Introducere la Rusia lui Putin

 

Anna Politkovskaia
Rusia lui Putin
Editura Meteor Press, 2022
traducere din engleză de Viorica Horga

Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Aceasta este o carte despre Vladimir Putin, dar nu în felul cum este el perceput în Occident; aici nu-l vom privi prin ochelari trandafirii.

De ce este atât de dificil de susținut punctul de vedere optimist atunci când te confrunți cu realitatea din Rusia? Deoarece Putin, un produs al celui mai sumbru serviciu secret al țării, nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic. El se mai ocupă și acum cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate. Încă mai continuă să le sufoce libertățile, așa cum a făcut-o și înainte în cariera sa.

Cartea mai vorbește și despre faptul că nu toată lumea din Rusia este dispusă să accepte comportamentul lui Putin. Nu mai vrem să fim sclavi, chiar dacă lucrul acesta convine de minune Occidentului. Ne cerem dreptul de a fi liberi. Această carte nu face o analiză a politicii lui Putin. Nu sunt analist politic, sunt doar un om ca atâția alții din mulțimile de oameni care trăiesc în Moscova, Cecenia, Sankt Petersburg și în alte locuri. Aici sunt reacțiile mele emoționale, însemnările pe marginea unei vieți trăite în Rusia actuală. N-a venit încă timpul să stau deoparte, așa cum ar fi necesar pentru a putea analiza lucrurile fără pasiune. Trăiesc în prezent, notând pe hârtie ceea ce văd.

*

Note de pe coperta IV

O dezvăluire devastatoare a politicii președintelui statului rus, venită din partea celui mai radical jurnalist al țării. Putin este produsul celui mai sumbru serviciu secret al țării; el nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic, ocupându-se cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate.

Jurnalista Anna Politkovskaia, premiată și admirată pe plan internațional pentru reportajele curajoase care au avut ca subiect predilect războaiele cecene, și-a îndreptat privirea scrutătoare și lipsită de îngăduință către omul care, până nu demult, era o figură îndrăgită a mass-mediei occidentale. Fost spion KGB, Vladimir Putin a fost numit președinte al Rusiei în 2000. Încă de la intrarea lui pe scena publică, s-a prezentat ca un conducător deschis, luminat, dornic să dezvolte relațiile cu Occidentul. Spre deosebire de mulți alți jurnaliști europeni și americani, Politkovskaia n-a avut niciodată încredere în imaginea de presă a lui Putin. Din poziția privilegiată pe care o ocupa, ea și-a propus să demonteze imaginea lui Vladimir Putin atât ca om, cât și ca brand, argumentând faptul că nu este decât un produs însetat de putere al propriului său trecut, incapabil să reziste impulsului de a suprima dreptul cetățeanului la libertate. Politkovskaia susține că Putin nu este acel tip de conducător pe care și l-ar dori majoritatea contemporanilor săi ruși. Pentru a-și ilustra teoria, ne descrie strânsoarea de fier a mâinii lui Putin din punctul de vedere al cetățenilor, a căror viață a fost afectată de acest tip unic de tiranie. Afaceri ale Mafiei, scandaluri în regiuni, corupție militară și judiciară, declinul intelectualității, tragica rezolvare a cazului creat de asediul terorist asupra unui teatru din Moscova - toate aceste subiecte constituie tema analizei nemiloase, dar întotdeauna umane, a Annei Politkovskaia. Descrierea aprofundată a instituțiilor civile nou-create, supusă privirii mai puțin iscoditoare a Vestului, n-ar fi putut veni într-un moment mai bine ales.

Anna Politkovskaia a acționat ca mediator în episodul tragic al asedierii unui teatru din Moscova, în timpul musicalului Nord-Ost. Recunoscută pentru rolul ei de apărătoare a drepturilor omului, direcție în care a mers până la a-și pune în pericol propria viață, a fost răsplătită cu numeroase onoruri internaționale. Pe 7 octombrie 2006, trupul curajoasei jurnaliste și scriitoare a fost găsit în liftul blocului unde locuia. Fusese împușcată în cap și în piept cu un pistol Makarov.
 

Introducere la Rusia lui Putin

 

Anna Politkovskaia
Rusia lui Putin
Editura Meteor Press, 2022
traducere din engleză de Viorica Horga

Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Aceasta este o carte despre Vladimir Putin, dar nu în felul cum este el perceput în Occident; aici nu-l vom privi prin ochelari trandafirii.

De ce este atât de dificil de susținut punctul de vedere optimist atunci când te confrunți cu realitatea din Rusia? Deoarece Putin, un produs al celui mai sumbru serviciu secret al țării, nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic. El se mai ocupă și acum cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate. Încă mai continuă să le sufoce libertățile, așa cum a făcut-o și înainte în cariera sa.

Cartea mai vorbește și despre faptul că nu toată lumea din Rusia este dispusă să accepte comportamentul lui Putin. Nu mai vrem să fim sclavi, chiar dacă lucrul acesta convine de minune Occidentului. Ne cerem dreptul de a fi liberi. Această carte nu face o analiză a politicii lui Putin. Nu sunt analist politic, sunt doar un om ca atâția alții din mulțimile de oameni care trăiesc în Moscova, Cecenia, Sankt Petersburg și în alte locuri. Aici sunt reacțiile mele emoționale, însemnările pe marginea unei vieți trăite în Rusia actuală. N-a venit încă timpul să stau deoparte, așa cum ar fi necesar pentru a putea analiza lucrurile fără pasiune. Trăiesc în prezent, notând pe hârtie ceea ce văd.

*

Note de pe coperta IV

O dezvăluire devastatoare a politicii președintelui statului rus, venită din partea celui mai radical jurnalist al țării. Putin este produsul celui mai sumbru serviciu secret al țării; el nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic, ocupându-se cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate.

Jurnalista Anna Politkovskaia, premiată și admirată pe plan internațional pentru reportajele curajoase care au avut ca subiect predilect războaiele cecene, și-a îndreptat privirea scrutătoare și lipsită de îngăduință către omul care, până nu demult, era o figură îndrăgită a mass-mediei occidentale. Fost spion KGB, Vladimir Putin a fost numit președinte al Rusiei în 2000. Încă de la intrarea lui pe scena publică, s-a prezentat ca un conducător deschis, luminat, dornic să dezvolte relațiile cu Occidentul. Spre deosebire de mulți alți jurnaliști europeni și americani, Politkovskaia n-a avut niciodată încredere în imaginea de presă a lui Putin. Din poziția privilegiată pe care o ocupa, ea și-a propus să demonteze imaginea lui Vladimir Putin atât ca om, cât și ca brand, argumentând faptul că nu este decât un produs însetat de putere al propriului său trecut, incapabil să reziste impulsului de a suprima dreptul cetățeanului la libertate. Politkovskaia susține că Putin nu este acel tip de conducător pe care și l-ar dori majoritatea contemporanilor săi ruși. Pentru a-și ilustra teoria, ne descrie strânsoarea de fier a mâinii lui Putin din punctul de vedere al cetățenilor, a căror viață a fost afectată de acest tip unic de tiranie. Afaceri ale Mafiei, scandaluri în regiuni, corupție militară și judiciară, declinul intelectualității, tragica rezolvare a cazului creat de asediul terorist asupra unui teatru din Moscova - toate aceste subiecte constituie tema analizei nemiloase, dar întotdeauna umane, a Annei Politkovskaia. Descrierea aprofundată a instituțiilor civile nou-create, supusă privirii mai puțin iscoditoare a Vestului, n-ar fi putut veni într-un moment mai bine ales.

Anna Politkovskaia a acționat ca mediator în episodul tragic al asedierii unui teatru din Moscova, în timpul musicalului Nord-Ost. Recunoscută pentru rolul ei de apărătoare a drepturilor omului, direcție în care a mers până la a-și pune în pericol propria viață, a fost răsplătită cu numeroase onoruri internaționale. Pe 7 octombrie 2006, trupul curajoasei jurnaliste și scriitoare a fost găsit în liftul blocului unde locuia. Fusese împușcată în cap și în piept cu un pistol Makarov.
 

Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo - Frontiera. Călătorie spre marginea Europei

 

Kapka Kassabova
Frontiera. Călătorie spre marginea Europei
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Ona Frantz
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiți un fragment din această carte.

 ***
Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo

N-am învățat la școală mai nimic despre vecinii noștri. Preocupate să trâmbițeze strict excepționalismul românesc, manualele de istorie și geografie anterioare Revoluției din 1989 abia aveau câte un rând dedicat popoarelor din vecinătate. În copilărie îmi imaginam că România e un fel de insulă plutind într-un spațiu vag definit, înconjurată de dușmani hrăpăreți. Informații despre contextul istoric al anumitor evenimente lipseau cu desăvârșire.

Despre bulgari de exemplu, de la Eminescu știam că au ceafa groasă. De la Alimentara aflasem că cei mai buni castraveți murați tot bulgarii îi fac. Și tot de la bulgari mi-a adus odată o prietenă un vinyl cu Michael Jackson, care s-a tocit și s-a zgâriat de la prea multă ascultare. În rest, despre tot ce exista sau se întâmpla la Sud de Dunăre în mintea mea a existat doar un imens spațiu gol, alb.

De aceea, atunci când am ajuns să citesc cartea Kapkăi Kassabova, Frontiera, cel mai mult și mai des m-am mirat.

Frontiera având subtitlul O călătorie către capătul Europei a apărut în limba română în traducerea Onei Frantz, în colecția Anansi a editurii Pandora M.

Născută în 1973 la Sofia, Kapka Kassabova a emigrat împreună cu familia în Noua Zeelandă imediat după 1989. A studiat literatură, a publicat mai multe volume de poezie și proză, iar din anul 2005 trăiește în Scoția.

Cartea de față este jurnalul unei călătorii pe care autoarea o face la granița dintre Bulgaria, Turcia și Grecia, pe tărâmul în care se întâlnesc două continente: Europa și Asia. Se îmbină, conviețuiesc, se luptă și sunt prizonierele acestei vecinătăți la care le obligă geografia.

Volumul are și o hartă anexată, astfel încât cititorului îi este foarte ușor să urmărească traseul care începe de la malul Mării Negre, merge spre Vest până la granița cu Macedonia de Nord, iar apoi se întoarce străbătând tărâmurile Traciei și traversând de mai multe ori granița bulgară, greacă și turcă. Sunt nume cu rezonanță istorică puternică: Edirne sau Adrianopol, Fluviul Etvos, Munții Rodopi, care acum capătă glas, prin intermediul personajelor pe care autoarea le întâlnește și le intervievează.

Bulgari, turci, greci, romi, dar și o misterioasă populație de pomaci (musulmani de etnie slavă), mult diminuată în prezent și supusă la strămutări și decimări în toate epocile istorice și de toți stăpânitorii locurilor. Trăiesc și astăzi în comunități izolate în Munții Rodopi, mănâncă iaurt și sunt în marea lor majoritate centenari. Aici, în Munții Rodopi a descoperit și pionierul microbiologiei, Ilia Mecinikov, iaurtul, care păstrează sănătatea florei intestinale și care se pare că influențează și longevitatea localnicilor. Ulterior, studentul bulgar Grigorov, aflat la studii la Geneva, izolează bacteriile pe care le botează Lactobacillus bulgaricus.

Aflată la confluența dintre clima mediteraneeană și cea temperată, regiunea descrisă de Kakpa Kassabova are un relief spectaculos, zone întinse de natură sălbatică și permite cultivarea unor plante care doar aici s-au adaptat: Rosa Damascena, trandafirul din care se obține uleiul esențial atât de căutat în industria cosmetică, dar și tutunul oriental, mult mai aromat decât cel folosit în prezent la fabricarea țigărilor. Prin tradiție, comunitățile turcești cultivau și trandafirii, și tutunul, însă au fost strămutate de nenumărate ori, așa încât în prezent aproape că nu mai există asemenea plantații. Cât despre marile combinate care prelucrau materia primă în perioada comunistă, au dispărut și ele demult. Pentru că și în Bulgaria s-a petrecut după 1989 ce s-a petrecut și în România: toată industria statului socialist a fost în scurtă vreme pusă pe butuci, privatizată, falimentată, iar acum din fabricile de odinioară au rămas doar ruine.

Am rămas foarte uimită să aflu că această ultimă frontieră a Europei fusese forțată în vremea Cortinei de Fier de oameni disperați să fugă în lumea liberă, în Grecia sau în Turcia. În special tineri din RDG veneau pe litoralul bulgăresc cu pretextul unei vacanțe la mare și încercau să treacă ilegal peste graniță în Turcia. Pe hartă însă, linia frontierelor era intenționat desenată distorsionat, așa că puțini fugari reușeau să scape. Mulți tineri Est-germani și-au găsit moartea în această margine de continent. Cât cinism cuprinde în el acest simplu amănunt: desenarea greșită a unor linii pe hartă!

Iar frontiera nu este nici acum liniștită. În prezent, o altă categorie de fugari își caută un rost pe aceste teritorii: refugiații din Siria și din alte țări arabe cuprinse de război. Stau luni de zile în tabere de refugiați și așteptă ocazia să plece spre Europa Occidentală. Oameni care au fugit de bombardamente, care și-au părăsit familiile și care visează că într-o bună zi vor avea o viață liberă și liniștită, într-o zonă fără război.

Frontiera dă glas unor povești de viață impresionante: turci care s-au născut în Bulgaria, strămutați cu forța în Turcia în 1989, greci care-și privesc vecinii cu superioritate, bulgari care încearcă să-și uite rădăcinile balcanice și visează la un viitor pur european. Strămutări, răzbunări, războaie. Impediat se împlinesc 100 de ani de la destrămarea Imperiului Otoman, dar parcă vechile conflicte și animozități încă mocnesc sub aparent pașnica vecinătate.

Până și Baba Vanga apare în acest mozaic istoric, geografic, politic și cultural. Fostul lider comunist Todor Jivkov o consulta frecvent pe bătrâna nevăzătoare cu vise profetice, născută în 1911 pe teritoriul actualei Macedonii de Nord. Pentru ea s-a înființat și un Institul de sugestologie (!), la care clarvăzătoarea a fost angajată, iar nepoata sa a ajuns să lucreze în Ministerul bulgar al culturii. Fiica lui Todor Jivkov, Ludmila, a fost foarte apropiată de Baba Vanga. Această Ludmila este un personaj foarte interesant: atrasă de magie și de științele oculte, a demarat o adevărată campanie de săpături în zona muntoasă numită Strandja, de pe malul Mării Negre. Era convinsă că sub munte se află îngropată o imensă piramidă egipteană, care adăpostește comori. Mulți oameni au murit în timpul săpăturilor masive, dar dovezi despre existența piramidei nu s-au descoperit. S-a descoperit în schimb un mare zăcământ de uraniu, care i-a iradiat pe cei care s-au aflat în preajmă. Ludmila Jivkova însăși a murit subit la doar 38 de ani, din cauza uni anevrism cerebral. La vremea respectiv umbla vorba că ar fi fost blestemată.

În toată această pleiadă, vânătorii de comori sunt o categorie aparte: curajoși, dispuși să-și sacrifice viața, căutând mereu locuri în care să dea lovitura vieții, ei sunt cei mai buni ghizi pe care se poate bizui autoarea. Cunosc drumuri secrete prin munți și au povești fabuloase, deși uneori devine riscant să-ți pui viața în mâinile lor.

Este emoționantă paralela pe care autoarea o face între căutarea comorilor îngropate de traci și căutarea poveștilor pe care ea o face: la un moment dat, ambele creează dependență.

În Frontiera planul fizic și cel istoric se împletesc permanent cu cel mistic: suntem într-o regiune în care superstițiile, miturile, ritualurile păgâne i-au ajutat pe oameni să supraviețuiască tuturor valurilor de regimuri care au trecut peste ei. Povestea locurilor n-ar fi completă fără povestea acestor credințe oculte pe care oamenii le împărtășesc, indiferent de religie.

Tocmai de aceea titlul cărții, Frontiera, are mai multe conotații: este o graniță între continente, între țări, între culturi și religii, dar și o graniță între viață și moarte, între tărâmul de aici și cel de dincolo. Iar autoarea are cel puțin două motive să facă această călătorie: ca să afle poveștile și trecutul acestei regiuni sălbatice, dar și ca să se descopere pe sine. Faptul că a trăit atât de mulți ani în exil (emigrând cu familia în Noua Zeeleandă) o eliberează și îi dă capacitatea de a scormoni, de a merge foarte adânc în straturile poveștii pe care dorește să o spună.

Kapka face această călătorie în sens invers acelor de ceasornic, și se întoarce de unde a pornit, închizând cercul. Este în primul rând o călătorie inițiatică, o sondare a identității.

Principala calitate a acestei cărți este sinceritatea. Apoi talentul de povestitoare și capacitatea de a descrie în puține cuvinte locuri și mai ales oameni.

Este probabil cea mai bună carte de călătorii pe care am citit-o vreodată și cu siguranță cea mai bună carte de non-ficțiune pe care am citit-o în 2021. Iar acest spațiu gol și alb din harta mea mentală situată la Sudul Dunării s-a umplut acum de viață, de povești uluitoare, de simpatie față de vecinii noștri și de dorința de a vedea cu ochii mei toate locurile despre care am citit cu atât de multă plăcere.

Notă introductivă la Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)

 

Petre Opriș
Armată, spionaj și economie în România (1945-1991)
Editura Trei, 2021
 

Citiți un fragment din această carte.

 ***
Notă introductivă

 Îngerul meu păzitor m-a întrebat de câteva ori, în ultimii 11 ani, în ce zi a început revoluția în România, în decembrie 1989, și când au murit Nicolae și Elena Ceaușescu. La acea vreme, Karina era un copil, mergea la școală și își amintește de ajutoarele umanitare adunate la Ambasada României de la Varșovia, deoarece părinții ei au fost printre persoanele care și-au manifestat solidaritatea și compasiunea față de cetățenii români care s-au revoltat împotriva regimului comunist de la București implicându-se în procesul de strângere a ajutoarelor.

I-am răspuns Karinei, de fiecare dată, că există o controversă cronologică în ceea ce privește momentul în care a început mișcarea revoluționară în România (la Iași, la Timișoara sau la București)^[i], iar când menționez executarea cuplului prezidențial în ziua de Crăciun, reacția ei este întotdeauna aceeași: o tăcere bruscă. În momentul în care rămâne fără cuvinte, îngerul meu încearcă să formuleze în gând o întrebare: "Cum a fost posibil ca românii să facă așa ceva în ziua de Crăciun?" Poloneză, catolică, educată la Varșovia, doctor abilitat în științe politice, Karina este nedumerită de succesiunea tragică a evenimentelor care au avut loc în România în decembrie 1989, iar când mai fac glume pe teme religioase, mă privește cu o resemnare care pare să-mi transmită: "Ești incorigibil".

Ea știe, totodată, că am fost botezat la Craiova de părintele Mihai. Fiind forțat de regimul politic de la București, acesta respecta, în anii 1968-1969, regulile impuse de comuniști după desființarea abuzivă a Bisericii Greco-Catolice din România, în toamna anului 1948. Ritualul botezării unui copil de un preot greco-catolic putea fi îndeplinit în acele vremuri doar într-o slujbă cu caracter privat, în afara unui locaș al Bisericii Ortodoxe (în cazul meu, în casa bunicilor). Autoritățile comuniste au acceptat acel compromis cu condiția de a emite un certificat ortodox de botez pe numele copilului (document care ascunde povestea mea). Astfel, regimul politic din România se asigura că numărul cetățenilor greco-catolici din țară scădea treptat din cauze naturale. Tata (Constantin, ortodox) și mama (Elena, greco-catolică) nu aveau cum să știe atunci că soarta mă va purta pe malurile Vistulei, pentru a întâlni o poloneză catolică îndrăgostită de România și de tradițiile românești (în parte, asemănătoare cu cele poloneze).

Evenimentele și întrebările care au apărut în viața personală mi-au stimulat activitatea pe care o desfășor pentru analizarea unor documente românești și străine privind perioada Războiului Rece, la care am avut acces. Prin grija domnului Lucian Popescu, editorul platformei online Contributors, și a Editurii Trei, mi s-a oferit posibilitatea să public în anul 2019 volumul Aspecte ale economiei românești în timpul Războiului Rece (1946-1991). În volumul respectiv am reunit o parte dintre documentele inedite pe care le-am găsit în arhivele din România, precum și analizele și articolele mele subscrise tematicii economice - apărute inițial pe Contributors, în perioada octombrie 2016 - septembrie 2018. Proiectul respectiv poate fi considerat o dezvoltare a cercetării pe care am efectuat-o pentru cartea Licențe străine pentru produse civile și militare fabricate în România (1946-1989) (Editura Militară, București, 2018), pentru care Fundația Culturală Magazin Istoric mi-a acordat premiul Florin Constantiniu (Banca Națională a României, București, 24 mai 2019).

Cele 12 studii și 11 documente incluse în volumul de față succed și completează cărțile anterioare. Așa cum am promis în anul 2019, am inclus de data aceasta materialele cu o tematică politico-militară pe care le-am propus domnului Lucian Popescu și care au fost publicate inițial pe platforma Contributors, în perioada noiembrie 2015 - august 2019. Acestea au fost dezvoltate în ultimele luni, pentru a putea oferi o perspectivă obiectivă și cuprinzătoare asupra fenomenelor militare la care ne referim. Totodată, am adăugat studii privind serviciile românești de informații, fenomenul emigrării românilor și economia românească, aflate în conexiune cu elementele militare care au contribuit la edificarea în mod treptat a unei politici naționale de apărare a României în timpul Războiului Rece. Această abordare complexă poate fi considerată o operă de pionierat în istoriografie deoarece, până în prezent, nu am găsit nicio lucrare românească sau străină de sine stătătoare în care să fie abordate în mod critic problemele cu care s-a confruntat regimul de la București pe trei planuri: politico-militar, culegere de informații (spionaj și contraspionaj) și economic (economia românească aflându-se, la începutul anilor '70, într-un proces rapid de dezvoltare, cu ajutorul unor fonduri și investiții străine, pe fundalul continuării procesului de emigrare a unor cetățeni români în diferite state capitaliste).

Pentru realizarea lucrării de față, am apelat la documentele pe care le-am găsit în diverse arhive din Polonia, SUA și România, precum și la volumele, la studiile și la articolele unor istorici români și străini (menționate în bibliografie). În acestea există analize despre politicile de securitate internă și externă ale României din timpul Războiului Rece. Informațiile americane inedite au fost obținute în anul 2012, când am beneficiat de o bursă de studii la Woodrow Wilson International Center for Scholars (Washington, D.C.), oferită cu generozitate de conducerea Institutului Cultural Român. La rândul său, personalul de la Arhivele Naționale ale României și Arhivele Militare Naționale Române ne-a pus la dispoziție, cu amabilitate, dosare privind subiectul cărții de față, de-a lungul a aproape două decenii, și se cuvine să le mulțumim și pe această cale.

Față de un înger păzitor (Z całego serca, dziękuję ci! / Îți mulțumesc din toată inima!), față de domnul Lucian Popescu și, nu în ultimul rând, față de conducerea Editurii Trei, doresc să îmi exprim gratitudinea pentru faptul că mi-au acordat încrederea și sprijinul necesar finalizării acestui volum în condiții foarte bune.

Deoarece am avut acces la o multitudine de surse de informații, însă dimensiunile fizice ale unei cărți sunt totuși limitate, ne-am gândit la faptul că lucrarea noastră va putea fi dezvoltată ulterior în trei direcții. De exemplu, chestiunile referitoare la armata română sunt expuse doar parțial în acest volum, deoarece problemele sale din perioada Războiului Rece au fost extrem de numeroase și de complexe. Materialul bibliografic pe care l-am acumulat, în special cel provenit din arhive, ne permite să continuăm cercetarea pe această temă; în aceeași situație se află și studiul unor aspecte ale economiei românești (inclusiv programul nuclear, care ne impune realizarea unui volum separat).

Petre Opriș

Varșovia, 25 decembrie 2019

---

[i] În volumul de față, ne-am străduit să explicăm diferențele dintre termenii "revoluție" și "lovitură de stat", în cazul evenimentelor care au avut loc în România în decembrie 1989. Este foarte dificil să procedăm la fel în limba polonă. Pentru descrieri mai ample în familie, utilizăm în mod curent limba engleză și, uneori, cuvinte din limbile italiană și română. Religia catolică a oferit un avantaj, deoarece limba latină a fost păstrată ca disciplină de învățământ în Polonia - chiar dacă, în perioada Războiului Rece, au existat tensiuni între liderii politici comuniști și conducerea Bisericii Catolice.

Un sclipitor jurnal de...

Aici e bine că pot dormi. În Kiev, cerul e sur, nu se mai vede soarele

 Luyba provine din Kiev. Are 23 de ani și multe povești de viață în spate. Drumul său spre România a fost cu mari peripeții. I s-a stricat mașina de trei ori, dar a apucat să-și ia toate lucrurile cu ea, mai puțin frigiderul. De asemenea, nu și-a putut lăsa câinele, iar mama ei, asistentă medicală a rămas la datorie. Se simte responsabilă să o ajute cu bani atât pe mamă, cât și pe prietenii ei rămași acolo care sunt deja instruiți să folosească armele pentru a se apăra.

 

 
Lavinia Lazăr: Cum arată povestea ta de când a început războiul?
Luyba: De când a început războiul, toți au plecat, iar eu mă tot întrebam ce să fac, pe unde să merg și atunci m-a trezit fostul manager la 5 dimineața și mi-a zis: "Pleacă să-ți iei combustibil, că după nu ai să mai ai posibilitatea". Eram cu ochii în lacrimi. Era o teroare.

L.L.: Unde lucrai?
L.: Lucram într-o companie de logistică. Eram specialist în logistică la o companie care se ocupa cu poșta, respectiv cu trasee internaționale.

L.L.: Cum a arătat traseul tău până să ajungi aici?
L.: Kiev - Vinița - Cernăuți - Mămăliga - graniță - Nordul României (Suceava) - Constanța - București - Cluj. În primele zile de când a început războiul era liniște în capitala Ucrainei. Adulților le era greu să plece de acolo, cei tineri voiau să rămână cu familia. Eu înțelegeam că trebuie să plec, loc de muncă nu mai aveam, știam că se vor termina mâncarea, băutura. Știam că nu mai pot să fac ceva acolo pentru că totul va fi blocat. După acele trei zile, au început să se audă și în Kiev bombele, exploziile. Eu mergeam în fiecare seară să mă ascund în stația de metrou pentru că fizic îți era teamă să nu pățești ceva și era dificil să dormi în casă. Și psihologic era greu. Câinele meu rămânea în casă pentru că în metrou erau mulți oameni și nu puteam să-l iau și mă întorceam a doua zi dimineața acasă. Câinele era foarte speriat, stătea sub pat. Nu mai dorea să mânânce sau să iasă. Mama e asistent medical și a rămas. Mi-a zis că rămâne să îngrijească soldații. Știu că trebuie să-mi găsesc de lucru pentru a-i trimite mamei bani pentru că resursele financiare pe care le are se vor termina și nu o să mai aibă cum să se întrețină. Fiind specialist în logistică, am legătură cu mulți șoferi și când am plecat din Kiev, am mai rămas să mă odihnesc câte o noapte în unele locuri. Mașina mea (un Gaz) e foarte veche și s-a stricat de trei ori pe drum până acum. Și în momentul de față e stricată și e dusă la service auto. Prima oară s-a stricat la Vinița, apoi la Constanța și aici, la Cluj. E foarte interesant faptul că în orașele respective rușii nu permit ucrainenilor sau voluntarilor să aducă ajutoare, rușii aduc "ajutoarele" lor, apoi filmează ca și cum oamenii ar primi aceste donații și spun "Mulțumim că ne-ați eliberat!"; ceea ce nu e adevărat. Rușii regizează totul.
Cea mai mare forță de apărare este concentrată pe Kiev. Chiar și prieteni de-ai mei, care nu ținuseră arma în mână, acum au fost toți mobilizați să apere capitala. Problema e că NATO nu închide spațiul aerian și cele mai mari forțe ruse vin din spațiul aerian. O rublă a ajuns deja mai puțin de un cent american și multe companii s-au retras. Deja medicina muncii nu mai operează.

L.L.: Ce ai reușit să iei cu tine?
L.: Pentru că nu am plecat chiar din prima zi de când a început războiul, am avut timp să mă informez, să aflu unde e mai periculos sau mai puțin periculos de condus, mi-am luat, practic, toată casa.

L.L.: Cum arăta o zi normală în Kiev, înainte de a începe conflictul militar?
L.: Eu mergeam la cursuri de engleză, lucram, mergeam la înot, mă plimbam cu câinele, mergeam la studii, la universitate.

L.L.: Ce specializare urmai?
L.: Administrarea și organizarea transporturilor internaționale. Când eram în Kiev, managerul nu m-a plătit de două luni. Majoritatea managerilor de acolo care dețineau monopolul sunt oameni foarte bogați și știau din timp că va fi război; cum bănuiau și restul. Știind că se apropie războiul, tot întârziau ca să nu plătească anumite salarii. Pur și simplu, nu mai aveam bani și am fost să-mi iau un împrumut de la bancă pentru că aveam nevoie pentru călătorie, pentru motorină, pentru mâncare. Nu aveam cum să pornesc fără bani la drum, dar mă descurc. Când am pornit, nu aveam un plan bine structurat. Inițial, mă înțelesesem cu o cunoscută de-a mamei să merg în Turcia să lucrez la bucătărie. Planul era să merg prin România, prin Bulgaria pentru a ajunge în Turcia. Când am ajuns în Constanța, conducând singură, femeia respectivă mi-a zis că are de lucru doar pe timpul verii și nu mă primeau cu câinele. "Deci, practic, vii degeaba", mi-a zis. Am cheltuit atâția bani și atâta timp... Atunci, am blocat-o și am căutat pe diverse grupuri unde aș putea merge și am trecut prin orașe, am oprit și am întrebat unde e de muncă. Din întâmplare, în Cluj mi s-a stricat Gaz-ul și fără Gaz e foarte scump să circuli mai departe. Spre deosebire de Ucraina, aici drumurile sunt foarte bune. Sunt minunate! Aici, oamenii sunt foarte deschiși, foarte buni. Inițial, credeam că sunt oameni răi. Citind, am mai aflat, că de fapt, aici sunt buni, iar în Bulgaria, oamenii ar fi răi. Când opream la benzinărie și vedeau angajații de acolo că am număr din Ucraina, îmi aduceau mâncare gratis. Pe lângă varianta cu Turcia, mai aveam una în nordul Germaniei: să lucrez la o fermă unde puteam sta și mânca gratis, dar tot așa, nu era o variantă prea sigură. Eu sunt gata să rămân oriunde ar fi lucru. Atunci când se va termina războiul, cei rămași în Ucraina / cei care se vor întoarce acolo, nu vor avea lucru, nu vor avea bani. Băieții / bărbații din Ucraina primesc doar arme, nu primesc pături, mâncare, îngrijire medicală, haine. Chestiile astea sunt oferite doar de voluntari și de oamenii din Kiev. Eu nu știu unde sunt banii trimiși de Uniunea Europeană, că în Ucraina nu ajung. Înainte, aveam o viață destul de stabilă. Aveam și job bun, aveam și studiile în desfășurare. Apoi, puteam deveni șeful echipei de logistică, aveam și apartamentul meu. Acum, sunt mai mult pe drumuri, dar nu-mi pare rău că am plecat.

L.L.: Vrei să obții permis de ședere aici?
L.: Nu am niciun plan. Unde găsesc de lucru, acolo rămân.

L.L.: Ce cunoșteai despre România? Vreun obicei / vreo personalitate?
L.: Până acum, nu am mai fost în România. În Ucraina se vorbea că aici sunt oameni care vor să te mintă și că ar încerca cu orice preț să profite. Despre oamenii din Republica Moldova, se vorbește că ar fi mai săraci. În prezent, 70% din industriile din Kiev sunt distruse.

L.L.: De ce crezi că este un război în 2022? Care e miza?
L.: Noi, ca oameni simpli, nu am putea spune ceva 100% clar. Consider că asta e făcut pentru interesul cuiva. Europenii vor trăi mult mai rău după asta, pentru că vor crește prețurile la tot. Acum, U.E. refuză să mai cumpere resurse de la Rusia, ea fiind cumva un grânar și furnizor de produse de bază (gaz, petrol, lemne). Se va ajunge să se cumpere produse de la americani. Ei fiind fără vreun prejudiciu. S.U.A. va cumpăra în continuare de la ruși resurse, apoi le va vinde la europeni. Pe lângă haosul produs din cauza refugiaților, mai ales în Polonia, într-un final, războiul se va calma, refugiații vor primi de lucru, dar va fi o criză economică.

L.L.: Cum te-a schimbat experiența războiului? Debordezi de un optimism ieșit din comun. Ți-a dat putere conflictul militar?
L.: Așa e firea mea. Nu mă atașez de lucru / de loc. Am lucrat și în Polonia cândva și în diverse locuri din Ucraina. Pentru mine e important ca mama care a rămas în Kiev să fie în siguranță. E singurul lucru care mă îngrijorează foarte mult. Pe lângă mama, mă mai gândesc și la prietenii mei care, acum, sunt soldați. Bineînțeles și câinele meu mă responsabilizează. Dacă nu aveam câinele, mă porneam cu trenul, dar așa, avându-l pe el, am fost nevoită să conduc. Aici e bine că pot dormi. În Kiev, cerul e sur, nu se mai vede soarele. Ieșeam din metrou și vedeam cum explodează lucruri lângă mine.

 

 
Traducere: "Consider că ucrainenii au noroc că Europa susține atât de tare poporul nostru. De aceea, rămân în dispoziție bună. Foarte mulți oameni generoși și de ajutor. În interiorul meu, am multe emoții pozitive. Presupun că acum toți oamenii care au fugit spre un trai normal, vor fi recunoscători pe viață.
Multumesc!"

P.S. Luyba e genul de tânără sigură, puternică și fără atașamente. Luyba, pe lângă faptul că are o atitudine sănătoasă, muncește și vrea asta în continuare, aici sau în orice altă țară. Nici nu contează locul în care se stabilește. După întâlnirea cu ea, mi-am dat seama că problemele mele sau ale celor din România, par să-și diminueze intensitatea, în comparație cu atâtea povești de viață cu mult mai dure, ale refugiaților veniți din Ucraina!

Trebuie să ne bucurăm de azi, pregătind mâine!

 Noaptea Albă a Filmului Românesc la TVR 3 continuă... pe 27 martie 2022, începând cu ora 22:00 puteți viziona 6 filme ale producătorului Ada Solomon. Mai multe detalii aici.

 În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Ada Solomon.
 

 
Ada Solomon (foto: Alex Gâlmeanu)

Claudia Nedelcu Duca: Ai vrut să te faci actriță. Ai terminat Facultatea de Instalații. Cum a funcționat acest drum? Ce zice Ada despre Ada?
Ada Solomon: A funcționat neașteptat. Lucrurile pline de incertitudini pe care le trăim în ultimii ani mi-aduc aminte de tinerețea mea pentru că nimic nu a fost programat. Eu nu mi-am ales meseria pe care o am astăzi, mai degrabă m-a ales ea pe mine. Sigur că într-o direcție pe care mi-am dorit-o, care m-a interesat. Am vrut să mă fac actriță într-o vreme în care era aproape imposibil pentru cineva ca mine. Nu eram pregătită să dedic ani din viață ca să reușesc să intru la ce se numea atunci I.A.T.C., actuala Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică. Am luat-o pe alte drumuri. Pe ocolite, am ajuns cam tot acolo.

Ada Solomon (foto: Silviu Gheție)

C.N.D.: Ai intrat pe platourile de filmare în anii '90 făcând publicitate la Domino Film. Povestește-ne puțin despre perioada aceea de pionierat. Când te întorci în amintiri, ce te face să zâmbești?
A.S.: Toată energia, toată minunea descoperirii și a întâlnirii cu oameni extraordinari. Am să numesc câțiva, mai degrabă pe cei care nu mai sunt - Mircea Veroiu, Ovidiu Bose Paștina. Lucrul cu ei a fost ceva cu totul special. Și apoi, trecând la cei care sunt activi, sigur că o întâlnire care a însemnat foarte mult pentru mine și pentru înțelegerea a ce înseamnă să faci cinema, a fost întâlnirea cu Nae Caranfil. Și-a scris două dintre scenarii pe biroul de lângă biroul meu, întrebându-ne din când în când cum ni se pare o replică sau alta. Producția filmelor, și la Asfalt tango și la Filantropica, s-a desfășurat efectiv în încăperea în care îmi petreceam mai mult de zece ore pe zi, zilnic. Sigur că întâlnirea asta, toată experiența asta, a fost foarte importantă pentru mine într-o anumită direcție, aceea a cinema-ului per se. Pe de altă parte, o întâlnire iarăși extrem de importantă pentru mine a fost cea cu Vivi Drăgan Vasile. Nu numai pentru ce înseamnă Vivi Drăgan ca operator, ca director de imagine, ca făcător de cinema și ca om pasionat, ci datorită generozității extraordinare și energiei pe care o transmitea celor tineri datorită tinereții lui mentale în relație cu generațiile de vârsta mea, mai degrabă.

Ada Solomon (foto: Vlad Bâscă)

C.N.D.: Ești președinte executiv al Asociației Europene a Femeilor din Audiovizual - EWA și vicepreședinte în boardul Academiei Europene de Film. Ce presupun aceste funcții?
A.S.: În ceea ce privește EWA - Asociația Femeilor Europene din audiovizual e mai degrabă o funcție de reprezentare, dar în același timp este o activitate de coordonare și de analiză a deciziilor Biroului Executiv și a direcțiilor, a strategiilor pe care le propune organizația. EWA promovează excelența sau exemplul de succes, mai degrabă, decât să facă advocacy. Se bazează pe conținut și pe acțiuni concrete în care femei care au reușit împart exemplul și poveștile lor și dau putere celor care sunt la început sau care încă se simt vulnerabile, care încearcă să se poziționeze într-o lume mai degrabă a bărbaților. E o organizație de acțiune și asta m-a atras.
N-am avut niciodată senzația asta de vulnerabilitate sau de poziționare inferioară pentru că sunt femeie. Tata întotdeauna ne-a învățat admirația și respectul și iubirea față de mama, în primul rând, care era eroina lui supremă. Mama era regina, de fapt, nu era tata regele. Un soi de camaraderie respectuoasă și foarte voioasă a avut-o și cu bunica mea maternă care a locuit cu noi. Tata era înconjurat de patru prezențe feminine foarte diferite. Eu și sora mea nu semănăm deloc. Bunica mea era un spirit foarte liber și mucalit. Mama mea era destul de introvertită și foarte muncitoare și foarte dedicată meseriei ei. Cred că dorința mea de muncă vine de la ea. Datorită acestor lucruri, m-am simțit în siguranță și într-o relație de egalitate cu bărbații. Îi mulțumesc tatălui meu pentru lecția asta. Sper să mă audă de acolo din cer de unde trebuie că e.

Ada Solomon (foto: Adrian Scutariu)

 
C.N.D. Iar în ceea ce privește Academia Europeană de Film...
A.S. Bordul este de asemenea un instrument consultativ, dar care, de asemenea lucrează și este implicat în deciziile, strategiile și poziționarea Academiei Europene în contextul internațional. Sunt multe transformări care s-au întâmplat în ultimii ani. Și acolo e un board din ce în ce mai tânăr. Preocupările și profilul Academiei s-au diversificat. Inițial era un for care în primul rând se ocupa de excelența anului prin Premiile Academiei de Film. În ultimii ani sunt tot felul de alte acțiuni la nivel diplomatic de poziționare a cinematografiei în contextul politico-social-cultural în care există cinema-ul astăzi.

Ada Solomon (foto: Adrian Scutariu)

 
C.N.D.: Se întâmplă foarte multe pe plan european, inclusiv în aceste două tipuri de organizații pe care le pomeneam mai devreme. Am uneori însă sentimentul că aici, pe plan local, producătorii sunt priviți mai degrabă ca niște artiști boemi. Ce ar trebui să se întâmple astfel încât să nu pară că sunt așa și ce pot face pentru a convinge că o cinematografie susținută legislativ ar putea aduce de fapt beneficii foarte mari României? Nu doar că palmaresul pe care îl au filmele pe care le faceți voi ar trebui să fie mult mai vizibil, dar mă gândesc la faptul că dacă ați fi susținuți legislativ și s-ar înlesni filmări în România pentru producții de afară s-ar obține un beneficiu real - vin oameni mulți, consumă, cheltuie, închiriază locații, promovează locuri din România.
A.S.: Da. Nu știu dacă producătorii sunt priviți ca niște artiști. Cred că mai degrabă sunt priviți ca niște business men care văd doar propriul interes în detrimentul publicului sau... habar n-am, lucruri de tipul ăsta. Am fost ieri la o întâlnire cu reprezentanți ai instituțiilor italiene care promovează filmul și care se ocupă de poziționarea Italiei ca partener pentru producții cinematografice. M-a apucat toată jalea Pământului văzând în ce fel sunt organizate și câte instituții, câte organisme oficiale există pentru a susține cinematografia italiană. De la comisiile de film care promovează Italia ca loc de filmare, ca loc în care se pot cheltui banii altora, expun Italia cu toată frumusețea ei și toată complexitatea ei, până la organizații de protecție a intereselor lucrătorilor din cinematografie, instrumente de sprijin la nivel economic.
Pentru că într-adevăr, așa cum spui, cinematografia nu e numai vitrină, nu e numai o chestiune de imagine. E și un instrument diplomatic extraordinar de punere în valoare a unei țări, poate contribui economic foarte mult la bunăstarea unei țări pentru că sunt bani mulți în cinematografie. Sunt domenii conexe care sunt legate de producția de film și nu vorbesc numai de turism și ce înseamnă cazare, transport, HoReCa, în general, care e implicată atunci când au loc filmări în România. Înseamnă în același timp construcții, tehnică de înaltă calitate, servicii de multe feluri, de un profil destul de special, dar important și un loc în care creativitatea se împletește cu execuția de înaltă calitate. Noi avem toate astea, dar dacă nu știm să le punem în valoare, asta e.
Din păcate lucrurile nu sunt înțelese la nivel de autorități, nu sunt înțelese beneficiile. Nu sunt unele punctuale pentru lucrătorii din cinematografie. Nu sunt niște beneficii strict ale sectorului cultural. Ele sunt niște beneficii ale sectorului economic și ale poziționării României în context european ca un colaborator de nădejde, ca un partener egal cu celelalte țări. Pentru că putem, pentru că știm, pentru că ne-am construit asta în timp. De la tehnicieni, până la creatori, actori, avem valoare, avem talente și avem capacități extraordinare. Prețurile noastre continuă să fie competitive, dar ele nu funcționează în afara unui context funcțional la nivel legislativ. Ce se întâmplă astăzi cu acest produs esențial pentru competitivitatea României la nivel european și chiar internațional care se cheamă schema de ajutor de stat pentru producția cinematografică, este greu de acceptat. Faptul că ea, deși este aprobată legal, având tot ce îi trebuie, este blocată de aproape trei ani. Nu numai că nu s-au dat banii care au fost angajați ca datorie a statului român, nu s-au semnat contractele pentru o altă sesiune și toate lucrurile astea nu fac decât să descurajeze partenerii străini. Este un blocaj birocratic de neînțeles pentru oricine vine dintr-un mediu normal economic.

Tipografic Majuscul (foto: Silviu Gheție)

 
C.N.D.: Mă întreb dacă s-au epuizat toate resursele de revitalizare administrativă și legislativă. Mi se părea o gură de aer. A fost un semn că intrăm într-un circuit esențial pentru producția de film european. Aș vrea să detaliem, pentru cei care nu știu, cum funcționează. Ce poate fi făcut astfel încât și ce ați câștigat să nu ajungă la pierderi?
A.S.: În momentul ăsta, ce am câștigat e deja la pierderi. Va fi foarte greu de reconstruit încrederea. Încrederea e cel mai greu lucru de recăpătat, odată pierdută. Ori încrederea partenerilor străini în momentul ăsta e pierdută. Asta nu înseamnă că am capitulat.
Ce înseamnă schema de ajutor de stat? Este un instrument de sprijin care funcționează în majoritatea țărilor europene. Nu am inventat noi căruța, ba chiar suntem printre ultimii care am reușit să implementăm acest sistem. În momentul în care o companie de film română sau străină - pentru că ea nu se referă doar la partenerii străini, ea este accesibilă și pentru proiectele românești - cheltuie o sută de lei în domeniul cinematografic de la noi poate primi înapoi fie 35, fie chiar 45 de lei. Este un produs economic. Poți primi banii pe baza unei cereri preliminare, printr-o procedură destul de simplă și care presupune doar îndeplinirea unor criterii de eligibilitate din punct de vedere al structurii producției și nu o judecată artistică. Din fiecare 100 de lei pe care ai cheltuit-o în România poți recupera sumele de mai sus, dacă în filmul respectiv România este prezentată și promovată ca România, adică nu se filmează aici pentru Franța sau Germania; castelele noastre nu devin castele germane ci sunt ceea ce sunt ele - castelele din Transilvania sau Delta Dunării din România și așa mai departe. Banii întâi se cheltuie, apoi se recuperează de la statul român. Întâi îi cheltui, dovedești că i-ai cheltuit în proporția în care i-ai cheltuit și apoi soliciți plata. Nu s-a plătit decât un singur dosar din cele... cred că 40 și ceva care sunt depuse. Nu există o procedură clară despre cum se analizează aceste cereri de plată. Ea s-a schimbat, s-a coafat, s-a revăzut și în continuare există acest blocaj. Alianța Producătorilor de Film din România nu a încetat nicio clipă să solicite deblocarea acestui instrument vital pentru industria cinematografică.
Din păcate evenimentele care ne înconjoară pun pe planul doi-trei elemente de acest tip și aici sigur că discuția e lungă. Ce faci în perioade de criză? Soluția mea pentru pandemie a fost ca în perioada de criză să muncesc, încerci să construiești și asta face ca lucrurile să fie în continuare viguroase și funcționale. Recunosc cinstit că în acest moment, cu această tragedie pe care o trăim, mă simt mult mai puțin puternică și mi se pare cumva că toate lucrurile pălesc în fața războiului din Ucraina și a luptei pentru supraviețuire a unor oameni inocenți. Mi-e mult mai greu să găsesc energia de a mă bate pentru lucruri care mi se par mici. Cum să mai spun că o colaborare la nivel internațional îți permite să nu pleci în lumea largă și în același timp să interacționezi cu alte economii; să fii parte dintr-un sistem, să aduci capital străin care se cheltuie acasă, să asiguri salariile unui întreg sector. Sigur că există și această contribuție din partea statului român, dar în mare parte banii ăștia cheltuiți sunt bani din afară. Sunt un fel de... cum să spun, de export fără delocalizare. Nu vrem să plecăm din România. Vrem să lucrăm aici. Sunt enorm de mulți tehnicieni care fie se reprofilează, fie, cei într-adevăr valoroși, lucrează în Bulgaria, Slovacia, Ungaria. Acolo unde aceste instrumente funcționează. Industria cinematografică acolo e constantă.

Tipografic Majuscul (foto: Silviu Gheție)

 
C.N.D.: Există totuși un Centrul Național al Cinematografiei. Televiziunea Română contribuie la acest fond cinematografic în baza aceleiași legi în care funcționează și producătorii din România. Încerc an de an să determin dacă sunt niște strategii pe trei, pe cinci ani ale Centrului Național al Cinematografiei care ar putea să sprijine munca pe care o faceți voi. Tu din interior cunoști această strategie? Eu, ca simplu consumator și încercând să îmi fac cât pot de bine treaba, nu am reușit să determin aceste strategii. Există?
A.S.: Din păcate, după știința mea, nu. E dureros că în continuare cinematografia românească are acest statut de Cenușăreasă. Oriunde în lume filmul românesc este prezent. Acasă nu contează, cumva e trimis cât mai în spatele casei. E drept că nu a existat niciodată un soi de agregare a energiilor care să pună în aceeași tabără instituția și breasla. În cea mai mare parte a timpului a existat acest război constant sau această luptă cu două tabere - pe de o parte administrația, pe de altă parte lucrătorii din sector. Legea este îmbătrânită și complet inadecvată în momentul ăsta la transformările care s-au întâmplat în domeniul cinematografic în ultimii 20 de ani. Dar există și la nivel structural, felul în care lucrează oamenii de acolo, o îmbătrânire, o lipsă de relevanță în contextul actual și mai ales în context internațional. România nu e prezentă la marile dezbateri. România nu vine cu idei. România, la nivel instituțional, nu există în discursul internațional. Noi ne ascundem după degete. Încă o dată spun, și am responsabilitatea vorbelor pe care le spun: ceea ce au construit cineaștii români, au construit prin ei înșiși. Nu a fost niciodată un sprijin organizat la nivel de instituție pentru ca acești cineaști și perlele cinematografice pe care le-au creat să fie prezente în competițiile internaționale, să ajungă sa fie vândute în teritorii cât mai multe, să fie văzute pe cât mai multe ecrane din lumea întreagă. Cineaștii români și-au construit drumul singuri. Da, sigur, cu bani publici care sunt dați pe baza unui concurs pe baza unei selecții cu eforturile de rigoare. Nu e nimic ce li s-a dat fără motiv sau care nu li se cuvenea. Dar numai că a da bani nu e suficient pentru a construi o poziție și o identitate. Există un întreg ansamblu de profesioniști din domeniul cinema-ului care au făcut ca România să fie unde este. Din păcate nu există și strategiile... De fapt, cred că la urma urmei e chiar mult mai simplu decât atât. Nu există aceeași pasiune pentru lucru în rândul funcționarilor din instituții așa cum este din partea sectorului cinematografic.

Roxanne (foto: Cornel Lazia)

 
C.N.D.: Nu știu dacă un funcționar dintr-o instituție ar trebui să dezvolte o pasiune pentru ceva. Mi se pare că lipsește un cadru care i-ar putea obliga, de fapt, să își facă treaba.
A.S.: Am văzut o țărișoară cum e Croația. Sunt oameni care lucrează în instituția care coordonează cinematografia la nivel de relații internaționale cărora le strălucesc ochii când vorbesc despre cinematografia din Croația - ce s-a mai întâmplat, cum s-a mai întâmplat, ce noi talente au și cât de bune. Nu doar regizorul X sau Y, dar monteurul... și actrița care a reușit să joace nu știu în ce serie americană și laboratorul de post-producție, locațiile lor... Nu cred că există meserie pe lumea asta pe care să n-o faci cu pasiune...
Spuneai la un moment dat să mă gândesc la cine sunt eu și mi-am dat seama că, încercând să răspund la întrebarea asta, sunt o femeie care a fost crescută să nu facă umbră pământului degeaba, să încerce să nu treacă degeaba prin lumea asta. Mama mea era blănăreasă. Nu era pasionată, era totalmente dăruită muncii ei, clienților ei, relațiilor cu colegii, felului în care în care gestiona micul atelier în care a lucrat. Era un funcționar, nu era al ei. Era un funcționar într-o întreprindere de stat. Numai că asta am văzut toată viața. Am văzut toată copilăria în casă cât de mult înseamnă pentru mama munca pe care o face și cât de important era să o facă mai bine. Atunci orice funcționar dintr-o instituție publică găsesc că trebuie să fie pasionat de ce face că altfel e o irosire a vieții proprii.

C.N.D.: Înțeleg ce spui, dar cred că lucrurile ar funcționa mai bine dacă am ști ce avem de făcut nu doar azi ci și în anii următori. Care ar fi idealul de context legislativ prin care această breaslă a cinematografiei din România ar putea avea o viață măcar la fel de liniștită cum o au cei care lucrează într-un teatru subvenționat? Avem teatre care sunt subvenționate și avem o industrie care supraviețuiește doar pentru că își doresc câțiva oameni să nu stea. Oamenii care lucrează în această industrie trăiesc de la un film la altul. Dacă sunt doi ani de pandemie, un actor, un regizor tehnic, un recuziter dintr-un teatru își primește un salariu și poate să trăiască; în timp ce un freelancer din industria cinematografică, neavând nici un suport legislativ pe care să se sprijine, moare de foame, pleacă sau se face șofer de autobuz. Sectorul independent este zero sprijinit.
A.S.: Cred că e o durere mare pe care o are nu doar cinematografia, ci întregul sector cultural independent. Același lucru se întâmplă pentru artiști - că sunt artiști vizuali, că sunt performeri, că sunt dansatori, că sunt oameni care lucrează în teatru, dar nu într-un teatru subvenționat ci în teatrul independent. Deci tot sectorul.

Roxanne (foto: Cornel Lazia)

 
C.N.D.: De ce să se subvenționeze un teatru și nu și zona cinematografică?
A.S.: Asta e o întrebare pe care mi-am pus-o tot timpul. De ce? Probabil că cel mai sigur sistem care există în lume la momentul ăsta este sistemul francez. E un sistem care susține activitățile intermitente. E un sprijin pentru oamenii care trebuie să lucreze un anumit număr de ore pe an. Atunci când nu lucrează, au totuși un sprijin din partea statului. Un fel de, nu știu cum să-i spun, că nu e un ajutor de șomaj ci un fel de continuitate de subzistență astfel încât să nu moară de foame în perioadele în care nu au un proiect. Noi nu avem nici o imagine a lucrătorilor din domeniul cultural. Noi nu avem o catalogare a tuturor tehnicienilor care există. Noi nu putem să spunem câți oameni lucrează în cultură pentru că nu există o cartografiere a sectorului. Deci cred că asta ar fi soluția ca lucrurile să se întâmple așezat, pe de-o parte. Pe de altă parte, continuitatea în sistemul de finanțare e necesară și ea. Ce îmi reduce din capacitatea de a mă lupta să exist este incertitudinea. Ori la Centrul Național al Cinematografiei nu știi niciodată când vor fi concursurile de proiecte, dacă vor exista unu, niciunul sau două, cum spune legea. Cam câți bani vor fi? Nu funcționează schema de cash rebate, celălalt instrument esențial care, așa cum spuneam, e blocat. Dumnezeu știe până când. Îmi doresc să văd raza de speranță. Pare că în momentul ăsta există mult mai multă deschidere față de acest subiect și înțelegere decât a existat în ultimii trei ani.

C.N.D.: Ești producătorul din România cu cea mai mare vizibilitate. Ți-ai făcut vreodată un inventar cu ce ai reușit să faci concret pentru această industrie, excluzând aportul uriaș privind palmaresul în festivalurile de categorie A? Dacă schimbarea nu vine de la oameni precum ești tu, cum e Cristian Mungiu și alți câțiva oameni care sunt percepuți ca fiind verticali, cu performanțe reale... nu știu de unde ar putea veni.
A.S.: Nu fac asta pentru că nu fac liste cu ce mi-a ieșit și ce nu mi-a ieșit. Cred că am făcut lucruri pentru colegii mei și pentru domeniu atât cât m-a dus pe mine capul. Și la nivel administrativ, cred că faptul că nu îmi țin gura, totuși sper că nu sunt isterică și lucrurile pe care le spun sunt argumentate și clare atunci când le comunic. Sper că am reușit să fac cu decidenții ce am reușit să fac și cu filmele - să mai ridic un semn de întrebare, să mai schimb un punct de vedere. Nu numai în România am reușit niște lucruri. În Academia Europeană de Film, de exemplu, am reușit să atrag atenția asupra filmului documentar și a locului lor vitregit în imaginea generală. Am reușit să schimb un pic, să dau voce unor lucruri care sunt evidente, dar care nu sunt vizibile. Ce am mai făcut? Cred că am mai dat curaj colegilor mei mai tineri să acționeze. Sper din tot sufletul că am reușit să spun asta destul de răspicat pentru că eu nu cred că lucrurile pot fi făcute de mine sau de Mungiu sau de Jude sau de Cristi Puiu. Cred că lucrurile trebuie făcute de oamenii care vor să se implice, de toate vârstele. Nu trebuie să ajungi să fii un nume. Când am început să lucrăm la legea cinematografiei actuală eram o mână de puști care erau la început de drum. Și Mungiu și Radu Muntean și Tudor Giurgiu. Și eu. Cătălin Mitulescu. Vivi Drăgan nu mai era un puști, dar el mai mult ne ținea spatele să facem, să nu stăm. Cei care au fost implicați în toată povestea asta eram foarte la început. Nu era vorba încă de niciun Palme d'Or și nici de alte succese. Cu toate astea am răzbit să schimbăm, cu sprijinul celor mai mari decât noi - domnul Stere Gulea, domnul Radu Gabrea -, dar energia primară venea dinspre puștimea asta. Câteodată îmi dau seama că nu pot să îi judec pe colegii mei mult mai tineri pentru că sunt altele condițiile.

În mare parte, noi am fost o generație care s-a născut în competiție. Ne-am luptat să ne naștem, ne-am luptat să rămânem vizibili într-o generație foarte mare. Vorbesc de generația mea, de decreței, cei născuți în '67 - '68, boom-ul de copii din perioada respectivă, datorat legii împotriva avortului dată de Ceaușescu. Noi am fost în starea asta de competiție din momentul în care am venit pe lume. Am acționat ca atare atunci când am avut șansa ca lucrurile să se schimbe la Revoluție. O dată cu căderea regimului Ceaușescu, pentru noi s-au deschis toate porțile și nimeni nu știa nimic mai bine decât noi. Atunci nu trebuia decât energia pe care o aveam deja, dorința de a fi competitiv, de a exista. Eram într-o mare de oameni, ca să arăți că ai o față și să nu fii o parte dintr-o magma, trebuia să faci ceva. Noi învățam din propriile greșeli pentru că nu era nimeni care să ne dea peste mână, să ne spună că știe mai bine pentru că nu știau. La nivel local vorbesc și am învățat așa. Colegii mei, care sunt la început de drum și care construiesc acum - nu știu dacă mai au energia asta și aici într-un fel mă simt vinovată de a nu fi capabilă să le insuflu ceea ce, cum am spus deja de câteva ori, ne-a insuflat nouă Vivi Drăgan Vasile - "Da, puteți! Da, faceți! Da, încercați!" Nu știu dacă reușim noi, generația noastră, să le dăm curajul celor tineri și să-i forțăm cumva. E nevoie de un soi de prospețime în gândire. Eu nu sunt convinsă că felul în care văd eu lucrurile e sută la sută cel actual. Atunci vreau să am oamenii ăștia, mă înconjor de oamenii ăștia, dar aș vrea să îi văd mai activi. Aș vrea să îi văd mai hotărâți. Sunt câteva voci. Am colege cu care lucrez cot la cot în momentul ăsta. Sunt niște minuni și de energie și de dorința de a învăța și de a construi, de a schimba, de a avansa. Am colegi care sunt așa, dar sunt puțini și am impresia că nu se coagulează cum ar trebui. Nu că noi am fi fost uniți și coagulați vreodată. Dar poate măcar asta o să se schimbe.

C.N.D: Nu știu cum se vede de la voi, de la cei care realmente fac film, dar mie mi se pare că înainte de pandemie volumul de producție audiovizuală inclusiv de film era la un volum foarte mare și film comercial și chiar și film de autor care are o zonă mai mică de desfășurare. În afară de faptul că acești ani marcați de pandemie au redus numărul producțiilor, s-a mai schimbat și durata de viață a unei producții pentru că exploatarea în regim clasic s-a diminuat considerabil. Aș vrea să știu cum se vede de la tine modul în care această pandemie a schimbat viziunea producătorilor de film. Sunt lecții pe care echipele de producție și de creație le-au învățat în această perioadă?
A.S.: Nu știu ce a învățat fiecare. Eu, cel puțin, am început să îmi pun problema acestei crize de supraproducție cu un an-doi înainte să înceapă pandemia. Pandemia doar ne-a arătat-o mai clar, am început să o conștientizăm. Nu știu la nivel global, dar la nivel personal îmi pun întrebarea tot mai des, de șapte ori, înainte să mă angajez într-un proiect, dacă nu cumva există riscul să realizez ceva care ar contribui la cantitatea de deșeuri din lume. Îmi doresc foarte tare să fac doar lucruri care sunt relevante. N-am aroganța să spun că sunt relevante la nivelul existenței lumii întregi, dar care să pună o problemă - mică, mare, că e la nivel personal, că are legătură cu istoria sau cu economia sau cu societatea sau pur și simplu cu existența noastră de oameni obișnuiți. Nu mai sunt pregătită să investesc în filme nici măcar un an și nicidecum cinci - șapte - zece ani cât lucram câteodată la un proiect și nici să contribui în vreun fel la creația altora. Încerc să spun asta cât mai răspicat și cât mai clar pentru toată lumea, trebuie să fim atenți cu ce generăm în jurul nostru, să ne protejăm pe noi și copiii noștri de cantitățile de deșeuri. Vorbesc aici de filme degeaba, nu neapărat de lucruri care sunt toxice de-a binelea, nocive. Sigur că perioada de viață a unui film s-a redus și tocmai de aia e important să încerci să faci ceva care să poată avea o viață cât mai lungă, chiar dacă nu continuă, chiar dacă nu în prim plan, dar care să rămână relevant, important ca discurs în timp.

C.N.D: În această perioadă cu pandemia, în materie de premiere de filme, au fost puține. Voi ați spart cumva tiparele obținând și premii cu producții filmate cu masca pe față. Ați avut întâlniri cu reprezentați ai zonei politice, încercând să faceți ordine în producția națională de film. Ce alte lucruri bune s-au mai întâmplat în România în ultimii doi ani și un pic? A fost bună la ceva pandemia la noi?
A. S.: A fost bună. Da, cred că a fost bună, într-un fel, pentru toată lumea - ne-am dat un pic arama pe față și am văzut cine suntem cu adevărat. Cred că la asta a folosit timpul de reflecție. Nevoia de celălalt cred că am învățat-o mult mai bine în momentul în care am fost nevoiți să ne izolăm. În ceea ce privește cinematografia lucrul concret pe care pe care l-am reușit a fost crearea Alianței Producătorilor de Film care reunește oameni din zone și modalități de expresie sau de existență din domenii foarte diferite. Ne-am pus, în fine, alături și am făcut tot ce am putut sau ce ne-a dus capul să facem. Am înțeles că în fața autorităților de fapt nu poți să te duci singur, oricât de puternică ar fi o personalitate. O voce se construiește în grup, indiferent de breaslă, e nevoie de o voce comună și corul rezonează mult mai tare decât solistul. Oricât de bun ar fi solistul. Asta am învățat. Asta am experimentat și mi se pare că da, din punctul meu de vedere, e cel mai important lucru. Mi se pare că solidaritatea e ceva ce am redescoperit în timpul ăsta și care se cam pierduse în goana pragmatică a fiecăruia pentru existență. Solidaritatea care, de altfel, se vede acum foarte bine în toată această nenorocire ce se întâmplă cu Ucraina. Personal iarăși cred că am mai învățat că nimic nu e de fapt atât de urgent. În afară de boală și moarte nu e nimic așa de urgent. Totul poate să aștepte un pic. Și dacă nu lucrezi 14 ore în fiecare zi, lucrurile nu se dărâmă. Pământul nu se dărâmă dacă nu ești acolo sau dincolo. Am pierdut obiceiul de a reflecta, de a gândi atent înainte de a face pașii, de a ne lua timp pentru asta. Cred că lumea de astăzi a ajuns atât de grăbită și de neatentă că riscă accidente majore.

C.N.D.: Ați reușit o mână de oameni să construiți o cinematografie foarte puternică. Nu știu dacă la nivel european mai există vreo țară care să fi avut trei Urși de Aur obținuți la Festivalul de la Berlin într-o perioadă relativ scurtă de timp. 2 Urși sunt ai tăi - unul cu Poziția copilului, filmul lui Călin Peter Netzer și celălalt al lui Radu Jude cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc. Valul pe care l-ați creat naște un sentiment de bucurie, dar știm că aceste momente de glorie nu durează prea mult. Mă încearcă o emoție destul de stranie când mă uit la ce se întâmplă la noi și am o ușoară temere că lucrurile ar putea să se dizolve până la dispariție. Și acum întreb, valul pe care voi l-ați construit este unul suficient de puternic astfel încât producători tineri cum sunt Radu Stancu, Ana Maria Antoci, Bianca Oană, fetele despre care povesteai mai devreme - Carla Fotea și Diana Păroiu și alți câțiva... pot acești tineri să creeze conținut astfel încât disiparea asta de care mă tem să aibă loc cât mai târziu?
A. S.: Habar n-am ce să zic. Sunt foarte fericită că există oameni cum sunt cei pe care i-ai numit plus Monica Lăzurean, plus Gabi Suciu. Și cred că ei vor continua cu forță și cu multă putere drumul ăsta. Dacă se va disipa, habar n-am. Nu știu pentru că totuși ce s-a întâmplat cu filmul românesc e ceva absolut uluitor. Într-adevăr la nivel european nu există o asemenea constanță. A existat și există în continuare noul cinema grec care a avut niște vârfuri extraordinare, dar totuși nu continuă la aceeași intensitate ca aici, care e surprinzătoare și pentru noi. Ceea ce s-a întâmplat anul trecut de exemplu cu filmele Alinei Grigore și al Monicăi Stan e minunat. Totuși e nemaivăzut pentru o țărișoară cu niște resurse care cred că sunt a zecea parte din ce reușește Franța să investească în cinema-ul de artă, nu mai vorbesc de cel comercial. Cred că trebuie văzute un pic proporțiile. Să nu mai spunem că nu e mare lucru selecția într-un festival. Selecțiile astea sunt din ce în ce mai mari, mai complicate și este absolut extraordinar. Am mai uitat un nume căruia îi prevăd viitor de aur - Ana Gheorghe. E un om care cred că va muta mulți munți din loc. Pașii ăștia constanți, gândiți, calculați, cred că vor continua. Nu cred că se va disipa. Ce sper din tot sufletul este ca și colegii mei mai tineri să înțeleagă suficient de repede că și succesul și eșecul durează trei zile. Apar de cele mai multe ori neașteptat și dispar la fel de neașteptat. E legenda aia cu bilețelul lăsat de un sătean pentru un rege ca să îl deschidă când e în culmea succesului, dar și în culmea deznădejdii. Atotputernicul Rege a citit: "Și asta va trece!"

C.N.D.: Apropos de succesul tău - pomeneam mai devreme de cei doi Urși de aur, un Urs de Argint...
A. S.: Doi Urși de aur câștigați cu 2 regizori diferiți nu există în istoria Festivalului de la Berlin. Punct. Nu sunt singura din România, nu sunt singura din Europa, sunt singura din lume. Contează? Nu.

C.N.D.: Contează pentru următoarea mea întrebare și nu numai. Ai un portofoliu uriaș din zone diferite stilistic - unele sunt cu auto ironie (cam tot ce face Radu Jude), altele cu umor destul de greu de dus în spate... toate extrem de bine documentate. Sunt filme diferite lucrate cu echipe de creație, cu regizori, scenariști foarte diferiți ca mod de abordare a cinema-ului. Care sunt elementele comune care au făcut din aceste filme succesele care sunt? Ele vor rămâne în istoria cinematografiei europene, cel puțin, ca niște repere. Ce le unește? Cum te-ai apropiat de ele?
A. S.: Cred că m-am apropiat în primul rând cu pasiune pentru că sunt cu toatele lucruri spuse cu pasiune. Sunt sincere. Sunt puternice creativ și tehnic. Deci astea sunt cumva elementele. Am să fac o mărturisire care poate că nu îmi face onoare - ultimul lucru pe care îl citesc pentru un proiect este scenariul. Câteodată nu citesc deloc scenariul. Ce mă interesează este motivația autorului, cineastului pentru că eu fac filme de autor. Asta știu eu să fac, asta știu cum să fac și atunci mă interesează de ce omul ăsta din fața mea este pregătit să investească 3, 4, 5, 7 ani de energie, de resurse, de... orice. Un scenariu se poate face mai bine, dar dacă nu este flacăra aia pe care să mizezi că o să ardă și eu nu sunt dispusă să întrețin flacăra care arde acolo, dacă motivația asta e diferită de ce cred eu despre lume, despre valorile mele în lumea asta... nu am cum să o susțin. Eu nu sunt un business man, de fapt. Eu nu știu să vând orice. Eu știu să vând ceva în care cred la rândul meu.

C.N.D: Sunt convinsă că toate zecile de producții de film pe care le ai în portofoliu sunt importante pentru tine. Nu aș îndrăzni să te îndemn să faci un top al lor pentru că probabil e imposibil. Aș vrea să-mi spui însă fără care dintre aceste filme ascensiunea ta la statutul de producător important pe piața din Europa ar fi fost mai greoaie.
A. S.: Fără primele.

C.N.D.: Fără Nemescu...
A. D.: Fără Marilena de la P7, fără Lampa cu căciulă, fără Cea mai fericită fată din lume. Cu siguranță... deși și asta e foarte relativ. Dacă n-ar fi fost astea, ar fi fost altele. Habar n-am ce s-ar fi întâmplat, dar au contribuit fiecare. Fiecare a avut rolul lui. Și pentru ce mi-a dat mie ca experiență și pentru construcția din spate și pentru parcursul de după. Astea primele mi-au dat încredere, mi-au dat foarte multă încredere. Au și fost experiențele alea de început extraordinare. Noi și cu echipele cu care am lucrat. Da, cu siguranță, dar ar fi fost altfel fără. Fără oricare din ele ar fi fost altfel. Da, cred că fără astea de început ar fi fost altfel, cu siguranță.

C.N.D.: Vreau să ne mai întoarcem puțin în backstage-ul acestui sector cinematografic și să povestim puțin despre... Oscaruri. În momentul în care un film este propus de o țară pentru premiul de la categoria "film străin" începe o serie de campanii, de evenimente care se derulează în Statele Unite. Se semnează tot felul de contracte cu agențiile care au în obiectul lor de activitate să promoveze filmele străine în cadrul membrilor Academiei Americane de Film care cu greu ar putea să vizioneze cantitatea uriașă de filme care se îndreaptă către aceste nominalizări. Ai avut, din partea României, multe dintre filmele tale propuse la Oscarul pentru film străin. Nu știu în ce măsură experiența pe care ai avut-o ca producător executiv la Toni Erdmann te-a apropiat de campaniile pe care Germania le-a făcut pentru acest film astfel încât el să ajungă pe lista de nominalizări. Ce au făcut germanii și ce ar trebui să facă România astfel încât filmele pe care le trimitem acolo, multe dintre ele într-o cheie cinematografică mai mult decât curajoasă și necesară curentului cinematografic mondial? Deci ce a făcut Germania în anul ăla și ce nu face România?
A. S.: Știu destul de bine ce a făcut Germania și știu la fel de bine ce face Polonia, având în vedere că sunt prietenă foarte bună și chiar producem un film împreună cu producătoarea filmelor lui Pawlikowski. Și știu și pentru Ida și știu și pentru Cold War ce au făcut polonezii pentru Oscaruri. Polonia face enorm de mult pentru industria cinematografică din țara lor. Cheltuia cam un milion de dolari pentru aceste campanii. Cam pe acolo ne jucăm. Știu și ce a făcut Georgia când a reușit să se ajungă la nominalizări cheltuind cam 300.000 - 500.000 de euro. România, după știința mea, nu a cheltuit niciodată mai mult de 100.000 de euro. Nu există un fond special. Nu e numai vorba de bani. E din nou vorba de acest lobby la nivel instituțional, de prezență în cercuri de influență din breaslă, de o prezență constantă a unor oameni care știu alți oameni, care participă la întruniri. Asta ar trebui să facă instituțiile - lobby, să asigure prezența regizorului, a echipei în tot felul de evenimente din America în perioada de votare. Să fim deasupra nivelului apei, să fim cu capul pe sus, să respirăm. Să știe lumea cine ești. Ar trebui investit an de an, indiferent de cât de mari sunt șansele unui film sau al altuia din filmele românești care sunt nominalizate și propuse de România, pentru a crea obiceiul membrilor Academiei de a se uita cu atenție la filmul românesc.

C.N.D.: Filmele pe care le-ai produs au multe elemente din zona documentarului că vorbim despre Babardeală... care inclusiv în tehnica de filmare s-a dus în zona asta, Aferim! face reconstituire până la detaliu a vremurilor de acum 200 de ani, Soldații Ivanei Mladenovic care nici măcar nu are cast-ul principal din zona actorilor profesioniști... Cum îți gândești acest mix de genuri pe care îl întâlnești la toți creatorii pe care îi ai în echipă?
A.S.: Vine cred, în ceea ce mă privește, din același interes pentru sinceritate și autenticitate. Plus că documentarul mă interesează foarte tare, întotdeauna m-a interesat. În ultimii ani mi se pare că e mai interesant, mai puternic și mai important pentru soarta omenirii. Micile schimbări pe care le poate aduce un film în viața cuiva - e mult mai probabil ca un documentar bun să le poată face mai eficient decât o ficțiune..

C.N.D.: Sigur e cunoscut faptul, dar, dacă nu, îl mai menționăm și noi aici, că ești căsătorită cu Alexandru Solomon - unul dintre autorii importanți de film documentar din România. Și cu toate astea ai făcut mai multe filme cu Radu Jude decât cu soțul tău. Cum a fost posibil?
A.S.: Alecu, soțul meu și Radu seamănă foarte tare - sunt naturi enciclopedice, răscolitoare de arhive, au un univers cultural extrem de larg. Am învățat enorm, de-a lungul timpului, de la amândoi. Radu lucrează cu un soi de urgență ca și când lumea s-ar termina mâine. El trebuie să lucreze, să facă încă ceva, să propună încă ceva. Alecu e mult mai calm în demersul artistic, mai răbdător, sapă mult mai adânc. Plus că de multe ori s-a întâmplat să fie Radu mai norocos la finanțare decât Alecu. Nu știe multă lume de câte ori am căzut la CNC cu proiectele lui Alexandru Solomon. Asta e amuzant - câteodată lumea depune la concurs cu Ada Solomon gândindu-se că ea oricum câștigă tot timpul. Numai că nu scrie la gazetă de câte ori pici. Și cât de dureros e lucrul ăsta. Cât de tare te dezechilibrează.
Radu e mai degrabă ca un frate pentru că am crescut în cariere împreună. Dar e și o camaraderie care durează de foarte multă vreme. N-am știut să compar. E foarte greu să compar. Sigur că mi-a fost greu și ciudă câteodată. Sigur că sufeream, deși erau amândouă filmele mele, de la doi oameni dintre care unul e tatăl copiilor mei și iubitul meu și omul fără de care nu știu dacă aș putea să merg mai departe dacă n-ar mai fi lângă mine.
Am avut sentimentul de frustrare când, trimițând la același festival un film al lui Alecu și un film al lui Radu, a fost ales doar filmul lui Radu. Sigur că am suferit. Sunt om. Mi s-a întâmplat și să mi se pară nedrept, să pun în balanță cele două filme și să nu pricep de ce n-a fost preferat celălalt. Mi se întâmplă asta câteodată și cu două filme ale lui Radu. Propun două scurtmetraje către același festival și să nu înțeleg prea bine de ce e alegerea aia că pentru mine era evident că e celălalt mai bun sau mai interesant sau mai provocator sau mai ceva. Pe urmă, cu timpul, am priceput că ține și de noroc și de actualitatea demersului. Dar câteodată e greu de dus.

Distanța dintre mine și mine

 
C.N.D: Ne întoarcem la filmul lui Radu Jude făcut în pandemie - Babardeală. Ați filmat cu mască, în exterior, o secvență care în mod evident a fost gândită pentru interior. Sunt incluse în scenariu aspecte legate de pandemie, de teoriile conspiraționiste care au însoțit-o, de trimiteri la antivacciniști. Cu certitudine scenariul este construit înainte de martie 2020, cum ați reușit, într-un timp atât de scurt, să vă adaptați și din punct de vedere al producției, dar și al conținutului. Din punct de vedere al mesajului pe care îl are filmul, mi se pare că a crescut valoric prin aceste trimiteri la actualitatea care ne măcina pe toți.
A. S.: Da. Sigur scenariul nu a fost scris așa ci a fost adaptat la situația de la momentul intrării în producție. Schimbarea și adaptarea ține tot de versatilitatea și de urgența asta cu care trăiește Radu. Îi sunt foarte recunoscătoare că ne-a împins să nu ne oprim. Asta m-a ajutat de fapt în prima parte a pandemiei - am stat în priză, nu m-am oprit. Trebuia să ne adaptăm la situația reală și am vrut ca filmul acesta să rămână o mărturie a vremurilor și a situației speciale în care ne găseam. Inițial stabilisem că filmăm în octombrie-noiembrie. Și ne pregăteam să facem asta. Sigur că în momentul în care am realizat că totuși 28 de oameni, cât erau inițial, plus o echipă de filmare, în interior, cu geamurile închise, în plină pandemie, nu era o soluție. Radu a zis că este foarte veridic ca adunările să se țină în aer liber. O ședință în aer liber, într-o curte interioară, nu e neadevărată.
Dacă filmam în vară n-ar mai fi fost accesibilă o finanțare pentru că unul dintre criteriile de eligibilitate era să nu filmăm până la mai mult de jumătate din film până la jumătatea lui octombrie. Cred că în jur de 15 iunie, nici nu mai știu bine, am realizat că riscul să nu putem filma, din cauza restricțiilor, în octombrie-noiembrie e mult mai mare decât riscul de a nu primi finanțarea. Am renunțat la finanțare. Radu a zis că avem cum să protejăm echipa, folosind măști, dar cum protejăm actorii? Așa că am decis că vor purta măști. Toți. Deci marca pandemiei va fi acolo. A rescris scenariul. Masca a devenit parte integrantă a costumului pentru actorii din film. Cam asta e povestea. Am filmat mai devreme, am renunțat la banii pe care puteam să îi avem adiționali. Ne-am descurcat. Asta a fost.

C.N.D.: Ai început ca producător de film cu scurtmetraje. Ai început cu Radu Jude, cum spuneam mai devreme, și ați crescut împreună. Cred că Radu până la Lampa cu căciulă, scurtmetrajul pe care voi l-ați făcut împreună, mai făcuse regie de reclame probabil și ceva asistență de regie. Tu aveai experiență în publicitate și pe film doar în proiectele care se întâmplaseră la Domino. Ai făcut tot scurtmetraj cu Cristian Nemescu și nu ați reușit să vă construiți un portofoliu împreună pentru că el a plecat prea repede dintre noi. Este unul dintre secretele unui producător care, ca să poată performa, e important să crească alături de echipe tinere care sunt la început de drum?
A.S.: Cred că e mai de la egal la egal. La început e destul de greu să faci față cuiva care riscă să impună pentru că știe mai bine, pentru că are mai multă experiență. Este mult mai bine să iei startul cu oameni care sunt la început de drum, dar cu care ai același tip de interese, aceeași viziune asupra lumii. Am început cu scurtmetraje pentru că mi s-a părut că riscul e mai mic. A fost important că eram toți la început, eram super entuziaști. Bucurie ca la filmarea aia mai rar. A însemnat foarte mult felul ăsta de lucru și încrederea și visele tuturor din echipă. Ceva bun în experiența de lucru cu oameni care sunt la început de drum este că, oricât ai ști, tot mai înveți. E diferit și asta face și farmecul meseriei ăsteia de cineast, fie că ești artistul sau producătorul. Niciun film nu seamănă cu celălalt. Nicio experiență nu seamănă cu cealaltă. Provocările sunt diferite. Soluțiile pe care trebuie să le găsești sunt diferite. Genul ăsta de familie temporară care e echipa de film e iarăși ceva absolut senzațional și care pentru mine contează. Eu nu știu să trăiesc singură. Am norocul să am meseria asta care presupune lucru înconjurat de oameni. Nu sunt niciodată singură și e felul în care îmi place să trăiesc - înconjurată de oameni.

C.N.D.: Care sunt calitățile indispensabile pentru un producător?
A.S.: Diplomația. Capacitatea de a asculta. Curajul și pasiunea.

C.N.D.: Dacă ar fi să își dezvolte trei abilități la începutul carierei pentru a pătrunde pe piața europeană de film, care ar fi acestea?
A.S.: Curajul de a vedea, de a vorbi despre tine, de a nu te simți inferior pentru că ești la început, pentru că vii din est, pentru că engleza ta nu-i perfectă. Nu ne-am născut niciunii cu astea. Sigur că e un soi de disconfort când ești prima dată într-un alt mediu decât al tău, dar cred că e extrem de important să îndrăznești. O îndrăzneală care să includă bun simț. Îndrăzneala care se duce în obrăznicie sau aroganță e nepotrivită și face rău. Sinceritatea iarăși e importantă, abilitatea de a fi sincer fără a minimiza eforturile tale, credințele tale, valorile tale, atu-urile pe care le are proiectul tău.

C.N.D: Am trăit o pandemie. Nici nu știm dacă s-a terminat sau nu. Cu certitudine trecem printr-un război care nu știm când se va termina, cum se va termina. Sistemele economice și la noi și la nivel european sunt într-un haos mare, plătim taxe într-o țară în care educația, cultura, sănătatea supraviețuiesc pur accidental. Cum vezi tu viitorul?
A.S.: Nu știu ce să zic. Știu cum mă pregătesc eu pentru viitorul ăsta atât de incert că nu știm încotro ne ducem, nu știm ce va fi. Știm cât de greu ne va fi să trăim, fie și strict la nivel economic, post război. Acest război, chiar dacă se va încheia repede (ceea ce din păcate nu pare deloc evident) va avea niște costuri economice pentru întreaga Europă mari și dificil de dus. Nu îmi e frică de aceste costuri economice, sunt pregătită pentru ele. Știu să trăiesc cu puțin și cred că e cel mai ușor lucru de dus. Să învățam să mai reducem, să consumăm mai puțin sau să ne descurcăm cu mai puțin. În rest, încerc și deocamdată nu reușesc foarte bine, să continui să produc, să fac sau să desfășor acțiunile care țin de o viață normală - fie pregătirea pentru filmare, fie petrecerea timpului meu liber. Spunea o prietenă psiholog, la un moment dat, dând niște sfaturi pentru oameni cum să facă față acestei perioade, că da, sigur, tuturor ne e frică de moarte și de război, dar nu putem să așteptăm să murim, ceea ce e de altfel foarte improbabil că se va întâmpla. Nu putem fi vii doar ca să așteptăm să murim. Dacă va fi să murim, important e să trăim la maxim timpul ăla care ne e dat. Încerc să fac asta. Au fost câteva dispariții importante, în timpul pandemiei. Au plecat oameni pe care îi credeam nemuritori sau care aveau profilul ăsta. Vorbesc chiar de prezențe publice, nu neapărat de persoane apropiate, cum sunt Ivan Patzaichin sau Ion Caramitru. O altă figură care avea profil de nemuritor este domnul Ioan Onisei. Șocul cel mare a fost că aceste persoane au putut să dispară fizic. Am mult mai multă grijă pentru că eu cred într-adevăr că trebuie să ne bucurăm de azi, pregătind mâine. Cum putem să ne concentrăm totuși pe bucuria pe care ne-o poate aduce azi și cum putem să nu facem umbră Pământului degeaba? Cam așa mă pregătesc eu pentru viitor. Aș vrea să trăiesc. Sunt dintre cei care vor să trăiască cât se poate de mult, dar să trăiască în putere, nu chinuit. Mă bucur de zilele astea - încă pace, încă echilibru!

C.N.D: Câte filme ai produs?
A.S.: IMDB zice că sunt 72.

C.N.D: Ce trebuie să conțină o poveste pe care vrei să o produci?
A.S.: Adevăr.

C.N.D.: Cum îți alegi povestitorii filmelor?
A.S.: Să împartă aceleași valori cu mine.

C.N.D.: Crezi că un film poate schimba un om?
A.S.: Un om - nu, o atitudine - da, un punct de vedere - da. Mai mult nu am aroganța să cred.

C.N.D.: Filmul este în primul rând...
A.S.: Oglinda.

C.N.D.: Cea mai mare provocare la un film este...
A.S.: Să reușească să fie ce și-a propus să fie.

C.N.D.: Faci filme ca să...
A.S.: Mă bucur de viață.

C.N.D.: O preocupare pe care o ai și pe care o cunosc puțini oameni...
A.S.: Dansul contemporan.

C.N.D.: Cel mai mult îți place să...
A.S.: Privesc marea.