivelor fostei URSS, s-a descoperit faptul că Struma a fost scufundată de o torpilă lansată de pe un submarin rusesc aflat în Marea Neagră care primise ordin de la Stalin să distrugă orice navă suspectă.



Acesta este nucleul în jurul căruia se construiește romanul lui Zülfü Livaneli, Serenadă pentru Nadia apărut la editura Humanitas în traducerea Luminiței Munteanu. Spun că este doar nucleul pentru că povestea Nadiei, pasageră pe Struma, se împletește cu poveștile Mayei, Ayșei și a bunicii Semahat. Viața banală, plină de frustrări și ratări mărunte a Mayei Duran este dată peste cap atunci când un profesor american, Maximilian Wagner, sosește în vizită la Istanbul și îi este dat în grijă Mayei. Maya este divorțată, crește singură un copil adolescent dependent de calculator și lucrează pe perioadă determinată la Universitate. Întâlnirea cu profesorul Wagner o face să-și schimbe viața, dar, în același timp îi permite cititorului să cunoască, odată cu ea, câteva momente dificile și controversate din istoria Turciei: genocidul armean, tragedia tătarilor din Crimeea care au făcut parte din Regimentul Albastru și scufundarea vasului Struma, ca să numim doar câteva dintre acestea. Se ascunde multă durere în paginile acestei cărți. Și, ne spune autoarea, dramele acestea există în trecutul majorității familiilor turce, doar că nu se vorbește despre ele. Acest lucru face ca generațiile actuale să fie îngrozitor de ignorante când vine vorba de istoria propriilor familii. Iar necunoașterea trecutului individual face imposibilă recunoașterea și asumarea vinei de către autorități. Pentru că acolo se așterne tăcerea și complicitatea.

Există în carte pagini pătrunzătoare despre identitatea turcă și modul în care aceasta s-a construit. Zülfü Livaneli scrie că turcii au încercat să creeze o națiune turcă omogenă, în care indivizii să semene unii cu alții, plecând de la o societate multiculturală, multiconfesională și multilingvistică așa cum era societatea otomană. Nu națiunea și-a construit statul, ci statul a încercat să-și creeze propria națiune. Astfel, orice atac la autoritatea statului era și este văzut ca un atac asupra națiunii, ceea ce explică multe din problemele pe care turcii le-au avut mereu și le au și în aceste vremuri.

În ciuda unui stil care nu iese în evidență și a unui oarecare abuz de semnul exclamării, romanul mi-a plăcut pentru paginile pătrunzătoare și necunoscute mie despre istoria Turciei. Sunt o reușită micile parabole incluse inteligent în discuțiile dintre personaje și capacitatea de a transmite cititorului durerea resimțită de Maximilian Wagner chiar și după atâția ani de la pierderea Nadiei, dar există în text și câteva fire narative inutile cum ar fi o serie de întâmplări de la Consulatul britanic.

Discuțiile dintre Necdet și Maya pe marginea trecutului familiilor lor și modul în care aleg să se raporteze la acest trecut ne arată două Turcii: una care dorește să cunoască și să își asume istoria cu tot cu greșelile sale, cealaltă oficială, scorțoasă care neagă orice relevanță pentru prezent a lucrurilor petrecute într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat. În contextul actual mi s-a părut dureros de reală discuția în care Maya îi reproșează la un moment fratelui ei, militar de carieră, că el când se uită la oameni nu vede decât uniforme, drapele și religii. Dar ea, omul obișnuit vede altceva. Vede doar oameni. "Oameni care iubesc, suferă flămânzesc, degeră, se tem!"

Serenadă pentru Nadia este o pledoarie pentru pace și iubirea de aproape. Ne pune în fața propriei ignoranțe și ne forțează să acceptăm că există un celălalt care suferă, iubește și visează la fel ca noi. Depinde doar de noi ce vrem să vedem când ne uităm la acest "celălalt". Și pentru a vedea imaginea clară, nedeformată, ne spune autoarea, este bine să ne cunoaștem trecutul, să știm de unde venim, să înțelegem că undeva pe drum înaintașii noștri s-au mai întâlnit. Și că dacă de multe ori întâlnirea lor a avut efecte tragice, de multe ori depinde doar de noi să facem ca întâlnirea de ACUM să aibă urmări benefice pentru ambele părți. Pentru că un gest făcut la momentul oportun poate salva o viață. Serenadă pentru Nadia este, de asemenea, o carte despre lașitatea statelor și cinismul celor investiți cu putere, care decid fără nici o tresărire soarta altora. Oamenii de pe Struma au murit pentru că viețile lor nu au fost considerate suficient de importante pentru niște birocrați de carieră. Este greu de acceptat cinismul de care au dat dovadă și lipsa lor de empatie. Este bine să nu uităm că, din păcate, acesta este, de cele mai multe ori, modul de a acționa al statelor care își ascund interesele sub scuza unui Bine mai înalt. Acesta se dovedește a fi de multe ori iluzoriu și fără acoperire în realitate.

[1] spiegel.de/interview-with-lone-survivor-of-torpedoed-jewish-refugee-ship-struma

Omul fără umbră și vocea fără ecou. O distopie reparată - Cum merge lumea

 

Noam Chomsky, interviuri de: David Barsamian, editor: Arthur Naimian
Cum merge lumea
Curtea Veche Publishing, 2020

Traducere din engleză de Paul Gabriel Sandu




Citiți un fragment din această carte.

*****
Omul fără umbră și vocea fără ecou. O distopie reparată
(prefață de Paul Gabriel Sandu și Diana Mărgărit)

Volumul de față este rezultatul eforturilor conjugate ale lui David Barsamian și Arthur Naiman, care au văzut în discursul asumat, direct și lucid al lui Noam Chomsky o oportunitate de a familiariza publicul larg cu câteva teme extrem de relevante pentru societatea globală în care trăim - chiar dacă deseori ocolite sau ignorate de presa americană și de aiurea. Una dintre temele centrale ale volumului, care joacă de multe ori rolul unui fir conducător al discuțiilor, este chestiunea politicii externe a Statelor Unite din ultimii cincizeci de ani, care a avut un impact covârșitor asupra realităților politice și raporturilor de forțe din ziua de astăzi. Ordinea neoliberală pe care SUA au impus-o, deseori prin apel la forță - orchestrând crize, lovituri de stat sau de guvern, ori pur și simplu invadând și devastând țări din Lumea a Treia aflate în zona lor de influență -, este analizată pe larg în interviurile din acest volum, atât din perspectiva influenței sale destabilizatoare asupra democrației, cât și prin prisma impactului ei asupra vieții oamenilor de rând.

David Barsamian, cunoscut realizator radio și fondator al canalului Alternative Radio din America, a criticat în numeroase rânduri elitele politice americane, corporațiile și mass‑media dominate, în mare parte, de valori neoliberale și imperialiste. Împărtășind multe dintre ideile lui Chomsky, de la critica societăților capitaliste până la convingerea că reconfigurarea societății globale pe temeiuri progresiste și democratice este o necesitate, Barsamian și-a dedicat mulți ani din carieră întâlnirilor mediatice cu profesorul american. Mărturie a acestui fapt stau editările numeroaselor interviuri cu el, primele datând chiar din 1992. Până în 2017, Barsamian a reușit să publice paisprezece cărți, care reprezintă transcrieri redactate și adaptate ale interviurilor luate lui Chomsky în ultimii treizeci de ani. Arthur Naiman este, de asemenea, un publicist prolific, de altfel creatorul colecției editoriale Real Story Series tipărite de Odonian Press, care a publicat numeroase eseuri politice de orientare progresistă. Numele lui Noam Chomsky este legat de foarte multe succese editoriale ale acestei colecții.

Dacă cei doi reputați jurnaliști americani sunt aproape necunoscuți publicului român, Chomsky îi este cunoscut în primul rând prin traducerile în limba română ale unor cărți precum Ambiții imperiale, Cine conduce lumea?, Intervenții, Noi creăm viitorul, Requiem pentru visul american sau State eșuate. Toate aceste titluri, alături de numeroase altele care nu au fost încă traduse în limba română, au reprezentat veritabile succese editoriale, cu tiraje de sute de mii de exemplare vândute în întreaga lume. Totuși, notorietatea lui Chomsky nu se datorează doar criticilor sale acide și acerbe la adresa administrațiilor americane sau a politicilor inechitabile implementate de acestea, ci și unor rețele editoriale americane - în care Barsamian și Naiman sunt nume de referință - și care au popularizat ideile sale dincolo de mediul elitist și academic în care au apărut inițial.

Volumul prezent reeditează patru cărți, dintre care primele trei - Ce vrea, de fapt, Unchiul Sam?, Cei puțini și prosperi, cei mulți și chinuiți de griji, Secrete, minciuni și democrație - au apărut, inițial, în 1994; cea de-a patra carte, Binele comun, a apărut câțiva ani mai târziu, în 1998. Ținând seama de aceste date cronologice, este limpede că subiectele abordate în ele oglindesc, în bună măsură, agenda externă fierbinte a Statelor Unite și a lumii occidentale, în genere, în perioada care a urmat încheierii Războiului Rece, incluzând subiecte precum genocidul bosniac, globalizarea pieței libere și apogeul dominației corporatiste. Deși volumul este destinat publicului larg, nefiind însoțit de un aparat critic sofisticat, pentru a nu îngreuna lectura, este limpede încă de la primele pagini că în spatele afirmațiilor, explicațiilor și analizelor lui Chomsky se află o bogată și sistematică documentare și o excelentă cunoaștere a istoriei ultimului veac. Tezele și argumentele formulate de el, deseori însoțite de referințe istorice bogate, sunt expresia unei viziuni unitare extrem de critice asupra acestei perioade istorice și asupra problemelor fundamentale cu care se confruntă societatea contemporană.

Istoria recentă are, fără îndoială, o importanță crucială pentru înțelegerea lumii în care trăim și a raporturilor de putere care o guvernează. De obicei, ea este însă mai greu accesibilă și mai obscură decât istoria secolelor sau mileniilor de mult trecute, care poate fi privită cu detașare, în chip obiectiv și dincolo de orice parti-pris. Poate de aceea, văzută prin ochii lui Chomsky, istoria recentă ar putea părea de nerecunoscut pentru o mare parte a publicului român, sufocat de cele mai multe ori cu imagini idealizate - dacă nu chiar de-a dreptul idilice - ale democrației americane și ale politicilor ei de "democratizare" a țărilor din Lumea a Treia, deseori invadate sub pretextul eliberării locuitorilor ei. Imaginea SUA de "Imperiu al Binelui" a început să se fisureze abia de curând, odată cu războiul ilegal[i] din Irak, declanșat în 2003, la care o serie de state membre NATO, printre care și Franța, au refuzat să participe. În volumul de față, însă, întreaga retorică ce aproape glorifică influențele SUA și rolul NATO în societatea globalizată de astăzi este analizată și deconstruită bucată cu bucată de către Chomsky, până când din ea nu mai rămân decât o mână de sloganuri sterpe, în stridentă contradicție cu faptele: în urma intervențiilor americane, soldate deseori cu zeci sau sute de mii de morți, societățile intră în colaps, iar așa-zisa lor democratizare se consumă sub forma aducerii la putere a unei dictaturi militare sau a unui regim politic de extremă dreaptă care girează interesele economice ale corporațiilor americane. Exemplele pot fi găsite din abundență în carte. Pentru Chomsky, intervențiile militare "eliberatoare" ale SUA din Nicaragua până în Irak și din Panama până în Vietnam, precum și sprijinirea dictaturilor-marionetă din Orientul Mijlociu și America Latină au constituit tot atâtea abuzuri severe ale administrațiilor de la Casa Albă, care au presupus deseori încălcări grave și sistematice ale drepturilor omului sau crime de război - pe care, în câteva rânduri, Chomsky nu se sfiește să le descrie în detaliu. E limpede astfel că toate aceste intervenții militare sau prin intermediul CIA au îndepărtat din ce în ce mai mult Statele Unite de "calea democrației", ceea ce reprezintă o gravă problemă nu doar pentru poporul american, ci și pentru întreaga lume.

Lumea pe care ne-o înfățișează Chomsky făcând apel la o întreagă serie de documente istorice, unele desecretizate abia la începutul anilor '90, este una în măsură să îl șocheze nu doar pe cititorul român, ci și pe cel de pretutindeni; este o lume față de care primul gest este acela de respingere, iar cel de al doilea - de revoltă. Chomsky nu menajează însă deloc sensibilitățile cititorilor săi, și face asta în mod aproape programatic. Tocmai de aceea, detaliile înfiorătoare asupra cărora se oprește, citând deseori reportaje sau mărturii despre atrocitățile - unele dintre ele desprinse parcă din filmele americane - comise de varii grupări militare sau paramilitare sprijinite sau controlate de SUA, au un rol educativ, dincolo de caracterul lor senzațional. Sigur că sunt lucruri despre care am prefera să nu vorbim sau să nu știm, dar trecerea lor sub tăcere nu este doar o ofensă la adresa celor care au avut de suferit de pe urma lor, ci și o modalitate de a îngădui barbariei să își facă loc, încetul cu încetul, în sânul societății și al comunității noastre, de a o accepta ca pe un rău pe cât de intolerabil moral, pe atât de necesar politic și de a-i permite astfel să submineze, cu o forță îndoită, coeziunea socială și relațiile internaționale.

Dacă vrem să știm "cum merge lumea", adică să discernem ce se întâmplă în spatele ușilor închise, ceea ce trebuie să facem nu este să ne acoperim ochii, ci să ne îndreptăm atenția, pentru început, către deciziile militare, politice și economice luate în ultimele decenii de guvernele Statelor Unite ale Americii. Chiar dacă multe dintre ele sunt frumos îmbrăcate și justificate cu măiestrie în presa centrală drept măsuri de apărare a drepturilor omului sau de protejare a democrației, multe dintre acțiunile militare întreprinse de SUA în America de Sud și peste tot în lume au fost, de fapt, tot atâtea acte de agresiune. Adevărata lor miză, cea mereu trecută sub tăcere, n-a fost alta decât aceea de a securiza interesele economice ale marilor corporații americane, indiferent de costurile sociale și umane. Chomsky reușește să demonstreze într‑un mod extrem de convingător că situația precară în care se află sute de milioane de oameni din cele mai diverse zone ale globului, din Europa de Sud-Est până în Bangladesh și din Congo până în Venezuela, este cauzată în cea mai mare parte de complicitatea criminală dintre administrațiile Statelor Unite ale ultimelor decenii și mediul corporatist transnațional care a crescut și a înflorit la umbra celor dintâi. Și nu doar a crescut și a înflorit, ci a ajuns să acapareze politicul, să-l manipuleze și, în unele cazuri, să și-l subordoneze de-a dreptul, transformând democrația într-un paravan sau într-o șaradă. Faptul că, în prezent, această complicitate a devenit un monopol politic al mediului de afaceri de tip Wall Street și, în cele din urmă, al capitalismului per se este demonstrat de Chomsky cu minuție, iar evenimentele din ultimele două decenii nu au făcut decât să confirme acest lucru. Dereglementarea pieței financiar-bancare, prin abolirea Legii Glass-Steagall în timpul administrației Clinton, făcută exclusiv în interesul marilor conglomerate bancare - care a jucat un rol hotărâtor în declanșarea crizei financiare din 2007-2008 -, este numai unul dintre nenumăratele exemple care ar putea fi aduse în sprijinul acestei teze.

Ca urmare a poziției sale extrem de critice la adresa politicii americane și a administrațiilor care s-au aflat la conducerea SUA, Chomsky este relativ nefrecventabil în cercurile academice din SUA, iar textele sale nu apar aproape niciodată în publicațiile consacrate la nivel național sau local. Puținele sale apariții în paginile unor ziare de circulație națională datează din anii '70 sau '80. Aparițiile lui la televizor sau la radio sunt, de asemenea, foarte rare. Tocmai de aceea, în mass-media occidentală, Noam Chomsky este deseori prezentat drept disident, apelativ care ar putea părea destul de bizar publicului român. Cel puțin în contextul istorico-politic din Europa Central-Estică, disidența a fost aproape întotdeauna definită în raport cu leviatanul totalitar, în vreme ce SUA sunt percepute ca o societate care funcționează potrivit celor mai înalte standarde democratice, nu una în care disidența ar fi posibilă sau chiar necesară. În fața încălcării drepturilor fundamentale, a controlului, terorii și abuzului ca politică oficială de stat, disidența politică a reprezentat opoziția publică, deschisă și asumată critic a aparatului represiv. Adesea, prețul plătit de disidenți precum Václav Havel, Adam Michnik, Andrei Sakharov, Aleksandr Soljenițîn, Liu Xiaobo, Jamal Khashoggi și alții a însemnat arest la domiciliu, anchete, pierderea locului de muncă, privarea de libertate, persecutarea familiei și a cunoscuților, confiscarea mașinilor de scris și, uneori, chiar asasinarea. Disidența politică este, așadar, sora bună a nesupunerii civice, adică a încălcării cu bună știință a legilor injuste și arbitrare ale unui stat abuziv, în numele unui ideal de dreptate și echitate. Experiența totalitară și autoritară a ultimelor decenii ne-a arătat că reducerea la tăcere a oponenților politici a fost deseori reacția oficială a regimului și că disidența nu se traduce doar în termenii criticii puterii de stat, ci și în forța represiunii acesteia.

Se ridică, atunci, întrebarea dacă și în ce măsură se poate vorbi despre disidență în cazul profesorului american. E totuși limpede că Noam Chomsky nu a fost persecutat pentru ideile sale în maniera în care au fost disidenții politici din statele totalitare. El a avut de tânăr o carieră universitară de succes ca profesor la prestigiosul MIT (Massachusetts Institute of Technology), a devenit rapid o importantă personalitate în lumea academică americană și o autoritate în domeniu. Reacțiile sale publice prompte la diverse evenimente cu caracter socio-economic și politic din actualitatea americană și nu numai, începând cu anii '60, l-au transformat într-un analist cu autoritate recunoscută și un important formator de opinie. Ceea ce îl face disident, în accepțiunea occidentală, este capacitatea sa de a se opune într-un mod deschis și vehement politicilor pe care le consideră nedrepte și uneori chiar ilegale, de a avea poziții critice fățișe sau de a manifesta, sub diferite forme, față de acțiunile condamnabile ale statului. În același timp, vocea și revolta sa se izbesc de indiferența autorităților politice, care își duc mai departe, nestingherite, politicile arbitrare și abuzive.

Desigur, oricine ar putea spune - și pe bună dreptate - că o diferență esențială între un regim totalitar și unul democratic, chiar așa plin de carențe și abuzuri grave cum este cel american, este libertatea (de expresie, de conștiință, de asociere etc.). Cu alte cuvinte, într-o democrație, Chomsky este liber să spună ceea ce îl nemulțumește, este liber să semnaleze derapaje grave ale democrației și încălcări ale drepturilor omului fără a fi pedepsit, consemnat la domiciliu sau destituit; într-o dictatură, pe de altă parte, acest tip de libertate rămâne un lux care nu le este permis decât celor aflați în fruntea partidului unic și a țării. Întrebarea care ar trebui formulată aici, din punctul nostru de vedere, nu ar trebui să fie "cât de liber este un om să spună ceea ce gândește?", ci mai curând "ce impact are manifestarea libertății?". Altfel spus, la ce este bună libertatea dacă, în numele ei, cetățenii nu pot schimba deciziile nedrepte, ilegitime, abuzive ale autorităților politice? La ce bun să spui ce gândești dacă nu poți schimba realitatea în care trăiești, dacă vocea ta rămâne fără ecou? Dacă libertatea de expresie sau de opinie se consumă exclusiv sub forma unei cacofonii generalizate, la care fiecare participă doar pentru a spori și propaga vertijul disonanței, dacă ea este pretextul pentru a vorbi despre "fapte alternative" și de a invoca adevăruri cu aplicație exclusiv individuală, atunci această libertate este un fruct otrăvit, fiind golită de orice miză și de orice sens. Atunci când nu ia forma dialogului și a dezbaterii raționale, în care fiecare voce e ascultată în funcție de argumentele pe care le aduce, atunci când divorțează de principiile și normele etice și politice ale societății, libertatea se transformă în opusul ei. Dintr-un vehicul al democrației se transformă într-unul al iliberalismului, iar argumentele și dezbaterile sunt înlocuite de sloganuri și propagandă.

În faimosul său eseu The Responsibility of Intellectuals, publicat în februarie 1967 în The New Yorker, Chomsky afirma că "intelectualii se află în poziția de a demasca minciunile guvernelor, de a analiza acțiunile întreprinse de ele în raport cu cauzele, motivele și intențiile lor adesea ascunse sau numai pe jumătate revelate. În lumea occidentală cel puțin, ei au acea putere care derivă din libertatea politică, accesul la informații și libertatea de expresie. Pentru o minoritate privilegiată, democrațiile occidentale asigură timpul necesar, facilitățile și pregătirea pentru a căuta adevărul care zace ascuns în spatele vălului de distorsiune și deformare, de ideologie și interes de clasă prin care evenimentele istoriei actuale ne sunt prezentate".

Acest fragment este relevant, pentru că exprimă nu doar misiunea intelectualului angajat, sensibil la realitatea socială și politică din jurul său, ci și importanța existenței unei receptivități a mediului la reacțiile acestuia. Dacă actorii politici și societatea în ansamblu nu reacționează la discursul și acțiunile intelectualilor - sau o fac doar pentru a încerca să îi discrediteze -, atunci garantarea libertății de opinie devine o pură și sterilă formalitate. Relevant nu este doar să fii liber, ci mai ales ca manifestarea libertății să producă efecte. Altfel, libertatea este doar o ficțiune. Degeaba o lucrătoare are libertatea de a organiza un protest sau de a face parte dintr-un sindicat dacă acestea nu au niciun efect în îmbunătățirea condițiilor de muncă. Degeaba avem drept de vot și alegeri libere dacă politicienii nu sunt răspunzători în fața cetățenilor pentru acțiunile lor nepopulare, care servesc deseori interesele unei minorități privilegiate, în dauna majorității pe care sunt datori, prin mandatul primit, să o reprezinte. Degeaba un intelectual ca Chomsky demască jocuri de putere, complicități geostrategice și interese economico-financiare oneroase dacă realitatea tenebroasă nu se schimbă cu nimic.

Teza că democrațiile liberale de azi nu fac decât să servească iluzia libertății devine, în ultima vreme, din ce în ce mai plauzibilă. Această constatare este cu atât mai evidentă în contextul apariției noilor tehnologii informatice, a mijloacelor de comunicare și informare în masă. Fiecare individ are acum posibilitatea de a-și face auzită vocea, iar vocea fiecăruia are potențialul de a cântări la fel de mult ca a celorlalți. Îmbunătățește oare această situație calitatea democrației? Sunt oare politicienii mai responsabili și mai atenți la cererile venite dinspre societatea civilă și reprezentanții săi? Realitatea este că această multiplicare uluitoare a mijloacelor de comunicare prin intermediul rețelelor de socializare a avut aproape un efect de castrare asupra adevărului. În noianul de informații, multe neverificate, unele tendențioase sau trunchiate, altele intenționat false, criticile îndreptățite sau pozițiile bine argumentate nu pot fi distinse din cacofonia asurzitoare menționată anterior. Mass‑media epocii noastre, transformată radical de noile modalități de comunicare, pare să funcționeze mai curând ca o centrifugă în care adevărul și falsul sunt amestecate, răstălmăcite sau deformate până la indistincție; până în punctul în care diferența însăși dintre adevăr și fals devine imposibil de făcut, irelevantă, singurul lucru care mai contează fiind o încleștare între discursuri alternative, deseori exclusiv umorale, ce alcătuiesc lagărul retoric căruia îi suntem prizonieri toți și în care ne complăcem, deseori, din comoditate, din teamă sau pur și simplu din lipsa unei alternative la o lume care pare din ce în ce mai asemănătoare unei distopii.

În fața acestei imense provocări, Chomsky nu-și pierde nicio clipă speranța, nu se lasă descurajat și nu invită niciun moment la capitulare; ba dimpotrivă. Cărțile sale, precum și conferințele sau scrierile sale în genere, nu sunt, în esență, altceva decât un strigăt de mobilizare și o chemare la acțiune. Una dintre cele mai importate lecții pe care le învățăm din lectura acestor cărți de interviuri este aceea că avem obligația morală să fim indignați, să nu ne lăsăm castrați politic de ideologiile dominante de astăzi, ci să ne mobilizăm, să construim grupuri sau comunități puternice și solidare, să ne organizăm pentru ca vocea noastră să se facă nu doar auzită, ci și ascultată. Căci puterea (politică), spre deosebire de forța de coerciție a statului, nu se manifestă decât atunci când un grup de cetățeni își asumă un obiectiv politic comun și îl urmărește în mod consecvent. Numai așa participarea la scrutinele electorale are o însemnătate, iar votul dat - o greutate. În lipsa exercitării unei presiuni sociale constante, jocul electoral se golește de sens sau, mai grav, devine o formă de legitimare a unei șarade care se pretinde a fi democrație.

În condițiile în care discursul apocaliptic, grav și tenebros este din ce în ce mai prezent și mai vocal (de la publicistică până la filmografie), optimismul lui Chomsky te determină să nu renunți la lupta împotriva nedreptății și a abuzurilor. De aceea, cărțile sale sunt un apel la indignare și acțiune, iar astfel de apeluri sunt cruciale pentru societatea românească de astăzi, în care valorile solidarității și coeziunii sociale sunt aproape absente.
[i] Legalitatea războiului din Irak nu mai este de mult o chestiune care să poată fi dezbătută. Celebrul "Raport Chilcot", care este rodul unei vaste investigații conduse în Regatul Unit al Marii Britanii între 2009 și 2011, a ajuns la concluzia că lipsește orice justificare temeinică a invaziei Irakului și că SUA și Marea Britanie au subminat autoritatea ONU. (N. trad.)

Alteritatea ostilă - Încotro ne îndreptăm

 

Pavel Nedelcu
Încotro ne îndreptăm
Editura Litera, 2022



Citiți un fragment din această carte.

***** 
Alteritatea ostilă

După o serie de experimente textuale materializate, până acum, în proze scurte incluse în diferite volume colective, Pavel Nedelcu plonjează pentru prima dată în apele ficțiunii de cea mai largă respirație. Și o face, să o spun de-a dreptul, fără să își ia colacii de salvare obișnuiți. Nu pariază, bunăoară, nici pe o poveste alertă și fluentă, nici pe descrierea minuțios-empatică a unor medii sociale considerate pitorești sau a unor personaje reprezentative, care să aibă toate șansele să devină memorabile. În schimb, mizează serios pe o serie de convenții metaficționale pe care unii prozatori optzeciști le considerau must-uri ale narațiunii, în timp ce, dimpotrivă, nu puțini dintre reprezentanții ultimelor promoții literare de la noi nu conteneau (și, în unele cazuri, nu contenesc încă) să le dezavueze.

Surprinzător, prin urmare, în acest debut datat 2022 - și care marchează editorial cel de-al doilea premiu obținut la Concursul "Primul roman", organizat de Editura Litera în cursul anului trecut - vom regăsi numeroase strategii și trucuri narative trecute de câteva decenii în lista de convenții structurale sau formale specifice postmodernismului. Pe de o parte, putem astfel identifica: fragmentarea voită a fabulei, prin lungi divagații cu rost sociopolitic, identitar, dar mai ales meta-literar; schimbarea unghiurilor de percepție a unora dintre evenimentele care îl au drept protagonist sau la care asistă, ca martor, aparent banalul Franz; micile structuri poietice, ritmate și rimate, strecurate în discursul auctorial pentru a îndepărta atenția de la unele scene, dialoguri sau figuri esențiale în schema epică; "spoiala subțire a déjà-vuurilor" ce funcționează ca un nou semnal de alarmă în privința raporturilor realitate-ficțiune, autentic-contrafactual etc.; repetarea cu minime (sau medii) variații simbolice a unor scene sociale ori domestice, însă neapărat pentru un plus de edificare a sensurilor ficțiunii; cultivarea palinodiei sau a retractării, dar și a concentrărilor tip epitomă, prin intermediul cărora naratorul îi întinde o mână de ajutor cititorului impacient ori neatent; apelul lucid la confuziile, suprapunerile și alterările identitare, menite a complica și mai tare ițele acțiunii - oricum amânate dinadins; transferul de conștiință dinspre personajele umane înspre cele obiectuale (precum, să spunem: tavanul meditativ, glonțul Excalibur, rămas prizonier în rama de fier a acoperișului din sala de așteptare a Gării, cartoful pai separatist ori gazele din aerul matinal respirat de domnul Franz); propunerea urmată de descâlcirea analitică a mai multor variante de final pentru același nod factual (v. cele trei versiuni asupra furtului taburetului de sub pianina Steinway) ș.a.m.d.

Pe de altă parte, ne întâmpină, până aproape de final, auto-demistificarea continuă din partea autorului (ca instanță producătoare de text și care încearcă de la bun început să îi stabilească și codul de lectură). De aici, desigur, avertizarea repetată a cititorului că se află în fața unei speculații extinse, produsă de o conștiință scripturală liberă să își aleagă procedeele, tehnicile și convențiile, fie ele cele specifice literaturii mainstream sau celei de consum. Între ele, spre exemplu, chiar anticiparea semnificațiilor metaficționale printr-o uvertură cu aparență utilitară și alonjă teoretică, numită chiar Instrucțiuni de utilizare a produsului și încheiată cu un avertisment fără drept de apel, pe care vocea auctorială o va repeta atât de mult încât o va transforma în laitmotiv romanesc: "Literatura este speculație: ca speculație, literatura e perfect inutilă". Ca și cum aceasta n-ar fi de ajuns, scriitorul apelează și în textul propriu-zis la numeroase inserții auctoriale, care intenționează, de bună seamă, să își atragă cele mai variate categorii de cititori prin diferite strategii tip captatio benevolentiae, ba chiar să îi plaseze într-o poziție activă față de textul pe care, la rigoare, îl pot completa sau adăugi: "La punctul acesta, sau poate chiar mai devreme, cititorul să aleagă unde crede că ar fi mai credibil (eventual să adauge o continuare a discursului agentului nostru pe paginile goale de la sfârșitul cărții - dacă vor fi, totul depinde de tipar), tânărul ar izbucni în plâns de rușine, iar domnul Franz l-ar bate cu o mână pe umăr, Hai, gata, nu-i nimic, s-a întâmplat, mai greșește omul!". Nu lipsesc, bineînțeles, nici spoiler-ele false, nici reverențele jucăușe făcute înaintea unui cititor versat (spre exemplu, în romane polițiste sau în ficțiuni noir), nici micile exerciții tip mimarea umilinței: "Însă cum cea de față nu este o scriere obișnuită (o putem afirma cu umilința celor care știu că nu pot plăcea majorității și că, probabil, în afară de un grup foarte restrâns de prieteni, nimeni nu le va aprecia străduința de a părea, dacă nu de a fi, întrucât suntem cu toții doar niște pitici pe spatele giganților trecutului, de a părea deci, măcar înaintea acestui grup, diferiți și originali), nici înjurăturile domnului Franz nu vor fi redate aici." etc. etc.

Chiar și astfel avertizat, unui cititor neechipat corespunzător nu îi va fi prea comod excursul cu detentă frecvent intertextuală și mize prioritar autoreferențiale, pe care Nedelcu îl aseamănă, de altfel, în mai multe rânduri cu un urcuș greoi pe un trunchi de copac gigantic, așadar, cu o explorare primejdioasă, cu atât mai mult cu cât beneficiază de ajutorul (pe alocuri nenecesar al) unui ghid cățărător care stabilește de la bun început un raport clar de Putere între el și bietele insecte pedestre care au plecat de la rădăcină și se îndreaptă spre vârful arborelui majestuos, pentru a admira împrejurimile. Mai mult, nu uită să le amintească în mai multe rânduri țelul în fond înălțător (sic!) al acestui efort curat ascensional, dimpreună cu regulile minimale de conduită lectorială - pardon, alpinistică! - obligatorie. Iată, spre ilustrare, doar unul dintre fragmentele în care, dincolo de aparențe, prozatorul le face cu ochiul cunoscătorilor teoriilor lui Ihab Hassan despre natura și structura prozei postmoderne: "Intriga lucrării de față este ca un trunchi de copac, divagațiile nu sunt de sine stătătoare, ci se leagă de acest trunchi ca ramurile unei coroane. A face un tur complet al acestui copac, a vă cățăra până în vârful său și a o face conștienți de existența fiecărei ramuri cere sacrificiu și răbdare. Ceea ce poate am uitat să adaug în acea digresiune (dar o voi face aici, dacă tot mi s-a dat ocazia) este că ordinea în care ne vom muta de pe o ramură pe alta poate părea deseori perfect întâmplătoare. În conformitate cu tendințele literaturii moderne (oare?), am observat că o structură rizomatică a narațiunii are mai multe șanse să fie apreciată decât una liniară. Pe scurt, e la modă! În acest tip de narațiune, autorul deconstruiește structura tradițională a scrierii, până la punctul în care cititorul nu mai poate anticipa despre ce va fi vorba în următorul capitol. Este adevărat că, în acest mod, puterea autorului se multiplică, cea a cititorilor se reduce, însă nu are rost să ne scandalizăm, din moment ce, de când lumea e lume, cine a avut multă putere a căutat să și-o sporească tot mai mult, iar cei care au avut puțină și-au pierdut-o, până la urmă, și pe aceea."

Efortul unei asemenea cățărări - să o recunosc și eu direct: uneori plină de riscuri - merită însă cu prisosință. Pentru că, la capătul aventurilor deconcertante ale personajelor de prim-plan, ce se intersectează după o logică deloc arbitrară (aparentul trio reprezentat de domnul Franz, Robert Buch și doamna Nadia, supravegheați, din umbră, de Soldat și profesorul Kandinsky), cititorul va înțelege pe deplin frumusețea cu totul atipică a acestei cărți care își blurează voit semnificațiile, în spatele unei faconde auctoriale în definitiv înșelătoare. Și, cel mai probabil, o va relua, odată ce va înțelege că Încotro ne îndreptăm nu e nici metaroman, nici ficțiune detectivistică, nici thriller psihologic, nici comedie intenționat strâmbă a narațiunii înseși - cu toate că are câte ceva din toate acestea. Și, cum repetita iuvant (ni se amintește la un moment dat chiar în text), reluarea ansamblului, cu o atenție sporită la indiciile strecurate abil, fie în descrierile de spații și opere (inclusiv muzicale), fie în replicile eroilor, topite de la bun început în discursul auctorial, este o operație mai mult decât necesară. Doar astfel cititorul va putea așeza la locul potrivit, în derutantul puzzle narativ proiectat de Pavel Nedelcu, personajele secundare ori de fundal pe care le-a crezut inițial insignifiante (v. bunăoară Șeful Firmei Allclean, Șeful Firmei Upercut, Managerul General, falsul terorist, președintele comisiei doctorale etc.), dar și piesele epice cu rol-cheie în descifrarea psihologiei chinuite a eroului: atacul eșuat al Chelului, oprit de agenții Franz și Caravaggio, Groaznicul accident de la gară, întâlnirea lui Franz cu soldatul Albert, ședința de susținere a doctoratului în istorie a lui Robert Buch, aparițiile lui Alexander Semănătorul sau cântecele tulburătoare la pianina Steinway pe care de la un moment dat le poate executa chiar Franz. Și doar astfel va putea raporta cum se cuvine ingenioasele trimiteri ekphrastice și muzicale la evenimentele cu potențial traumatic din biografia absolut excepțională a falsului agent de pază.

Nu în ultimul rând, numai la o relectură sagace va putea capta înțelesurile de profunzime ale intertextului kafkian, care, departe de a submina sau dilua istoria de bază, îi concentrează și anticipează sensurile. Transformând-o într-o disertație tulburătoare pe marginea consecințelor dezastruoase pe care le are abuzul repetat de autoritate, fie ea familială ori socioprofesională, asupra unei psihologii (hiper)sensibile. În fond, nu e deloc întâmplător faptul că, în chiar miezul acestui roman straniu și sensibil, Pavel Nedelcu strecoară o propoziție care a făcut istorie: Sunt fiul unui nimeni. Înainte de orice altceva, Încotro ne îndreptăm mi se pare o carte despre sfâșierea interioară continuă, deruta alimentată de o alteritate ostilă și conflictele insolvabile ale unui eu traumatizat exact de cei care ar trebui să îl protejeze. Adică, pe scurt, despre criza identitară perpetuă.

(Emanuela Ilie)

Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo - Frontiera. Călătorie spre marginea Europei

 

Kapka Kassabova
Frontiera. Călătorie spre marginea Europei
Editura Pandora M, 2021

traducere din engleză de Ona Frantz
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu


Citiți un fragment din această carte.

 ***
Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo

N-am învățat la școală mai nimic despre vecinii noștri. Preocupate să trâmbițeze strict excepționalismul românesc, manualele de istorie și geografie anterioare Revoluției din 1989 abia aveau câte un rând dedicat popoarelor din vecinătate. În copilărie îmi imaginam că România e un fel de insulă plutind într-un spațiu vag definit, înconjurată de dușmani hrăpăreți. Informații despre contextul istoric al anumitor evenimente lipseau cu desăvârșire.

Despre bulgari de exemplu, de la Eminescu știam că au ceafa groasă. De la Alimentara aflasem că cei mai buni castraveți murați tot bulgarii îi fac. Și tot de la bulgari mi-a adus odată o prietenă un vinyl cu Michael Jackson, care s-a tocit și s-a zgâriat de la prea multă ascultare. În rest, despre tot ce exista sau se întâmpla la Sud de Dunăre în mintea mea a existat doar un imens spațiu gol, alb.

De aceea, atunci când am ajuns să citesc cartea Kapkăi Kassabova, Frontiera, cel mai mult și mai des m-am mirat.

Frontiera având subtitlul O călătorie către capătul Europei a apărut în limba română în traducerea Onei Frantz, în colecția Anansi a editurii Pandora M.

Născută în 1973 la Sofia, Kapka Kassabova a emigrat împreună cu familia în Noua Zeelandă imediat după 1989. A studiat literatură, a publicat mai multe volume de poezie și proză, iar din anul 2005 trăiește în Scoția.

Cartea de față este jurnalul unei călătorii pe care autoarea o face la granița dintre Bulgaria, Turcia și Grecia, pe tărâmul în care se întâlnesc două continente: Europa și Asia. Se îmbină, conviețuiesc, se luptă și sunt prizonierele acestei vecinătăți la care le obligă geografia.

Volumul are și o hartă anexată, astfel încât cititorului îi este foarte ușor să urmărească traseul care începe de la malul Mării Negre, merge spre Vest până la granița cu Macedonia de Nord, iar apoi se întoarce străbătând tărâmurile Traciei și traversând de mai multe ori granița bulgară, greacă și turcă. Sunt nume cu rezonanță istorică puternică: Edirne sau Adrianopol, Fluviul Etvos, Munții Rodopi, care acum capătă glas, prin intermediul personajelor pe care autoarea le întâlnește și le intervievează.

Bulgari, turci, greci, romi, dar și o misterioasă populație de pomaci (musulmani de etnie slavă), mult diminuată în prezent și supusă la strămutări și decimări în toate epocile istorice și de toți stăpânitorii locurilor. Trăiesc și astăzi în comunități izolate în Munții Rodopi, mănâncă iaurt și sunt în marea lor majoritate centenari. Aici, în Munții Rodopi a descoperit și pionierul microbiologiei, Ilia Mecinikov, iaurtul, care păstrează sănătatea florei intestinale și care se pare că influențează și longevitatea localnicilor. Ulterior, studentul bulgar Grigorov, aflat la studii la Geneva, izolează bacteriile pe care le botează Lactobacillus bulgaricus.

Aflată la confluența dintre clima mediteraneeană și cea temperată, regiunea descrisă de Kakpa Kassabova are un relief spectaculos, zone întinse de natură sălbatică și permite cultivarea unor plante care doar aici s-au adaptat: Rosa Damascena, trandafirul din care se obține uleiul esențial atât de căutat în industria cosmetică, dar și tutunul oriental, mult mai aromat decât cel folosit în prezent la fabricarea țigărilor. Prin tradiție, comunitățile turcești cultivau și trandafirii, și tutunul, însă au fost strămutate de nenumărate ori, așa încât în prezent aproape că nu mai există asemenea plantații. Cât despre marile combinate care prelucrau materia primă în perioada comunistă, au dispărut și ele demult. Pentru că și în Bulgaria s-a petrecut după 1989 ce s-a petrecut și în România: toată industria statului socialist a fost în scurtă vreme pusă pe butuci, privatizată, falimentată, iar acum din fabricile de odinioară au rămas doar ruine.

Am rămas foarte uimită să aflu că această ultimă frontieră a Europei fusese forțată în vremea Cortinei de Fier de oameni disperați să fugă în lumea liberă, în Grecia sau în Turcia. În special tineri din RDG veneau pe litoralul bulgăresc cu pretextul unei vacanțe la mare și încercau să treacă ilegal peste graniță în Turcia. Pe hartă însă, linia frontierelor era intenționat desenată distorsionat, așa că puțini fugari reușeau să scape. Mulți tineri Est-germani și-au găsit moartea în această margine de continent. Cât cinism cuprinde în el acest simplu amănunt: desenarea greșită a unor linii pe hartă!

Iar frontiera nu este nici acum liniștită. În prezent, o altă categorie de fugari își caută un rost pe aceste teritorii: refugiații din Siria și din alte țări arabe cuprinse de război. Stau luni de zile în tabere de refugiați și așteptă ocazia să plece spre Europa Occidentală. Oameni care au fugit de bombardamente, care și-au părăsit familiile și care visează că într-o bună zi vor avea o viață liberă și liniștită, într-o zonă fără război.

Frontiera dă glas unor povești de viață impresionante: turci care s-au născut în Bulgaria, strămutați cu forța în Turcia în 1989, greci care-și privesc vecinii cu superioritate, bulgari care încearcă să-și uite rădăcinile balcanice și visează la un viitor pur european. Strămutări, răzbunări, războaie. Impediat se împlinesc 100 de ani de la destrămarea Imperiului Otoman, dar parcă vechile conflicte și animozități încă mocnesc sub aparent pașnica vecinătate.

Până și Baba Vanga apare în acest mozaic istoric, geografic, politic și cultural. Fostul lider comunist Todor Jivkov o consulta frecvent pe bătrâna nevăzătoare cu vise profetice, născută în 1911 pe teritoriul actualei Macedonii de Nord. Pentru ea s-a înființat și un Institul de sugestologie (!), la care clarvăzătoarea a fost angajată, iar nepoata sa a ajuns să lucreze în Ministerul bulgar al culturii. Fiica lui Todor Jivkov, Ludmila, a fost foarte apropiată de Baba Vanga. Această Ludmila este un personaj foarte interesant: atrasă de magie și de științele oculte, a demarat o adevărată campanie de săpături în zona muntoasă numită Strandja, de pe malul Mării Negre. Era convinsă că sub munte se află îngropată o imensă piramidă egipteană, care adăpostește comori. Mulți oameni au murit în timpul săpăturilor masive, dar dovezi despre existența piramidei nu s-au descoperit. S-a descoperit în schimb un mare zăcământ de uraniu, care i-a iradiat pe cei care s-au aflat în preajmă. Ludmila Jivkova însăși a murit subit la doar 38 de ani, din cauza uni anevrism cerebral. La vremea respectiv umbla vorba că ar fi fost blestemată.

În toată această pleiadă, vânătorii de comori sunt o categorie aparte: curajoși, dispuși să-și sacrifice viața, căutând mereu locuri în care să dea lovitura vieții, ei sunt cei mai buni ghizi pe care se poate bizui autoarea. Cunosc drumuri secrete prin munți și au povești fabuloase, deși uneori devine riscant să-ți pui viața în mâinile lor.

Este emoționantă paralela pe care autoarea o face între căutarea comorilor îngropate de traci și căutarea poveștilor pe care ea o face: la un moment dat, ambele creează dependență.

În Frontiera planul fizic și cel istoric se împletesc permanent cu cel mistic: suntem într-o regiune în care superstițiile, miturile, ritualurile păgâne i-au ajutat pe oameni să supraviețuiască tuturor valurilor de regimuri care au trecut peste ei. Povestea locurilor n-ar fi completă fără povestea acestor credințe oculte pe care oamenii le împărtășesc, indiferent de religie.

Tocmai de aceea titlul cărții, Frontiera, are mai multe conotații: este o graniță între continente, între țări, între culturi și religii, dar și o graniță între viață și moarte, între tărâmul de aici și cel de dincolo. Iar autoarea are cel puțin două motive să facă această călătorie: ca să afle poveștile și trecutul acestei regiuni sălbatice, dar și ca să se descopere pe sine. Faptul că a trăit atât de mulți ani în exil (emigrând cu familia în Noua Zeeleandă) o eliberează și îi dă capacitatea de a scormoni, de a merge foarte adânc în straturile poveștii pe care dorește să o spună.

Kapka face această călătorie în sens invers acelor de ceasornic, și se întoarce de unde a pornit, închizând cercul. Este în primul rând o călătorie inițiatică, o sondare a identității.

Principala calitate a acestei cărți este sinceritatea. Apoi talentul de povestitoare și capacitatea de a descrie în puține cuvinte locuri și mai ales oameni.

Este probabil cea mai bună carte de călătorii pe care am citit-o vreodată și cu siguranță cea mai bună carte de non-ficțiune pe care am citit-o în 2021. Iar acest spațiu gol și alb din harta mea mentală situată la Sudul Dunării s-a umplut acum de viață, de povești uluitoare, de simpatie față de vecinii noștri și de dorința de a vedea cu ochii mei toate locurile despre care am citit cu atât de multă plăcere.

Notă introductivă la Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)

 

Petre Opriș
Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)
Editura Trei, 2021




Citiți un fragment din această carte.

 ***
Notă introductivă

 Îngerul meu păzitor m-a întrebat de câteva ori, în ultimii 11 ani, în ce zi a început revoluția în România, în decembrie 1989, și când au murit Nicolae și Elena Ceaușescu. La acea vreme, Karina era un copil, mergea la școală și își amintește de ajutoarele umanitare adunate la Ambasada României de la Varșovia, deoarece părinții ei au fost printre persoanele care și-au manifestat solidaritatea și compasiunea față de cetățenii români care s-au revoltat împotriva regimului comunist de la București implicându-se în procesul de strângere a ajutoarelor.

I-am răspuns Karinei, de fiecare dată, că există o controversă cronologică în ceea ce privește momentul în care a început mișcarea revoluționară în România (la Iași, la Timișoara sau la București)[i], iar când menționez executarea cuplului prezidențial în ziua de Crăciun, reacția ei este întotdeauna aceeași: o tăcere bruscă. În momentul în care rămâne fără cuvinte, îngerul meu încearcă să formuleze în gând o întrebare: "Cum a fost posibil ca românii să facă așa ceva în ziua de Crăciun?" Poloneză, catolică, educată la Varșovia, doctor abilitat în științe politice, Karina este nedumerită de succesiunea tragică a evenimentelor care au avut loc în România în decembrie 1989, iar când mai fac glume pe teme religioase, mă privește cu o resemnare care pare să-mi transmită: "Ești incorigibil".

Ea știe, totodată, că am fost botezat la Craiova de părintele Mihai. Fiind forțat de regimul politic de la București, acesta respecta, în anii 1968-1969, regulile impuse de comuniști după desființarea abuzivă a Bisericii Greco-Catolice din România, în toamna anului 1948. Ritualul botezării unui copil de un preot greco-catolic putea fi îndeplinit în acele vremuri doar într-o slujbă cu caracter privat, în afara unui locaș al Bisericii Ortodoxe (în cazul meu, în casa bunicilor). Autoritățile comuniste au acceptat acel compromis cu condiția de a emite un certificat ortodox de botez pe numele copilului (document care ascunde povestea mea). Astfel, regimul politic din România se asigura că numărul cetățenilor greco-catolici din țară scădea treptat din cauze naturale. Tata (Constantin, ortodox) și mama (Elena, greco-catolică) nu aveau cum să știe atunci că soarta mă va purta pe malurile Vistulei, pentru a întâlni o poloneză catolică îndrăgostită de România și de tradițiile românești (în parte, asemănătoare cu cele poloneze).

Evenimentele și întrebările care au apărut în viața personală mi-au stimulat activitatea pe care o desfășor pentru analizarea unor documente românești și străine privind perioada Războiului Rece, la care am avut acces. Prin grija domnului Lucian Popescu, editorul platformei online Contributors, și a Editurii Trei, mi s-a oferit posibilitatea să public în anul 2019 volumul Aspecte ale economiei românești în timpul Războiului Rece (1946-1991). În volumul respectiv am reunit o parte dintre documentele inedite pe care le-am găsit în arhivele din România, precum și analizele și articolele mele subscrise tematicii economice - apărute inițial pe Contributors, în perioada octombrie 2016 - septembrie 2018. Proiectul respectiv poate fi considerat o dezvoltare a cercetării pe care am efectuat-o pentru cartea Licențe străine pentru produse civile și militare fabricate în România (1946-1989) (Editura Militară, București, 2018), pentru care Fundația Culturală Magazin Istoric mi-a acordat premiul Florin Constantiniu (Banca Națională a României, București, 24 mai 2019).

Cele 12 studii și 11 documente incluse în volumul de față succed și completează cărțile anterioare. Așa cum am promis în anul 2019, am inclus de data aceasta materialele cu o tematică politico-militară pe care le-am propus domnului Lucian Popescu și care au fost publicate inițial pe platforma Contributors, în perioada noiembrie 2015 - august 2019. Acestea au fost dezvoltate în ultimele luni, pentru a putea oferi o perspectivă obiectivă și cuprinzătoare asupra fenomenelor militare la care ne referim. Totodată, am adăugat studii privind serviciile românești de informații, fenomenul emigrării românilor și economia românească, aflate în conexiune cu elementele militare care au contribuit la edificarea în mod treptat a unei politici naționale de apărare a României în timpul Războiului Rece. Această abordare complexă poate fi considerată o operă de pionierat în istoriografie deoarece, până în prezent, nu am găsit nicio lucrare românească sau străină de sine stătătoare în care să fie abordate în mod critic problemele cu care s-a confruntat regimul de la București pe trei planuri: politico-militar, culegere de informații (spionaj și contraspionaj) și economic (economia românească aflându-se, la începutul anilor '70, într-un proces rapid de dezvoltare, cu ajutorul unor fonduri și investiții străine, pe fundalul continuării procesului de emigrare a unor cetățeni români în diferite state capitaliste).

Pentru realizarea lucrării de față, am apelat la documentele pe care le-am găsit în diverse arhive din Polonia, SUA și România, precum și la volumele, la studiile și la articolele unor istorici români și străini (menționate în bibliografie). În acestea există analize despre politicile de securitate internă și externă ale României din timpul Războiului Rece. Informațiile americane inedite au fost obținute în anul 2012, când am beneficiat de o bursă de studii la Woodrow Wilson International Center for Scholars (Washington, D.C.), oferită cu generozitate de conducerea Institutului Cultural Român. La rândul său, personalul de la Arhivele Naționale ale României și Arhivele Militare Naționale Române ne-a pus la dispoziție, cu amabilitate, dosare privind subiectul cărții de față, de-a lungul a aproape două decenii, și se cuvine să le mulțumim și pe această cale.

Față de un înger păzitor (Z całego serca, dziękuję ci! / Îți mulțumesc din toată inima!), față de domnul Lucian Popescu și, nu în ultimul rând, față de conducerea Editurii Trei, doresc să îmi exprim gratitudinea pentru faptul că mi-au acordat încrederea și sprijinul necesar finalizării acestui volum în condiții foarte bune.

Deoarece am avut acces la o multitudine de surse de informații, însă dimensiunile fizice ale unei cărți sunt totuși limitate, ne-am gândit la faptul că lucrarea noastră va putea fi dezvoltată ulterior în trei direcții. De exemplu, chestiunile referitoare la armata română sunt expuse doar parțial în acest volum, deoarece problemele sale din perioada Războiului Rece au fost extrem de numeroase și de complexe. Materialul bibliografic pe care l-am acumulat, în special cel provenit din arhive, ne permite să continuăm cercetarea pe această temă; în aceeași situație se află și studiul unor aspecte ale economiei românești (inclusiv programul nuclear, care ne impune realizarea unui volum separat).

Petre Opriș
Varșovia, 25 decembrie 2019

[i] În volumul de față, ne-am străduit să explicăm diferențele dintre termenii "revoluție" și "lovitură de stat", în cazul evenimentelor care au avut loc în România în decembrie 1989. Este foarte dificil să procedăm la fel în limba polonă. Pentru descrieri mai ample în familie, utilizăm în mod curent limba engleză și, uneori, cuvinte din limbile italiană și română. Religia catolică a oferit un avantaj, deoarece limba latină a fost păstrată ca disciplină de învățământ în Polonia - chiar dacă, în perioada Războiului Rece, au existat tensiuni între liderii politici comuniști și conducerea Bisericii Catolice.