joi, 3 martie 2022

Ia o piersică. Memoriile unui chef

 

David Chang cu Gabe Ulla
Ia o piersică. Memoriile unui chef
Editura Publica, 2021

 traducere din engleză de Paul Slayer Grigoriu



Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

David Chang este chef și fondatorul Momofuku Noodle Bar. Din 2004, anul în care a deschis restaurantul la New York, a primit șase premii James Beard, printre care și pentru cel mai bun chef. A fost nominalizat pe lista celor mai importante 100 de personalități a revistei Time. În 2018, David a înființat Majordomo Media și a lansat podcastul The Dave Chang Show. Este gazda a două documentare de pe Netflix, Ugly Delicious și Breakfast, Lunch & Dinner.
*
În 2004, Momofuku Noodle Bar s-a deschis într-un spațiu mic și lipsit de orice decor din East Village, Manhattan. Bucătarul și patronul David Chang lucra la plită și servea ramen și chifle cu porc unui public format din alți bucătari, dar și din clienți nedumeriți, pentru care ramenul era o zeamă instant cu tăieței, servită într-un recipient de polistiren. Nimeni nu avea cum să știe pe atunci - cu siguranță tânărul bucătar nu dădea doi bani pe propriile șanse de reușită -, dar, deși eșuase în aproape tot ce făcuse de-a lungul vieții, David era pe cale să devină unul dintre cei mai influenți chefi ai generației sale, stimulat de întrebarea "Ce-ar fi dacă lucrul care astăzi este necunoscut devine mâine standard?"

Ia o piersică este cronica elegantă și candidă, curajoasă și plină de umor a revenirii lui Chang. Acesta își expune greșelile și se arată uimit de norocul extraordinar pe care l-a avut, pe măsură ce povestește succesiunea neverosimilă de evenimente care l-a făcut să devină unul dintre reprezentanții de vârf ai profesiei sale. Se confruntă cu sentimentul permanent că este altfel, că nu-și găsește locul, analizează boala psihică de care suferă și care era să-l omoare și găsește speranță în valoarea comună a deliciului. În același timp, Chang oferă o privire pătrunzătoare în viața restaurantelor și în care pune în balanță dragostea profundă pe care o nutrește pentru bucătărie cu onestitatea neclintită cu care prezintă istoria brutală a industriei și viitorul ei nesigur.

David Chang este unul dintre cei mai iubiți chefi din lume, dar memoriile lui inspirate nu sunt doar pentru iubitorii de mâncare. Este unul dintre cei mai curajoși, mai deschiși și mai onești oameni pe care o să-i întâlnești vreodată. Această carte este pentru oricine s-a simțit vreodată marginalizat ori puțin ratat sau pentru oricine aspiră să devină antreprenor ori un om mai cumsecade. (Adam Grant, autorul cărților A da și a lua, Originalii și Regândește)

Ia o piersică nu este doar autobiografia unui mare artist, ci mai degrabă filosofia convingătoare a unui om care crede într-o frumusețe îndepărtată a vieții. Este o mare satisfacție să-l vezi pe Chang urcând la deal, pas cu pas, către viziunea lui sublimă. Îl privim cum suferă, cum se înfurie și cum luptă pentru ceea ce caută. Nu putem să nu-i admirăm vulnerabilitatea, curajul și convingerea. (Min Jin Lee, autoarea cărților Free Food for Millionaires și Pachinko, finalistă a National Book Award)

Scriitura lui Chang este onestă și vulnerabilă. Fiind copil de imigranți, am simțit că stratul cel mai adânc al acestei povestiri mi se adresează. Acum trebuie doar să țin pasul cu convingerea și cu perseverența lui! (Hasan Minhaj, moderatorul talk show-ului Patriot Act with Hasan Minhaj, difuzat de Netflix)

Una dintre cele mai convingătoare autobiografii scrise de un chef... Scrisul lui Chang este cuceritor și povestea, entuziasmantă, amuzantă și se citește cu mare plăcere. - Shondaland. (New York Times Bestseller)

Numită una dintre cele mai bune cărți ale anului de către: NPR / Fortune / The New York Public Library / Garden & Gun

Fragment
33 de reguli pentru cei care vor să ajungă chefi

Pentru cei care s-au făcut chefi pentru că așa a trebuit, este o nebunie că cineva care are și alte opțiuni ar vrea să lucreze într-un restaurant. Dar orice chef care a avut un oarecare succes - indiferent cât de iluzoriu - se va ocupa în cele din urmă de această întrebare: cum să ajung chef?

Pentru a răspunde, am furat un format de la marele Jerry Saltz, care a scris un eseu incredibil pentru New York Magazine, intitulat "Cum să fii artist". În spiritul celor treizeci și trei de principii călăuzitoare pentru artiștii aspiranți ale lui Jerry, urmează cele treizeci și trei de reguli ale mele pentru a deveni chef. Sau poate că ar trebui să spun cele treizeci și trei de reguli pentru a deveni chef bun. Nimeni nu are nevoie de reguli ca să devină un chef de căcat.

Am acoperit deja o parte din materie, dar merită reluată. Sau dacă ați trecut pe sărite peste ultimele trei sute și ceva de pagini, aveți noroc. Toate observațiile mele mai însemnate despre industria restaurantelor și sfaturile de folos se regăsesc aici.

Mi-a trecut prin gând la un moment dat să strâng un grup de chefi celebri ca să subscrie la această listă, dar până la urmă am hotărât să nu le impun perspectiva mea prietenilor mei. În acest sens, rețineți că aceste reguli sunt foarte subiective și că, la un moment dat, le-am încălcat pe toate. Face parte din proces.

PARTEA ÎNTÂI
Îți place la nebunie să speli vasele?

Întrebări importante de început

Regula 1: A fi chef nu înseamnă decât parțial a găti.

Înainte să renunți la școală sau să-ți dai demisia de la o slujbă confortabilă pentru a porni pe urmele visului de a fi chef, e bine să fii sigur că știi în ce te bagi. Hai să vedem cum răspunzi la următoarele întrebări:

Îți place la nebunie să speli vasele? Dar să dai cu mopul pe podea, să duci gunoiul, să descarci cutii și să organizezi frigiderul? Aceste lucruri constituie 90% din ce înseamnă slujba de chef. Nu strică dacă-ți plac.

Îți este foame? Scuze - nu te întrebam dacă vrei să mănânci. Te întreb dacă ești dispus să muncești mai mult decât toți cei din jurul tău. Munca grea este marele egalizator din bucătărie. Dacă poți să robotești, poți să depășești lipsa de talent, experiență și poziție privilegiată, fie ele și săritoare în ochi.

Ai fost înlocuitorul vreunui actor la teatru sau rezervă la echipa sportivă a liceului? E bine, pentru că trebuie să-ți placă să fii într-o echipă și să nu ai parte mereu de lumina reflectoarelor.

Ești în mod inerent invidios pe prietenii tăi? Fii sincer, fiindcă o să ai parte de FOMO cum n-ai mai avut până acum, pe măsură ce vei începe să ratezi serile de vineri și sâmbătă, zilele de naștere, nunțile și tot ce ar implica să pleci de la muncă noaptea.

Ai de gând să finanțezi un stil de viață comod cu salariul de chef? Sper că nu. (Reține că același lucru li se aplică celor pentru care lucrezi. Caută pe cineva care investește totul în gătit.)

Ai mai putea să te întreții și din altceva? Gătitul este singura ta speranță?

Mă urmărești în continuare?
Atunci să mergem mai departe.

Regula 2: Nu urma o școală de gătit.

Teoretic, școlile de gătit sunt o idee excelentă. Îți pun la dispoziție o programă, instructori cu experiență și oportunități de a-ți găsi de lucru. O diplomă de la Institutul Culinar din America îți va deschide ușile către o carieră foarte confortabilă la restaurante de hoteluri sau în bucătăriile unor corporații care plătesc un salariu decent și au avantaje.

Dar parcă voiai să fii chef, nu?

La nivel practic, scenariile care îți sunt prezentate la școala culinară nu seamănă cu bucătăria unui restaurant. În lumea adevărată nu ai cinci oameni la un punct de lucru în timpul unei aglomerații vagi la prânz cu un public îngăduitor. Nu te amăgi: școlile de gătit sunt afaceri care îți vând iluzia că vei ieși din ele chef bona fide. Se aruncă pe tine ca să nu-ți dai seama că poți să înveți toate astea pe gratis (vezi regula nr. 9). Dintre cei 35 de absolvenți din clasa mea de la Institutul Culinar Francez, îmi vin minte doar unul sau doi care au ca profesie gătitul. Dacă facultățile de medicină ar avea o asemenea rată de eșec, s-ar lăsa cu audieri în fața Congresului.

Regula 3: Mai degrabă studiază-l pe Shakespeare.

Chiar dacă ești sută la sută sigur că vrei să fii chef, tot îți spun să faci mai degrabă colegiul decât o școală culinară. Tehnica culinară te face chef obișnuit. Dacă vrei să fii chef, ai nevoie de mult mai multe aptitudini.

Du-te la colegiu și ia-ți o diplomă de inginer, chimist, microbiolog, în istorie, filosofie sau literatură. Toate astea îți vor fi de folos, indiferent că ajungi sau nu chef. Învață despre istoria Asiei, a Europei, a Africii și a Americii Latine și fii atent la modul în care evoluează culturile în lume. Studiază familia Medici, pe otomani, pe Gengis Khan, pe azteci, pe Jared Diamond, darwinismul. Eu am absolvit religia și studiul Bhagavad Gitei mi-a schimbat viața. La fel și studiul logicii și al teoremelor de incompletitudine ale lui Gödel. Înscrie-te în clubul de dezbateri. Studiază la pian. Scrie în ziarul colegiului. Fii atent la colegii de clasă și la poveștile lor.

Alege o școală de stat cu taxe mici într-un oraș culinar viu ca Austin, Houston, Los Angeles, Chicago, San Francisco sau New York și ia-ți o slujbă la un restaurant sau la un bar. Dă-le celor de acolo douăzeci de ore pe săptămână din timpul tău și nu lucra doar la bucătărie. Lucrează și la debarasare sau la servire. O să prinzi atmosfera și ritmurile unei întreprinderi de acest fel. Cel mai important, dacă îți iei diploma de colegiu în timp ce lucrezi la un restaurant, o să-ți pui la încercare capacitatea de a-ți duce la capăt angajamentele. În plus, o diplomă de școală de stat e o plasă de siguranță mult mai sigură decât una culinară.

Regula 4: Vezi cât mai mult din lume, cât este omenește cu putință.

Du-te în vacanță cu părinții. Înghesuie-ți lucrurile într-un rucsac și pornește-o de unul singur. Dacă ești la colegiu, studiază în străinătate. Dacă ești deja chef, am o veste bună: poți să gătești oriunde. Bariera lingvistică să nu-ți fie scuză. Nu ai nevoie de interpret ca să înțelegi ce vrea să spună bucătarul-șef când face un gest spre mormanul de vase de lângă chiuvetă. S-ar putea să fii obligat să stai în locuințe cu instalații dubioase. De asta ești tânăr. Eu am stat într-un adăpost pentru oamenii străzii cât am lucrat în Japonia. Altceva nu-mi permiteam.

Trebuie să fii înconjurat de oameni și să înțelegi de ce bucătăria locală funcționează cum funcționează. Mănâncă tot ce poți. Încearcă să înțelegi totul - nu doar mâncarea, ci și toată frumusețea, inima frântă, bogăția, sărăcia, strădania, rasismul, istoria și arta care îți ies în drum. Te va ajuta să-i compătimești pe oameni, iar acesta este cea mai puternică unealtă pe care o are la îndemână un chef.

Regula 5: Luptă pentru slujba pe care ți-o dorești.

Când vine vorba despre alegerea unui loc de muncă, uită-te după un restaurant cu o bucătărie care să meargă dincolo de aptitudinile tale și să te scoată din zona de confort. Dacă ai noroc să ajungi la un interviu de angajare, du-te devreme. Fă duș și fii prezentabil. Ia-ți tot echipamentul cu tine, în caz că vor să le faci pe loc o demonstrație.

Dacă restaurantul îți spune că nu face angajări, dar ești sigur că e locul potrivit pentru tine, nu renunța. Pentru tânărul Magnus Nilsson, locul potrivit era bucătăria minusculă a lui Pascal Barbot de la Astrance, din Paris: trei stele Michelin pe atunci (acum retrogradată în mod ridicol la două), un stil foarte influent și fără să ducă lipsă de chefi capabili. Magnus și-a făcut apariția într-o dimineață ca să ceară să fie angajat. Ca alte sute înaintea lui, a fost refuzat. Cum a reacționat Magnus? A venit în fiecare dimineață, luni în șir, până când în cele din urmă i-au dat o șansă. Uneori trebuie să pui piciorul în prag.

PARTEA A DOUA
Niciunul dintre cântăreții mei preferați nu știa să cânte.

Nu-ți face griji dacă nu ai talent sau pricepere.
Nu ai nevoie decât să fii tenace.

Regula 6: Vino pregătit.

Există șanse mari ca restaurantul să-ți pună la dispoziție multe dintre lucrurile necesare ca să-ți faci treaba, dar ai fi un idiot dacă n-ai avea propriile scule. Așa arăți că ești serios și vei simți că ai investit în munca ta. Începe cu astea:
ascuțitoare, creioane și pixuri
un carnet de însemnări
bandă adezivă albastră, pentru etichete
cuțitul bucătarului, cuțit zimțat, cuțit de curățat, cuțit pentru legume, satâr și teci pentru fiecare
gresie de ascuțit și ascuțitoare de cuțite. Ascute-ți cuțitele înainte și după fiecare tură.
spatulă offset, tester de tort, spatulă pentru răzuire
o lingură Kunz, o lingură quenelle, o lingură perforată. Și trebuie să știi cum să le ții corect (ca pe un creion sau pe o pensulă, nu ca pe un bebeluș care cere de mâncare).
calculator și cântar de bucătărie
râșniță pentru piper (Cea mai bună pe care am găsit-o este de fapt pentru cafea.)
Advil, bandaje, unguent pentru arsuri (luați rețetă pentru Silvadene), leucoplast și tifon
când vezi că la muncă se reînnoiește trusa medicală, ia vreo două pachete de Pain-Aid, care este practic Tylenol cu cofeină.
încălțăminte. Niciodată nu mi-au plăcut saboții. Wylie mi-a prezentat încălțările cu vârf de oțel, confortabile și care nu alunecă, te protejează de lucrurile care cad pe jos și te ridică un pic de la pământ.
o pălărie
grăsimea de la punctul de lucru face purtarea lentilelor de contact sau a ochelarilor un coșmar. Lasik este o posibilitate.
mânecuțe împotriva transpirației pentru încheieturile mâinilor, oricât de ridicol ar părea
bețigașe pentru mâncat sau pensete. Eu prefer clar bețigașele.
nu trebuie neapărat să vii cu prosoape de acasă, dar ascunde prosoape curate pe unde poți prin restaurant și ține minte unde le-ai ascuns.

Regula 7: Totul este mise en place, inclusiv tu.

În sensul cel mai propriu, mise en place se referă la ingredientele deja pregătite de care ai nevoie la punctul de lucru în timpul turei - proteinele crude, legumele, baza pentru sosuri, condimentele, grăsimile și tot ce va mai intra în rețetele cu care ai fost însărcinat, plus rezerve pentru fiecare. și rezerve pentru rezerve. Dar ideea de mise en place poate fi extinsă, cu sensul de a fi pregătit (și se aplică întregii vieți).

În acest scop: dormi noaptea. Fă sport, dacă ești practicant. (Ai grijă mai ales de spate. Nu pot să insist suficient asupra acestui lucru dacă ai de gând să rămâi în domeniu pe termen lung.) și du-te la toaletă înainte de tură. Nici să nu te gândești să pleci de la post odată ce sunt clienți în sala de mese. Fă-ți un serviciu, ca să nu-ți vină să faci caca în perioada cea mai aglomerată. Învață-ți corpul să funcționeze după program. Nu-i chiar așa de greu.

Greu este să te ferești de obiceiuri mai periculoase. Vei fi înconjurat mereu de moduri autodistructive de a scăpa de stres și cu siguranță le vei aplica din când în când. Nu veni la serviciu beat sau drogat. Pune-ți limite și încearcă să te gândești pe termen lung la bunăstarea corpului tău. Toată lumea fumează țigări și pentru o vreme e în regulă - mi se pare că îți limitează sensibilitatea la sare și aciditate, ceea ce e chiar un avantaj într-o bucătărie profesionistă -, dar cum în cele din urmă te va ucide, chiar ar trebui să renunți la un moment dat.

Regula 8: Creează-ți o nouă relație cu timpul.

Fii primul la muncă, nu doar pentru că arată că ești implicat, ci pentru că ai nevoie de tot timpul posibil, mai ales la început. Ține-ți telefonul în dulap. Odată ce începe tura, nu te uita la ceas. Ignoră orice alte unități de măsură a timpului în afară de minute și secunde. De la începutul turei până la ultima masă nu trebuie să te gândești decât cum să termini ce gătești și dacă ești sincronizat cu restul echipei.

Dacă ignori ceasul, nici n-o să fii tu bulangiul care începe s-o lase moale de la zece seara. Poartă-te cu clienții de la fiecare masă ca și cum ți-ar fi rude, chiar dacă e o seară lungă și ai început deja să faci curățenie la punctul de lucru și doi oameni intră în restaurant cu cinci minute înainte de închidere. Poate că mintea îți spune imediat că sunt bogați și privilegiați și nu le pasă că rețin personalul trudit de la bucătărie de la o binemeritată bere. Dar amintește-ți că de fapt nu știi cine sunt acești oameni sau de unde vin sau de ce caută hrană la o oră așa de târzie. Nu știi nimic despre ei și trebuie să gândești numai de bine. Închipuiește-ți că fiecare client a ales să-și ia ultima masă cu tine.

Regula 9: Învață făcând.

Oferă-te voluntar pentru orice treabă, indiferent dacă știi sau nu ce naiba ai de făcut. Într-o zi, pe când lucram la Craft, Marco Canora m-a strigat de la tejghea și mi-a spus că are nevoie de o gremolata. Fără șovăire, am început să dau furios din cap și să spun, "Da, chef". Alergam spre postul meu de lucru când mi-am dat seama că nu prea știam ce se pune în gremolata și habar nu aveam cum se face. Am trecut peste jenă și m-am întors în bucătărie să-l întreb pe chef cum se face. Nu s-a supărat. I-a plăcut reacția mea rapidă de tipul "se face" (deși, la propriu, nu puteam să fac ce îmi cerea). Apreciez aceeași atitudine la toți chefii mei.

În acest scop, lucrează în tura de dimineață, când se fac toate pregătirile, nu doar la cină. Învață cum se face tot ce e în meniu, de la început până la sfârșit. Cunoaște toate aspectele unui restaurant.

Regula 10: Fă o mare masă de familie.

Într-o după-amiază am intrat în bucătăria de la Craft și am dat peste sous cheful Akhtar Nawab care făcea samosas. O priveliște ciudată. Niciodată până atunci nu serviserăm ceva cât de cât indian. "Avem samosas în meniu azi, chef?" am întrebat. Mi-a spus că nu erau pentru clienți; erau pentru noi.

Akhtar venise mai devreme ca să facă o masă de familie. Fiecare chef de succes pe care îl cunosc abordează cu maximă seriozitate o masă de familie. Până la urmă, dacă nu-ți pasă de oamenii cu care lucrezi, cum poate să-ți pese de străinii care vin la restaurantul tău? Dar nu e vorba doar despre respectul și dragostea față de colegi. O masă de familie este o supapă creativă extraordinară. Este singura șansă pe care o au chefii de pe treptele inferioare să exerseze pregătirea unei mese delicioase din resturi și rămășițe.

Regula 11: Alege calea mai grea.

Ești în subsol și pregătești ingredientele și îți dai seama că sunt mai multe feluri de a-ți duce la îndeplinire sarcina, inclusiv unul mult mai rapid decât metoda pe care a solicitat-o cheful. Sunt șanse ca nimeni să nu se prindă dacă alegi varianta mai ușoară. Cu toate acestea, alege calea mai anevoioasă. De ce? Pentru că îți dai seama că nu-ți înșeli clienții sau superiorul. Te păcălești pe tine. Te păcălești neexersând și te păcălești pentru că nu-ți construiești mentalitatea de tipul "să vă fut" care este vitală pentru supraviețuire.

În 1986, la apogeul formei sale, Larry Bird a hotărât să joace un meci întreg ca și cum ar fi stângaci. A făcut 47 de puncte și o triplă dublă cu mâna lui mai slabă. De ce? Pentru că și-a dorit provocarea. Dacă îți știi postul de lucru pe de rost, ține de tine să complici lucrurile. Nu fi invidios pe prietenul tău care este deja sous chef în timp ce tu ești blocat la prepararea produselor reci. Asta e munca cea mai mișto de unde înveți cel mai mult. Te-ai băgat în asta ca să fii cel mai bun, nu doar ca să urci treptele ierarhiei.

Regula 12: Devino maestru-trișor.

Altă poveste de la Craft: tocmai venise un critic. Era în mijlocul primăverii și el a comandat ceva cu sparanghel. Doar că nu aveam. Sparanghelul de la piață sosise târziu și nu avuseserăm timp să-l curățăm pe tot până deschiseserăm. Tom Colicchio a intrat calm în bucătărie, a pus lada imensă pe tejghea și, cu o mișcare rapidă, bine gândită, a trecut-o pe toată printr-un fierăstrău rotativ și a scos la iveală stive de sparanghel gata să fie folosit.

Poveștile mele preferate cu bucătari sunt toate despre trișat - meșteșugul întunecat prin care economisești timp prin trucuri care sunt pe atât de ingenioase pe cât sunt de rău privite. Îi spun "meșteșug întunecat" pentru că nu e cazul să-ți faci obicei din trișat. Dacă o faci o dată, când e nevoie, ai prostit sistemul. Dacă o faci prea des, tu ești prostul.

Îmi dau seama că asta pare să intre în contradicție directă cu regula anterioară, de unde ajung la...

Regula 13: Acceptă paradoxul.

După cum am spus mai devreme în această carte, nutresc convingerea fermă că cele mai importante forme de creativitate își au izvorul în paradoxuri. În rolul tău de chef sau sous chef, uneori trebuie să complici lucrurile intenționat. Alteori, e cazul să economisești timp și efort. Provocarea este să-ți dai seama cum să aplici ambele idei simultan și până la capăt. Este o țintă mișcătoare. Dacă ai succes, cumpără echipamente noi, dă salarii mai bune pentru tine și angajați, fă viața mai ușoară acolo unde poți. Dar nu uita că strădania este cea care vă dă viață, ție și restaurantului tău. Pentru orice lucru pe care îl faci să fie mai ușor, fă altul să fie mai greu. Fă rost de ceva timp în plus, pe care să îl folosești lucrând în noi direcții.

Apropo, aceeași idee se aplică și gătitului. După mine, o mâncare perfectă nu este una în care aromele sunt uniform echilibrate, ci una care este în același timp prea sărată și prea puțin sărată. Împreună creează echilibrul. Bazându-te pe acest paradox, faci mâncare în același timp delicioasă și surprinzătoare.

Regula 14: Când ești cocoșat, oprește-te.

Nu îmi place să merg la plajă, dar din câte am înțeles, dacă înoți în ocean și simți că ești tras în larg de un curent, trebuie să înoți paralel cu malul. Dacă te lupți împotriva curentului, nu o să reușești decât să obosești și să te îneci mai repede. Același lucru se aplică atunci când ești în bucătărie și ai tot mai multe comenzi și ți se termină ingredientele și simți cum situația îți scapă din mână - situația în care ești cocoșat de muncă.

Instinctul de supraviețuire îți spune să muncești mai repede, mai mult, mai haotic. Poate că o să-ți ia ani întregi până să-ți dai seama singur, dar când ești cocoșat, tot ce poți face ca să te salvezi este să te oprești. Fă un pas înapoi. Respiră. Evaluează. Organizează-ți gândurile și punctul de lucru. Apoi reia cu calm. Asta va contrazice modul tău obișnuit de abordare, însă doar așa poți supraviețui.

Regula 15: Este în regulă să renunți în fiecare zi.

În bucătărie nu o să ai parte de îmbărbătarea pe care ți-o dorești și când o faci lată, n-o să-ți fie trecut cu vederea. Treaba nu va începe să ți se pară mai ușoară decât în ziua în care îți vei da seama că e prea ușoară. E posibil să fii tentat să renunți după fiecare tură slabă. E foarte normal să te simți așa.

Șmecheria este să te aduni a doua zi de dimineață.

Am observat că chefii cu perspectivele cele mai bune sunt cei mai duri cu ei înșiși. Trucul este să direcționezi nemulțumirea în avantajul tău. Fiecare zi ca chef poate fi un nou început. Nu există efecte rămase de la turele precedente nereușite. Greșelile de ieri au dispărut. Hotărăște să fii mai bun azi. Doar să știi că peste două-trei luni când treci la o nouă etapă, totul ți se va părea din nou imposibil.

Apropo, iată o foaie de parcurs elementară a drumului pe care îl urmezi ca chef la un restaurant: vei începe ca povară absolut inutilă pentru colegi. Până la urmă o să înveți și o să crești și o să devii un element de neînlocuit al echipei. Când va apărea următoarea recoltă de chefi tineri, o să-i pregătești atât de bine încât tu o să devii inutil. Acum este momentul să mergi mai departe. Tu și restaurantul v-ați dăruit cât ați putut de mult unul celuilalt.

Trebuie să fii atent cât de mult înveți când lucrezi pentru altcineva. Așa cum există chefi (ca mine) care eșuează pentru că nu rezistă un an întreg la același restaurant, există bucătari care rămân pe loc mult prea mult. La un moment dat trebuie să părăsești cuibul.

PARTEA A TREIA
Spune orice.

Ai reușit să ajungi chef peste propria bucătărie. Este vremea să-ți găsești calea.

Regula 16: Fii eroarea din rețea.

În marea lor majoritate, actorii intră într-una sau mai multe categorii. Există actori de comedie și actori dramatici, specialiști în improvizație, actori metodici și fanatici ai teatrului. Același lucru este valabil și pentru gătit. Cei cu o răbdare extremă ar putea alege calea shokuninului - efortul univoc de perfecționare a unui stil sau a unei tehnici deja existente. Mulți oameni au atins succesul în domeniul restaurantelor imitându-i pe alții sau devenind maeștri ai unui stil existent. Nu vreau să-i subestimez, dar cred că în zilele noastre calea mai eficientă este să le dai oamenilor ceva ce nu au mai mâncat.

În urmă cu douăzeci de ani, pentru mine a fost ramenul. Era subiectul care îmi plăcea cel mai mult și care pe cei mai mulți americani nu-i interesa încă. Dar dacă aș porni la drum astăzi, m-aș muta în provincia Hunan sau aș studia bucătăria Keralan sau m-aș gândi la posibilitățile oferite de sectoare epuizate, cum ar fi magazinele universale. Caută orice este disprețuit ca fiind prea ieftin sau ignorat fiindcă nu e cool. Cool este dușmanul tău.

Indiferent ce hotărăști, fă-ți temele. Dacă improvizația este echivalentul gătitului creativ, atunci cei mai buni chefi sunt actorii improvizatori care au studiat serios și tehnica. Mergi până la capăt în studiul domeniului care te interesează. Nu fi ca acei chefi care se duc până în San Sebastian pentru un weekend prelungit și se întorc spunându-și că pot să deschidă cel mai bun pintxo bar din oraș. E o viziune proastă și calea cea mai sigură spre mediocritate.

Regula 17: Nu face corecturi în minte.

"Un om de geniu nu face greșeli. Erorile lui sunt intenționate și sunt porți către noi descoperiri." (James Joyce, Ulise)

Vreau să pornesc de la un lucru pe care l-am spus de mai multe ori în această carte: există idei proaste, dar toate ideile merită să le urmărești. Uneori, când ești sigur că o anumită idee este un eșec, ajungi să fii surprins că iese mai bine decât te așteptai. Dar îți garantez că dacă duci ideea aceea cât de departe poți și încerci cât mai multe modalități de a o pune în aplicare, la un moment dat vei învăța ceva care face să merite efortul. Văd o mulțime de tineri chefi care resping un gând înainte să vadă unde duce. Fiecare fel de mâncare și fiecare tură este o ocazie de a strânge informații. Este o greșeală doar dacă nu înveți din ea.

Regula 18: Îngrădește.

Este o provocare mult mai mare să fii creativ când ai toată libertatea din lume decât atunci când ai limite. De pildă, dacă spun "Fă-mi ceva delicios", creierul tău o s-o ia la goană în cinci sute de direcții deodată. Pe de altă parte, dacă îți spun "Fă-mi ceva delicios cu morcovi", sarcina ta e mult mai clară.

Definește principiile în care crezi și lasă-te îndrumat de ele în bucătărie. Când s-a deschis Noma, René Redzepi și-a pus anumite limite în privința tipului de restaurant: ingredientele trebuiau să fie cât se poate de locale, iar misiunea de ansamblu era să dezvăluie și să extindă tradiția nordică. Între timp Noma și-a schimbat punctele de reper, dar acele limite inițiale au fost esențiale pentru reușita restaurantului.

Ți-ar putea fi util și să definești parametri mai extinși ai vieții tale profesionale. Gândește-te la cel mai bun și cel mai rău scenariu posibil, care să reprezinte succesul absolut și eșecul total. Urmărește-l pe cel dintâi, nu-l trece cu vederea pe cel din urmă și nu pierde timpul să te gândești ce se întâmplă între cele două.

Regula 19: Copiază, nu fura.

Poți să înveți o grămadă de lucruri despre tehnică, istorie, ingrediente și creativitate încercând să imiți modul de a găti al altcuiva. Fă-o. Încearcă să înțelegi de ce este specială mâncarea care îți place așa de mult. și apoi fii foarte atent la următorul pas.

De-a lungul istoriei Momofuku, am servit feluri de mâncare inspirate direct de la alți chefi. Când am făcut-o, am avut grijă să indicăm legătura chiar în meniu. Pot spune liniștit că am încercat mereu să fim corecți față de stilurile de gătit și oamenii cărora le-am adus un omagiu. Dacă ești sută la sută sigur că folosirea ideii altuia este vitală pentru povestea pe care încerci să o spui la restaurantul tău, atunci recunoaște-i originea. și în niciun caz să nu servești ceva mai prost decât originalul. Nu o lua pe scurtătură. Nu face o variantă atenuată. Dacă asta face rețeta mai bună, include ceva din propria ta perspectivă, însă doar dacă pui brânză în plus peste o mâncare nu înseamnă că este a ta.

Regula 20: Pune bazele unui cult.

Indiferent dacă vrei să atragi mai mulți clienți sau să strângi bani pentru propriul restaurant, ai nevoie de oameni care să te urmeze cu convingere. Nu vorbesc despre admiratori; ci despre credincioși.

Trebuie să-i atingi pe clienți atât de mult cu felul tău de a găti, încât să te susțină când în rest sala de mese e goală. Ai nevoie de investitori care să bage bani în restaurantul tău fără să se aștepte să recupereze ceva. Trebuie să-i ucizi pe critici cu forța convingerilor tale. Nu găti de frică și nu te speria de propria viziune.

După ce a stat o vreme cu mine, un ziarist a spus despre modul în care privesc Momofuku: "Nu am cunoscut pe nimeni care să ia ceva în serios într-o asemenea măsură". Asta este impresia pe care trebuie să o lași mereu. Oamenii, fie ei critici sau clienți, vor reacționa la cineva care vede munca pe care o face ca pe o chestiune de viață și de moarte. Nu sunt obișnuiți cu așa ceva și îi va atrage.

De aceea, cel mai important, trebuie să crezi mai profund decât toți ceilalți. Pui bazele unui cult arătându-le tuturor că ești dispus să mergi mai departe decât ei ca să-ți împlinești viziunea. Nu poți să le ceri celorlalți să înghită doza de Kool-Aid dacă nu iei tu prima înghițitură.

PARTEA A PATRA
Detalii practice.

Existăm ca să le dăm oamenilor să mănânce. Încearcă să nu hrănești în același timp rechinii.

Regula 21: Bagă-te în toate căcaturile nasoale, plictisitoare.

Un chef bun vorbește o limbă străină cât de cât fluent. Un chef excelent știe cel puțin douăzeci. Adică a învățat jargonul și birocrateza necesare pentru a discuta cu autoritatea de stat pentru băuturi alcoolice, cu consiliul comunitar, cu proprietarii, cu legile muncii, cu resursele umane, cu compania de energie electrică, cu magazinele furnizorilor, cu Departamentul pentru Construcții, cu Departamentul pentru Sănătate, cu pompierii, cu serviciile de spălătorie, cu compania de salubritate, cu contabilii, cu cei care se ocupă de încălzire și aer condiționat, de bănci și de credite, de echipamente pentru birouri, de salarizare și de sistemul POS.

Am uitat multe, multe alte dialecte, dar ideea este că trebuie să știi toate prostiile astea cumplite dacă vrei să supraviețuiești. Altfel, cineva sigur o să-ți dea la cap. Nu poți să eviți sub nicio formă studierea în amănunt a detaliilor.

Regula 22: Plătește pentru ce poți obține.

Angajează orice avocați, contabili și firme de construcții îți permiți. Dacă poți să eviți, încearcă să nu cumperi echipamente folosite. Cumpără cele mai bune produse noi pe care ți le permiți, și, pe măsură ce crești, ia altele și mai bune. Clienții vor simți eforturile pe care le faci pentru a ține pasul cu alții care au mai mulți bani. (Aici ar fi și o metaforă despre cum să te bazezi pe tine, dar vă las pe voi să o descifrați.)

Mai există și un alt motiv pentru a menține totul cât mai auster. Am deschis Momofuku folosind un decor minimalist, scaune fără speteze, fără cafea și fără desert, pentru că nu îmi permiteam niciunul dintre rahaturile astea, dar și pentru că voiam ca oamenii să simtă energia unui loc unde se mănâncă în ritm rapid. Voiam să mut mesele repede, fără să pară că gonim clienții. Toată ideea este să dirijezi energia în direcția pe care ți-o dorești. Oricâte decoruri sofisticate ai avea, nimic nu se compară cu atmosfera creată de oameni fericiți care mănâncă.

Regula 23: Tu îți faci cea mai bună reclamă.

Nu-ți irosi banii pe o agenție de PR, mai ales la început. Există atâtea publicații culinare în zilele noastre, că nu ai nevoie să plătești pe cineva ca să scrie despre tine. Trebuie doar să ai ceva de spus. Folosește-ți banii pe care i-ai da unei agenții de PR ca să mai angajezi un chef, să-ți plătești oamenii mai bine sau să cumperi echipamentul de care ai nevoie. Vei profita mult mai mult de investiție.

Dar, Dave, eu nu știu cum să vorbesc cu presa. Am nevoie de ajutor.

Îmi e limpede că nu toată lumea se descurcă aici - eu eram groaznic când stăteam de vorbă cu ziariștii la început -, deci iată câteva principii de bază pe care le-am învățat:
Fii transparent. Cei mai mulți jurnaliști sunt destul de inteligenți încât să-și dea seama când le spui verzi și uscate, și chiar dacă nu sunt, nu are niciun rost să-ți vinzi singur aiureli. Iată o strategie mai bună: ține-te de îndreptarul tău moral, străduiește-te cât poți să faci treabă bună și fii onest când vorbești.
Nu uita ce important este "între noi". Chiar și când ești sută la sută onest, nu vrei mereu ca tot ce spui să apară tipărit. Faptul că am descoperit că poți spune că ceva este "neoficial", "între noi", și ziariștii chiar respectă acest lucru, mi-a schimbat viața. Deodată puteam să am o discuție onestă, deschisă cu un jurnalist despre planurile și țelurile și opiniile mele, fără ca el să le toarne totul cititorilor. Este un mod extraordinar de eficient de a comunica ce vrei să spui fără să trebuiască să faci public totul. Ai grijă să fii foarte limpede când spui că ceva este neoficial.
Lasă munca să vorbească. Ziariștii primesc sute de e-mailuri pe săptămână în care sunt anunțați despre schimbări în meniu, evenimente speciale și alte noutăți promise. Nu-ți bate capul să le umpli cutiile poștale electronice. Investește-ți timpul și resursele ca să faci munca ta imposibil de ignorat. Dacă reușești, fiecare client care vine la tine în restaurant îți va face PR. Sigur, e mai ușor de spus decât de făcut.
Citește ce se scrie. Mă uimește cât de puține știu unii chefi despre oamenii care se ocupă de restaurantele lor. Îi văd pe critici ca pe niște dușmani și totuși nu se înarmează pentru luptă. Nu știu cum arată criticii, cum gândesc, ce gusturi au, cu cine umblă sau unde altundeva mai mănâncă. Ați rămâne surprinși să aflați câți critici spun că nu le plac ouăle! Toate astea sunt sub nasul tău dacă pur și simplu citești ce se scrie (și nu doar articolele în care se vorbește despre tine). Studiază. Procesează. Pregătește-te.
Nu știi niciodată la cine sunt cheile castelului. E tentant să-ți spui că ești prea important ca să stai de vorbă cu tânărul stagiar care a fost trimis să-ți ia un interviu sau cu bloggerul cu doar 50 de urmăritori. Dar dacă te abordează cu respect și seriozitate, nu fi niciodată atât de prost și de arogant încât să-i refuzi. E de ajuns să-l iei la goană pe un puști deștept ca să ajungi să-ți faci un dușman pe viață dintr-un viitor mogul al presei.

Regula 24: Fii totdeauna pregătit pentru ce e mai rău.

În industria restaurantelor, mesele cu "prietenii și familia" sunt o ocazie să exersezi cu o asistență prietenoasă înainte să deschizi ușile publicului plătitor. În schimbul unei mese gratuite, oaspeții tăi știu că mâncarea și serviciul s-ar putea să nu fie perfecte.

Bineînțeles, în practică, masa cu prietenii și familia este de obicei o abureală. Pentru că nu trebuie să plătească, toți prietenii și toate rudele vor încerca să te stoarcă într-o singură seară. Tu vei accepta pentru că așa trebuie.

Restauratorul deștept va privi masa cu prietenii și familia ca pe o ocazie de a analiza situația cea mai nefastă cu niște oameni care nu vor da fuga cum ajung acasă te facă de doi bani pe Yelp.

La o masă tipică cu prietenii și familia de la Momofuku, e posibil ca luminile să se stingă în mijlocul cinei. Sau să se oprească gazul. Sau să se strice sistemul POS. Șase VIP-uri vor apărea din senin în momentul cel mai aglomerat.

Un client din sala de mese ar putea să-l informeze deodată pe chelnerul care se ocupă de el că are intoleranță la lactoză, după ce a mâncat deja patru feluri. Nu are niciun sens, dar trebuie să te supui.

De la altă masă s-ar putea să fie trimis înapoi un fel de mâncare, cu reclamația că e prea condimentat, deși pare clar că înșiși clienții au pus peste el un munte de sare. Bucătăria nu are ce face. Clientul are întotdeauna dreptate.

Managerii și chefii vor alerga de colo colo, întrebându-se de ce pula mea se întâmplă toate astea.

În 99% dintre cazuri, se întâmplă pentru că am aranjat eu să se întâmple. Vreau să văd cum reacționează oamenii când sunt băgați la înghesuială. Vreau să văd cine rămâne calm și calculat.

Avem și noi o șansă să fim în dificultate, dar având o plasă de siguranță. De ce să nu ne folosim de ea?

Regula 25: Cunoaște-ți slăbiciunile.

Nu vei fi cel mai bun în tot ce faci. Acceptă asta cât mai repede, ca să te poți adapta. Cei mai mulți chefi au mania controlului și simt nevoia să fie implicați în toate deciziile. Dar dacă vrei să construiești ceva durabil, trebuie să înveți cum să te dai la o parte și să le dai puterea de decizie altora. În sport, cei mai buni jucători sunt adesea cei mai proști antrenori. Același lucru e și cu chefii mici și mari. Dacă ești deștept, îți recunoști slăbiciunile, chiar dacă nu le spui și altora. Ai încredere în cei pe care îi angajezi. Nu te lăsa intimidat dacă sunt mai buni decât tine în anumite domenii. Vrei angajați care să simtă că au ceva de spus. Poate că nu fac mereu alegerile pe care le-ai face tu, dar acesta este chiar lucrul la care trebuie să speri. Încerci să construiești cea mai bună echipă și nicio echipă nu are nevoie de zece fundași. Ai nevoie de jucători cu talente diferite.

Regula 26: Dacă directorul unui fast-food poate să-și țină firea, poți și tu.

De curând am avut o revelație la aeroport. Stăteam la o coadă lungă ca să-mi iau micul dejun de la McDonald's. Mă uitam la angajați cum încercau să facă față asaltului de comenzi de la pasagerii nervoși. Se cam îngroșa gluma. Chefii începeau să se enerveze. Chiar dacă era un McDonald's, orice chef din lume și-ar fi dat seama imediat că personalul era cocoșat.

Mi-am îndreptat atenția către director, așteptându-mă să-l văd cum face urât. Dar nu. și-a păstrat calmul. A încetinit ritmul și și-a organizat trupele. Mai văzuse asemenea situații și știa cum să iasă din ele.

Furia a ajuns să fie în mod tradițional intrinsecă în bucătării. Chefii ca mine au ieșit la lumină într-o lume în care țipetele și urletele erau o formă acceptabilă de comunicare. Munca la bucătărie a zgândărit ceva urât din mine și în ultimii douăzeci de ani tot încerc să scap de asta. Privindu-l pe acel director de McDonald's cum își controla calm bucătăria, mi-am amintit că aș putea fi mult mai bun. Lumea din afară vede poate bucătăriile de la restaurantele rafinate ca fiindu-le superioare celor de fast-food, dar cred sincer că s-ar putea să greșească.

PARTEA A CINCEA
Bun venit în călătoria fără sfârșit.

În ciuda unor șanse incredibil de mici, ai reușit ca chef. Habar n-ai ce urmează.

Regula 27: Respinge succesele anterioare.

Hai să spunem că ai reușit să fii cât de cât recunoscut ca chef. Poate ai obținut o stea Michelin, poate două. Poate un premiu James Beard. Chefii îți bat la ușă, vor să lucreze pentru tine. De-acum e simplu, nu?

Greșit. Intri în cea mai periculoasă etapă din cariera unui chef. Dacă tu sau echipa ta ajungeți să munciți simțind că meritați toată recunoașterea și toate laudele, ați belit-o. A socoti că ai dreptul la ceva și mulțumirea de sine sunt dușmanii tăi. E la fel ca atunci când moștenești o avere. Clienții miros asta și, crede-mă, vor dispărea în clipa în care adulmecă ceva. Când simți că treaba e mai ușoară, sarcina ta este să găsești o nouă provocare. Nu din vreun motiv etic, ci pentru că doar așa poți reuși pe termen lung. În ziua în care nu mai faci greșeli, nici nu mai crești. Singura greșeală este să nu înveți din propriile erori.

Nu mă simt mai sigur sau mai bine înfipt decât când am dat drumul la Momofuku, iar acesta e singurul motiv pentru care cred că facem ce trebuie.

Regula 28: Ce a funcționat în trecut nu va funcționa și în viitor.

Cu cât ai mai mult succes ca chef, cu atât mai mult te vei îndepărta de lucrurile la care ești bun. Totul începe cu prima promovare ca sous chef sau chef de cuisine. Înainte erai cel mai rapid chef, cel mai cunoscător, dar te trezești deodată cu tot felul de noi responsabilități care nu au nicio legătură cu gătitul. Acum faci inventarul, îi pregătești pe alții, concepi meniuri, mergi la interviuri. Am văzut mulți tineri chefi dărâmați când și-au dat seama de asta, pentru că au crezut că atinseseră un vârf de unde își dădeau seama că toate aptitudinile dobândite în timp nu le mai foloseau. Trebuie să-și dezvolte un alt grup de mușchi. Clienții nu mănâncă nici premii, nici recenzii, nici trecutul.

Dacă te ajută, imaginează-ți un joc video. Pe măsură ce avansezi, trebuie să înveți mișcări noi, să te lupți cu șefi mai dificili, să treci prin niveluri mai complicate. Așa și trebuie, să fie tot mai greu, altfel nu ar fi interesant să joci și nu ți-ar oferi satisfacții. N-ar fi oare plictisitor să joci la nesfârșit la același nivel?

Regula 29: Fiecare fel de mâncare este scena unei crime.

Primul talent pe care trebuie să ți-l dezvolți ca proaspăt chef este comunicarea. Nu-ți mai permiți să faci pe eroul singuratic. Oamenii se așteaptă de la tine să le transmiți viziunea și metodologia ta, mai ales pe măsură ce te tot îndepărtezi de bucătărie.

Odată ce ai învățat să comunici bine, alții, care nu reușesc să o facă, vor fi marea pacoste a vieții tale, ceea ce înseamnă că va trebui să-ți dezvolți încă un set de aptitudini: să devii criminalist. De curând, într-o seară la Kāwi, restaurantul nostru coreean din Hudson Yards, am gustat o mâncare din piept de vită tăiat felii subțiri care mi s-a părut imposibil de sărată. M-am dus la bucătărie să anchetez. Nimeni n-a știut să-mi spună ce s-a întâmplat. Am gustat sosul, care era bun. Am întrebat-o pe chef care pusese mâncarea în farfurie dacă mai adăugase sare. Nu adăugase. Pe măsură ce săpam mai adânc, mi-am dat seama că bucățile de piept erau prea sărate de la început. Sous cheful care le preparase cu o seară înainte hotărâse de capul lui să pună mai multă sare decât prevedea rețeta. I s-a părut ciudat că pieptul înăbușit era nesărat și a hotărât, fără să anunțe pe nimeni, să pună sare peste tot lotul.

Problema este că noi lăsaserăm intenționat bucățile de piept nesărate, pentru că știam că sosul va fi suficient de sărat. Poate că ideea lui ar fi avut ca rezultat un produs final mai bun, însă doar dacă i-ar fi informat și pe ceilalți ce are de gând să facă. Singurul mod de a identifica problema care, după cum se aștepta toată lumea, era o lipsă de comunicare, a fost să merg înapoi pe firul lucrurilor, ca un detectiv.

Regula 30: Dacă viața este un documentar despre natură, noi suntem antilopele gnu.

Chefii există la propriu ca să-i hrănească pe alții. Metaforic vorbind, suntem de asemenea pradă ușoară pentru prădători ca proprietarii de teren, partenerii de afaceri, investitorii și mărcile. În general, cei din restaurante știu prea puține despre afaceri. Ca o antilopă la adăpătoare, trebuie să fii foarte atent mereu la leii din iarba înaltă. Studiază tot jargonul și clișeele juridice create ca să te bage în ceață - modele în cascadă, pro rata, drepturi superioare de vot - și studiază strategia de investiții. Verifică antecedentele potențialilor parteneri. Vezi dacă au un istoric de succes. Dacă vreo afacere pare prea bună ca să fie adevărată, așa și este. Să nu ai încredere în nimeni care te abordează după ce reușești. Și, îmi pare rău să o spun, aproape niciun parteneriat între chefi nu funcționează pe termen lung.

În afaceri ți se spune să negociezi de pe poziții de forță, dar noi nu suntem aproape niciodată în asemenea poziții. Singura șansă este să presupui că toată lumea vrea să te ardă. Când primești bani de la oameni sofisticați, te vor zăpăci cu contracte complicate. Două reguli generale: (1) Singurul mod de a merge la sigur este să ai propriul imobil, (2) N-o să faci niciodată bani când îți vinzi restaurantul dacă nu ai cifre concrete.

Toate acestea dau naștere unei probleme existențiale care poate fi formulată cel mai bine prin următoarea întrebare: știți vreun chef care să fi ieșit la pensie?

O grămadă de chefi au devenit, în mod profitabil, proprietari de restaurante sau au făcut o carieră în presă, bunuri de consum, fast-food și alte afaceri legate de alimente. Dar nu aș putea să numesc niciun singur chef care să-și fi încheiat cariera ieșind din bucătărie direct la pensie. Pur și simplu industria noastră nu permite așa ceva. Sper ca lucrurile să se schimbe în timp, dar e bine să știți cum stă treaba înainte să vă implicați prea tare.

Regula 31: Ochii la răsplată.

A fi chef este una dintre cele mai tâmpite meserii pe care le-ai putea alege. Este de asemenea cea mai bună slujbă din lume.

Să nu credeți, din cauza avertismentelor și a pesimismului meu, că nu-mi place la nebunie ce fac și vă rog să nu uitați ce anume face această meserie să fie extraordinară. Este un lucru minunat să-i hrănești pe oameni. Gătind, îi poți face pe oameni să călătorească în timp și în spațiu. Ești un canal pentru sărbători și o mângâiere în vremuri grele. Pui în valoare munca țăranilor și a fermierilor și a meșteșugarilor. Spui povești. Creezi legături între oameni și dărâmi bariere. Ești un artist. Nu uita asta.

Regula 32: Folosește-ți sistemul de prieteni.

De curând s-au făcut mai multe documentare despre cățăratul pe stânci. Free Solo a câștigat un Oscar pentru că a urmărit cum s-a cățărat Alex Honnold singur, neasigurat, pe formațiunea stâncoasă de nouă sute și ceva de metri cunoscută sub numele de El Capitan din Parcul Național Yosemite. Honnold a fost foarte urmărit pentru reușita lui remarcabilă, dar eu sunt cu Tommy Caldwell.

Înainte ca Honnold să-și parcurgă ascensiunea de unul singur, alți cățărători, Tommy Caldwell și Kevin Jorgeson au făcut istorie cățărându-se neasigurați pe o altă rută pe El Capitan, împreună. Puteți să le urmăriți parcursul pe Zidul zorilor (The Dawn Wall), dar reiau eu aici pentru voi părțile cele mai importante. La un moment dat, în timpul urcării de trei săptămâni, Jorgeson se blochează și nu mai poate porni în etapa cea mai dificilă a cățărării. Îl îndeamnă pe Caldwell să meargă mai departe fără el. Dar când se apropie de punctul final, Caldwell se oprește și hotărăște că nu va merge până la capăt fără prietenul lui. Coboară înapoi și stă zile întregi să-l ajute pe Jorgeson, ca să-și poată încheia ascensiunea împreună.

De ce? Cum se spune în documentar: "Cel mai rău rezultat ar fi să fac asta singur".

Cei mai mulți vor spune că ce a făcut Caldwell a fost un act de generozitate. Eu aș spune că a-l ajuta pe prietenul său a fost de fapt singura posibilitate pe care o avea. Se pregătise ani întregi, trecuse prin tragedii și dureri pentru această inițiativă imposibilă. Urcușul pe El Capitan avea să-l definească și să-l izbăvească. Dar cu țelul în fața ochilor, a înțeles că ar fi fost lipsit de sens să ajungă singur pe vârful muntelui.

Cu cât aflu mai multe despre această lume, cu atât mă smeresc mai mult. Succesul depinde în foarte mare măsură de factori pe care nu-i putem controla - unde ne-am născut, rasa, părinții, ajutorul de care avem parte pe drum și locul unde ne-am aflat la un moment dat. Jucăm un rol mai mic în viața noastră decât ar vrea orgoliul nostru să ne facă să credem. Nicio biruință nu se obține de unul singur.

Pe măsură ce dobândești succesul, o să-ți dai seama că singura cale pe care merită să o parcurgi este când te oprești un pic înainte de final ca să fii sigur că nu ești singur pe vârf.

Regula 33: Mai ține ceva și de rezervă.

Voi încheia cu încă o trimitere la un film. Ca să mă motivez, mă uitam la filmul SF Gattaca. Mă vedeam în personajul lui Ethan Hawke, Vincent, căruia în copilărie i se spusese că îi este inferior fratelui său, asupra căruia se aplicase ingineria genetică, Anton. În copilărie, singura dată când îl învinge pe fratele său este la un concurs în care vor să vadă cine poate înota mai departe în largul oceanului. În scena apoteotică a filmului, Vincent repetă victoria și îl învinge a doua oară pe fratele lui. Lui Anton nu-i vine să creadă și îl întreabă pe Vincent de unde a avut puterea să continue când erau copii și, iarăși, acum, la vârsta matură.
- Hai să-ți spun cum am reușit, Anton, spune Vincent. Nu am economisit deloc energie ca să mă și întorc.

Replica aceasta mă face de fiecare dată să mă înfior. Cum frunzele mele de ceai nu arătau nimic grozav, m-am agățat de ideea că dacă muncești ca și cum nu ai avea alt scop în viață, poți să depășești toate obstacolele care îți ies în cale. Mulți ani, așa am lucrat la Momofuku. Eram pe un drum fără de întoarcere, până unde aveau să mă ducă brațele și picioarele. În cele din urmă poate aveam să mă înec, dar nu înainte de a fi rezistat mai mult decât toți ceilalți.

Nu am nicio îndoială că această filosofie mi-a adus succesul. știu că dacă aș fi dat mai puțin, Momofuku nu ar fi supraviețuit. Dar, de curând, am înțeles și ramificațiile acestui stil de viață. Pur și simplu nu mai e viața mea. Am o soție, un copil, prieteni și colegi pe care vreau să-i văd fericiți. Nu vreau ca ei să sacrifice totul pentru mine sau pentru Momofuku și singurul mod de a mă asigura că nu o vor face este să-mi schimb propriul mod de a vedea lucrurile.

Am mare noroc că afacerea asta nu m-a ucis. Simt că este o binecuvântare că mi-am dat seama de viziunea mea îngustă când încă mai am timp să mă schimb. Sfatul meu pentru tine este să păstrezi ceva energie și pentru întoarcere, dar și să fii pregătit și dispus să-ți schimbi perspectiva. În acest moment, la 42 de ani, sunt sigur că știu toate răspunsurile din acest domeniu. Dar dacă voi trăi cum trebuie, sper că o să privesc înapoi la acest moment și o să fiu stânjenit văzând cât de limitat și de prost eram. Mă aștept să deschid această carte peste zece ani și să mă înfior, ca în fața unei fotografii în care aș fi ciufulit. Abia aștept.

Trenul spre Samarkand


Pescărușul de la geam

 

Veronica D. Niculescu
Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib
Editura Polirom, 2021




Citiți o cronică a acestei cărți.

***** 
Intro

Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare și traducătoare. A publicat volumele de povestiri Adeb (2004, Premiul pentru Debut, USR Sibiu), Orchestra portocalie (2008) și Roșu, roșu, catifea (2012, Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă "ScurTiuk"; nominalizări la Premiile Radio România Cultural și la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași); cărțile-pereche Simfonia animalieră (2014, Premiul "Cercul Literar de la Sibiu" al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași) și Hibernalia (2016), reunite în volumul Simfonia animalieră (2021); romanele Spre văi de jad și sălbăție (2016, Premiul "Cartea anului" acordat de USR Sibiu; nominalizări la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași și la Premiul "Cea mai îndrăgită carte a anului - alegerea liceenilor" la FILIT), Toți copiii librăresei (2020, Premiul Observator Lyceum în cadrul Premiilor Observator cultural, Premiul pentru Proză al USR Sibiu, nominalizări la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași și la Premiile "Sofia Nădejde") și biografia romanțată Luchian. Ochii, sufletul, mâna (2020). A scris și un roman pentru copii, O vară cu Isidor (2017), cu continuarea Iarna lui Isidor (2020, nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor).

În colaborare cu Emil Brumaru a scris Basmul Prințesei Repede-Repede (2009) și Cad castane din castani (2014, nominalizare la Premiile Observator cultural). A tradus patruzeci de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis și alții. Premiul "Antoaneta Ralian" pentru Traducere la Târgul de Carte Gaudeamus 2016. Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017.
*
Grégoire nu e un pescăruș al mării. Aripile nu-l poartă peste valuri, ci peste acoperișurile orașului. An de an își face cuibul și își crește puii pe terasa aceleiași clădiri, la adăpost de oameni, dar nu și de privirea celei care astăzi îi spune povestea. Uneori, Grégoire poposește chiar pe pervazul ferestrei de unde e observat. Fură un moment de odihnă și... o cercetează la rândul lui, prin geamul ce stă între ei ca granița dintre două lumi, pe autoare. Povestea sa, în care acuitatea observației e completată de finețea notațiilor, are poate mai ales darul de a transmite emoția, uimirea trăite în fața spectacolului mereu nou al naturii.

"Pescărușul de la geam îi urmărește pe pescărușul Grégoire și perechea sa, de la prima frunză așezată la cuib până când cresc puii și zboară, un jurnal pe care am hotărât să îl țin în al șaselea an de observație. Alte personaje în povestea adevărată care se desfășoară în centrul Bucureștiului sunt ciorile grive, drepnelele și vântureii roșii, norii, ploile, vântul. Dacă mă întrebați pe mine, cartea asta este despre răbdare, încredere și speranță - lucruri pe care le putem învăța de la păsări și de care avem cu toții nevoie pentru a supraviețui, acum și oricând." (Veronica D. Niculescu)

Fragment

17 iunie

O liniște extraordinară seara, noaptea, dimineața. Uneori sunt toți cinci aici, întreaga familie, alteori rămâne cel puțin un părinte alături de pui. Noaptea, văd unul dintre părinți luminând ca un far pe parapetul terasei, cuibărit acolo, pe graniță, în zona de plecare, alb fosforescent în lumina felinarului din curtea bisericii, păzind puii.

La 8 dimineața, un stol de pescăruși dă roată pe aici. Sunt cel puțin opt păsări, în afară de Grégoire și Fiona, adulți tineri, juvenili dantelați pe la coadă - familia extinsă. Zboară jos, salutând puii noi, așteptându-i să li se alăture. Puii sunt cumințenia întruchipată, cu mămica alături. Grégoire se avântă, rachetă cu însemne pe aripă, sparge stolul, alungă intrușii, gonește după câte-un păsăroi tânăr care chirăie nemulțumit. O escadrilă de drepnele se rotește în tot acest timp în sens invers, la același nivel. Puncte albe, puncte negre rotindu-se într-un spațiu unde fiecare-și găsește loc suficient. Se sparge și stolul de drepnele, două păsări țâșnesc ca săgeata și dispar înghițite de zidul bisericii - sub streșini, la cuib. Un maț de ierburi fine, uscate, cenușii, se revarsă dintr-un asemenea cuib altfel invizibil.

Ceva mai departe, în cuibul vânturelului roșu, puii își leapădă puful alburiu; sunt mai greu de văzut în întunericul nișei, dar li se distinge forma atunci când se mișcă - au crescut, în curând nu vor mai avea loc acolo, vor ieși în crăpăturile din fața geamlâcului, deja privesc pe acolo uimiți la lumea în care vor trebui să se lanseze cât de curând.


Puii taie diagonale de terasă în zbor. E un zbor în care de cele mai multe ori nu se înalță mai sus de jumătate de metru, totuși un zbor, fiindcă pământul nu e atins deloc cu picioarele. Jack face un salt remarcabil: de pe chepeng, zboară direct în vârful hornului. Nu e un zbor mai lung de doi metri, dar e de la o oarecare înălțime la și mai mare înălțime. Chirăie, uluit și el de ispravă, apoi, alunecând pe acoperișul țuguiat al hornului, se pune pe țipat: "Frate, cum te mai dai jos de aici?!". Străduindu-se să se țină cu tălpile de tabla în pantă, se uită în jos și țipă. Fiona vine în goană, la picior, până la baza turnului. Puiul îndrăznește și coboară. "Ați văzut ce-am făcut?!"


Doi porumbei gulerați, sălbatici, poposesc în dud. Mari, plumburii, cu penaj impecabil, cu "branhiile" albe și cu acele irizații verzui, roz, violacee la gât, stau în crengile de sus, la vedere. Reușesc să îi fotografiez, deschizând fereastra cu mișcări lente și executând apoi toate gesturile încet. Păsările reacționează înainte de toate la mișcare. Grégoire e singura pasăre din lume care mă cunoaște și care nu se sperie când apar. Dar dacă aș apărea din altă parte, la altă fereastră, atunci probabil că nu așmai fi eu - doar un om, un străin, un pericol.


O pasăre cântătoare, mică, pe care încă n-am reușit să o văd, a poposit de câteva zile aici. E în teiul bătrân, în dreapta. Cântă de cum se apropie seara, cât încă mai e lumină, uneori și dimineața. Un tril lung, ca un susur de apă, fără început diferit, fără final diferit. Nu e privighetoare, nu e sticlete, nu e pițigoi, nu e țiclean, nici pănțăruș nu e, nu e silvie. Cine ești?


Seara, când plapuma de nori plumburii e spartă la apus, deșirată în franjuri cu pene de flamingo, Grégoire stă pe turnul lui de pe blocul-potcoavă, de peste stradă. În casa lui de zi. E singur acolo. Îl fotografiez, o siluetă de pasăre, un profil neclintit. Aripa lui ciufulită, care nu se lipește bine de corp. O sută de metri între noi, valuri-valuri de aer. Iar eu știu cine e: e singura pasăre din lume care mă cunoaște și pe care-o cunosc. Cât de cât.

18 iunie

Părinții coboară tot mai puțin pe terasă. Stau sus, de jur-împrejur, pe hotel, pe bloc, însoțiți de alți pescăruși din familia extinsă. De jos, de pe terasă, puii țârâie, piuie la ei, după ei. Sunt lăsați mult timp așa. "Trebuie să urcați. Ușor, zilele astea, va trebui să urcați."

Exercițiile de zbor sunt tot mai complicate și precise. Zboară de-a lungul și de-a latul terasei, fără să se înalțe mult, dar învățând să aterizeze la punct fix. Știu să traseze o curbă, dacă e nevoie. De câteva ori, câte un pui s-a cocoțat pe parapet, pe marginea dinspre vița japoneză și hotel. A privit dincolo, a coborât la loc. Și iarăși s-a suit, fără grabă, fără poticneli. Aripile deschise, un mic salt. Și alt salt, înapoi pe terasă. Cu calm. Fără țipete.

În ziua asta își lua zborul cel dintâi pui, din prima serie de pui ai lui Grégoire (2017). Cu patru zile mai devreme, făcea primul zbor mai înalt, dincolo de terasă, chirăia uluit în aer și reușea să se întoarcă aici. Poate cam asta a făcut și Jack acum trei zile, numai că Jack a nimerit pe jos, în curtea bisericii.


Uneori se aude un stol întreg cântând, chirăind. Ca acum. Ascult, aud pescărușii venind de dincolo de bloc, din spate. Trec peste bloc, apar aici și se îndepărtează un timp, apoi cotesc și se duc undeva în dreapta, poate vor da o roată largă și vor reveni de unde au plecat. Sunt păsările din colonie, Colonia Enescu, însoțind gălăgios vreun pui care zboară pentru prima oară. E un cor pe care n-ai cum să-l confunzi.


Deodată, zboruri înalte. E incredibil progresul făcut nu de la o zi la alta, ci de la o repriză de mișcare la alta. Puii dorm ceasuri în șir, când se trezesc se întind - un picior, o aripă - și cască, iar se întind - cu tot trupul aplecat înainte, cu fundul în sus, cu aripile ușor depărtate de corp, ușurându-se, trimițând în spate un jet alb. Apoi încep să vâneze pietricele, brichete, să fugă cu ele în cioc, să și le fure unul altuia și, tot jucându-se așa, ajung să se ridice în zbor. Primele lor zboruri sunt ca firele întinse pe deasupra terasei, la o înălțime relativ constantă și mică - jumătate de metru. Treptat, uită de pietricele și de joacă. Isa trasează cinci asemenea fire consecutive, unul după altul, neobosită. Jack și Victor o urmează. Zboară toți trei, se intersectează, se reped la câte un porumbel care se aventurează să poposească pe terasă tocmai în timpul orei de zbor, iarăși țes trasee, atenți la marginea terasei.

Astăzi, la prânz, i-am văzut croind trasee mai complicate. Când își termină diagonala cotesc, ca să lungească drumul, își continuă zborul și se înalță la doi metri, poate chiar un pic mai mult. Zborurile care urmează nu mai sunt fire drepte, ci au formă de cocoașă. Cocoașă după cocoașă și strigăte entuziaste. Uneori, zăbovesc în punctul cel mai înalt, bătând din aripi, cu picioarele atârnând, verticale. Continuă cocoașa, coboară, aterizează, țipă și o iau de la capăt.

A plouat mult astăzi, ore în șir. Puii s-au retras pe latura de aici, dinspre bloc: unul în cuib - mare cât Fiona, ocupa integral cuibul -, altul alături, sub crengile dudului, unde a crescut iarbă cu fire late, proaspătă și tăioasă, și altul pe aleea cu dale, cuibărit pe un petic pătrat de cauciuc. Apa ploii nu le mai pătrunde la piele, ca atunci când erau boboci. Picături sclipesc pe spinările lor bine acoperite de pene. Rotunde, cu strălucire de sticlă, captând lumina zilei în ele, alunecă la mișcările din somn, se unesc și se sparg.

Un ciclon care ieri se afla deasupra Mării Negre a ajuns azi-noapte aici. O umezeală de peste nouăzeci la sută în aer. E de parcă norul, translucid, torsionat, ar fi coborât pe pământ și-am respira acum chiar în el. Ciclonul ăsta cuminte - nu bate vântul puternic, doar plouă întruna - a adus aici ceva din marea pe care ei n-o vor vedea niciodată.


Ploaia. E atâta liniște în jur: muncitorii au dispărut, schela de pe hotel a fost strânsă zilele trecute, turiști nu se văd.

Puii de pescăruș s-au bălăcit îndelung în băltoaca uriașă formată lângă stâlpișor. Vreo șase metri pătrați de apă adâncă de patru, cinci centimetri în zona centrală. Dansul tălpilor, repetat iar și iar, stârnind cercuri concentrice largi, vălurele intersectându-se la suprafața apei limpezi. Și, pentru prima oară de când îi observ, acest dans, executat într-o apă care le ajunge mai sus de primul tronson al picioarelor, mă duce cu gândul la o lopătare. Trebuie să fie dorința de-a lopăta pe sub ape, o mișcare atât de firească, în fond, pentru ei, cum e bătaia din aripi. Niciodată n-au dansat mai mult pe loc ca astăzi, toți trei deodată, în apa cea mai adâncă, adusă de ciclonul venit de la mare.


În casa vânturelului, puii se ivesc la "ferestre" - adică în crestăturile din zid. Sunt cel puțin trei. Se mișcă în cuib ca oamenii prin camerele de hotel. Fac câțiva pași către margine, în lumină, își arată trupurile acoperite de pene pestrițe, pătate pe alocuri de ultimele insule de puf alb. Se uită afară. Au silueta omului îmbrăcat în frac, cu mâinile la spate, care se apleacă din ușă, ieșind doar un pic, cu partea superioară a trupului, ca să verifice dacă afară mai plouă. Cât de curând, vor trebui să se arunce în gol. Primul lor zbor va fi un pas în gol, însoțit imediat de deschiderea aripilor, prima fâlfâire adevărată, totală, care va trebui să-i salveze. Unii vor reuși.

19 iunie

Sâmbătă. A plouat toată noaptea. I-am văzut făcând exerciții de zbor și târziu, după miezul nopții. Fâlfâirile lor, largi, agitate, adunând în ele și luminile, și umbrele nopții, sunt însoțite de sunete - aș ști că zboară și dacă nu i-aș vedea. Dar îi văd.


Ce a adus ciclonul în dar, la 8 dimineața? Un curcubeu. Îl văd întreg, spre apus, cu un picior dincolo de podul alb de la gară, trecând peste "Vapor", peste casa lui Grégoire, peste turnul bisericii, și cu celălalt picior dispărând dincolo de blocuri. E senin deasupra noastră, un petic de albastru atât de improbabil zilele astea, și e nor cenușiu, dens, compact, acolo, departe, unde e curcubeul. Durează câteva minute; nori învolburați, joși, ca un fum de incendiu, se ivesc de după hotel, înaintează rapid și-l acoperă.

Pe terasă, puii țârâie după mama care stă sus, pe aripa din față a hotelului, apoi pleacă - pe drumul de plecare, spre curcubeu, spre apus. Jack și Vicky se dau jos de pe chepeng, privesc lung după ea, țipă (țipete roz, trupuri gri), apoi se pun pe zburat. Două diagonale remarcabile, cum n-au mai făcut. Una după alta, trase la indigo. Se înalță de la primele fâlfâiri, câștigă imediat înălțime, iar către finalul traseului urcă sus, la trei, patru metri. Cocoșați, uluiți, privind în jos, zăbovesc o clipă prelungă acolo, la apogeu, ca niște sfincși colibri, apoi se lasă să cadă în spațiul sigur al terasei. Isa picotește pe chepeng, cu capul strâns între umeri - blândă imitație de șoim.


O păsăruică maronie străbate terasa la orele amiezii, dinspre colțul dudului și al teiului, și poposește pe parapet, lângă vârful nucului. O săgeată. N-are cum să fie o vrabie. Binoclul îmi arată un codroș de munte. O femelă, fiindcă e maronie cu coada cărămizie. Cercetează zarea, neliniștită, și dispare în câteva clipe. Îmi amintesc, am mai văzut-o și-n alte veri. O apariție rară. Un fulger discret. Și mă întreb: oare ar putea fi cântecul bărbătușului ei, acel cântec pe care-l aud de câteva zile? Pe el nu l-am zărit niciodată. Nici anul ăsta, nici altădată.

N-am avut mult de așteptat. Peste trei ore, abia ce mă ridicasem în picioare și mă apropiasem de fereastră, că mi-a atras atenția zborul săgetat, frânt în fragmente orizontale - mai sus, mai jos -, al unei păsăruici întunecate. A poposit pe un brâu decorativ de pe turnul bisericii. Fără să-mi iau ochii de la pasăre, am întins mâna, am apucat binoclul. Și l-am văzut bine: codroșul, masculul. Fumuriu pe spinare, negru-cărbune pe la gușă, cu coada roșie-portocalie. A stat câteva clipe, a cercetat zarea, a pornit agitat mai departe, către copacii de peste drum.


Ciclonul încă își face de cap pe deasupra noastră. Nori joși trec în viteză, straturi, straturi, din când în când se ivește câte-un petic de senin, și iarăși nori, și iarăși ploaia fină, o burniță de vară.

Un pui pe chepeng, cu o brichetă verde în cioc. O lasă să-i scape, iarăși o apucă, iarăși o lasă să-i scape. Clinchete, clinchete. Alt pui e pe pietriș. Se înalță în zbor, parcurge o lungime de terasă, cotește și continuă pe lățime, cotește din nou și străbate iarăși lungimea. A parcurs un U lin, înalt, a aterizat cu precizie. Apoi se suie pe parapet, la copaci, și umblă pe acolo, în sus și în jos, fără grabă, fără țipete. Al treilea pui nu se vede. Nici părinții. E liniște. Doar poc, poc, sunetul brichetei lăsate să cadă pe tăblia chepengului.


Ce aduce, ce aduce Grégoire bun, când își strigă puii și ei ies, pe rând, toți trei, de sub dud? Ce aduce? Puii se strâng în jurul lui pe poteca din dale, și așteaptă, și cer, clătinând capetele, toți mari aproape cât tatăl și, prin urmare, flămânzi de trei ori cât el. "Ce ne-ai adus? Ce ne-ai adus?" Și, din nou: "Ce ne-ai adus?". Grégoire, cu gâtul alungit la maximum și încordat, cu gușa și ceafa umflate, se străduiește, se opintește și, în cele din urmă, prin ciocul larg căscat, revarsă pe jos nemaipomenita captură: capul imens al unui pește oceanic. Un cap perfect tăiat cu cuțitul de-o mână de om. Triunghiul de carne strălucește câteva clipe, alb-negru-argintiu, unul dintre pui îl înhață și fuge cu el în cioc, cu aripile deschise. Jack, tu ești? Da, însuși Jack. Și fuge, și fuge, cu ceilalți doi frați după el. Capul de pește e prea mare ca să fie înghițit din mers, dar până la urmă inevitabilul se petrece: acum Jack are o ceafă groasă, cu pene zburlite, și s-a retras lângă chepeng. Neclintit. O statuie. Frații piuie pe lângă tată. "Altceva mai ai?" Nu mai are. Căpățâna uriașă rezistă însă doar pentru scurt timp în gâtul lui Jack. Cine știe de ce, puiul decide să o ejecteze. Și-o varsă acolo unde se retrăsese, lângă chepeng. Începe o nouă bătălie. Trei pui și un tată se luptă, își trag prada unul altuia din cioc. Câștigă tatăl. Grégoire înghite iarăși capul. Mai stă un pic cu puii, surd la milogelile lor, apoi pleacă în zbor. Puii rămân piuind. Își plâng de milă o vreme. Și apoi, ce să facă, se apucă să zboare. E și asta ceva. Și-ncă cum!

Pe înserat, iarăși apare codroșul de munte, bărbătușul. Poposește pe marginea terasei, privind spre apus. Îi fac două fotografii, repede, prin geam. Ce frumusețe aparte, în douăzeci de grame de viață: sunt acolo și focul, și scrumul!

Povești misterioase cu femei și alte vietăți

 

Ioana Drăgan
Povești misterioase cu femei și alte vietăți
Editura Litera, 2022



Citiți prefața și cuvântul înainte al acestei cărți.

***** 
Intro

Ioana Drăgan (n. 1969) scriitor și jurnalist, doctor în filologie, este o prozatoare apreciată și autoarea unor volume de portrete literare și studii despre romanul popular. A debutat cu volumul de proză Vietăți și femei (1997), Premiul Uniunii Scriitorilor din România, urmat de Poveștile Monei (1999) și romanele Mafalda (2009), Premiul Asociației Scriitorilor din București, și Gripa. O poveste de Crăciun (2021).

Proză scurtă în registru realist, povestire și microroman, trei specii care poartă amprenta unei scriitoare valoroase și o viziune distinctă asupra societății românești de la începutul mileniului nostru.

"Realismul prozatoarei ține de naturalețea perceperii concretului vieții de toate zilele, cu oameni comuni, cărora li se întâmplă lucruri nu tocmai comune, și de un excepțional simț auditiv, amintind prin această însușire de Velea și Marin Preda, dintre precursorii apropiați." (Gabriel Dimisianu, România literară, nr. 29/1998)

Fragmente

Broasca
din "Vietăți și femei"

- Un' te duci, Crina? Crina! Crina! De când mi-au adus-o în vacanță, nu mai am pace!

Bătrâna se uită pe fereastră, apoi se așeză din nou la masă.
- Așa-s copiii, vecină. Și-ai mei sunt la fel. Aleargă, țipă, plâng, n-ar sta locului neam. N-ai ce le face.

Crina-i un copil cuminte. Nu mă supără deloc. Nu-i ca alți copii, da' nu știu eu ce face toată ziua. Nu vorbește cu mine, are secretele ei. Stă ce stă prin preajma mea, mutulică, și-apoi dispare de nu știu de unde s-o iau.
- Se joacă, vecină, se joacă și ea... Nu te mai agita, c-așa-i la anii ăștia.

Fetița grăbi pasul la auzul strigării. Ce-o vrea de la ea de nu-i dă pace? Mai ales acum. Porni hotărâtă prin iarba mare spre fundul grădinii. Se împiedică într-o movilă de cârtiță și scăpă din mână plasa. Se sperie mai mult de zgomotul făcut de căzătură.

Cât să fie ceasul? E douășpe. E bine. Bunica are o vizită acum, apoi o va striga din nou, Crina, Crina, îi va răspunde, da, va veni la masă imediat, dar mai stă puțin, culege flori, bunica se va liniști, nu va porni după ea, și când mirosul de mâncare va inunda toată curtea, o să termine și ea disecția. În genunchi, cu capul lipit de pământul încă jilav după ploaia de azi-noapte, tremurând toată de emoție, ridică încet bolovanul.
- Ești aici! Te-am prins, vrăjitoareo! Râde fericită! Aaa, crezi că scapi, că fugi? Nici nu știi ce te așteaptă, draga mea oakie... Pune la loc bolovanul și-l proptește cu o altă piatră.

Broasca stă nemișcată. E verde-maronie, cu striații negre pe spate. E umflată și grasă. Probabil că e bătrână sau, cine știe, o fi broscoi. Orăcăia înfiorător de multă vreme, până când a ajuns să se bage sub piatră, unde a imobilizat-o. O fugărise prin curte aproape o săptămână. Doamne, cum putea să sară și când ziceai că doarme, deodată deschidea larg ochii ăia bulbucați și, cât ai clipi, n-o mai găseai.

Desface punga și scoate "instrumentele": o furculiță-țepușă cu doi dinți pe care i-o luase bunicului din atelier, un cuțit de bucătărie, niște ace mari găsite mai demult în antica și foarte burdușita cutie de cusut a bunicii, o foarfecă de tăiat pielițele de la unghii și bisturiul lui taică-su din trusa de pedichiură, pe care-l căutase înnebunit peste tot în urmă cu câteva luni. O comoară!
- Cine-a zis că ești scârboasă, draga mea oakie? A apucat-o de lăbuță, a pipăit-o și acum o ține strâns în pumn. Pielea e rece, umedă, însă foarte mătăsoasă, subțire și fină.
- Un noroc, oakie-oakie. O să intre cuțitul așa ușor în tine, chiar ca-n brânză.

Broasca paralizase. Era acum eviscerată toată, etalată pe piatră, cu mățișoarele vâscoase lucind în soare. O decupă cu minuție, îi scoase intestinele și când ajunse la inimă, văzu cu surprindere că încă bătea.
- Ți-e foame? Hai la masă. Tare mă mai necăjești, Crina, fetițo! De ce nu-i spui lu' bunica ce-ai făcut tu toată dimineața...? Pfff! Ce lipicioasă ești pe mâini... Fuga și te spală! Așa vii tu la masă? Cine știe pe ce-ai pus mâna p-acolo prin grădină...

Zâmbi, amintindu-și cu plăcere de cicăleala bunicii. Murise nu demult, de o boală de inimă. O îngrijise ca pe niciun alt pacient de-al ei și constatase încă o dată cât era de inutilă medicina în fața morții.

Se trezi din amorțeala amintirilor la glasul unei infirmiere apărute dintr-odată în camera de gardă.
- O urgență, doamna doctor. Repede, la salonul trei.

Sări în picioare și, deși obosită, alergă febrilă ca-n transă, la etajul unu al spitalului.

Bărbatul era întins gol pe masa de operație, duhnind greu și horcăind. Îl palpă și constată un număr mare de plăgi infectate. Era, fără îndoială, victima unei răfuieli, cine știe ce bătaie! Cercetă rapid radiografiile și-i văzu organele atinse de loviturile de cuțit. Trebuia operat de îndată. Îi privi chipul umflat și tumefiat. Părea că nu este conștient de nimic din ce i se întâmplă. Ceru să i se pregătească instrumentele și se bucură o dată în plus de faptul că avea să opereze. Chirurgia, marea ei pasiune! "O mână sigură, ca de bărbat. Nu greșește niciodată. O doctoriță excelentă, perfect stăpână pe bisturiu", îi răsunară în urechi recomandările profesorilor ei din facultate. Își puse meticulos mănușile transparente, recunoscând cu plăcere pocnetul cunoscut al cauciucului. Se legă la gură și, în fine, începu treaba, fără să se grăbească. Știa că anestezia nu prinde în cazul infecțiilor grave cu puroi fierbând, așa încât mai mult se enervă auzind lamentațiile surorii, o fată tânără, neexperimentată și impresionabilă.
- Ce nu știi însă tu, prostănacule, și nimeni pe lume, e că mie tare-mi place să tai în carne vie, mormăi printre dinți, în căldura senzuală a bandajului încins de la gură.

Taie cu putere, curăță conștiincioasă toate rănile, dezinfectează și apoi coase. Corect. Eficient. Profesionist. Bolnavul este undeva departe, la mii de metri distanță. Îi înregistrează cu plăcere însă durerea din pulsația cărnii și din tremurul necontenit al mușchilor.

Zâmbește transfigurată sub bandaj. Ce noroc în noaptea asta să aibă așa un pacient!

Pentru cei ca ăsta se făcuse ea doctoriță și alesese chirurgia dintre toate specializările, abandonând până și medicina legală pentru bolboroseala asta a țesuturilor vii în contact cu bisturiul și pentru senzația unică de fericire ce-o inundă simțind prin toți porii durerile omenești.

Mai are puțin și e gata. Schimbă bisturiul și alege unul cu lama foarte fină pentru o ultimă incizie facială. Se întoarce și o frapează culoarea verzuie a tenului. Abia acum se uită la ochii bărbatului. Bulbucați și ieșiți din orbite, sunt ficși, ca la broască.
- Cred c-a murit, doamna doctor. Acum a murit. Uitați-vă aici, intră în panică infirmiera.
- Nu i-a rezistat suficient inima, îi spune surorii, privind cadavrul de pe masă, în timp ce se spală tacticos pe mâini.

Animalu', gândește dezamăgită și de data asta, m-a făcut să ratez ultima incizie!

Istanbul, mon amour
jurnal de călătorie
din"Poveștile Monei - Istanbul, mon amour"

După ce ai văzut totul, și Moscheea Albastră care nu e așa de-albastră cum te așteptai, și Sfânta Sofia, care, uriașă și impunătoare, nu e chiar așa de frumoasă cum ți-a fost lăudată, și palatul Topkapi cu Haremul lui cu tot, unde nu-i urmă de cadână și sultan, și Marele Bazar unde ți-ai cheltuit toți banii și ai fost înșelată cumpărând aur prost cu prețul celui bun, du-te, străino, du-te singură la Edicule. Vizitează închisoarea, ruinele Imperiului de-odinioară, și găsește-ți timp pentru a privi de aici și numai de-aici Bosforul...

Măreață și înfricoșătoare, fosta închisoare e și ea o parte însemnată din Turcia asta de care te-ai îndrăgostit. Adieu, la vie en rose, aici a curs sânge, nu ți-e puțin rușine, hei, călătorule, trezește-te, lasă deoparte afacerile, amorurile și dulcea lenevie în așternuturile imaculate ale hotelurilor. O să vizitezi închisoarea și pentru câteva minute o să ți se facă frig. Întâi o să binecuvântezi răcoarea neașteptată a zidurilor groase. După atâta soare, un pic de umbră e mană dumnezeiască, da, Alah, Alah, gândește bine, o să ți se facă brusc frig și ceva acolo din suferința de-altădată, blestemata asta de istorie care nu te lasă niciodată să fii prea fericit, o să ți se ghemuiască în suflet...

Străino, fugi de aici, întoarce-te acasă, turcii sunt cruzi, neiertători și cinici, o să suferi, stai departe, lasă-ți iluziile despre iubirea pe pământ turcesc, abandonează-ți condiția de turist și ascultă poveștile moralizatoare și plictisitoare despre timpurile de-altădată, când fiii erau tăiați sub ochii tatălui, din ordinul Semilunii tutelare.

O să simți și tu durerea aia mistuitoare, aici, la Edicule, pe malul Bosforului, și-abia atunci, cu nările cotropite de mirosul sângelui, o să simți dorul de casă, hulitul dor de-acasă...


Se trezise zgâlțâită de tanti Lili. Un coșmar! Îi văzuse, aruncată deodată cu brutalitate din visele cele mai frumoase drept în cerul negru al gurii femeii, toată dantura și colții din față, mândria lui tanti Lili, dinții de aur, douășpatru dă karate, spunea cu satisfacția specialistului care se laudă cu cunoștințele sale avizate în domeniu.
- Hai, Mona, scoală-te, fato! Avem treabă azi, nu glumă. Tanti Lili era gata echipată, îmbrăcată mult mai sumar decât o văzuse și la București, în curtea sa de pe strada Galați, își pusese o beretă croșetată în cap, ce mai, era o splendoare.

Acum realizase că era obosită, o dureau oasele în continuare, nu ca în ajun, însă suficient pentru a-și reaminti că nu se afla acasă, ci undeva pe o pătură într-o încăpere necunoscută, pustie la ora aia.
- Unde sunt toți, tanti Lili? o întrebase șocată de liniștea din jur.

Plecaseră toți. Tanti Lili așteptase să se lumineze, afacerile se fac întotdeauna la prânz și cele mai bune dup-amiaza, la prima oră se reped ageamiii care cred că dacă se scoală dimineață, ajung departe, râdea disprețuitor și se scobea cu furie în ureche, grăbind-o și ghidând-o unde să se ducă să se spele puțin. Mona își trăsese rapid o fustă lungă înflorată, foarte viu colorată, și un tricou alb de bumbac, îngrămădise totul în rucsac și, când terminase tanti Lili să se rujeze gros cu un roșu de buze violent, părăsiseră și ele locul unde în urma lor rămăseseră doar mirosurile grele de trupuri transpirate.

Ieșiseră în stradă, tanti Lili turuia întruna, îi explica cu lux de amănunte ce trebuie să facă, calcule și previziuni despre prețul mărfii, am oamenii mei care mă servește de când fac Istanbulu' săptămânal, io iau marfa numa' de la ei și ei mai lasă din preț, învață, fato, nu numai tu trebuie să câștigi, tre' să-i lași și celuilalt câte ceva în plus față de ce-și trage singur, sunt sigură că azi voi face bisnis bun, hai, nu mai căsca gura aiurea, am venit la muncă, nu la distracție.
- Eu ce fac, tanti Lili? se trezise c-o întreabă în mijlocul străzii.
- N-ai grijă. Azi mă ajuți la cumpărături, te-nveți cu Bazaru', iar de mâine încolo mai vedem, ți-om găsi noi ceva de făcut, un ban trebuie să câștigi și tu, că doar nu te-am adus aici numa' la plimbare...

O privise dintr-odată cu atenție, noi, adică cine noi, ea cu porcu' ăla de Nelu?! Se speriase puțin, prin fața ochilor i se perindau mama și nenea Costi, o curvă, te duci să faci trotuarul la Istanbul, sămânță de curvă, cu cine-o semăna fata asta, e ceva de speriat!

Bazarul o amețise, după o oră deja nu mai putuse să privească decât în jos, de atâta zgomot, amestec de culori și lume gălăgioasă, îmbrânceli pe aleile ticsite de mărfuri, muzici și glasuri într-un vacarm fără sfârșit, simțise că o părăsesc puterile, i se făcuse tare sete, tanti Lili cumpărase o sticlă de suc dulce, i se făcuse greață de la gustul leșinător al lichidului, căra de mai multe ore doi saci cu șosete și bikini, iar tanti Lili nu înceta să îndese în ei alte și alte mărfuri. La un moment dat se pierduse, colega, colega, ce vrei?, numai asta auzea din toate părțile, era incredibil cât de mulți turci învățaseră bine româna, trecea pe lângă ei și discuțiile se opreau, o mirosiseră că nu știa încotro s-o apuce, le luceau ochii în cap, o apucau de mâini și de fustă, vino încoace, fata, Romania, Romania, ce faci?, tu cumperi, cum te chiama, colega?, madam, madam, fata frumoasa, stai, uite, aici, nu vrei?, Romania, tu Romania, noi iubește Romania, Hagi, Filipescu, Popescu, buna, buna, buna Romania!

Fragment din"Mafalda"

- Și cum e să îți dai seama cum moare cineva, tanti Adina? o întrebase în urmă cu niște ani buni Cristina.

Se întorseseră triste de la un parastas după înmormântarea uneia dintre prietenele ei bune, Cecilia, tanti Cici cum îi spunea asta mică, și Cristina o văzuse plângând. Era tot mică și moartea cuiva nu însemna mare lucru, mai cu seamă că nu înțelegea ce-i aia să intri în pământ într-o cutie de lemn închisă, peste care aruncă toată lumea bulgări de țărână, și să nu te mai întorci niciodată.
- Tanti Cici o să viseze frumos acolo, nu-i așa, tanti Adina, spune-mi și mie, ce-o să facă acolo tot timpul?
- Nu știu, iubito, îi răspunsese cu glasul frânt de durere și neputință.
- Cum așa, tanti Adina, doar tu le știi pe toate și ai știut și că tanti Cici se duce la spital și că acolo o să doarmă și n-o să se mai trezească, dar nu i-ai spus și ei, sau i-ai spus, tanti Adina?

Nu, nu putuse să-i spună că n-o să se mai trezească din operație și că inima ei bună n-o să mai aibă putere să bată.

Se cunoscuseră la piață, în cartier. Cecilia era o femeie solidă, înaltă, machiată cam agresiv și îmbrăcată întotdeauna în culori țipătoare. Avea un râs în cascadă care atrăgea și o gură cât o șură, când se punea pe vorbit nu se mai oprea, așa cum nu se putea stăpâni să mănânce cât pentru trei. O poftă de mâncare și de viață cum rar îi fusese dat să vadă!

Se împrieteniseră dintr-odată și se ajutau una pe alta. Cecilia o mai ținea pe asta mică la ea când ieșea din tură. Era asistentă medicală la Polizu, la maternitate, topită după bebelușii cu care Ăl de Sus nu vrusese să o binecuvânteze, copiii ăștia pe care îi așez precum franzelele în pătuțurile lor sunt toată viața mea și, știi tu, Adina, fiecare îngeraș este al meu înainte ca mamă-sași-l ia acasă, astea sunt zdrobite după naștere, văitându-se de fund și de țâțele ferfeniță, iar micuții nu mă au decât pe mine să le cânt, să le vorbesc, să le dau nițel lapte, să-i spăl și să-i iau în brațe... doctorii nici nu pune mâna pe ei, iar mie mi se frânge inima când le fac bagajul!

O aude și acum, după ani de zile, pe Cecilia, cu râsul ei fenomenal și cu poveștile ei eroice din maternitate, cum se ia ea de țigănci că nu se spală, cum le învață pe proastele de la țară să pună picături în ochi bebelușilor, cum se repede ca o harpie în nesimțitele astea care după ce-și leapădă pruncul se dreg pe-ascuns cu o bere și fumează ca tâmpitele în veceu, crezând că nu le simte nimeni.
- Paznică trebuia tu să te faci, măi Cici, măi, nu asistentă, râdea cu ea în fiecare săptămână, ia zi în ce tură ești mâine, că a trimis dobitoaca asta de Violeta niște bani și trebuie să mă-ntâlnesc cu unu' prin centru, pe la Lipscani, să mi-i dea...

Cecilia n-o refuzase niciodată, schimba tura dacă nu se potrivea, se aranja în așa fel încât s-o ajute de fiecare dată. Era săritoare, binedispusă mereu, cu toate că viața nu o răsfățase prea mult și nici moartea nu avea să o ocolească până spre bătrânețe, așa cum ar trebui să-i fie fiecărui om dat să ajungă. Îi era groază și frică de bătrânețe, o frică paralizantă care-o făcea să se schimbe la față.
- Nu mă văd, Adina, acasă, nici în ruptul capului! Să nu mai merg la serviciu, să depind de-o amărâtă de pensie, să ajung, ferească-mă Dumnezeu, neputincioasă și să am timp liber de să nu am ce face cu el, așteptând-o pe doamna cu coasa să vină să mă ia la ea..., ei bine, de asta mă tem cel mai tare! De ce te uiți așa la mine, ce, n-am dreptate?

O privise atunci cu durerea înscrisă pesemne în ochi și nu putuse decât să-i spună că să nu-i mai fie frică de bătrânețe, dar nu și că boala asta a tuturor oamenilor pe ea n-o s-o mai ajungă.
- Și tu ce-o să te faci, tanti, când...?
- Când... ce vrei să spui, Cristinica? și se oprise Adina, pentru că văzuse în ochii ăsteia mici la ce se gândea în tăcere, în timp ce fața ei de copil se întrista deodată.
- E tare greu, fetiță dragă, să le știi, cum zici tu, pe toate, și mai cu seamă morțile astea năprasnice și nemiloase.


Părinții ei nu putuseră să înțeleagă și nici ea pe sine nu se înțelesese, nu putuse să priceapă cum a rezistat ani de zile în așteptarea deznodământului, dar eu, tanti Adina, parcă te și văd, de veghe noapte de noapte, cu ochii larg deschiși, țintuind tavanul și dansul umbrelor, cu toate simțurile ascuțite, la pândă, acum, acum sună blestematul de telefon și aflu nenorocirea, acum, acum o să mă anunțe cu vocea aia inconfundabilă, care nu își găsește cuvintele, care tremură, care nu poate să înceapă cu bună seara și nici să termine cu noapte bună... de unde ai avut matale tăria să aștepți și cum de nu ai înnebunit, cum de nu ți-ai legat bărbatul în casă, să nu mai plece niciodată și să nu mai moară cum a fost să se întâmple în noaptea aia fără de noroc?!

Cristina o observase de mult și parcă îi citea gândurile, hai, scumpa mea, dacă știi și tu, de ce nu-mi spui și mie, spune-i lui tanti Adina și o să vezi și tu că nu le știe tanti chiar pe toate, mie ce mi-a pus deoparte soarta asta care ne rânduiește fiecare mișcare?

Traian Lalescu. Un nume peste ani

 

ediție îngrijită de Smaranda Ecaterina Lalescu
Traian Lalescu. Un nume peste ani
Curtea Veche Publishing, 2021




Citiți cuvântul înainte al acestei cărți.

*****
Intro

Traian Lalescu (1882 - 1929) a fost un academician și matematician român, profesor universitar la București și la Timișoara.

A fost primul rector al Școlii Politehnice din Timișoara. Personalitate proeminentă a școlii matematice românești.

Are contribuții în multiple domenii ale matematicii pure și aplicate. Este unul din fondatorii teoriei ecuațiilor integrale. A lăsat numeroase studii în domeniile ecuațiilor funcționale, seriilor trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, algebrei, istoriei matematicii.

*
Lalescu - un nume intrat în mentalul colectiv al românilor. Chiar dacă nu își mai amintesc exact cu cine să îl asocieze, mulți "știu" că este vorba despre o personalitate, despre o familie importantă, despre o emblemă.

Meritul principal pentru această rezonanță în timp a unui nume în cultura unui popor îi revine matematicianului Traian Lalescu.

Prin tot ce a făcut, prin valorile morale pe care le-a cultivat, prin performanțele științifice la care a ajuns, prin implicarea pătimașă în viața socială și politică a vremurilor sale, Traian Lalescu a impus un stil de viață, a creat modele pentru cei tineri, a lăsat urme, a inițiat, a dăruit... a iubit. (Laura Grünberg, profesoară la Universitatea din București)

Fragmente

Prima lecție de literatură
Traian Tr. Lalescu

Eram patru, doi frați și două surori. Primul, băiat; pe urmă, două fete la rând, iar ultimul, Prâslea, eu (și am primit numele tatii, Traian). Cam zurbagii, cam certați cu tabla înmulțirii, dar, altfel (ziceau mătușile mai filotime), copii buni.
- Pe care dintre ei o să‑l faci matematician? l‑a întrebat odată pe tata, zâmbind (și ce frumos știa să zâmbească!), profesorul Țițeica.

Mă nimerisem și eu pe acolo, mă făceam că citesc dintr‑o carte de Petre Dulfu, dar trăgeam cu urechea.
- Eu numai le‑am dat viață! a răspuns atunci tata. Eu și biata Titina.

Mama mea, Ecaterina Lalescu, a murit, în vârstă de 26 de ani, în anul 1921, dintr‑o naștere; eu aveam, pe atunci, un an.
- Matematicieni rămân să se facă ei. Dacă au să aibă har.

Har n‑am prea avut. Se pare că tata și‑a dat seama din vreme. Prea bucuros n‑o fi fost, dar, în orice caz, nu‑și arăta supărarea. Și nu pot spune că a încercat "să ne vâre matematica pe gât". Dimpotrivă, cum și lui îi plăceau artele frumoase (avea o bibliotecă‑gigant, în care, alături de manualele de matematică, stăteau la loc de cinste și cărțile de literatură și de artă), se străduia să ne insufle și nouă dragostea pentru cuvântul scris, pentru poezia culorilor.

De altfel, pe când era elev la Liceul Internat din Iași (părinții lui se refugiaseră din Banat), se înscrisese la secția umanistică, nu la cea reală. Dar, când a ajuns în a VII‑a (povestește într‑un loc inginerul și matematicianul I. Ionescu‑Bizeț, unul dintre întemeietorii Gazetei Matematice), l‑a văzut, într‑o recreație, pe un coleg mai mare, dintr‑a VIII‑a (îl chema Ștefănescu, pare‑mi‑se), dezlegând niște probleme din Gazetă. L‑a întrebat atunci ce satisfacție simte în treaba asta, iar băiatul i‑a răspuns că este o întreprindere de‑a dreptul pasionantă și că, pe deasupra, numele celor ce trimit dezlegări exacte sunt tipărite în revistă. Tata avea pe atunci 16 ani și câteva luni; l‑a rugat pe Ștefănescu să‑i împrumute numărul, pe urmă a început să cumpere și el revista. După un timp, la redacție au pornit să sosească plicuri voluminoase, cuprinzând rezolvări și soluții (unele de‑a dreptul originale, neașteptate) la toate problemele apărute în Gazeta Matematică. Expeditor: Lalescu Traian - Liceul Internat din Iași. La început, redactorii au crezut că e vorba de un profesor deosebit de dotat și l‑au invitat, prin revistă, să se prezinte la redacție. Nu mică le‑a fost mirarea când, într‑o după‑amiază, a intrat pe ușă un elev în uniforma cu aspect cazon a Liceului Internat, ținând în mâna dreaptă chipiul cu pompon înalt și încercând cu greu să‑și ascundă emoția. Abia a putut să îngaime, cu vocea în schimbare și ușor graseiat:
- Mă numesc Lalescu Traian și am venit la dumneavoastră, că m‑ați chemat...

Oamenii și‑au dat seama că se află în fața unui caz de excepție și, după ce tata și‑a terminat liceul (dând două clase într‑un an), au intervenit să fie trimis cu o bursă, să‑și continue studiile matematice în străinătate.

Soarta matematicianului (și mai târziu a inginerului) Traian Lalescu fusese pecetluită. În cutele adânci ale sufletului păstra ceva din ușoara nostalgie a fostului elev "de la uman". Nu o dată, între două pregătiri de cursuri, tata scria poezii. Desena frumos, în peniță. Cânta la violoncel. Când eram mici, de o șchioapă, ne citea dintr‑un caiet cu scoarțe albastre fragmente dintr‑o "Istorie a Românilor, pentru copiii mei", scrisă de el. Tot pentru noi, a tradus din italiană Povestea lui Pinocchio de Collodi. Am păstrat multă vreme caietele lui, însă în timpul războiului, într‑un bombardament, au ars. Și desenele lui, și Revista Noastră, scrisă de mână.

Este o poveste întreagă cu revista asta. Într‑o dimineață, tata a intrat în odaia copiilor. Nu venise fără motiv, îl deranja zgomotul, nu putea să lucreze. Bunica nu mai reușea să ne stăpânească, ne aflam toți patru în plină ciorovăială din pricina câinelui nostru, fiecare pretinzând că pe el îl iubește Hector mai mult.
- Dar mai tăceți odată, dracilor! Altceva n‑aveți mai bun de făcut?
- N‑avem! am hotărât noi într‑un glas.
- Păi, ia să ne gândim, că poate găsim.

Ne‑am conformat pe loc, ne‑am gândit, dar n‑am găsit nimic. Tot tata, cu ideea.
- Ce‑ar fi să scoateți o revistă?
- De unde s‑o scoatem?

Ne‑am pus să căutăm prin sertare, pe sub paturi.
- Stați, nu așa! ne‑a oprit tata. Nu s‑o scoateți de undeva, ci s‑o scrieți voi...

Ideea ni s‑a părut grozavă: să scriem o revistă. Dar cum să‑i spunem? Mai întâi am venit eu cu o propunere:
- Să‑i spunem Dimineața Copiilor.

Cu precauție, ca să nu mă jignească, și cu multă răbdare, tata mi‑a explicat, pe îndelete, că ideea nu e bună, că mai e o revistă căreia îi zice tot așa (știam noi foarte bine, că doar eram abonați la ea; dar eu uitasem sau mă prefăcusem că am uitat), că ar fi neloial să le facem concurență lui Nenea Nae și șugubățului de Haplea, că trebuie să găsim noi un titlu nou. Până la urmă, ne‑am hotărât să‑i spunem Revista Noastră (se pare că nici titlul ăsta nu era cu totul original, dar, oricum, mai puțin cunoscut).

Am trecut apoi la stabilirea sumarului primului număr (de fapt, primul și singurul). L‑am convins pe tata să ne scrie cuvântul înainte, fratele meu, Nicușor, ca mai mare, era directorul revistei, având latitudinea să scrie despre ce vrea el și, pe deasupra, să se ocupe și de ilustrații (avea 10 la desen!), sora mea, Mariana, urma să facă un jurnal de călătorie (fusese de curând, împreună cu o mătușă, în vizită la niște rude din Mehadia) și cronica de modă (o invidiau colegele pentru rochițele pe care le lucra împreună cu aceeași mătușă), cealaltă, Florica, avea să vină cu niște versuri (scrisese, de curând, o poezie plină de sensibilitate, care începea cam așa: "Am un cățel / Foarte frumușel...") și cu o cronică gastronomică (ne servise, nu demult, niște gogoși preparate de mâna ei, dar nimeni nu le‑a putut mânca, nici măcar tata, pentru că Florica făcuse o mică greșeală la transcrierea rețetei; scria acolo: zahăr 200 de grame; sare, dar ea copiase: zahăr, 200 de grame sare, și așa a și pus). Iar mie îmi revenea dificila sarcină să scriu o povestire inspirată din viață (știa ce știa bietul tata când nu m‑a pus să fac o poezie). Cu un an în urmă, fratele meu se îmbolnăvise de erizipel (o boală foarte gravă pe atunci), iar eu trebuia să aștern pe hârtie acest episod de tristă amintire în cronica familiei. M‑am pregătit de îndată de treabă, mi‑am ascuțit bine creionul, m‑am tăiat la un deget, mi l‑a bandajat Mariana, am primit de la director zece coli de hârtie și am început să scriu cu sârg: "Vara trecută, fratele meu, Nicușor, s‑a îmbolnăvit de erizipel. Mie mi‑a părut f. rău și tata l‑a chemat la noi pe doctorul Manicatide." Era un pediatru foarte priceput, la care noi, copiii, țineam mult, socotindu‑l aproape unul de‑ai noștri, pentru că era tare scund.

Se spune, de obicei, că începutul e greu. La mine era, de astă dată, invers: începutul fusese ușor; mai greu a fost pe urmă, nu mai aveam nicio inspirație, mă împotmolisem de‑a binelea, scriam un cuvânt, ștergeam două, nu îmi mai ieșea nimic ca lumea. Tata și‑a dat seama că mă aflu la ananghie. Și, ca întotdeauna, mi‑a sărit în ajutor.
- Arată‑mi ce ai scris până acum! m‑a rugat dânsul.

I‑am arătat, plin de mândrie, începutul operei mele. Tata a citit, a zâmbit pe sub mustață, apoi și‑a compus o mină foarte serioasă. După observațiile de rigoare la adresa greșelilor de ortografie, a intrat mai adânc în temă. Ce e drept, cu destule menajamente.
- Da, nu e rău, dar nu e ce ți‑am cerut. Eu nu ți‑am spus să faci un reportaj...

Nu cunoșteam pe atunci prea bine cuvântul, dar îmi plăcea cum sună, și chiar, pentru o clipă, am fost mândru că scrisesem un reportaj. Tata însă a continuat:
- Eu te‑am rugat să scrii o povestire. Inspirată din viață, totuși povestire. Nu o simplă fotografiere a celor ce s‑au întâmplat.
- Dar n‑am fotografiat nimic! am protestat eu. Nici n‑am aparat.
- Ei, ia‑o și tu așa, la figurat.

Nici cu "figuratul" nu prea știam cum stau lucrurile, dar, mă rog, dacă spunea tata, așa trebuia să fie. Și l‑am ascultat mai departe, fără să‑l întrerup.
- Uite, să ne oprim la fraza cu doctorul. Tu i‑ai spus așa cum îl cheamă, Manicatide. Dar ce‑ar fi să‑i găsim un nume care nu e al lui, dar i se potrivește. Ia gândește‑te, cum am putea să‑i zicem.

M‑am gândit, dar n‑am găsit nimic. Tata m‑a luat, atunci, pe departe:
- Ia spune‑mi tu, cum e domnul Manicatide?
- E bun! am sărit eu cu răspunsul.
- Da, e foarte bun! a zâmbit tata. Dar cum mai e?
- E doctor!
- Și aici ai dreptate. Dar, ia mai gândește‑te, nu‑i așa că e cam micuț?
- Ba e mic de tot!
- Și cine mai sunt mici?
- Copiii! am jubilat eu.
- Da, copiii... Și piticii... Ce‑ar fi să‑i zici, în povestirea ta, doctorul Piticide?

Am început să bat din palme de bucurie... Ideea mi s‑a părut formidabilă:
- Doctorul Piticide, doctorul Piticide!

Au trecut de atunci mai bine de cincizeci de ani, dar îmi amintesc totul, ca și cum s‑ar fi întâmplat ieri. Aveam pe atunci șase ani și primeam prima lecție de literatură. De la tatăl meu, matematicianul Traian Lalescu.

Înghețată cu banane
Traian Tr. Lalescu

Dacă m‑ar pune cineva să scriu despre erizipelul lui Nicușor, aș avea acum multe de spus. Și nu atât despre fratele meu, cât mai ales despre tata.

Era, în vremea aceea, o boală destul de afurisită. Nici nu se pomenea pe atunci despre antibiotice, se foloseau niște metode destul de primitive, boala trebuia lăsată să‑și urmeze cursul. Iar fratele meu făcuse o formă dintre cele mai grave. Prima grijă a bunicii mele, care îl veghea, a fost să‑l izoleze de noi, ăștialalți, că puteam oricând să ne molipsim. Fusese așezat într‑o cameră separată, de care n‑aveam voie nici să ne apropiem, clanțele erau frecate, din oră în oră, cu o vată îmbibată în formol, mirosea în toată casa a spirt și medicamente.

Eram foarte aferați, plini de importanță, la tot locul te loveai de câte unul dintre noi, care voia să afle "cum îi mai merge lui Nicușor".

Nu‑i mergea bine deloc, mercurul o luase razna în tubul termometrului, se apropia cu pași repezi de 40 de grade. Tata parcă era altul, palid, cu cearcăne la ochi, nici el nu mai avea astâmpăr (în 1918, după armistițiu, pe când se întorcea la Iași, un unchi al meu, care participase la luptele de la Mărășești și la șarja de la Robănești, a făcut erizipel dintr‑o bubuliță, murind după câteva zile). Într‑o dimineață, bunica a venit speriată la tata:
- A început să aiureze!
- Și ce spune?
- Zice că vede lei, tigri, elefanți. Și mereu cere înghețată de banane.

Tatăl meu și‑a îmbrăcat iute haina, a luat pălăria din cuier și s‑a repezit spre ușă.
- Unde te duci, Traiane?
- Să caut înghețată. De banane!

Acul în carul cu fân! Unde să găsești banane, în toiul verii? Și, pe deasupra, să mai faci și înghețată din ele? Dar tata știa una și bună: "Nicușor e grav bolnav, vrea înghețată de banane. Și eu trebuie să‑i aduc!"

După ce a plecat ca din pușcă, noi, ăilalți trei, ne‑am adunat la sfat:
- Tu ai mâncat vreodată înghețată de banane?
- Nu, niciodată!
- Ce gust o fi având?
- De banane, prostule!
- Trebuie să fie bună!

Timpul trecea, bunica ne‑a chemat la masă, abia am gustat ceva în silă, gândindu‑ne mereu la înghețata de banane, iar tata nu se mai întorcea. A venit seara, târziu, și mai tras la față, dar zâmbind de mulțumire. Aducea cu el un termos plin cu înghețată de banane. Mult mai târziu, am aflat că colindase tot orașul, fusese la toate cofetăriile, după care a luat la rând băcăniile; în sfârșit, a găsit undeva niște esență de banane, s‑a întors la o cofetărie, a intrat în laborator, a pledat mult pe lângă cofetar și, până la urmă, l‑a convins să‑i facă mult dorita înghețată.

Când i‑au adus fratelui meu un pahar, abia a gustat un vârf de linguriță și a spus că‑i ajunge. Noi, frații, am dat iama în termos. Abia ne‑a convins tata să mai lăsăm puțină înghețată, că poate îi vine iar pofta lui Nicușor.

A doua zi, criza a cedat, fratele meu intra în convalescență. Tata s‑a așezat la masa de lucru, prima oară după câteva zile, și a început să scrie. Alerga condeiul pe hârtie, timpul trebuia ajuns din urmă.

Traian Lalescu, o singularitate în generația sa
Acad. Solomon Marcus

Născut în 1882, cu trei ani după Alexandru Myller, de la Iași, și cu câțiva ani înaintea lui Victor Vâlcovici și a lui Simion Stoilow, Lalescu este perceput ca o figură stingheră în această a treia generație de matematicieni români, ca urmare a discrepanței dintre durata scurtă a vieții sale și durata lungă a celorlalți trei. Vâlcovici și Stoilow mi‑au fost profesori, Myller a fost profesorul colegilor mei de generație de la Universitatea din Iași. Toți aceștia au format, după cel de Al Doilea Război Mondial, școli de cercetare, ai căror membri au devenit, între timp, la rândul lor, formatori de discipoli. În contrast cu aceștia, Lalescu rămâne undeva, departe în trecut. A ars cu o intensitate care nu s‑a mai regăsit la niciun alt matematician român (poate la Moisil), a fost singurul, înainte de Al Doilea Război Mondial, care a format un număr mare de discipoli, chiar dacă niciunul dintre ei nu s‑a ridicat la valoarea sa.

Un fapt interesant la cei din generația lui Lalescu îl reprezintă tipul de formație. Dacă Haret, Emmanuel, Țițeica și Pompeiu au fost toți de formație preponderent franceză, doctoratul lor fiind susținut la Universitatea Sorbona din Paris, Alexandru Myller, Vera Myller și Victor Vâlcovici sunt toți de formație germană, au doctorate la Universitatea din Göttingen, dominată de personalitatea lui David Hilbert și a școlii sale. Dar Lalescu, parcă pentru a face joncțiunea între predecesorii și contemporanii săi, reușește să adauge la strălucitul său doctorat de la Sorbona, sub conducerea lui Émile Picard, stagii la Göttingen și la Roma, unde se întâlnește cu școala Hilbert, respectiv cu Vito Volterra. Interesul lui Lalescu pentru teoria ecuațiilor integrale este tocmai rezultatul articulării contribuțiilor lui Volterra, Hilbert și ale altora, ale căror idei conduc, în acea perioadă, la nașterea Analizei funcționale și la dezvoltarea teoriei ecuațiilor integrale. Lalescu sesizează din primul moment ideile care se nasc sub ochii săi și reușește să le îmbogățească prin rezultate care sunt imediat incluse de Vito Volterra într‑o carte de sinteză. Émile Picard îi prefațează lui Lalescu monografia sa asupra ecuațiilor integrale, publicată la Paris, iar un Edouard Goursat îl citează elogios.

De la Universitate la Școală și de la cercetare la învățământ
Acad. Solomon Marcus

Asemenea predecesorilor săi, la Lalescu a funcționat un sentiment profund al răspunderii față de popor și față de țară. Exemplul lui Haret îl ghida în toate acțiunile sale. Succesele științifice repurtate la Paris, la Göttingen și la Roma nu l‑au umplut de orgoliu, ci i‑au păstrat aceeași modestie care l‑a caracterizat de‑a lungul întregii sale vieți. Acceptă diferite poziții în învățământul școlar, începând cu una la un gimnaziu din Giurgiu. Devine unul dintre cei mai activi colaboratori ai Gazetei Matematice, iar cartea sa, La géometrie du triangle (publicată postum la Paris), a rămas una de referință pentru generațiile care i‑au urmat. Pentru Lalescu, matematica elementară pentru elevi era la fel de importantă precum cea superioară, care se năștea sub ochii lui, cu condiția ca ea să fie frumoasă, să se ridice la cotele de exigență ale spiritualității umane.

Față de predecesorii săi, Lalescu prezintă o interesantă trăsătură distinctivă. La sfârșitul secolului al XIX‑lea, matematica era, de multe ori, confundată cu ingineria, iar la conducerea Gazetei Matematice se aflau și ingineri de ispravă, ca Ion Ionescu. Lalescu a dat examenul de admitere la ceea ce se numea atunci Școala de Poduri și Șosele, trecând cu strălucire acest examen. Numai că, pe parcurs, și‑a dat seama că nu ingineria, ci matematica îl pasiona, renunțând astfel la studiile de inginerie în favoarea matematicii. Dar, printr‑o ironie a vieții, pe măsură ce cultura sa matematică se îmbogățea, Lalescu devenea tot mai interesat de aplicațiile ei inginerești și nu este de mirare că, la Paris, obține nu numai doctoratul în matematică, ci și diploma de inginer electrician. Ingineria pe care o respinsese ca student l‑a atras ulterior ca profesor, fapt care explică opțiunea sa de a preda la Politehnica din Timișoara (care a luat naștere din inițiativa lui și al cărei prim rector a fost), precum și la Politehnica din București. Făcea naveta, în lungi călătorii cu trenul, între Timișoara și București și, abia descins în Gara de Nord, se ducea să predea în clădirea din strada Polizu (lângă gară) a Politehnicii bucureștene. Cu un asemenea stil de viață, sănătatea sa devenea tot mai șubredă. Dar, într‑un fel, acțiunea sa didactică la Politehnică se afla într‑un anumit decalaj față de natura matematicii pe care el o iubea. Înclinăm să credem că nevoia de Lalescu ar fi fost mult mai mare la Universitate.

Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie

 

Un proiect literar The New York Times Magazine
Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie
Editura Pandora M, 2022

Traduceri de Ona Frantz, Marin Malaicu-Hondrari, Cerasela Barbone, Daniel Nicolescu, Simina Popa, Gheorghe Miletineanu, Alexandra Turcu



Citiți prefața acestei cărți.

*****
Intro

Un proiect literar The New York Times Magazine, 29 de povestiri originale semnate de nume importante ale literaturii universale de astăzi, un omagiu de importanță istorică, adus unui timp și spațiu cum nu am mai trăit vreodată.

Lista autorilor incluși în volum: Margaret Atwood, Mona Awad, Matthew Baker, Mia Couto, Edwidge Danticat, Esi Edugyan, Julián Fuks, Rivka Galchen, Paolo Giordano, Sophy Hollington, Uzodinma Iweala, Etgar Keret, Rachel Kushner, Laila Lalami, Victor LaValle, Yiyun Li, Dinaw Mengestu, David Mitchell, Liz Moore, Dina Nayeri, Téa Obreht, Andrew O'Hagan, Tommy Orange, Karen Russell, Kamila Shamsie, Leïla Slimani, Rivers Solomon, Colm Tóibín, John Wray, Charles Yu, Alejandro Zambra.

*
În 1353, Giovanni Boccaccio a scris Decameronul: o sută de povestiri spuse de un grup de tineri și tinere care-și omorau timpul într-o vilă din afara Florenței, așteptând să treacă înspăimântătoarea Moarte Neagră, o molimă ce a ucis mai bine de 25 de milioane de oameni. Unele povestiri sunt caraghioase, unele, obscene, iar altele se aseamănă cu niște fabule.

În martie 2020, editorii The New York Times Magazine au inițiat Proiectul Decameronul cu scopul limpede și bine delimitat temporal de a alcătui o antologie de povestiri scrise în perioada în care pandemia prin care trecem a devastat pentru prima dată lumea. Cum ne-ar putea ajuta prozele originale ale unora dintre cei mai buni scriitori de azi să păstrăm în amintire și să înțelegem inimaginabilul? Și ce am putea să învățăm din felul în care criza aceasta va afecta arta literaturii?

Fragment

Povești de la râul Los Angeles
de Colm Tóibín

Pe timpul carantinei, am ținut un jurnal. Am început prin a nota data propriei mele deconectări - 11 martie 2020 - și locul, Highland Park, Los Angeles. În ziua întâi, am copiat o inscripție de pe o autorulotă pe care o văzusem în dimineața aceea: "Zâmbește. Ești filmat".

După acea primă însemnare, nu mi-a mai venit nimic în minte. Nu s-a mai întâmplat mare lucru.

Aș vrea să pot spune că m-am trezit în fiecare dimineață și-am scris câte un capitol nou, dar de fapt am lenevit în pat. Mai târziu, pe măsură ce se scurgea ziua, îmi făceam de lucru deplângând gusturile muzicale ale iubitului meu, care sunau și mai crâncen în noile boxe cumpărate de H., din care răsuna cât se poate de clar ceea ce odinioară abia se distingea.

Omenirea se împarte în cei care s-au apucat să asculte Bach și Beethoven înainte de treizeci de ani și cei care nu s-au apucat. H. nu s-a apucat; în schimb, avea o colecție uriașă de viniluri, în care cu greu se găsea vreun disc cu muzică clasică și mai nimic pe gustul meu.

Și-apoi, H. și cu mine n-am citit deloc aceleași cărți. Limba lui maternă era franceza, iar gândirea lui, speculativă. Prin urmare, el își făcea de lucru cu Jacques și cu Gilles într-o cameră, pe când eu citeam Jane și Emily în alta.

El citea Harry Dodge; eu citeam David Lodge.


Într-un orășel din Vestul mijlociu locuia un scriitor. Îi devorasem cele două cărți și-mi plăcea cum se expune emoțional în ficțiunea lui. Chiar dacă nu-l întâlnisem niciodată, îi doream din tot sufletul să fie fericit. M-am bucurat enorm să aflu de pe internet că are un iubit și să citesc câteva postări despre viața conjugală fericită pe care o trăia. H. îl întâlnise în carne și oase și era la fel de bucuros că scriitorul se așezase la casa lui, cu persoana iubită.

În scurt timp, am început să căutăm postările scriitorului. Iubitul l-a așteptat cu flori când s-a întors acasă. Ne-am uitat la o fotografie cu florile.

Și romancierul a făcut fursecuri, sau cel puțin așa scria în postarea lui, și în fiecare seară se uita cu iubitul lui la filme care erau o adevărată revelație pentru amândoi.


Fiecare dintre noi are oameni-umbre, locuri-umbre, episoade-umbre. Câteodată ocupă mai mult loc decât paloarea întâmplărilor reale.

Paloarea aceea îmi dă fiori, dar umbrele mă pun pe gânduri.

Tare mi-a plăcut să mă gândesc la romancierul-umbră și la iubitul lui.

Și am încercat să-mi imaginez un scenariu al extazului conjugal, în care împărțim spațiul, muzica, romanele și filmele și postăm online despre iubirea noastră.

Dar, orice-aș visa eu, în realitate n-am putea să cădem de-acord asupra filmului pe care să-l vedem diseară. În Săptămâna Unu, după ce ne-am hotărât să ne uităm la filme a căror acțiune se petrece în Los Angeles, am inclus pe listă Mulholland Drive și Body Double, primul prea lent pentru mine, iar al doilea înfricoșător într-un stil prea retoric. Nu doar că lui H. îi plăceau la nebunie ambele filme, dar, pentru că se pricepea la cinematografie, își dorea să și discute despre felul cum se pot contopi imagini din filme diferite, despre câte referiri ascunse și gesturi secrete conține un film.

Eu nu mersesem niciodată la cinema decât ca să mă distrez. Ora de dinainte de culcare devenea tensionată când H. mă urmărea prin toată casa cu informații despre ce însemnau de fapt filmele alea.

Atunci l-am iubit cel mai mult: era atât de serios și de surescitat de film, de ideile și de imaginile generate pe ecran, atât de dornic să păstreze conversația la un nivel profund!

Dar în serile dificile nu eram în stare să mă stăpânesc. Tot ce puteam să-i spun era: "Filmul ăsta e o porcărie! Îmi insultă inteligența!" - ca răspuns la citatele sale detaliate și pertinente din Godard, Godot și Guy Debord.


Am trecut în revistă numele marilor cupluri gay din istorie - Benjamin Britten și Peter Pears, Gertrude Stein și Alice B. Toklas, Christopher Isherwood și Don Bachardy. Cum de găteau mereu împreună, sau se desenau reciproc, sau unul compunea cântece pe care să le cânte celălalt?

Cum de numai noi eram așa cum eram?

Poate-ar fi fost un moment bun pentru mine și H. să ne purtăm ca niște oameni mari măcar o dată-n viață și să începem, într-un târziu și cu bucurie, să citim, fiecare, cărțile preferate ale celuilalt.

În realitate, noi citeam mai mult ca oricând propriile preferințe. Când venea vorba de cultură, eram ca-n poezioară: el era Jack Sprat, care nu bea pe-nserat, / eu eram a lui soție, care bea doar la chindie.


Ce-mi place mie cel mai mult e când un om pe care eu îl iau în serios e luat în râs de altcineva, sau când ceva ce mie mi se pare ridicol e luat în serios de toți ceilalți.

Când a început izolarea în masă, mi-am spus că Râul Los Angeles și toți afluenții lui sunt de tot hazul. La scurt timp aveam să aflu cum stau lucrurile cu adevărat. Iar când perioada de distanțare socială ajunsese pe la jumătate, am sperat că n-am să mai aud niciodată nici măcar o notă, dacă "notă" e cuvântul potrivit, din cântecul care se cheamă Little Raver, al lui Superpitcher, pe care H. îl adoră și-l dă foarte tare.

Eu nu știu să șofez și nici să gătesc. Nu mă pricep să dansez. Nu-s în stare să scanez o pagină sau să trimit o poză pe e-mail. N-am pus mâna niciodată de bunăvoie pe aspirator, nici nu m-am apucat în cunoștință de cauză să fac patul.

E greu să justifici toate astea față de cineva în casa căruia locuiești. Am lăsat să se înțeleagă că toate rateurile mi se trag dintr-o copilărie mutilată, dar, pentru că n-am avut succes cu justificarea asta, am sugerat, fără să am vreo dovadă, că neorânduiala le e proprie gânditorilor profunzi, oamenilor dornici să schimbe lumea. Marx era dezordonat; Henry James era un puturos; nu există nicio dovadă că James Joyce a strâns vreodată după el; Rosa Luxemburg era teribil de neglijentă, ca să nu mai vorbim de Troțki.

Am încercat sincer să mă port cum trebuie. Spre exemplu, în fiecare zi goleam mașina de spălat vase. Și de câteva ori pe zi făceam cafea pentru H.

Într-o zi însă, când H. a spus că e momentul să dăm cu aspiratorul prin casă, i-am răspuns că ar fi mai bine ca treaba asta să aștepte până plec eu undeva să țin vreo prelegere sau vreun curs.
- Citește ziarele, a zis H. Plecatul undeva ține de trecut.

Pe moment, a sunat ca o acuzație, iar apoi, în timp ce H. se uita la mine cu o indignare de cocoș galic, a ajuns să sune a amenințare.

La scurt timp după aceea, aspiratorul duduia prin casă.


Tare îmi plăceau zilele în care niciunul dintre noi n-avea nimic de făcut, când în față ni se așterneau atâtea alte zile identice și eram ca un cuplu de bătrânei care s-au îmblânzit cu vârsta, au devenit înțelepți și pot să-și termine unul altuia paragrafele. Singura noastră problemă era că nu prea existau lucruri asupra cărora să ne putem pune de acord.

Eram fericiți în izolare, fericiți cum nu mai fuseserăm de mult. Dar îmi doream ca fericirea noastră să aibă și acea dezinvoltură și mulțumire pe care le exhiba fericirea romancierului și-a iubitului său, precum și-a altor cupluri de gay.

Mi-am găsit în grădină un loc în care să stau și să citesc. De multe ori, preferam să rămân afară când dinăuntru răcnea muzica. Muzică house, i s-ar putea spune; dar și asurzitoare.

Într-o zi, când am intrat, l-am găsit pe H. săltând acul de pe o placă de vinil. Mi-a spus că face asta pentru că nu vrea să mă calce pe nervi cu muzica lui. Copleșit de regret, am încercat să mă prefac că, de fapt, muzica nu mă enervează câtuși de puțin.
- Mai bine lasă acul la loc, i-am zis.

Preț de o secundă, apoi două, muzica mi s-a părut incitantă. Adolescentul din mine s-a trezit pentru scurt timp. Era o piesă de Kraftwerk. M-am oprit și am ascultat. Am zâmbit aprobator spre H. Aproape că-mi plăcea, dar apoi am făcut greșeala de-a încerca să dansez pe ritmul ei.

Singurul lucru pe care îl știu despre dans provine din filmul Saturday Night Fever, pe care am fost forțat să-l văd în 1978, când aveam în grijă un grup de studenți spanioli veniți la Dublin. Am detestat filmul, iar aversiunea față de el mi-a sporit când un coleg, criptosemiotician, s-a apucat să-mi explice mecanismele lui interne, vorbindu-mi rar și pe-nțeles.

Dar tot ce știam despre dans din filmul acela știam. De-a lungul anilor, mai umblasem și eu prin discoteci, e adevărat, dar fusesem interesat mai degrabă de camere dosnice, de ocheade furișate și de un contact direct și nerestricționat cu alcoolul decât de rafinamentele dansului.

Cu toate astea, am încercat, sub privirea lui H. Mi-am mișcat picioarele pe ritmul muzicii și mi-am unduit brațele.

H. a încercat să nu se înfioare.

M-am furișat de-acolo pe tăcute, ca o făptură împovărată de vinovăție. Mă simțeam ca domnul Jones din piesa lui Bob Dylan: "Something is happening here but you don't know what it is, do you, Mr. Jones?" (Se-ntâmplă ceva, dar nu știi ce anume, nu-i așa, domnule Jones? - n.tr.)

Înțelegeam că nu ridiculizez eu Kraftwerk, cum făcusem până atunci, ci mai degrabă Kraftwerk mă ridiculiza pe mine.
"Nu ești destul de cool ca să ne-asculți pe noi", șoptea Kraftwerk.

Afară, în grădină, într-un hamac atârnat de rodiu, m-am adâncit în lectura lui Henry James.


Ne-am comandat bicicletele online. Visam să parcurgem vâjâind străzile din suburbie, prin dreptul caselor fără etaj înfricoșate, cu oameni pitiți înăuntru, care zapează prin lista de posturi TV, sperând la izbăvire în timp ce se spală pe mâini cu zel evlavios.

Mi-i închipuiam zărindu-ne pe geam cum coborâm panta cu picioarele ridicate de pe pedale, ca imaginea de pe coperta vreunui vinil uitat.

Cele două biciclete au ajuns cu câteva zile mai devreme decât le așteptam. Singura problemă era că trebuiau asamblate.

Pe când H. s-a pus pe studiat manualul, eu am încercat să scap pe șest. Când s-a apucat de gigantica lucrare și mi-a spus cât se poate de clar că are nevoie de mine în preajmă, am tot repetat că am niște e-mailuri de trimis urgent. Dar fără folos. A insistat să stau acolo și să mi se citească preocuparea pe față, în vreme ce el, întins pe jos, asuda și înjura, cerându-i Domnului din Ceruri să-i spună de ce-i expediaseră producătorii buloanele și piulițele greșite și-un număr insuficient de șuruburi.

Mi l-am imaginat pe romancierul de pe internet, cel fericit, împărțind corvoada asta cu iubitul lui, un tandem armonios care găsește șuruburile potrivite și care își dă seama, cum și eu îmi dădeam seama, însă nu și H., că vergelele metalice subțiri despre care H. spunea că fuseseră incluse din greșeală aveau, de fapt, rolul de-a stabiliza roțile din față. M-am gândit la Benjamin Britten, la Gertrude Stein, la Christopher Isherwood și la partenerii lor. Ei ar fi știut cum să pară implicați.

Din moment ce H. era așa furios, nu doar pe biciclete în sine, ci și pe fabrica din care ieșiseră, dar și pe mine, care fusesem cu ideea, am hotărât că-i mai bine să invoc o variantă a personalității mele pe care o folosisem ultima dată când eram la școală și nu înțelegeam de ce x este egal cu y.

Mi-am luat un aer tâmp, dar în același timp trist și umil, vag placid, dar profund preocupat.

În scurt timp, după multe cazne și oftaturi, bicicletele au devenit funcționale și, cu căștile pe cap și măștile pe față, am pornit la drum, zburând în jos pe panta dealului, cuprinși de veselie și încântare, sub imperiul unei lipse de control controlate, ca doi inși din reclama la un săpun de fițe.

De ani de zile nu mă mai urcasem pe bicicletă. Se întâmpla ceva cu spiritul meu încordat ca un arc pe măsură ce lăsam vehiculul să alunece pe Adelante către minunat botezata Stradă Ușoară, apoi către York și mai departe către Marmion Way, apoi parcul Arroyo Seco. Unde nu erau pante, aveam teren neted. Nu era trafic, iar pe trotuare treceau doar câțiva pietoni, cu măști pe față și cu un aer confuz.

Nu știam că prin parc curge un afluent al Râului Los Angeles și că pe unul dintre malurile lui se desfășoară o pistă de ciclism. Îți venea greu să folosești cuvinte uzuale ca să descrii acest așa-zis râu. Se numește Arroyo Seco, ceea ce înseamnă "curs secat", și chiar e secat, sau cel puțin are o albie destul de uscată, și nici n-are propriu-zis maluri, din moment ce nu-i un râu veritabil.

Când îl vor termina, orașul Los Angeles o să fie minunat.

Deși plouase de curând, în canalul ăsta de scurgere îngrădit care își aștepta curând unirea cu râul purtător de nume măreț tot nu apăruse apă. Râul Los Angeles și micul lui afluent sufereau - întotdeauna fusesem de părerea asta - și strigau cerând îndurare.

Dar acum, îmboldindu-mi bicicleta pe alee, am simțit că descoperisem un element citadin care-mi fusese ascuns până atunci. Nicio mașină nu putea ajunge aici. Nicio imagine din acest spectacol straniu și trist nu va fi trimisă vreodată în lume. Nu va exista niciun: "Veniți la L.A.! Vă puteți plimba cu bicicleta pe malul unui râu!". Nimeni sănătos la cap n-ar veni aici.

Dar aproape că era frumos. N-ar fi trebuit să râd de Râul Los Angeles.

Pe când eu nutream asemenea gânduri profunde și eliberatoare, H. dădea tot mai repede din pedale. Uitându-mă înapoi, i-am văzut pe romancier și pe partenerul lui, cei fericiți, cei de pe internet, sub forma unor fantome, în urma cărora veneau toate cuplurile de homosexuali fericite din istorie, dând la pedale cum putea fiecare. Am schimbat vitezele și am mărit distanța dintre mine și ei, avântându-mă după H., încercând din răsputeri să-l prind din urmă.