Aici e bine că pot dormi. În Kiev, cerul e sur, nu se mai vede soarele

Luyba provine din Kiev. Are 23 de ani și multe povești de viață în spate. Drumul său spre România a fost cu mari peripeții. I s-a stricat mașina de trei ori, dar a apucat să-și ia toate lucrurile cu ea, mai puțin frigiderul. De asemenea, nu și-a putut lăsa câinele, iar mama ei, asistentă medicală a rămas la datorie. Se simte responsabilă să o ajute cu bani atât pe mamă, cât și pe prietenii ei rămași acolo care sunt deja instruiți să folosească armele pentru a se apăra.

 

 
Lavinia Lazăr: Cum arată povestea ta de când a început războiul?
Luyba: De când a început războiul, toți au plecat, iar eu mă tot întrebam ce să fac, pe unde să merg și atunci m-a trezit fostul manager la 5 dimineața și mi-a zis: "Pleacă să-ți iei combustibil, că după nu ai să mai ai posibilitatea". Eram cu ochii în lacrimi. Era o teroare.

L.L.: Unde lucrai?
L.: Lucram într-o companie de logistică. Eram specialist în logistică la o companie care se ocupa cu poșta, respectiv cu trasee internaționale.

L.L.: Cum a arătat traseul tău până să ajungi aici?
L.: Kiev - Vinița - Cernăuți - Mămăliga - graniță - Nordul României (Suceava) - Constanța - București - Cluj. În primele zile de când a început războiul era liniște în capitala Ucrainei. Adulților le era greu să plece de acolo, cei tineri voiau să rămână cu familia. Eu înțelegeam că trebuie să plec, loc de muncă nu mai aveam, știam că se vor termina mâncarea, băutura. Știam că nu mai pot să fac ceva acolo pentru că totul va fi blocat. După acele trei zile, au început să se audă și în Kiev bombele, exploziile. Eu mergeam în fiecare seară să mă ascund în stația de metrou pentru că fizic îți era teamă să nu pățești ceva și era dificil să dormi în casă. Și psihologic era greu. Câinele meu rămânea în casă pentru că în metrou erau mulți oameni și nu puteam să-l iau și mă întorceam a doua zi dimineața acasă. Câinele era foarte speriat, stătea sub pat. Nu mai dorea să mânânce sau să iasă. Mama e asistent medical și a rămas. Mi-a zis că rămâne să îngrijească soldații. Știu că trebuie să-mi găsesc de lucru pentru a-i trimite mamei bani pentru că resursele financiare pe care le are se vor termina și nu o să mai aibă cum să se întrețină. Fiind specialist în logistică, am legătură cu mulți șoferi și când am plecat din Kiev, am mai rămas să mă odihnesc câte o noapte în unele locuri. Mașina mea (un Gaz) e foarte veche și s-a stricat de trei ori pe drum până acum. Și în momentul de față e stricată și e dusă la service auto. Prima oară s-a stricat la Vinița, apoi la Constanța și aici, la Cluj. E foarte interesant faptul că în orașele respective rușii nu permit ucrainenilor sau voluntarilor să aducă ajutoare, rușii aduc "ajutoarele" lor, apoi filmează ca și cum oamenii ar primi aceste donații și spun "Mulțumim că ne-ați eliberat!"; ceea ce nu e adevărat. Rușii regizează totul.
Cea mai mare forță de apărare este concentrată pe Kiev. Chiar și prieteni de-ai mei, care nu ținuseră arma în mână, acum au fost toți mobilizați să apere capitala. Problema e că NATO nu închide spațiul aerian și cele mai mari forțe ruse vin din spațiul aerian. O rublă a ajuns deja mai puțin de un cent american și multe companii s-au retras. Deja medicina muncii nu mai operează.

L.L.: Ce ai reușit să iei cu tine?
L.: Pentru că nu am plecat chiar din prima zi de când a început războiul, am avut timp să mă informez, să aflu unde e mai periculos sau mai puțin periculos de condus, mi-am luat, practic, toată casa.

L.L.: Cum arăta o zi normală în Kiev, înainte de a începe conflictul militar?
L.: Eu mergeam la cursuri de engleză, lucram, mergeam la înot, mă plimbam cu câinele, mergeam la studii, la universitate.

L.L.: Ce specializare urmai?
L.: Administrarea și organizarea transporturilor internaționale. Când eram în Kiev, managerul nu m-a plătit de două luni. Majoritatea managerilor de acolo care dețineau monopolul sunt oameni foarte bogați și știau din timp că va fi război; cum bănuiau și restul. Știind că se apropie războiul, tot întârziau ca să nu plătească anumite salarii. Pur și simplu, nu mai aveam bani și am fost să-mi iau un împrumut de la bancă pentru că aveam nevoie pentru călătorie, pentru motorină, pentru mâncare. Nu aveam cum să pornesc fără bani la drum, dar mă descurc. Când am pornit, nu aveam un plan bine structurat. Inițial, mă înțelesesem cu o cunoscută de-a mamei să merg în Turcia să lucrez la bucătărie. Planul era să merg prin România, prin Bulgaria pentru a ajunge în Turcia. Când am ajuns în Constanța, conducând singură, femeia respectivă mi-a zis că are de lucru doar pe timpul verii și nu mă primeau cu câinele. "Deci, practic, vii degeaba", mi-a zis. Am cheltuit atâția bani și atâta timp... Atunci, am blocat-o și am căutat pe diverse grupuri unde aș putea merge și am trecut prin orașe, am oprit și am întrebat unde e de muncă. Din întâmplare, în Cluj mi s-a stricat Gaz-ul și fără Gaz e foarte scump să circuli mai departe. Spre deosebire de Ucraina, aici drumurile sunt foarte bune. Sunt minunate! Aici, oamenii sunt foarte deschiși, foarte buni. Inițial, credeam că sunt oameni răi. Citind, am mai aflat, că de fapt, aici sunt buni, iar în Bulgaria, oamenii ar fi răi. Când opream la benzinărie și vedeau angajații de acolo că am număr din Ucraina, îmi aduceau mâncare gratis. Pe lângă varianta cu Turcia, mai aveam una în nordul Germaniei: să lucrez la o fermă unde puteam sta și mânca gratis, dar tot așa, nu era o variantă prea sigură. Eu sunt gata să rămân oriunde ar fi lucru. Atunci când se va termina războiul, cei rămași în Ucraina / cei care se vor întoarce acolo, nu vor avea lucru, nu vor avea bani. Băieții / bărbații din Ucraina primesc doar arme, nu primesc pături, mâncare, îngrijire medicală, haine. Chestiile astea sunt oferite doar de voluntari și de oamenii din Kiev. Eu nu știu unde sunt banii trimiși de Uniunea Europeană, că în Ucraina nu ajung. Înainte, aveam o viață destul de stabilă. Aveam și job bun, aveam și studiile în desfășurare. Apoi, puteam deveni șeful echipei de logistică, aveam și apartamentul meu. Acum, sunt mai mult pe drumuri, dar nu-mi pare rău că am plecat.

L.L.: Vrei să obții permis de ședere aici?
L.: Nu am niciun plan. Unde găsesc de lucru, acolo rămân.

L.L.: Ce cunoșteai despre România? Vreun obicei / vreo personalitate?
L.: Până acum, nu am mai fost în România. În Ucraina se vorbea că aici sunt oameni care vor să te mintă și că ar încerca cu orice preț să profite. Despre oamenii din Republica Moldova, se vorbește că ar fi mai săraci. În prezent, 70% din industriile din Kiev sunt distruse.

L.L.: De ce crezi că este un război în 2022? Care e miza?
L.: Noi, ca oameni simpli, nu am putea spune ceva 100% clar. Consider că asta e făcut pentru interesul cuiva. Europenii vor trăi mult mai rău după asta, pentru că vor crește prețurile la tot. Acum, U.E. refuză să mai cumpere resurse de la Rusia, ea fiind cumva un grânar și furnizor de produse de bază (gaz, petrol, lemne). Se va ajunge să se cumpere produse de la americani. Ei fiind fără vreun prejudiciu. S.U.A. va cumpăra în continuare de la ruși resurse, apoi le va vinde la europeni. Pe lângă haosul produs din cauza refugiaților, mai ales în Polonia, într-un final, războiul se va calma, refugiații vor primi de lucru, dar va fi o criză economică.

L.L.: Cum te-a schimbat experiența războiului? Debordezi de un optimism ieșit din comun. Ți-a dat putere conflictul militar?
L.: Așa e firea mea. Nu mă atașez de lucru / de loc. Am lucrat și în Polonia cândva și în diverse locuri din Ucraina. Pentru mine e important ca mama care a rămas în Kiev să fie în siguranță. E singurul lucru care mă îngrijorează foarte mult. Pe lângă mama, mă mai gândesc și la prietenii mei care, acum, sunt soldați. Bineînțeles și câinele meu mă responsabilizează. Dacă nu aveam câinele, mă porneam cu trenul, dar așa, avându-l pe el, am fost nevoită să conduc. Aici e bine că pot dormi. În Kiev, cerul e sur, nu se mai vede soarele. Ieșeam din metrou și vedeam cum explodează lucruri lângă mine.

 

 
Traducere: "Consider că ucrainenii au noroc că Europa susține atât de tare poporul nostru. De aceea, rămân în dispoziție bună. Foarte mulți oameni generoși și de ajutor. În interiorul meu, am multe emoții pozitive. Presupun că acum toți oamenii care au fugit spre un trai normal, vor fi recunoscători pe viață.
Multumesc!"

P.S. Luyba e genul de tânără sigură, puternică și fără atașamente. Luyba, pe lângă faptul că are o atitudine sănătoasă, muncește și vrea asta în continuare, aici sau în orice altă țară. Nici nu contează locul în care se stabilește. După întâlnirea cu ea, mi-am dat seama că problemele mele sau ale celor din România, par să-și diminueze intensitatea, în comparație cu atâtea povești de viață cu mult mai dure, ale refugiaților veniți din Ucraina!

 

Trebuie să ne bucurăm de azi, pregătind mâine!

 Noaptea Albă a Filmului Românesc la TVR 3 continuă... pe 27 martie 2022, începând cu ora 22:00 puteți viziona 6 filme ale producătorului Ada Solomon. Mai multe detalii aici.

 În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Ada Solomon.
 

 
Ada Solomon (foto: Alex Gâlmeanu)

Claudia Nedelcu Duca: Ai vrut să te faci actriță. Ai terminat Facultatea de Instalații. Cum a funcționat acest drum? Ce zice Ada despre Ada?
Ada Solomon: A funcționat neașteptat. Lucrurile pline de incertitudini pe care le trăim în ultimii ani mi-aduc aminte de tinerețea mea pentru că nimic nu a fost programat. Eu nu mi-am ales meseria pe care o am astăzi, mai degrabă m-a ales ea pe mine. Sigur că într-o direcție pe care mi-am dorit-o, care m-a interesat. Am vrut să mă fac actriță într-o vreme în care era aproape imposibil pentru cineva ca mine. Nu eram pregătită să dedic ani din viață ca să reușesc să intru la ce se numea atunci I.A.T.C., actuala Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică. Am luat-o pe alte drumuri. Pe ocolite, am ajuns cam tot acolo.

Ada Solomon (foto: Silviu Gheție)

C.N.D.: Ai intrat pe platourile de filmare în anii '90 făcând publicitate la Domino Film. Povestește-ne puțin despre perioada aceea de pionierat. Când te întorci în amintiri, ce te face să zâmbești?
A.S.: Toată energia, toată minunea descoperirii și a întâlnirii cu oameni extraordinari. Am să numesc câțiva, mai degrabă pe cei care nu mai sunt - Mircea Veroiu, Ovidiu Bose Paștina. Lucrul cu ei a fost ceva cu totul special. Și apoi, trecând la cei care sunt activi, sigur că o întâlnire care a însemnat foarte mult pentru mine și pentru înțelegerea a ce înseamnă să faci cinema, a fost întâlnirea cu Nae Caranfil. Și-a scris două dintre scenarii pe biroul de lângă biroul meu, întrebându-ne din când în când cum ni se pare o replică sau alta. Producția filmelor, și la Asfalt tango și la Filantropica, s-a desfășurat efectiv în încăperea în care îmi petreceam mai mult de zece ore pe zi, zilnic. Sigur că întâlnirea asta, toată experiența asta, a fost foarte importantă pentru mine într-o anumită direcție, aceea a cinema-ului per se. Pe de altă parte, o întâlnire iarăși extrem de importantă pentru mine a fost cea cu Vivi Drăgan Vasile. Nu numai pentru ce înseamnă Vivi Drăgan ca operator, ca director de imagine, ca făcător de cinema și ca om pasionat, ci datorită generozității extraordinare și energiei pe care o transmitea celor tineri datorită tinereții lui mentale în relație cu generațiile de vârsta mea, mai degrabă.

Ada Solomon (foto: Vlad Bâscă)

C.N.D.: Ești președinte executiv al Asociației Europene a Femeilor din Audiovizual - EWA și vicepreședinte în boardul Academiei Europene de Film. Ce presupun aceste funcții?
A.S.: În ceea ce privește EWA - Asociația Femeilor Europene din audiovizual e mai degrabă o funcție de reprezentare, dar în același timp este o activitate de coordonare și de analiză a deciziilor Biroului Executiv și a direcțiilor, a strategiilor pe care le propune organizația. EWA promovează excelența sau exemplul de succes, mai degrabă, decât să facă advocacy. Se bazează pe conținut și pe acțiuni concrete în care femei care au reușit împart exemplul și poveștile lor și dau putere celor care sunt la început sau care încă se simt vulnerabile, care încearcă să se poziționeze într-o lume mai degrabă a bărbaților. E o organizație de acțiune și asta m-a atras.
N-am avut niciodată senzația asta de vulnerabilitate sau de poziționare inferioară pentru că sunt femeie. Tata întotdeauna ne-a învățat admirația și respectul și iubirea față de mama, în primul rând, care era eroina lui supremă. Mama era regina, de fapt, nu era tata regele. Un soi de camaraderie respectuoasă și foarte voioasă a avut-o și cu bunica mea maternă care a locuit cu noi. Tata era înconjurat de patru prezențe feminine foarte diferite. Eu și sora mea nu semănăm deloc. Bunica mea era un spirit foarte liber și mucalit. Mama mea era destul de introvertită și foarte muncitoare și foarte dedicată meseriei ei. Cred că dorința mea de muncă vine de la ea. Datorită acestor lucruri, m-am simțit în siguranță și într-o relație de egalitate cu bărbații. Îi mulțumesc tatălui meu pentru lecția asta. Sper să mă audă de acolo din cer de unde trebuie că e.

Ada Solomon (foto: Adrian Scutariu)

 
C.N.D. Iar în ceea ce privește Academia Europeană de Film...
A.S. Bordul este de asemenea un instrument consultativ, dar care, de asemenea lucrează și este implicat în deciziile, strategiile și poziționarea Academiei Europene în contextul internațional. Sunt multe transformări care s-au întâmplat în ultimii ani. Și acolo e un board din ce în ce mai tânăr. Preocupările și profilul Academiei s-au diversificat. Inițial era un for care în primul rând se ocupa de excelența anului prin Premiile Academiei de Film. În ultimii ani sunt tot felul de alte acțiuni la nivel diplomatic de poziționare a cinematografiei în contextul politico-social-cultural în care există cinema-ul astăzi.

Ada Solomon (foto: Adrian Scutariu)

 
C.N.D.: Se întâmplă foarte multe pe plan european, inclusiv în aceste două tipuri de organizații pe care le pomeneam mai devreme. Am uneori însă sentimentul că aici, pe plan local, producătorii sunt priviți mai degrabă ca niște artiști boemi. Ce ar trebui să se întâmple astfel încât să nu pară că sunt așa și ce pot face pentru a convinge că o cinematografie susținută legislativ ar putea aduce de fapt beneficii foarte mari României? Nu doar că palmaresul pe care îl au filmele pe care le faceți voi ar trebui să fie mult mai vizibil, dar mă gândesc la faptul că dacă ați fi susținuți legislativ și s-ar înlesni filmări în România pentru producții de afară s-ar obține un beneficiu real - vin oameni mulți, consumă, cheltuie, închiriază locații, promovează locuri din România.
A.S.: Da. Nu știu dacă producătorii sunt priviți ca niște artiști. Cred că mai degrabă sunt priviți ca niște business men care văd doar propriul interes în detrimentul publicului sau... habar n-am, lucruri de tipul ăsta. Am fost ieri la o întâlnire cu reprezentanți ai instituțiilor italiene care promovează filmul și care se ocupă de poziționarea Italiei ca partener pentru producții cinematografice. M-a apucat toată jalea Pământului văzând în ce fel sunt organizate și câte instituții, câte organisme oficiale există pentru a susține cinematografia italiană. De la comisiile de film care promovează Italia ca loc de filmare, ca loc în care se pot cheltui banii altora, expun Italia cu toată frumusețea ei și toată complexitatea ei, până la organizații de protecție a intereselor lucrătorilor din cinematografie, instrumente de sprijin la nivel economic.
Pentru că într-adevăr, așa cum spui, cinematografia nu e numai vitrină, nu e numai o chestiune de imagine. E și un instrument diplomatic extraordinar de punere în valoare a unei țări, poate contribui economic foarte mult la bunăstarea unei țări pentru că sunt bani mulți în cinematografie. Sunt domenii conexe care sunt legate de producția de film și nu vorbesc numai de turism și ce înseamnă cazare, transport, HoReCa, în general, care e implicată atunci când au loc filmări în România. Înseamnă în același timp construcții, tehnică de înaltă calitate, servicii de multe feluri, de un profil destul de special, dar important și un loc în care creativitatea se împletește cu execuția de înaltă calitate. Noi avem toate astea, dar dacă nu știm să le punem în valoare, asta e.
Din păcate lucrurile nu sunt înțelese la nivel de autorități, nu sunt înțelese beneficiile. Nu sunt unele punctuale pentru lucrătorii din cinematografie. Nu sunt niște beneficii strict ale sectorului cultural. Ele sunt niște beneficii ale sectorului economic și ale poziționării României în context european ca un colaborator de nădejde, ca un partener egal cu celelalte țări. Pentru că putem, pentru că știm, pentru că ne-am construit asta în timp. De la tehnicieni, până la creatori, actori, avem valoare, avem talente și avem capacități extraordinare. Prețurile noastre continuă să fie competitive, dar ele nu funcționează în afara unui context funcțional la nivel legislativ. Ce se întâmplă astăzi cu acest produs esențial pentru competitivitatea României la nivel european și chiar internațional care se cheamă schema de ajutor de stat pentru producția cinematografică, este greu de acceptat. Faptul că ea, deși este aprobată legal, având tot ce îi trebuie, este blocată de aproape trei ani. Nu numai că nu s-au dat banii care au fost angajați ca datorie a statului român, nu s-au semnat contractele pentru o altă sesiune și toate lucrurile astea nu fac decât să descurajeze partenerii străini. Este un blocaj birocratic de neînțeles pentru oricine vine dintr-un mediu normal economic.

Tipografic Majuscul (foto: Silviu Gheție)

 
C.N.D.: Mă întreb dacă s-au epuizat toate resursele de revitalizare administrativă și legislativă. Mi se părea o gură de aer. A fost un semn că intrăm într-un circuit esențial pentru producția de film european. Aș vrea să detaliem, pentru cei care nu știu, cum funcționează. Ce poate fi făcut astfel încât și ce ați câștigat să nu ajungă la pierderi?
A.S.: În momentul ăsta, ce am câștigat e deja la pierderi. Va fi foarte greu de reconstruit încrederea. Încrederea e cel mai greu lucru de recăpătat, odată pierdută. Ori încrederea partenerilor străini în momentul ăsta e pierdută. Asta nu înseamnă că am capitulat.
Ce înseamnă schema de ajutor de stat? Este un instrument de sprijin care funcționează în majoritatea țărilor europene. Nu am inventat noi căruța, ba chiar suntem printre ultimii care am reușit să implementăm acest sistem. În momentul în care o companie de film română sau străină - pentru că ea nu se referă doar la partenerii străini, ea este accesibilă și pentru proiectele românești - cheltuie o sută de lei în domeniul cinematografic de la noi poate primi înapoi fie 35, fie chiar 45 de lei. Este un produs economic. Poți primi banii pe baza unei cereri preliminare, printr-o procedură destul de simplă și care presupune doar îndeplinirea unor criterii de eligibilitate din punct de vedere al structurii producției și nu o judecată artistică. Din fiecare 100 de lei pe care ai cheltuit-o în România poți recupera sumele de mai sus, dacă în filmul respectiv România este prezentată și promovată ca România, adică nu se filmează aici pentru Franța sau Germania; castelele noastre nu devin castele germane ci sunt ceea ce sunt ele - castelele din Transilvania sau Delta Dunării din România și așa mai departe. Banii întâi se cheltuie, apoi se recuperează de la statul român. Întâi îi cheltui, dovedești că i-ai cheltuit în proporția în care i-ai cheltuit și apoi soliciți plata. Nu s-a plătit decât un singur dosar din cele... cred că 40 și ceva care sunt depuse. Nu există o procedură clară despre cum se analizează aceste cereri de plată. Ea s-a schimbat, s-a coafat, s-a revăzut și în continuare există acest blocaj. Alianța Producătorilor de Film din România nu a încetat nicio clipă să solicite deblocarea acestui instrument vital pentru industria cinematografică.
Din păcate evenimentele care ne înconjoară pun pe planul doi-trei elemente de acest tip și aici sigur că discuția e lungă. Ce faci în perioade de criză? Soluția mea pentru pandemie a fost ca în perioada de criză să muncesc, încerci să construiești și asta face ca lucrurile să fie în continuare viguroase și funcționale. Recunosc cinstit că în acest moment, cu această tragedie pe care o trăim, mă simt mult mai puțin puternică și mi se pare cumva că toate lucrurile pălesc în fața războiului din Ucraina și a luptei pentru supraviețuire a unor oameni inocenți. Mi-e mult mai greu să găsesc energia de a mă bate pentru lucruri care mi se par mici. Cum să mai spun că o colaborare la nivel internațional îți permite să nu pleci în lumea largă și în același timp să interacționezi cu alte economii; să fii parte dintr-un sistem, să aduci capital străin care se cheltuie acasă, să asiguri salariile unui întreg sector. Sigur că există și această contribuție din partea statului român, dar în mare parte banii ăștia cheltuiți sunt bani din afară. Sunt un fel de... cum să spun, de export fără delocalizare. Nu vrem să plecăm din România. Vrem să lucrăm aici. Sunt enorm de mulți tehnicieni care fie se reprofilează, fie, cei într-adevăr valoroși, lucrează în Bulgaria, Slovacia, Ungaria. Acolo unde aceste instrumente funcționează. Industria cinematografică acolo e constantă.

Tipografic Majuscul (foto: Silviu Gheție)

 
C.N.D.: Există totuși un Centrul Național al Cinematografiei. Televiziunea Română contribuie la acest fond cinematografic în baza aceleiași legi în care funcționează și producătorii din România. Încerc an de an să determin dacă sunt niște strategii pe trei, pe cinci ani ale Centrului Național al Cinematografiei care ar putea să sprijine munca pe care o faceți voi. Tu din interior cunoști această strategie? Eu, ca simplu consumator și încercând să îmi fac cât pot de bine treaba, nu am reușit să determin aceste strategii. Există?
A.S.: Din păcate, după știința mea, nu. E dureros că în continuare cinematografia românească are acest statut de Cenușăreasă. Oriunde în lume filmul românesc este prezent. Acasă nu contează, cumva e trimis cât mai în spatele casei. E drept că nu a existat niciodată un soi de agregare a energiilor care să pună în aceeași tabără instituția și breasla. În cea mai mare parte a timpului a existat acest război constant sau această luptă cu două tabere - pe de o parte administrația, pe de altă parte lucrătorii din sector. Legea este îmbătrânită și complet inadecvată în momentul ăsta la transformările care s-au întâmplat în domeniul cinematografic în ultimii 20 de ani. Dar există și la nivel structural, felul în care lucrează oamenii de acolo, o îmbătrânire, o lipsă de relevanță în contextul actual și mai ales în context internațional. România nu e prezentă la marile dezbateri. România nu vine cu idei. România, la nivel instituțional, nu există în discursul internațional. Noi ne ascundem după degete. Încă o dată spun, și am responsabilitatea vorbelor pe care le spun: ceea ce au construit cineaștii români, au construit prin ei înșiși. Nu a fost niciodată un sprijin organizat la nivel de instituție pentru ca acești cineaști și perlele cinematografice pe care le-au creat să fie prezente în competițiile internaționale, să ajungă sa fie vândute în teritorii cât mai multe, să fie văzute pe cât mai multe ecrane din lumea întreagă. Cineaștii români și-au construit drumul singuri. Da, sigur, cu bani publici care sunt dați pe baza unui concurs pe baza unei selecții cu eforturile de rigoare. Nu e nimic ce li s-a dat fără motiv sau care nu li se cuvenea. Dar numai că a da bani nu e suficient pentru a construi o poziție și o identitate. Există un întreg ansamblu de profesioniști din domeniul cinema-ului care au făcut ca România să fie unde este. Din păcate nu există și strategiile... De fapt, cred că la urma urmei e chiar mult mai simplu decât atât. Nu există aceeași pasiune pentru lucru în rândul funcționarilor din instituții așa cum este din partea sectorului cinematografic.

Roxanne (foto: Cornel Lazia)

 
C.N.D.: Nu știu dacă un funcționar dintr-o instituție ar trebui să dezvolte o pasiune pentru ceva. Mi se pare că lipsește un cadru care i-ar putea obliga, de fapt, să își facă treaba.
A.S.: Am văzut o țărișoară cum e Croația. Sunt oameni care lucrează în instituția care coordonează cinematografia la nivel de relații internaționale cărora le strălucesc ochii când vorbesc despre cinematografia din Croația - ce s-a mai întâmplat, cum s-a mai întâmplat, ce noi talente au și cât de bune. Nu doar regizorul X sau Y, dar monteurul... și actrița care a reușit să joace nu știu în ce serie americană și laboratorul de post-producție, locațiile lor... Nu cred că există meserie pe lumea asta pe care să n-o faci cu pasiune...
Spuneai la un moment dat să mă gândesc la cine sunt eu și mi-am dat seama că, încercând să răspund la întrebarea asta, sunt o femeie care a fost crescută să nu facă umbră pământului degeaba, să încerce să nu treacă degeaba prin lumea asta. Mama mea era blănăreasă. Nu era pasionată, era totalmente dăruită muncii ei, clienților ei, relațiilor cu colegii, felului în care în care gestiona micul atelier în care a lucrat. Era un funcționar, nu era al ei. Era un funcționar într-o întreprindere de stat. Numai că asta am văzut toată viața. Am văzut toată copilăria în casă cât de mult înseamnă pentru mama munca pe care o face și cât de important era să o facă mai bine. Atunci orice funcționar dintr-o instituție publică găsesc că trebuie să fie pasionat de ce face că altfel e o irosire a vieții proprii.

C.N.D.: Înțeleg ce spui, dar cred că lucrurile ar funcționa mai bine dacă am ști ce avem de făcut nu doar azi ci și în anii următori. Care ar fi idealul de context legislativ prin care această breaslă a cinematografiei din România ar putea avea o viață măcar la fel de liniștită cum o au cei care lucrează într-un teatru subvenționat? Avem teatre care sunt subvenționate și avem o industrie care supraviețuiește doar pentru că își doresc câțiva oameni să nu stea. Oamenii care lucrează în această industrie trăiesc de la un film la altul. Dacă sunt doi ani de pandemie, un actor, un regizor tehnic, un recuziter dintr-un teatru își primește un salariu și poate să trăiască; în timp ce un freelancer din industria cinematografică, neavând nici un suport legislativ pe care să se sprijine, moare de foame, pleacă sau se face șofer de autobuz. Sectorul independent este zero sprijinit.
A.S.: Cred că e o durere mare pe care o are nu doar cinematografia, ci întregul sector cultural independent. Același lucru se întâmplă pentru artiști - că sunt artiști vizuali, că sunt performeri, că sunt dansatori, că sunt oameni care lucrează în teatru, dar nu într-un teatru subvenționat ci în teatrul independent. Deci tot sectorul.

Roxanne (foto: Cornel Lazia)

 
C.N.D.: De ce să se subvenționeze un teatru și nu și zona cinematografică?
A.S.: Asta e o întrebare pe care mi-am pus-o tot timpul. De ce? Probabil că cel mai sigur sistem care există în lume la momentul ăsta este sistemul francez. E un sistem care susține activitățile intermitente. E un sprijin pentru oamenii care trebuie să lucreze un anumit număr de ore pe an. Atunci când nu lucrează, au totuși un sprijin din partea statului. Un fel de, nu știu cum să-i spun, că nu e un ajutor de șomaj ci un fel de continuitate de subzistență astfel încât să nu moară de foame în perioadele în care nu au un proiect. Noi nu avem nici o imagine a lucrătorilor din domeniul cultural. Noi nu avem o catalogare a tuturor tehnicienilor care există. Noi nu putem să spunem câți oameni lucrează în cultură pentru că nu există o cartografiere a sectorului. Deci cred că asta ar fi soluția ca lucrurile să se întâmple așezat, pe de-o parte. Pe de altă parte, continuitatea în sistemul de finanțare e necesară și ea. Ce îmi reduce din capacitatea de a mă lupta să exist este incertitudinea. Ori la Centrul Național al Cinematografiei nu știi niciodată când vor fi concursurile de proiecte, dacă vor exista unu, niciunul sau două, cum spune legea. Cam câți bani vor fi? Nu funcționează schema de cash rebate, celălalt instrument esențial care, așa cum spuneam, e blocat. Dumnezeu știe până când. Îmi doresc să văd raza de speranță. Pare că în momentul ăsta există mult mai multă deschidere față de acest subiect și înțelegere decât a existat în ultimii trei ani.

C.N.D.: Ești producătorul din România cu cea mai mare vizibilitate. Ți-ai făcut vreodată un inventar cu ce ai reușit să faci concret pentru această industrie, excluzând aportul uriaș privind palmaresul în festivalurile de categorie A? Dacă schimbarea nu vine de la oameni precum ești tu, cum e Cristian Mungiu și alți câțiva oameni care sunt percepuți ca fiind verticali, cu performanțe reale... nu știu de unde ar putea veni.
A.S.: Nu fac asta pentru că nu fac liste cu ce mi-a ieșit și ce nu mi-a ieșit. Cred că am făcut lucruri pentru colegii mei și pentru domeniu atât cât m-a dus pe mine capul. Și la nivel administrativ, cred că faptul că nu îmi țin gura, totuși sper că nu sunt isterică și lucrurile pe care le spun sunt argumentate și clare atunci când le comunic. Sper că am reușit să fac cu decidenții ce am reușit să fac și cu filmele - să mai ridic un semn de întrebare, să mai schimb un punct de vedere. Nu numai în România am reușit niște lucruri. În Academia Europeană de Film, de exemplu, am reușit să atrag atenția asupra filmului documentar și a locului lor vitregit în imaginea generală. Am reușit să schimb un pic, să dau voce unor lucruri care sunt evidente, dar care nu sunt vizibile. Ce am mai făcut? Cred că am mai dat curaj colegilor mei mai tineri să acționeze. Sper din tot sufletul că am reușit să spun asta destul de răspicat pentru că eu nu cred că lucrurile pot fi făcute de mine sau de Mungiu sau de Jude sau de Cristi Puiu. Cred că lucrurile trebuie făcute de oamenii care vor să se implice, de toate vârstele. Nu trebuie să ajungi să fii un nume. Când am început să lucrăm la legea cinematografiei actuală eram o mână de puști care erau la început de drum. Și Mungiu și Radu Muntean și Tudor Giurgiu. Și eu. Cătălin Mitulescu. Vivi Drăgan nu mai era un puști, dar el mai mult ne ținea spatele să facem, să nu stăm. Cei care au fost implicați în toată povestea asta eram foarte la început. Nu era vorba încă de niciun Palme d'Or și nici de alte succese. Cu toate astea am răzbit să schimbăm, cu sprijinul celor mai mari decât noi - domnul Stere Gulea, domnul Radu Gabrea -, dar energia primară venea dinspre puștimea asta. Câteodată îmi dau seama că nu pot să îi judec pe colegii mei mult mai tineri pentru că sunt altele condițiile.

În mare parte, noi am fost o generație care s-a născut în competiție. Ne-am luptat să ne naștem, ne-am luptat să rămânem vizibili într-o generație foarte mare. Vorbesc de generația mea, de decreței, cei născuți în '67 - '68, boom-ul de copii din perioada respectivă, datorat legii împotriva avortului dată de Ceaușescu. Noi am fost în starea asta de competiție din momentul în care am venit pe lume. Am acționat ca atare atunci când am avut șansa ca lucrurile să se schimbe la Revoluție. O dată cu căderea regimului Ceaușescu, pentru noi s-au deschis toate porțile și nimeni nu știa nimic mai bine decât noi. Atunci nu trebuia decât energia pe care o aveam deja, dorința de a fi competitiv, de a exista. Eram într-o mare de oameni, ca să arăți că ai o față și să nu fii o parte dintr-o magma, trebuia să faci ceva. Noi învățam din propriile greșeli pentru că nu era nimeni care să ne dea peste mână, să ne spună că știe mai bine pentru că nu știau. La nivel local vorbesc și am învățat așa. Colegii mei, care sunt la început de drum și care construiesc acum - nu știu dacă mai au energia asta și aici într-un fel mă simt vinovată de a nu fi capabilă să le insuflu ceea ce, cum am spus deja de câteva ori, ne-a insuflat nouă Vivi Drăgan Vasile - "Da, puteți! Da, faceți! Da, încercați!" Nu știu dacă reușim noi, generația noastră, să le dăm curajul celor tineri și să-i forțăm cumva. E nevoie de un soi de prospețime în gândire. Eu nu sunt convinsă că felul în care văd eu lucrurile e sută la sută cel actual. Atunci vreau să am oamenii ăștia, mă înconjor de oamenii ăștia, dar aș vrea să îi văd mai activi. Aș vrea să îi văd mai hotărâți. Sunt câteva voci. Am colege cu care lucrez cot la cot în momentul ăsta. Sunt niște minuni și de energie și de dorința de a învăța și de a construi, de a schimba, de a avansa. Am colegi care sunt așa, dar sunt puțini și am impresia că nu se coagulează cum ar trebui. Nu că noi am fi fost uniți și coagulați vreodată. Dar poate măcar asta o să se schimbe.

C.N.D: Nu știu cum se vede de la voi, de la cei care realmente fac film, dar mie mi se pare că înainte de pandemie volumul de producție audiovizuală inclusiv de film era la un volum foarte mare și film comercial și chiar și film de autor care are o zonă mai mică de desfășurare. În afară de faptul că acești ani marcați de pandemie au redus numărul producțiilor, s-a mai schimbat și durata de viață a unei producții pentru că exploatarea în regim clasic s-a diminuat considerabil. Aș vrea să știu cum se vede de la tine modul în care această pandemie a schimbat viziunea producătorilor de film. Sunt lecții pe care echipele de producție și de creație le-au învățat în această perioadă?
A.S.: Nu știu ce a învățat fiecare. Eu, cel puțin, am început să îmi pun problema acestei crize de supraproducție cu un an-doi înainte să înceapă pandemia. Pandemia doar ne-a arătat-o mai clar, am început să o conștientizăm. Nu știu la nivel global, dar la nivel personal îmi pun întrebarea tot mai des, de șapte ori, înainte să mă angajez într-un proiect, dacă nu cumva există riscul să realizez ceva care ar contribui la cantitatea de deșeuri din lume. Îmi doresc foarte tare să fac doar lucruri care sunt relevante. N-am aroganța să spun că sunt relevante la nivelul existenței lumii întregi, dar care să pună o problemă - mică, mare, că e la nivel personal, că are legătură cu istoria sau cu economia sau cu societatea sau pur și simplu cu existența noastră de oameni obișnuiți. Nu mai sunt pregătită să investesc în filme nici măcar un an și nicidecum cinci - șapte - zece ani cât lucram câteodată la un proiect și nici să contribui în vreun fel la creația altora. Încerc să spun asta cât mai răspicat și cât mai clar pentru toată lumea, trebuie să fim atenți cu ce generăm în jurul nostru, să ne protejăm pe noi și copiii noștri de cantitățile de deșeuri. Vorbesc aici de filme degeaba, nu neapărat de lucruri care sunt toxice de-a binelea, nocive. Sigur că perioada de viață a unui film s-a redus și tocmai de aia e important să încerci să faci ceva care să poată avea o viață cât mai lungă, chiar dacă nu continuă, chiar dacă nu în prim plan, dar care să rămână relevant, important ca discurs în timp.

C.N.D: În această perioadă cu pandemia, în materie de premiere de filme, au fost puține. Voi ați spart cumva tiparele obținând și premii cu producții filmate cu masca pe față. Ați avut întâlniri cu reprezentați ai zonei politice, încercând să faceți ordine în producția națională de film. Ce alte lucruri bune s-au mai întâmplat în România în ultimii doi ani și un pic? A fost bună la ceva pandemia la noi?
A. S.: A fost bună. Da, cred că a fost bună, într-un fel, pentru toată lumea - ne-am dat un pic arama pe față și am văzut cine suntem cu adevărat. Cred că la asta a folosit timpul de reflecție. Nevoia de celălalt cred că am învățat-o mult mai bine în momentul în care am fost nevoiți să ne izolăm. În ceea ce privește cinematografia lucrul concret pe care pe care l-am reușit a fost crearea Alianței Producătorilor de Film care reunește oameni din zone și modalități de expresie sau de existență din domenii foarte diferite. Ne-am pus, în fine, alături și am făcut tot ce am putut sau ce ne-a dus capul să facem. Am înțeles că în fața autorităților de fapt nu poți să te duci singur, oricât de puternică ar fi o personalitate. O voce se construiește în grup, indiferent de breaslă, e nevoie de o voce comună și corul rezonează mult mai tare decât solistul. Oricât de bun ar fi solistul. Asta am învățat. Asta am experimentat și mi se pare că da, din punctul meu de vedere, e cel mai important lucru. Mi se pare că solidaritatea e ceva ce am redescoperit în timpul ăsta și care se cam pierduse în goana pragmatică a fiecăruia pentru existență. Solidaritatea care, de altfel, se vede acum foarte bine în toată această nenorocire ce se întâmplă cu Ucraina. Personal iarăși cred că am mai învățat că nimic nu e de fapt atât de urgent. În afară de boală și moarte nu e nimic așa de urgent. Totul poate să aștepte un pic. Și dacă nu lucrezi 14 ore în fiecare zi, lucrurile nu se dărâmă. Pământul nu se dărâmă dacă nu ești acolo sau dincolo. Am pierdut obiceiul de a reflecta, de a gândi atent înainte de a face pașii, de a ne lua timp pentru asta. Cred că lumea de astăzi a ajuns atât de grăbită și de neatentă că riscă accidente majore.

C.N.D.: Ați reușit o mână de oameni să construiți o cinematografie foarte puternică. Nu știu dacă la nivel european mai există vreo țară care să fi avut trei Urși de Aur obținuți la Festivalul de la Berlin într-o perioadă relativ scurtă de timp. 2 Urși sunt ai tăi - unul cu Poziția copilului, filmul lui Călin Peter Netzer și celălalt al lui Radu Jude cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc. Valul pe care l-ați creat naște un sentiment de bucurie, dar știm că aceste momente de glorie nu durează prea mult. Mă încearcă o emoție destul de stranie când mă uit la ce se întâmplă la noi și am o ușoară temere că lucrurile ar putea să se dizolve până la dispariție. Și acum întreb, valul pe care voi l-ați construit este unul suficient de puternic astfel încât producători tineri cum sunt Radu Stancu, Ana Maria Antoci, Bianca Oană, fetele despre care povesteai mai devreme - Carla Fotea și Diana Păroiu și alți câțiva... pot acești tineri să creeze conținut astfel încât disiparea asta de care mă tem să aibă loc cât mai târziu?
A. S.: Habar n-am ce să zic. Sunt foarte fericită că există oameni cum sunt cei pe care i-ai numit plus Monica Lăzurean, plus Gabi Suciu. Și cred că ei vor continua cu forță și cu multă putere drumul ăsta. Dacă se va disipa, habar n-am. Nu știu pentru că totuși ce s-a întâmplat cu filmul românesc e ceva absolut uluitor. Într-adevăr la nivel european nu există o asemenea constanță. A existat și există în continuare noul cinema grec care a avut niște vârfuri extraordinare, dar totuși nu continuă la aceeași intensitate ca aici, care e surprinzătoare și pentru noi. Ceea ce s-a întâmplat anul trecut de exemplu cu filmele Alinei Grigore și al Monicăi Stan e minunat. Totuși e nemaivăzut pentru o țărișoară cu niște resurse care cred că sunt a zecea parte din ce reușește Franța să investească în cinema-ul de artă, nu mai vorbesc de cel comercial. Cred că trebuie văzute un pic proporțiile. Să nu mai spunem că nu e mare lucru selecția într-un festival. Selecțiile astea sunt din ce în ce mai mari, mai complicate și este absolut extraordinar. Am mai uitat un nume căruia îi prevăd viitor de aur - Ana Gheorghe. E un om care cred că va muta mulți munți din loc. Pașii ăștia constanți, gândiți, calculați, cred că vor continua. Nu cred că se va disipa. Ce sper din tot sufletul este ca și colegii mei mai tineri să înțeleagă suficient de repede că și succesul și eșecul durează trei zile. Apar de cele mai multe ori neașteptat și dispar la fel de neașteptat. E legenda aia cu bilețelul lăsat de un sătean pentru un rege ca să îl deschidă când e în culmea succesului, dar și în culmea deznădejdii. Atotputernicul Rege a citit: "Și asta va trece!"

C.N.D.: Apropos de succesul tău - pomeneam mai devreme de cei doi Urși de aur, un Urs de Argint...
A. S.: Doi Urși de aur câștigați cu 2 regizori diferiți nu există în istoria Festivalului de la Berlin. Punct. Nu sunt singura din România, nu sunt singura din Europa, sunt singura din lume. Contează? Nu.

C.N.D.: Contează pentru următoarea mea întrebare și nu numai. Ai un portofoliu uriaș din zone diferite stilistic - unele sunt cu auto ironie (cam tot ce face Radu Jude), altele cu umor destul de greu de dus în spate... toate extrem de bine documentate. Sunt filme diferite lucrate cu echipe de creație, cu regizori, scenariști foarte diferiți ca mod de abordare a cinema-ului. Care sunt elementele comune care au făcut din aceste filme succesele care sunt? Ele vor rămâne în istoria cinematografiei europene, cel puțin, ca niște repere. Ce le unește? Cum te-ai apropiat de ele?
A. S.: Cred că m-am apropiat în primul rând cu pasiune pentru că sunt cu toatele lucruri spuse cu pasiune. Sunt sincere. Sunt puternice creativ și tehnic. Deci astea sunt cumva elementele. Am să fac o mărturisire care poate că nu îmi face onoare - ultimul lucru pe care îl citesc pentru un proiect este scenariul. Câteodată nu citesc deloc scenariul. Ce mă interesează este motivația autorului, cineastului pentru că eu fac filme de autor. Asta știu eu să fac, asta știu cum să fac și atunci mă interesează de ce omul ăsta din fața mea este pregătit să investească 3, 4, 5, 7 ani de energie, de resurse, de... orice. Un scenariu se poate face mai bine, dar dacă nu este flacăra aia pe care să mizezi că o să ardă și eu nu sunt dispusă să întrețin flacăra care arde acolo, dacă motivația asta e diferită de ce cred eu despre lume, despre valorile mele în lumea asta... nu am cum să o susțin. Eu nu sunt un business man, de fapt. Eu nu știu să vând orice. Eu știu să vând ceva în care cred la rândul meu.

C.N.D: Sunt convinsă că toate zecile de producții de film pe care le ai în portofoliu sunt importante pentru tine. Nu aș îndrăzni să te îndemn să faci un top al lor pentru că probabil e imposibil. Aș vrea să-mi spui însă fără care dintre aceste filme ascensiunea ta la statutul de producător important pe piața din Europa ar fi fost mai greoaie.
A. S.: Fără primele.

C.N.D.: Fără Nemescu...
A. D.: Fără Marilena de la P7, fără Lampa cu căciulă, fără Cea mai fericită fată din lume. Cu siguranță... deși și asta e foarte relativ. Dacă n-ar fi fost astea, ar fi fost altele. Habar n-am ce s-ar fi întâmplat, dar au contribuit fiecare. Fiecare a avut rolul lui. Și pentru ce mi-a dat mie ca experiență și pentru construcția din spate și pentru parcursul de după. Astea primele mi-au dat încredere, mi-au dat foarte multă încredere. Au și fost experiențele alea de început extraordinare. Noi și cu echipele cu care am lucrat. Da, cu siguranță, dar ar fi fost altfel fără. Fără oricare din ele ar fi fost altfel. Da, cred că fără astea de început ar fi fost altfel, cu siguranță.

C.N.D.: Vreau să ne mai întoarcem puțin în backstage-ul acestui sector cinematografic și să povestim puțin despre... Oscaruri. În momentul în care un film este propus de o țară pentru premiul de la categoria "film străin" începe o serie de campanii, de evenimente care se derulează în Statele Unite. Se semnează tot felul de contracte cu agențiile care au în obiectul lor de activitate să promoveze filmele străine în cadrul membrilor Academiei Americane de Film care cu greu ar putea să vizioneze cantitatea uriașă de filme care se îndreaptă către aceste nominalizări. Ai avut, din partea României, multe dintre filmele tale propuse la Oscarul pentru film străin. Nu știu în ce măsură experiența pe care ai avut-o ca producător executiv la Toni Erdmann te-a apropiat de campaniile pe care Germania le-a făcut pentru acest film astfel încât el să ajungă pe lista de nominalizări. Ce au făcut germanii și ce ar trebui să facă România astfel încât filmele pe care le trimitem acolo, multe dintre ele într-o cheie cinematografică mai mult decât curajoasă și necesară curentului cinematografic mondial? Deci ce a făcut Germania în anul ăla și ce nu face România?
A. S.: Știu destul de bine ce a făcut Germania și știu la fel de bine ce face Polonia, având în vedere că sunt prietenă foarte bună și chiar producem un film împreună cu producătoarea filmelor lui Pawlikowski. Și știu și pentru Ida și știu și pentru Cold War ce au făcut polonezii pentru Oscaruri. Polonia face enorm de mult pentru industria cinematografică din țara lor. Cheltuia cam un milion de dolari pentru aceste campanii. Cam pe acolo ne jucăm. Știu și ce a făcut Georgia când a reușit să se ajungă la nominalizări cheltuind cam 300.000 - 500.000 de euro. România, după știința mea, nu a cheltuit niciodată mai mult de 100.000 de euro. Nu există un fond special. Nu e numai vorba de bani. E din nou vorba de acest lobby la nivel instituțional, de prezență în cercuri de influență din breaslă, de o prezență constantă a unor oameni care știu alți oameni, care participă la întruniri. Asta ar trebui să facă instituțiile - lobby, să asigure prezența regizorului, a echipei în tot felul de evenimente din America în perioada de votare. Să fim deasupra nivelului apei, să fim cu capul pe sus, să respirăm. Să știe lumea cine ești. Ar trebui investit an de an, indiferent de cât de mari sunt șansele unui film sau al altuia din filmele românești care sunt nominalizate și propuse de România, pentru a crea obiceiul membrilor Academiei de a se uita cu atenție la filmul românesc.

C.N.D.: Filmele pe care le-ai produs au multe elemente din zona documentarului că vorbim despre Babardeală... care inclusiv în tehnica de filmare s-a dus în zona asta, Aferim! face reconstituire până la detaliu a vremurilor de acum 200 de ani, Soldații Ivanei Mladenovic care nici măcar nu are cast-ul principal din zona actorilor profesioniști... Cum îți gândești acest mix de genuri pe care îl întâlnești la toți creatorii pe care îi ai în echipă?
A.S.: Vine cred, în ceea ce mă privește, din același interes pentru sinceritate și autenticitate. Plus că documentarul mă interesează foarte tare, întotdeauna m-a interesat. În ultimii ani mi se pare că e mai interesant, mai puternic și mai important pentru soarta omenirii. Micile schimbări pe care le poate aduce un film în viața cuiva - e mult mai probabil ca un documentar bun să le poată face mai eficient decât o ficțiune..

C.N.D.: Sigur e cunoscut faptul, dar, dacă nu, îl mai menționăm și noi aici, că ești căsătorită cu Alexandru Solomon - unul dintre autorii importanți de film documentar din România. Și cu toate astea ai făcut mai multe filme cu Radu Jude decât cu soțul tău. Cum a fost posibil?
A.S.: Alecu, soțul meu și Radu seamănă foarte tare - sunt naturi enciclopedice, răscolitoare de arhive, au un univers cultural extrem de larg. Am învățat enorm, de-a lungul timpului, de la amândoi. Radu lucrează cu un soi de urgență ca și când lumea s-ar termina mâine. El trebuie să lucreze, să facă încă ceva, să propună încă ceva. Alecu e mult mai calm în demersul artistic, mai răbdător, sapă mult mai adânc. Plus că de multe ori s-a întâmplat să fie Radu mai norocos la finanțare decât Alecu. Nu știe multă lume de câte ori am căzut la CNC cu proiectele lui Alexandru Solomon. Asta e amuzant - câteodată lumea depune la concurs cu Ada Solomon gândindu-se că ea oricum câștigă tot timpul. Numai că nu scrie la gazetă de câte ori pici. Și cât de dureros e lucrul ăsta. Cât de tare te dezechilibrează.
Radu e mai degrabă ca un frate pentru că am crescut în cariere împreună. Dar e și o camaraderie care durează de foarte multă vreme. N-am știut să compar. E foarte greu să compar. Sigur că mi-a fost greu și ciudă câteodată. Sigur că sufeream, deși erau amândouă filmele mele, de la doi oameni dintre care unul e tatăl copiilor mei și iubitul meu și omul fără de care nu știu dacă aș putea să merg mai departe dacă n-ar mai fi lângă mine.
Am avut sentimentul de frustrare când, trimițând la același festival un film al lui Alecu și un film al lui Radu, a fost ales doar filmul lui Radu. Sigur că am suferit. Sunt om. Mi s-a întâmplat și să mi se pară nedrept, să pun în balanță cele două filme și să nu pricep de ce n-a fost preferat celălalt. Mi se întâmplă asta câteodată și cu două filme ale lui Radu. Propun două scurtmetraje către același festival și să nu înțeleg prea bine de ce e alegerea aia că pentru mine era evident că e celălalt mai bun sau mai interesant sau mai provocator sau mai ceva. Pe urmă, cu timpul, am priceput că ține și de noroc și de actualitatea demersului. Dar câteodată e greu de dus.

Distanța dintre mine și mine

 
C.N.D: Ne întoarcem la filmul lui Radu Jude făcut în pandemie - Babardeală. Ați filmat cu mască, în exterior, o secvență care în mod evident a fost gândită pentru interior. Sunt incluse în scenariu aspecte legate de pandemie, de teoriile conspiraționiste care au însoțit-o, de trimiteri la antivacciniști. Cu certitudine scenariul este construit înainte de martie 2020, cum ați reușit, într-un timp atât de scurt, să vă adaptați și din punct de vedere al producției, dar și al conținutului. Din punct de vedere al mesajului pe care îl are filmul, mi se pare că a crescut valoric prin aceste trimiteri la actualitatea care ne măcina pe toți.
A. S.: Da. Sigur scenariul nu a fost scris așa ci a fost adaptat la situația de la momentul intrării în producție. Schimbarea și adaptarea ține tot de versatilitatea și de urgența asta cu care trăiește Radu. Îi sunt foarte recunoscătoare că ne-a împins să nu ne oprim. Asta m-a ajutat de fapt în prima parte a pandemiei - am stat în priză, nu m-am oprit. Trebuia să ne adaptăm la situația reală și am vrut ca filmul acesta să rămână o mărturie a vremurilor și a situației speciale în care ne găseam. Inițial stabilisem că filmăm în octombrie-noiembrie. Și ne pregăteam să facem asta. Sigur că în momentul în care am realizat că totuși 28 de oameni, cât erau inițial, plus o echipă de filmare, în interior, cu geamurile închise, în plină pandemie, nu era o soluție. Radu a zis că este foarte veridic ca adunările să se țină în aer liber. O ședință în aer liber, într-o curte interioară, nu e neadevărată.
Dacă filmam în vară n-ar mai fi fost accesibilă o finanțare pentru că unul dintre criteriile de eligibilitate era să nu filmăm până la mai mult de jumătate din film până la jumătatea lui octombrie. Cred că în jur de 15 iunie, nici nu mai știu bine, am realizat că riscul să nu putem filma, din cauza restricțiilor, în octombrie-noiembrie e mult mai mare decât riscul de a nu primi finanțarea. Am renunțat la finanțare. Radu a zis că avem cum să protejăm echipa, folosind măști, dar cum protejăm actorii? Așa că am decis că vor purta măști. Toți. Deci marca pandemiei va fi acolo. A rescris scenariul. Masca a devenit parte integrantă a costumului pentru actorii din film. Cam asta e povestea. Am filmat mai devreme, am renunțat la banii pe care puteam să îi avem adiționali. Ne-am descurcat. Asta a fost.

C.N.D.: Ai început ca producător de film cu scurtmetraje. Ai început cu Radu Jude, cum spuneam mai devreme, și ați crescut împreună. Cred că Radu până la Lampa cu căciulă, scurtmetrajul pe care voi l-ați făcut împreună, mai făcuse regie de reclame probabil și ceva asistență de regie. Tu aveai experiență în publicitate și pe film doar în proiectele care se întâmplaseră la Domino. Ai făcut tot scurtmetraj cu Cristian Nemescu și nu ați reușit să vă construiți un portofoliu împreună pentru că el a plecat prea repede dintre noi. Este unul dintre secretele unui producător care, ca să poată performa, e important să crească alături de echipe tinere care sunt la început de drum?
A.S.: Cred că e mai de la egal la egal. La început e destul de greu să faci față cuiva care riscă să impună pentru că știe mai bine, pentru că are mai multă experiență. Este mult mai bine să iei startul cu oameni care sunt la început de drum, dar cu care ai același tip de interese, aceeași viziune asupra lumii. Am început cu scurtmetraje pentru că mi s-a părut că riscul e mai mic. A fost important că eram toți la început, eram super entuziaști. Bucurie ca la filmarea aia mai rar. A însemnat foarte mult felul ăsta de lucru și încrederea și visele tuturor din echipă. Ceva bun în experiența de lucru cu oameni care sunt la început de drum este că, oricât ai ști, tot mai înveți. E diferit și asta face și farmecul meseriei ăsteia de cineast, fie că ești artistul sau producătorul. Niciun film nu seamănă cu celălalt. Nicio experiență nu seamănă cu cealaltă. Provocările sunt diferite. Soluțiile pe care trebuie să le găsești sunt diferite. Genul ăsta de familie temporară care e echipa de film e iarăși ceva absolut senzațional și care pentru mine contează. Eu nu știu să trăiesc singură. Am norocul să am meseria asta care presupune lucru înconjurat de oameni. Nu sunt niciodată singură și e felul în care îmi place să trăiesc - înconjurată de oameni.

C.N.D.: Care sunt calitățile indispensabile pentru un producător?
A.S.: Diplomația. Capacitatea de a asculta. Curajul și pasiunea.

C.N.D.: Dacă ar fi să își dezvolte trei abilități la începutul carierei pentru a pătrunde pe piața europeană de film, care ar fi acestea?
A.S.: Curajul de a vedea, de a vorbi despre tine, de a nu te simți inferior pentru că ești la început, pentru că vii din est, pentru că engleza ta nu-i perfectă. Nu ne-am născut niciunii cu astea. Sigur că e un soi de disconfort când ești prima dată într-un alt mediu decât al tău, dar cred că e extrem de important să îndrăznești. O îndrăzneală care să includă bun simț. Îndrăzneala care se duce în obrăznicie sau aroganță e nepotrivită și face rău. Sinceritatea iarăși e importantă, abilitatea de a fi sincer fără a minimiza eforturile tale, credințele tale, valorile tale, atu-urile pe care le are proiectul tău.

C.N.D: Am trăit o pandemie. Nici nu știm dacă s-a terminat sau nu. Cu certitudine trecem printr-un război care nu știm când se va termina, cum se va termina. Sistemele economice și la noi și la nivel european sunt într-un haos mare, plătim taxe într-o țară în care educația, cultura, sănătatea supraviețuiesc pur accidental. Cum vezi tu viitorul?
A.S.: Nu știu ce să zic. Știu cum mă pregătesc eu pentru viitorul ăsta atât de incert că nu știm încotro ne ducem, nu știm ce va fi. Știm cât de greu ne va fi să trăim, fie și strict la nivel economic, post război. Acest război, chiar dacă se va încheia repede (ceea ce din păcate nu pare deloc evident) va avea niște costuri economice pentru întreaga Europă mari și dificil de dus. Nu îmi e frică de aceste costuri economice, sunt pregătită pentru ele. Știu să trăiesc cu puțin și cred că e cel mai ușor lucru de dus. Să învățam să mai reducem, să consumăm mai puțin sau să ne descurcăm cu mai puțin. În rest, încerc și deocamdată nu reușesc foarte bine, să continui să produc, să fac sau să desfășor acțiunile care țin de o viață normală - fie pregătirea pentru filmare, fie petrecerea timpului meu liber. Spunea o prietenă psiholog, la un moment dat, dând niște sfaturi pentru oameni cum să facă față acestei perioade, că da, sigur, tuturor ne e frică de moarte și de război, dar nu putem să așteptăm să murim, ceea ce e de altfel foarte improbabil că se va întâmpla. Nu putem fi vii doar ca să așteptăm să murim. Dacă va fi să murim, important e să trăim la maxim timpul ăla care ne e dat. Încerc să fac asta. Au fost câteva dispariții importante, în timpul pandemiei. Au plecat oameni pe care îi credeam nemuritori sau care aveau profilul ăsta. Vorbesc chiar de prezențe publice, nu neapărat de persoane apropiate, cum sunt Ivan Patzaichin sau Ion Caramitru. O altă figură care avea profil de nemuritor este domnul Ioan Onisei. Șocul cel mare a fost că aceste persoane au putut să dispară fizic. Am mult mai multă grijă pentru că eu cred într-adevăr că trebuie să ne bucurăm de azi, pregătind mâine. Cum putem să ne concentrăm totuși pe bucuria pe care ne-o poate aduce azi și cum putem să nu facem umbră Pământului degeaba? Cam așa mă pregătesc eu pentru viitor. Aș vrea să trăiesc. Sunt dintre cei care vor să trăiască cât se poate de mult, dar să trăiască în putere, nu chinuit. Mă bucur de zilele astea - încă pace, încă echilibru!

C.N.D: Câte filme ai produs?
A.S.: IMDB zice că sunt 72.

C.N.D: Ce trebuie să conțină o poveste pe care vrei să o produci?
A.S.: Adevăr.

C.N.D.: Cum îți alegi povestitorii filmelor?
A.S.: Să împartă aceleași valori cu mine.

C.N.D.: Crezi că un film poate schimba un om?
A.S.: Un om - nu, o atitudine - da, un punct de vedere - da. Mai mult nu am aroganța să cred.

C.N.D.: Filmul este în primul rând...
A.S.: Oglinda.

C.N.D.: Cea mai mare provocare la un film este...
A.S.: Să reușească să fie ce și-a propus să fie.

C.N.D.: Faci filme ca să...
A.S.: Mă bucur de viață.

C.N.D.: O preocupare pe care o ai și pe care o cunosc puțini oameni...
A.S.: Dansul contemporan.

C.N.D.: Cel mai mult îți place să...
A.S.: Privesc marea.

Și eu trebuia să urlu și nu urlam ca lumea și el era: Bă, nu urli ca lumea, vino-ncoa! - Otto barbarul / Premiile Gopo, 2022

 Pentru că e prima dată când fac interviuri, am ajuns mai devreme într-o cafenea unde am stabilit să mă întâlnesc cu Marc Titieni, nominalizat la Premiile Gopo, 2022, secțiunea "Tânără speranță" pentru rolul Otto din filmul Otto barbarul (r. Ruxandra Ghițescu). Am emoții și nevoie de niște timp ca să-mi organizez lucrurile și să mă așez. La puțin timp după, mă sună Marc - a ajuns. Mă duc să-l întâmpin și descopăr la prima vedere că e cald, energic, prietenos și, după cum era de așteptat, arată total diferit față de personajul Otto. Ce urmează e mai degrabă o discuție pe care am vrut-o cât se poate de liberă, ca să pot să descopăr puțin din lumea lui personală, cine e și ce-l interesează în acest moment al vieții lui.

 

Marc Titieni în Otto barbarul

Andreea Tănase: Cum ai început să scrii? (n.a. Marc e student în ultimul an de licență la Scenaristică la UNATC)
Marc Titieni: Nu știam ce să fac. Eram clasa a XII-a, am fost la un liceu de mate-info, la Viteazu. În clasa a XI-a am tot plecat - voiam să dau la business - m-am dus în Danemarca să văd. N-am dat la business după cum bine se vede, c-am realizat că business-ul îl faci și fără facultate și m-am gândit: "Nu vreau să mă fac programator, nu vreau să mă fac avocat, nu vreau să mă fac doctor, actor în nici un caz", m-a bătut taică-miu (actorul Adrian Titieni - nota LiterNet) la cap să mă fac actor, și-am zis: "Bă, hai să scriu, să văd dacă-mi place să scriu". Și am început să mă văd cu un prieten de-ai lui tata care scrie, să vadă ce-i de capul meu. Și mi-a zis că mă duce capul și-am observat că-mi dă o satisfacție foarte mare să creez efectiv o poveste și să zică lumea "domne, e bine" și să pot să aștern pe pagină niște gânduri. N-am scris niciodată în viața mea, adică n-am avut din alea - să mă apuc să scriu jurnale, nu mi-a plăcut la română să scriu eseuri sau așa, dar mi-a plăcut să pun anumite povești în pagină.

A.T.: E ceva anume care te inspiră să scrii?
M.T.: Nu. Până la urmă la orice chestie pe care o scrii te inspiră ceva, un personaj. Dar nu am o chemare să scriu.

A.T.: De unde îți vin ideile?
M.T.: Super random. De obicei n-am chestia aia - stau în duș și "BUM idee". Am avut-o o singură dată în viața mea, fix la scenariul pe care îl scriu anul ăsta pentru facultate. Adică stăteam - "Ce naiba scriu?", nu mi-a venit ideea și-am zis "Hai că ies afară". Și m-am băgat în duș, făceam duș și mi s-a năzărit în creier. Și aia e ideea pe care o scriu. Dar în general, mă gândesc la o situație din viața mea care mi se pare mie interesantă, o modific să zicem, să fie mai pe înțelesul tuturor, și de-acolo plec cu un scurtmetraj sau cu ce-am de făcut. Mă inspir din propria mea viață.

A.T.: Când modifici, modifici și ca să nu-ți folosești neapărat detaliile tale personale din viață?
M.T.: Nu mi le folosesc, nu. Și nu prea folosesc nici persoane din viața mea că nu-mi vine. Adică poate folosesc în anumite situații anumite comportamente, că până la urmă, cel mai ușor scrii ceva ce știi foarte bine, cel mai ușor joci ceva ce, la fel, știi foarte bine. Și dacă am o situație care e similară cu o situație care mi s-a întâmplat sau i s-a întâmplat unui prieten și știu cum s-a comportat în situația aia, poate mă folosesc de asta.

A.T.: Ți s-a întâmplat să ai blocaje când scrii?
M.T.: Da.

A.T.: Și cum ieși din ele?
M.T.: Ai deadline. Dacă ai trac total și nu știi efectiv nimic, iei o pauză că stai degeaba în fața laptopului. Adică n-are nici un sens să stai să pierzi vremea - n-o să-ți vină. Sunt seri în care scrii câte 20 de pagini și seri în care scrii 5 cuvinte. Dacă nu poți, nu poți. Dar poți să te forțezi să scrii ceva semi calitativ, poate ceva ce nu-ți place ție foarte tare. Ceva poți, n-ai cum să fii blocat total și să nu mai știi nimica din vocabularul românesc. Dar să rămâi blocat, de exemplu, pe un scenariu propriu pe care vrei să-l faci tu să fie după placul și după imaginația ta - dacă rămâi blocat, n-ai ce să faci. Nu se poate creativitate cu forța.

A.T.: Și mie mi se par importante deadline-urile. E ceva ce funcționează!
M.T.: Când știu că vine deadline-ul, mă apuc de scris.

A.T.: Ce-ți place cel mai mult să scrii? Ai lucrat pe scenarii de scurtmetraj la facultate, nu?
M.T.: Am scris unul singur - unul care să se facă. Adică l-a scris un regizor în colaborare cu un coleg și l-am modificat eu, pentru că am și jucat în el. Am scris pentru facultate o grămadă de scurtmetraje și un lungmetraj anul trecut. Comedie mi-ar plăcea să scriu, dar e și cel mai greu. Îmi place să scriu pur și simplu. N-am un anumit gen pe care mă bazez. Dar prefer să fie comedie și să fie comedie pe care o fac bine. Să faci comedie bine e destul de greu.

A.T.: Comedie - vreo formă anume?
M.T.: Sketch-uri, scurtmetraje, nu contează. Și reclame. Adică dacă e ceva care trebuie să fie amuzant, chiar îmi dau silința. Și sper că-mi iese. Nimeni nu știe în afară de spectator.

A.T.: Plus că umorul e subiectiv.
M.T.: Da. Că drama nu e. Acolo e cel mai simplu.

A.T.: Ai fost vreodată super frustrat de scris?
M.T.: Da. M-am chinuit, cred că în anul I, pentru scurtmetrajul pentru portofoliu. Deci cred că o săptămână n-am fost în stare să scriu nimic. Nimic. Stăteam ca prostul - atunci aveam și o rutină din asta foarte exactă - trebuia să stau la mine în baie - acolo fumez - stăteam cu laptopul frumos în brațe, îmi aprindeam o țigară, luam o bere și începeam să scriu. Aveam la momentul respectiv peste jumate. Îmi făcusem eu un program de scris ca să-l termin, eram în fața programului și am avut o săptămână când n-am reușit un cuvânt, un "cine", nimic. Nici până în ziua de azi nu știu de ce. Și n-am mai pățit de atunci să fie în halul ăsta.

A.T.: Mie mi se pare cel mai important să scrii efectiv.
M.T.: Să te scoți din rutina aia: "Aoleo, trebuie să scriu pe întuneric, în timp ce fumez o țigară și e liniște." Adică, mi se pare că la asta te ajută foarte tare facultatea, să poți să scrii și chestii care nu-ți plac, să te pui și să scrii efectiv. Primești ceva: "Ok, hai să aștern 10 gânduri pe hârtie." Cel puțin pentru mine era foarte complicat la început, dacă era ceva ce nu-mi plăcea, eram în trac total, stăteam și mă uitam la laptopul ăla degeaba. Dar după 3, mă rog, 4 ani deja, e mult mai simplu. Dacă primesc ceva de scris, pot să-l trimit în juma de oră.

A.T.: O să mă leg de ceva ce ai zis la început - de ce "actor în nici un caz"?
M.T.: Că așa m-a bătut taică-miu la cap.

A.T.: Să dai la actorie?
M.T.: Nu, să nu dau. A fost ceva foarte ciudat. Pentru că eu am jucat de foarte mic. Primul film a fost la 5 ani - După gâște al lui Doru Nițescu și dup-aia am tot jucat. O dată pe an aveam ceva film de făcut. Și nu erau roluri mari. Am crescut și mă gândeam: "Băi dacă tot am făcut asta, mă fac actor". Și mi-a zis taică-miu: "Nu, nu te faci actor. Te faci altceva, nu actor. Orice vrei tu, dar nu actor." Și dup-aia, când îmi căutam eu chemarea în clasa a 12-a -

A.T.: Vino, chemare, acuma că e deadline-ul! (Râdem.)
M.T.: Mi-am spart telefonul. Tocmai îl luasem de la reparat. Aveam un iPhone X, mi l-am spart - și față și spate și mi-a zis taică-miu: "nu ți-l repar decât dacă înveți o poezie ca să dai la actorie". Mai mult era așa de fiță că n-am vrut, că el m-a bătut la cap ani întregi - să nu, să nu, să nu - și dup-aia, când a fost pus în fața faptului că vreau să dau la scenaristică a zis: "Hai mă, fă-te actor". Și-am refuzat total, a fost o luptă întreagă, n-am vrut să învăț o poezie. Deci cred că am stat 6 luni cu telefonul vechi, c-am refuzat efectiv să învăț poezia. Și n-am dat la actorie.

A.T.: Dar nu-ți pare rău, nu?
M.T.: Nu. Am mulți prieteni la actorie și mi se pare mult prea greu ce fac ei. Adică eu cu scrisul meu sunt fericit. Actoria de film ca actoria de film, dar mi se pare că actoria de teatru e ceva inimaginabil de greu.

A.T.: De ce?
M.T.: Că n-ai o a doua șansă, nu sunt duble. Adică evident, există niște repetiții, dar e extrem de mult text și se vede dacă nu faci bine sau dacă nu ești verosimil - se vede instant. Și la film - 30 de duble, 20 de duble - poți să fii fraier în 19, că trebuie să fii bun într-una singură. La teatru n-ai această a doua șansă. E mult mai grea actoria de teatru.

A.T.: Mama ta ți-a zis ceva de facultate, de dat sau nu la actorie?
M.T.: Nu. Mama m-a lăsat tot timpul să fac ce mi-a dorit mie inimioara. Mă susține în ce-mi doresc eu să fac.

A.T.: Cum ai început să faci actorie de film?
M.T.: Păi mă trimiteau ai mei la castinguri. Adică na, la ăla de la 5 ani nu cred c-am dat nici un casting. Cred că până la urmă aveau nevoie de un copil și se știa Doru cu mama sau cu tata și: "Hai, adu-l". În rest mă trimiteau ai mei, m-am înscris la o groază de agenții de casting și mă chemau. Și mă duceam, că erau bani. Și eram fericit să fac bănuți când eram mic.

A.T.: Și îți plăcea?
M.T.: Rolurile mici tot timpul mi-au plăcut. Era ceva așa - nu era nici un fel de presiune pe tine, aveam 5 zile de filmare, 7 zile de filmare, făceam destul de bine, cel puțin așa mi se spunea. Mie nu-mi place de mine absolut deloc.

A.T.: Te uiți la chestii cu tine?
M.T.: Mă uit - când am mai fost la premiere, mai apar pe tiktok - și, mamă, deci nu-mi place de nici o culoare de mine. Nu știu de ce, dar nu-mi place. Dar îmi place experiența de filmare, dacă e scurtă. Când e experiență de filmare lungă, în schimb, - la Otto am avut 27 de zile la rând și-am avut unul când eram mai mic, tot așa, 13 sau 14 zile, - e foarte foarte obositor. Nu mai știam să socializez. Nu ieși afară o lună. Ai filmare, seara mai ieși cu echipa la o bere. Prima oară când am ieșit, m-am văzut cu niște prieteni și nici nu mai știam să fac glume. Pe mine, cel puțin, m-a marcat. Știu că sunt mulți care n-au nici un fel de treabă, dar pe mine m-a obosit foarte tare experiența de filmare.

A.T.: Ți se pare că scrisul și actoria au chestii în comun?
M.T.: E o vorbă - când scrii ceva trebuie să te imaginezi spunând-o, ca să vezi dacă e verosimil sau nu. Mi se pare că te ajută foarte tare să joci în ceva. Mai ales după ce-am jucat în Otto, ziceam: "Parcă n-aș formula chiar așa, ia stai să mă mai gândesc eu un pic". La actorie te ajută să citești altfel un scenariu după ce-ai scris și, practic, te pui în locul scenaristului: "S-a dus aici, de ce s-a dus aici?" Și te ajută să asimilezi mai ușor rolul. Și mi se pare că și din punctul de vedere al unui scenarist e mai simplu să scrii dacă ai jucat. Mi se pare că fiecare scenarist ar trebui să joace în ceva și fiecare actor să scrie ceva. O lume frumoasă.

A.T.: La Otto ai simțit presiune că ești rol principal?
M.T.: Nu. Na, eu ți-am spus că nu-mi place de mine. Dacă regizoarei - Ruxandrei - i-a plăcut de mine, ce presiune mai e pe mine? E pe ea, că m-a ales prost. (Râdem.) Eu, na, îmi dădeam silința cât de tare puteam și încercam să fac cât mai bine exact ce-mi spunea ea sau cum consideram eu că trebuie. Mie oricum știam că n-o să-mi placă ce fac, deci nu era nici un fel de presiune.

A.T.: Ai văzut filmul?
M.T.: Da, da, da. Mi-a plăcut filmul, dar nu mi-a plăcut de mine.

A.T.: Ești 80-90% din film.
M.T.: Da, nu zic că nu-mi place fața, nu-s nebun la cap, dar mi se pare tot timpul că pot s-o fac mai bine. Și n-o zic așa cu modestie falsă, nu-mi place, pur și simplu. Eu oricum sunt în stare să joc numai niște chestii pe care pot să le conectez cumva cu ce mi s-a întâmplat în viață. Și la filmul ăsta (n.a. Atenție, dacă n-ai văzut Otto barbarul, urmează spoilere!) - eu n-am fost în depresie, n-am avut nici iubită care s-a sinucis. Dar îmi găseam eu așa niște situații - da, aici am fost puțin mai trist - și încercam cumva să asimilez. Și, eu nefiind în depresie, mi se părea că falsez. Toată lumea îmi spunea "Bă, foarte bine. Foarte bun. Mi-a plăcut de tine, nu știu ce", și mie nu prea. Adică mie mi s-a părut ok. Mi s-a părut că puteam mai bine. Erau anumite secvențe unde mi se părea c-am fost bun, nu pot să zic nu, dar am avut și secvențe unde mi se pare că puteam mult mai bine. Aia e. Am luat nominalizare la Gopo pentru rolul ăsta, deci e clar c-am făcut câte ceva bine.

A.T.: Sunt și momente în care ai empatizat cu Otto sau situații care s-au simțit aproape de tine?
M.T.: Stai să mă gândesc. Măi, nu prea. În general nu mă încarc eu cu energii negative, cu supărări sau așa. Adică, în mod evident, ca toată lumea, am și eu perioade în care sunt mai supărat, dar am avut o viață foarte fericită până acuma, indiferent ce mi s-a întâmplat, n-am stat să pun la suflet atât de tare. Niciodată n-am avut o răzvrătire generală împotriva lumii sau să -

A.T.: Pe bune, chiar niciodată?
M.T.: Da. Niciodată.

A.T.: Wow. E o adolescență atipică cumva, că e perioada aia în care ești super revoltat pe chestii -
M.T.: Am fost revoltat pe liceul Mihai Viteazul. N-am fost un semestru întreg la nici un fel de oră, pentru că nu ne-au lăsat să stăm acasă de simulări, ne-au chemat la liceu. Eu eram clasa a X-a, au fost simulările la a XI-a și-a XII-a. Când mi-au zis că trebuie să vin la liceu, le-am zis: "Băi, sunteți nebuni la cap, nu facem că au simulări." Nu, că se face. Am ajuns la liceu și am stat patru ore degeaba în clasă să vină profesorii. N-au venit, și atunci am zis: "Nu mai merg la liceu". Și n-am mers un semestru întreg. Asta a fost răzvrătirea mea. N-am mers la liceu e mult spus, că eu trebuia să mă trezesc să plec de-acasă, că altfel era bătaie. Vorba vine. Mă trezeam la 7 jumate și mă duceam la liceu și stăteam în cafeneaua din fața liceului - Paque Bistro - de la 8 până la 14 și mergeam acasă. Asta am făcut în fiecare zi un semestru întreg.

A.T.: Și ce făceai în timpul ăla?
M.T.: Jucam poker. Stăteam de vorbă. M-am împrietenit cu tot liceul e puțin spus, că veneau și alții din alte licee. Oricum mă știam cu multă lume din liceu, dar atunci am ajuns - efectiv știam pe toată lumea. Zici că veneam la liceu să fac networking. Stăteam șase ore pe zi în Paque Bistro și eram prieten cu chelnerii, cu patronul, cu toată lumea de la toate clasele, cu foști din Viteazu, cu oricine. Și-n mod evident am rămas corigent la 2 materii și cu media neînchisă pe vară, dar le-am trecut.

A.T.: Le-ai dat în toamnă?
M.T.: Da. În rest n-am avut eu așa o răzvrătire generală. Și asta cu Otto - am avut un prieten foarte, foarte apropiat care era într-o răzvrătire generală. Și m-a ajutat foarte tare și Otto adevărat - Otto Albu.

A.T.: Care-i faza cu el?
M.T.: Nu a făcut ce s-a-ntâmplat în film, dar Ruxandra a văzut un articol despre el într-o publicație sau pe undeva. El e foarte punk. Pe el l-am întrebat o groază de chestii. Tot felul de descărcări din astea cum ar fi urlete sau așa - n-am fost în viața mea așa de frustrat să urlu. Și eu trebuia să urlu și nu urlam ca lumea și el era: "Bă, nu urli ca lumea, vino-ncoa!" Ok. Eram în mijlocul echipei de filmare și mă învăța să urlu - el urla și eu urlam o dată cu el și tot așa până când am ajuns la intonația bună.

A.T.: Foarte drăguț.
M.T.: Foarte, da. Am avut o viață prea liniștită ca să urlu.

A.T.: Pentru sănătatea psihică și emoțională a ta, mi se pare foarte tare.
M.T.: Da, e foarte bine. E mai bine să le ai mai devreme decât mai târziu. Eu sper să nu le am niciodată. Dar acuma, probabil, o să vină în cel mai prost moment.

A.T.: Sunt alte personaje din film cu care ai empatizat în vreun fel?
M.T.: E departe de lumea mea.

A.T.: Tot universul filmului?
M.T.: Da. Și cred că e departe în general de lume. Pentru că e o situație foarte puțin întâlnită. Nu zic că e departe de lume partea cu Otto sau cu Laura (n.a. Iubita lui Otto care se sinucide) care sunt în depresie, că multă lume e în depresie. Dar situația efectivă - să ajungi în punctul ăla - e rară, e puțin întâlnită, cel puțin de către mine. N-am avut nici un fel de cunoștințe care să se sinucidă. Am avut prieteni în depresie și depresie nasoală, dar totuși nu atât de nasoală. De aia zic că e departe de mine. Și nu vreau să mă pronunț pe ceva ce n-am trăit nici măcar din perspectiva de prieten.

A.T.: Ce crezi că l-a făcut pe Otto să aleagă să filmeze ultimul moment al Laurei?
M.T.: Wow. Ce întrebare bună. Cred că știa ce vrea să facă și a acceptat. Ea îl întreabă "Ai țigări?", el îi spune că nu și iese, adică practic o lasă să se sinucidă și el merge și se așază la cuier acolo. De aia se simte atât de vinovat, că chiar a lăsat-o să -. Pentru că, ca orice om, s-a pus pe el pe primul loc și n-a mai putut. Și a ales să filmeze pentru a avea măcar o ultimă amintire.

A.T.: Te-ai bătut vreodată cu cineva?
M.T.: Da.

A.T.: În adolescență sau mai târziu?
M.T.: Am avut bătăi și-n adolescență. Am avut destule. Nu eram bătăuș rău când eram mic. Eu am fost și foarte mic în adolescență. Dar colegii mei din generală erau bătăuși toți. Se băteau foarte, foarte mult. Și de fun. Nu mergeau să se certe cu cineva. Mergeau să bată pe cineva de distracție. Dar eu aveam 1 metru jumate când am intrat în clasa a 9-a. Am făcut baschet foarte mult timp, jucam la foarte multe categorii de vârstă și depuneam foarte mare efort și-mi tasam coloana. Nu mă lăsam să cresc pentru că aveam minim două antrenamente pe zi, în weekend aveam preselecții pentru națională - făceam sport 4 ore pe zi lejer. Și-n momentul în care m-am lăsat de baschet am început să cresc, am crescut câte 10 cm timp de trei ani și așa, ușor, ușor, am ajuns la 1,82-83.

A.T.: Mai joci?
M.T.: Când am ocazia, da. Dar nu mai fac nici un fel de antrenament. M-am apucat de sală de-o săptămână. Două. Dar nu cred că singurul mod prin care poți să te descarci e prin bătaie. Poți să fii agresiv și fără să te bați. Și să faci ca toate alea și să urli și să nu știu ce. Singurele exprimări pe care le-am avut au fost prin pumni. Dar n-au fost la modul "mă duc să caut pe cineva pe stradă că nu-mi convine cum arată", ci am fost provocat. Nu cred în rezolvarea conflictelor cu bătaie decât dacă nu există altă soluție. Când am început să cresc, în clasa a IX-a și-a X-a, de fiecare dată când mă îmbătam, aveam o din asta - să mă bat! Nu m-am bătut atunci niciodată din motivul ăsta, dar aveam chestia asta, cred că încercam să-mi demonstrez că e vremea mea să mă bat sau nu știu ce. Voiam să mă bat cu oricine și provocam pe toată lumea. Am avut noroc. Mulți și-o iau rău de tot. Și eu am avut norocul să nu.

A.T.: Apropo de asta, mie mi se pare că momentul de bătaie din final cu Otto poate să deschidă un drum spre altceva - pentru că e primul moment în care nu mai ține în el.
M.T.: Pentru el cred că a fost cumva o încercare de sinucidere poate. Să te droghezi până nu mai știi de tine, să bei și dup-aia să te iei la bătaie cu unul care te bate de te nenorocește, cred că aia a fost încercarea lui cumva, dar așa, cu juma de gură, să o ia pe urmele Laurei. Dar nu cred că a fost o încercare cu adevărat voită. Cred că a fost cumva o scuză pentru a-și reveni la normal. Dar o scuză pe care - se vede pe fața lui - o simte.

A.T.: La secvența aia de la party-ul de adulți de pe balcon - apare termenul "bipolar".
M.T.: Scopul lui (n.a. Vorbim despre asistentul social Cosmin Penea, jucat de Iulian Postelnicu) nu e să fie un terapeut. E să vadă dacă Otto avea vreo legătură. El se transformă și încearcă să fie un prieten pentru Otto. Pe mine m-a enervat secvența aia.

A.T.: De ce?
M.T.: Nu mi-a plăcut de mine. A fost cea mai nasoală zi de filmare pentru mine, pentru că răcisem. Cu o zi înainte filmasem secvența când stau eu cu capul ieșit pe geam și ploua atunci. Și-am răcit, m-am făcut varză. A fost nasol rău de tot. Nu puteam să mă concentrez pe nimic. Am avut toată ziua pentru secvența din bucătărie și secvența pe balcon. Toată ziua n-am putut să mă concentrez absolut deloc. A fost oribil. Aia e secvența care-mi place cel mai puțin pentru că știu că puteam s-o fac mult mai bine. Aia e. Se mai întâmplă. Nu mai pot să dau timpul înapoi acum.

A.T.: Deci asta e secvența care te-a enervat cel mai tare. Care e cea care te-a provocat cel mai tare?
M.T.: De provocat - secvența de sex cu Ana (n.a. Ana e prietena Laurei, care încearcă să se apropie de Otto după moartea Laurei, iar secvența de care vorbim este una aproape de finalul filmului). Mi-a fost foarte greu să fac orice cu Ana în film pentru că Ana este prima mea prietenă. Adică ne știm de la o lună sau ceva de genul ăsta. Știu că e actorie, dar a fost foarte complicat pentru mine - nu-mi venea să fac nimica natural, a fost nasol rău. Și secvența de bătaie. Era foarte multă figurație. Eu aveam niște pahare puse cu bere special pentru mine și o sticlă. Și-n sticla aia și-au pus țigările, că se fuma. Și-am băut vreo 7 chiștocuri pe care le-am vomitat instant dup-aia. Și a fost foarte complicată - când eram pe scenă trebuia să mă prindă cineva și n-a reușit să mă prindă, am căzut pe spate. Și na, nu era nici dureros, dar nu era nici ne-dureros. Și aia când mă bat cu taică-miu a fost nasoală, că n-am spart geamul ăla bine, m-am tăiat pe toată mâna. În general în secvențele alea în care trebuia să fii cascador, n-am avut nici un talent. Mi-a explicat omul ăla de 30 de ori: "Băi nu încordezi. Lași moale că altfel te tai." Când am dat cu pumnul m-am încordat tot, m-am tăiat.

A.T.: Dar ai repetat la ele?
M.T.: Da, da, da. Am fost la ei - au o bază de antrenament. Am fost acolo o dată sau de două ori câte 2-3 ore și-am făcut tot felul - pumni, etc. ca să nu le facem la filmare. Și aia m-a ajutat mai mult. Dar cum a fost aia cu oglinda, mai ales că mă prinde de creastă - era o chestie că mă prindea de creastă și de gât și eu îl țineam de mână și practic mă ghidam de mână. Dar nu am făcut chestia asta, adică taică-miu m-a prins de ciuf și m-a tras până la baie. Eu eram: "Ce dracu se întâmplă?!", că de-asta am și dat cu dușul, cred că i-am și dat un cot în gură când am dat cu dușul ăla. Aia a fost. Și dup-aia să stau eu să mă gândesc: "Ah, să nu încordez aici." Și n-a fost o singură dublă, asta a fost nasol. Cred că au fost vreo două sau trei.

A.T.: A rămas cu tine ceva de la Otto, pe plan personal sau profesional?
M.T.: Am învățat să mă emoționez. Eu nu pot să plâng la comandă, nu pot să ajung în starea aia de emoții încât să-mi vină să plâng. Mi-e foarte greu să - nu poți să fii cu totul acolo și să intri cu totul acolo. Încercam să mă gândesc la chestii triste din viața mea și nu funcționau. Și-am reușit prin muzică. Ascultam niște melodii care mă emoționează pe mine cumva și reușeam parcă să intru mai mult decât zero, să fiu cât de cât acolo, cu emoțiile, cu gândirea. Asta am învățat cumva, nu neapărat de la Otto, cât din încercarea de a-l juca pe Otto.

A.T.: Cum te simți cu nominalizarea la "Tânără speranță"?
M.T.: Mândru așa. Sunt bucuros că munca mea a avut un rezultat, ceea ce mă bucură. Nu pot să spun că am căzut în genunchi, dar, când am văzut că sunt nominalizat, mi s-a părut foarte tare că e și tata nominalizat (n.a. Adrian Titieni e nominalizat la "Cel mai bun actor în rol principal" pentru rolul Mircea din filmul Tata mută munții) și mă gândeam: Uite ce frumos. Mergem împreună la Gopo. Nici n-am mai fost. E o experiență nouă.

A.T.: Fix asta voiam să te întreb, cum te simți că e și el nominalizat?
M.T.: Să fie sănătos. (Râdem.) Adică, na, să stea departe, că pentru el e a nu știu câta oară. (Râdem iar.) Glumesc. Foarte bine. Am văzut filmul și mi-a plăcut. Nu-mi prea plac mie filmele românești, mi se pare că sunt foarte dramatice și foarte lungi, dar mi-a plăcut foarte tare de el în film. Foarte tare. Cu dovada că a fost și nominalizat.

A.T.: Te uiți la filme românești?
M.T.: Nu mă uit la filme românești decât dacă am de văzut pentru facultate și așa, ocazional, la o premieră, ceva. Cred că ultimul film românesc pe care l-am văzut din propria mea plăcere a fost Miami Bici - eram foarte curios.

A.T.: Cum e?
M.T.: Măi, nu-i așa de rău. Adică am crezut că o să fie o prostie nasoală, am ajuns la film și-am mai mers următorul weekend din nou. Deci am râs cu hohote. Evident, nu e un reper în comedie sau ceva, dar e un film - nu cred că mă-njură lumea dacă zic că e un film bun. Deci mi-a plăcut, efectiv m-am dus și-am râs cu lacrimi. E foarte ușor de digerat, glume bune, unele glume foarte bune, situații amuzante, e așa ca un sketch foarte lung. Chiar am fost plăcut impresionat. Mă așteptam să ies de-acolo și să zic: "Doamne, ce prostie au făcut." Și n-a fost așa - am ieșit și-am mai luat un bilet.

A.T.: Ce voiai să te faci când erai mic?
M.T.: Mochetă. Vorbesc la modul cel mai serios. Când mă întrebai când eram mic ce voiam să fiu eu răspundeam - mochetă.

A.T.: De ce?
M.T.: Pentru că eu credeam că oamenii mari se nasc mari și au grijă de copii care ajung obiecte.

A.T.: Mamă, ce teorie, stai un pic!
M.T.: Deci eram drogat când eram mic, practic. Eu voiam să fiu mochetă, nu știu de ce din toate obiectele la care mă gândeam am ajuns la mochetă, dar acolo am ajuns. Și acuma într-o notă serioasă - când eram mai mic, dacă vedeam un serial mișto cu avocați cum ar fi Suits voiam să mă fac avocat. Se uita sor-mea foarte mult la Grey's Anatomy, voiam să mă fac doctor, că mă uitam și eu cu ea. Am avut: "vreau să mă fac doctor, vreau să mă fac avocat, vreau să mă fac arhitect, vreau să mă fac nu știu ce" și-am ajuns la scenaristică.

A.T.: Dar tu când ziceai că vrei să te faci mochetă, aveai copii în jurul tău care ziceau că vor să se facă avocați? (Râdem.) Sau erai mai mic de atât?
M.T.: Nu, eram foarte mic, 4 ani, ceva de genul ăsta.

A.T.: Te-a stresat când erai mic că ai tăi sunt actori cunoscuți?
M.T.: Nu, mi se părea tare. Mergeam la cumpărături și făcea lumea poze. Nu, nu mi-a adus nici un efect negativ sau vreun pic de stres în viață.

A.T.: Ți se părea impresionant?
M.T.: Nu. Ca să fie cu adevărat impresionant mi se pare că trebuie nu să fie actor, ci să fie inginer sau ceva similar și să fie cunoscut. Dacă era vreo meserie ce n-are nici o legătură cu publicul și te știe lumea - păi atunci ești tare! (Râdem.) Îmi place, n-aș schimba cu nimica meseriile alor mei.

A.T.: Și nici pe-a ta.
M.T.: Și nici pe-a mea, nu.

A.T.: Ce planuri / proiecte ai pe viitor?
M.T.: Păi la scenaristică vreau să depun un scenariu la concursul de la CNC (Centrul Național al Cinematografiei) și mai am încă unul, dar nu știu dacă o să-l scriu eu, o să aflăm. Și actorie nada, nimic. Nimic, deocamdată. Deci n-am ce promova. Vreau să termin facultatea. Dacă aș termina facultatea, aș fi atât de împăcat. Asta e cea mai mare dorință a mea în momentul ăsta. Dup-aia master, doctorat poate.

A.T.: Ce master?
M.T.: Aș face producție. Sau altceva. Și dup-aia, profesor universitar...

A.T.: Te vezi făcând asta?
M.T.: Mi-ar plăcea să fiu profesor universitar. Dar acuma să vedem dacă termin cu licența. Stai așa că mai e. Licență, master, doctorat, publicații. Dacă ajung până la 40 de ani sunt fericit.

A.T.: Mi se pare tare că te gândești la doctorat. Adică eu, în punctul în care sunt, m-aș chinui oribil pe mine gândindu-mă că aș face un doctorat.
M.T.: Eu mă gândesc la doctorat, dar eu nu știu ce implică un doctorat. Adică zic așa - mă gândesc.

Seara se termină într-o notă optimistă, discutând despre viitor și ce perspective există în momentul de față. Pe lângă că sunt foarte curioasă să citesc ce scrie Marc, mă bucur pentru că am apucat să-l cunosc un pic și sper să-mi rămână ceva din atitudinea fresh, încrezătoare și pusă pe treabă pe care o are.