Pentru că e prima dată când fac interviuri, am ajuns mai devreme într-o cafenea unde am stabilit să mă întâlnesc cu Marc Titieni, nominalizat la Premiile Gopo, 2022, secțiunea "Tânără speranță" pentru rolul Otto din filmul Otto barbarul (r. Ruxandra Ghițescu). Am emoții și nevoie de niște timp ca să-mi organizez lucrurile și să mă așez. La puțin timp după, mă sună Marc - a ajuns. Mă duc să-l
întâmpin și descopăr la prima vedere că e cald, energic, prietenos și,
după cum era de așteptat, arată total diferit față de personajul Otto.
Ce urmează e mai degrabă o discuție pe care am vrut-o cât se poate de liberă, ca să pot să descopăr puțin din lumea lui personală, cine e și ce-l interesează în acest moment al vieții lui.
Andreea Tănase: Cum ai început să scrii? (n.a. Marc e student în ultimul an de licență la Scenaristică la UNATC)
Marc Titieni: Nu știam ce să fac. Eram clasa a XII-a, am fost la un liceu de mate-info, la Viteazu. În clasa a XI-a am tot plecat - voiam să dau la business - m-am dus în Danemarca să văd. N-am dat la business după cum bine se vede, c-am realizat că business-ul îl faci și fără facultate și m-am gândit: "Nu vreau să mă fac programator, nu vreau să mă fac avocat, nu vreau să mă fac doctor, actor în nici un caz", m-a bătut taică-miu (actorul Adrian Titieni - nota LiterNet) la cap să mă fac actor, și-am zis: "Bă, hai să scriu, să văd dacă-mi place să scriu". Și am început să mă văd cu un prieten de-ai lui tata care scrie, să vadă ce-i de capul meu. Și mi-a zis că mă duce capul și-am observat că-mi dă o satisfacție foarte mare să creez efectiv o poveste și să zică lumea "domne, e bine" și să pot să aștern pe pagină niște gânduri. N-am scris niciodată în viața mea, adică n-am avut din alea - să mă apuc să scriu jurnale, nu mi-a plăcut la română să scriu eseuri sau așa, dar mi-a plăcut să pun anumite povești în pagină.
A.T.: E ceva anume care te inspiră să scrii?
M.T.: Nu. Până la urmă la orice chestie pe care o scrii te inspiră ceva, un personaj. Dar nu am o chemare să scriu.
A.T.: De unde îți vin ideile?
M.T.: Super random. De obicei n-am chestia aia - stau în duș și "BUM idee". Am avut-o o singură dată în viața mea, fix la scenariul pe care îl scriu anul ăsta pentru facultate. Adică stăteam - "Ce naiba scriu?", nu mi-a venit ideea și-am zis "Hai că ies afară". Și m-am băgat în duș, făceam duș și mi s-a năzărit în creier. Și aia e ideea pe care o scriu. Dar în general, mă gândesc la o situație din viața mea care mi se pare mie interesantă, o modific să zicem, să fie mai pe înțelesul tuturor, și de-acolo plec cu un scurtmetraj sau cu ce-am de făcut. Mă inspir din propria mea viață.
A.T.: Când modifici, modifici și ca să nu-ți folosești neapărat detaliile tale personale din viață?
M.T.: Nu mi le folosesc, nu. Și nu prea folosesc nici persoane din viața mea că nu-mi vine. Adică poate folosesc în anumite situații anumite comportamente, că până la urmă, cel mai ușor scrii ceva ce știi foarte bine, cel mai ușor joci ceva ce, la fel, știi foarte bine. Și dacă am o situație care e similară cu o situație care mi s-a întâmplat sau i s-a întâmplat unui prieten și știu cum s-a comportat în situația aia, poate mă folosesc de asta.
A.T.: Ți s-a întâmplat să ai blocaje când scrii?
M.T.: Da.
A.T.: Și cum ieși din ele?
M.T.: Ai deadline. Dacă ai trac total și nu știi efectiv nimic, iei o pauză că stai degeaba în fața laptopului. Adică n-are nici un sens să stai să pierzi vremea - n-o să-ți vină. Sunt seri în care scrii câte 20 de pagini și seri în care scrii 5 cuvinte. Dacă nu poți, nu poți. Dar poți să te forțezi să scrii ceva semi calitativ, poate ceva ce nu-ți place ție foarte tare. Ceva poți, n-ai cum să fii blocat total și să nu mai știi nimica din vocabularul românesc. Dar să rămâi blocat, de exemplu, pe un scenariu propriu pe care vrei să-l faci tu să fie după placul și după imaginația ta - dacă rămâi blocat, n-ai ce să faci. Nu se poate creativitate cu forța.
A.T.: Și mie mi se par importante deadline-urile. E ceva ce funcționează!
M.T.: Când știu că vine deadline-ul, mă apuc de scris.
A.T.: Ce-ți place cel mai mult să scrii? Ai lucrat pe scenarii de scurtmetraj la facultate, nu?
M.T.: Am scris unul singur - unul care să se facă. Adică l-a scris un regizor în colaborare cu un coleg și l-am modificat eu, pentru că am și jucat în el. Am scris pentru facultate o grămadă de scurtmetraje și un lungmetraj anul trecut. Comedie mi-ar plăcea să scriu, dar e și cel mai greu. Îmi place să scriu pur și simplu. N-am un anumit gen pe care mă bazez. Dar prefer să fie comedie și să fie comedie pe care o fac bine. Să faci comedie bine e destul de greu.
A.T.: Comedie - vreo formă anume?
M.T.: Sketch-uri, scurtmetraje, nu contează. Și reclame. Adică dacă e ceva care trebuie să fie amuzant, chiar îmi dau silința. Și sper că-mi iese. Nimeni nu știe în afară de spectator.
A.T.: Plus că umorul e subiectiv.
M.T.: Da. Că drama nu e. Acolo e cel mai simplu.
A.T.: Ai fost vreodată super frustrat de scris?
M.T.: Da. M-am chinuit, cred că în anul I, pentru scurtmetrajul pentru portofoliu. Deci cred că o săptămână n-am fost în stare să scriu nimic. Nimic. Stăteam ca prostul - atunci aveam și o rutină din asta foarte exactă - trebuia să stau la mine în baie - acolo fumez - stăteam cu laptopul frumos în brațe, îmi aprindeam o țigară, luam o bere și începeam să scriu. Aveam la momentul respectiv peste jumate. Îmi făcusem eu un program de scris ca să-l termin, eram în fața programului și am avut o săptămână când n-am reușit un cuvânt, un "cine", nimic. Nici până în ziua de azi nu știu de ce. Și n-am mai pățit de atunci să fie în halul ăsta.
A.T.: Mie mi se pare cel mai important să scrii efectiv.
M.T.: Să te scoți din rutina aia: "Aoleo, trebuie să scriu pe întuneric, în timp ce fumez o țigară și e liniște." Adică, mi se pare că la asta te ajută foarte tare facultatea, să poți să scrii și chestii care nu-ți plac, să te pui și să scrii efectiv. Primești ceva: "Ok, hai să aștern 10 gânduri pe hârtie." Cel puțin pentru mine era foarte complicat la început, dacă era ceva ce nu-mi plăcea, eram în trac total, stăteam și mă uitam la laptopul ăla degeaba. Dar după 3, mă rog, 4 ani deja, e mult mai simplu. Dacă primesc ceva de scris, pot să-l trimit în juma de oră.
A.T.: O să mă leg de ceva ce ai zis la început - de ce "actor în nici un caz"?
M.T.: Că așa m-a bătut taică-miu la cap.
A.T.: Să dai la actorie?
M.T.: Nu, să nu dau. A fost ceva foarte ciudat. Pentru că eu am jucat de foarte mic. Primul film a fost la 5 ani - După gâște al lui Doru Nițescu și dup-aia am tot jucat. O dată pe an aveam ceva film de făcut. Și nu erau roluri mari. Am crescut și mă gândeam: "Băi dacă tot am făcut asta, mă fac actor". Și mi-a zis taică-miu: "Nu, nu te faci actor. Te faci altceva, nu actor. Orice vrei tu, dar nu actor." Și dup-aia, când îmi căutam eu chemarea în clasa a 12-a -
A.T.: Vino, chemare, acuma că e deadline-ul! (Râdem.)
M.T.: Mi-am spart telefonul. Tocmai îl luasem de la reparat. Aveam un iPhone X, mi l-am spart - și față și spate și mi-a zis taică-miu: "nu ți-l repar decât dacă înveți o poezie ca să dai la actorie". Mai mult era așa de fiță că n-am vrut, că el m-a bătut la cap ani întregi - să nu, să nu, să nu - și dup-aia, când a fost pus în fața faptului că vreau să dau la scenaristică a zis: "Hai mă, fă-te actor". Și-am refuzat total, a fost o luptă întreagă, n-am vrut să învăț o poezie. Deci cred că am stat 6 luni cu telefonul vechi, c-am refuzat efectiv să învăț poezia. Și n-am dat la actorie.
A.T.: Dar nu-ți pare rău, nu?
M.T.: Nu. Am mulți prieteni la actorie și mi se pare mult prea greu ce fac ei. Adică eu cu scrisul meu sunt fericit. Actoria de film ca actoria de film, dar mi se pare că actoria de teatru e ceva inimaginabil de greu.
A.T.: De ce?
M.T.: Că n-ai o a doua șansă, nu sunt duble. Adică evident, există niște repetiții, dar e extrem de mult text și se vede dacă nu faci bine sau dacă nu ești verosimil - se vede instant. Și la film - 30 de duble, 20 de duble - poți să fii fraier în 19, că trebuie să fii bun într-una singură. La teatru n-ai această a doua șansă. E mult mai grea actoria de teatru.
A.T.: Mama ta ți-a zis ceva de facultate, de dat sau nu la actorie?
M.T.: Nu. Mama m-a lăsat tot timpul să fac ce mi-a dorit mie inimioara. Mă susține în ce-mi doresc eu să fac.
A.T.: Cum ai început să faci actorie de film?
M.T.: Păi mă trimiteau ai mei la castinguri. Adică na, la ăla de la 5 ani nu cred c-am dat nici un casting. Cred că până la urmă aveau nevoie de un copil și se știa Doru cu mama sau cu tata și: "Hai, adu-l". În rest mă trimiteau ai mei, m-am înscris la o groază de agenții de casting și mă chemau. Și mă duceam, că erau bani. Și eram fericit să fac bănuți când eram mic.
A.T.: Și îți plăcea?
M.T.: Rolurile mici tot timpul mi-au plăcut. Era ceva așa - nu era nici un fel de presiune pe tine, aveam 5 zile de filmare, 7 zile de filmare, făceam destul de bine, cel puțin așa mi se spunea. Mie nu-mi place de mine absolut deloc.
A.T.: Te uiți la chestii cu tine?
M.T.: Mă uit - când am mai fost la premiere, mai apar pe tiktok - și, mamă, deci nu-mi place de nici o culoare de mine. Nu știu de ce, dar nu-mi place. Dar îmi place experiența de filmare, dacă e scurtă. Când e experiență de filmare lungă, în schimb, - la Otto am avut 27 de zile la rând și-am avut unul când eram mai mic, tot așa, 13 sau 14 zile, - e foarte foarte obositor. Nu mai știam să socializez. Nu ieși afară o lună. Ai filmare, seara mai ieși cu echipa la o bere. Prima oară când am ieșit, m-am văzut cu niște prieteni și nici nu mai știam să fac glume. Pe mine, cel puțin, m-a marcat. Știu că sunt mulți care n-au nici un fel de treabă, dar pe mine m-a obosit foarte tare experiența de filmare.
A.T.: Ți se pare că scrisul și actoria au chestii în comun?
M.T.: E o vorbă - când scrii ceva trebuie să te imaginezi spunând-o, ca să vezi dacă e verosimil sau nu. Mi se pare că te ajută foarte tare să joci în ceva. Mai ales după ce-am jucat în Otto, ziceam: "Parcă n-aș formula chiar așa, ia stai să mă mai gândesc eu un pic". La actorie te ajută să citești altfel un scenariu după ce-ai scris și, practic, te pui în locul scenaristului: "S-a dus aici, de ce s-a dus aici?" Și te ajută să asimilezi mai ușor rolul. Și mi se pare că și din punctul de vedere al unui scenarist e mai simplu să scrii dacă ai jucat. Mi se pare că fiecare scenarist ar trebui să joace în ceva și fiecare actor să scrie ceva. O lume frumoasă.
A.T.: La Otto ai simțit presiune că ești rol principal?
M.T.: Nu. Na, eu ți-am spus că nu-mi place de mine. Dacă regizoarei - Ruxandrei - i-a plăcut de mine, ce presiune mai e pe mine? E pe ea, că m-a ales prost. (Râdem.) Eu, na, îmi dădeam silința cât de tare puteam și încercam să fac cât mai bine exact ce-mi spunea ea sau cum consideram eu că trebuie. Mie oricum știam că n-o să-mi placă ce fac, deci nu era nici un fel de presiune.
A.T.: Ai văzut filmul?
M.T.: Da, da, da. Mi-a plăcut filmul, dar nu mi-a plăcut de mine.
A.T.: Ești 80-90% din film.
M.T.: Da, nu zic că nu-mi place fața, nu-s nebun la cap, dar mi se pare tot timpul că pot s-o fac mai bine. Și n-o zic așa cu modestie falsă, nu-mi place, pur și simplu. Eu oricum sunt în stare să joc numai niște chestii pe care pot să le conectez cumva cu ce mi s-a întâmplat în viață. Și la filmul ăsta (n.a. Atenție, dacă n-ai văzut Otto barbarul, urmează spoilere!) - eu n-am fost în depresie, n-am avut nici iubită care s-a sinucis. Dar îmi găseam eu așa niște situații - da, aici am fost puțin mai trist - și încercam cumva să asimilez. Și, eu nefiind în depresie, mi se părea că falsez. Toată lumea îmi spunea "Bă, foarte bine. Foarte bun. Mi-a plăcut de tine, nu știu ce", și mie nu prea. Adică mie mi s-a părut ok. Mi s-a părut că puteam mai bine. Erau anumite secvențe unde mi se părea c-am fost bun, nu pot să zic nu, dar am avut și secvențe unde mi se pare că puteam mult mai bine. Aia e. Am luat nominalizare la Gopo pentru rolul ăsta, deci e clar c-am făcut câte ceva bine.
A.T.: Sunt și momente în care ai empatizat cu Otto sau situații care s-au simțit aproape de tine?
M.T.: Stai să mă gândesc. Măi, nu prea. În general nu mă încarc eu cu energii negative, cu supărări sau așa. Adică, în mod evident, ca toată lumea, am și eu perioade în care sunt mai supărat, dar am avut o viață foarte fericită până acuma, indiferent ce mi s-a întâmplat, n-am stat să pun la suflet atât de tare. Niciodată n-am avut o răzvrătire generală împotriva lumii sau să -
A.T.: Pe bune, chiar niciodată?
M.T.: Da. Niciodată.
A.T.: Wow. E o adolescență atipică cumva, că e perioada aia în care ești super revoltat pe chestii -
M.T.: Am fost revoltat pe liceul Mihai Viteazul. N-am fost un semestru întreg la nici un fel de oră, pentru că nu ne-au lăsat să stăm acasă de simulări, ne-au chemat la liceu. Eu eram clasa a X-a, au fost simulările la a XI-a și-a XII-a. Când mi-au zis că trebuie să vin la liceu, le-am zis: "Băi, sunteți nebuni la cap, nu facem că au simulări." Nu, că se face. Am ajuns la liceu și am stat patru ore degeaba în clasă să vină profesorii. N-au venit, și atunci am zis: "Nu mai merg la liceu". Și n-am mers un semestru întreg. Asta a fost răzvrătirea mea. N-am mers la liceu e mult spus, că eu trebuia să mă trezesc să plec de-acasă, că altfel era bătaie. Vorba vine. Mă trezeam la 7 jumate și mă duceam la liceu și stăteam în cafeneaua din fața liceului - Paque Bistro - de la 8 până la 14 și mergeam acasă. Asta am făcut în fiecare zi un semestru întreg.
A.T.: Și ce făceai în timpul ăla?
M.T.: Jucam poker. Stăteam de vorbă. M-am împrietenit cu tot liceul e puțin spus, că veneau și alții din alte licee. Oricum mă știam cu multă lume din liceu, dar atunci am ajuns - efectiv știam pe toată lumea. Zici că veneam la liceu să fac networking. Stăteam șase ore pe zi în Paque Bistro și eram prieten cu chelnerii, cu patronul, cu toată lumea de la toate clasele, cu foști din Viteazu, cu oricine. Și-n mod evident am rămas corigent la 2 materii și cu media neînchisă pe vară, dar le-am trecut.
A.T.: Le-ai dat în toamnă?
M.T.: Da. În rest n-am avut eu așa o răzvrătire generală. Și asta cu Otto - am avut un prieten foarte, foarte apropiat care era într-o răzvrătire generală. Și m-a ajutat foarte tare și Otto adevărat - Otto Albu.
A.T.: Care-i faza cu el?
M.T.: Nu a făcut ce s-a-ntâmplat în film, dar Ruxandra a văzut un articol despre el într-o publicație sau pe undeva. El e foarte punk. Pe el l-am întrebat o groază de chestii. Tot felul de descărcări din astea cum ar fi urlete sau așa - n-am fost în viața mea așa de frustrat să urlu. Și eu trebuia să urlu și nu urlam ca lumea și el era: "Bă, nu urli ca lumea, vino-ncoa!" Ok. Eram în mijlocul echipei de filmare și mă învăța să urlu - el urla și eu urlam o dată cu el și tot așa până când am ajuns la intonația bună.
A.T.: Foarte drăguț.
M.T.: Foarte, da. Am avut o viață prea liniștită ca să urlu.
A.T.: Pentru sănătatea psihică și emoțională a ta, mi se pare foarte tare.
M.T.: Da, e foarte bine. E mai bine să le ai mai devreme decât mai târziu. Eu sper să nu le am niciodată. Dar acuma, probabil, o să vină în cel mai prost moment.
A.T.: Sunt alte personaje din film cu care ai empatizat în vreun fel?
M.T.: E departe de lumea mea.
A.T.: Tot universul filmului?
M.T.: Da. Și cred că e departe în general de lume. Pentru că e o situație foarte puțin întâlnită. Nu zic că e departe de lume partea cu Otto sau cu Laura (n.a. Iubita lui Otto care se sinucide) care sunt în depresie, că multă lume e în depresie. Dar situația efectivă - să ajungi în punctul ăla - e rară, e puțin întâlnită, cel puțin de către mine. N-am avut nici un fel de cunoștințe care să se sinucidă. Am avut prieteni în depresie și depresie nasoală, dar totuși nu atât de nasoală. De aia zic că e departe de mine. Și nu vreau să mă pronunț pe ceva ce n-am trăit nici măcar din perspectiva de prieten.
A.T.: Ce crezi că l-a făcut pe Otto să aleagă să filmeze ultimul moment al Laurei?
M.T.: Wow. Ce întrebare bună. Cred că știa ce vrea să facă și a acceptat. Ea îl întreabă "Ai țigări?", el îi spune că nu și iese, adică practic o lasă să se sinucidă și el merge și se așază la cuier acolo. De aia se simte atât de vinovat, că chiar a lăsat-o să -. Pentru că, ca orice om, s-a pus pe el pe primul loc și n-a mai putut. Și a ales să filmeze pentru a avea măcar o ultimă amintire.
A.T.: Te-ai bătut vreodată cu cineva?
M.T.: Da.
A.T.: În adolescență sau mai târziu?
M.T.: Am avut bătăi și-n adolescență. Am avut destule. Nu eram bătăuș rău când eram mic. Eu am fost și foarte mic în adolescență. Dar colegii mei din generală erau bătăuși toți. Se băteau foarte, foarte mult. Și de fun. Nu mergeau să se certe cu cineva. Mergeau să bată pe cineva de distracție. Dar eu aveam 1 metru jumate când am intrat în clasa a 9-a. Am făcut baschet foarte mult timp, jucam la foarte multe categorii de vârstă și depuneam foarte mare efort și-mi tasam coloana. Nu mă lăsam să cresc pentru că aveam minim două antrenamente pe zi, în weekend aveam preselecții pentru națională - făceam sport 4 ore pe zi lejer. Și-n momentul în care m-am lăsat de baschet am început să cresc, am crescut câte 10 cm timp de trei ani și așa, ușor, ușor, am ajuns la 1,82-83.
A.T.: Mai joci?
M.T.: Când am ocazia, da. Dar nu mai fac nici un fel de antrenament. M-am apucat de sală de-o săptămână. Două. Dar nu cred că singurul mod prin care poți să te descarci e prin bătaie. Poți să fii agresiv și fără să te bați. Și să faci ca toate alea și să urli și să nu știu ce. Singurele exprimări pe care le-am avut au fost prin pumni. Dar n-au fost la modul "mă duc să caut pe cineva pe stradă că nu-mi convine cum arată", ci am fost provocat. Nu cred în rezolvarea conflictelor cu bătaie decât dacă nu există altă soluție. Când am început să cresc, în clasa a IX-a și-a X-a, de fiecare dată când mă îmbătam, aveam o din asta - să mă bat! Nu m-am bătut atunci niciodată din motivul ăsta, dar aveam chestia asta, cred că încercam să-mi demonstrez că e vremea mea să mă bat sau nu știu ce. Voiam să mă bat cu oricine și provocam pe toată lumea. Am avut noroc. Mulți și-o iau rău de tot. Și eu am avut norocul să nu.
A.T.: Apropo de asta, mie mi se pare că momentul de bătaie din final cu Otto poate să deschidă un drum spre altceva - pentru că e primul moment în care nu mai ține în el.
M.T.: Pentru el cred că a fost cumva o încercare de sinucidere poate. Să te droghezi până nu mai știi de tine, să bei și dup-aia să te iei la bătaie cu unul care te bate de te nenorocește, cred că aia a fost încercarea lui cumva, dar așa, cu juma de gură, să o ia pe urmele Laurei. Dar nu cred că a fost o încercare cu adevărat voită. Cred că a fost cumva o scuză pentru a-și reveni la normal. Dar o scuză pe care - se vede pe fața lui - o simte.
A.T.: La secvența aia de la party-ul de adulți de pe balcon - apare termenul "bipolar".
M.T.: Scopul lui (n.a. Vorbim despre asistentul social Cosmin Penea, jucat de Iulian Postelnicu) nu e să fie un terapeut. E să vadă dacă Otto avea vreo legătură. El se transformă și încearcă să fie un prieten pentru Otto. Pe mine m-a enervat secvența aia.
A.T.: De ce?
M.T.: Nu mi-a plăcut de mine. A fost cea mai nasoală zi de filmare pentru mine, pentru că răcisem. Cu o zi înainte filmasem secvența când stau eu cu capul ieșit pe geam și ploua atunci. Și-am răcit, m-am făcut varză. A fost nasol rău de tot. Nu puteam să mă concentrez pe nimic. Am avut toată ziua pentru secvența din bucătărie și secvența pe balcon. Toată ziua n-am putut să mă concentrez absolut deloc. A fost oribil. Aia e secvența care-mi place cel mai puțin pentru că știu că puteam s-o fac mult mai bine. Aia e. Se mai întâmplă. Nu mai pot să dau timpul înapoi acum.
A.T.: Deci asta e secvența care te-a enervat cel mai tare. Care e cea care te-a provocat cel mai tare?
M.T.: De provocat - secvența de sex cu Ana (n.a. Ana e prietena Laurei, care încearcă să se apropie de Otto după moartea Laurei, iar secvența de care vorbim este una aproape de finalul filmului). Mi-a fost foarte greu să fac orice cu Ana în film pentru că Ana este prima mea prietenă. Adică ne știm de la o lună sau ceva de genul ăsta. Știu că e actorie, dar a fost foarte complicat pentru mine - nu-mi venea să fac nimica natural, a fost nasol rău. Și secvența de bătaie. Era foarte multă figurație. Eu aveam niște pahare puse cu bere special pentru mine și o sticlă. Și-n sticla aia și-au pus țigările, că se fuma. Și-am băut vreo 7 chiștocuri pe care le-am vomitat instant dup-aia. Și a fost foarte complicată - când eram pe scenă trebuia să mă prindă cineva și n-a reușit să mă prindă, am căzut pe spate. Și na, nu era nici dureros, dar nu era nici ne-dureros. Și aia când mă bat cu taică-miu a fost nasoală, că n-am spart geamul ăla bine, m-am tăiat pe toată mâna. În general în secvențele alea în care trebuia să fii cascador, n-am avut nici un talent. Mi-a explicat omul ăla de 30 de ori: "Băi nu încordezi. Lași moale că altfel te tai." Când am dat cu pumnul m-am încordat tot, m-am tăiat.
A.T.: Dar ai repetat la ele?
M.T.: Da, da, da. Am fost la ei - au o bază de antrenament. Am fost acolo o dată sau de două ori câte 2-3 ore și-am făcut tot felul - pumni, etc. ca să nu le facem la filmare. Și aia m-a ajutat mai mult. Dar cum a fost aia cu oglinda, mai ales că mă prinde de creastă - era o chestie că mă prindea de creastă și de gât și eu îl țineam de mână și practic mă ghidam de mână. Dar nu am făcut chestia asta, adică taică-miu m-a prins de ciuf și m-a tras până la baie. Eu eram: "Ce dracu se întâmplă?!", că de-asta am și dat cu dușul, cred că i-am și dat un cot în gură când am dat cu dușul ăla. Aia a fost. Și dup-aia să stau eu să mă gândesc: "Ah, să nu încordez aici." Și n-a fost o singură dublă, asta a fost nasol. Cred că au fost vreo două sau trei.
A.T.: A rămas cu tine ceva de la Otto, pe plan personal sau profesional?
M.T.: Am învățat să mă emoționez. Eu nu pot să plâng la comandă, nu pot să ajung în starea aia de emoții încât să-mi vină să plâng. Mi-e foarte greu să - nu poți să fii cu totul acolo și să intri cu totul acolo. Încercam să mă gândesc la chestii triste din viața mea și nu funcționau. Și-am reușit prin muzică. Ascultam niște melodii care mă emoționează pe mine cumva și reușeam parcă să intru mai mult decât zero, să fiu cât de cât acolo, cu emoțiile, cu gândirea. Asta am învățat cumva, nu neapărat de la Otto, cât din încercarea de a-l juca pe Otto.
A.T.: Cum te simți cu nominalizarea la "Tânără speranță"?
M.T.: Mândru așa. Sunt bucuros că munca mea a avut un rezultat, ceea ce mă bucură. Nu pot să spun că am căzut în genunchi, dar, când am văzut că sunt nominalizat, mi s-a părut foarte tare că e și tata nominalizat (n.a. Adrian Titieni e nominalizat la "Cel mai bun actor în rol principal" pentru rolul Mircea din filmul Tata mută munții) și mă gândeam: Uite ce frumos. Mergem împreună la Gopo. Nici n-am mai fost. E o experiență nouă.
A.T.: Fix asta voiam să te întreb, cum te simți că e și el nominalizat?
M.T.: Să fie sănătos. (Râdem.) Adică, na, să stea departe, că pentru el e a nu știu câta oară. (Râdem iar.) Glumesc. Foarte bine. Am văzut filmul și mi-a plăcut. Nu-mi prea plac mie filmele românești, mi se pare că sunt foarte dramatice și foarte lungi, dar mi-a plăcut foarte tare de el în film. Foarte tare. Cu dovada că a fost și nominalizat.
A.T.: Te uiți la filme românești?
M.T.: Nu mă uit la filme românești decât dacă am de văzut pentru facultate și așa, ocazional, la o premieră, ceva. Cred că ultimul film românesc pe care l-am văzut din propria mea plăcere a fost Miami Bici - eram foarte curios.
A.T.: Cum e?
M.T.: Măi, nu-i așa de rău. Adică am crezut că o să fie o prostie nasoală, am ajuns la film și-am mai mers următorul weekend din nou. Deci am râs cu hohote. Evident, nu e un reper în comedie sau ceva, dar e un film - nu cred că mă-njură lumea dacă zic că e un film bun. Deci mi-a plăcut, efectiv m-am dus și-am râs cu lacrimi. E foarte ușor de digerat, glume bune, unele glume foarte bune, situații amuzante, e așa ca un sketch foarte lung. Chiar am fost plăcut impresionat. Mă așteptam să ies de-acolo și să zic: "Doamne, ce prostie au făcut." Și n-a fost așa - am ieșit și-am mai luat un bilet.
A.T.: Ce voiai să te faci când erai mic?
M.T.: Mochetă. Vorbesc la modul cel mai serios. Când mă întrebai când eram mic ce voiam să fiu eu răspundeam - mochetă.
A.T.: De ce?
M.T.: Pentru că eu credeam că oamenii mari se nasc mari și au grijă de copii care ajung obiecte.
A.T.: Mamă, ce teorie, stai un pic!
M.T.: Deci eram drogat când eram mic, practic. Eu voiam să fiu mochetă, nu știu de ce din toate obiectele la care mă gândeam am ajuns la mochetă, dar acolo am ajuns. Și acuma într-o notă serioasă - când eram mai mic, dacă vedeam un serial mișto cu avocați cum ar fi Suits voiam să mă fac avocat. Se uita sor-mea foarte mult la Grey's Anatomy, voiam să mă fac doctor, că mă uitam și eu cu ea. Am avut: "vreau să mă fac doctor, vreau să mă fac avocat, vreau să mă fac arhitect, vreau să mă fac nu știu ce" și-am ajuns la scenaristică.
A.T.: Dar tu când ziceai că vrei să te faci mochetă, aveai copii în jurul tău care ziceau că vor să se facă avocați? (Râdem.) Sau erai mai mic de atât?
M.T.: Nu, eram foarte mic, 4 ani, ceva de genul ăsta.
A.T.: Te-a stresat când erai mic că ai tăi sunt actori cunoscuți?
M.T.: Nu, mi se părea tare. Mergeam la cumpărături și făcea lumea poze. Nu, nu mi-a adus nici un efect negativ sau vreun pic de stres în viață.
A.T.: Ți se părea impresionant?
M.T.: Nu. Ca să fie cu adevărat impresionant mi se pare că trebuie nu să fie actor, ci să fie inginer sau ceva similar și să fie cunoscut. Dacă era vreo meserie ce n-are nici o legătură cu publicul și te știe lumea - păi atunci ești tare! (Râdem.) Îmi place, n-aș schimba cu nimica meseriile alor mei.
A.T.: Și nici pe-a ta.
M.T.: Și nici pe-a mea, nu.
A.T.: Ce planuri / proiecte ai pe viitor?
M.T.: Păi la scenaristică vreau să depun un scenariu la concursul de la CNC (Centrul Național al Cinematografiei) și mai am încă unul, dar nu știu dacă o să-l scriu eu, o să aflăm. Și actorie nada, nimic. Nimic, deocamdată. Deci n-am ce promova. Vreau să termin facultatea. Dacă aș termina facultatea, aș fi atât de împăcat. Asta e cea mai mare dorință a mea în momentul ăsta. Dup-aia master, doctorat poate.
A.T.: Ce master?
M.T.: Aș face producție. Sau altceva. Și dup-aia, profesor universitar...
A.T.: Te vezi făcând asta?
M.T.: Mi-ar plăcea să fiu profesor universitar. Dar acuma să vedem dacă termin cu licența. Stai așa că mai e. Licență, master, doctorat, publicații. Dacă ajung până la 40 de ani sunt fericit.
A.T.: Mi se pare tare că te gândești la doctorat. Adică eu, în punctul în care sunt, m-aș chinui oribil pe mine gândindu-mă că aș face un doctorat.
M.T.: Eu mă gândesc la doctorat, dar eu nu știu ce implică un doctorat. Adică zic așa - mă gândesc.
Seara se termină într-o notă optimistă, discutând despre viitor și ce perspective există în momentul de față. Pe lângă că sunt foarte curioasă să citesc ce scrie Marc, mă bucur pentru că am apucat să-l cunosc un pic și sper să-mi rămână ceva din atitudinea fresh, încrezătoare și pusă pe treabă pe care o are.
