Formăm testudo. După patruzeci de ani - Cenaclul de Luni. Viața și opera

 

Cosmin Ciotloș
Cenaclul de Luni. Viața și opera
Editura Pandora M, 2021

Citiți un fragment din această carte.

***** 
Formăm testudo. După patruzeci de ani

 Înainte de a se numi, jucat călinescian, Cenaclul de Luni. Viața și opera, cartea aceasta a purtat un alt titlu. Unul "de lucru", cum se spune, care i-a însoțit scrierea și sub protecția căruia a stat inclusiv folderul în care am păstrat toate fotocopiile pe care urma să le topesc aici. Îi spusesem Formăm testudo, cu o sintagmă, recunosc, un pic prețioasă, dar extrem de sugestivă. Romanii numeau așa, testudo, adică "țestoasă", o formație tipică de luptă la care infanteria recurgea destul de frecvent: la un ordin scurt, scuturile se lipeau unul de altul, în prima linie, pe flancuri și deasupra capetelor, atât cât să rezulte un fel de paralelipiped impenetrabil și mobil. Imaginea e impresionantă coregrafic și cred că nu există film istoric în care ea să nu se regăsească măcar în trecere. Am aflat de curând că i s-a dedicat inclusiv un joc LEGO. Există, în plus, pe YouTube-ul nostru de fiecare zi, pasionante simulări care compară eficacitatea acestei dispuneri cu, de exemplu, aceea a falangei macedonene. Asta ca să nu-l invoc numai pe Plutarh sau să nu trimit, previzibil, la Columna lui Traian.

Mi se păruse potrivit să recurg la această metaforă, împrumutată dintr-un splendid poem al unuia dintre autorii de care mă ocup în carte, ca să rezum în două cuvinte (exact două) istoricul și morfologia unui fenomen de o aiuritoare complexitate. Cum altfel să fi explicat mai plastic solidaritatea generoasă, spiritul camaraderesc, lealitatea polemică, voluntarismul tineresc pe care poeții "optzeciști" le-au întruchipat în primul rând prin scrisul lor? Cum să le fi redat mai bine curajul (nu lipsit de angoase) de a înainta umăr la umăr într-un mediu nu o dată ostil? Sigur, nu le-au lipsit aliații, sigur, câțiva dintre criticii de primă importanță ai momentului i-au adoptat și, după puteri, i-au protejat. Dar mă tem că nicio altă generație înaintea lor n-a fost întâmpinată cu atâtea rezerve și n-a fost șicanată cu atâta consecvență. Ar fi nedrept să n-o recunoaștem. Și probabil că dacă numele unui Traian T. Coșovei, de exemplu, spune astăzi mai puțin decât spuneau părinților noștri numele unor poeți semnificativi ai anilor '60 e și pentru că, vorba unei faimoase butade, din calomniile lui Eugen Barbu tot a rămas ceva. Cel puțin o anumită mefiență care vizează întreaga generație. Nici Alexandru Mușina nu e mai frecventat, nici Ion Stratan, nici Mariana Marin, nici, odată cu ei, mulți alții. În definitiv, până și Mircea Cărtărescu e cunoscut și admirat la scară largă mai degrabă ca prozator decât ca autor al unor volume ca Faruri, vitrine, fotografii sau Poeme de amor. Am fost surprins să observ, de pildă, câtă lume a aflat de emblematicul său poem "Căderea", citit la Cenaclul de Luni și publicat în 1980, abia din romanul Solenoid, care-l ia, cum se știe, ca pretext.

N-am de gând să transform introducerea aceasta într-un "curs scurt" de poezie optzecistă. S-a scris mult pe subiect și, cum e firesc, le sunt recunoscător celor care au făcut-o înaintea mea, chiar atunci când se întâmplă să văd lucrurile (fundamental) diferit. Cei interesați și de alte abordări vor găsi, în note, destule trimiteri pe care să le urmeze. Ca unul care a parcurs sistematic manuscrise, volume de versuri, colecții de reviste și, nu în ultimul rând, multă literatură secundară, mi-am îngăduit să urmez aici un decupaj propriu și să tranșez preliminar câteva puncte nevralgice, evitând, de exemplu, să mă împotmolesc în discuții teoretice legate de postmodernismul pe care această poezie l-ar ilustra (sau nu). Ori întrebându-mă la nesfârșit dacă nucleul dur al optzecismului nu e mai degrabă unul difuz, dispersat egalitar în toate centrele universitare și chiar mult dincolo de granițele lor. Cineva propunea ca epicentru Becleanul. Hilar! Altcuiva i se părea că ea s-ar fi născut mai degrabă la Târgu Neamț. Fără să fie diplomatic, răspunsul meu la chestiune este, îmi place să cred, unul echilibrat: poezia acestei generații înseamnă, în primul rând, poezia bucureșteană lunedistă, care a reușit să atragă de partea ei, asimilându-le și acomodându-le (nu fără inerente asperități) formule de expresie dintre cele mai diverse. De altfel, luat repede, nu găsesc un tânăr autor promițător al deceniului al nouălea care să nu fi trecut pe la Cenaclul de Luni.

Acolo s-a închegat spiritul cu totul particular și irepetabil al unei poezii care se visa (au spus-o mai mulți) "cea mai bună poezie din lume", acolo s-au trăit, în grupuri fluctuante, confruntările și emoțiile competiționale, acolo s-au încasat marile lovituri, culminând cu aceea a dizolvării lui; în fine, de acolo s-au revendicat elanurile nostalgice care au condus, în cazul unora dintre foștii membri, la reveniri spectaculoase, ani buni după fatidicul moment 1983. Titluri astăzi atașante, ca Ruleta rusească, Mutilarea artistului la tinerețe, Regele dimineții, Aerostate plângând, Nimic, Arta războiului și altele, despre care va fi vorba în secțiunea a treia a cărții, de aici vin: din recuperarea, malgré tout (în ciuda însingurării, în ciuda distanței, în ciuda vârstei, în ciuda slăbiciunilor fizice), a unui moment auroral, trăit cândva fără program, dar având o formidabilă coerență emoțională. E motivul pentru care, repet, ca unul care a citit în mai multe etape această poezie, n-am cum să mă limitez la reducțiile ei publicistice sau didactice și la etichetele, uneori îndreptățite, care i s-au atașat. Dincolo de biografism, de emoție cotidiană, de minimalism, de amplori baroce, de dispoziție ludică, de ironism, de autoreferențialitate, de livresc sau, pe celălalt versant, de conștiința abisală a unei crize (poate politică, poate individuală, poate stilistică), rămâne ceva inelucidabil, o sensibilitate profund particulară.

Neputând-o defini rapid, am încercat s-o descriu metodic. Și anume, printr-o investigație în trei pași, corespunzând celor trei secțiuni ale cărții. Cea dintâi, Marile speranțe, urmărește "ecosistemul" care a condus, începând cu mijlocul anilor '70, la cristalizarea unei atitudini literare comune în rândul, ca să zic așa, neofiților, la acea dată încă studenți, majoritatea (dar nu exclusiv) ai Literelor bucureștene. Un rol decisiv l-a avut, se înțelege, Cenaclul de Luni, singurul loc unde aceștia s-au putut produce constant, în deplină libertate și cu succes pe măsura așteptărilor lor. Nu e vorba însă de un monopol. Anticipându-l, dublându-l sau străduindu-se să-l continue, au existat și alte cenacluri favorabile acestor poeți in statu nascendi. În primul rând Amfiteatru, veritabil poligon de încercare pentru destui dintre cei care aveau să strălucească mai târziu sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu. Dar nu numai atât: având în spate o revistă, cei de la Amfiteatru au oferit, vreme de mai bine de un deceniu, un spațiu tipografic semnificativ tinerilor ca Mircea Cărtărescu, Ion Stratan sau Magda Cârneci, publicându-le poemele și recenziile, comentându-le primele cărți, întreținând, în general, o atmosferă binevoitoare (chiar dacă naiv-paternalistă), cu atât mai prețioasă, cu cât singulară. Spre comparație, cu toată statura lui de cronicar en titre, Nicolae Manolescu n-a reușit să le deschidă decât sporadic și cu mari dificultăți paginile mult mai prestigioasei Românii literare. Nu insist. Cazuistica e, cred, suficient de bogată.

Secțiunea a doua, Impactul cu realul, vine să dezamorseze o legendă: se știe, s-a scris de nenumărate ori despre agresivitatea campaniei antioptzeciste întreținute de Săptămâna, revista-fanion a capriciilor lui Eugen Barbu și, nu mai puțin, ale Securității comuniste. Cu documentele pe masă, adică recurgând la colecția hebdomadarului, amintirile "victimelor" se confirmă în bună măsură. Nu până la capăt, însă. În orice caz, comparația cu postdecembrista România Mare (care o moștenește) nu se susține. Departe de mine intenția de a-l disculpa pe Barbu. Trebuie admis totuși că, în cei zece ani cât i-a mitraliat pe lunediști, umorile lui s-au manifestat mai degrabă satiric decât veninos. Și că, analizate astăzi la rece, ele revelează o strategie subtilă de discreditare, cu pași laterali și cu tăceri uneori mai semnificative decât atacul direct.

În sfârșit, a treia parte a cărții, cea mai consistentă cantitativ, conține o serie de studii de caz pe care le-am grupat sub un titlu, sper, elocvent, din același regim militar: Situații tactice. Îmi fac datoria de a preciza de la bun început că nu e vorba de o selecție valorică și nici, cu atât mai puțin, de o dispunere ierarhică a autorilor. Numărul de pagini rezervat fiecăruia nu e, deci, un criteriu. După cum absențele (câte vor fi fiind) nu reprezintă o formă de a-mi camufla eventuale îndoieli estetice. M-am ocupat și de asta la locul cuvenit și la timpul cuvenit în cei peste zece ani cât am ținut cronică literară săptămânală. Nu e cazul, aici, să încurc borcanele. M-a interesat mai curând să reconstitui un ansamblu dinamic, nu un catalog. Într-un fel, exercițiul meu are ceva din acele historical reenactments în care oameni de azi reorchestrează, cu tot echipamentul de rigoare, bătălii de-acum câteva secole. În cazul de față, e vorba doar de patruzeci de ani, cât au trecut de la pragul convențional al debutului acestei generații. Scopul, repet, este acela de a reanima o sensibilitate de grup, la care fiecare dintre cei de aici contribuie cu date care-i sunt temperamental proprii. Pentru asta, e adevărat, aveam nevoie să descopăr câte o amprentă distinctă și o sumă de posibili lianți, prin intermediul cărora șirul de medalioane monografice să lase locul unei rețele de relații. În foarte puține cazuri, acestea mi s-au oferit de-a gata. De cele mai multe ori a fost nevoie să apelez la instrumente istorice și detectivistice (de care m-am folosit cu o satisfacție pe care n-are rost s-o ascund), cercetând memoriale necitite de nimeni, verificând în paginile revistelor data și mai ales semnificațiile câte unui debut uitat, colaționând amintiri la prima vedere lipsite de relevanță. Mi-a surâs, recunosc, și șansa. Așa se face că o parte dintre demonstrațiile de aici includ și documente până acum inedite, unele dintre ele revelatorii.

Trăgând linie și legând nodurile, a rezultat în final un model discret, care nu mai păstrează prea mult din precedentele aliniamente critice. Nu l-am detaliat în cuprins pentru a nu vicia inginerește ceea ce mi se pare că trebuie să rămână implicit. Menționez doar că e vorba mai degrabă de tendințe decât de categorii și că important e întregul: există, așadar, între cei paisprezece autori la care m-am oprit, nostalgici restitutivi (Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Romulus Bucur), autotelici (Florin Iaru, Ion Stratan), reactivi, citindu-se unii pe alții și adaptându-se din mers (Alexandru Mușina, Marta Petreu, Bogdan Ghiu), proactivi (Ion Mureșan, Ion Monoran, Viorel Padina), mitologizanți (Daniel Pișcu), wannabees (cazul-școală al Ilenei Zubașcu, împărtășit de mulți alții dintre marginalii acestei generații) și, în sfârșit, centrifugali (Mircea Cărtărescu, în Levantul). Asta, încă o dată, în raport cu poziția în contingent, nu cu realul, nu cu limbajul sau cu transcendența. Un ultim capitol, coloidal, privitor la dedicațiile pe care optzeciștii și le împart între ei cu larghețe, va clarifica, sunt sigur, această distribuție relativă în front.

*

În septembrie 2013 îmi susțineam, la Facultatea de Litere a Universității din București, teza de doctorat care stă la originea acestei cărți și a cărei secțiune finală conținea doar câteva dintre studiile de caz care alcătuiesc acum Situațiile tactice. Mă bucur că nu m-am grăbit s-o public atunci (așa cum îmi sugerase îndrumătorul lucrării, într-o ediție pe înțelesul celor care citesc a Istoriei sale): aș fi privat-o de câteva observații în lipsa cărora întregul ar fi fost debalansat. Țin să-i mulțumesc, deci, profesorului Nicolae Manolescu pentru minuția cu care mi-a parcurs lucrarea și pentru cuvintele calde pe care le-a scris despre ea. Sper ca această formă definitivă să-i amintească fidel perioada în care a condus Cenaclul de Luni. Le sunt recunoscător doamnei profesoare Ioana Pârvulescu, domnului profesor Ion Vartic și regretatului profesor Andrei Bodiu, ale căror sugestii și încurajări m-au făcut, atunci ca și acum, să mă simt critic literar. Nici mai mult, dar, vorba cuiva, nici mai puțin de atât.

Nu pot încheia fără un gând către echipa editurii Pandora M. Fără profesionalismul lor, fără generozitatea lui Bogdan-Alexandru Stănescu și fără grija fraternă a lui Alin Croitoru, cartea aceasta ar fi sfârșit acolo unde a început: în laptopul meu.

Să îți măsori puterile cu Moartea - Trenul spre Samarkand

 

Guzel Iahina
Trenul spre Samarkand
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din rusă de Luana Schidu

Citiți un fragment din această carte.

***
 
Să îți măsori puterile cu Moartea

Întâmplarea a făcut să citesc Trenul spre Samarkand la scurt timp după Confiteor, carte scrisă de Jaume Cabré și apărută în excelenta serie Anansi a editurii Pandora M. S-a dovedit o alegere bună pentru că cele două s-au completat reciproc într-un mod surprinzător și binevenit. Dacă în Confiteor personajul principal este preocupat printre altele de esența Răului, în Trenul spre Samarkand de la Humanitas este vorba despre Bine care se poate naște dintr-o conștiință prea încărcată, una care știe ce înseamnă să faci Rău. Putem fi buni sau răi la modul absolut? Compensează binele făcut, răul produs anterior? Sunt ispășirea și iertarea posibile? Acestea sunt întrebările pe care le ridică scriitoarea rusă fără a avea, însă, intenția sau pretenția de a ne da un răspuns tranșant și definitiv.

Subiectul cărții nu este unul ușor. Este vorba despre foametea din provinciile rusești de pe Volga din anii 1921-1922. Deși acțiunea romanului începe în octombrie 1923, pe drumul de la Kazan spre Turkmenistan, drum de patru mii de verste, personajele cărții și, implicit cititorii, se lovesc la fiecare pas de consecințele foametei. Poate mai puțin cunoscută decât foametea din Ucraina (Holodomor) din anii 1932-1933, foametea povolgă a ucis nu mai puțin de cinci milioane de suflete. Cauzele ei au fost multiple: războiul și revoluția rusă, rechizițiile nemiloase făcute de armata roșie, seceta îndelungată. Fenomenul a avut o asemenea amploare încât Lenin și scriitorul Maxim Gorki au lansat un apel de ajutor către Europa și Statele Unite. Mândria și ideologia au fost lăsate de o parte și vapoare cu alimente au fost primite de ruși de la americani. Chiar și așa, problema nu a avut o rezolvare rapidă pentru că era extrem de dificil de împărțit hrana. Trenurile rămâneau cu lunile pe șine din simplul motiv că nu mai avea cine să le conducă. Cei pricepuți muriseră în război sau fuseseră împușcați de bolșevici. În unele regiuni existau încă conflicte între partizani și armata roșie, unele trenuri erau prădate și hrana nu mai ajungea la destinație.

Ca în fiecare război, catastrofă sau conflict, principalele victime ale foametei au fost copiii. Mii de copii au rămas singuri, fie pentru că au fost abandonați, fie pentru că părinții le muriseră de foame sau în război. Mulți s-au organizat în bande, alții au fost culeși de autorități și duși în centre speciale, toți erau subnutriți, nespălați, zdrențuiți și plini de purici. Acești copii sunt, de fapt, în mod colectiv, unul dintre personajele principale din cartea lui Guzel Iahina. Pentru că, după cum spune Deev la un moment dat: "copiii sunt viața". Chiar dacă cititorul nu va reține numele real sau imaginat al multor dintre copii, poveștile lor cu siguranță îi vor rămâne întipărite în memorie. Eu îmi voi aminti cu siguranță de Senea-Ciuvașul și de păduchele care-l urmărește, mai ales că știu că este vorba despre un copil real care a avut nenorocul să se nască în acele vremuri crunte.

Cartea se construiește în jurul trenului care duce 500 de copii în Turkmenistan și a adulților care primesc această misiune. Deev și Belaria, comandantul și comisarul sunt două figuri puse cumva în antiteză la început. Forțați să colaboreze pentru binele copiilor și succesul misiunii, cei doi au experiențe de viață diferite și moduri de a rezolva lucrurile total opuse. Cu toate acestea, de-a lungul poveștii, Belaria devine pentru Deev, cel care călătorește prin Infern și încă mai speră că poate fi izbăvit, călăuză și sprijin. Belaria este o femeie dură, lipsită de sentimentalisme și care are experiența misiunilor și pierderilor anterioare. Deev are conștiința încărcată și caută ca odată cu copiii să se salveze și pe sine. Deev se luptă cu Moartea în încercarea de a-i smulge din gheare câți mai mulți copii.

Într-o lume care pare să-și fi pierdut busola și umanitatea, ce înseamnă să fii bun? Mai există oameni buni? Aceste întrebări și le pun cei doi pe parcursul cărții. Pentru Belaria să fii bun "nu înseamnă să promiți vrute și nevrute. Să suspini și să verși lacrimi pentru bieții bolnavi. (...) Să fii bun înseamnă să te gândești la toate. Și să previi totul. Ca să fii bun, trebuie să știi cum. Să știi să refuzi. Să strunești. Să pedepsești...". Bug, felcerul, mai speră încă într-o bunătate adevărată, curată, nepătată de păcatele vieții dinainte. Pentru Deev acest fel de bunătate este întruchiparea unui vis. Bunătatea din jurul lor, spune el, "este strâmbă și murdară, ca ghetele mânjite cu balegă. Și o fac cu mâinile murdare cei care au ucis și furat." Și aceștia sunt buni pentru că visează încă la bunătatea aceea curată, ideală și fără pată. Bunătatea aceasta pătată le apare în drum atunci când pare a nu mai exista nici o speranță și este întruchipată de un comandant cekist sau de către un partizan aprig și nemilos în lupta cu soldații armatei roșii. Bunătatea aceasta care caută să răscumpere păcate grele, salvează vieți de copii nevinovați.

Deși pe alocuri puțin prea romanțată, cartea aceasta are puterea de a atinge profund cititorul. Poate pentru că este vorba despre copii, poate pentru că Iahina știe să nu-și judece personajele, poate pentru că pur și simplu are talent și știe să ne spună și transpună în poveste. Mereu am considerat că literatura are această putere: de a face cititorul obișnuit să înțeleagă dimensiunile uneori monstruoase ale unor evenimente tratate sec în cărțile de istorie. În cartea Iahinei copiii din fotografiile epocii prind viață, râd, au porecle, speranțe și povești care-i individualizează și îi fac să nu mai fie numere ci destine, vieți trăite. Poreclele lor - pe unele Iahina le-a descoperit în arhive - vorbesc despre experiența de viață și sufletul copilului. Există, de exemplu, porecle ca Maraton - cel care căuta prin stații monede căzute de la călători, Mormântar - cel care se hrănea din pomenile lăsate de oameni pe morminte sau Lingurar - cel care supraviețuia cântând din linguri cioplite de propria-i mână.

Și spune Iahina atât de frumos că acești copii aveau un singur lucru: limba. "Ea era bogăția lor, patria și memoria lor." O limbă pe care și-o construiau singuri, un univers din care adulții erau excluși. Limba nu putea fi pierdută, furată și nici nu se tocea sau zdrențuia ca hainele. Limba se îmbogățea mereu și nu-și trăda stăpânul. Copiii făceau versuri, jocuri de cuvinte, își dădeau porecle, creau ritualuri și superstiții pentru cel mai mărunt gest.

Ce-i pot reproșa acestei cărți? Poate faptul că autoarea este un pic prea blândă cu bolșevicii. Pentru că așa cum dă chip și suflet victimelor, așa dă chip și suflet și călăilor. Dar este de înțeles având în vedere că Rusia nu s-a desprins încă de istoria ideologizată și probabil că nici nu o va face prea curând. Iahina, ea însăși urmașa unuia dintre copiii salvați de foamete, speră doar că prin fiecare poveste va putea să scoată măcar un pic din stalinismul din oameni.

Dincolo de toate aceste gânduri iscate de această carte, este cert că trăim într-o lume care a uitat ce înseamnă foametea. Și nici măcar nu înțelegem cât suntem de norocoși. Nu știm ce înseamnă să mănânci iarbă și troscot sau chiftele de pământ. Nu știm ce înseamnă alimentele surogat. Nu știm cum este să-ți mănânci păduchii sau un membru al familiei. Nu știm cum doare foamea, cum poate ea să omoare. De aceea Amélie Nothomb poate scrie: "Cunosc multe feluri de foame: foamea de ciocolată, foamea de scris, foamea de viață. Foamea e cel mai bun lucru care există." Este și suntem norocoși. Și e bine să citim pentru a învăța să prețuim (și) asta.

Formăm testudo. După...

Între apolinic și dionisiac - Ia o piersică. Memoriile unui chef

 

David Chang cu Gabe Ulla
Ia o piersică. Memoriile unui chef
Editura Publica, 2021
 traducere din engleză de Paul Slayer Grigoriu
 

Citiți un fragment din această carte.

***
Între apolinic și dionisiac - Ia o piersică. Memoriile unui chef

Editura Publica ne propune în Colecția Narator volumul de memorii al chef-ului David Chang. Poate mai puțin cunoscut la noi, David Chang este celebru în lumea anglo-saxonă pentru conceptul său original de restaurant, rețeta de ramen, emisiunile de pe Netflix (Ugly Delicious) și temperamentul său exploziv. Chef-ul cu origini coreene povestește în Ia o piersică despre viața în bucătăriile de lux new yorkeze, despre provocările deschiderii unui nou restaurant, dar mai ales, despre cum să-ți cauți și să îți găsești locul în lume. De aceea cartea aceasta nu este dedicată doar celor care își doresc o carieră în domeniul culinar, ci tuturor celor care de-a lungul anilor nu s-au potrivit într-un loc anume, nu s-au integrat și adaptat din cauza modului lor diferit de a vedea lumea.

Mâncarea și restaurantele asiatice au devenit o obișnuință pentru cei mai mulți oameni, din colțuri diferite ale lumii. Pe vremea când David Chang și-a început ucenicia ca bucătar, ramenul și restul preparatelor cu specific asiatic lipseau de pe piața americană. Lipseau, de asemenea, restaurantele mai puțin scorțoase și cu o aplecare spre experimental. Chef-ul în devenire și-a dat seama la timp că bucătăria clasică nu este pentru el așa încât a riscat și a creat Momofuku. În câțiva ani s-a extins, creând o rețea apreciată de restaurante cu specific asiatic care include Momofuku Noodle Bar, Momofuku Ssäm Bar în Statele Unite, dar și Momofuku Seiōbo în Australia și Momofuku Noodle Bar în Toronto, Canada. Inspirația și-a găsit-o în street food-ul asiatic pe care l-a îmbinat fericit cu cerințele consumatorului american. Au fost ani de experimente, eșecuri și ridicări din propria cenușă. Chang recunoaște că a avut și o doză incredibilă de noroc, ceea ce merită apreciat pentru că reprezintă o raritate printre declarațiile oamenilor de succes.

De-a lungul cărții, David Chang nu mi-a devenit simpatic. I-am citit memoriile cu interes și curiozitate, dar cred că dacă aș fi avut ocazia să mă întâlnesc cu omul Chang nu mi-ar fi plăcut. De altfel, recunoaște că de-a lungul anilor a fost extrem de nesuferit și indiferent la nevoile celorlalți, că a trăit de multe ori la limită și că s-a purtat absolut oribil cu angajații și clienții săi. Personalitatea sa nu este una dintre cele mai simpatice probabil din cauza bipolarității de care suferă și care-l poartă emoțional dintr-o extremă în cealaltă. Se mai adaugă la acest aspect și faptul că are origini coreene, o minoritate care este considerată de multe ori "adiacentă albilor". După cum el însuși declară: "Am crescut străduindu-mă al naibii de tare să mă integrez în societatea albă." Situat între două lumi, este ceea ce numește el un "twinkie", adică galben pe dinafară, alb pe dinăuntru... și pentru o lungă perioadă de timp a avut și un munte de frustrări din această cauză.

Ceea ce nu i se poate nega lui Chang este pasiunea pentru bucătărie și inovație. Pentru el, bucătăria este o artă care se naște din îmbinarea ordinii, frumuseții, adevărului și perfecțiunii cu imprevizibilul și extazul dionisiac. Și exemplifică această filozofie printr-o povestire din restaurantul Seiōbo unde după rutina clasică a felurilor de mâncare urma o surpriză exact în momentul în care clienții cereau nota. Li se serveau bucăți rupte cu cleștele dintr-un umăr de porc care se frăgezise șu rumenise în fața lor pe durata întregii mese. Bucătarul recomanda să fie mâncate cu mâna.

Cartea lui Chang mi-a mai exemplificat și ce poate face un coach adevărat. Mi-am dat seama cât de ușor și greșit este folosit acest termen la noi și cât de facilă, stupidă sau inutilă poate părea această meserie când cei care o practică nu au experiență reală în lumea afacerilor. Coach-ul lui Chang a fost Marshall Goldsmith care se situează între primii 10 experți din lume în leadership și coaching pentru schimbarea atitudinii în afaceri. Ce aveau să facă împreună? "O să te privesc cum înghiți la boluri de căcat tot timpul pe care îl vom petrece împreună", i-a spus Goldsmith într-una dintre primele lor întâlniri. Ce înseamnă exact asta vă las să descoperiți singuri. Oricum, paginile din carte legate de perioada în care l-a ajutat pe David Chang mi s-au părut excelente.

În concluzie, Ia o piersică este una dintre cele mai sincere mărturii ale unui antreprenor de succes. Singurul meu regret este faptul că nu am avut ocazia să-i și gust preparatele și că unele dintre ingredientele sau produsele finite despre care vorbește în carte îmi sunt cvasi-necunoscute (încă, sper). Cartea aceasta mi-a întărit convingerea că bucătăria și implicit mâncarea sunt printre cei mai importanți ambasadori și că dialogul între culturi diferite se poate duce cu succes și prin intermediul lor.

Despre oameni și pescăruși - Pescărușul de la geam

 

Veronica D. Niculescu
Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib
Editura Polirom, 2021

Citiți un fragment din această carte.

***** 
 
Despre oameni și pescăruși

 Sunt cărți care ne iau cu ele și ne poartă departe de realitatea căreia îi aparținem, în lumi fantastice sau cât se poate de reale, dar complet diferite de cea în care trăim. Căutăm lectura, uneori, tocmai pentru că ne permite să evadăm, din lume și din noi, și să ne mutăm, confortabil, pentru câteva ore pe zi, în contururile altor spații și în substanța de trăiri și de gânduri a altor ființe. Dar sunt și cărți care ne atrag tocmai pentru că ne deschid ferestre spre lumea familiară, de care, fiind atât de aproape, uităm de foarte multe ori. Sunt scrise de oameni care ne iau de mână și ne spun povești despre viața care nu este în altă parte, ci se petrece chiar sub ochii noștri. O asemenea scriitoare este Veronica D. Niculescu, iar cartea care ne aduce atât de aproape de imediatul pe care îl ignorăm de multe ori este Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib, apărută la Editura Polirom în 2021.

Având în centrul său figura unui pescăruș cu o aripă ciufulită, cartea este construită prin aglomerarea detaliilor care descriu existența unei păsări a cărei prezență în București nu mai uimește pe nimeni. Între privitor și pasărea privită este o fereastră, o suprafață care delimitează două lumi, dar care le permite, în același timp, și să se observe discret, de la cea mai mică distanță posibilă. De o parte a ferestrei, cea interioară, este o femeie care iubește păsările și are atenția antrenată să perceapă și cele mai fine schimbări din comportamentul lor. Pentru ea, privitul păsărilor nu este doar un hobby, ci este un act ce poartă încărcătura întâlnirii cu un miracol: Nu mai țin minte exact ziua când a venit el prima oară aici și s-a așezat pe pervaz, știu doar că atunci, la început, mi se tăia răsuflarea, nici nu mișcam. Văzut de aproape, un pescăruș e o mașinărie cu detalii incredibile. Exercițiul apropierii de această creatură minunată este zilnic, iar fiecare consemnare din jurnal aduce o nuanță în plus în conturarea unui personaj a cărui existență este unică, nu prin ceea ce este în mod obiectiv, ci prin felul în care se reflectă el în ochii celuilalt. Grégoire, căci așa își numește autoarea personajul principal, dobândește individualitate prin tot ceea ce face: vorbește, ia atitudini diferite, cere, respinge, spune (...) uneori măcăne ca o rață, având, de la început, mai multe fațete: prietenul meu cu defect, cel mai mare din stol, viteazul, bătăiosul, rățușcul.

Dar cea care îl privește pe Grégoire nu este doar o împătimită după viața păsărilor, ci și o scriitoare, un om căruia îi place să creeze povești și să le dea mai departe. Miile de fotografii și observațiile succinte din carnete, făcute de-a lungul mai multor ani, se cer transformate într-o istorisire în primăvara lui 2021. Începutul nu este însă deloc simplu, atât din cauza neliniștii legate de tonul pe care ar trebui să îl aibă relatarea - Dacă m-aș hotărî să o scriu, cum aș face? - cât și din cauza temerii că finalul poveștii nu depinde deloc de cea care o scrie - Și dacă m-aș hotărî să o scriu, notând pur și simplu zilnic ceea ce văd, mult mai atentă, mult mai detaliat ca înainte, și apoi, într-o zi, totul s-ar frânge? Din chiar primele pagini ale cărții, înțelegem că miza autoarei nu e aceea de a transcrie pur și simplu realitatea, ci de a extrage din ea elementul care o face unică, iar acela este nu frumusețea excepțională, ci fragilitatea, sentimentul că tot ceea ce vede acum poate să dispară peste o secundă. Acest sentiment este acutizat de contextul pandemic, care îi ține pe oameni departe unii de alții, le ascunde zâmbetele în spatele unor măști și le scoate viețile de pe traiectoria cunoscută. Citită prin filtrul acestei experiențe, scrisul cărții despre Grégoire și ai lui este are efectul unei meditații care o face pe autoare mai atentă la momentul prezent: Dar aceste întrebări n-au loc în viața unei păsări. Pasărea se așază și-și trăiește viața, clipă cu clipă, și face în fiecare zi ceea ce trebuie făcut. Atât. Poate că așa ar trebui să încerc să cresc și eu cartea asta. Cum trăiește o pasăre, cum își crește ea puii - tot așa să scriu și eu la cartea cu păsări. Deși urmărește pescărușii de câțiva ani, Veronica D. Niculescu le scrie povestea abia atunci când conștientizează că tot ce o înconjoară se poate schimba într-o clipă. Este ceea ce profesorul Scott Slovic, fondatorul ASLE (Association for the Study of Literature and Environment) numea, în mai 2020, simțul acut al unei vulnerabilități universale, când vorbea despre COVID mind, un tipar nou în limitele căruia funcționează mentalul colectiv afectat de pandemie. Confruntată cu o criză majoră, mintea umană percepe dureros ideea că realitatea pe care o credea imuabilă este, de fapt, atât de ușor de distrus. Într-o lume aflată în pericolul de a dispărea, existența pescărușilor, care se desfășoară la fel ca în fiecare an, fără să fie afectată de criza globală, îi dă scriitoarei sentimentul stabilității și speranța că viața va continua, pentru că va găsi mereu resursele necesare adaptării la schimbare.

De partea cealaltă a ferestrei, pe pervaz, pe acoperișul din fața blocului, pe crengile unui arbore sau într-un loc ascuns ochilor curioși ai omului, se află Grégoire și toți ai lui, atât de specialii pescăruși pe care aripile nu-i poartă peste valuri, ci peste acoperișurile orașului. Un pescăruș cu picioare galbene (Larus michahellis), cu un corp complet alb, cel mai alb, albul de zăpadă, imaculat, (...) cu aripi gri cu vârfuri negre, Grégoire este un personaj pe care privirea fascinată de păsări a scriitoarei îl decupează din stolul ce trăiește în imediata sa apropiere. Ochii ei îl individualizează și rețin, pentru cititor, extraordinara sa expresivitate: poate să aibă o figură drăgălașă și galeșă sau poate să pară încruntat, un luptător sângeros; poate să fie înalt și suplu, privind curios în depărtare cu gâtul lungit, sau poate să fie o pasăre dodoloață, cuibărită și pierdută în vise. Curiozității mereu reînnoite a celei care descoperă tot alte ipostaze ale personajului principal, acesta din urmă îi răspunde imediat, venind chemat parcă de gândul nerostit: Chiar când mă pregăteam să deschid o fotografie bună cu Grégoire, ca să îl descriu cât mai precis, și nu din amintire, s-a auzit bufnitura familiară și m-am trezit cu el pe pervaz. Mă uit la el fără să mă ridic din scaun, mă aplec doar un pic și iată-l, între cele două perdele, între un arbore de jad și o gloxinie care abia face primul boboc. Separate de geam, lumea omului și cea a păsării se întâlnesc și se reorganizează într-un tot armonios, în care își potențează una alteia frumusețea. Grégoire pare că pozează, găsind locul care îi pune cel mai bine în evidență înfățișarea, creând echilibrul între mineralul "încărcat" cultural - arborele de jad - și vegetalul adaptat perfect la viețuirea în limitele pe care i le trasează umanul - gloxinia din ghiveci. În asemenea momente, de liniște absolută, pasărea însăși pare dornică să descopere lumea de dincolo de perdea, astfel încât rolurile privitor-privit se inversează. Iar dacă geamul este din întâmplare deschis, atunci aceasta nu poate fi decât o invitație de a intra, pe care pescărușul o primește cu multă curiozitate: Retrasă în cameră, lăsând geamul așa cum era, larg deschis, l-am privit. Iar el s-a uitat un pic la mine și-n încăpere, așa cum face adesea, apoi a pornit către fereastra deschisă. S-a oprit acolo, dincolo de prag, și a privit înăuntru, la mine și la cameră, de data asta fără niciun geam între noi. (...) Am stat o vreme așa, neclintiți, față în față, cam la un metru distanță. Am știut că dacă aș face un pas înapoi, el ar face un pas înainte. Cel mai interesant moment în care cel privit devine el însuși observator este acela în care întâlnirea se produce în timp ce autoarea scrie, adică este ea însăși absorbită de o altă lume, realitatea păstrându-i doar conturul, în timp ce substanța ei se toarnă deja în alte tipare. E atâta liniște atunci înăuntru și în afară, încât fiecare se poate cuibări în propriul vis, știindu-l, totuși, foarte aproape pe celălalt: Acum a terminat cu ciugulitul și s-a mutat mai aproape, în primul ochi de geam - totu-i bine, totul e bine. Trupul lui lung se strânge, relaxat și molatic, capul coboară treptat și se apropie de piept, ochii se închid, acoperiți de pleoapa inferioară, și în curând se mai aude doar câte-un icnet, un suflu care răzbate din visul pescărușului până aici.

În afară de a veni pe pervaz, Grégoire face tot felul de alte lucruri care ajută la conturarea portretului său în manieră dinamică: își construiește cuibul, alungă ciorile care vor să i-l strice, clocește și are grijă de pui alături de Fiona, perechea lui, iar într-un an este chiar este nevoit să își crească puii singur, din pricina unui accident suferit de perechea sa. Dar toate acestea ocupă un loc secund în raport cu abilitatea lui de a zbura, pentru că zborul său este, pentru ființa umană, un exemplu de libertate câștigată în momentul confruntării celei mai mari temeri, aceea de a se prăbuși. De aceea, observarea pescărușului ce își începe zborul îi provoacă scriitoarei o trăire aparte: Momentul în care se desprinde de pervaz și-și dă drumul în aer mă tulbură mereu. Pentru o fracțiune de secundă, trupul i se prăbușește. Apoi, grație aripilor care lopătează puternic, se redresează, se înalță - devine ușor. Peste un timp, pescărușul poate să nu dea din aripi deloc, e una cu aerul, s-a contopit cu curentul care îl poartă departe. Dar acolo, în clipa desprinderii, există un început de prăbușire care mi-este, cumva, bizar de cunoscut - cunosc spaima din el, din cădere - și care mi-l apropie foarte mult. Fragmente ample din carte surprind numeroasele exerciții de zbor ale puilor, la început scurte și stângace, apoi din ce în ce mai ample și mai curajoase. Această etapă, una dintre cele mai interesante din viața pescărușilor urbani, o fascinează pe scriitoarea care vede în cheie simbolică desprinderea de cuib, raportând-o la copilăria sa, dându-i voie propriei voci să își spună povestea: Fiecare plecare a părinților arată în ochii omului ca o despărțire plină de jale; îmi amintește de zilele din copilăria mea, când îmi urmăream mama pe fereastră atunci când pleca la piață; privind-o din spate, cu rochia ei albastră, cu cocul ei înalt, cum se îndepărtează și cum dispare înfricoșător pe aleea înverzită dintre blocuri, mă cuprindea spaima că voi rămâne pentru totdeauna singură aici. Digresiunea se încheie însă rapid, cu reintrarea în rolul de privitor, care asigură obiectivitatea relatării: Dar îmi dau seama că greșesc, îi înzestrez fără voia mea cu sentimente cel mai probabil străine păsărilor, folosesc cuvinte care descriu stări omenești. De altfel, pe parcursul cărții sunt puține momentele în care intervine, atât de evident, tonul subiectiv al scriitoarei. De cele mai multe ori, povestea este spusă de vocea umană care știe să pună între ea și realitatea despre care vorbește o suprafață de sticlă ce dă senzația de apropiere, dar și separă foarte bine cele două puncte de vedere. De aceea, autoarea nici nu își propune ca prin notațiile din jurnal să găsească un echivalent în plan uman a tot ceea ce observă la păsări. Ea doar consemnează, cu multă empatie, curiozitate și extraordinară bucurie întâmplările prin care trec niște ființe care trăiesc atât de aproape de ea. De altfel, limbajul uman articulat, mai ales în varianta sa scrisă, pare să nici nu dispună de suficiente instrumente care să permită găsirea unor echivalențe reale: Nu știu cum aș putea să transpun în scris sunetele pe care le scoate. Mă tem că, odată scrise, ca niște cuvinte, ele s-ar duce într-o direcție greșită, ar deraia de la sensul lor originar, cuprinzător și precis, și-ar căpăta un altul, mult mai limitat și mai rigid decât cel adevărat.

În lumea păsărilor nu este însă numai liniște, iar textul dobândește autenticitate și ritm prin secvențe marcate de pericolele și prin momente pline de tensiune. Ieșirea puilor din ouă, lipsa de experiență a părinților, amenințarea reprezentată de apropierea unei păsări străine, ninsorile puternice după ce primăvara părea să se fi instalat sau zilele fierbinți de vară conturează tabloul câtorva dintre greutățile cu care se confruntă pescărușii. Dar ele fac parte, până la urmă, din firescul lumii vii. Problemele cele mai mari apar atunci când păsările ajung situații dificile generate de faptul că mediul în care trăiesc ei este unul urban, puternic modificat de intervenția antropică. Cuibul lor este pe un acoperiș, nu pe o plajă, iar asta înseamnă, pe de o parte, că în orice moment se pot trezi față în față cu oamenii care își întrețin casa, pe de altă parte, că trebuie ca puii să învețe de foarte devreme care sunt limitele spațiului lor, căci dincolo de ele nu-i așteaptă, primitoare, marea, ci un hău în care pot cădea. Punctul culminant al cărții este, de altfel, momentul în care unul din pui se aventurează, prea curând, dincolo de marginile lumii cunoscute. Acela este fragmentul în care și textul își schimbă consistența, descrierile cu aglomerări de detalii fiind înlocuite de un dialog ce întrerupe brusc curgerea lină a poveștii. Vocea privitoarei este aici, mai mult ca oriunde în altă parte din carte, vocea agitată a păsărilor care își caută îngrijorate puiul. E un moment în care omul nu există doar ca să privească și să spună o poveste, ci ca să găsească el, cu instrumentele sale, o soluție într-un moment dificil, înțelegând că orașul poate fi o capcană pentru păsări și oameni deopotrivă.

Schimbările de ritm sunt permanente în carte, pentru că în cuib nicio zi nu este la fel ca precedenta. Pericolele vin și pleacă, dar cheful de joacă este nesfârșit, iar observarea spiritului ludic al puilor creează secvențe memorabile: Unul dintre cele mai surprinzătoare lucruri la puii de pescăruș este cât de mult le place să se joace. Cam după prima lună de viață, când încep să țopăie și să se pregătească de zbor și spațiul în care sunt nevoită să rămână le devine la un moment dat prea strâmt, se reped cu ciocul spre orice poate fi jucărie (sau pradă), pietricele ieșite din comun sau banale, bețe, orice găsesc. Pentru micile păsări, obiectele colorate par să fie cele mai interesante. În timp, părinții le-au adus o mulțime de jucării: o brichetă gălbuie, trei verzi, una roșie, o sticlă albastră de plastic, o sticlă albă cu dop galben, un dop turcoaz. Pentru că și sunetele îi atrag, pe acoperiș există și o tijă de sudură, adusă probabil de pe șantierul din apropiere: apucată în cioc și lăsată să cadă, scoate un clinchet irezistibil pentru pui, care pot repeta asta la nesfârșit, când își amintesc de existența bețigașului muzical. Lumea pe care oamenii au umplut-o cu tot felul de resturi este, privită prin ochii jucăuși ai celor mici, un spațiu în care grijile nu pot pătrunde. Scriitoarea se îndepărtează însă discret de perspectiva lor, atunci când printre "jucării" apare un alt obiect interesant: o cochilie de melc, melc marin!, adusă de Grégoire sau Fiona, de pe vreun pervaz, din vreun ghiveci unde decora vreo orhidee sau ținea de urât vreunei mușcate. Cochilia asta, albită de timp, de ploi și de soare, a apărut acum două, trei zile și s-a alăturat brichetelor verzi. De-ar putea pescărușii să aplece urechea și să asculte marea prin ea! Pentru pescăruși, cochilia e o surpriză ce le sporește bucuria jocului, pentru om, e un obiect luat din natură și transformat în accesoriu, din dorința de a păstra ceva din farmecul locului căruia i-a aparținut. Nostalgia din finalul fragmentului subliniază contrastul puternic dintre spațiul originar al pescărușilor - marea, și locul atât de diferit în care au ajuns să trăiască - orașul. În subtext, se conturează, deloc didactic sau moralizator, mesajul ecologic al cărții - oamenii au modificat atât de mult mediul, iar între elementele ce cândva aparțineau aceleiași lumi (cum sunt pescărușul și cochilia de melc) au apărut falii atât de mari, încât reîntâlnirea lor întâmplătoare este privită ca un fapt excepțional. Dacă și păsările ar putea auzi marea prin cochilie, atunci ar fi, măcar simbolic, mai aproape de spațiul pe care n-ar fi trebuit să-l părăsească niciodată.

Începute în 28 ianuarie 2021, aventurile lui Grégoire se încheie în 23 iunie, nu înainte ca scriitoarea și pescărușul să se mai privească o dată ochi în ochi. Deși unul zboară, iar celălalt rămâne pe pământ, deși între ei distanțele vor fi o vreme tot mai mari, amândoi știu că, dacă există un timp al plecării, există și unul al regăsirii, iar atunci povestea poate reîncepe. Apa mare, strălucitoare și plină de pești spre care pornesc pescărușii în final e viața însăși, din care fac parte, în egală măsură, bucuriile și spaimele, oamenii și păsările. Cartea Veronicăi D. Niculescu e un extraordinar exercițiu de reașezare a omului în lume, alături de ființe care nu-i sunt cu nimic mai prejos.

Bestiarul unei lumi în tranziție - Povești misterioase cu femei și alte vietăți

 

Ioana Drăgan
Povești misterioase cu femei și alte vietăți
Editura Litera, 2022

Citiți un fragment din această carte

***** 
Bestiarul unei lumi în tranziție
 de Catrinel Popa

Încă de la debutul său editorial în tulburii ani '90 cu volumul Vietăți și femei (Cartea Românească și Asociația Scriitorilor din București, 1997), proza Ioanei Drăgan a adus în peisajul literar românesc un suflu de prospețime care nu putea să treacă neobservat. Cartea a stârnit deopotrivă interesul publicului și al criticii (dovadă că a fost răsplătită în anul următor cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), s-a bucurat de o receptare favorabilă în presa culturală a momentului, a reușit, pe scurt, să impună o prozatoare de primă mână pe scena literară postdecembristă.

Naturalețea și firescul vocilor narative antrenate parcă într-o competiție dialogică, polifonia, alternarea unghiurilor de vedere și a perspectivei temporale au fost atuuri remarcate în majoritatea cronicilor de întâmpinare consacrate acestui volum de debut. Toate acestea au întreținut așteptări mari legate de un viitor roman al autoarei (nu mai este de mult un secret pentru nimeni că în literatura noastră prejudecata genurilor "majore" e una dintre cele mai rezistente). Romanul cu pricina a venit să confirme așteptările, însă nu chiar imediat, ci la mai bine de un deceniu distanță, în anul 2009, mai exact. Atunci a ieșit de sub tipar Mafalda, cartea cu titlu vrăjitoresc, la care Ioana Drăgan ține cel mai mult din tot ce a scris, după propria-i mărturisire. Dincolo de săgețile țintite către realitatea factuală, politică și socială, sumar deghizată ficțional, microromanul are meritul de a împleti, cu destulă măiestrie, notația realistă și fantasticul banalității, într-un "montaj" prefigurat până la un punct de precedentul volum de proză, Poveștile Monei (1999), care se vede că pregătea deja, discret, trecerea de la proza scurtă la roman. În fine, în cel mai recent volum al său, Gripa. O poveste de Crăciun (Tracus Arte, 2021), Ioana Drăgan rescrie în cheie ludic-ironică un venerabil scenariu biblic. Adusă la zi prin numeroase referințe la contextul pandemic actual, noua versiune a istoriei despre Adam și Eva lasă loc - în pofida necruțătoarei ironii, împinsă adesea până la absurd - și pentru un vag licăr de speranță.

În ceea ce privește volumul de față, Povești misterioase cu femei și alte vietăți, trebuie să remarc din capul locului faptul că - așa cum îi stă bine unei antologii - probează ceea ce socotesc a fi principala virtute a scrisului Ioanei Drăgan: capacitatea de a clătina mai multe seturi de prejudecăți, unele dintre ele foarte adânc înrădăcinate în mentalul nostru colectiv, de la acelea care țin de panopticumul realității sociale și politice (pe scurt, de blestemul "eternei" tranziții) până la stereotipuri de gen sau preconcepții cu privire la ierarhizarea speciilor literare. În plus, e notabil că scriitoarea face acest lucru fără ostentație, cu o aristocratică detașare, semn nu doar al maturității artistice, ci și al unei lucidități exersate metodic și nu fără o anume cruzime.

Ne uimesc, pe de altă parte, varietatea și minuțiozitatea descrierilor - multe dintre ele par a fi desprinse dintr-un bestiar inedit, putând fi citite, la rigoare, chiar ca miniaturale poeme în proză. Și nu în ultimul rând ne reține atenția subtilitatea mecanismelor prin care între aceste vietăți, vulnerabile și fragile, înfricoșătoare sau repulsive, miniaturale sau gigantice, și personajele antropomorfe (în special cele feminine) sunt trasate corespondențe misterioase.

Mai multe povestiri dintre cele incluse în cartea de față ar putea fi citate drept argument în această privință (mă gândesc, de pildă, la Broasca, un text incredibil de actual și în egală măsură tulburător prin nonșalanța cu care pune în scenă spectacolul horror al unor deviații psihocomportamentale, explorând implicit chiar limitele umanului). În alt text, descrierea unei râme aterizate - prin jocul perfid al hazardului - într-o farfurie cu salată devine pentru personaje motiv de ceartă conjugală, iar pentru autoare, un pretext bine-venit, destinat să declanșeze o înșiruire aiuritoare de detalii colorate și insolite: "Râma era acolo, foarte grasă, foarte roșie, foarte lungă, fremătătoare, vie, cu striați alburii care se rostogoleau și se încolăceau pe frunzele de salată, lascivă și lipicioasă. Își plimba trupul rotund, contorsionându-se voluptuoasă în mătasea verde și umedă, pentru ca apoi să se întindă când lent, când brusc și să rămână în fine lungită și imobilă în așteptarea noilor și nesfârșitelor plăceri ale unduirii, oglindindu-se în luciul furculiței." Trebuie să recunoaștem că nu de puține ori aura de mister ce învăluie lumea acestor povestiri este sporită tocmai prin acumularea de detalii aparent indiferente în faldurile descrierilor, prin inventarierea minuțioasă (maniacală chiar) a caracteristicilor unor vietăți privite parcă prin lentila microscopului. Pe scurt, prin intervenția privirii analogice, în măsură să surprindă caracterul similar (și în consecință interșanjabil) al caracteristicilor indivizilor umani sau nu. Dacă cititorul se lasă în cele din urmă contaminat de "farmecul trist" (pentru a împrumuta formula lui Geo Vasile) al acestui bestiar inedit, faptul se datorează în primul rând împrejurării că este provocat fără menajamente să își asume latura animalică a firii noastre.

O mențiune aparte merită, în final, povestirea Istoria din vis, un text ce vine parcă să confirme mai vechea observație a lui Italo Calvino, cel care, reflectând la dificultatea de a prinde în plasa ficțiunii evenimente trecute, mărturisea că, amintindu-și de obicei prea multe episoade simultan, era tentat, de fiecare dată, să-și înconjoare povestirea de nenumărate altele pe care le-ar fi putut spune, le spusese deja cândva sau urma poate să le istorisească într-un viitor ipotetic. În mod similar, Istoria din vis amalgamează ițele mai multor trecuturi, personale sau colective, părând să avertizeze, implicit, că într-o lume cu simțul responsabilității atrofiat, trecutul așa-cum-a-fost nu mai poate fi resuscitat, însă minciunile despre el continuă să ne bântuie, aidoma fantomelor unor vietăți buimace. Căci mare parte dintre entitățile ce populează poveștile misterioase ale Ioanei Drăgan sunt, în fond, prizoniere ale unei lumi dezvrăjite și debusolate, o lume aflată în perpetuă tranziție și care - deși și-a pierdut toate reperele - mai păstrează o mică, dar dătătoare de sens speranță: aceea de a și le recâștiga.

Cuvânt înainte

de Ioana Drăgan

Public această antologie de proză cu un sentiment amestecat de încredere și îndoială.

Încredere deplină în cititori și speranță, totodată că aceste proze de tinerețe publicate împreună nu numai că vor avea parte de receptare într-un context mult mai bun și mai ofertant pentru proza românească decât cea avută în momentul apariției inițiale, ci și că vor cuceri categorii noi de lectori.

Dar și cu o oarecare strângere de inimă, de îndoială că poate că nu a venit încă timpul să public o antologie. Care, pentru mine, e într-un fel sinonimă cu clasicizarea, cu trecerea inevitabilă la o altă vârstă, una mai înaintată cu siguranță, în cel mai fericit caz, cea a consacrării. Oricât de flatantă ar fi postura aceasta, cine nu și-ar mai dori să fie din nou la început de drum? Ca tânără speranță care are tot viitorul (prozei) în față?
Astfel am fost privită la debutul cu Vietăți și femei, la sfârșitul anilor '90, un volum de schițe și povestiri, pe care îl consider norocos, beneficiind de o primire critică foarte bună, și care m-a încurajat să continui în a scrie de-atunci și până astăzi proză.

Au vorbit și au scris cronici despre prima mea carte o serie de mari critici literari, de la regretații Laurențiu Ulici și Corneliu Regman până la Gabriel Dimisianu, alături de cronicari și reprezentanți ai generației '90, care m-au inclus și pe mine în lista scriitorilor încă tineri în anii aceia, care propuneau un nou realism. Mi-aduc aminte, mărturisesc, cu plăcere și astăzi de mirarea unora dintre scriitori, pe care i-am surprins stilistic și care mi-au spus că scriu ca un bărbat. Alții au remarcat oralitatea și stilul indirect liber și m-au sfătuit să persist în această direcție. Le sunt recunoscătoare și astăzi pentru că au văzut atunci, mai clar decât am făcut-o eu, probabil, zona cea mai solidă a narațiunilor mele care se construiesc toate din voci și gânduri întrepătrunse.

Poveștile Monei a fost o carte de mari ambiții, scrisă și publicată repede după debut, cu scopul de a demonstra și confirma celor care au crezut în mine că nu s-au înșelat. O eroină ipostaziată pe parcursul a trei vârste diferite, trei nuvele ample care pot fi citite și ca un roman în trei părți, o realitate românească recognoscibilă și o galerie de personaje marginale aduse în prim-plan au fost ingredientele volumului, care a dispărut destul de repede din librării, a fost bine primit de critică și a repurtat niște premii acordate de reviste literare. Privind în urmă, cartea a apărut într-un moment mai puțin prielnic pentru proza contemporană: la cumpăna dintre generații, în plină criză a cărții, într-un context literar și editorial inedit, când editurile mici începuseră să fie complet ocultate de câteva grupuri editoriale puternice, cu marketing agresiv, care au reușit să impună un alt canon și o nouă galerie de scriitori.

Nu mi-a plăcut în anii aceia că unii dintre scriitori și critici au încercat să mă identifice cu personajul feminin. Tu ești Mona? - era cumva pe buzele multora o întrebare care mă stupefia și care continuă să mă facă să zâmbesc, cu gândul la cât de comod și facil este să crezi că dacă o autoare e femeie și scrie despre femei, scrie de fapt despre sine. Enervată de discuțiile inutile, din punctul meu de vedere, în jurul conceptului de proză feminină, mi-am propus atunci să scriu mai mult despre bărbați, în stilul meu crud și dur, care nu prea lasă loc de speranță.

Nu a fost o promisiune dusă la bun sfârșit. Am continuat să scriu povești despre femei, pe care le-am înconjurat de alte creaturi, și, chiar dacă le-am privit rece și necruțător, le-am lăsat tuturor câte un licăr de speranță.

Zece ani după Poveștile Monei am publicat micro-romanul Mafalda, pe care l-am gândit îndelung, l-am început, abandonat, reluat și terminat în diverse etape ale vieții mele

Este cartea la care țin cel mai mult din tot ce-am scris.

O văd astăzi drept o proză de maturitate și o poveste misterioasă, cu personaje obișnuite, unele politice, din viața de zi cu zi, și în care, îmi place să cred, destinul clarvăzătoarei Mafalda rămâne o necunoscută atât pentru personajele atotștiutoare în jurul cărora gravitează întreaga acțiune, cât și pentru cei ce vor dori să-l descifreze.

În acest roman, mai mult ca-n celelalte proze, se află mica mea lume de povești și personaje, fie acestea femei ori alte vietăți, și, strânse în ghem, obsesii și soluții, revelații, semnificații și taine, pe care, cine știe, doar Mafalda și cititorii le vor găsi, poate, printre rândurile unor istorii la vedere, din realitatea cunoscută.

O antologie de proză este inevitabil și un moment de bilanț, de împlinire și de bucurie, pentru care se cuvine să mulțumesc, pe de o parte, editurii Litera și coordonatoarei Bibliotecii de Proză Contemporană - scriitoarea Doina Ruști - și, pe de altă parte, mai cu seamă, tuturor celor care m-au sprijinit de la debut și până astăzi, de la părinții mei și Cătălin Țîrlea până la scriitori și critici literari care au citit cu atenție ce am scris și m-au sfătuit.

În final, un cuvânt de mulțumire și pentru cititorii necunoscuți pentru care scrie orice scriitor: fără ei și fără întâlnirea noastră peste ani și printre pagini, nimic nu are sens.

Cuvânt înainte la Traian Lalescu. Un nume peste ani

 

ediție îngrijită de Smaranda Ecaterina Lalescu
Traian Lalescu. Un nume peste ani
Curtea Veche Publishing, 2021
 
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Intro

Traian Lalescu a iubit Banatul. Născut de fapt la București, adevărata obârșie este, în conștiința sa, comuna Cornu de lângă Timișoara, locul de naștere al tatălui său. În multe contexte de viață, Traian Lalescu își va arăta legătura de suflet cu Banatul. Cu o putere de muncă deosebită, a îmbinat cariera științifică și profesoratul cu implicarea politică. În calitate de raportor general al Guvernului Brătianu, deputat de Mehedinți, sau reprezentant al misiunii diplomatice la Paris, a sprijinit deseori cauza regiunii și a oamenilor ei. Îndrăgostit de locuri și de oameni, a scris și o monografie a Banatului în limba franceză, monografie din care răzbate un patriotism local autentic.

Traian Lalescu a iubit familia. Citind Mă gândesc la tata - cartea semnată de fiul cel mic, cunoscutul poet de mai târziu Traian Tr. Lalescu -, simți armonia și căldura din casa Lalescu, înțelegi dragostea cu care și-a crescut cei patru copii, disponibilitatea pentru joacă și grija pentru o educație consecventă și complexă. Traian Lalescu, om cu evidente veleități pedagogice, își incita copiii să creeze reviste, să se joace de-a tribunalul pe teme de actualitate din jurul lor, le îndeplinea orice dorință când erau bolnavi și nu ridica niciodată mâna la ei. Căsătorit în urma unei mari iubiri pentru Ecaterina, o fostă elevă a lui, a suportat foarte greu pierderea ei la o vârstă nedreaptă - la 26 de ani -, atunci când fiul lor cel mic avea doar un an. După moartea soției, a renunțat imediat la funcția de rector a Institutului Politehnic din Timișoara, dedicându-se creșterii copiilor.

Traian Lalescu a iubit matematica. Spirit renascentist de mic, ar fi putut face probabil la fel de bine o mulțime de alte lucruri. Desena frumos, cânta la violoncel, traducea din italiană. Dar a ales matematica, descoperindu-și pasiunea rezolvând și trimițând probleme la Gazeta Matematică. Remarcat rapid datorită creativității și originalității soluțiilor propuse, a fost încurajat de cei din breaslă să își înceapă studiile sistematice în domeniu. A intrat la Școala Națională de Poduri și Șosele, dar a renunțat pentru a se înscrie la Facultatea de Matematică. Profesori mari precum Gh. Țițeica, Anton Davidoglu sau N. Coculescu i-au fost mentori. A plecat cu bursă la Paris, unde și-a dat doctoratul în 1908, la Sorbona, cu o teză de excepție despre ecuațiile integrale.

Cu "un cap care face cât șapte moșii", așa cum l-a caracterizat Țițeica viitorilor lui socri, Traian Lalescu a ajuns, cum era de așteptat, un nume important în matematică. A publicat cel dintâi tratat din lume asupra ecuațiilor integrale [Introducere la teoria ecuațiilor integrale] și o serie de studii în domenii diverse: ecuații funcționale, serii trigonometrice, fizică matematică, geometrie, mecanică, algebră sau istoria matematicii.

A iubit să producă matematică, dar și să predea, să creeze școală. A publicat o serie de lucrări cu caracter didactic, iar înființarea Institutului Politehnic "Traian Vuia" din Timișoara, institut care nu îi poartă numele doar ca urmare a unei conjuncturi politice de moment, este una dintre cele mai semnificative contribuții ale sale la dezvoltarea școlii naționale de matematică și a cercetării. Mărturie a recunoașterii contribuției sale la crearea acestei instituții stă bustul său de la intrarea în universitate, semnat de cunoscutul sculptor Medrea. Ca prim rector, a făcut o bună bucată de timp o navetă istovitoare București-Timișoara, a cooptat profesori renumiți pentru prestigiul instituției și a acordat burse studenților deosebiți.

Cuvânt înainte la ediția a II-a

de Smaranda Ecaterina Lalescu

Am avut prima oară revelația creației științifice a matematicianului Traian Lalescu atunci când, elevă fiind, am făcut cunoștință cu lucrarea sa Teoria ecuațiilor integrale.

Nu‑mi amintesc cum am ajuns acasă, trepidând:
- Tată, bunicul a fost un geniu! Ce mă fac?
- Să încerci și tu să descoperi, la nivelul tău, frumusețile nebănuite ale matematicii, ca să poți spune cu mândrie că ești nepoata lui, și să‑i cinstești memoria - cam atât poți să faci, mi‑a răspuns tata.

Acum, când se împlinesc aproape 140 de ani de la nașterea bunicului, aș dori ca prin publicarea ediției a doua a acestui volum să vă înfățișăm o imagine cât mai vie a omului și a savantului Traian Lalescu.

Să vă arătăm cât de caldă și de profundă era dragostea cu care și‑a crescut cei patru copii rămași de mici fără mama lor (tata avea doar un an când s‑a prăpădit bunica mea, Ecaterina), cum a încercat să le descopere aptitudinile și să le dezvolte spiritul creator. M-aș bucura să știu că am reușit să transmit măcar un crâmpei din toate acestea băieților mei, Traian și Ștefan Popa, strănepoții de care ar fi fost așa de mândru.

Păstrez o amintire prețioasă din copilărie, când am surprins mătușile povestind cu duioșie în familie cum, atunci când bunicul a cerut‑o pe bunica, tatăl ei fiind destul de reținut (fata era încă o copilă, iar bărbatul, de, cam sărac), a intervenit profesorul Țițeica:
- Dă‑i‑o! Lalescu are un cap care face cât șapte moșii (moșiile fiind, pesemne, "moneda forte" la acea vreme).

Volumul de față este structurat pe mai multe secțiuni, pentru a da unui cititor din zilele noastre o imagine cât mai cuprinzătoare a ceea ce însemna, la începutul secolului al XX-lea, un profesor, un intelectual și un savant român. Strădania sa individuală a fost urmată de o imediată și durabilă recunoaștere, atât acasă, cât și în lume, el devenind un model pentru atâtea generații.

Înainte sau dincolo de toate acestea, am considerat necesară reeditarea volumului Mă gândesc la tata, scris de fiul cel mai mic al matematicianului, poetul Traian Tr. Lalescu, tatăl meu. Am încercat astfel să evoc ceea ce rămâne îndeobște uitat astăzi: omul cald, tatăl iubitor de familie, educatorul propriilor copii, iarăși ca un subiect de meditație.

Studiile cuprinse în volum, semnate de bunicul, au fost alese dintre cele care pot fi apreciate și de către un public fără pregătire matematică superioară, dar care dau măsura gândirii filozofice și a spațiilor vaste ale preocupărilor sale. Ele sunt prefațate de o complexă lucrare a academicianului Solomon Marcus, care s‑a aplecat cu pasiunea și migala matematicianului istoric asupra celorlalte fațete ale personalității lui Traian Lalescu.

Cartea se încheie cu o bio‑bibliografie și o culegere de evocări și citate despre Traian Lalescu, datorate celuilalt nepot al matematicianului, filologul Traian Fintescu, fiul Floricăi.

Puterea sa de muncă și inteligența scânteietoare, precizia și eleganța tezelor sale au deschis noi orizonturi de cercetări și au impresionat întreaga lume matematică. După cum spune Ștefan Andone în Istoria matematicii: "Traian Lalescu a fost matematicianul român de o forță de concepție, spontaneitate și originalitate rar întâlnite, bine cunoscut și apreciat în străinătate, fiind și azi la ordinea zilei în unele cercetări ce se fac în America și Rusia." Și după nedrept de prematura sa moarte (la 47 de ani, în plină putere creatoare), el a continuat să influențeze și să inspire lumea matematicii.

La întrebarea lansată din Franța, pe internet, în 1999, "Știe cineva ceva despre Traian Lalescu, care a scris o carte intitulată Geometria triunghiului?", cel mai amănunțit și elogios răspuns a sosit din Montevideo, Uruguay, din partea profesorului de matematică Julio González Cabillón. Fragmente din textul acestui mesaj sunt redate în ultima parte a volumului.

Surprinzătoare și, totodată, impresionantă puterea cu care dragostea pentru matematică unește mințile celor aleși să o slujească peste timp și spațiu!

***

Caldele mele mulțumiri se îndreaptă către acei oameni și acele instituții care au contribuit la apariția volumului de față: Acad. Solomon Marcus, Traian Fințescu, Ilinca Tomoroveanu, Ion Caramitru, Laura Grünberg, Maria Berza, Radu Negrea, Elvira Botez, Sabina Pop, Academia Română, Universitatea Politehnica Timișoara, Curtea Veche Publishing.

Prefață la Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie

 

Un proiect literar The New York Times Magazine
Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie
Editura Pandora M, 2022
Traduceri de Ona Frantz, Marin Malaicu-Hondrari, Cerasela Barbone, Daniel Nicolescu, Simina Popa, Gheorghe Miletineanu, Alexandra Turcu
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Prefață
de Caitlin Roper

În martie 2020, librăriile au scos la vânzare o carte din secolul al XIV-lea - Decameronul lui Giovanni Boccaccio, o antologie de povestiri în ramă spuse de și pentru un grup de femei și bărbați care și-au găsit refugiul la marginea Florenței pe când ciuma făcea ravagii în oraș. În Statele Unite, era perioada când începeam să ne autoizolăm, când învățam ce înseamnă să intri în carantină, și mulți cititori căutau îndrumare în paginile acestei cărți de demult. În timp ce coronavirusul pornea să se răspândească pe tot cuprinsul lumii, romanciera Rivka Galchen lua legătura cu The New York Times Magazine ca să ne spună că i-ar plăcea să scrie o povestire cu trimitere la Decameronul lui Boccaccio, pentru a-i ajuta pe cititori să înțeleagă ce se întâmplă în prezent. Ne-a plăcut mult ideea, dar ne-am întrebat ce-ar fi dacă, în loc de o povestire, am face un Decameron al nostru, cu ficțiune nouă-nouță, scrisă în timpul carantinei.

Am început să contactăm scriitori, solicitându-le să ne ofere propunerile lor - ca să ne facem o idee despre ce fel de povești speră să spună. Câțiva lucrau la romane și nu aveau timp. Unul avea copii mici și nu-și dădea seama cum și dacă ar fi în stare să scrie în aceste condiții. Altul ne-a scris: "Mă tem că acea parte a creierului meu care scrie ficțiune nu se poate inspira deloc din criza actuală". L-am înțeles. Nici noi nu eram convinși că ideea are șanse de reușită.

Dar mai apoi, pe măsură ce virusul înșfăca New Yorkul, iar noi cădeam pradă spaimei și suferinței, am început să auzim și altceva, ceva dătător de speranță - interes pentru proiect și idei de povestiri atrăgătoare. Romancierul John Wray spunea că-și dorește să scrie "despre un tânăr din Spania care își închiriază câinii ca să-i ajute pe oameni să evite restricțiile de circulație pretinzând că-și plimbă animalele de companie". Ideea Monei Awad începea așa: "În ziua când împlinește 40 de ani, o femeie se duce la un spa exclusivist ca să i se facă, drept cadou de ziua ei, unul dintre celebrele lor tratamente faciale. Acolo i se oferă un tratament complet experimental care implică înlăturarea anumitor amintiri neplăcute pentru ca tenul să devină cu adevărat luminos, elastic și neted...". Charles Yu ne-a spus că are câteva idei, "dar cea care mă provoacă cel mai tare e o povestire spusă din două puncte de vedere: al virusului și-al algoritmului de căutare Google". Prezentarea făcută de Margaret Atwood pentru povestirea pe care dorea s-o scrie suna așa: "Ea le este spusă unor pământeni aflați în carantină de un extraterestru originar de pe o planetă îndepărtată, care a fost trimis pe Pământ ca parte dintr-un pachet de ajutoare interstelare". Atât, asta era toată prezentarea. Cum am fi putut să refuzăm? Ne doream să citim toate aceste povești. Ba chiar am ales prea multe proze ca să încapă într-un număr de revistă. Ne-am dat seama rapid, cu durere în suflet, că trebuie să ne oprim din contactat scriitori.

Când au început să sosească povestirile, deși eram afundați până-n gât într-una dintre cele mai terifiante experiențe din viața noastră, am înțeles că scriitorii fac artă. Nu ne așteptaserăm la o asemenea îndemânare de-a transforma oroarea prezentului nostru în ceva atât de puternic. Ne-a făcut să ne amintim că cea mai bună ficțiune e în stare deopotrivă să te transporte departe de tine însuți, dar și să te ajute, într-un fel, să-ți înțelegi exact situația.

Revista a apărut în 12 iulie, pe când virusul cunoștea un nou val de răspândire pe teritoriul Statelor Unite. Reacția cititorilor a fost rapidă și entuziastă. Ni s-au umplut inboxurile cu mesaje pentru editor care mărturiseau ce mângâiere au oferit aceste povestiri. Nu credem că poate exista un țel mai înalt pentru cartea de față - în oricare dintre avatarurile lui, cel original sau cel de acum, sub forma cărții pe care o țineți în mâini - decât acela de-a oferi încântare și consolare în vremuri sumbre și nesigure. Sperăm s-o citiți sănătoși.

 *

Lista autorilor incluși în volum: Margaret Atwood, Mona Awad, Matthew Baker, Mia Couto, Edwidge Danticat, Esi Edugyan, Julián Fuks, Rivka Galchen, Paolo Giordano, Sophy Hollington, Uzodinma Iweala, Etgar Keret, Rachel Kushner, Laila Lalami, Victor LaValle, Yiyun Li, Dinaw Mengestu, David Mitchell, Liz Moore, Dina Nayeri, Téa Obreht, Andrew O'Hagan, Tommy Orange, Karen Russell, Kamila Shamsie, Leïla Slimani, Rivers Solomon, Colm Tóibín, John Wray, Charles Yu, Alejandro Zambra.

Cuvânt înainte la KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice

 

Bernard Lecomte
KGB. Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice
Editura Meteor Press, 2022
traducere din franceză de Mădălina Constantin

Citiți un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

"Sfârșiți odată cu trecutul negru!" (Internaționala)

KGB-ul a fost înființat pe 7 decembrie 1917, imediat după Revoluția din Octombrie. Este unul dintre produsele cele mai tipice ale acestui eveniment care a schimbat înfățișarea lumii. Și unul dintre cele mai durabile: a fost întotdeauna în centrul istoriei sovietice, al cărei actor principal a fost, timp de șapte decenii, împreună cu partidul comunist și cu Armata Roșie. La început s-a numit Ceka, apoi GPU, apoi OGPU, apoi NKVD, apoi MGB, apoi MVD, apoi, până la dispariția Uniunii Sovietice, în 1991, KGB. Aceste acronime au desemnat întotdeauna aceeași instituție: o poliție politică având competențe foarte largi, protejate de secretul de stat, pusă exclusiv în slujba partidului bolșevic, unicul deținător al puterii.

De-abia înființată, sub Lenin, apoi sub Stalin, această poliție foarte specială are o sarcină dublă: să-i hărțuiască și să-i elimine pe opozanții regimului din interiorul proaspăt înființatului stat; și să-i reducă la tăcere pe "dușmanii revoluției", cei aflați dincolo de frontiere. Astfel, KGB-ul se deosebește din start de majoritatea celorlalte servicii secrete: cumulează serviciul de spionaj în străinătate, o sarcină cel puțin la fel de importantă ca diplomația însăși, și serviciul de menținere a ordinii în interior, inclusiv de apărare a frontierelor.

Poliția secretă este una dintre componentele oricărui stat modern. Desigur, conceptul nu datează de la fondarea Cekăi, în 1917. Și totuși, acesteia din urmă îi datorăm inventarea, modernizarea sau perfecționarea activităților și tehnicilor care vor influența în profunzime politica secolului al XX-lea: spionajul, contraspionajul, interceptarea convorbirilor telefonice, propaganda, dezinformarea, folosirea tovarășilor de drum etc. Niciodată un stat n-a dezvoltat atât de sistematic toate aceste tipuri de operațiuni pe cât a făcut-o URSS în anii 1930. Niciodată serviciile secrete britanice, franceze sau americane nu ar fi căpătat o asemenea amploare, după al Doilea Război Mondial, dacă n-ar fi fost stimulate de omniprezența și de eficacitatea serviciilor secrete ale URSS.

*

Să alcătuiești istoria KGB-ului nu este un demers de cercetare obișnuit. Există o problemă esențială: sursele! Documentele de arhivă, tăieturile din presă, mărturiile personale, memoriile foștilor agenți, totul trebuie tratat cu precauție într-un domeniu în care disimularea, falsificarea, secretul și minciuna fac parte integrantă din sistem. Cu atât mai mult cu cât sistemul este în slujba unei ideologii care nu se dă în lături de la nicio deformare a adevărului. Nu a fost Uniunea Sovietică supranumită, între cele două războaie, "țara marii minciuni"?

Mai mult decât orice subiect istoric, acesta necesită să pui cap la cap informații, să verifici și să compari elementele discursului, să dai dovadă de o vigilență extremă și de mult mai mult discernământ: nu este suficient ca un nume de cod să-i fie atribuit de către KGB vreunui personaj public pentru ca acesta să fie agent; de asemenea, nu e suficient să figurezi în celebrele arhive Venona, de exemplu, ca să fi fost un trădător de țară. Și câți foști agenți secreți, după căderea URSS, n-au publicat "revelații" mai mult sau mai puțin creditabile, fără riscul de a fi dezmințiți?

Altă dificultate: care sunt, în materie de spionaj și de contraspionaj, adevăratele motivații ale unora și ale altora? Cum ajungi să lucrezi pentru o putere străină? Devii agent sovietic din convingere, pentru bani, din cauza moravurilor sexuale? De-a lungul anilor, ideologii mai mult sau mai puțin naivi ai începuturilor, motivați de ura împotriva fascismului, au fost înlocuiți de către mercenarii interesați în general de bani. Dar sunt și cazuri când nu putem pătrunde inima și încerca rărunchii...

*

KGB-ul a murit în 1991. Puciul împotriva lui Mihail Gorbaciov, uneltit în vara acelui an, l-a avut drept "creier" pe fostul șef al KGB-ului, Vladimir Kriucikov, și a fost un fiasco. Dizolvarea poliției politice a avut loc cu câteva luni înaintea dezmembrării URSS. Dar, asemenea păsării Phoenix, de-a lungul anilor ce-au urmat, KGB-ul s-a reclădit, sub un nume nou, și a supraviețuit statului comunist, pentru care instituția a fost o piatră de temelie. Astăzi, prin voința lui Vladimir Putin, el însuși fost cekist, FSB-ul, în slujba noii Rusii, continuă activitatea de spionaj, interceptările, propaganda și dezinformarea. Dar deja este o altă poveste.

Scriitorul e un animal însingurat, o ființă monologală, pe când în teatru nu ești singur, ai nevoie de ceilalți

 

Mult timp cunoscută ca una dintre principalele exponente ale noi dramaturgii românești în țară și în străinătate, în ultimii ani Alina Nelega a început să se impună ca o voce puternică și foarte personală în literatura autohtonă. După ce romanul lansat în 2019 la Editura Polirom, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a beneficiat de cronici entuziaste și de un feedback pozitiv din partea cititorilor, la jumătatea anului 2021 scriitoarea a publicat un nou roman, un nor în formă de cămilă, la aceeași editură.

Alina Nelega este autoare dramatică, regizoare și scriitoare. Piesele sale de teatru sunt jucate și premiate la nivel național și internațional. Dublă laureată UNITER, "Autor european" la Heidelberger Theatrestueckemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universității din Iowa, SUA, este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Târgu-Mureș. În 2020 i se decernează premiul pentru proză al revistei Observator Cultural și în 2021 premiul "Sofia Nădejde" pentru literatură scrisă de femei.

 

 
Andrei Vornicu: un nor în formă de cămilă e o rescriere în proză (subiectivă și deplin asumată) a piesei Hamlet. În carte se ridică la un moment dat problema unor texte clasice care s-ar adresa din ce în ce mai puțin publicului de azi. Intră și Hamlet în această categorie?
Alina Nelega: Îmi place să denumesc aceste texte la care te referi, "antologice" mai degrabă decât "clasice". În primul rând, ca să evităm suprapunerea de termeni, căci clasicismul, după cum se știe, e un curent artistic specific periodizat. Cred că vorbești despre piesele care au trecut prin filtrul și receptarea publicurilor de nenumărate ori și pe care toată lumea (sau aproape) crede că le cunoaște, chiar dacă nu le-a citit, pentru că povestea (story-ul) e simplă și ușor de rezumat, așa cum trebuie să fie la toate piesele care au devenit literatură dramatică. Adică: "un băiat iubea o fată și ura familiilor i-a ucis" sau "o femeie își dă seama că e subminată de mecanismele paternaliste și renunță la familie, pentru a se descoperi pe sine" sau "artiștii nu au resurse ca să se înalțe, măcinați din interior de propria ratare, alimentată de cei din jur". Ai recunoscut desigur piese ca Romeo și Julieta, Nora, Pescărușul... Sau "iubirea adevărată nu poate fi șovină" (Take, Ianche și Cadâr) sau "libertatea interioară poate fi ucisă, dar nu poate fi cumpărată" (Piticul din grădina de vară) sau "viața e un carusel de circ, validată de întâmplare" (Angajare de clovn).
Revenind la întrebarea ta, în cartea mea se pune într-adevăr problema acestor piese cu o mare încărcătură culturală și a actualității lor. Dar, după cum se știe, teatrul postdramatic și-a luat libertatea de a le rescrie - scenic și nu numai, făcând ca problematica atât de ilustru expusă în ele să se apropie de spectator printr-o legătură mai directă cu viața noastră. Respectiv, transformând contextul, odată cu textul. Este ceea ce încerc să fac în romanul meu, un nor în formă de cămilă, într-un joc impertinent, dar, așa cum spui, pe deplin asumat, cu textul lui Shakespeare. Până la urmă, rescrierea este o specie absolut legitimă a literaturii dramatice, ea a fost practicată pe marile texte (Medeea, Hippolyt, Hora iubirilor etc.) de către mulți dramaturgi importanți - de la Racine la Sarah Kane. Există o tentație a dialogului peste vremuri cu marii maeștri la care ne e greu de rezistat, iar pariul este tocmai acesta: oare mai rezistă problematica lor și astăzi? Așadar, după cum nu există un răspuns în roman, nici eu nu pot să ți-l dau, rămâne ca spectatorii sau cititorii să decidă, gândind singuri.

"(un nor în formă de cămilă) este un roman al căutării de sine și al acceptării sacrificiului, ca parte a sinelui feminin"

A.V.: Dacă, în Hamlet, viziunea de ansamblu îi aparținea tânărului prinț al Danemarcei, în romanul tău, punctul de vedere principal îi aparține mamei lui Hamlet. Cum filtrează această viziune feminină lumea în care trăim?
A.N.: Într-adevăr, în textul lui Shakespeare povestea care se spune e tragedia prințului, iar în romanul meu, e a mamei. La Shakespeare e o tragedie a nebuniei, la mine e o tragedie a martorei care se contaminează și, încercând să intre în lumea delirantă a fiului, să-l înțeleagă, la început cu resorturile logice ale rațiunii și acțiunii, iar apoi cu singura resursă emoțională, irațională, care îi leagă: dragostea maternă. În toate interpretările scenice pe care le-am văzut, marea majoritate făcute de bărbați, personajul Gertrude, regina Danemarcei, este marginalizat și tributar clișeelor paternaliste: femeia adulteră, mama crudă și aservită puterii, scorpia. Mi-am propus să interpretez povestea din perspectiva acesteia, citind atent piesa lui Shakespeare, unde există multe informații care vorbesc despre dragostea și îngrijorarea mamei pentru fiul ei. Informații care nu au fost valorificate scenic în interpretarea personajului sau în montările de până acum. Pe de altă parte, am încercat să ofer o perspectivă asupra raporturilor cu puterea pe care și le asumă o femeie, prinsă în jocul ierarhiei ca o muscă într-o pânză de păianjen. Amona nu este o feministă, ea face parte din clubul "big boyz", a renunțat la maternitate pentru a se dedica propriei cariere, iar acum, când fiul este în pericol, el pare să nu mai aibă nevoie de ea, dragostea lui s-a transformat în ură. Tot drumul ei este de a recupera această afecțiune, de a și-o revendica, de a-și convinge fiul că între ei este o legătură profundă, care nu poate fi anulată de psihoză. Ultima scenă, în roman ca și în piesa lui Shakespeare, este gestul, suprem matern, al sacrificiului: ea bea cupa de otravă în locul fiului, încercând să-i salveze viața. Ceea ce nu ajută, nici în piesă, nici în roman, căci jocurile au fost deja făcute. Dar în textul meu se ajunge, totuși, la momentul în care fiul îi spune mamei "Bine-ai venit în lumea mea. Te iert." Cred că spre această imposibilă împăcare - și iertare în moarte - merge romanul meu. În lectura textului shakespearian mi-a lipsit acest moment și mi l-am imaginat - era, cred, necesar. Iar perspectiva feminină este dată de însăși dragostea maternă care iese biruitoare, căci, oricât de luptătoare și radicale, oricât de feministe și îndreptățite am fi în a ne reclama dreptul de a fi văzute, nu poți lupta cu instinctul de a apăra viața copilului tău, cu orice preț, chiar al vieții tale. Cred că este un roman al căutării de sine și al acceptării sacrificiului, ca parte a sinelui feminin. Practic, de umbra ta nu poți scăpa.

A.V.: Una dintre temele de dezbatere din roman o reprezintă opoziția vechi-nou, respectiv teatrul "tradițional", de artă, vs teatrul contemporan, militant, cu o puternică încărcătură socială. Din punctul tău de vedere, există o cale de mijloc, un punct de confluență între aceste două viziuni aparent incongruente?
A.N.: Dimpotrivă, aceste două fețe ale monezii sunt, aș spune, complementare. Instituția subvenționată, care se ferește de riscuri, are nevoie de provocările teatrului independent. Fără zona aceasta de pericol, scena privilegiată pierde mai mult decât dacă și-ar asuma posibilele eșecuri care, în scena independentă, deschid căi noi de explorare, de provocare a canoanelor așa-zisului teatru "de artă". Până și această calificare este desuetă, în teatru ca și în film - căci cine mai poate spune azi ce e artă și ce nu e? Militantismul despre care vorbești și care are, desigur, o motivație revendicativă, de protest, de opoziție, este cel care duce înainte mijloacele de expresie. Deși, nici în teatrul independent, nu tot ce zboară se mănâncă, trebuie luat cu un grăunte de sare. Dar avem nevoie de ambele ipostaze ale teatrului, ele se alimentează reciproc și prin resursa comună a independenților, ca și a teatrului public: actorii și actrițele care joacă egal și în teatrul subvenționat, pe un salar fix, dar și în teatrul independent, adesea pe o bere-două. Nu directorii, nici regizorii, nicidecum dramaturgii nu alimentează energia acestui tip de teatru. Iar înclinarea vizibilă a teatrului independent spre textul nou se datorează tot actorilor, nesătui și mereu dornici de alte experiențe, căci doar actorii, seductibili și seducători, sunt cei care se aruncă în gol și pun în mișcare lumea noastră, a teatrului de orice fel ar fi el. Ei sunt placa turnantă a jocului, în teatru și cu teatrul. Din punctul acesta de vedere, o mare răspundere cade în sarcina școlilor care ar trebui să asigure contextul în care ei să se exerseze, să gândească (scenic) și să se racordeze la prezent, fără să minimalizeze experiența trecută. Nu întâmplător, cele mai importante fenomene în teatru au fost generate de actori, fie că au stat în prim plan, fie că au susținut din răsputeri ideile care i-au sedus. În spatele lui Peter Brook stă Yoshi Oida, Grotowski a fost actor, Robert Wilson la fel. Și exemplele pot continua, și la noi - uite: cel mai important festival de teatru din România, cu mare deschidere spre noutate, a fost un proiect izvorât tot din nevoile unui actor.

A.V.: Acțiunea romanului gravitează în jurul teatrului, locul care ți-a marcat biografia și activitatea profesională. Ai simțit nevoia, totodată, scriind despre lumea teatrului, să o faci mai familiară publicului larg, dintr-o perspectivă de interior? Dincolo de imaginea de suprafață, este o lume despre care nu s-a prea scris la noi.
A.N.: Nu m-am gândit deloc să scriu despre ceva ce nu s-a mai scris sau să arăt lumea teatrului fiindcă e, în culisele ei, mai puțin familiară publicului. Practic, reinterpretând povestea lui Hamlet din perspectiva mamei sale, am căutat un mediu concret unde s-o plasez. Ea ar putea foarte bine să existe într-o corporație sau într-o primărie sau într-un restaurant chinezesc, doar că aceste lumi îmi sunt total necunoscute, nu aș ști care sunt relațiile zilnice și nici substanța conflictelor dintre oameni. Așa că soluția s-a impus de la sine, iar scriind au ieșit la iveală, desigur, detalii de care potențialul cititor nu are habar, dacă nu a călcat în culisele teatrului, sau care oamenilor de teatru le prilejuiesc recunoașterea unor mecanisme familiare. Poate că nu mulți și-au dat seama cât de puternic piramidală e structura unui teatru subvenționat, cât de extenuantă este rutina pentru artiști, cât de mortal poate fi teatrul, de dezamăgitor și totuși, cât de hipnotic. Teatrul te ademenește, te înșală și te răsplătește neașteptat, dinafară e greu să-ți dai seama cât de mult e dragoste și cât e dependență pentru cei care-l iubesc, sau cât de crud, frustrant și umilitor devine totul când și el te iubește pe tine. E un partener dificil de viață, nu recomand.

"Scena este, totuși, mai deschisă dialogului decât cartea, ți se dau mai multe șanse"

A.V.: Deși primele tale incursiuni în lumea literară românească sunt vechi, după o pauză foarte lungă, ai revenit odată cu lansarea în 2019 a romanului ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cum te-ai simțit primită de cititori și de critica de specialitate?
A.N.: Am fost, în primul rând, foarte bucuroasă că editura Polirom mi-a acceptat cartea, fiindcă ei sunt foarte exigenți cu ceea ce publică și m-am simțit onorată că m-au girat cu acest roman pe care l-au promovat foarte frumos, foarte profesionist. Știam că el nu pleacă la drum sub un stindard prea promițător, căci încă o carte despre comunism, după toată literatura spațiilor concentraționare, după memorialele durerii și sfinții închisorilor... Și, pe urmă, nume ilustre s-au ocupat de tragedia declanșată de fisurile din această utopie care "ne-a sucit mințile", cum spune undeva un filosof... dar, pe de altă parte, sunt și eu de părerea lui Lucian Dan Teodorovici care afirma într-un interviu că, oricâte cărți s-ar scrie despre comunism, tot nu sunt destule.
După bucuria de a fi publicată, au urmat emoțiile receptării, fiindcă sunt acolo două provocări care vizează ceea ce e considerat, în general, a fi o problematică de nișă, minoritară: o poveste de dragoste între două fete și spațiul cultural, populat de români, al istoriei și culturii maghiare din Ardeal. Am avut cronici bune și foarte bune, cu o singură excepție, care m-a cam dezgustat, căci era un atac la persoană, prost disimulat. Dar, cum spunea o prietenă, critic literar, important e ca oamenii să te citească - și de acest lucru chiar nu mă pot plânge: mi s-a întâmplat. Romanul s-a vândut foarte bine, a ajuns deja la al treilea tiraj, ultimul fiind în colecția Top 10+. Traducerea recentă în limba franceză, de către Florica Courriol, a fost iarăși bine primită în Franța, a avut câteva cronici importante și sper să aibă loc o lansare la Târgul de carte de la Paris, în 2022, unde sunt deja invitată. La noi, chiar dacă au trecut peste doi ani de la publicare, anul acesta la FILIT am avut reacții directe, de mare afecțiune, din partea cititoarelor și cititorilor tineri. Aceasta este de altfel cea mai mare încântare, nescontată. După ce am terminat de scris romanul m-am gândit că, și dacă va fi publicat, o să aibă cititori de vârsta părinților mei sau cel mult a mea, care o să nostalgizeze pe el și o să critice lucruri pe care și le aduc aminte altfel. Dar n-am anticipat marea curiozitate și apetitul pentru povești al tinerilor, deși cartea a pornit tocmai din nevoia de a răspunde unei tinere la o întrebare incomodă: a fost sau nu mai bine în comunism? Îți dai seama că e o provocare extrem de personală, la care nu se poate răspunde decât printr-o altă provocare, tot personală: a lecturii.

A.V.: Ai simțit, scriind cele două romane, nevoia de a aduce în textele tale ceva care lipsește literaturii de la noi?
A.N.: Nu-mi permit să am o privire critică asupra literaturii române de azi; sunt o amatoare, frustrată de faptul că nu are destul timp să citească atât cât ar vrea. După cum probabil îți imaginezi, nu numai că vizionez mult teatru, dar și citesc multe piese și texte noi, românești și străine. De asemenea, am lecturi și în alte zone: memorialistică, psihologie, estetică și filosofie, cărți de teorie teatrală, de istoria teatrului, biografii. Este o necesitate a profesiei mele. Așa că, zău, nu prea știu ce-i lipsește literaturii de la noi. Poate mai multă vizibilitate, o mai bună conectare cu piața internațională. Ceea ce pot spune din experiența personală, ca cititoare, este că în ultima vreme au apărut cărți foarte bune, multe scrise de autoare care aduc un alt suflu, o altă perspectivă asupra realității. Sunt nume de la care ai ce învăța și pe care le respect, le citesc și mă abandonez cu totul discursului lor, inteligent și proaspăt. Dacă am contribuit și eu într-o oarecare măsură la acest curent feminin, mă bucur și îmi ajunge.

A.V.: Îmi spuneai de curând că lumea teatrului a fost mereu mult mai puțin misogină decât cea literară și că ți-a oferit o libertate de exprimare mult mai mare. Simți că lucrurile s-au mai ameliorat în ultima vreme din acest punct de vedere?
A.N.: Da, spuneam asta, când mă refeream la motivele pentru care am preferat, la începutul anilor '90, să mă apropii de scenă. În teatru, lucrurile se întâmplau mult mai repede, iar nivelul relaționării era mult mai deschis, mai fair play. E normal de altfel: scriitorul e un animal însingurat, o ființă monologală, pe când în teatru nu ești singur, ai nevoie de ceilalți - o numim "echipă", dar de fapt e o comunitate care lucrează, cot la cot, pentru fiecare proiect. M-a derutat întotdeauna discriminarea ironică, sarcasmul subtil misogin din lumea literară, pe când relațiile dintre oameni erau, în teatru, mai puțin suspicioase, mai puțin intelectualiste, orgoliile mai vizibile și mai ușor de contracarat, provocările, mai sportive. Scena este, totuși, mai deschisă dialogului decât cartea, ți se dau mai multe șanse. Drumul în literatură era mult mai anevoios atunci pentru o femeie, mai ales pentru o prozatoare. Cu poetele, lucrurile arătau ceva mai bine. Dar era și un timp când se citea mai puțină ficțiune, piața și interesul public se îndrepta spre literatura concentraționară, cel mult spre o proză analitică și speculativă, care valorifica textualismul sau onirismul. Mai existau și scriitori importanți, consacrați, care simțeau că în sfârșit își pot întinde aripile și care, și prin prezență publică, acaparau vizibilitatea într-o piață literară liberă, în formare. Se traducea mult, se restituiau texte importante din literatura, psihologia, filosofia lumii, până atunci necunoscute sau interzise. Aș fi însă extrem de ingrată dacă n-aș recunoaște că un rol important în faptul că am continuat să scriu și literatură se datorează susținerii entuziaste a lui George Crăciun și revistei Interval. George mi-a și făcut o prefață minunată, sensibilă și generoasă la primul roman, apărut în 2001: ultima@vrăjitoare. Tot atunci, a mai existat încă un moment de întorsătură și mare importanță pentru mine: apariția revistei Observator Cultural, la începutul anilor 2000. E o publicație longevivă și puternică, pe care o admir și o respect, și azi, iar ei/ele m-au primit și m-au susținut de la început.
Nu vreau să par generaționistă, dar cumva eu pierdusem trenul prin anii '80, iar mai târziu nu scriam așa cum "se cerea", după cum mi-a spus, prin 1991, redactoarea-șefă de atunci a editurii Cartea Românească, unde m-am înființat, naivă, cu un volum de povestiri scoase din sertar, din care câteva fuseseră cenzurate din revistele literare ale anilor '80 - conțineau referiri la zone până atunci interzise: femei singure care refuză maternitatea, bătrânețe, biserică, unguri. Dar am talent, mi-a spus femeia, condescendentă, să scriu cum "se cere" și să revin. Deci, era clar: nu mă încadram. Și da, m-am simțit marginalizată și agresată nu numai de misoginismul masculin, dar și de cel internalizat, feminin. Voiam să aparțin unei bresle cu care mă identificam, în naivitatea mea, dar nu mă lăsam înrolată nici de prejudecățile care apărau grupurile literare formate în jurul revistelor și nici nu puteam să scriu așa cum "se cerea". Cu timpul, am renunțat la literatură, dar, după cum știi, organul s-a reactivat miraculos, la distanță de peste douăzeci de ani. În alt context, fără o miză de apartenență, de data aceasta, ca acum câteva decenii, când scriam, și atunci, despre ce scriu și azi - prea mult nu mi s-a modificat nici stilul, nici abordarea narativă. Poate e și datorită felului în care am fost formată, pe linia anglo-americană a literaturii pe care am studiat-o și iubit-o în facultate. N-am agreat niciodată discursul masculinist, îndrăgostit de sine, cred că sunt prea puțin narcisistă și mă plictisesc repede.
Dar mă simt datoare să adaug, totuși, că "mult mai puțin misogină" nu înseamnă că lumea teatrului nu este deloc misogină - sau că lucrurile s-au schimbat fundamental. Fără îndoială, nici vocile feminine în teatrul românesc și nici cele din literatura română de azi nu mai pot fi ignorate. În al doilea caz, în mod specific, există, în sfârșit, și o alternativă, independentă de uniunile de breaslă, exemplar generată de curajosul gest al Elenei Vlădăreanu de a înființa "Premiile Sofia Nădejde". E drept, încă tot nu există la noi suficiente premii sau rezidențe, nici pentru scriitori, nici pentru scriitoare, nici în teatru, nici în literatură. Comparativ cu alte țări europene, suntem la un nivel penibil. Cu atât mai mult e valoroasă existența acestor premii care creează o platformă de vizibilitate și un context pentru femeile care scriu și, în același timp, coagulează o comunitate de autoare din care sunt mândră că fac parte în mod legitim. Căci ambele romane care au apărut în ultimii doi ani au fost nominalizate, iar al doilea, un nor în formă de cămilă, a fost și premiat, la ediția de anul acesta. Cred că e foarte important că nu suntem singure, luptând cu morile de vânt și că ne putem regăsi ca problematică, privire și discurs printre cele care vorbesc aceeași limbă cu noi.

A.V.: Ai scris cu succes piese de teatru, povestiri pentru copii, proză și romane. Din partea poeziei simți vreo chemare? Dar a scenaristicii?
A.N.: Am scris la un moment dat poezii, în adolescență, dar le-am abandonat repede. Cred însă că m-au ajutat să înțeleg rolul lapidarității, al expresiei eliptice, al economiei în folosirea cuvântului pentru a exprima ceea ce te frământă. Dar, pe de altă parte, am scris și regizat scenarii radiofonice. Film nu. Însă n-aș refuza o experiență a scenariului de film, mai ales că seamănă întrucâtva, din câte îmi spune instinctul de autor dramatic, cu scrisul pentru scenă.

Conversații cu oameni dragi...