Țigan țăndări

 

Valeriu Nicolae
Țigan țăndări
2022



***
Intro

 
Valeriu Nicolae este jurnalist, scriitor și activist pentru drepturile omului. A lucrat cu migrați și refugiați în Europa, Turcia și Liban, a condus numeroase traininguri pe tema instituțiilor europene pentru organizații guvernamentale, ONG-uri și companii multinaționale și deține o firmă ce oferă traininguri de comunicare și diplomație pentru instituții financiare, ministere de externe și organizații din Europa, Africa și Asia.

Activitatea sa la Bruxelles a dus la adoptarea unor serii de strategii europene și naționale în domeniul social. În 2007, împreună cu actualul vicepreședinte al Uniunii Europene, Frans Timmermans, a inițiat una dintre cele mai eficiente campanii împotriva rasismului. În 2009 a fondat și a condus, până în 2013, fundația Policy Center for Roma and Minorities și este cofondator al Coaliției pentru o Strategie Europeană pentru Romi. Din 2012, vreme de trei ani, a fost directorul regional al celui mai mare ONG care lucrează cu refugiați - World Vision. În 2016, în timpul guvernului tehnocrat, a fost consilier de stat și secretar de stat. În 2017, a fost reprezentant special al secretarului general al Consiliului Europei.

O bună parte a veniturilor sale din ultimii 15 ani a fost folosită pentru a ajuta copiii săraci din Ferentari să rămână în școală. Pentru eforturile depuse în Ferentari, Valeriu a primit premiul onorific World's Children's Prize Award de la regina Suediei (2018).

În 2009, campania de promovare a cititului în comunitățile sărace inițiată de Valeriu Nicolae a primit premiul doi în cadrul unei festivități în New York. A primit și Premiul Parlamentului European pentru "Cetățeanul Anului" (2013) și Premiul UNICEF pentru cel mai bun proiect în sport și educație, pentru munca sa cu unii dintre cei mai vulnerabili copii (2012). Este unul dintre producătorii filmului documentar Toto și surorile lui (2014). Are un masterat în diplomație acordat Summa cum Laude de Universitatea din Malta. A prezentat peste o sută de lucrări științifice la conferințe naționale și internaționale. A publicat trei cărți, două în engleză și una în italiană. Scrie săptămânal în Dilema veche, precum și în Libertatea și pe platforma Ziare.com.

*

 Am pus în cartea asta cam tot ceea ce am eu mai bun. E și despre copilăria mea ca o minune dar și despre adulți țandări. Am râs mult când am scris-o dar are și părți complicate și deloc confortabile. Am povestit lucruri pe care nu am mai îndrăznit să le povestesc vreodată. Sunt în ea câteva bucăți țepene și cel mai probabil prea crude din mine.

Cel mai frică mi-a fost după ce am tipărit cartea. Mi-a fost teamă de tine, cel sau cea care o citește. Nu de alta dar țăndările din mine nu sunt deloc șlefuite. Mi-a fost frică deși nu sunt deloc obișnuit cu frica. Încă îmi mai este. Dar mult, mult mai puțin decât mi-a fost.
 

 *

Această carte vine în sprijinul proiectului Grădinița bună din cadrul Asociației Casa Bună, al cărui fondator este Valeriu Nicolae. Puteți dona către Asociația Casa Bună la: donatii.asociatiacasabuna.ro

Fragment

Lumina explodează. Lumină albă puternică. Pielea ta e închisă, iar a mea și mai închisă. Porți cămașa mea - una albă și puțin transparentă. Tocmai te-am sărutat pe burtă și ochii îți sunt aproape de un verde limpede.

Zgomotul strident al unei mașini lovite. Cineva mă înjură. Mașina miroase brusc a tine, imaginea se oprește și te văd în biroul tău nervoasă ca naiba. Porți un costum gri. Arăți obosită dar tot înnebunitor de elegantă. Pierzi energie cu o viteză foarte mare și ignori că ți-am dat ceva ce ar trebui să te ajute. Pandantivul este de fapt un talisman împotriva coșmarurilor dar tu nu crezi în prostia asta. Pietrele stau într-un dulap și devin tot mai întunecate. Au nevoie să vadă soarele la fel de mult cum ai și tu. Și au nevoie de pielea ta. Și tu ai nevoie de asta.
 
- Am probleme cu respirația, Val.

Casă - un sistem audio bun. Tu plângi. Se aude un cântec No Light No light care începe brusc și tare. M-am rătăcit. Nu știu unde sunt și ce mi se întâmplă. Respirația se accelerează și sunt deasupra ta. Suntem amândoi suspendați în aer. Eram în pat dar acum tu ești la 20-30 de centimetri deasupra patului. E un coșmar. Se aude muzica de pe telefonul meu și eu visez. Încerc să mă calmez. Tu te sperii.

- Acum câteva sute de ani totul putea fi explicat prin magie. Totul. Totul era despre diferite descântece, poțiuni, vrăji. La începuturile perioadei creștine apostolii erau considerați magicieni. Isus era magic
- Val de ce îmi spui toate astea?
- Pentru că trebuie să te calmez.
- De ce?
- Mă omori - ești o vrăjitoare și în ciuda faptului că o știi, ignori asta.
- Ce încerci să îmi spui Val?
- Că ești foarte intensă și că mă poți omorî.
- Nu crezi asta.

Geta credea că e vrăjitoare. O vrăjitoare toxică. Și apoi a descoperit că și eu eram la fel ca ea, doar că eram mai tânăr și mai deștept. Tradiția spune că vrăjitoria se transmite doar la femei. Și-a dat seama că atunci când eram furios pe mama, ea se îmbolnăvea. Că îi puteam prelungi somnul lui taică-miu. Că putem să vindec câinii. Că știam multe despre corpul oamenilor și despre plante fără să învăț mare lucru.

Oamenii pe care îi uram au dus-o din rău în mai rău. Oamenii pe care i-am plăcut au devenit dependenți de mine. După ea, am realizat și eu asta. Nu mi-a spus-o niciodată. Știa că eu știu.

Am învățat să nu urăsc oamenii. Am învățat să îmi amorțesc emoțiile și să fiu indiferent. Problema rămâne cu oamenii pe care îi plac. Și tu ai observat asta foarte repede.

Semeni foarte mult cu Geta. Doar că ești mai puternică și mai deșteaptă. Cred că mama o să își dea seama. Și va ști că ești din aceeași specie ca Geta și ca mine. Și sunt curios care o să fie reacția ei.

Copilul tău nu ar fi știut niciodată. Probabil că nici tu. Aste e ce am văzut și ce m-a speriat.

Ai vrut o revelație. Consideră că asta e una.

1.

Mama plânge sub plapumă ca să nu o văd eu. Stihiile nu plâng și nimic nu le prea poate învinge. Numai că a fost un an cumplit pentru ea. Dobre, numele pe care îl voi descoperi cu stupoare pe certificatul meu de naștere din Caransebeș peste câțiva ani, a căutat-o tot anul. Dobre este cel mai probabil iubirea vieții ei. Un dobitoc abuziv, dar fără calitățile de bețivan rasist care îl fac remarcabil pe tata. Dacă e să mă iau după unchiul Ghică, în plus, Dobre e de-al "nostru", adică țigan. Mama tocmai și-a luat niște înjurături tradiționale de la tata care a plecat pilit regulamentar la lucru pentru tura de noapte.

Mama a fost o victimă a violenței domestice. De obicei trecea rapid peste abuzurile verbale și peste amenințări. Tata a vrut s-o omoare cu un topor. L-am oprit eu. Atunci ne-am pus amândoi încuietori la camerele noastre. Mama a fost o femeie frumoasă pe care au urâțit-o rasismul idiotului cu care s-a recăsătorit și viața de fiecare zi. Ar fi putut lejer să fie orice, numai că a trebuit să muncească de la 16 ani.

Încă de puștoaică, a trebuit să se descurce de una singură într-o lume deloc prietenoasă cu o țigancă. A avut grijă de toată lumea din jurul ei. Încă are. În momentele alea în care ceda și se oprea, toată agitația din capul meu dispărea. Mă speriam. Dispariția tornadei din apartament lăsa mult prea mult loc și nu știam cum să mă port. Încercam să o amuz cântând. Răgind, ca să fiu mai corect, că de cântat nu am fost nicicând în stare. Se uita prin mine și mă ruga să o las un pic singură.

Plângea pe ascuns. Să nu o vedem noi, copiii ei, și mai ales să nu o vadă catastrofa care îi era bărbat. Pentru câteva zile, era îngrozitor de trist la noi în casă. Mama aia de oțel, mama aia care la 1,38 era spaima tuturor bărbaților din familie, cea care mânuia fărașul de fier mai bine decât Mihai Viteazul sabia, mama cea fără buton de oprit, dispărea ascunsă în camera ei.

Crede că nu știu ce se întâmplă cu ea, dar i-am auzit pe Nini și Ghică vorbind despre Dobre cu ceva luni în urmă și am auzit-o de două ori vorbind cu Dobre la telefon. E ziua ei mâine și a făcut tort să ducă la serviciu. Plapuma se mișcă sacadat că plânge tăcut dar cu tot corpul. Mă duc și o iau în brațe prin plapumă. Îmi dau seama că am crescut mult de când am luat-o în brațe. Stihia mai mare decât viața pare acum mică și fragilă. Îi spun că o iubesc și că orice s-ar întâmpla o să fiu lângă ea. Sunt probabil patru, cinci ani de când nimeni nu i-a mai spus că o iubește.

A stat cred două minute nemișcată sub plapumă cu mine îmbrățișând-o. M-a împins apoi la o parte și s-a apucat să facă ouă umplute. Probabil atunci a decis că n-o să-l părăsească pe tata. Nu i-am mai spus că o iubesc timp de vreo 20 de ani, că la mama nu e cu smiorcăieli și efuziuni sentimentale. Am fost sigur că știa. Așa cum am știut și eu dintotdeauna că sunt cea mai mare parte a inimii stihiei fără ca ea să fi trebuit să mi-o spună vreodată. I-am făcut cadou mamei un caleidoscop. I-a plăcut tare mult. Cartea asta este scrisă ca un caleidoscop pentru ea.

*

Îl sărută și creierul lui o ia razna rău.

Și brusc e din nou în Wye unde Greg și Katy cântă Amazing Grace și el e la un pas de suicid. E un apus de soare care însângerează tot în jur și lumina tremură.

Amintiri adictive.

Buzele ei sunt uscate. Timpul încetinește și e din nou în lumea aia ridicolă în care toate se simt violent. Simte imperfecțiunile pielii ei. Ambii au buzele uscate rău. Și miroase iarăși a mare sărată, nisip și mentă proaspătă. Miros de prăbușire. Ea respiră din ce în ce mai rar. Se aude cântecul de rugăciune, lălăit și calm.

Allahu Akbar, Allahu Akbar
Allahu Akbar, Allahu Akbar
Ash-hadu an' la ilaha ill Allah

Tresare puternic. Șoptește Mashallah.
- Nu înțeleg.

Are un zâmbet trist tare.
- Ce vrea Allah să se întâmple s-a întâmplat.

Pupile sunt dilatate la maxim și respiră acum accelerat. E tare frumoasă.
- Nu știu ce treabă are Allah aici dar dacă e implicat atunci probabil avem o șansă amândoi să ieșim bine din asta.

Se plimba aiurea prin Bazarul din Istanbul când a auzit-o strigându-l. A recunoscut vocea nu și pe ea. E prima oară când o vede fără hijab și abaya. Are o rochie înflorată cu mult albastru și îi zâmbește cu toată gura. Probabil s-a holbat la ea căci zâmbetul riscă să se transforme în râs.
- Aișa.
- Tarzan.

Râde acum din toată inima.
- E indecent să râzi așa în Doha.
- Nu sunt în Doha!

Nu s-a dus la ce avea de făcut ziua aia ci a stat cu ea și i-a arătat locurile frumoase pe care le știa în Istanbul. A dus-o pe terasa de la London Hotel și la cafeneaua de pe strada cu probabil cea mai frumoasă priveliște a Bosforului. I-a spus că i-a plăcut tare pe terasă. Au mâncat înghețată în cartierul armenesc și supă de linte și lipie cu brânză la Adalar. Și-a reamintit de Ais din Chicago și i-a spus povestea cu ea.

Întotdeauna ei i-a spus Sheika. Numele ei se scrie Aisia. Se citește la fel numele indiferent dacă îl citești din stânga sau din dreapta. Ea i-a spus asta mândră. Dacă citești numele de la mijloc și într-o parte și în cealaltă se citește Sia și-a dat el seama. Și Ais citit invers tot Sia dă.

I-a spus că a fost o vineri ca niciuna înainte. Că dacă cineva i-ar fi spus că va petrece o zi cu o prințesă arabă, o prințesă arabă de adevăratelea, în Istanbul, i-ar fi recomandat un ospiciu.
- Ai putea să fii omorât pentru asta.

Zâmbește când spune asta.
- Cel mai probabil m-ar ierta după ceva timp prin pușcărie. Oricum nu cred că aș mai fi primit în Doha curând. Am citit legile. Noroc că nu prea le aplicați. Îți chem un taxi?
- Mă descurc. Deja ți-ai luat porția de risc pe ziua de azi.
- Ești și mâine aici?
- Da
- Mic dejun la London Hotel pe terasă?
- Da

S-a uitat lung după ea când a plecat. S-a întors și i-a făcut cu mâna.

S-a întâlnit cu ea pe holul hotelului. El își deschidea ușa și ea ieșea de la lift. Au înghețat amândoi. Nu a întrebat niciunul unde stau în Istanbul. De fapt el era convins că avea apartamentul ei ca mai toți din familia regală. Era foarte palidă.
- Ți-e rău?
- Da.

S-a prins că este în ditamai rahatul când și-a dat seama că are o prințesă arabă întinsă pe patul lui. O prințesă căreia îi era rău.
- Ar trebui să chem un doctor.
- Nu poți să chemi un doctor. O să-mi treacă.

A început să îi spună o poveste cu un șoim în deșert. Și iarăși lucrurile o iau razna.

Am 16 ani și Geta urlă la mine că sunt un idiot. Că mă cred mai deștept decât sunt și că toate prostiile mele cu probabilități și matematică nu dovedesc nimic. Am descoperit că-l înșela iarăși pe Karol. Și că mințea îngrozitor despre o mulțime de lucruri.

ȘI DACĂ NU SUNT COINCIDENȚE! Și dacă ar fi cum zicea bunică-ta că sunt niște oameni foarte vechi. Care sunt defecți. Ei nu dispar ca ceilalți. Rămâne întotdeauna ceva care nu se șterge din ei. Continuă în alții. Și dacă și tu ești așa? Oamenii ăștia sunt forțați să se lovească unul de celălalt. Și o să te lovești și tu de ei și nu e nimic ce poți face să oprești asta, tâmpitule!

O văd și o aud clar în cap pe Geta cum îmi zice asta. Știu exact cum era îmbrăcată și unde era când a țipat la mine.

Nu am crezut că există vrăjitorie. Nu am crezut nici măcar că Geta era convinsă că ar fi vrăjitoare deși ea era convinsă de asta. Mi s-a părut stupidă ideea că eu aș putea fi ciudat sau că există lucruri care nu pot fi explicate. Geta mi-a spus în ziua aia o poveste cu un șoim și deșert.

Și iarăși sunt în camera de hotel.
- Noi, al Thani, credem că există vrăjitori.

Culorile se distorsionează ușor și aude un țiuit. Inima care o ia razna.
- Am mai auzit povestea asta o dată.
- Știu.

Sărutul îl face din nou praf.

Apoi muezinul și rugăciunea lui

Noaptea care moare încet. O mulțime de detalii. Lumina hipnotică, culorile similare ale corpurilor lor, eleganța ei naturală.
- Poți să oprești timpul?
- Un pic. Îndeajuns încât să nu murim.

Are picioarele lungi și foarte frumoase. Îl sărută iarăși și lumea se oprește.

Și sunt brusc cu mulți, mulți ani înapoi.

Textele tale despre iubiri trecute sunt frumoase dar mie îmi dispare toată energia prin picioare și nu mai respir. Poate că e trist pentru mine că din toți bărbații pe care i-am cunoscut în viața mea, într-un fel sau altul, chiar și cel de care m-am îndrăgostit prima dată în liceu, nu pot să îmi amintesc de niciunul în afară de tine. Sau să pot spune că am iubit pe cineva atât de mult. Așa ca tine de atâtea ori. E greu că te tot întorci la amintiri trecute, pare că ce ai nu îți e la fel și nicidecum suficient.

Ești praf. Sunt rupt, rupt după tine. Nimic comparabil cu ceea ce a fost în trecut.

Disconnect

Prefață la Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie

 

Un proiect literar The New York Times Magazine
Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie
Editura Pandora M, 2022
Traduceri de Ona Frantz, Marin Malaicu-Hondrari, Cerasela Barbone, Daniel Nicolescu, Simina Popa, Gheorghe Miletineanu, Alexandra Turcu
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Prefață
de Caitlin Roper

În martie 2020, librăriile au scos la vânzare o carte din secolul al XIV-lea - Decameronul lui Giovanni Boccaccio, o antologie de povestiri în ramă spuse de și pentru un grup de femei și bărbați care și-au găsit refugiul la marginea Florenței pe când ciuma făcea ravagii în oraș. În Statele Unite, era perioada când începeam să ne autoizolăm, când învățam ce înseamnă să intri în carantină, și mulți cititori căutau îndrumare în paginile acestei cărți de demult. În timp ce coronavirusul pornea să se răspândească pe tot cuprinsul lumii, romanciera Rivka Galchen lua legătura cu The New York Times Magazine ca să ne spună că i-ar plăcea să scrie o povestire cu trimitere la Decameronul lui Boccaccio, pentru a-i ajuta pe cititori să înțeleagă ce se întâmplă în prezent. Ne-a plăcut mult ideea, dar ne-am întrebat ce-ar fi dacă, în loc de o povestire, am face un Decameron al nostru, cu ficțiune nouă-nouță, scrisă în timpul carantinei.

Am început să contactăm scriitori, solicitându-le să ne ofere propunerile lor - ca să ne facem o idee despre ce fel de povești speră să spună. Câțiva lucrau la romane și nu aveau timp. Unul avea copii mici și nu-și dădea seama cum și dacă ar fi în stare să scrie în aceste condiții. Altul ne-a scris: "Mă tem că acea parte a creierului meu care scrie ficțiune nu se poate inspira deloc din criza actuală". L-am înțeles. Nici noi nu eram convinși că ideea are șanse de reușită.

Dar mai apoi, pe măsură ce virusul înșfăca New Yorkul, iar noi cădeam pradă spaimei și suferinței, am început să auzim și altceva, ceva dătător de speranță - interes pentru proiect și idei de povestiri atrăgătoare. Romancierul John Wray spunea că-și dorește să scrie "despre un tânăr din Spania care își închiriază câinii ca să-i ajute pe oameni să evite restricțiile de circulație pretinzând că-și plimbă animalele de companie". Ideea Monei Awad începea așa: "În ziua când împlinește 40 de ani, o femeie se duce la un spa exclusivist ca să i se facă, drept cadou de ziua ei, unul dintre celebrele lor tratamente faciale. Acolo i se oferă un tratament complet experimental care implică înlăturarea anumitor amintiri neplăcute pentru ca tenul să devină cu adevărat luminos, elastic și neted...". Charles Yu ne-a spus că are câteva idei, "dar cea care mă provoacă cel mai tare e o povestire spusă din două puncte de vedere: al virusului și-al algoritmului de căutare Google". Prezentarea făcută de Margaret Atwood pentru povestirea pe care dorea s-o scrie suna așa: "Ea le este spusă unor pământeni aflați în carantină de un extraterestru originar de pe o planetă îndepărtată, care a fost trimis pe Pământ ca parte dintr-un pachet de ajutoare interstelare". Atât, asta era toată prezentarea. Cum am fi putut să refuzăm? Ne doream să citim toate aceste povești. Ba chiar am ales prea multe proze ca să încapă într-un număr de revistă. Ne-am dat seama rapid, cu durere în suflet, că trebuie să ne oprim din contactat scriitori.

Când au început să sosească povestirile, deși eram afundați până-n gât într-una dintre cele mai terifiante experiențe din viața noastră, am înțeles că scriitorii fac artă. Nu ne așteptaserăm la o asemenea îndemânare de-a transforma oroarea prezentului nostru în ceva atât de puternic. Ne-a făcut să ne amintim că cea mai bună ficțiune e în stare deopotrivă să te transporte departe de tine însuți, dar și să te ajute, într-un fel, să-ți înțelegi exact situația.

Revista a apărut în 12 iulie, pe când virusul cunoștea un nou val de răspândire pe teritoriul Statelor Unite. Reacția cititorilor a fost rapidă și entuziastă. Ni s-au umplut inboxurile cu mesaje pentru editor care mărturiseau ce mângâiere au oferit aceste povestiri. Nu credem că poate exista un țel mai înalt pentru cartea de față - în oricare dintre avatarurile lui, cel original sau cel de acum, sub forma cărții pe care o țineți în mâini - decât acela de-a oferi încântare și consolare în vremuri sumbre și nesigure. Sperăm s-o citiți sănătoși.

 *

Lista autorilor incluși în volum: Margaret Atwood, Mona Awad, Matthew Baker, Mia Couto, Edwidge Danticat, Esi Edugyan, Julián Fuks, Rivka Galchen, Paolo Giordano, Sophy Hollington, Uzodinma Iweala, Etgar Keret, Rachel Kushner, Laila Lalami, Victor LaValle, Yiyun Li, Dinaw Mengestu, David Mitchell, Liz Moore, Dina Nayeri, Téa Obreht, Andrew O'Hagan, Tommy Orange, Karen Russell, Kamila Shamsie, Leïla Slimani, Rivers Solomon, Colm Tóibín, John Wray, Charles Yu, Alejandro Zambra.

Cuvânt înainte la KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice

 

Bernard Lecomte
KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice
Editura Meteor Press, 2022
traducere din franceză de Mădălina Constantin

Citiți un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

"Sfârșiți odată cu trecutul negru!" (Internaționala)

KGB-ul a fost înființat pe 7 decembrie 1917, imediat după Revoluția din Octombrie. Este unul dintre produsele cele mai tipice ale acestui eveniment care a schimbat înfățișarea lumii. Și unul dintre cele mai durabile: a fost întotdeauna în centrul istoriei sovietice, al cărei actor principal a fost, timp de șapte decenii, împreună cu partidul comunist și cu Armata Roșie. La început s-a numit Ceka, apoi GPU, apoi OGPU, apoi NKVD, apoi MGB, apoi MVD, apoi, până la dispariția Uniunii Sovietice, în 1991, KGB. Aceste acronime au desemnat întotdeauna aceeași instituție: o poliție politică având competențe foarte largi, protejate de secretul de stat, pusă exclusiv în slujba partidului bolșevic, unicul deținător al puterii.

De-abia înființată, sub Lenin, apoi sub Stalin, această poliție foarte specială are o sarcină dublă: să-i hărțuiască și să-i elimine pe opozanții regimului din interiorul proaspăt înființatului stat; și să-i reducă la tăcere pe "dușmanii revoluției", cei aflați dincolo de frontiere. Astfel, KGB-ul se deosebește din start de majoritatea celorlalte servicii secrete: cumulează serviciul de spionaj în străinătate, o sarcină cel puțin la fel de importantă ca diplomația însăși, și serviciul de menținere a ordinii în interior, inclusiv de apărare a frontierelor.

Poliția secretă este una dintre componentele oricărui stat modern. Desigur, conceptul nu datează de la fondarea Cekăi, în 1917. Și totuși, acesteia din urmă îi datorăm inventarea, modernizarea sau perfecționarea activităților și tehnicilor care vor influența în profunzime politica secolului al XX-lea: spionajul, contraspionajul, interceptarea convorbirilor telefonice, propaganda, dezinformarea, folosirea tovarășilor de drum etc. Niciodată un stat n-a dezvoltat atât de sistematic toate aceste tipuri de operațiuni pe cât a făcut-o URSS în anii 1930. Niciodată serviciile secrete britanice, franceze sau americane nu ar fi căpătat o asemenea amploare, după al Doilea Război Mondial, dacă n-ar fi fost stimulate de omniprezența și de eficacitatea serviciilor secrete ale URSS.

*

Să alcătuiești istoria KGB-ului nu este un demers de cercetare obișnuit. Există o problemă esențială: sursele! Documentele de arhivă, tăieturile din presă, mărturiile personale, memoriile foștilor agenți, totul trebuie tratat cu precauție într-un domeniu în care disimularea, falsificarea, secretul și minciuna fac parte integrantă din sistem. Cu atât mai mult cu cât sistemul este în slujba unei ideologii care nu se dă în lături de la nicio deformare a adevărului. Nu a fost Uniunea Sovietică supranumită, între cele două războaie, "țara marii minciuni"?

Mai mult decât orice subiect istoric, acesta necesită să pui cap la cap informații, să verifici și să compari elementele discursului, să dai dovadă de o vigilență extremă și de mult mai mult discernământ: nu este suficient ca un nume de cod să-i fie atribuit de către KGB vreunui personaj public pentru ca acesta să fie agent; de asemenea, nu e suficient să figurezi în celebrele arhive Venona, de exemplu, ca să fi fost un trădător de țară. Și câți foști agenți secreți, după căderea URSS, n-au publicat "revelații" mai mult sau mai puțin creditabile, fără riscul de a fi dezmințiți?

Altă dificultate: care sunt, în materie de spionaj și de contraspionaj, adevăratele motivații ale unora și ale altora? Cum ajungi să lucrezi pentru o putere străină? Devii agent sovietic din convingere, pentru bani, din cauza moravurilor sexuale? De-a lungul anilor, ideologii mai mult sau mai puțin naivi ai începuturilor, motivați de ura împotriva fascismului, au fost înlocuiți de către mercenarii interesați în general de bani. Dar sunt și cazuri când nu putem pătrunde inima și încerca rărunchii...

*

KGB-ul a murit în 1991. Puciul împotriva lui Mihail Gorbaciov, uneltit în vara acelui an, l-a avut drept "creier" pe fostul șef al KGB-ului, Vladimir Kriucikov, și a fost un fiasco. Dizolvarea poliției politice a avut loc cu câteva luni înaintea dezmembrării URSS. Dar, asemenea păsării Phoenix, de-a lungul anilor ce-au urmat, KGB-ul s-a reclădit, sub un nume nou, și a supraviețuit statului comunist, pentru care instituția a fost o piatră de temelie. Astăzi, prin voința lui Vladimir Putin, el însuși fost cekist, FSB-ul, în slujba noii Rusii, continuă activitatea de spionaj, interceptările, propaganda și dezinformarea. Dar deja este o altă poveste.

Ce vedem când ne uităm la oameni - Serenadă pentru Nadia

 

Zülfü Livaneli
Serenadă pentru Nadia
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din turcă de Luminița Munteanu

 

Citiți un fragment din această carte.

***
Ce vedem când ne uităm la oameni

În 24 februarie 1942 vasul Struma care naviga sub pavilion românesc se scufunda în apropiere de Șile, o mică localitate turcească de la Marea Neagră. La bord se aflau 767 de oameni. A existat un singur supraviețuitor, David Stoliar, care a trăit toată viața cu ceea ce se numește sindromul Holocaustului.^[1] Povestea vasului Struma este una a lașităților și complicității autorităților. Vasul Struma urma să ducă copii, femei și bărbați evrei în Palestina aflată în acea perioadă sub autoritate britanică. Vasul, aproape o epavă, a înfruntat condiții vitrege pentru a ajunge la Istanbul unde pasagerii ar fi trebuit să primească vize pentru Palestina. Vize pe care Marea Britanie a refuzat să le dea. Turcia, stat neutru, nu a permis oamenilor să vină la țărm, iar România a refuzat să-i primească înapoi în apele sale. Astfel, timp de aproape două luni pasagerii au rămas pe vapor în condiții absolut îngrozitoare până când problema a fost "rezolvată" într-o dimineață când vasul s-a scufundat în urma unei explozii puternice. Abia de curând, odată cu deschiderea arhivelor fostei URSS, s-a descoperit faptul că Struma a fost scufundată de o torpilă lansată de pe un submarin rusesc aflat în Marea Neagră care primise ordin de la Stalin să distrugă orice navă suspectă.

Acesta este nucleul în jurul căruia se construiește romanul lui Zülfü Livaneli, Serenadă pentru Nadia apărut la editura Humanitas în traducerea Luminiței Munteanu. Spun că este doar nucleul pentru că povestea Nadiei, pasageră pe Struma, se împletește cu poveștile Mayei, Ayșei și a bunicii Semahat. Viața banală, plină de frustrări și ratări mărunte a Mayei Duran este dată peste cap atunci când un profesor american, Maximilian Wagner, sosește în vizită la Istanbul și îi este dat în grijă Mayei. Maya este divorțată, crește singură un copil adolescent dependent de calculator și lucrează pe perioadă determinată la Universitate. Întâlnirea cu profesorul Wagner o face să-și schimbe viața, dar, în același timp îi permite cititorului să cunoască, odată cu ea, câteva momente dificile și controversate din istoria Turciei: genocidul armean, tragedia tătarilor din Crimeea care au făcut parte din Regimentul Albastru și scufundarea vasului Struma, ca să numim doar câteva dintre acestea. Se ascunde multă durere în paginile acestei cărți. Și, ne spune autoarea, dramele acestea există în trecutul majorității familiilor turce, doar că nu se vorbește despre ele. Acest lucru face ca generațiile actuale să fie îngrozitor de ignorante când vine vorba de istoria propriilor familii. Iar necunoașterea trecutului individual face imposibilă recunoașterea și asumarea vinei de către autorități. Pentru că acolo se așterne tăcerea și complicitatea.

Există în carte pagini pătrunzătoare despre identitatea turcă și modul în care aceasta s-a construit. Zülfü Livaneli scrie că turcii au încercat să creeze o națiune turcă omogenă, în care indivizii să semene unii cu alții, plecând de la o societate multiculturală, multiconfesională și multilingvistică așa cum era societatea otomană. Nu națiunea și-a construit statul, ci statul a încercat să-și creeze propria națiune. Astfel, orice atac la autoritatea statului era și este văzut ca un atac asupra națiunii, ceea ce explică multe din problemele pe care turcii le-au avut mereu și le au și în aceste vremuri.

În ciuda unui stil care nu iese în evidență și a unui oarecare abuz de semnul exclamării, romanul mi-a plăcut pentru paginile pătrunzătoare și necunoscute mie despre istoria Turciei. Sunt o reușită micile parabole incluse inteligent în discuțiile dintre personaje și capacitatea de a transmite cititorului durerea resimțită de Maximilian Wagner chiar și după atâția ani de la pierderea Nadiei, dar există în text și câteva fire narative inutile cum ar fi o serie de întâmplări de la Consulatul britanic.

Discuțiile dintre Necdet și Maya pe marginea trecutului familiilor lor și modul în care aleg să se raporteze la acest trecut ne arată două Turcii: una care dorește să cunoască și să își asume istoria cu tot cu greșelile sale, cealaltă oficială, scorțoasă care neagă orice relevanță pentru prezent a lucrurilor petrecute într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat. În contextul actual mi s-a părut dureros de reală discuția în care Maya îi reproșează la un moment fratelui ei, militar de carieră, că el când se uită la oameni nu vede decât uniforme, drapele și religii. Dar ea, omul obișnuit vede altceva. Vede doar oameni. "Oameni care iubesc, suferă flămânzesc, degeră, se tem!"

Serenadă pentru Nadia este o pledoarie pentru pace și iubirea de aproape. Ne pune în fața propriei ignoranțe și ne forțează să acceptăm că există un celălalt care suferă, iubește și visează la fel ca noi. Depinde doar de noi ce vrem să vedem când ne uităm la acest "celălalt". Și pentru a vedea imaginea clară, nedeformată, ne spune autoarea, este bine să ne cunoaștem trecutul, să știm de unde venim, să înțelegem că undeva pe drum înaintașii noștri s-au mai întâlnit. Și că dacă de multe ori întâlnirea lor a avut efecte tragice, de multe ori depinde doar de noi să facem ca întâlnirea de ACUM să aibă urmări benefice pentru ambele părți. Pentru că un gest făcut la momentul oportun poate salva o viață. Serenadă pentru Nadia este, de asemenea, o carte despre lașitatea statelor și cinismul celor investiți cu putere, care decid fără nici o tresărire soarta altora. Oamenii de pe Struma au murit pentru că viețile lor nu au fost considerate suficient de importante pentru niște birocrați de carieră. Este greu de acceptat cinismul de care au dat dovadă și lipsa lor de empatie. Este bine să nu uităm că, din păcate, acesta este, de cele mai multe ori, modul de a acționa al statelor care își ascund interesele sub scuza unui Bine mai înalt. Acesta se dovedește a fi de multe ori iluzoriu și fără acoperire în realitate.

---

[1] spiegel.de/interview-with-lone-survivor-of-torpedoed-jewish-refugee-ship-struma

Omul fără umbră și vocea fără ecou. O distopie reparată - Cum merge lumea

 

Noam Chomsky, interviuri de: David Barsamian, editor: Arthur Naimian
Cum merge lumea
Curtea Veche Publishing, 2020
Traducere din engleză de Paul Gabriel Sandu
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Omul fără umbră și vocea fără ecou. O distopie reparată
 (prefață de Paul Gabriel Sandu și Diana Mărgărit)

Volumul de față este rezultatul eforturilor conjugate ale lui David Barsamian și Arthur Naiman, care au văzut în discursul asumat, direct și lucid al lui Noam Chomsky o oportunitate de a familiariza publicul larg cu câteva teme extrem de relevante pentru societatea globală în care trăim - chiar dacă deseori ocolite sau ignorate de presa americană și de aiurea. Una dintre temele centrale ale volumului, care joacă de multe ori rolul unui fir conducător al discuțiilor, este chestiunea politicii externe a Statelor Unite din ultimii cincizeci de ani, care a avut un impact covârșitor asupra realităților politice și raporturilor de forțe din ziua de astăzi. Ordinea neoliberală pe care SUA au impus-o, deseori prin apel la forță - orchestrând crize, lovituri de stat sau de guvern, ori pur și simplu invadând și devastând țări din Lumea a Treia aflate în zona lor de influență -, este analizată pe larg în interviurile din acest volum, atât din perspectiva influenței sale destabilizatoare asupra democrației, cât și prin prisma impactului ei asupra vieții oamenilor de rând.

David Barsamian, cunoscut realizator radio și fondator al canalului Alternative Radio din America, a criticat în numeroase rânduri elitele politice americane, corporațiile și mass‑media dominate, în mare parte, de valori neoliberale și imperialiste. Împărtășind multe dintre ideile lui Chomsky, de la critica societăților capitaliste până la convingerea că reconfigurarea societății globale pe temeiuri progresiste și democratice este o necesitate, Barsamian și-a dedicat mulți ani din carieră întâlnirilor mediatice cu profesorul american. Mărturie a acestui fapt stau editările numeroaselor interviuri cu el, primele datând chiar din 1992. Până în 2017, Barsamian a reușit să publice paisprezece cărți, care reprezintă transcrieri redactate și adaptate ale interviurilor luate lui Chomsky în ultimii treizeci de ani. Arthur Naiman este, de asemenea, un publicist prolific, de altfel creatorul colecției editoriale Real Story Series tipărite de Odonian Press, care a publicat numeroase eseuri politice de orientare progresistă. Numele lui Noam Chomsky este legat de foarte multe succese editoriale ale acestei colecții.

Dacă cei doi reputați jurnaliști americani sunt aproape necunoscuți publicului român, Chomsky îi este cunoscut în primul rând prin traducerile în limba română ale unor cărți precum Ambiții imperiale, Cine conduce lumea?, Intervenții, Noi creăm viitorul, Requiem pentru visul american sau State eșuate. Toate aceste titluri, alături de numeroase altele care nu au fost încă traduse în limba română, au reprezentat veritabile succese editoriale, cu tiraje de sute de mii de exemplare vândute în întreaga lume. Totuși, notorietatea lui Chomsky nu se datorează doar criticilor sale acide și acerbe la adresa administrațiilor americane sau a politicilor inechitabile implementate de acestea, ci și unor rețele editoriale americane - în care Barsamian și Naiman sunt nume de referință - și care au popularizat ideile sale dincolo de mediul elitist și academic în care au apărut inițial.

Volumul prezent reeditează patru cărți, dintre care primele trei - Ce vrea, de fapt, Unchiul Sam?, Cei puțini și prosperi, cei mulți și chinuiți de griji, Secrete, minciuni și democrație - au apărut, inițial, în 1994; cea de-a patra carte, Binele comun, a apărut câțiva ani mai târziu, în 1998. Ținând seama de aceste date cronologice, este limpede că subiectele abordate în ele oglindesc, în bună măsură, agenda externă fierbinte a Statelor Unite și a lumii occidentale, în genere, în perioada care a urmat încheierii Războiului Rece, incluzând subiecte precum genocidul bosniac, globalizarea pieței libere și apogeul dominației corporatiste. Deși volumul este destinat publicului larg, nefiind însoțit de un aparat critic sofisticat, pentru a nu îngreuna lectura, este limpede încă de la primele pagini că în spatele afirmațiilor, explicațiilor și analizelor lui Chomsky se află o bogată și sistematică documentare și o excelentă cunoaștere a istoriei ultimului veac. Tezele și argumentele formulate de el, deseori însoțite de referințe istorice bogate, sunt expresia unei viziuni unitare extrem de critice asupra acestei perioade istorice și asupra problemelor fundamentale cu care se confruntă societatea contemporană.

Istoria recentă are, fără îndoială, o importanță crucială pentru înțelegerea lumii în care trăim și a raporturilor de putere care o guvernează. De obicei, ea este însă mai greu accesibilă și mai obscură decât istoria secolelor sau mileniilor de mult trecute, care poate fi privită cu detașare, în chip obiectiv și dincolo de orice parti-pris. Poate de aceea, văzută prin ochii lui Chomsky, istoria recentă ar putea părea de nerecunoscut pentru o mare parte a publicului român, sufocat de cele mai multe ori cu imagini idealizate - dacă nu chiar de-a dreptul idilice - ale democrației americane și ale politicilor ei de "democratizare" a țărilor din Lumea a Treia, deseori invadate sub pretextul eliberării locuitorilor ei. Imaginea SUA de "Imperiu al Binelui" a început să se fisureze abia de curând, odată cu războiul ilegal^[i] din Irak, declanșat în 2003, la care o serie de state membre NATO, printre care și Franța, au refuzat să participe. În volumul de față, însă, întreaga retorică ce aproape glorifică influențele SUA și rolul NATO în societatea globalizată de astăzi este analizată și deconstruită bucată cu bucată de către Chomsky, până când din ea nu mai rămân decât o mână de sloganuri sterpe, în stridentă contradicție cu faptele: în urma intervențiilor americane, soldate deseori cu zeci sau sute de mii de morți, societățile intră în colaps, iar așa-zisa lor democratizare se consumă sub forma aducerii la putere a unei dictaturi militare sau a unui regim politic de extremă dreaptă care girează interesele economice ale corporațiilor americane. Exemplele pot fi găsite din abundență în carte. Pentru Chomsky, intervențiile militare "eliberatoare" ale SUA din Nicaragua până în Irak și din Panama până în Vietnam, precum și sprijinirea dictaturilor-marionetă din Orientul Mijlociu și America Latină au constituit tot atâtea abuzuri severe ale administrațiilor de la Casa Albă, care au presupus deseori încălcări grave și sistematice ale drepturilor omului sau crime de război - pe care, în câteva rânduri, Chomsky nu se sfiește să le descrie în detaliu. E limpede astfel că toate aceste intervenții militare sau prin intermediul CIA au îndepărtat din ce în ce mai mult Statele Unite de "calea democrației", ceea ce reprezintă o gravă problemă nu doar pentru poporul american, ci și pentru întreaga lume.

Lumea pe care ne-o înfățișează Chomsky făcând apel la o întreagă serie de documente istorice, unele desecretizate abia la începutul anilor '90, este una în măsură să îl șocheze nu doar pe cititorul român, ci și pe cel de pretutindeni; este o lume față de care primul gest este acela de respingere, iar cel de al doilea - de revoltă. Chomsky nu menajează însă deloc sensibilitățile cititorilor săi, și face asta în mod aproape programatic. Tocmai de aceea, detaliile înfiorătoare asupra cărora se oprește, citând deseori reportaje sau mărturii despre atrocitățile - unele dintre ele desprinse parcă din filmele americane - comise de varii grupări militare sau paramilitare sprijinite sau controlate de SUA, au un rol educativ, dincolo de caracterul lor senzațional. Sigur că sunt lucruri despre care am prefera să nu vorbim sau să nu știm, dar trecerea lor sub tăcere nu este doar o ofensă la adresa celor care au avut de suferit de pe urma lor, ci și o modalitate de a îngădui barbariei să își facă loc, încetul cu încetul, în sânul societății și al comunității noastre, de a o accepta ca pe un rău pe cât de intolerabil moral, pe atât de necesar politic și de a-i permite astfel să submineze, cu o forță îndoită, coeziunea socială și relațiile internaționale.

Dacă vrem să știm "cum merge lumea", adică să discernem ce se întâmplă în spatele ușilor închise, ceea ce trebuie să facem nu este să ne acoperim ochii, ci să ne îndreptăm atenția, pentru început, către deciziile militare, politice și economice luate în ultimele decenii de guvernele Statelor Unite ale Americii. Chiar dacă multe dintre ele sunt frumos îmbrăcate și justificate cu măiestrie în presa centrală drept măsuri de apărare a drepturilor omului sau de protejare a democrației, multe dintre acțiunile militare întreprinse de SUA în America de Sud și peste tot în lume au fost, de fapt, tot atâtea acte de agresiune. Adevărata lor miză, cea mereu trecută sub tăcere, n-a fost alta decât aceea de a securiza interesele economice ale marilor corporații americane, indiferent de costurile sociale și umane. Chomsky reușește să demonstreze într‑un mod extrem de convingător că situația precară în care se află sute de milioane de oameni din cele mai diverse zone ale globului, din Europa de Sud-Est până în Bangladesh și din Congo până în Venezuela, este cauzată în cea mai mare parte de complicitatea criminală dintre administrațiile Statelor Unite ale ultimelor decenii și mediul corporatist transnațional care a crescut și a înflorit la umbra celor dintâi. Și nu doar a crescut și a înflorit, ci a ajuns să acapareze politicul, să-l manipuleze și, în unele cazuri, să și-l subordoneze de-a dreptul, transformând democrația într-un paravan sau într-o șaradă. Faptul că, în prezent, această complicitate a devenit un monopol politic al mediului de afaceri de tip Wall Street și, în cele din urmă, al capitalismului per se este demonstrat de Chomsky cu minuție, iar evenimentele din ultimele două decenii nu au făcut decât să confirme acest lucru. Dereglementarea pieței financiar-bancare, prin abolirea Legii Glass-Steagall în timpul administrației Clinton, făcută exclusiv în interesul marilor conglomerate bancare - care a jucat un rol hotărâtor în declanșarea crizei financiare din 2007-2008 -, este numai unul dintre nenumăratele exemple care ar putea fi aduse în sprijinul acestei teze.

Ca urmare a poziției sale extrem de critice la adresa politicii americane și a administrațiilor care s-au aflat la conducerea SUA, Chomsky este relativ nefrecventabil în cercurile academice din SUA, iar textele sale nu apar aproape niciodată în publicațiile consacrate la nivel național sau local. Puținele sale apariții în paginile unor ziare de circulație națională datează din anii '70 sau '80. Aparițiile lui la televizor sau la radio sunt, de asemenea, foarte rare. Tocmai de aceea, în mass-media occidentală, Noam Chomsky este deseori prezentat drept disident, apelativ care ar putea părea destul de bizar publicului român. Cel puțin în contextul istorico-politic din Europa Central-Estică, disidența a fost aproape întotdeauna definită în raport cu leviatanul totalitar, în vreme ce SUA sunt percepute ca o societate care funcționează potrivit celor mai înalte standarde democratice, nu una în care disidența ar fi posibilă sau chiar necesară. În fața încălcării drepturilor fundamentale, a controlului, terorii și abuzului ca politică oficială de stat, disidența politică a reprezentat opoziția publică, deschisă și asumată critic a aparatului represiv. Adesea, prețul plătit de disidenți precum Václav Havel, Adam Michnik, Andrei Sakharov, Aleksandr Soljenițîn, Liu Xiaobo, Jamal Khashoggi și alții a însemnat arest la domiciliu, anchete, pierderea locului de muncă, privarea de libertate, persecutarea familiei și a cunoscuților, confiscarea mașinilor de scris și, uneori, chiar asasinarea. Disidența politică este, așadar, sora bună a nesupunerii civice, adică a încălcării cu bună știință a legilor injuste și arbitrare ale unui stat abuziv, în numele unui ideal de dreptate și echitate. Experiența totalitară și autoritară a ultimelor decenii ne-a arătat că reducerea la tăcere a oponenților politici a fost deseori reacția oficială a regimului și că disidența nu se traduce doar în termenii criticii puterii de stat, ci și în forța represiunii acesteia.

Se ridică, atunci, întrebarea dacă și în ce măsură se poate vorbi despre disidență în cazul profesorului american. E totuși limpede că Noam Chomsky nu a fost persecutat pentru ideile sale în maniera în care au fost disidenții politici din statele totalitare. El a avut de tânăr o carieră universitară de succes ca profesor la prestigiosul MIT (Massachusetts Institute of Technology), a devenit rapid o importantă personalitate în lumea academică americană și o autoritate în domeniu. Reacțiile sale publice prompte la diverse evenimente cu caracter socio-economic și politic din actualitatea americană și nu numai, începând cu anii '60, l-au transformat într-un analist cu autoritate recunoscută și un important formator de opinie. Ceea ce îl face disident, în accepțiunea occidentală, este capacitatea sa de a se opune într-un mod deschis și vehement politicilor pe care le consideră nedrepte și uneori chiar ilegale, de a avea poziții critice fățișe sau de a manifesta, sub diferite forme, față de acțiunile condamnabile ale statului. În același timp, vocea și revolta sa se izbesc de indiferența autorităților politice, care își duc mai departe, nestingherite, politicile arbitrare și abuzive.

Desigur, oricine ar putea spune - și pe bună dreptate - că o diferență esențială între un regim totalitar și unul democratic, chiar așa plin de carențe și abuzuri grave cum este cel american, este libertatea (de expresie, de conștiință, de asociere etc.). Cu alte cuvinte, într-o democrație, Chomsky este liber să spună ceea ce îl nemulțumește, este liber să semnaleze derapaje grave ale democrației și încălcări ale drepturilor omului fără a fi pedepsit, consemnat la domiciliu sau destituit; într-o dictatură, pe de altă parte, acest tip de libertate rămâne un lux care nu le este permis decât celor aflați în fruntea partidului unic și a țării. Întrebarea care ar trebui formulată aici, din punctul nostru de vedere, nu ar trebui să fie "cât de liber este un om să spună ceea ce gândește?", ci mai curând "ce impact are manifestarea libertății?". Altfel spus, la ce este bună libertatea dacă, în numele ei, cetățenii nu pot schimba deciziile nedrepte, ilegitime, abuzive ale autorităților politice? La ce bun să spui ce gândești dacă nu poți schimba realitatea în care trăiești, dacă vocea ta rămâne fără ecou? Dacă libertatea de expresie sau de opinie se consumă exclusiv sub forma unei cacofonii generalizate, la care fiecare participă doar pentru a spori și propaga vertijul disonanței, dacă ea este pretextul pentru a vorbi despre "fapte alternative" și de a invoca adevăruri cu aplicație exclusiv individuală, atunci această libertate este un fruct otrăvit, fiind golită de orice miză și de orice sens. Atunci când nu ia forma dialogului și a dezbaterii raționale, în care fiecare voce e ascultată în funcție de argumentele pe care le aduce, atunci când divorțează de principiile și normele etice și politice ale societății, libertatea se transformă în opusul ei. Dintr-un vehicul al democrației se transformă într-unul al iliberalismului, iar argumentele și dezbaterile sunt înlocuite de sloganuri și propagandă.

În faimosul său eseu The Responsibility of Intellectuals, publicat în februarie 1967 în The New Yorker, Chomsky afirma că "intelectualii se află în poziția de a demasca minciunile guvernelor, de a analiza acțiunile întreprinse de ele în raport cu cauzele, motivele și intențiile lor adesea ascunse sau numai pe jumătate revelate. În lumea occidentală cel puțin, ei au acea putere care derivă din libertatea politică, accesul la informații și libertatea de expresie. Pentru o minoritate privilegiată, democrațiile occidentale asigură timpul necesar, facilitățile și pregătirea pentru a căuta adevărul care zace ascuns în spatele vălului de distorsiune și deformare, de ideologie și interes de clasă prin care evenimentele istoriei actuale ne sunt prezentate".

Acest fragment este relevant, pentru că exprimă nu doar misiunea intelectualului angajat, sensibil la realitatea socială și politică din jurul său, ci și importanța existenței unei receptivități a mediului la reacțiile acestuia. Dacă actorii politici și societatea în ansamblu nu reacționează la discursul și acțiunile intelectualilor - sau o fac doar pentru a încerca să îi discrediteze -, atunci garantarea libertății de opinie devine o pură și sterilă formalitate. Relevant nu este doar să fii liber, ci mai ales ca manifestarea libertății să producă efecte. Altfel, libertatea este doar o ficțiune. Degeaba o lucrătoare are libertatea de a organiza un protest sau de a face parte dintr-un sindicat dacă acestea nu au niciun efect în îmbunătățirea condițiilor de muncă. Degeaba avem drept de vot și alegeri libere dacă politicienii nu sunt răspunzători în fața cetățenilor pentru acțiunile lor nepopulare, care servesc deseori interesele unei minorități privilegiate, în dauna majorității pe care sunt datori, prin mandatul primit, să o reprezinte. Degeaba un intelectual ca Chomsky demască jocuri de putere, complicități geostrategice și interese economico-financiare oneroase dacă realitatea tenebroasă nu se schimbă cu nimic.

Teza că democrațiile liberale de azi nu fac decât să servească iluzia libertății devine, în ultima vreme, din ce în ce mai plauzibilă. Această constatare este cu atât mai evidentă în contextul apariției noilor tehnologii informatice, a mijloacelor de comunicare și informare în masă. Fiecare individ are acum posibilitatea de a-și face auzită vocea, iar vocea fiecăruia are potențialul de a cântări la fel de mult ca a celorlalți. Îmbunătățește oare această situație calitatea democrației? Sunt oare politicienii mai responsabili și mai atenți la cererile venite dinspre societatea civilă și reprezentanții săi? Realitatea este că această multiplicare uluitoare a mijloacelor de comunicare prin intermediul rețelelor de socializare a avut aproape un efect de castrare asupra adevărului. În noianul de informații, multe neverificate, unele tendențioase sau trunchiate, altele intenționat false, criticile îndreptățite sau pozițiile bine argumentate nu pot fi distinse din cacofonia asurzitoare menționată anterior. Mass‑media epocii noastre, transformată radical de noile modalități de comunicare, pare să funcționeze mai curând ca o centrifugă în care adevărul și falsul sunt amestecate, răstălmăcite sau deformate până la indistincție; până în punctul în care diferența însăși dintre adevăr și fals devine imposibil de făcut, irelevantă, singurul lucru care mai contează fiind o încleștare între discursuri alternative, deseori exclusiv umorale, ce alcătuiesc lagărul retoric căruia îi suntem prizonieri toți și în care ne complăcem, deseori, din comoditate, din teamă sau pur și simplu din lipsa unei alternative la o lume care pare din ce în ce mai asemănătoare unei distopii.

În fața acestei imense provocări, Chomsky nu-și pierde nicio clipă speranța, nu se lasă descurajat și nu invită niciun moment la capitulare; ba dimpotrivă. Cărțile sale, precum și conferințele sau scrierile sale în genere, nu sunt, în esență, altceva decât un strigăt de mobilizare și o chemare la acțiune. Una dintre cele mai importate lecții pe care le învățăm din lectura acestor cărți de interviuri este aceea că avem obligația morală să fim indignați, să nu ne lăsăm castrați politic de ideologiile dominante de astăzi, ci să ne mobilizăm, să construim grupuri sau comunități puternice și solidare, să ne organizăm pentru ca vocea noastră să se facă nu doar auzită, ci și ascultată. Căci puterea (politică), spre deosebire de forța de coerciție a statului, nu se manifestă decât atunci când un grup de cetățeni își asumă un obiectiv politic comun și îl urmărește în mod consecvent. Numai așa participarea la scrutinele electorale are o însemnătate, iar votul dat - o greutate. În lipsa exercitării unei presiuni sociale constante, jocul electoral se golește de sens sau, mai grav, devine o formă de legitimare a unei șarade care se pretinde a fi democrație.

În condițiile în care discursul apocaliptic, grav și tenebros este din ce în ce mai prezent și mai vocal (de la publicistică până la filmografie), optimismul lui Chomsky te determină să nu renunți la lupta împotriva nedreptății și a abuzurilor. De aceea, cărțile sale sunt un apel la indignare și acțiune, iar astfel de apeluri sunt cruciale pentru societatea românească de astăzi, în care valorile solidarității și coeziunii sociale sunt aproape absente.

---

[i] Legalitatea războiului din Irak nu mai este de mult o chestiune care să poată fi dezbătută. Celebrul "Raport Chilcot", care este rodul unei vaste investigații conduse în Regatul Unit al Marii Britanii între 2009 și 2011, a ajuns la concluzia că lipsește orice justificare temeinică a invaziei Irakului și că SUA și Marea Britanie au subminat autoritatea ONU. (N. trad.)

Alteritatea ostilă - Încotro ne îndreptăm

 

Pavel Nedelcu
Încotro ne îndreptăm
Editura Litera, 2022

Citiți un fragment din această carte.

***** 
Alteritatea ostilă

După o serie de experimente textuale materializate, până acum, în proze scurte incluse în diferite volume colective, Pavel Nedelcu plonjează pentru prima dată în apele ficțiunii de cea mai largă respirație. Și o face, să o spun de-a dreptul, fără să își ia colacii de salvare obișnuiți. Nu pariază, bunăoară, nici pe o poveste alertă și fluentă, nici pe descrierea minuțios-empatică a unor medii sociale considerate pitorești sau a unor personaje reprezentative, care să aibă toate șansele să devină memorabile. În schimb, mizează serios pe o serie de convenții metaficționale pe care unii prozatori optzeciști le considerau must-uri ale narațiunii, în timp ce, dimpotrivă, nu puțini dintre reprezentanții ultimelor promoții literare de la noi nu conteneau (și, în unele cazuri, nu contenesc încă) să le dezavueze.

Surprinzător, prin urmare, în acest debut datat 2022 - și care marchează editorial cel de-al doilea premiu obținut la Concursul "Primul roman", organizat de Editura Litera în cursul anului trecut - vom regăsi numeroase strategii și trucuri narative trecute de câteva decenii în lista de convenții structurale sau formale specifice postmodernismului. Pe de o parte, putem astfel identifica: fragmentarea voită a fabulei, prin lungi divagații cu rost sociopolitic, identitar, dar mai ales meta-literar; schimbarea unghiurilor de percepție a unora dintre evenimentele care îl au drept protagonist sau la care asistă, ca martor, aparent banalul Franz; micile structuri poietice, ritmate și rimate, strecurate în discursul auctorial pentru a îndepărta atenția de la unele scene, dialoguri sau figuri esențiale în schema epică; "spoiala subțire a déjà-vuurilor" ce funcționează ca un nou semnal de alarmă în privința raporturilor realitate-ficțiune, autentic-contrafactual etc.; repetarea cu minime (sau medii) variații simbolice a unor scene sociale ori domestice, însă neapărat pentru un plus de edificare a sensurilor ficțiunii; cultivarea palinodiei sau a retractării, dar și a concentrărilor tip epitomă, prin intermediul cărora naratorul îi întinde o mână de ajutor cititorului impacient ori neatent; apelul lucid la confuziile, suprapunerile și alterările identitare, menite a complica și mai tare ițele acțiunii - oricum amânate dinadins; transferul de conștiință dinspre personajele umane înspre cele obiectuale (precum, să spunem: tavanul meditativ, glonțul Excalibur, rămas prizonier în rama de fier a acoperișului din sala de așteptare a Gării, cartoful pai separatist ori gazele din aerul matinal respirat de domnul Franz); propunerea urmată de descâlcirea analitică a mai multor variante de final pentru același nod factual (v. cele trei versiuni asupra furtului taburetului de sub pianina Steinway) ș.a.m.d.

Pe de altă parte, ne întâmpină, până aproape de final, auto-demistificarea continuă din partea autorului (ca instanță producătoare de text și care încearcă de la bun început să îi stabilească și codul de lectură). De aici, desigur, avertizarea repetată a cititorului că se află în fața unei speculații extinse, produsă de o conștiință scripturală liberă să își aleagă procedeele, tehnicile și convențiile, fie ele cele specifice literaturii mainstream sau celei de consum. Între ele, spre exemplu, chiar anticiparea semnificațiilor metaficționale printr-o uvertură cu aparență utilitară și alonjă teoretică, numită chiar Instrucțiuni de utilizare a produsului și încheiată cu un avertisment fără drept de apel, pe care vocea auctorială o va repeta atât de mult încât o va transforma în laitmotiv romanesc: "Literatura este speculație: ca speculație, literatura e perfect inutilă". Ca și cum aceasta n-ar fi de ajuns, scriitorul apelează și în textul propriu-zis la numeroase inserții auctoriale, care intenționează, de bună seamă, să își atragă cele mai variate categorii de cititori prin diferite strategii tip captatio benevolentiae, ba chiar să îi plaseze într-o poziție activă față de textul pe care, la rigoare, îl pot completa sau adăugi: "La punctul acesta, sau poate chiar mai devreme, cititorul să aleagă unde crede că ar fi mai credibil (eventual să adauge o continuare a discursului agentului nostru pe paginile goale de la sfârșitul cărții - dacă vor fi, totul depinde de tipar), tânărul ar izbucni în plâns de rușine, iar domnul Franz l-ar bate cu o mână pe umăr, Hai, gata, nu-i nimic, s-a întâmplat, mai greșește omul!". Nu lipsesc, bineînțeles, nici spoiler-ele false, nici reverențele jucăușe făcute înaintea unui cititor versat (spre exemplu, în romane polițiste sau în ficțiuni noir), nici micile exerciții tip mimarea umilinței: "Însă cum cea de față nu este o scriere obișnuită (o putem afirma cu umilința celor care știu că nu pot plăcea majorității și că, probabil, în afară de un grup foarte restrâns de prieteni, nimeni nu le va aprecia străduința de a părea, dacă nu de a fi, întrucât suntem cu toții doar niște pitici pe spatele giganților trecutului, de a părea deci, măcar înaintea acestui grup, diferiți și originali), nici înjurăturile domnului Franz nu vor fi redate aici." etc. etc.

Chiar și astfel avertizat, unui cititor neechipat corespunzător nu îi va fi prea comod excursul cu detentă frecvent intertextuală și mize prioritar autoreferențiale, pe care Nedelcu îl aseamănă, de altfel, în mai multe rânduri cu un urcuș greoi pe un trunchi de copac gigantic, așadar, cu o explorare primejdioasă, cu atât mai mult cu cât beneficiază de ajutorul (pe alocuri nenecesar al) unui ghid cățărător care stabilește de la bun început un raport clar de Putere între el și bietele insecte pedestre care au plecat de la rădăcină și se îndreaptă spre vârful arborelui majestuos, pentru a admira împrejurimile. Mai mult, nu uită să le amintească în mai multe rânduri țelul în fond înălțător (sic!) al acestui efort curat ascensional, dimpreună cu regulile minimale de conduită lectorială - pardon, alpinistică! - obligatorie. Iată, spre ilustrare, doar unul dintre fragmentele în care, dincolo de aparențe, prozatorul le face cu ochiul cunoscătorilor teoriilor lui Ihab Hassan despre natura și structura prozei postmoderne: "Intriga lucrării de față este ca un trunchi de copac, divagațiile nu sunt de sine stătătoare, ci se leagă de acest trunchi ca ramurile unei coroane. A face un tur complet al acestui copac, a vă cățăra până în vârful său și a o face conștienți de existența fiecărei ramuri cere sacrificiu și răbdare. Ceea ce poate am uitat să adaug în acea digresiune (dar o voi face aici, dacă tot mi s-a dat ocazia) este că ordinea în care ne vom muta de pe o ramură pe alta poate părea deseori perfect întâmplătoare. În conformitate cu tendințele literaturii moderne (oare?), am observat că o structură rizomatică a narațiunii are mai multe șanse să fie apreciată decât una liniară. Pe scurt, e la modă! În acest tip de narațiune, autorul deconstruiește structura tradițională a scrierii, până la punctul în care cititorul nu mai poate anticipa despre ce va fi vorba în următorul capitol. Este adevărat că, în acest mod, puterea autorului se multiplică, cea a cititorilor se reduce, însă nu are rost să ne scandalizăm, din moment ce, de când lumea e lume, cine a avut multă putere a căutat să și-o sporească tot mai mult, iar cei care au avut puțină și-au pierdut-o, până la urmă, și pe aceea."

Efortul unei asemenea cățărări - să o recunosc și eu direct: uneori plină de riscuri - merită însă cu prisosință. Pentru că, la capătul aventurilor deconcertante ale personajelor de prim-plan, ce se intersectează după o logică deloc arbitrară (aparentul trio reprezentat de domnul Franz, Robert Buch și doamna Nadia, supravegheați, din umbră, de Soldat și profesorul Kandinsky), cititorul va înțelege pe deplin frumusețea cu totul atipică a acestei cărți care își blurează voit semnificațiile, în spatele unei faconde auctoriale în definitiv înșelătoare. Și, cel mai probabil, o va relua, odată ce va înțelege că Încotro ne îndreptăm nu e nici metaroman, nici ficțiune detectivistică, nici thriller psihologic, nici comedie intenționat strâmbă a narațiunii înseși - cu toate că are câte ceva din toate acestea. Și, cum repetita iuvant (ni se amintește la un moment dat chiar în text), reluarea ansamblului, cu o atenție sporită la indiciile strecurate abil, fie în descrierile de spații și opere (inclusiv muzicale), fie în replicile eroilor, topite de la bun început în discursul auctorial, este o operație mai mult decât necesară. Doar astfel cititorul va putea așeza la locul potrivit, în derutantul puzzle narativ proiectat de Pavel Nedelcu, personajele secundare ori de fundal pe care le-a crezut inițial insignifiante (v. bunăoară Șeful Firmei Allclean, Șeful Firmei Upercut, Managerul General, falsul terorist, președintele comisiei doctorale etc.), dar și piesele epice cu rol-cheie în descifrarea psihologiei chinuite a eroului: atacul eșuat al Chelului, oprit de agenții Franz și Caravaggio, Groaznicul accident de la gară, întâlnirea lui Franz cu soldatul Albert, ședința de susținere a doctoratului în istorie a lui Robert Buch, aparițiile lui Alexander Semănătorul sau cântecele tulburătoare la pianina Steinway pe care de la un moment dat le poate executa chiar Franz. Și doar astfel va putea raporta cum se cuvine ingenioasele trimiteri ekphrastice și muzicale la evenimentele cu potențial traumatic din biografia absolut excepțională a falsului agent de pază.

Nu în ultimul rând, numai la o relectură sagace va putea capta înțelesurile de profunzime ale intertextului kafkian, care, departe de a submina sau dilua istoria de bază, îi concentrează și anticipează sensurile. Transformând-o într-o disertație tulburătoare pe marginea consecințelor dezastruoase pe care le are abuzul repetat de autoritate, fie ea familială ori socioprofesională, asupra unei psihologii (hiper)sensibile. În fond, nu e deloc întâmplător faptul că, în chiar miezul acestui roman straniu și sensibil, Pavel Nedelcu strecoară o propoziție care a făcut istorie: Sunt fiul unui nimeni. Înainte de orice altceva, Încotro ne îndreptăm mi se pare o carte despre sfâșierea interioară continuă, deruta alimentată de o alteritate ostilă și conflictele insolvabile ale unui eu traumatizat exact de cei care ar trebui să îl protejeze. Adică, pe scurt, despre criza identitară perpetuă.

(Emanuela Ilie)

Introducere la Rusia lui Putin

 

Anna Politkovskaia
Rusia lui Putin
Editura Meteor Press, 2022
traducere din engleză de Viorica Horga

Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Aceasta este o carte despre Vladimir Putin, dar nu în felul cum este el perceput în Occident; aici nu-l vom privi prin ochelari trandafirii.

De ce este atât de dificil de susținut punctul de vedere optimist atunci când te confrunți cu realitatea din Rusia? Deoarece Putin, un produs al celui mai sumbru serviciu secret al țării, nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic. El se mai ocupă și acum cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate. Încă mai continuă să le sufoce libertățile, așa cum a făcut-o și înainte în cariera sa.

Cartea mai vorbește și despre faptul că nu toată lumea din Rusia este dispusă să accepte comportamentul lui Putin. Nu mai vrem să fim sclavi, chiar dacă lucrul acesta convine de minune Occidentului. Ne cerem dreptul de a fi liberi. Această carte nu face o analiză a politicii lui Putin. Nu sunt analist politic, sunt doar un om ca atâția alții din mulțimile de oameni care trăiesc în Moscova, Cecenia, Sankt Petersburg și în alte locuri. Aici sunt reacțiile mele emoționale, însemnările pe marginea unei vieți trăite în Rusia actuală. N-a venit încă timpul să stau deoparte, așa cum ar fi necesar pentru a putea analiza lucrurile fără pasiune. Trăiesc în prezent, notând pe hârtie ceea ce văd.

*

Note de pe coperta IV

O dezvăluire devastatoare a politicii președintelui statului rus, venită din partea celui mai radical jurnalist al țării. Putin este produsul celui mai sumbru serviciu secret al țării; el nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic, ocupându-se cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate.

Jurnalista Anna Politkovskaia, premiată și admirată pe plan internațional pentru reportajele curajoase care au avut ca subiect predilect războaiele cecene, și-a îndreptat privirea scrutătoare și lipsită de îngăduință către omul care, până nu demult, era o figură îndrăgită a mass-mediei occidentale. Fost spion KGB, Vladimir Putin a fost numit președinte al Rusiei în 2000. Încă de la intrarea lui pe scena publică, s-a prezentat ca un conducător deschis, luminat, dornic să dezvolte relațiile cu Occidentul. Spre deosebire de mulți alți jurnaliști europeni și americani, Politkovskaia n-a avut niciodată încredere în imaginea de presă a lui Putin. Din poziția privilegiată pe care o ocupa, ea și-a propus să demonteze imaginea lui Vladimir Putin atât ca om, cât și ca brand, argumentând faptul că nu este decât un produs însetat de putere al propriului său trecut, incapabil să reziste impulsului de a suprima dreptul cetățeanului la libertate. Politkovskaia susține că Putin nu este acel tip de conducător pe care și l-ar dori majoritatea contemporanilor săi ruși. Pentru a-și ilustra teoria, ne descrie strânsoarea de fier a mâinii lui Putin din punctul de vedere al cetățenilor, a căror viață a fost afectată de acest tip unic de tiranie. Afaceri ale Mafiei, scandaluri în regiuni, corupție militară și judiciară, declinul intelectualității, tragica rezolvare a cazului creat de asediul terorist asupra unui teatru din Moscova - toate aceste subiecte constituie tema analizei nemiloase, dar întotdeauna umane, a Annei Politkovskaia. Descrierea aprofundată a instituțiilor civile nou-create, supusă privirii mai puțin iscoditoare a Vestului, n-ar fi putut veni într-un moment mai bine ales.

Anna Politkovskaia a acționat ca mediator în episodul tragic al asedierii unui teatru din Moscova, în timpul musicalului Nord-Ost. Recunoscută pentru rolul ei de apărătoare a drepturilor omului, direcție în care a mers până la a-și pune în pericol propria viață, a fost răsplătită cu numeroase onoruri internaționale. Pe 7 octombrie 2006, trupul curajoasei jurnaliste și scriitoare a fost găsit în liftul blocului unde locuia. Fusese împușcată în cap și în piept cu un pistol Makarov.

Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo - Frontiera. Călătorie spre marginea Europei

 

Kapka Kassabova
Frontiera. Călătorie spre marginea Europei
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Ona Frantz
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiți un fragment din această carte.

 ***
Un sclipitor jurnal de călătorie în lumea de dincoace și de dincolo

N-am învățat la școală mai nimic despre vecinii noștri. Preocupate să trâmbițeze strict excepționalismul românesc, manualele de istorie și geografie anterioare Revoluției din 1989 abia aveau câte un rând dedicat popoarelor din vecinătate. În copilărie îmi imaginam că România e un fel de insulă plutind într-un spațiu vag definit, înconjurată de dușmani hrăpăreți. Informații despre contextul istoric al anumitor evenimente lipseau cu desăvârșire.

Despre bulgari de exemplu, de la Eminescu știam că au ceafa groasă. De la Alimentara aflasem că cei mai buni castraveți murați tot bulgarii îi fac. Și tot de la bulgari mi-a adus odată o prietenă un vinyl cu Michael Jackson, care s-a tocit și s-a zgâriat de la prea multă ascultare. În rest, despre tot ce exista sau se întâmpla la Sud de Dunăre în mintea mea a existat doar un imens spațiu gol, alb.

De aceea, atunci când am ajuns să citesc cartea Kapkăi Kassabova, Frontiera, cel mai mult și mai des m-am mirat.

Frontiera având subtitlul O călătorie către capătul Europei a apărut în limba română în traducerea Onei Frantz, în colecția Anansi a editurii Pandora M.

Născută în 1973 la Sofia, Kapka Kassabova a emigrat împreună cu familia în Noua Zeelandă imediat după 1989. A studiat literatură, a publicat mai multe volume de poezie și proză, iar din anul 2005 trăiește în Scoția.

Cartea de față este jurnalul unei călătorii pe care autoarea o face la granița dintre Bulgaria, Turcia și Grecia, pe tărâmul în care se întâlnesc două continente: Europa și Asia. Se îmbină, conviețuiesc, se luptă și sunt prizonierele acestei vecinătăți la care le obligă geografia.

Volumul are și o hartă anexată, astfel încât cititorului îi este foarte ușor să urmărească traseul care începe de la malul Mării Negre, merge spre Vest până la granița cu Macedonia de Nord, iar apoi se întoarce străbătând tărâmurile Traciei și traversând de mai multe ori granița bulgară, greacă și turcă. Sunt nume cu rezonanță istorică puternică: Edirne sau Adrianopol, Fluviul Etvos, Munții Rodopi, care acum capătă glas, prin intermediul personajelor pe care autoarea le întâlnește și le intervievează.

Bulgari, turci, greci, romi, dar și o misterioasă populație de pomaci (musulmani de etnie slavă), mult diminuată în prezent și supusă la strămutări și decimări în toate epocile istorice și de toți stăpânitorii locurilor. Trăiesc și astăzi în comunități izolate în Munții Rodopi, mănâncă iaurt și sunt în marea lor majoritate centenari. Aici, în Munții Rodopi a descoperit și pionierul microbiologiei, Ilia Mecinikov, iaurtul, care păstrează sănătatea florei intestinale și care se pare că influențează și longevitatea localnicilor. Ulterior, studentul bulgar Grigorov, aflat la studii la Geneva, izolează bacteriile pe care le botează Lactobacillus bulgaricus.

Aflată la confluența dintre clima mediteraneeană și cea temperată, regiunea descrisă de Kakpa Kassabova are un relief spectaculos, zone întinse de natură sălbatică și permite cultivarea unor plante care doar aici s-au adaptat: Rosa Damascena, trandafirul din care se obține uleiul esențial atât de căutat în industria cosmetică, dar și tutunul oriental, mult mai aromat decât cel folosit în prezent la fabricarea țigărilor. Prin tradiție, comunitățile turcești cultivau și trandafirii, și tutunul, însă au fost strămutate de nenumărate ori, așa încât în prezent aproape că nu mai există asemenea plantații. Cât despre marile combinate care prelucrau materia primă în perioada comunistă, au dispărut și ele demult. Pentru că și în Bulgaria s-a petrecut după 1989 ce s-a petrecut și în România: toată industria statului socialist a fost în scurtă vreme pusă pe butuci, privatizată, falimentată, iar acum din fabricile de odinioară au rămas doar ruine.

Am rămas foarte uimită să aflu că această ultimă frontieră a Europei fusese forțată în vremea Cortinei de Fier de oameni disperați să fugă în lumea liberă, în Grecia sau în Turcia. În special tineri din RDG veneau pe litoralul bulgăresc cu pretextul unei vacanțe la mare și încercau să treacă ilegal peste graniță în Turcia. Pe hartă însă, linia frontierelor era intenționat desenată distorsionat, așa că puțini fugari reușeau să scape. Mulți tineri Est-germani și-au găsit moartea în această margine de continent. Cât cinism cuprinde în el acest simplu amănunt: desenarea greșită a unor linii pe hartă!

Iar frontiera nu este nici acum liniștită. În prezent, o altă categorie de fugari își caută un rost pe aceste teritorii: refugiații din Siria și din alte țări arabe cuprinse de război. Stau luni de zile în tabere de refugiați și așteptă ocazia să plece spre Europa Occidentală. Oameni care au fugit de bombardamente, care și-au părăsit familiile și care visează că într-o bună zi vor avea o viață liberă și liniștită, într-o zonă fără război.

Frontiera dă glas unor povești de viață impresionante: turci care s-au născut în Bulgaria, strămutați cu forța în Turcia în 1989, greci care-și privesc vecinii cu superioritate, bulgari care încearcă să-și uite rădăcinile balcanice și visează la un viitor pur european. Strămutări, răzbunări, războaie. Impediat se împlinesc 100 de ani de la destrămarea Imperiului Otoman, dar parcă vechile conflicte și animozități încă mocnesc sub aparent pașnica vecinătate.

Până și Baba Vanga apare în acest mozaic istoric, geografic, politic și cultural. Fostul lider comunist Todor Jivkov o consulta frecvent pe bătrâna nevăzătoare cu vise profetice, născută în 1911 pe teritoriul actualei Macedonii de Nord. Pentru ea s-a înființat și un Institul de sugestologie (!), la care clarvăzătoarea a fost angajată, iar nepoata sa a ajuns să lucreze în Ministerul bulgar al culturii. Fiica lui Todor Jivkov, Ludmila, a fost foarte apropiată de Baba Vanga. Această Ludmila este un personaj foarte interesant: atrasă de magie și de științele oculte, a demarat o adevărată campanie de săpături în zona muntoasă numită Strandja, de pe malul Mării Negre. Era convinsă că sub munte se află îngropată o imensă piramidă egipteană, care adăpostește comori. Mulți oameni au murit în timpul săpăturilor masive, dar dovezi despre existența piramidei nu s-au descoperit. S-a descoperit în schimb un mare zăcământ de uraniu, care i-a iradiat pe cei care s-au aflat în preajmă. Ludmila Jivkova însăși a murit subit la doar 38 de ani, din cauza uni anevrism cerebral. La vremea respectiv umbla vorba că ar fi fost blestemată.

În toată această pleiadă, vânătorii de comori sunt o categorie aparte: curajoși, dispuși să-și sacrifice viața, căutând mereu locuri în care să dea lovitura vieții, ei sunt cei mai buni ghizi pe care se poate bizui autoarea. Cunosc drumuri secrete prin munți și au povești fabuloase, deși uneori devine riscant să-ți pui viața în mâinile lor.

Este emoționantă paralela pe care autoarea o face între căutarea comorilor îngropate de traci și căutarea poveștilor pe care ea o face: la un moment dat, ambele creează dependență.

În Frontiera planul fizic și cel istoric se împletesc permanent cu cel mistic: suntem într-o regiune în care superstițiile, miturile, ritualurile păgâne i-au ajutat pe oameni să supraviețuiască tuturor valurilor de regimuri care au trecut peste ei. Povestea locurilor n-ar fi completă fără povestea acestor credințe oculte pe care oamenii le împărtășesc, indiferent de religie.

Tocmai de aceea titlul cărții, Frontiera, are mai multe conotații: este o graniță între continente, între țări, între culturi și religii, dar și o graniță între viață și moarte, între tărâmul de aici și cel de dincolo. Iar autoarea are cel puțin două motive să facă această călătorie: ca să afle poveștile și trecutul acestei regiuni sălbatice, dar și ca să se descopere pe sine. Faptul că a trăit atât de mulți ani în exil (emigrând cu familia în Noua Zeeleandă) o eliberează și îi dă capacitatea de a scormoni, de a merge foarte adânc în straturile poveștii pe care dorește să o spună.

Kapka face această călătorie în sens invers acelor de ceasornic, și se întoarce de unde a pornit, închizând cercul. Este în primul rând o călătorie inițiatică, o sondare a identității.

Principala calitate a acestei cărți este sinceritatea. Apoi talentul de povestitoare și capacitatea de a descrie în puține cuvinte locuri și mai ales oameni.

Este probabil cea mai bună carte de călătorii pe care am citit-o vreodată și cu siguranță cea mai bună carte de non-ficțiune pe care am citit-o în 2021. Iar acest spațiu gol și alb din harta mea mentală situată la Sudul Dunării s-a umplut acum de viață, de povești uluitoare, de simpatie față de vecinii noștri și de dorința de a vedea cu ochii mei toate locurile despre care am citit cu atât de multă plăcere.

Aici e bine că pot dormi. În Kiev, cerul e sur, nu se mai vede soarele

 Luyba provine din Kiev. Are 23 de ani și multe povești de viață în spate. Drumul său spre România a fost cu mari peripeții. I s-a stricat mașina de trei ori, dar a apucat să-și ia toate lucrurile cu ea, mai puțin frigiderul. De asemenea, nu și-a putut lăsa câinele, iar mama ei, asistentă medicală a rămas la datorie. Se simte responsabilă să o ajute cu bani atât pe mamă, cât și pe prietenii ei rămași acolo care sunt deja instruiți să folosească armele pentru a se apăra.

 

 
Lavinia Lazăr: Cum arată povestea ta de când a început războiul?
Luyba: De când a început războiul, toți au plecat, iar eu mă tot întrebam ce să fac, pe unde să merg și atunci m-a trezit fostul manager la 5 dimineața și mi-a zis: "Pleacă să-ți iei combustibil, că după nu ai să mai ai posibilitatea". Eram cu ochii în lacrimi. Era o teroare.

L.L.: Unde lucrai?
L.: Lucram într-o companie de logistică. Eram specialist în logistică la o companie care se ocupa cu poșta, respectiv cu trasee internaționale.

L.L.: Cum a arătat traseul tău până să ajungi aici?
L.: Kiev - Vinița - Cernăuți - Mămăliga - graniță - Nordul României (Suceava) - Constanța - București - Cluj. În primele zile de când a început războiul era liniște în capitala Ucrainei. Adulților le era greu să plece de acolo, cei tineri voiau să rămână cu familia. Eu înțelegeam că trebuie să plec, loc de muncă nu mai aveam, știam că se vor termina mâncarea, băutura. Știam că nu mai pot să fac ceva acolo pentru că totul va fi blocat. După acele trei zile, au început să se audă și în Kiev bombele, exploziile. Eu mergeam în fiecare seară să mă ascund în stația de metrou pentru că fizic îți era teamă să nu pățești ceva și era dificil să dormi în casă. Și psihologic era greu. Câinele meu rămânea în casă pentru că în metrou erau mulți oameni și nu puteam să-l iau și mă întorceam a doua zi dimineața acasă. Câinele era foarte speriat, stătea sub pat. Nu mai dorea să mânânce sau să iasă. Mama e asistent medical și a rămas. Mi-a zis că rămâne să îngrijească soldații. Știu că trebuie să-mi găsesc de lucru pentru a-i trimite mamei bani pentru că resursele financiare pe care le are se vor termina și nu o să mai aibă cum să se întrețină. Fiind specialist în logistică, am legătură cu mulți șoferi și când am plecat din Kiev, am mai rămas să mă odihnesc câte o noapte în unele locuri. Mașina mea (un Gaz) e foarte veche și s-a stricat de trei ori pe drum până acum. Și în momentul de față e stricată și e dusă la service auto. Prima oară s-a stricat la Vinița, apoi la Constanța și aici, la Cluj. E foarte interesant faptul că în orașele respective rușii nu permit ucrainenilor sau voluntarilor să aducă ajutoare, rușii aduc "ajutoarele" lor, apoi filmează ca și cum oamenii ar primi aceste donații și spun "Mulțumim că ne-ați eliberat!"; ceea ce nu e adevărat. Rușii regizează totul.
Cea mai mare forță de apărare este concentrată pe Kiev. Chiar și prieteni de-ai mei, care nu ținuseră arma în mână, acum au fost toți mobilizați să apere capitala. Problema e că NATO nu închide spațiul aerian și cele mai mari forțe ruse vin din spațiul aerian. O rublă a ajuns deja mai puțin de un cent american și multe companii s-au retras. Deja medicina muncii nu mai operează.

L.L.: Ce ai reușit să iei cu tine?
L.: Pentru că nu am plecat chiar din prima zi de când a început războiul, am avut timp să mă informez, să aflu unde e mai periculos sau mai puțin periculos de condus, mi-am luat, practic, toată casa.

L.L.: Cum arăta o zi normală în Kiev, înainte de a începe conflictul militar?
L.: Eu mergeam la cursuri de engleză, lucram, mergeam la înot, mă plimbam cu câinele, mergeam la studii, la universitate.

L.L.: Ce specializare urmai?
L.: Administrarea și organizarea transporturilor internaționale. Când eram în Kiev, managerul nu m-a plătit de două luni. Majoritatea managerilor de acolo care dețineau monopolul sunt oameni foarte bogați și știau din timp că va fi război; cum bănuiau și restul. Știind că se apropie războiul, tot întârziau ca să nu plătească anumite salarii. Pur și simplu, nu mai aveam bani și am fost să-mi iau un împrumut de la bancă pentru că aveam nevoie pentru călătorie, pentru motorină, pentru mâncare. Nu aveam cum să pornesc fără bani la drum, dar mă descurc. Când am pornit, nu aveam un plan bine structurat. Inițial, mă înțelesesem cu o cunoscută de-a mamei să merg în Turcia să lucrez la bucătărie. Planul era să merg prin România, prin Bulgaria pentru a ajunge în Turcia. Când am ajuns în Constanța, conducând singură, femeia respectivă mi-a zis că are de lucru doar pe timpul verii și nu mă primeau cu câinele. "Deci, practic, vii degeaba", mi-a zis. Am cheltuit atâția bani și atâta timp... Atunci, am blocat-o și am căutat pe diverse grupuri unde aș putea merge și am trecut prin orașe, am oprit și am întrebat unde e de muncă. Din întâmplare, în Cluj mi s-a stricat Gaz-ul și fără Gaz e foarte scump să circuli mai departe. Spre deosebire de Ucraina, aici drumurile sunt foarte bune. Sunt minunate! Aici, oamenii sunt foarte deschiși, foarte buni. Inițial, credeam că sunt oameni răi. Citind, am mai aflat, că de fapt, aici sunt buni, iar în Bulgaria, oamenii ar fi răi. Când opream la benzinărie și vedeau angajații de acolo că am număr din Ucraina, îmi aduceau mâncare gratis. Pe lângă varianta cu Turcia, mai aveam una în nordul Germaniei: să lucrez la o fermă unde puteam sta și mânca gratis, dar tot așa, nu era o variantă prea sigură. Eu sunt gata să rămân oriunde ar fi lucru. Atunci când se va termina războiul, cei rămași în Ucraina / cei care se vor întoarce acolo, nu vor avea lucru, nu vor avea bani. Băieții / bărbații din Ucraina primesc doar arme, nu primesc pături, mâncare, îngrijire medicală, haine. Chestiile astea sunt oferite doar de voluntari și de oamenii din Kiev. Eu nu știu unde sunt banii trimiși de Uniunea Europeană, că în Ucraina nu ajung. Înainte, aveam o viață destul de stabilă. Aveam și job bun, aveam și studiile în desfășurare. Apoi, puteam deveni șeful echipei de logistică, aveam și apartamentul meu. Acum, sunt mai mult pe drumuri, dar nu-mi pare rău că am plecat.

L.L.: Vrei să obții permis de ședere aici?
L.: Nu am niciun plan. Unde găsesc de lucru, acolo rămân.

L.L.: Ce cunoșteai despre România? Vreun obicei / vreo personalitate?
L.: Până acum, nu am mai fost în România. În Ucraina se vorbea că aici sunt oameni care vor să te mintă și că ar încerca cu orice preț să profite. Despre oamenii din Republica Moldova, se vorbește că ar fi mai săraci. În prezent, 70% din industriile din Kiev sunt distruse.

L.L.: De ce crezi că este un război în 2022? Care e miza?
L.: Noi, ca oameni simpli, nu am putea spune ceva 100% clar. Consider că asta e făcut pentru interesul cuiva. Europenii vor trăi mult mai rău după asta, pentru că vor crește prețurile la tot. Acum, U.E. refuză să mai cumpere resurse de la Rusia, ea fiind cumva un grânar și furnizor de produse de bază (gaz, petrol, lemne). Se va ajunge să se cumpere produse de la americani. Ei fiind fără vreun prejudiciu. S.U.A. va cumpăra în continuare de la ruși resurse, apoi le va vinde la europeni. Pe lângă haosul produs din cauza refugiaților, mai ales în Polonia, într-un final, războiul se va calma, refugiații vor primi de lucru, dar va fi o criză economică.

L.L.: Cum te-a schimbat experiența războiului? Debordezi de un optimism ieșit din comun. Ți-a dat putere conflictul militar?
L.: Așa e firea mea. Nu mă atașez de lucru / de loc. Am lucrat și în Polonia cândva și în diverse locuri din Ucraina. Pentru mine e important ca mama care a rămas în Kiev să fie în siguranță. E singurul lucru care mă îngrijorează foarte mult. Pe lângă mama, mă mai gândesc și la prietenii mei care, acum, sunt soldați. Bineînțeles și câinele meu mă responsabilizează. Dacă nu aveam câinele, mă porneam cu trenul, dar așa, avându-l pe el, am fost nevoită să conduc. Aici e bine că pot dormi. În Kiev, cerul e sur, nu se mai vede soarele. Ieșeam din metrou și vedeam cum explodează lucruri lângă mine.

 

 
Traducere: "Consider că ucrainenii au noroc că Europa susține atât de tare poporul nostru. De aceea, rămân în dispoziție bună. Foarte mulți oameni generoși și de ajutor. În interiorul meu, am multe emoții pozitive. Presupun că acum toți oamenii care au fugit spre un trai normal, vor fi recunoscători pe viață.
Multumesc!"

P.S. Luyba e genul de tânără sigură, puternică și fără atașamente. Luyba, pe lângă faptul că are o atitudine sănătoasă, muncește și vrea asta în continuare, aici sau în orice altă țară. Nici nu contează locul în care se stabilește. După întâlnirea cu ea, mi-am dat seama că problemele mele sau ale celor din România, par să-și diminueze intensitatea, în comparație cu atâtea povești de viață cu mult mai dure, ale refugiaților veniți din Ucraina!