duminică, 13 martie 2022

Cred că voi greși toată viața mea cât voi lucra

 Alice Veliche e genul de om care e activ aproape tot timpul. Pare că deține un elixir al energiei pozitive. Atrage proiecte coregrafice, se odihnește destul de puțin, își simte și acceptă epuizarea, fie ea și psihică, se regenerează doar de sărbătorile mari sau când își ia concediu. Dansează, repetă și circulă. Îi vin tot felul de idei, își face planuri, e o fire artistică și pragmatică în același timp. Colaborează cu coregraful Radu Alexandru de cele mai multe ori. Se acceptă, se simt, se contrariază, dar, cel mai important, învață constant unul de la celălalt! Dar, mai multe, vă las să descoperiți pe parcursul interviului pe care l-am realizat într-o zi de februarie!

Alice Veliche (foto: Mălina Moncea)
Lavinia Lazăr: Alice, au trecut aproximativ doi ani de la ultimul nostru interviu. De atunci, linia ta profesională a decurs lin, cu multe proiecte artistice, cu toate că perioada pandemică a fost un impediment pentru mulți dintre artiști, și implicit, s-au amânat multe. Care este secretul tău? Atragi propunerile profesionale? Le cauți?
Alice Veliche (hotărâtă în voce și în atitudine): Cred că trebuie să le faci pe amândouă. Adică, mai întâi, trebuie să cauți proiecte, ca apoi să le poți atrage. Eu din 2019 am început să lucrez la câteva examene de regie, la câteva examene coregrafice, unde eram, cumva, singura dispusă să meargă și să lucreze în cinci părți în același timp sau să îl ajute și pe unul dintre colegi. Probabil, văzând și celelalte persoane că mă implic și că îmi doresc să ajut și să fac lucrul ăsta, s-a apelat la mine din ce în ce mai des. Le-am zis că de câte ori au nevoie de cineva care să-i ajute, eu sunt acolo și sunt dispusă să fac asta!

L.L.: Pe lângă disponibilitate, bănuiesc că e vorba și despre talent. Mă gândesc că degeaba ești implicat, dacă lipsește talentul. Ce zici despre capitolul ăsta? Poate ai cunoscut persoane care își doresc să participe la realizarea unor spectacole, dar parcă le lipsește sclipirea care îi diferențiază!
A.V. (atentă): În cazul meu, faptul că sunt implicată și mă dedic, îmi oferă și o creativitate, poate. Vin pe parcurs și îmi doresc să devin din ce în ce mai bună și să învăț din greșelile pe care le fac, să învăț de la oamenii cu care lucrez și să acumulez cât mai multe.


L.L. (surâd la răspunsul ei diplomatic): Se întâmplă să greșești, Alice?
A.V.: Mereu se întâmplă să greșesc (zâmbește). Cred că voi greși toată viața mea cât voi lucra. Iau greșeala ca pe o oportunitate de a învăța, iau greșeala ca pe un plus. Nu există un om care să nu greșească. Cel mai important e să înveți din ce ai greșit sau dacă nu, să încerci să modelezi greșeala, astfel încât să nu pară că ea există acolo.

L.L.: Te supără criticile, mai ales când simți că sunt adevărate?
A.V. (hotărâtă): Nu, nu. Atunci când există critici care sunt fondate pe ceva concret, sunt și eu conștientă de ele. Simt și îmi asum, și așa cum am zis și adineauri, e firesc să greșești și nu cred că ar trebui să fie un lucru rău. Mereu vor exista critici. Oriunde te-ai afla și orice ai face.

L.L.: Te-ai gândit vreodată la oamenii din breaslă care te invidiază, nu neapărat într-un sens bun? Ce facem cu ei?
A.V.: Nu am observat asta sau poate nu am vrut să observ / nu am dat o importanță anume, dar majoritatea colegilor se sfătuiesc cu noi, ne cer opinii în legătură cu examenele la care mergem. Bineînțeles că și eu în momentul în care lucrez cu un alt coleg, cer păreri, încerc să observ viziunea lui, să înțeleg cum vede din exterior ceea ce eu am creat. Nu ar trebui să existe concurență neapărat între noi, ci un ajutor reciproc. Atunci când cineva face ceva mai curajos, nu neapărat mai bun, ceilalți ar trebui să învețe, așa și eu, la rândul meu învăț de la alții, chiar și de la colegii mei mai mici.

L.L.: FEmale este unul dintre spectacolele concepute de tine. Acum îl citez pe criticul de teatru Călin Ciobotari, care era de părere că "Alice Veliche și al ei FEmale, o minuțioasă cercetare coregrafică asupra feminității dintr-un timp al obsesiei pentru egalitatea de gen și pentru abordarea unui «profile» tradițional considerat perimat. Concret, Alice părăsește discursul feminist. (...)" Părăsește Alice Veliche discursul feminist?
A.V.: Am încercat să evit acest subiect, deoarece mi se pare unul destul de controversat și conflictual. Bineînțeles că el există, chiar dacă eu încerc să mă îndepărtez cât de mult pot, nu cred că ai să faci un spectacol doar cu femei și despre femei, fără să integrezi măcar o nuanță subtilă de feminism. Fără să vrem sau nu, asta ne definește ca femei. Repet, am încercat să nu mă duc în zona aceea, dar sunt conștientă că nu am reușit, dar consider că nu am adus atât de mult în privirea spectatorului această idee. Nu a fost forțată.


L.L.: Mai vrei să regizezi spectacole coregrafice? Cum te responsabilizează?
A.V.: Fiind la început de drum, trebuie să facem orice pentru crearea unui spectacol. Trebuie să te gândești și la costume și la coregrafie și la regie, la toată povestea din spatele spectacolului pe care vrei să-l realizezi. La început de carieră trebuie să ne descurcăm pe propriile noastre forțe. "Regia" pe care tu o gândești pentru spectacol, cred că este un lucru care te responsabilizează mai mult decât ar putea face orice alt lucru. Nu ai de făcut doar mișcarea. Chiar vorbeam într-o zi cu colegul meu Radu Alexandru și am spus că nouă nu ne mai este frică să facem coregrafie, ci ne este frică în spectacol să ne gândim la toate celelalte lucruri, inclusiv la regie. E posibil ca din cauza unui story pe care nu-l faci corect, să se rupă absolut tot spectacolul. Degeaba ai o coregrafie curată, dacă nu ai regia din spate care să-ți fie foarte clară. Din punctul meu de vedere e un lucru destul de greu. Nu trebuie să ne "aruncăm" în lucruri mărețe, la început. Cred că e mai bine să faci un lucru simplu, curat, corect, decât să te "arunci" către lucruri greșite.

L.L.: O altă colaborare notabilă rămâne și Ivan, în regia Antonellei Cornici. Era o distribuție mixtă. Cum ai colaborat? Vârsta în artă e mereu un indiciu de credibilitate sau nu e o regulă?
A.V.: Coregrafia la spectacolul Ivan am făcut-o împreună cu Radu Alexandru și nu cred că vârsta contează așa mult. Există dansatori de dans contemporan care au o vârstă destul de înaintată și care au de un milion de ori cunoștințe mult mai vaste, decât cunoștințele noastre și care se mișcă mult mai bine decât noi, sunt persoane de vârste înaintate care își doresc să afle mai multe decât o persoană de vârsta noastră sau un student la început de drum, sunt persoane mature care au răbdarea necesară de a învăța și sunt alți interpreți tineri care sunt mereu agitați. Același lucru se poate inversa. Pot exista și studenți foarte răbdători care își doresc să învețe. Așadar, vârsta nu cred că este vreun impediment sau un factor atât de important.

L.L.: Prezența la "Romanian Creative Week" cu performance-ul de dans contemporan improvizat Body in light and motion din cadrul expoziției "New Media Alley" organizată în perioada 2-6 iunie 2021, a fost o altă experiență pentru tine alături de Radu Alexandru, cu care colaborezi în majoritatea proiectelor coregrafice de ceva timp încoace. Cum a fost trăirea ta în cadrul acelui eveniment?
A.V.: Acolo a fost diferit. Atunci când lucrezi cu Radu Alexandru sau improvizezi și faci diverse exerciții la facultate, este un spațiu neutru, un spațiu unde am mai fost, avem destul loc, suntem confortabili unul cu celălalt, sunt niște lucruri care îți dau o stabilitate. În cadrul acestui proiect, noi ne-am întâlnit pentru prima dată cu spațiul respectiv în acea seară. Nu știam exact ce distanță e între un led și celălalt, unde mă pot duce eu în spațiu, de unde poate intra Radu, cum să ne facem traseul, ceea ce și pentru noi a fost o provocare, dar una benefică, cu siguranță. O experiență pe care o vom repeta. Plus de asta, mai e vorba și de energia unui public pe care nu-l vezi la spectacole. E un public nou, un public fragil. Îți dă o altfel de energie acest tip de public. E ceva diferit.

L.L.: Cum ai reușit să împarți spațiul cu partenerul tău de scenă? Vă simțiți? Vă completați?
A.V.: Cu Radu Alexandru am avut o chimie aparte pe scenă încă din primii ani de facultate. Ne înțelegem telepatic (râde puțin), deși e puțin ciudat. Ne dăm seama imediat de locul în care celălalt urmează să se deplaseze, suntem foarte atenți la detalii, astfel încât să nu ne ciocnim într-un spațiu sau să nu ne pornim către aceeași zonă și mereu colaborările cu el au fost plăcute și sigure. Atunci când îți cunoști foarte bine partenerul, nu îți mai este frică să faci nimic nou. Știi că are încredere în el și că este acolo să te ajute în cazul în care tu greșești sau invers și asta am învățat de la conf. univ. dr. Lorette Enache. Ea ne-a zis de la început că trebuie să existe o concurență, dar nu una care să provină din răutate sau gelozie. Mereu trebuie să existe o concurență benefică și mereu avem de învățat unul de la celălalt. Asta ne face să fim mereu aproape unul de celălalt, să învățăm în continuare, să ne ascultăm și să ne simțim.

L.L.: Ai participat la atelierul din cadrul festivalului D.A.M. (Dans, artă, multidisciplinaritate), organizat de conf. univ. dr., coregraf Lorette Enache în perioada 22-30 iunie 2021 și anume "Echilibru în Dezechilibru - improvizația în dans ca formă de practică performativă", coordonat de coregrafa și performerul Virginia Negru. Cum ai privit acel stil? Te-ai regăsit?
A.V.: Mi s-a părut un lucru uimitor faptul că cei doi (Virginia și cu partenerul său) aveau o conexiune pe care rar am întâlnit-o vreodată. Aveau o încredere extraordinară unul în celălalt, corpul se simțea cumva în neant, ca și cum ai pluti, nu avea o greutate, nu aveau încordare în mușchi. Totul era foarte relaxat și ei pluteau la propriu, în spațiu. După exercițiile pe care le-am făcut împreună cu ei, m-am gândit că ar trebui să avem mai multă încredere în partenerii noștri atunci când lucrăm, pentru că așa cum ei au lucrat în cadrul atelierului, eu nu am mai întâlnit persoane cu asemenea stil. Și am rămas un pic dezorientată, dar în sensul bun al cuvântului. Toate exercițiile pe care le-am realizat cu ei, bineînțeles că le-am folosit și în cadrul coregrafiilor pe care le-am făcut după, la spectacole. Nu există un workshop la care să particip și să nu extrag măcar un lucru de acolo pe care să-l folosesc mai târziu. A fost o experiență benefică pentru noi.
Atelier D.A.M.
L.L.: Rămânem deocamdată în jurul subiectului D.A.M - "Săptămâna dansului contemporan în Iași", pentru că acolo, spectacolul Spațiu-Suflet-Secundă este o altă producție coregrafică care v-a pus în valoare și care vă reprezintă. Pe tine și pe Radu Alexandru. Îl simți ca un sprijin sau e o concurență pentru tine? Descrie puțin temele performance-ului.
A.V.: În momentul în care realizezi un spectacol alături de un alt partener, vă completați, vă expuneți ideile, le amestecați și formați o temă extraordinară, dacă s-ar putea, sau foarte bună. Nu cred că este vorba de concurență între noi. Avem momente în care ne contrazicem, dar e și potrivit, pentru că având idei diferite, le poți combina și poți realiza o altă idee pe care nu a mai făcut-o nimeni în Iași, la momentul respectiv. Așa că ideile și părerile diferite sunt binevenite în cadrul unui spectacol, atunci când vorbim de prezența a doi coregrafi. Legat de temele performance-ului, am plecat de la reîncarnare. Aveam o perioadă în care credeam că atunci când mori, e posibil să revii pe pământ sub o altă formă, în alt corp și noi credem în teoria sufletelor pereche care s-au întâlnit în viața lor anterioară. Și spectacolul Spațiu-Suflet-Secundă a fost despre asta, despre două suflete care se întâlnesc mereu în alte vieți, în alte spații, uneori, poate trec fugitiv unul pe lângă celălalt, uneori, poate chiar interacționează. Sunt diverse contexte.
Spectacolul Spațiu-Suflet-Secundă (foto: Răzvan Contu)

L.L. (curioasă): În ce ai vrea să te reîncarnezi?
A.V.: Aș vrea să fiu reîncarnată. În ce? Nici nu mai contează. Important e să fac lucruri și în acel context.

L.L.: Cine cedează când e vorba de un conflict de idei / conflict profesional?
A.V.: Depinde de la cine a început discuția. De obicei, cine stârnește conflictul, cam și repară la final. De cele mai multe ori, amândoi, în cazul în care greșim sau ne certăm. Ne cerem scuze la final. Știm că niciodată certurile astea nu sunt cu răutate, ci spre binele nostru.

L.L.: Performance-ul SKALSKI, a fost prezent în cadrul festivalului D.A.M. Ce te-a impresionat la acel spectacol?
A.V.: Gabriel Scalschi, colegul nostru este foarte talentat. E o persoană foarte expresivă, și aici nu mă refer doar la nivel facial, ci și corporal. Din păcate, nu am reușit să vedem repetiții, ci premiera pentru noi a fost chiar când a avut loc spectacolul. M-a surprins atât Scalschi, cât și Aurel Asanache, artistul vizual cu care a colaborat. Un artist, de altfel, foarte talentat. Am fost curioasă de la început până la final, ce ar putea picta pe pânză, încercam să-mi găsesc argumente, să caut o relație între Scalschi care dansa și el care picta. Îmi conturam o imagine finală și cred că ăsta e un lucru foarte bun pentru spectator că te pune să muncești puțin, chiar dacă privești. Tu ești mereu concentrat și cauți explicații, cauți validări pentru ceea ce vezi. Mi se pare foarte interesant. A fost o apariție.

L.L.: În interviul pe care mi l-ai acordat ultima oară, afirmai că vei încerca mai mult să te îndrepți spre zona de dans contemporan, pentru că tu ai practicat mai mult street-dance-ul. Colaborările de la Teatru "Tudor Vianu" din Giurgiu, mai precis, semnătura coregrafică pentru spectacolul Teoria maimuțelor infinite, regizat de Antonella Cornici și coregrafia spectacolului de la Teatrul Național "Vasile Alecsandri" din Iași, regizat de Radu Afrim te-au ajutat în planul tău, de a te îndrepta spre dansul contemporan?
A.V.: Da. Din 2019 până acum cred că am reușit să mă apropii de zona dansului contemporan, dar nu l-am atins. Încă sunt în căutare. Eu mă duc către el și el se îndepărtează din ce în ce mai mult. Atunci când descoperi lucruri, îți dai seama că sunt și mai multe pe care trebuie să le descoperi și îți dai seama că nu ai să ajungi niciodată la un rezultat final, dar sunt mult mai departe de punctul în care am plecat și asta e un lucru bun. La Teatru "Tudor Vianu" din Giurgiu, am lucrat împreună cu Radu pe dans contemporan, dar, spre surprinderea mea, s-au regăsit foarte multe elemente din zona street-dance-ului despre care îți spuneam în 2019. A fost un show în care erau prezenți dansatori. Fiind vorba despre un spectacol dinamic, am încercat să îmbin câteva elemente de dans contemporan cu elemente de street-dance. A fost ceva foarte, foarte fain.
În spectacolul pe care-l regizează Radu Afrim acum, mă îndrept mai mult spre zona dansului contemporan, chiar foarte mult. Aici, nu prea se întâlnesc elemente de street-dance.

L.L.: Cum ai simțit repetițiile din cadrul celor două colaborări? Cu ce te-ai confruntat? Bănuiesc că mai sunt zile fără inspirație sau se întâmpla ca oamenii să nu te înțeleagă...
A.V.: Atu-ul meu e faptul că reușesc să mă integrez foarte bine în echipă prin energia pozitivă pe care o eman și prin felul meu sincer de a fi. Am avut noroc la Giurgiu, pentru că am lucrat împreună cu Radu. Practic, am fost doi coregrafi. În momentul în care sunt doi, e mult mai ușor să lucrezi. În cazul în care unul cedează, rămâne celălalt în picioare care "te trage" după el și așa ne putem susține unul pe altul. Dacă rămâi fără o idee, vine celălalt cu o idee și ne echilibrăm. Atunci când lucrezi singur, e puțin mai greu, dar nu am avut până acum niciun impediment. A fost foarte, foarte bine. Chiar neașteptat de bine. Am reușit să mă mobilizez, m-am mișcat destul de rapid. În cazul în care nu mai am vreo idee, încerc să gândesc dinainte, pentru că ăsta e modul meu de a construi, nu vin niciodată fără vreun plan. Am întotdeauna ceva schițat în minte. La repetiții îmi place să vin pregătită, ca actorii sau interpreții să nu stea după mine să mă gândesc la ce mișcări aș putea să le dau. Sunt momente în care te blochezi, ești obosit, simți că ai nevoie de o pauză, dar reușesc să o duc la capăt.
Spectacolul Spațiu-Suflet-Secundă (foto: Răzvan Contu)

L.L.: Înțeleg că preferi să vii cu temele făcute de acasă la repetiții. Ce faci când planul tău nu se potrivește cu tipologiile interpreților? Poate că nu toți au o anumită elasticitate... Ești o adeptă a improvizației?
A.V.: În momentul în care vii cu o schiță, să presupunem că ai 70% pregătit. 30% sunt doar posibilități sau îți iei o marjă de eroare în cazul în care coregrafia pe care tu ai realizat-o nu se potrivește total cu tipologia corporală a actorului, se schimbă. Coregrafia nu se schimbă în totalitate, ci modul în care este realizată. Nuanțele ei. Așadar, ai o bază și în momentul în care lucrezi, adaugi ceea ce poate actorul să facă. E o strategie (râde). Ăsta este modul meu de a construi. Sunt persoane care nu pot face asta. Sunt persoane care sunt mai libere și în clipa în care vin în sală, creează pe moment sau poate nu sunt la fel de matematici. Eu mă consider o persoană care gândește matematic și fix. Îmi structurez totul și vin cu lecția învățată. Pur și simplu, aici e vorba de cum lucrează fiecare mai bine.

L.L.: Tot în cadrul interviului anterior, afirmai că doreai să mai extinzi spectacolul tău de licență Out of the blue. Ai mai lucrat la structura lui?
A.V.: Am abandonat planul ăsta din cauza pandemiei pentru că mi-am dat licența în ianuarie. Am luat o pauză foarte scurtă în februarie pentru a putea începe cu forțe proaspete. Aveam o altă idee de spectacol pe care am și început să o pun în practică în primele zile din luna martie. Teoretic, ar fi trebuit să încep spectacolul nou și să continui licența, dar pandemia mi-a oprit ambele proiecte.


L.L.: Celălalt proiect era numit Astă seară mixăm ouă?
A.V.: Da! Din cauza pandemiei, am fost nevoită să-l stopez.

L.L.: Abandonul celor două a venit cu alte idei...
A.V.: Da, dar nu am uitat aceste idei. Mi-au rămas undeva în subconștient și sunt convinsă că la un moment dat voi relua spectacolul deoarece cred că are potențial.

L.L.: De curând, în cadrul emisiunii Scena, împreună cu Radu Alexandru, spuneați că aveți ideea unui spectacol care să conțină toate greșelile voastre. Când o puneți în aplicare?
A.V.: Mai întâi, așteptăm să terminăm cu spectacolul de dizertație, Micul Prinț, o adaptare după Saint-Exupéry. Probabil, vom lua o scurtă pauză energetică. Probabil, va fi următorul proiect.

L.L.: De ce Micul Prinț? Ce v-a inspirat?
A.V.: E cartea mea preferată pe care am citit-o de foarte multe ori. Țin minte, prima oară când am citit-o, eram în clasele primare, m-am dus la bibliotecă și am văzut o carte foarte mică. Era varianta aceea, dreptunghiulară, foarte, foarte mică și mi s-a părut interesantă, doar așa ca mărime, ca aspect. Era colorată. Am citit-o. Nu am înțeles atunci mare lucru. Era doar o poveste drăguță cu un prinț, cu niște animăluțe, după care am recitit-o și mi-am dat seama că ea devine din ce în ce mai complicată. Cred că acum, dacă aș citi-o din nou, mi s-ar părea mai complicată decât acum o lună. Este un text care îți dă posibilitatea să te joci, atât din punct de vedere coregrafic, cât și regizoral. Este un text care poate fi vesel, poate fi și trist. Îl poți redirecționa așa cum ți-l dorești. Cred că ăsta e cel mai benefic lucru în momentul în care lucrezi cu textul Micul Prinț.

L.L.: E destinat tuturor spectatorilor?
A.V.: Da! Spectacolul pe care noi îl vom realiza, va fi la fel. Îl pot privi atât copiii cât și adulții. Fiecare va înțelege câte ceva.

L.L.: Cum arată o zi obișnuită din viața coregrafei Alice Veliche?
A.V.: În perioada aceasta, mă trezesc în jur de 7:00-7:30. Aproximativ, la ora 9:00-9:30 sunt la repetiții, deja. Am repetiții în prima parte a zilei până la 12:00. După care, plec în altă parte, la alte repetiții până la 14:30. Apoi, am o mică pauză cât stau în mașină și mă duc la sala la care lucrez sau, mai opresc să-mi iau un covrig sau ceva de mâncare. Apoi, la ora 16:00-16:30, încep deja munca pentru sală până la ora 20:30. Mai fac și repetiții pentru dizertație. Ajung acasă, mai și gătesc, mai spăl și niște haine pentru repetiții.

L.L. (o ascult admirativ și mă gândesc cât de activă poate fi într-o singură zi): Hainele le speli, tot așa, în pași de dans? (râd)
A.V. (râde și ea): Nu, stau și mă uit în gol. Apoi, mănânc, probabil fac un duș, mă pun în pat și adorm destul de târziu, după miezul nopții. Activitățile astea se cam repetă în ultima perioadă.

L.L.: Toate aceste activități te țin în "priză" sau simți că apare și epuizarea la un moment dat?
A.V.: Deja a apărut epuizarea. Cumva, corpul se învață, se adaptează. El știe deja că la ora 7:00 te trezești, el știe când ajungi acasă. Încearcă să-și distribuie resursele în mod egal, astfel încât să faci față. Am observat că avem niște corpuri extraordinar de inteligente. Mai inteligente decât noi sau decât am crede noi, dar la un moment dat apare epuizarea psihică și asta e mai grea puțin; nu neapărat că nu mai ai resurse în a crea, ci pur și simplu apar întrebările: cât o să mai poți fizic?, îți faci anumite probleme, cedezi, ești mult mai stresat.

L.L.: Cum ai descrie zilele fără dans sau fără antrenamente?
A.V.: În ultima perioadă nu am avut astfel de zile. De obicei, zilele în care sunt sărbătorile, Crăciunul / Paștele/ o săptămână în timpul verii, atunci când îmi iau concediu. Sunt odihnitoare, te încarci, nu te mai gândești neapărat la ce ai de făcut sau la ce ai făcut sau la ce urmează să vină, dar te simți un pic vinovat.

L.L.: Apare sentimentul de vinovăție...
A.V.: Da. Sau cel puțin la mine. Simt că nu am mai lucrat și am impresia că mușchii mei nu mai sunt în formă. Mă simt mai grea, nu mă mai simt atât de ușoară, parcă mă mișc cu dificultate. Apar tot felul de gânduri, chiar dacă, cel mai probabil nu e așa, dar apare sentimentul ăsta de vinovăție și nu ar trebui.

L.L.: Care sunt metodele prin care te încarci? Ai vreo modalitate de relaxare?
A.V.: În ultima perioadă nu am avut timp nici de plimbări. Singura metodă prin care mă încarc e somnul, deși nu e îndeajuns de mult, dar când mă trezesc dimineața deja mă gândesc că abia aștept să adorm, abia aștept să vină din nou seara să mă pun în pat. E puțin trist dacă stau să mă gândesc la ce spun acum, dar nu mă plâng neapărat. Au fost momente în care nu am avut nimic de făcut în pandemie și a fost mult mai rău. Prefer să fiu ocupată toată ziua, să nu am timp de mine, uneori, dar să nu stau. În rest, o simplă plecare, cum a fost acum, premiera de la Giurgiu. Chiar dacă am fost și am văzut un spectacol, am făcut o încălzire cu ei, pentru mine a fost o minivacanță de o zi. Am stat, am fost spectator, nu m-am implicat în mod direct.

L.L.: Cărțile, filmele, spectacolele care au inspirat-o pe Alice Veliche în ultima vreme?
A.V.: În ultima perioadă, cărțile pe care le-am citit au fost pentru dizertație, asta înseamnă că am citit mult despre Pina Bausch, despre tehnici de dans contemporan și despre dansatorul și coregraful Merce Cunningham (părintele dansului contemporan). Nu pot să spun că în ultima vreme am citit o carte care să mă facă extraordinar de mult să mă gândesc foarte mult la ea, în afară de Micul Prinț, despre care am vorbit. Nu am mai citit de mult cărți de plăcere, ci doar cărți necesare, de specialitate.
Am văzut un documentar despre viața de după moarte, fiindcă în cadrul dizertației avem și tema aceasta a morții și eu sunt pasionată de subiect. Am văzut, când am avut timp, toate filmele din seria Marvel și mi-a luat foarte mult timp, pentru că mă uit la un film destul de rar. Nu prea am timp, dar este o modalitate prin care te poți detașa puțin de lucrul pe care îl ai de făcut.
Am mai văzut un film - Platforma în regia lui Galder Gaztelu-Urrutia. Este vorba de niște persoane care intră într-un joc. Singurul lucru pe care îl aveau de făcut era să zică felul preferat de mâncare și apoi erau repartizați într-o celulă. Pentru fiecare etaj câte o altă celulă. Este o platformă plină de mâncare care coboară de la primul nivel și niciodată nu rămâne destulă mâncare pentru cei prezenți. Încep să se omoare, să existe conflicte, doar de la faptul că ei nu știu cum să managerieze toată acțiunea asta. Este un singur fel de mâncare pentru fiecare persoană, dar sunt prea lacomi și încep să mănânce unul de la altul.

L.L.: Pentru ce fel de mâncare te-ai lupta?
A.V.: În 2019 ți-am spus că în top sunt cartofii prăjiți. S-au mai schimbat planurile. Îmi plac în continuare cartofii prăjiți, dar am găsit o pasiune pentru salata de vinete cu maioneză și ceapă. Dacă mai sunt și roșii, e superbă. Cu toate că nu ar trebui să zic, în ultima perioadă beau destul de multă Cola.

L.L.: Ce mai mănâncă un coregraf, Alice?
A.V.: Depinde. Eu pot să zic că mănânc cam tot ce îmi doresc. Fac destul de mult efort ca să nu se depună absolut nimic și nici nu am timp să mănânc foarte mult. Mănânc foarte mult o dată-n zi și e ca și cum aș fi mâncat pentru absolut toată ziua și am ars caloriile respective.

L.L.: Acum, să revenim și la spectacolele pe care le-ai văzut recent. (Pot fi și online)
A.V.: Teorema maimuțelor infinite de la Teatrul "Tudor Vianu" din Giurgiu. În pandemie am văzut foarte multe spectacole online: Xenos, cu dansatorul Akram Khan. De asemenea, am revăzut spectacolele de la Dimitris Papaioannou, care din punctul meu de vedere este unul dintre cei mai buni coregrafi din lume. Pe lista spectacolelor online, mai adaug și Play de Alexander Ekman.
Mai sunt spectacolele pe care le-am văzut în Iași. Spectacolele regizate de Radu Afrim. Avem nevoie și de spectacole de teatru, nu neapărat coregrafice. Când s-a ivit ocazia, am fost și la București. Am văzut spectacolul regizat de Andreea Gavriliu, M de la Murphy și probabil sunt mult mai multe, dar nu îmi aduc acum aminte. Când prind ocazia și am timp liber și văd un spectacol, indiferent ce spectacol e sau unde e, încerc să-l vizionez.

Nota bene: Menționez faptul că interviul a avut loc video, pe Facebook și nu în scris, tocmai pentru a crea senzația de dinamism între întrebări și răspunsuri! Pentru reclamații sau sugestii, nu ezitați să mă căutați!

Poeticitatea din spectacolele regizate de Radu Afrim ajunge să te macine și în organe

 Pe Diana Raluca Amitroaie am remarcat-o încă de când a fost admisă la Facultatea de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte "George Enescu" din Iași. De ce? Vă veți lămuri pe parcursul acestui interviu! Vă spun doar atât: a câștigat Premiul pentru cea mai bună actriță, secțiunea individual de la Gala HOP 2021, a avut deja două colaborări importante cu Radu Afrim, s-a implicat în rezidențe de creație și mai nou, tatonează și zona de canto! V-am convins? Vă fac cunoștință și mai bine cu tânăra actriță!

Diana Amitroaie (foto: Adi Bulboacă)

Lavinia Lazăr: Diana, te-ai născut în Botoșani. Sunt foarte mulți actori / artiști remarcabili care provin din acea zonă. Cum explici acest fenomen?
Diana Raluca Amitroaie (zâmbește): Totul a început de la Atelierul de Teatru, care e format dintr-o trupă de liceeni din Botoșani de la Colegiul Național "Mihai Eminescu". Lenuș-Teodora Moraru și Gelu Rîșca au fost cei care au conceput această trupă și sunt cei care ne-au inspirat foarte mult și ne-au încurajat să facem teatru în continuare. Au crezut în noi, iar asta a contat enorm pentru mine. Am avut norocul de a trăi într-un oraș unde au fost trupe de teatru de liceeni. Pe lângă Atelier, mai era și DramaClub de la Colegiul Național "A.T. Laurian".

L.L.: Activitățile din acel cadru au pregătit / premeditat drumul tău să optezi pentru programul de studii de teatru?
D.A.: Știam că vreau să dau la Facultatea de Teatru, dar nu știam exact de ce. Simțeam foarte tare că asta vreau să fac și atunci am apelat la Lenuș-Teodora Moraru să mă ajute în direcția asta. Am lucrat împreună la pregătirea pentru admiterea la facultate. După ce am fost admisă, mi-am dat seama că asta vreau să fac.
Diana Amitroaie (foto: Adi Bulboacă)

L.L.: În interviul de pe LiterNet spuneai că ești o persoană care pune multă pasiune și suflet în actorie și ești descurajată când nu simți la fel din partea celorlalți. Cine ești de fapt? Ai mai învățat despre asta?
D.A.: Eu sunt o persoană foarte, foarte empatică. De cele mai multe ori mă implic mult și, mai ales în poveștile oamenilor. Poate fi ceva rău sau poate fi ceva bun. Eu încerc să iau cea mai bună parte din empatie. Sincer, acum, când stau și mă gândesc nu mai sunt atât de revoltată în situațiile în care oamenii nu sunt atât de implicați. Încerc să-i înțeleg, dar, într-adevăr, îmi place foarte mult să văd când e implicare și energie la repetiții. La asta mă refer. Sunt și zile în care lumea e mai low și atunci avem nevoie să ne adaptăm unul după celălalt.

L.L.: De ce crezi că nu mai există aceeași determinare, poate ca în alte generații? Ce s-a întâmplat?
D.A. (pusă pe gânduri): Am observat oricum că de când a început pandemia (atunci eram în anul al II-lea de facultate), ne-am demoralizat și sunt unii colegi care au renunțat / care au luat pauză. Nu pot să îi judec și nici nu am de ce, pentru că e nevoie și de asta; eu nu am simțit. Cred că ne-a afectat pe unii dintre noi pandemia, deși eu am încercat cumva să rămân, să mă prind de orice pot. În același timp, avem foarte multe informații, dar cred că suntem și o generație care așteaptă să fie împinsă de la spate și asta ne dezavantajează.
Gala HOP (foto: Andrei Gîndac)

L.L.: Ai câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la secțiunea individual la Gala Tânărului Actor HOP 2021, ediția a 24-a. Ai prezentat momentul Andrisantul necunoscut, după Cum se înțeleg țăranii și O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale. În interviul pe care l-ai acordat pentru Adevărul afirmai faptul că participarea la concurs a fost un pariu cu tine, că ți-a plăcut libertatea de acolo și că nu vi s-a impus un text anume. Ce ai mai învățat din acea experiență? Cum s-a modificat dimensiunea ta umană și profesională?
D.A. (surâde): Pregătirea pentru Gala HOP a fost oricum mai intensă pentru că nu eram foarte familiarizată cu teatru-dans și în clipa în care am ajuns acolo și am lucrat la moment, m-am simțit foarte, foarte împlinită. În viața personală am prins mai multă încredere în mine și în corpul meu și în ceea ce fac, nu doar în teatru. M-am schimbat destul de mult, organic, vorbind. Pe partea profesională, nu a influențat ceva anume. Cumva, lucrurile au continuat să fie așa cum au fost și până acum. Adică, nu am fost căutată de regizori care să lucreze cu mine, dar nu cred că e o chestie rea, pentru că eu în continuare caut și mă înscriu la castinguri.

L.L.: De ce crezi că se întâmplă asta?
D.A.: Ediția de anul trecut a fost oricum mai complicată pentru că nici nu a venit multă lume să ne vadă live. Poate, mai multă online. Spun asta, pentru că înainte de pandemie, la Gala HOP veneau participanți numeroși.
Gala HOP (foto: Andrei Gîndac)

L.L.: Tot din mărturisirile tale, am aflat că repetai pentru momentul de la Hop de dimineață până seară în Sala Studio a UNAGE. "Munca însăși devine un fel de vacanță activă, ai zis." Ce înseamnă asta?
D.A.: Am realizat un lucru despre mine când lucram pentru momentul de la Gala HOP. Atunci când vreau să lucrez la ceva și vreau să fac din toată inima mea, și e destul de intens, îmi dau seama că era vară, deci, normal era vacanță, dar pentru mine, nu se simțea ca un stres, se simțea ca ceva plin de adrenalină. Îmi plăcea să îmi petrec timpul la repetiții. Asta simt mereu când sunt într-un proiect și acum, la fel, lucrez și în weekend și în timpul săptămânii și nu simt oboseala. Sunt și zile în care ajung foarte obosită, dar a doua zi îmi încarc bateriile și o iau de la capăt.

L.L.: Cine a fost sprijinul tău în acele momente? Ai avut vreun mentor?
D.A.: Da. Beatrice Volbea a fost cea care a fost lumina mea (zâmbește) în lucrul pentru Gala HOP și nu a fost singura dată când am lucrat cu ea. Am mai lucrat și la un alt proiect care se numește OCD (Organic Creative Dance), dar poate vorbim mai încolo.

L.L.: Vom vorbi și despre acel proiect.
D.A.: Îi sunt foarte recunoscătoare că mi-a fost alături în timpul repetițiilor și în timpul Galei și după. M-a luminat complet în legătură cu teatru-dans. Eu știam teoretic, dar foarte puțin practic. Dacă nu era ea, nu știu cum ieșea, dar am construit împreună. Nu a venit cu un scenariu fix.

L.L.: De ce te sperie mediul pe care l-ai ales? Ai spus asta în urmă cu ceva timp în cadrul unui material. Este în continuare așa? Și de ce apare frica?
D.A.: Sincer, nu mai simt atât de multă frică. Cred că frica e oricum ceva organic. Uneori e bine să știm de sentimentul ăsta, dar nu să-l lăsăm să ne conducă. Simt că am mai multă încredere în mine și că sunt puțin mai sigură pe ceea ce fac, pentru că totul e step by step. Oricum, cred că mai am foarte multe de învățat, dar acum simt că am mai crescut puțin.

După acest răspuns, Diana m-a rugat să o scuz câteva clipe, pentru că mieuna pisica ei gri, sprintenă și curioasă! Revenim...

L.L.: În materialul video marca Timpul, afirmai că experiența ta cu Radu Afrim te-a făcut să-ți depășești limitele și că ai avut curajul de a te lăsa cu totul într-un spectacol. Cu toate că ai pășit cu frică în primul tău proiect de la teatrul național ieșean, ai reușit să-ți descoperi nebunia. Să vorbim puțin despre această formă de nebunie! Te naști cu ea, o procuri, se transformă? Cum e?
D.A.: E clar că nebunia despre care vorbeam era în mine, doar că nu eram conștientă de ea, până să-l cunosc pe Radu Afrim. Am mai experimentat la facultate, dar cred că e total altceva. La Trei piese triste, mi-am dat seama mai tare de nebunie pentru că de fiecare dată când joc, simt că mă transpun în alt corp și simt că ceva animalic este în mine și simt că mă transform. Experiența asta nu am mai avut-o nicăieri și cred că de asta, spuneam și atunci că am reușit să descopăr asta cu el. E ceva magic ce se întâmplă la repetiții și la spectacolele lui. Nu știu exact cum să explic, dar se simte aici, în dreptul inimii. Uneori, când joc, simt că îmi amorțește tot corpul. E total altceva, parcă de pe altă lume.
Trei piese triste (foto: arhivă)

L.L.: Colaborarea cu regizorul Radu Afrim la spectacolul Trei piese triste, ai spus că te-a scos din anxietatea pe care ai acumulat-o la începutul pandemiei. În ce fel te-a mai modificat experiența asta profesională?
D.A.: Față de primul an în care am lucrat, am simțit că sunt mai relaxată pentru că am trecut și prin alte experiențe care m-au învățat să nu mai fiu atât de stresată la fiecare lucru care se întâmplă. Am simțit că e o gură de aer pe care am luat-o. Până atunci, parcă îmi ținusem respirația și nu mai știam unde să merg și ce să fac. Proiectul Trei piese triste a însemnat foarte mult pentru mine și am simțit că fac ceva cu mine, pentru că stagnasem de ceva timp și pe lângă asta am început să privesc și altfel oamenii din jurul meu, și nu că înainte îi priveam într-un sens rău, dar simțeam că lumea pe care o privesc are și mai multe culori. M-a făcut să fiu și mai deschisă către această nebunie și să merg și mai departe cu ea. Nu neapărat să mă controleze, dar descopăr multe lucruri la mine fără să mă gândesc "vai, cum va fi? / cum arată"?
Trei piese triste (foto: Radu Afrim)

L.L.: Cum ai perceput nuditatea în această reprezentație?
D.A.: În principal, nu am o problemă cu nuditatea, cât timp este justificată. Nu prea sunt de acord cu nuditatea în teatru care e pusă doar să arate frumos, dar în Trei piese triste și în Orașul cu fete sărace era foarte justificată și Radu Afrim are o tehnică de a pune nuditatea nu chiar în fața spectatorului direct, și mai ales că nu o face oricum, ci într-un mod vizual plăcut și misterios.

L.L.: Ai văzut spectacolul Orașul cu fete sărace o continuare a producției Trei piese triste? Cum a fost rolul tău?
D.A.: Nu, iar personajul pe care l-am avut în spectacolul Orașul cu fete sărace e total diferit de cel din Trei piese triste și îmi place lucrul ăsta pentru că am descoperit lucruri noi. Iubesc ambele personaje la fel de mult.
Orașul cu fete sărace (foto: Radu Afrim)

L.L.: E riscantă iubirea asta față de un personaj? Există riscul de a lua câteva trăsături din acel rol și să le transpui inconștient în viață?
D.A.: Cred că noi transpunem lucruri din viața noastră în personaj. Mie nu mi se pare ceva neapărat rău și nici nu sunt genul care să trăiască cu personajul de dimineață până seară. Poate încă nu am descoperit asta, dar nu cred că e sănătos. Plec foarte des de la repetiții cu gândul la personaj pentru că îmi place să mă gândesc, să descopăr și eu găsesc multe lucruri care mă ajută în viața mea pentru că privesc oamenii din jur. Și o simplă conversație din casă sau autobuz mă poate inspira pentru ceea ce fac pe scenă. E important pentru mine să iau câte ceva din lumea în care trăiesc.

L.L.: Poeticitatea din ambele spectacole te-a schimbat? Te-a ajutat?
D.A.: La început, la Orașul cu fete sărace, nu prea înțelegeam, pentru că nici nu am descoperit în facultate poeticitate, adică nu am fost îndrumați spre zona asta de teatru. Știu că eram la casting și mi-a dat un text care era scris tot așa, în zona poeticului, iar eu nu știam deloc să-l citesc. Mi-am dat seama că nu înțeleg nimic din ce se întâmplă. Apoi, când am intrat în spectacol, m-am îndrăgostit de genul ăsta de teatru pentru că e nevoie de foarte multă atenție și dăruire când vine vorba de un astfel joc. Iar, bineînțeles, Radu Afrim știe foarte bine cum să conducă un actor către acest univers. În Trei piese triste, trecând deja de o experiență afrimiană, clar am înțeles mai mult. Încercând să-l cunosc mai bine pe regizor și pe ce își dorește de la un actor, mi-am dat seama că poeticitatea asta e așa importantă, încât ajunge să te macine și în organe.

L.L.: Cum explici disponibilitatea lui Radu Afrim de a colabora de cele mai multe ori cu studenții Facultăților de Teatru?
D.A.: Cred că e un exercițiu foarte bun pentru o trupă de teatru. În fiecare an se întâmplă să aleagă tineri diferiți și atunci, actorii angajați descoperă viitori actori. Eu apreciez foarte mult că alege tineri pentru spectacole. Sincer vorbind, dacă nu ne-ar selecta el, nu știu dacă am avea vreun contact cu un teatru de stat. Cred că el e foarte conștient de lucrul ăsta și în luna ianuarie sau februarie, toți studenții de la Teatru din Iași știu că e casting. Suntem toți foarte entuziasmați, ne dăm mesaje și cred că asta înseamnă enorm de mult. E ca o sărbătoare în care studenții așteaptă să afle ziua și ora la care e castingul. Anul ăsta a fost la fel. E minunat sentimentul ăla când știi sigur că vine un regizor. Indiferent dacă mergi la casting și nu ești ales, tot ești fericit. E chestia aia că cineva chiar vrea să te cunoască.

L.L.: Întrebată fiind cu ce personalitate dorești să te întâlnești, ai răspuns că Aglaja Veteranyi ar fi una dintre persoanele cu care ai avea ce discuta. Ce te aseamănă cu ea? Întâmplător și pe mine mă fascinează. A avut o viață tristă și un final tragic. A fost crescută în lumea circului. Te-ar tenta zona asta?
D.A.: Da, clar sunt deschisă la colaborări. Știu că sunt niște cursuri de circ la București. Mi-ar plăcea să fac acrobații, poate să învăț să scuip foc. Mi-aș dori în viața asta de artist să învăț cât mai multe lucruri, indiferent dacă țin sau nu de actorie. Cred că sunt atrasă de Aglaja Veteranyi pentru că o parte din viața ei se aseamănă cu o întâmplare a unei persoane foarte dragi mie. Mi-o imaginam ca pe o persoană foarte blândă.

L.L.: În emisiunea Scena, în care ai fost invitată ai spus printre altele că "Aici (adică în UNAGE) nu e la fel ca la teatru"! Ce lucruri separă aceste două spații de creație?
D.A. (râde): Sunt total diferite spațiile. Oricât de mult ai încerca să-ți imaginezi când ești în facultate, ce o să faci dacă ai să fii angajat într-un teatru, nu cred că poți să prezici exact. Mai bine mergi fără așteptări. Ce mi se pare dificil când ești student și ajungi să colaborezi într-un teatru, rămâne efortul de a ține pasul cu actorii. Ei au răbdare foarte multă cu noi, studenții, mai ales dacă e primul proiect, dar e frica aia să nu superi pe nimeni, să încerci să fii acolo și mai ales dacă joci cu actori cu foarte multă experiență (care știm cu toții că sunt foarte buni). De exemplu, țin minte când am început colaborarea la Trei piese triste și știam că va juca și Emil Coșeru, mereu mă întrebam ce înseamnă să joci cu el. A fost foarte răbdător cu noi, ne dădea și sfaturi. Mi-a plăcut foarte mult experiența și repet, sunt mari diferențele dintre Facultate și Teatru. Cred că e important ca atunci când ești student și lucrezi într-un teatru să nu uiți că e diferit. Sunt unii care zic: "gata, am jucat în Teatru, sunt actor. De acum, voi învățați mai mult de la mine". Nu mi se pare în regulă.

L.L.: Ai remarcat cazuri?
D.A.: Printre colegii mei, care au mai avut proiecte în teatru, nu am sesizat asta. Iar lucrul acesta mă bucură.

L.L.: Cu ce regizori ți-ar mai plăcea să colaborezi?
D.A.: Hmm. Tocmai am aplicat la un casting de la Răzvan Mazilu și mi-ar plăcea foarte tare să colaborez cu el. Am menționat numele lui, pentru că aș dori să experimentez partea de musical. În general, mi-ar plăcea să experimentez cât mai multe colaborări. Dacă ar fi să aleg pe cineva din teatru, da, ar fi Eugen Jebeleanu. Îmi place mult ce subiecte abordează în spectacolele lui. Important e să joc, să am proiecte și să mă implic în ceea ce fac. Dacă ar veni acum un student de la regie, să-mi zică: "hey, vrei să joci la mine?". Aș zice: "da!" De curând, m-am apucat și de canto. Am experimentat zona asta de cântat, clar la Radu Afrim în cadrul celor două spectacole în care am jucat. Vocea mea nu sună atât de rău, dar mai trebuie conturată puțin.
OCD (foto: Mălina Moncea)

L.L.: Anul trecut, ai făcut parte din proiectul de rezidență de creație, inițiat de Teatru FIX din Iași, numit Placebo* OCD (Organic Creative Dance), coordonat de coregrafa Beatrice Volbea. Un produs de tip work in progres care propunea poate altceva decât producțiile unui spațiu instituționalizat. Cum a fost rezultatul acestui proces? Cum ai simțit publicul?
D.A.: Mi-a plăcut mult, mult de tot. Noi nu l-am numit spectacol, l-am numit rezultat și încă e work in progres, chiar dacă nu ne vedem face to face, mai vorbim despre. A fost foarte intens pentru că la început au fost patru/șase săptămâni de casting, adică ne întâlneam mai multe persoane care au venit la această rezidență, iar Beatrice ne-a spus că după această perioadă, va alege câțiva oameni dintre noi, dar asta nu însemna că în viitorul spectacol vor fi excluși. În decursul acestor săptămâni abordam subiectul de Tulburare Obsesiv Compulsivă la un nivel atât de serios, încât ne-am dat seama că nu e o simplă glumă, sau joacă. În final, fiecare dintre noi a făcut un moment de improvizație pe tema OCD și în tot acel timp, coregrafa ne-a tot analizat, apoi, cu lacrimi în ochi ne-a ales pentru că ea voia să fim toți, dar nu se putea și atunci am rămas doar șase. Eu, Sebastian Munteanu, Alexandra Cantemir, Robert Agape, Flavia Sandu, Ioana Aciobăniței, dar în final în locul Alexandrei (care s-a lovit la picior), a jucat Diana Apopei. Stanca Jabenițan a avut un moment la început și la final. Ne-am întâlnit din ce în ce mai des să lucrăm și așa am reușit să ne cunoaștem mai bine. Apoi, au mai urmat cam trei săptămâni de lucru. Cred că e important ca în mediul independent să cunoști partenerii de scenă. Publicul mi s-a părut deschis, deși, unii dintre ei nefamiliarizați cu teatru-dans, nu înțelegeau neapărat conceptul. "Mi-a plăcut mult, dar de ce trebuia să dansați?" mi-a zis un prieten. Asta a fost un caz unic.

L.L.: Au fost două reprezentații pe 4 și 5 decembrie 2021?
D.A.: Da, la HAISUS, unde a fost foarte frig, iar fetele din echipă au jucat în bustiere și pantaloni scurți și băieții aproape la bustul gol și tot așa, în pantaloni scurți, dar ne-am întâlnit cu adrenalina. Culmea, nu a fost atât de rău, ne-am încălzit și nu am răcit! Am experimentat și zona asta de teatru independent, puțin de sacrificiu.
OCD (foto: Mălina Moncea)

L.L.: Ai avut un îndemn pentru toți oamenii. El sună așa: "Oamenii să nu-și piardă joaca din suflet și copilul care e mereu în sufletul lor. Lăsați-l să plângă când simte să plângă, să râdă cu gura până la urechi, să danseze până nu mai are suflu, să viseze (...). Nu-i pedepsiți cu lumea oamenilor mari". Cum arată lumea oamenilor mari?
D.A. (se gândește): Mereu spun de lumea oamenilor mari pentru că Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry e cartea mea preferată. Acolo se vorbește foarte mult de oameni mari și îi văd peste tot. Îmi pare rău când îi văd așa întunecați, de parcă ar avea un nor negru deasupra lor, plin de fulgere. Mi-aș dori să am puterea să mai șterg din negreala aia. Pentru mine e chiar fundamental să mă uit la cer și să zic "ce frumos e cerul azi!" Oamenii mari nu prea mai fac asta, ei se uită la cifre zilnic, se uită la știri foarte mult și sunt din ce în ce mai triști și îmi pare rău că văd din ce în ce mai mulți oameni așa. Nu știu dacă sunt influențați și de perioada pe care o traversăm, dar mai trebuie să privim și partea plină a paharului.

L.L.: Reprimarea sentimentelor crezi că a devenit din ce în ce mai întâlnită mai ales în urma perioadei pandemice?
D.A.: Cred că cel mai trist mi se pare că oamenii care au sau care trec prin Covid-19, sunt priviți ca ceva foarte, foarte, foarte rău și ne îndepărtăm de ei. Azi suntem prieteni cu ei și mâine își aduc aminte că s-au văzut cu tine. Am trecut prin asta în ianuarie și aveam impresia că oamenii de lângă mine gândeau ca și cum aș fi luat o boală incurabilă. S-a creat o frică în noi, de care, nu știu dacă vom scăpa prea curând. Cred că ar fi bine în timpul acesta să fim alături de cei dragi și să-i ajutăm și cu un video call de 10 minute în care să-i facem să zâmbească. Contează enorm. Eu încerc să nu mă atașez de ea, nu-mi place starea asta de panică.

L.L.: Schimbând puțin registrul... Ce ne mai pregătești, profesional?
D.A.: Abia am început repetițiile la Micul Prinț, spectacolul de disertație realizat de Alice Veliche și de Radu Alexandru. Nu stau mai mult de o oră jumătate. Vin cu temele făcute și se adaptează după fiecare. Au grijă ca fiecare să înțeleagă și dacă tu nu poți să faci ceva, adaptează după tine. Îmi place că nu e un scenariu fix. Cred că va fi o producție foarte bună.
Voi mai fi și în distribuția lui Gabriel Scalschi, tot într-un spectacol de disertație. Montează Hamlet, iar rolul meu este Ofelia. Și voi juca cu cinci băieți (Gabriel Scalschi, Andrei Tcaciuc, Juan Cruz Luque, Flavius Ștefan Grușcă, Sebastian Munteanu), iar asta va fi foarte interesant pentru că voi fi singura fată. Mereu mi s-a zis că nu voi juca Ofelia pentru că sunt înaltă, dar uite, că acum a venit momentul să am acest rol.

L.L.: În final, recomandă, te rog, trei spectacole, trei cărți și trei filme în care te-ai regăsit / Care ți-au atras atenția!
D.A.: Spectacole: Pădurea spânzuraților regizat de Radu Afrim, Humans | Bodies | Images în regia Ioanei Marchidan, Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba, realizat de Eugen Jebeleanu.
Cărți: Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry, Un cal într-o mare de lebede de Raluca Nagy, Parohia de Dan Coman.
Filme: Naufragiatul regizat de Robert Zemeckis, Soul (animație Disney) regia Pete Docter, La strada în regia Federico Fellini.

P.S.: Menționez faptul că interviul a avut loc video, pe Facebook și nu în scris, tocmai pentru a crea senzația de dinamism între întrebări și răspunsuri! Pentru reclamații sau sugestii, nu ezitați să mă căutați!

joi, 3 martie 2022

Duminici post-restant

 

Julien Caragea
Duminici post-restant
Editura Pavcon, 2021




Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Un volum aparte de lirică, izvorât din sufletul unui creator îndrăgostit de mecanica vieții, ascunsă în tot ceea ce este frumos și înnobilează sufletul omului.

O poezie care îmi place foarte mult, rod al unei arte poetice elaborate, rafinate, dar care nu elimină nici inspirația, nici democrația lexicală, iar dacă poemul o cere, nici asperitățile. (Liviu Antonesei)

Ludic, imprevizibil și în același timp îngîndurat, Julien Caragea este neobacovianul nostru izolat la Piscu Vechi, acolo unde scapără flama poeziei în nopțile lungi, fără lună. Uitat de zgomotul prost al lumii, el stă de vorbă cu bucoavnele vechi, cum o făcea Petru Creția în eseurile sale morale, și ne restituie aurul unei limbi apuse lor cu dărnicie, fără zgîrcenia cu care poeții își apără proprietatea. Julien este generos și face operă barocă, doar de cîțiva gustată, dar cu atît mai prețioasă. Orfevru subtil, el visează la o rasă de oameni, poate argonauți, care se va întoarce cîndva să își salveze limba captivă. El e Memoratorul, cel sedus de singurătate, și ne invită într-o cameră unde-l vedem înconjurat de cuvintele-mamă, ca într-un cocon de aur prin care întrevedem "insula zîmbetului dintîi" pe care ne-o dăruie cu sfială. Toate continentele poeziei atunci se redesenează frumos. Lucian Raicu l-ar fi iubit pe acest poet cu "ochelari de samovar". (Nicolae Coande)

Fragmente

O insulă se face neapărat lângă mal, la distanță de o arcă și o șea de cal pentru mulțimi, Unde floarea lunii se întețește până la incendiul depărtărilor Vecinătățile se călesc în univers ca fierul, Ea n-are putrezirea festivă de grădini Și nu-i bomboana pe colivă Ori căpătâi de la finalul săptămânii, Spre adormiri în apele călâi, spre-a regăsi și plumbul și veninul, O insulă mi-i zâmbetul dentâi, Ni-i adeverul, viața și seninul.
(Predică rostită spre dimineață, ușor înfrigurat, pisicilor)

Și eu am trimis corăbioare (de la cheul întunecat și igrasios) Albe, după ce îmi învățau mofturi și viață, De s-au pierdut în ape și ceață, Altele ajunse în fine la porturi Prosoape așterneau peste minarete Suflare de viață dăruiau la geamale Ori în cartierul Crăciunului instalau cutioare poștale Cel ce ca surâsul mereu ni-i aproape. Mă întorceam în negre mahalale pe jos, Dispăruse a guzganilor ceată Sub murdare pavele politicos. Dar eu o țineam pe-ndelete spre câmpuri, Unde un pospai, alb mucegai întâia ninsoare Oferea sfios așteptare.
(De frică scriem noi, mă)

Într-o țară îndepărtată, în cea mai îndepărtată țară de pe lume, pe o insulă fermă ca speranța, deși aflată sub nivelul mării, cocori cu piciorul stâng înfășurat într-un bandaj alb păstrează toate scrisorile mele trimise acasă.
(Duminica post-restant)

Erau mulți - scrâșneau din spice, Ca și o gară infelice, Ori șarg deșert, trăpaș, dintru scrisori, Sau, dintru brazda-ngenuncheată lângă mori, Câinii asurzitori cu limbi de bice, spre gardul fulgeratelor ninsori; Cutremurul de val ce în țeastă-l dă absintu, Că la ieșirea mecită din tunel Mi s-așezase peste ochi un văl, Nu mai speram s-ajung cumva în larg, Blestemu mahalălii să îl sparg Și să-ți apipii tivul fin al rochiței de oraș.
(Felinar jumate cu alcohol)

Dimineață posomorâtă, Un butuc taman la decapitatul orătăniilor (dintre cele pe care fetele vâlvoi ale pădurii îl folosesc drept fântână, oglindă și complet de judecată), Îl acoperise pospai de la moara diavolului, Întâia ninsoare, deși vinovată, îmi lua amprenta oriunde, criminal de lux, trăisem prea mult, Pe urmă, vântul mă căuta, bocind ca un orb ce și-a pierdut câinele, Orice copil înțărcat prea devreme are nevoie să fie sacrificat cineva în locul părinților săi, în speță copilăria mea, Două scrâncioabe goale, din tăria cerească, s-au legănat scârțâind balamale, o vreme, în contratimp, Apoi totul a tăcut.
(Căutând la un radio vechi Europa liberă)

Veneam cu doi fluturi în mână, Două găleți pline cu înserare pală și lună, Aripi fine, gulere de cămeși chitite în lada de zestre, Pleoape albe lipite de fereste, Ninsori ovine, pale făine, Din țoală scoală, afară ieși, Se-ntoarce mortul, revine taica, Vesel răsune după gard balalaica.
(Zi de târg)

Întins în pat, pregătindu-te nu pentru scris/citit, ci pentru mai dreapta reconsiderare a hoitului tău, îți potrivești ochelarii, prelungire a sensului în inutilitate, Ei se transformă în doi cai de apă răsuciți trăgându-te, șlep lung, pe suprafața indolentă și mornă a unui fluviu mărginaș, În două torșoane de curățat hogeacul unei case bătrânești date c-o secundă în urmă, Amintirea unui bal de odinioară, eșarfă, luminiș uitat pe genunchii bunicii, Eviți privirea celor buni și umanitari, ori a celor cu nasuri lungi, uscate și obraji de iască și, în general, pe toți cei ce au credința că vom servi micul dejun la colectiva din cer.
(Pomană de bunăvoie)

Vizitiul iar, pe un cal agale - cal cu ochii mari (de catapetesme) și cu cătări goale, ca a mea, a ta -, Târâie-n hulube înspre undeva, când s-a lumina, dâre de văpsea (leneșe miresme) - cerul violet, roua ca mierea. (Pare cucoș alb atelajul rar.) Și în piatra lisă, egal compromisă, de sub avenue, (aplecate zări), cu motor tractor cutremur duduie. Mânuri delicate, mânuri domnișoare, rânduie-n rotula zilei uzuale oșșcioarele mele, oșșcioarele tale.
(Techno pentru camionagii. Ștergătoare de parbriz cosind ploaia)

Pisică, amare ca salcia sunt rotocoalele tale, Cauciucuri ale unei autobaze ce din aula depărtărilor evadând În groapa târziului și-au construit o acasă, Tu torci ca marea în tivul rochiei de mireasă. De o geometric mângâioasă artificialitate undulările, perioade agale. Acolo ș-acia. Toți cădem pe rând. Pisică, frunză galbenă, ai toată știința somnului. Tu ne deschizi porți mai tinere decât ne-o făcut (our mother) muma noastră. Pisică, antinevralgic uitat într-o glastră.
(Peisagiu cu cracă bleu ce nu lasă păr)

Venea vântul, de braț cu fecioara inundației, toartă a unui urcior de seară, Când pe o uliță, când pe alta, Mire cu păr de aramă înspicată, conducând alaiul unei nunți morganatice, Fetele ce voiau să se căsătorească în curând le traversau calea chiuind, pasăre de curte prin fața trenului, Altele aruncau pești vii în matca instituției acvatice, Sperau într-un baby-boom până și sătenii jerpeliți care-și editau în bodegă ziarul, Totuși, câteva case au căzut.
(Tangou woodoo)

Câteva amintiri fac o patrie, cu toate minciunile aferente, O lama sud-americană de zăpadă decupată distinct în noapte, se vede cărare de pași în ea, Îți pipăi tresărind obrazul și constați că e nebărbierit, Te plimbi cu mâinile întoarse la spate, din ele ciugulesc cocoși, Pe sub ușă curge și se profilează afară o hartă de sânge, aproape topește cubul de zahăr, Te poți destitui pe tine însuți din locurile unde ai consimțit, Fericirea e o linie frântă de rouă.
..................
O, la-mà, la-mà,
piramidă domestică,
cerbice de lână și nea,
șatră-n taiga
fum alb în Anzii de piatră
artificialitate, sacrificiu
și zorilor lectică.
O, Eli Lama...
(Cronica unei scurte plimbări)

Tu porți ochelari de samovar în penumbra lunară, Când râzi în izba de la marginea mării înghețate Pare că te amuzi de prăpăstii uitate, Tu ești o greutate pe piept pe care n-o ridic să nu se creadă că sunt pretutindeni, Tu ești o lunecoasă trădare prin metaforă, ca orice electrocardiogramă, Tu ești un cablu întins sârmă de rufe peste o trecătoare montană, Să ne apere de porumbei (Dar cine-a mai văzut - A-mirare-i! - porumbei care să ne răstignească?) Și încălțările tale sunt pururi sălcii, Tu ne ești binecuvântare și pedeapsă cerească.
(Tutuială de circumstanță)

Orologii destinse ca un arc de luptă asirian Ale femeii sprâncene caligrafiate Tropotul inimii de-a lungul râului Spuma zăpezii lingând seninul întrebării Înfrânând în oglinde chipul tău Liziera pădurii Iar eu îți cânt cam așa un alt cântec Dimineața de toamnă Din aur veniră și se adăpară întâi leii cu coamă bogată pe urmă gazelele Întâi automobilele pe urmă chipul tău Tropotul inimii pe un drum mărginaș Și dincolo de bariera finală Autogara de iarbă cu trădările ninse
(Atracția irezistibilă a rătundului)

Și tot miroase magazinu-a bun, Batistă de pe-un dirijabil, pe care-o voisem pictată cu un chip în chip cum n-aș putea să spun, Furou apretat cu colivă, Păpușă moale, care pare vie, Un magazin din alt oraș, din altă țară, din altă lume, ce, Fiind odată, n-ar mai putea nicicând să fie.
(Bucuria unei presupuse crime)

O butelcă având, nici intim nici protector, de culoarea leucoplastului, un dop dintr-o rețea de panglici împletite, Câinii, și cel mare și cel mic, i-am găsit mai târziu la subsol, haleau ceva, nici că le păsa de gravitatea tărășeniei, făceau, deși cel puțin ăl mare era impunător, un simplu act de prezență, Dormisem într-o cameră de la etaj, poate în hol, becul cu lumină chioară, În vis locuințele au cu totul altă conformație, Poate cu un mâț adăpostit sub cuvertură, Mama se odihnea într-un pat înalt și curat, Probabil că tata, când a auzit gălăgie, s-a dus alarmat afară, fără să mai tragă ceva peste indispensabilii cu genunchi ieșiți, Mi-am dat seama rapid că în curte era un hoț, nu aveam însă - cuțit furcă bâtă, sau măcar emondorul încovoiat și ruginit cumpărat din târg, stranie halebardă - vreo armă la îndemână, așa că, parte paralizat de spaimă, n-am părăsit învelișul cuverturii, tâlharul nu părea a se sinchisi de toate acestea, îngrămădise lemnele noastre, cu trudă strânse și depozitate în curte pentru iarnă, într-un convoi mărunt ca un trenuleț de bâlci, buturugi sparte și cu forme contorsionate, Viața noastră era în pericol, Cuvintele, pietroase și greoaie, refuzau a mi se naște din gură, Întregul dramatism al vorbirii ce, vie trebuind să fie, face parte vulnerabilă din emitent, Am reușit totuși, să articulez, ba chiar, poticnit însă luând cunoștință de mine însumi, într-un târziu, să țip, "Băă! Du-te băă, de-aici!", Și atunci m-am trezit de-a binelea, Din visul din vis și din somnul real, Tata și mama sunt morți de mult, Locuința are cu totul altă conformație. (Caracatițe)

Orice pasăre, în diminețile de toamnă, poartă (vestimentație oarecum paradată și răsfăț civilizat prin temperanță, prin însemnele familiare ale grațiosului) o coleretă mică de nori, Ca schimbul unor rețete de bucătărie din cărți cu grijă păstrate în saliva cămărilor sublinguale, În periodicele migrații ele știu că zborul nu înseamnă desfrâul înălțimilor, ci trebuie cercetate în permanență reperele terestre, Să auzim câinii care latră verde, Memoria verilor trecute. (Inutilitatea torturilor)

Vin unii iar, Să-i pui în capul pomenii tale (arcă de piatră, pe pajiște, printre ierbi, cu prova relativ scufundată) Când tu, în aiurare, privești zburătăcirea dezolantă a păsărilor ce-au uitat să fie migratoare - Vechi generații translucide, tot mai mici, care, în lut cătând misterul, uitară că-n înalt există cerul. (Și încă în orbite le pâlpâie omide, și se vor efasa complect, curând d-aici.) Atavic vin tăunii, revendicându-ți pomișorul; strâng baierile plasei... Ca printr-un ziar costeliv Vezi cum în piept inimă saltă de val spinare, latră... Pe când în ierbi mucegăite și umide Se tot scufundă arca cea de piatră... Seară înalț și ape, de-ntemeierea casei.
(Compoziție la patru mâini cu domnul Noe)

O plantație de file veline, moi ca bumbacul și permisive ca laptele matern Ședea la un capăt de noapte - Cât încă zorii nu ni-i dăruie dracul Și pe buze o brumă de fapte nu se aștern.
(Puținătatea lucrurilor genuine)

Opercule, Fierăstraie moi, dinți de prăpăstii, zgârciuri de gingii extrase din pește, Generozitatea de mecanism jocular a cui nu mai este, Stai nu mă mânca, lupule, Ți-am adus un cal în dar, Fulgere de seu, palpitare finală când se întunericește, Noroiul ne-o alegea, C-ai venit în valea rea, Năzuit în sat la noi, Și poate în curând plouă de ne prăpădește, Măi lupule, dumneata, Colți de fierăstraie moi, Tragicul sărut, Răscolită clisa de lut din copaie.
(Cimitir de instrumente muzicale. N-ai ce-alege)

O sârmă de cupru, lucitoare (Sclipiciul e seu de deochi pentru metale, Tenebrelor bici, Cauciucate, despletite, dehămate, iepe sirepe să nu năvale pe-aici) leagă orașul sub genunchi, cartierele noi, proletare, Adolescentin semn al lumii reale (mărțișor indemn). Iar câini de-ntors oi Când venim de la lucru bâjbâind cărarea, Ca matca un roi, involucru floarea, Ne mână spre cină. Binecuvântată fie sârma de cupru, Ea n-are rugină, Lampa lui Ilici Ne-aduce lumină.
(Miros de cârpă arsă. În grădină.)

Unde în locul rarilor călători așezatu-s-au pe scaune boccele palide (amieze turistice), La miezul nopții ești depus într-un tramway spre a fi expulzat din vârsta de lux, Deși ai rămas unica ființă umană alive, Totuși orășelul (batâr că așezările acestea de provincie sunt amplasate întotdeauna pe un loc mai înalt decât cuviința) va fi iminentamente inundat, digurile sale mohorâte sunt asediate de mârâitul răbdător al apelor fluviale, Certitudinile nu se grăbesc, Culpa ta (specially efectele ei, uriașa rușine care te apasă) este că nerespectând (voit, sau poate din stângăcie nativă) conveniențele vestimentare, ai ratat reconstituirea adolescenței, Elementele, substanțele pure (regimurile dictatoriale criminale) sunt întotdeauna dense și posomorâte, Hibridările, improvizațiile - inconsistente, În ochiul prăpastiei s-au cuibărit păsări moarte, Bocceaua ta-i o fântână cu apă uzată.
(Trădările n-au nicio logică)

Focul - coajă de dovleac turcesc, uitat în ierburi, o Vinere Mare a toamnei, cu îndrăzneli de vulpe, O, tălpile groase cu care, desculți, pășeam odinioară prin arătură, Copii fiind, mergeam spre copilăria viitoare...
(L'Annonce faite à Marie)

Călătorie în jurul omului

 

Alexandru N. Stermin
Călătorie în jurul omului
Editura Humanitas, Colecția Știință, 2021





Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Alexandru N. Stermin este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș-Bolyai cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. În 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea Universității Babeș-Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.

"Cu câteva zile înainte să împlinesc 30 de ani, am plecat singur într-o călătorie în jurul lumii. Primele nopți le-am dormit în jungla amazoniană, apoi zile întregi am umblat în alte două jungle - jungle urbane, pe cât de depărtate, pe atât de diferite -, Los Angeles și Beijing. M-am întors acasă mai viu, însuflețit de ce descoperisem, nu doar în lumea din jurul meu, ci și în lumea din mine - din noi, din om. 30 de ani a marcat pentru mine începutul marilor descoperiri geografice - explorând lumea am descoperit geografia ființei mele, cu continentele ei, de la cele mai luxuriante, cum sunt imaginația și iubirea, la cele mai întunecate și reci, cum este moartea. Despre fascinația acestei lumi vă povestesc aici." (Alexandru N. Stermin)

"Biologul Alexandru Stermin călătorește în jurul lumii. Ceea ce începe ca un periplu în lumea biologiei, a neuroștiințelor și a psihologiei se transformă într-o incursiune în lumea ideilor și concepțiilor despre univers. Ca într-o călătorie pe suprafața unei hipersfere care se închide, Alexandru Stermin părăsește zona unde cultura noastră pune omul în centru, ca să regăsească în îndepărtări, paradoxal, același om cu întrebările lui cele mai adânci. Cartea este un excelent jurnal de călătorie care combină biologia, neuroștiințele și cultura filozofică, chestionând propriile noastre concepte și credințe despre ceea ce suntem și care este locul nostru în natură." (Cristian Presură, fizician, autorul bestsellerului Fizica povestită)

"Dacă n-aș fi fost Cătălin Gruia, mi-ar fi plăcut să fiu Alexandru Stermin. O să înțelegeți de ce spun acest lucru dacă veți citi paginile dintre aceste coperte. Vă recomand cu căldură să o faceți - nu veți descoperi doar o carte, ci vă veți descoperi, veți afla mai multe despre cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm." (Cătălin Gruia, redactor-șef National Geographic)

Fragment
Magie și fantezie - sau cum m-am transformat într-o pasăre

La prima vedere biologii, din tagma cărora fac parte, și restul scepticilor, uneori cu efort, alteori teribil de lesne, dar mereu cu o nonșalanță debordantă, încearcă să "ia praful de magie" al lucrurilor, să "dezvrăjească lumea", așa cum a spus Weber, sociolog și economist politic, atunci când știința a început să catalizeze mintea societății din America și Europa și specia noastră a făcut pasul spre industrializarea modernă, lăsând în urmă superstițiile.

Cu toate că folosesc des expresia "praf de magie", nu am crezut niciodată conștient în magie; spun "conștient" pentru că, dacă pe vremea când eram copil credeam că sunt un vrăjitor și eram convins că am puteri magice pe care nu le foloseam, pe măsură ce am crescut, ideea asta s-a evaporat din mintea mea și m-am resemnat cu gândul că sunt un om ca mai toți oamenii. Încet-încet, în devenirea mea ca om de știință, mi-am cultivat scepticismul și am devenit cât se poate de analitic, în așa măsură încât cred acum că pentru toate trebuie să existe o explicație științifică - biologică, fizică sau chimică.

Magia timpului

În tot acest context, de-a lungul timpului am luat parte și uneori m-am implicat direct în ritualurile magice ale lumii din jurul meu. Îmi amintesc cum, proaspăt venită pe lume, nepoțica mea a ajuns acasă de la maternitate și, împreună cu sora și mama mea, i-am făcut baie. După ce tot momentul s-a terminat și Antonia era uscată și îmbrăcată în pătuțul ei, mama, o femeie cu capul pe umeri, cu picioarele pe pământ și sceptică, nu din interese științifice, ci din experiență de viață, mi-a spus să iau cădița cu apă și să o arunc la țâțâna porții. Când am întrebat-o de ce, mi-a spus simplu că așa se zice că trebuie făcut cu prima apă în care s-a îmbăiat pruncul, și anume că trebuie aruncată la stâlpul porții ca să nu plece copilul departe de casă.

Am luat cădița fără să mă gândesc prea mult și am plecat hotărât să o arunc pe trandafirii din curte. Plantele aveau mult mai multă nevoie de apă decât stâlpii porții. Ajuns în fața florilor, m-am oprit și, pentru că tot ce îmi doream era să văd lumea, am pornit spre poartă. Am lăsat cădița jos, am deschis poarta, am ieșit din curte, cu cădița în brațe, am traversat strada în drumul meu inițiatic și i-am schimbat destinul copilului din casă într-un moment, cu un ritual pe care parcă cineva mă învățase să-l fac, aruncând apa pe un pârâu ce traversa satul și am zis: "Du-te și vezi Lumea!" M-am întors în casă și, fără să spun nimănui nimic, fără să fiu întrebat unde am aruncat apa, am continuat seara ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Gândindu-mă acum la ce am făcut atunci, conștientizez că dacă, pe vremea când eram mic știam că sunt vrăjitor, însă nu făceam vrăji, odată ajuns adult m-am convins că nu sunt vrăjitor, dar tocmai făcusem o vrajă.

Magia spațiului

Cel mai semnificativ moment de magie din viața mea de până acum l-am trăit în junglă. V-am pomenit de el la începutul poveștii - eram deja de câteva zile în pădure cu Roberto și ne familiarizaserăm unul cu celălalt. Ziua se stingea încet și, după ce ne-am întins hamacele, am mâncat la lumina focului orezul fiert și ciupercile culese de noi de pe niște arbori căzuți. Mi-am dat seama că mai am puțin de stat în junglă, iar dacă o să rămân viu, o să vină ceasul să plec acasă. Îmi era dor de casă, însă nu voiam să părăsesc jungla. Toată ziua aceea îmi făcusem planuri și scenarii ca să pot să mai rămân: mă gândeam să-l rog pe Roberto să mă ia la el în trib, să-l ajut la munca pământului și la vânătoare, ori să fiu ghid pentru cercetătorii care vor să străbată jungla.

În oricare dintre situații, îmi trebuia un loc și o comunitate de oameni care să mă accepte și în care să mă integrez. Însă apoi mi-a venit un gând și, fără să cumpănesc prea mult, l-am întrebat pe Roberto:
- Există o plantă în jungla asta care să mă transforme într-o pasăre?

Asta în contextul în care, în zilele trecute, îmi arătase plante potrivite pentru fiecare nevoie umană. Roberto m-a privit drept în ochi, fără să respire, de parcă se speriase de întrebarea mea, și mi-a spus
- Există! Însă nu crește singură, trebuie s-o faci tu!
- Cum adică să fac eu o plantă? l-am întrebat mirat.

S-a ridicat de pe lemnul pe care stătea și, în lumina văpăii de foc, a început cel mai fascinant spectacol făcut de un om pe care l-am văzut vreodată:
- Trebuie să cauți un șarpe, unul gros ca bușteanul ăsta - și l-a numit într-un fel anume ca, mai apoi, să îmi dau seama că era un șarpe boa. Îl iei acasă și-l hrănești cu pui, după care-l ridici în spate și pleci cu el în junglă, mergi așa prin pădure până ajungi într-un loc cu copaci înalți, așa cum e ăsta în care suntem noi. Lași șarpele jos, îl întinzi și îi spui: "Cred în tine, mă supun ție, spune-mi tot ce știi!"

După care, în timp ce și-a ridicat mâna în care ținea maceta și a lovit-o de pământ, mi-a spus:
- Îi tai capul, acoperi șarpele cu crengi și frunze uscate și-i dai foc, stai lângă el până ce arde complet și după aia pleci spre casă. Peste trei luni, te întorci în același loc, îți întinzi hamacul și cauți dâra de pământ pe care s-a făcut sacrificiul, iar acolo ai să vezi că au crescut plante. Iei o frunză de la prima plantă crescută în locul unde a fost focul, ți-o pui pe piept și te culci. Faci așa cu fiecare plantă crescută pe cicatricea arsurii de pe pământ, până în dimineața în care ai să visezi că te-ai transformat într-o pasăre! Ține cont că, în tot acest timp, nu ai voie să mănânci nimic, ci doar să bei apă! Planta cu a cărei frunză te-ai visat pasăre e cea care o să te ajute să te transformi. Bagă de seamă că s-ar putea să dormi nopți întregi, să termini plantele și să nu fi visat nimic. Asta s-ar putea întâmpla fie din cauză că șarpele nu știa cum să facă vraja și, în cazul ăsta, ar trebui să cauți altul, fie din cauză că tu, peste noapte, ai visat, însă, ori pentru că nu erai pregătit să găsești răspunsul sau să suporți transformarea, ori pentru că nu ți-ai dorit destul de mult, ai uitat visul.

Îl priveam înmărmurit. Absorbit de poveștile și mișcările lui, vedeam plantele, șarpele sacrificat și dâra care a pârjolit pământul și, ca să mă aducă înapoi la realitate, mi-a zis:
- Tatăl meu mi-a povestit că a avut un prieten pe care l-a văzut transformându-se de câteva ori într-un jaguar, căci avea o asemenea plantă!

Era cât pe ce să-l rog pe Roberto să mergem să căutăm un șarpe, însă mi-am dat seama că n-aveam semnal în junglă și n-o pot anunța pe mama că nu mai vin acasă și, ca să nu se neliniștească, m-am decis să rămân totuși om. Până la urmă, și omul e tot un animal, un pic diferit de păsări, dar cu care împarte un strămoș comun.

Acum, când scriu, îmi vine în minte Cioran, care își dorea să se întoarcă prin regnuri, să fie iar animal, plantă și rocă, ca să-și piardă povara scepticismului și a conștiinței și-mi dau seama că eu, în seara poveștii lui Roberto, m-am întors în regn, m-am transformat în pasăre, iar pentru că mi-am pierdut scepticismul, l-am crezut pe Roberto, l-am crezut atât de mult, încât nu m-am gândit nici măcar o secundă că ar exista o altă posibilitate, că spusele lui ar putea fi chestionate în vreun fel, mi-am pierdut conștiința sinelui meu pentru că, din toată pădurea aia care forfotea, eu nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic în afară de povestea șarpelui. Îmi dau seama că, dintr-o perspectivă cioraniană, eu am fost o pasăre.

Dar am fost o pasăre și din perspectiva unui biolog, căci, în ultima noapte din junglă, am dormit pe malul Amazonului, în hamac, și îmi amintesc cum, spre mijlocul nopții, m-am trezit, am deschis ochii și am rămas uimit. Era prima noapte în care vedeam stelele și Luna. Păreau atât de aproape de mine, încât aveam impresia că sunt mai aproape de ele decât de pământ, atârnat în hamacul suspendat între doi copaci, ca într-un cuib. Este una dintre imaginile care mi-au rămas în minte - atunci m-am simțit o pasăre, căci păsările poposesc în cuiburile ce le învelesc, atârnate în copaci, așa cum atârnam eu în hamac, au experiența apropierii de cer și depărtării de pământ, așa cum am avut-o eu și, pentru că sunt parte din natură, se hrănesc din ea, așa cum, în toate zilele din junglă, m-am hrănit cu ciuperci și fructe culese din jur. Realizez că eu, la întâlnirea cu jungla, m-am transformat într-o pasăre și că pădurea întreagă a fost planta magică ce mi-a îndeplinit visul.

Când povestesc prietenilor despre ritualul magic descris de Roberto, îl etichetez drept fantezie, tot așa cum cred acum despre ritualul cu apa ce a scăldat-o pe nepoțica mea la prima ei baie. Însă, pe măsură ce povestesc, îmi dau seama că atunci, în junglă, l-am crezut pe Roberto; tot așa cum, în seara băii, am crezut în ceea ce făcusem, simțeam că a fost magie. Cred acum că diferența dintre magie și fantezie o face spațiul sau timpul. Mai toată epopeea vieții noastre are loc în planurile realului și ale fanteziei, însă, uneori, când timpul ori spațiul vibrează sincron cu noi și cu tot ce-i în jurul nostru, fantezia trece parcă în realitate și atunci apare magia sau, mai bine spus, simțim magia.

Un prieten actor mi-a explicat cum teatrul de umbre a apărut atunci când un împărat de prin părțile Asiei și-a pierdut pe veci împărăteasa, de care era teribil de îndrăgostit. Chinuit de lipsa ei, a chemat un vrăjitor pe care l-a rugat să-i aducă înapoi consoarta. Vrăjitorul a făcut un paravan de pânză și, în spatele lui, a reprodus silueta împărătesei, proiectând, cu o lumină, umbra ei pe țesătura albă. Regele, aflat de cealaltă parte a paravanului, se liniștea văzând umbra reginei și așa simțea că ea e încă lângă el. Oricât de sceptici am fi, e ușor să înțelegem de ce, în toată această poveste reală, era nevoie de un vrăjitor: pentru că doar un vrăjitor putea să facă din fantezia împăratului realitate.

Fantezia oamenilor de știință

În primele seminarii, la începutul semestrului, indiferent că sunt de anatomie comparată a vertebratelor ori de ecologie umană, încep să le vorbesc studenților despre teoria "fanteziei" aplicată oamenilor de știință. Le povestesc că, dincolo de faptul că "ceilalți" cred despre "noi", biologii, că suntem rigizi și lipsiți de creativitate și implicit de fantezie, noi știm că un biolog adevărat trebuie să fie, în primul rând, creativ, să fie un munte de imaginație.

Și mă apuc să le spun cum, într-un scenariu ipotetic, plimbându-ne prin pădure și văzând o floare mov, ne întrebăm de ce acea floare e mov și de ce nu este galbenă? Și, în acel moment, începe călătoria marii descoperiri. În primul rând trebuie să emitem câteva ipoteze, să ne imaginăm motive pentru care floarea respectivă e mov. Începem de la faptul că s-ar putea ca, în pădure, să fie un unicorn care vede doar florile mov, le miroase pentru că îi plac, și așa, cu nasul din floare în floare, le polenizează și le crește rata de înmulțire, până la ipoteze de genul celor în care, în perioada în care înflorește planta respectivă, sunt deja înflorite alte plante galbene, iar aceasta, fiind diferită de celelalte, atrage insectele care o polenizează și care, la fel ca unicornul, îi crește rata de reproducere. După ce, ajutați de fantezie, am construit zeci de ipoteze, intră în acțiune omul de știință din noi, analitic și sceptic, care acum începe să le testeze, cu observații și experimente, le argumentează pe cele posibil adevărate și le exclude pe cele posibil false. O minte analitică și sceptică nu s-ar putea mobiliza, dacă nu ar exista o minte creativă care să emită ipotezele.

Conștientizez acum că eu, biologii și ceilalți sceptici nu "dezvrăjim lumea", ci o învăluim într-un univers de magie, o "învrăjim" teribil, dându-i o groază de posibilități de manifestare în care, la început, credem mai mult sau mai puțin, dar pe care, testându-le, le scoatem în lumină, ca mai apoi, în căutarea noastră continuă, să arunce "praful de magie" peste alte întrebări și experiențe. Biologicul a generat astfel imaginația, iar imaginația a dus la apariția și fundamentarea planului cultural al existenței noastre. De cele mai multe ori suntem conștienți că unele lucruri există doar în spațiul imaginației, dar din experiența mea am priceput că nu este nevoie decât de un pas și mintea noastră acceptă imaginarul ca realitate, asta, după cum v-am povestit, cred că ține de o legătură neînțeleasă între timpul și spațiul în care are loc fenomenul.

Religiile pot fi un exemplu în care vremurile și timpurile au adus imaginarul în realitate. Poate că unii se vor simți ofensați pentru că vorbesc despre religie ca o integrare a imaginarului în real. Dar dacă sunteți creștini sau de orice altă religie a prezentului, cel mai probabil sunteți de aceeași părere cu mine dacă ne raportăm la mitologia greacă sau romană. Nu credem în existența zeilor din acea perioadă și punem pe seama imaginației poveștile despre ei. Mecanismele comportamentului nostru religios sunt complexe, însă cunoașterea a reușit să deslușească unele dintre ele și să le explice.

Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor

 

Carmen Stoianov
Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor
Editura Muzicală, 2019


 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Fragment

Tehillim - Psaltirea, Cărțile Psalmilor... Poate că niciuna din Cărțile Bibliei nu a fost și nu este atât de intens citită, recitită, recitată, cântată, comentată, explicată, tradusă, versificată, adaptată la verset metric, parafrazată în versuri sau chiar în proză... Cu toate acestea, versiunea ei originală își păstrează forța magnetică a laconismului rostirii, a aluziilor la vaste și miraculos gândite ancorări spirituale, traversând veacurile și inundând teritorii culturale prin nevoia resimțită de creatori, mai ales de muzicieni, de a-i explora sensurile și a-i descoperi sau conferi noi înțelesuri, pe măsura vremurilor. Într-un fel, forța ei de luminare a unor înțelesuri ascunse - de profeție?! - își dă măsura veac de veac... Și iarăși, poate că nicio altă artă nu s-a apropiat atât de mult de verticala glăsuire psalmică precum a făcut-o muzica, prin nume consacrate sau voci - astăzi încă - anonime.

De ce? Poate pentru că, dintotdeauna, muzica și-a folosit capacitatea de subliniere intonațională și emoțională a cuvântului, de transfer în emoție a mesajului, de actualizare a acestuia prin apropierea de ascultătorul de dintotdeauna, căruia știe și poate să îi vorbească, mereu pe acea coardă pe care el este apt și doritor să o recepteze și să îi urmeze spusa. Poate și pentru că Psalmul a dovedit că are nu doar rezistență în timp și la schimbare, ci chiar forță (re)generatoare, capacitate de (re)invenție. Psalmul este cel care, circumscriindu-se cu obstinație Torei, respectând sacralitatea rostirii sale melodizate, a putut să depășească orizonturi culturale; la confluența cu artele a ales, în mod firesc, alături de cuvântul poematic, muzica și pe creatorii ei, de la acel "Anonymous" cu numele pierdut prin vremuri, la vârfurile de lance ale componisticii diferitelor mari curente sau orientări care l-au așezat la loc de cinste, ca piedestal în creațiile lor, inspirându-se fie din mediul rostirii sale inițiale, fie din cel al translațiilor sale succesive.

În Psalmul biblic, definit (la modul general) în sonor ca gen muzical aparte, mizmor (corespondent cântării vocal-instrumentale) a existat, în însăși statuarea genului, întâlnirea poemului având valențe literar - filosofice sacre cu cele două tipuri fundamentale de emisie sonoră: vocală și instrumentală; așadar, în Psalm s-a cristalizat o dublă amprentare timbrală, de factură mixtă: vox humana - vox intrumentalis. Pe acest fundament, s-au identificat tipuri fundamentale de cântare: monodică, responsorială sau antifonică - așa cum, parțial, au fost preluate (nonconflictual, dar subliniind particularități) și apoi dezvoltate de cântarea pregregoriană și de cea gregoriană.

Așa cum a demonstrat-o istoria sa milenară și cum se va arăta în paginile ce urmează, Psalmul se dovedește a fi fost, dacă nu sipet al memoriei sonore al cărei fuior l-a tors prin vremuire, cel puțin o motivație de împământenire și înrădăcinare, simbol sonor, poetic, filosofic de apartenență pentru iudeo-creștini. Ulterior s-a constituit din intenție în inițiator, motivator, motor, vehicul și matcă generatoare pentru cea mai perenă acțiune de continuă remodelare a unui material sonor-poetico-filosofic dat sau imaginar. Totul s-a realizat prin tehnici, procedee, încastrări / eliberări formale, traversând epoci, curente și orientări culturale... pentru a ajunge în zilele noastre de unde va porni, spre cucerirea altor spații... poate chiar, după spusa poetului, undeva... "între Aldebaran și Terra"...

Într-un anume fel, Psalmii reprezintă chintesența istoriei supraviețuirii unui gen: timp de milenii au fost cântați, melodizați la granița vorbirii cu intenția de cântare ori a cântului derivat din și reîntors spre cuvânt, șoaptă, rostire... au fost recitați, citiți, explicați, traduși, adnotați, împărtășiți de culte religioase ce și-au cristalizat în timp propria cultură; dar au rămas mereu aceiași, fără a genera dispute. Au fost utilizați de mai bine de un mileniu pentru a susține ideea mesajului mesianic din scrierile veterotestamentare. În Psalmi existau și există - așa cum le putem citi astăzi grație descifrării amprentei sonore a Bibliei ca amplă Carte-Partitură - scări modale, tipare de macroformă sonor-muzicală dar și de microformă, inclusiv pattern introductiv, cadențial la hemistih sau cadențial final, formule implicând frecvențe sonore care definesc textul poetic și au capacitatea de subliniere a sensurilor, de pliere a cuvântului la melodie. Procedee de creație ca repetiția identică sau variația în diverse grade, includerea v. cu rol de refren, inserția antifonă, adaptarea unui nou conținut poetic la date melodice anterior cunoscute, la noi maniere de creație și interpretare, păstrându-și coordonatele de ethos sunt la ele acasă în Psalmii ebraici.

Menținându-se în datele culturii care l-a generat, Psalmul își poartă prin veac noblețea atitudinală, ținuta hieratică iar mantia sa regală naște fațete pe cât de diferite, pe atât de grăitoare ca expresie, multe din genurile, tehnicile și procedeele de creație muzicală confirmate de proba timpului aflându-și germenii în solul psalmic de cântare. Este ceea ce ne propunem să demonstrăm parcurgând "Calea Psalmilor" ebraici prin prisma "rugăciunilor / laudelor" lui David.

Create pe o durată temporală ce numără circa șapte secole - de la domnia davidică la data traducerii Septuagintei (sec. III-II î.a.e.), Cărțile Psalmilor au lăsat câteva apreciabile urme în timp, nu doar prin mențiunile pe care le putem citi astăzi și din care aflăm nu doar cine au fost autorii (sau cui îi sunt atribuite cântările), ci și cui îi erau destinate ori cărui gen muzical poetic îi aparțin sau cu ce instrumente se presupune că s-ar fi cuvenit a fi făcută cântarea. Cărțile Cronicilor stau și ele mărturie pentru modul în care cântarea își trăia zilele de glorie în vremurile ce încercau menținerea cultului exact în datele pe care le preconizaseră și le practicaseră David, Asaf... și nu doar ei...

..............

Menirea dintotdeauna a Psalmilor nu a fost etalarea, dovedirea întâietății, prozelitismul, ci căutarea Căii prin care Lumina din Înalturi să călăuzească acțiunea cunoașterii de sine, a aflării "frumosului" în cel de lângă tine, conștientizând creația aceluiași Dumnezeu. Așa se face că, privită prin lentila lui nosce te ipsum, trena stelară a constelației Psalmilor ebraici a traversat milenii, anotimpuri, spiritualități, bariere lingvistice și de gândire, clișee... Întotdeauna a impulsionat crearea de noi energii, a prilejuit uimire și respect. Într-o măsură pe care nu o putem încă aprecia la justa ei valoare, în totalitatea fațetelor și dimensiunilor sale, Psalmii au fost generatori de gen, tehnici, procedee, au susținut afirmarea și dezvoltarea de genuri, tipologii sonore, școli interpretative, curente, epoci, atitudini și, ceea ce este (poate), cel mai important - continuă să o facă la nivel subliminal...

... grafemele care facilitau citirea muzicală a textului, înscrise pe copiile masoreților, își mențineau ascunsă cu încăpățânare taina interpretării și a citirii lor. Abia finele de secol XX și acțiunea plină de devoțiune pe această direcție a unei compozitoare și cercetătoare în arheomuzicologie [Suzanne Haïk-Vantoura, numită de Messiaen "Champollion al Psalmilor"] a adus lumină... Abia atunci lumea culturală și științifică a fost uimită să afle, pentru prima dată, adevăruri sonore despre lumea neștiută a teritoriului psalmic, o lume ascunsă în paginile acelei cărți care este, totodată, o amplă partitură: Biblia.

Cât de diferit să fie "noul-vechi" orizont sonor față de ceea ce ne imaginam?! Cât de apropiat sau depărtat să fie față de noile cântări ce s-au dezvoltat la nivel sinagogal pe larga etalare stilistică ashkenază, sephardă sau orientală?! Iată întrebări cărora doar studii comparative aprofundate le pot da răspunsuri avizate. Iar acestea nu au întârziat să apară, după cum nu au întârziat să se rostească alte și alte opinii...Tirul întrebărilor pare de neoprit; să mai adăugăm câteva, pe care - cu siguranță - mulți dintre noi le gândim.

Ce ar fi însemnat cultura celor Două Temple fără cântecul dintâi și apoi cel reconstituit al Psalmilor?!... Cum ar fi fost Exilul fără refuzul clar ("greva leviților") de a cânta cântările sfinte pe pământ străin (Ps. 137/136), dar cu datoria sacră de menținere a memoriei cântărilor?!... Care ar fi fost - sau ar mai fi existat, oare - profilul cântării gregoriene așa cum a intrat ea în conștiința veacurilor?!... Cum ar fi de imaginat Juruințele lui Proclus (?-446/447), Patriarh la Constantinopol, fără ampla introducere despre interpretarea filosofică pe care a oferit-o privind Ps. 104/103 și 110/109?!... Cum ar fi arătat și modelul primelor tipologii de Recviem, Vesperae / Vecernii, Utrenii și cum ni s-ar fi transmis până astăzi?!... V-ați întrebat cum ar fi fost Missa fără Gloria, Sanctus - Benedictus ori Miserere, preluate din cultura religioasă ebraică și, implicit, din literatura psalmică?!... La ce ar fi meditat Savonarola în temniță?!...

Cum ar fi arătat atât de iubitele cicluri ale cântărilor de Vesperae / Vecernii fără cei cinci Psalmi aleși dintre 110-147, cu tot cu Antifoanele acestora?! Sau cum ar fi arătat istoria culturii și a muzicii fără intervenția unor Martin Luther, Jean Calvin, fără implicarea lui Clément Marot și a pleiadei compozitorilor Reformei, Contrareformei sau ai Școlilor europene - venețiene, romane, franceze, spaniole, germane etc. - fără imensa zestre de Motete și Grand Motet, Laude, Recviem... fără Coraluri, Cantate, Imnuri, Oratorii...

Este, poate, timpul și pentru unele răspunsuri, ținând de recompunere valorică și de luminare a textelor Sfinte. Semnificative în acest sens ar putea fi două exemple situate la apreciabilă distanță în timp și spațiu: pentru început - celebrul curs melodic Viderunt omnes creat prin sec. X pe v. 3 al Ps. 98 de călugării unei mănăstiri spaniole, trecut apoi sub aspectul unui Organum în creația lui Leoninus și în cea a lui Perotinus (sec. XII), ca Motet la Adam de la Halle (sec. XIII) sau ca replică instrumentală în albumul cvartetului Kronos Lagrimae Antique (sec. XX-XXI). Cel de-al doilea exemplu ar fi Ps. 126, una dintre cele 15 Shir Hama'alot / Cântări ale Treptelor, propus în repetate rânduri ca Imn al Statului Israel; nu a fost să fie, căci a câștigat HaTikva (Speranța), Imn cu certe rezonanțe muzicale europene, în parte chiar românești. Raportarea la creația muzicală românească vizează nu doar zestrea de cântări pornită din așezăminte monahale, ci creații semnate de compozitorii precursori (Ciprian Porumbescu, Gavriil Musicescu, George Stephănescu, Gheorghe Dima...), de cei din prima jumătate de secol XX (D. G. Kiriac, Gheorghe Cucu, Paul Constantinescu...), urcând spre generațiile postenesciene - Sigismund Toduță, Zeno Vancea, Marțian Negrea, Liviu Comes, Theodor Grigoriu, Anatol Vieru, Ștefan Niculescu, Carmen Petra-Basacopol, Vinicius Grefiens, Nicolae Lungu, Dan Voiculescu sau spre compozitorii mai tinerelor generații: Dan Buciu, Petru Stoianov, Christian Alexandru Petrescu, Marcel Costea, Valentin Gruescu, Dan Dediu, Grigore Cudalbu, Șerban Nichifor, Livia Teodorescu-Ciocănea... Și să ne întrebăm, din nou: VREM, cu adevărat, răspunsuri la toate aceste întrebări și, poate, la unele încă nerostite?!... Poate că este mai bine să le păstrăm în imponderabila lor glăsuire, să ne reîntoarcem la puternicul mănunchi al Psalmilor biblici și să adăstăm un timp în lumina și forța lor iradiantă în istoria omenirii pentru a ne mai primeni sufletul și a ne limpezi trăirile...

Vă îndemn așadar, să pășiți pe calea întrebărilor cu care este pavată "Filiera Psalmilor" și să-i apreciații reflexiile în sonor... Psallite, psallite... așa sună, traducând un îndemn din Psalmi, repetarea incantatorie din Vulgata. Să dăm urmare acestui îndemn, să-i căutăm adevărul și să aducem în lumină - prin noua recitire pe care o propunem - Calea Psalmilor ebraici nu doar prin prisma Rugăciunilor lui David, fiul lui Ishai...