Pescărușul de la geam

 

Veronica D. Niculescu
Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib
Editura Polirom, 2021

Citiți o cronică a acestei cărți.

***** 
Intro

Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare și traducătoare. A publicat volumele de povestiri Adeb (2004, Premiul pentru Debut, USR Sibiu), Orchestra portocalie (2008) și Roșu, roșu, catifea (2012, Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă "ScurTiuk"; nominalizări la Premiile Radio România Cultural și la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași); cărțile-pereche Simfonia animalieră (2014, Premiul "Cercul Literar de la Sibiu" al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași) și Hibernalia (2016), reunite în volumul Simfonia animalieră (2021); romanele Spre văi de jad și sălbăție (2016, Premiul "Cartea anului" acordat de USR Sibiu; nominalizări la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași și la Premiul "Cea mai îndrăgită carte a anului - alegerea liceenilor" la FILIT), Toți copiii librăresei (2020, Premiul Observator Lyceum în cadrul Premiilor Observator cultural, Premiul pentru Proză al USR Sibiu, nominalizări la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași și la Premiile "Sofia Nădejde") și biografia romanțată Luchian. Ochii, sufletul, mâna (2020). A scris și un roman pentru copii, O vară cu Isidor (2017), cu continuarea Iarna lui Isidor (2020, nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor).

În colaborare cu Emil Brumaru a scris Basmul Prințesei Repede-Repede (2009) și Cad castane din castani (2014, nominalizare la Premiile Observator cultural). A tradus patruzeci de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis și alții. Premiul "Antoaneta Ralian" pentru Traducere la Târgul de Carte Gaudeamus 2016. Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017.

*

Grégoire nu e un pescăruș al mării. Aripile nu-l poartă peste valuri, ci peste acoperișurile orașului. An de an își face cuibul și își crește puii pe terasa aceleiași clădiri, la adăpost de oameni, dar nu și de privirea celei care astăzi îi spune povestea. Uneori, Grégoire poposește chiar pe pervazul ferestrei de unde e observat. Fură un moment de odihnă și... o cercetează la rândul lui, prin geamul ce stă între ei ca granița dintre două lumi, pe autoare. Povestea sa, în care acuitatea observației e completată de finețea notațiilor, are poate mai ales darul de a transmite emoția, uimirea trăite în fața spectacolului mereu nou al naturii.

"Pescărușul de la geam îi urmărește pe pescărușul Grégoire și perechea sa, de la prima frunză așezată la cuib până când cresc puii și zboară, un jurnal pe care am hotărât să îl țin în al șaselea an de observație. Alte personaje în povestea adevărată care se desfășoară în centrul Bucureștiului sunt ciorile grive, drepnelele și vântureii roșii, norii, ploile, vântul. Dacă mă întrebați pe mine, cartea asta este despre răbdare, încredere și speranță - lucruri pe care le putem învăța de la păsări și de care avem cu toții nevoie pentru a supraviețui, acum și oricând." (Veronica D. Niculescu)

Fragment

17 iunie

O liniște extraordinară seara, noaptea, dimineața. Uneori sunt toți cinci aici, întreaga familie, alteori rămâne cel puțin un părinte alături de pui. Noaptea, văd unul dintre părinți luminând ca un far pe parapetul terasei, cuibărit acolo, pe graniță, în zona de plecare, alb fosforescent în lumina felinarului din curtea bisericii, păzind puii.

La 8 dimineața, un stol de pescăruși dă roată pe aici. Sunt cel puțin opt păsări, în afară de Grégoire și Fiona, adulți tineri, juvenili dantelați pe la coadă - familia extinsă. Zboară jos, salutând puii noi, așteptându-i să li se alăture. Puii sunt cumințenia întruchipată, cu mămica alături. Grégoire se avântă, rachetă cu însemne pe aripă, sparge stolul, alungă intrușii, gonește după câte-un păsăroi tânăr care chirăie nemulțumit. O escadrilă de drepnele se rotește în tot acest timp în sens invers, la același nivel. Puncte albe, puncte negre rotindu-se într-un spațiu unde fiecare-și găsește loc suficient. Se sparge și stolul de drepnele, două păsări țâșnesc ca săgeata și dispar înghițite de zidul bisericii - sub streșini, la cuib. Un maț de ierburi fine, uscate, cenușii, se revarsă dintr-un asemenea cuib altfel invizibil.

Ceva mai departe, în cuibul vânturelului roșu, puii își leapădă puful alburiu; sunt mai greu de văzut în întunericul nișei, dar li se distinge forma atunci când se mișcă - au crescut, în curând nu vor mai avea loc acolo, vor ieși în crăpăturile din fața geamlâcului, deja privesc pe acolo uimiți la lumea în care vor trebui să se lanseze cât de curând.


Puii taie diagonale de terasă în zbor. E un zbor în care de cele mai multe ori nu se înalță mai sus de jumătate de metru, totuși un zbor, fiindcă pământul nu e atins deloc cu picioarele. Jack face un salt remarcabil: de pe chepeng, zboară direct în vârful hornului. Nu e un zbor mai lung de doi metri, dar e de la o oarecare înălțime la și mai mare înălțime. Chirăie, uluit și el de ispravă, apoi, alunecând pe acoperișul țuguiat al hornului, se pune pe țipat: "Frate, cum te mai dai jos de aici?!". Străduindu-se să se țină cu tălpile de tabla în pantă, se uită în jos și țipă. Fiona vine în goană, la picior, până la baza turnului. Puiul îndrăznește și coboară. "Ați văzut ce-am făcut?!"


Doi porumbei gulerați, sălbatici, poposesc în dud. Mari, plumburii, cu penaj impecabil, cu "branhiile" albe și cu acele irizații verzui, roz, violacee la gât, stau în crengile de sus, la vedere. Reușesc să îi fotografiez, deschizând fereastra cu mișcări lente și executând apoi toate gesturile încet. Păsările reacționează înainte de toate la mișcare. Grégoire e singura pasăre din lume care mă cunoaște și care nu se sperie când apar. Dar dacă aș apărea din altă parte, la altă fereastră, atunci probabil că nu așmai fi eu - doar un om, un străin, un pericol.


O pasăre cântătoare, mică, pe care încă n-am reușit să o văd, a poposit de câteva zile aici. E în teiul bătrân, în dreapta. Cântă de cum se apropie seara, cât încă mai e lumină, uneori și dimineața. Un tril lung, ca un susur de apă, fără început diferit, fără final diferit. Nu e privighetoare, nu e sticlete, nu e pițigoi, nu e țiclean, nici pănțăruș nu e, nu e silvie. Cine ești?


Seara, când plapuma de nori plumburii e spartă la apus, deșirată în franjuri cu pene de flamingo, Grégoire stă pe turnul lui de pe blocul-potcoavă, de peste stradă. În casa lui de zi. E singur acolo. Îl fotografiez, o siluetă de pasăre, un profil neclintit. Aripa lui ciufulită, care nu se lipește bine de corp. O sută de metri între noi, valuri-valuri de aer. Iar eu știu cine e: e singura pasăre din lume care mă cunoaște și pe care-o cunosc. Cât de cât.

18 iunie

Părinții coboară tot mai puțin pe terasă. Stau sus, de jur-împrejur, pe hotel, pe bloc, însoțiți de alți pescăruși din familia extinsă. De jos, de pe terasă, puii țârâie, piuie la ei, după ei. Sunt lăsați mult timp așa. "Trebuie să urcați. Ușor, zilele astea, va trebui să urcați."

Exercițiile de zbor sunt tot mai complicate și precise. Zboară de-a lungul și de-a latul terasei, fără să se înalțe mult, dar învățând să aterizeze la punct fix. Știu să traseze o curbă, dacă e nevoie. De câteva ori, câte un pui s-a cocoțat pe parapet, pe marginea dinspre vița japoneză și hotel. A privit dincolo, a coborât la loc. Și iarăși s-a suit, fără grabă, fără poticneli. Aripile deschise, un mic salt. Și alt salt, înapoi pe terasă. Cu calm. Fără țipete.

În ziua asta își lua zborul cel dintâi pui, din prima serie de pui ai lui Grégoire (2017). Cu patru zile mai devreme, făcea primul zbor mai înalt, dincolo de terasă, chirăia uluit în aer și reușea să se întoarcă aici. Poate cam asta a făcut și Jack acum trei zile, numai că Jack a nimerit pe jos, în curtea bisericii.


Uneori se aude un stol întreg cântând, chirăind. Ca acum. Ascult, aud pescărușii venind de dincolo de bloc, din spate. Trec peste bloc, apar aici și se îndepărtează un timp, apoi cotesc și se duc undeva în dreapta, poate vor da o roată largă și vor reveni de unde au plecat. Sunt păsările din colonie, Colonia Enescu, însoțind gălăgios vreun pui care zboară pentru prima oară. E un cor pe care n-ai cum să-l confunzi.


Deodată, zboruri înalte. E incredibil progresul făcut nu de la o zi la alta, ci de la o repriză de mișcare la alta. Puii dorm ceasuri în șir, când se trezesc se întind - un picior, o aripă - și cască, iar se întind - cu tot trupul aplecat înainte, cu fundul în sus, cu aripile ușor depărtate de corp, ușurându-se, trimițând în spate un jet alb. Apoi încep să vâneze pietricele, brichete, să fugă cu ele în cioc, să și le fure unul altuia și, tot jucându-se așa, ajung să se ridice în zbor. Primele lor zboruri sunt ca firele întinse pe deasupra terasei, la o înălțime relativ constantă și mică - jumătate de metru. Treptat, uită de pietricele și de joacă. Isa trasează cinci asemenea fire consecutive, unul după altul, neobosită. Jack și Victor o urmează. Zboară toți trei, se intersectează, se reped la câte un porumbel care se aventurează să poposească pe terasă tocmai în timpul orei de zbor, iarăși țes trasee, atenți la marginea terasei.

Astăzi, la prânz, i-am văzut croind trasee mai complicate. Când își termină diagonala cotesc, ca să lungească drumul, își continuă zborul și se înalță la doi metri, poate chiar un pic mai mult. Zborurile care urmează nu mai sunt fire drepte, ci au formă de cocoașă. Cocoașă după cocoașă și strigăte entuziaste. Uneori, zăbovesc în punctul cel mai înalt, bătând din aripi, cu picioarele atârnând, verticale. Continuă cocoașa, coboară, aterizează, țipă și o iau de la capăt.

A plouat mult astăzi, ore în șir. Puii s-au retras pe latura de aici, dinspre bloc: unul în cuib - mare cât Fiona, ocupa integral cuibul -, altul alături, sub crengile dudului, unde a crescut iarbă cu fire late, proaspătă și tăioasă, și altul pe aleea cu dale, cuibărit pe un petic pătrat de cauciuc. Apa ploii nu le mai pătrunde la piele, ca atunci când erau boboci. Picături sclipesc pe spinările lor bine acoperite de pene. Rotunde, cu strălucire de sticlă, captând lumina zilei în ele, alunecă la mișcările din somn, se unesc și se sparg.

Un ciclon care ieri se afla deasupra Mării Negre a ajuns azi-noapte aici. O umezeală de peste nouăzeci la sută în aer. E de parcă norul, translucid, torsionat, ar fi coborât pe pământ și-am respira acum chiar în el. Ciclonul ăsta cuminte - nu bate vântul puternic, doar plouă întruna - a adus aici ceva din marea pe care ei n-o vor vedea niciodată.


Ploaia. E atâta liniște în jur: muncitorii au dispărut, schela de pe hotel a fost strânsă zilele trecute, turiști nu se văd.

Puii de pescăruș s-au bălăcit îndelung în băltoaca uriașă formată lângă stâlpișor. Vreo șase metri pătrați de apă adâncă de patru, cinci centimetri în zona centrală. Dansul tălpilor, repetat iar și iar, stârnind cercuri concentrice largi, vălurele intersectându-se la suprafața apei limpezi. Și, pentru prima oară de când îi observ, acest dans, executat într-o apă care le ajunge mai sus de primul tronson al picioarelor, mă duce cu gândul la o lopătare. Trebuie să fie dorința de-a lopăta pe sub ape, o mișcare atât de firească, în fond, pentru ei, cum e bătaia din aripi. Niciodată n-au dansat mai mult pe loc ca astăzi, toți trei deodată, în apa cea mai adâncă, adusă de ciclonul venit de la mare.


În casa vânturelului, puii se ivesc la "ferestre" - adică în crestăturile din zid. Sunt cel puțin trei. Se mișcă în cuib ca oamenii prin camerele de hotel. Fac câțiva pași către margine, în lumină, își arată trupurile acoperite de pene pestrițe, pătate pe alocuri de ultimele insule de puf alb. Se uită afară. Au silueta omului îmbrăcat în frac, cu mâinile la spate, care se apleacă din ușă, ieșind doar un pic, cu partea superioară a trupului, ca să verifice dacă afară mai plouă. Cât de curând, vor trebui să se arunce în gol. Primul lor zbor va fi un pas în gol, însoțit imediat de deschiderea aripilor, prima fâlfâire adevărată, totală, care va trebui să-i salveze. Unii vor reuși.

19 iunie

Sâmbătă. A plouat toată noaptea. I-am văzut făcând exerciții de zbor și târziu, după miezul nopții. Fâlfâirile lor, largi, agitate, adunând în ele și luminile, și umbrele nopții, sunt însoțite de sunete - aș ști că zboară și dacă nu i-aș vedea. Dar îi văd.


Ce a adus ciclonul în dar, la 8 dimineața? Un curcubeu. Îl văd întreg, spre apus, cu un picior dincolo de podul alb de la gară, trecând peste "Vapor", peste casa lui Grégoire, peste turnul bisericii, și cu celălalt picior dispărând dincolo de blocuri. E senin deasupra noastră, un petic de albastru atât de improbabil zilele astea, și e nor cenușiu, dens, compact, acolo, departe, unde e curcubeul. Durează câteva minute; nori învolburați, joși, ca un fum de incendiu, se ivesc de după hotel, înaintează rapid și-l acoperă.

Pe terasă, puii țârâie după mama care stă sus, pe aripa din față a hotelului, apoi pleacă - pe drumul de plecare, spre curcubeu, spre apus. Jack și Vicky se dau jos de pe chepeng, privesc lung după ea, țipă (țipete roz, trupuri gri), apoi se pun pe zburat. Două diagonale remarcabile, cum n-au mai făcut. Una după alta, trase la indigo. Se înalță de la primele fâlfâiri, câștigă imediat înălțime, iar către finalul traseului urcă sus, la trei, patru metri. Cocoșați, uluiți, privind în jos, zăbovesc o clipă prelungă acolo, la apogeu, ca niște sfincși colibri, apoi se lasă să cadă în spațiul sigur al terasei. Isa picotește pe chepeng, cu capul strâns între umeri - blândă imitație de șoim.


O păsăruică maronie străbate terasa la orele amiezii, dinspre colțul dudului și al teiului, și poposește pe parapet, lângă vârful nucului. O săgeată. N-are cum să fie o vrabie. Binoclul îmi arată un codroș de munte. O femelă, fiindcă e maronie cu coada cărămizie. Cercetează zarea, neliniștită, și dispare în câteva clipe. Îmi amintesc, am mai văzut-o și-n alte veri. O apariție rară. Un fulger discret. Și mă întreb: oare ar putea fi cântecul bărbătușului ei, acel cântec pe care-l aud de câteva zile? Pe el nu l-am zărit niciodată. Nici anul ăsta, nici altădată.

N-am avut mult de așteptat. Peste trei ore, abia ce mă ridicasem în picioare și mă apropiasem de fereastră, că mi-a atras atenția zborul săgetat, frânt în fragmente orizontale - mai sus, mai jos -, al unei păsăruici întunecate. A poposit pe un brâu decorativ de pe turnul bisericii. Fără să-mi iau ochii de la pasăre, am întins mâna, am apucat binoclul. Și l-am văzut bine: codroșul, masculul. Fumuriu pe spinare, negru-cărbune pe la gușă, cu coada roșie-portocalie. A stat câteva clipe, a cercetat zarea, a pornit agitat mai departe, către copacii de peste drum.


Ciclonul încă își face de cap pe deasupra noastră. Nori joși trec în viteză, straturi, straturi, din când în când se ivește câte-un petic de senin, și iarăși nori, și iarăși ploaia fină, o burniță de vară.

Un pui pe chepeng, cu o brichetă verde în cioc. O lasă să-i scape, iarăși o apucă, iarăși o lasă să-i scape. Clinchete, clinchete. Alt pui e pe pietriș. Se înalță în zbor, parcurge o lungime de terasă, cotește și continuă pe lățime, cotește din nou și străbate iarăși lungimea. A parcurs un U lin, înalt, a aterizat cu precizie. Apoi se suie pe parapet, la copaci, și umblă pe acolo, în sus și în jos, fără grabă, fără țipete. Al treilea pui nu se vede. Nici părinții. E liniște. Doar poc, poc, sunetul brichetei lăsate să cadă pe tăblia chepengului.


Ce aduce, ce aduce Grégoire bun, când își strigă puii și ei ies, pe rând, toți trei, de sub dud? Ce aduce? Puii se strâng în jurul lui pe poteca din dale, și așteaptă, și cer, clătinând capetele, toți mari aproape cât tatăl și, prin urmare, flămânzi de trei ori cât el. "Ce ne-ai adus? Ce ne-ai adus?" Și, din nou: "Ce ne-ai adus?". Grégoire, cu gâtul alungit la maximum și încordat, cu gușa și ceafa umflate, se străduiește, se opintește și, în cele din urmă, prin ciocul larg căscat, revarsă pe jos nemaipomenita captură: capul imens al unui pește oceanic. Un cap perfect tăiat cu cuțitul de-o mână de om. Triunghiul de carne strălucește câteva clipe, alb-negru-argintiu, unul dintre pui îl înhață și fuge cu el în cioc, cu aripile deschise. Jack, tu ești? Da, însuși Jack. Și fuge, și fuge, cu ceilalți doi frați după el. Capul de pește e prea mare ca să fie înghițit din mers, dar până la urmă inevitabilul se petrece: acum Jack are o ceafă groasă, cu pene zburlite, și s-a retras lângă chepeng. Neclintit. O statuie. Frații piuie pe lângă tată. "Altceva mai ai?" Nu mai are. Căpățâna uriașă rezistă însă doar pentru scurt timp în gâtul lui Jack. Cine știe de ce, puiul decide să o ejecteze. Și-o varsă acolo unde se retrăsese, lângă chepeng. Începe o nouă bătălie. Trei pui și un tată se luptă, își trag prada unul altuia din cioc. Câștigă tatăl. Grégoire înghite iarăși capul. Mai stă un pic cu puii, surd la milogelile lor, apoi pleacă în zbor. Puii rămân piuind. Își plâng de milă o vreme. Și apoi, ce să facă, se apucă să zboare. E și asta ceva. Și-ncă cum!

Pe înserat, iarăși apare codroșul de munte, bărbătușul. Poposește pe marginea terasei, privind spre apus. Îi fac două fotografii, repede, prin geam. Ce frumusețe aparte, în douăzeci de grame de viață: sunt acolo și focul, și scrumul!

Povești misterioase cu femei și alte vietăți

 

Ioana Drăgan
Povești misterioase cu femei și alte vietăți
Editura Litera, 2022

Citiți prefața și cuvântul înainte al acestei cărți.

***** 
Intro

Ioana Drăgan (n. 1969) scriitor și jurnalist, doctor în filologie, este o prozatoare apreciată și autoarea unor volume de portrete literare și studii despre romanul popular. A debutat cu volumul de proză Vietăți și femei (1997), Premiul Uniunii Scriitorilor din România, urmat de Poveștile Monei (1999) și romanele Mafalda (2009), Premiul Asociației Scriitorilor din București, și Gripa. O poveste de Crăciun (2021).

Proză scurtă în registru realist, povestire și microroman, trei specii care poartă amprenta unei scriitoare valoroase și o viziune distinctă asupra societății românești de la începutul mileniului nostru.

"Realismul prozatoarei ține de naturalețea perceperii concretului vieții de toate zilele, cu oameni comuni, cărora li se întâmplă lucruri nu tocmai comune, și de un excepțional simț auditiv, amintind prin această însușire de Velea și Marin Preda, dintre precursorii apropiați." (Gabriel Dimisianu, România literară, nr. 29/1998)

Fragmente

Broasca
din "Vietăți și femei"

- Un' te duci, Crina? Crina! Crina! De când mi-au adus-o în vacanță, nu mai am pace!

Bătrâna se uită pe fereastră, apoi se așeză din nou la masă.
- Așa-s copiii, vecină. Și-ai mei sunt la fel. Aleargă, țipă, plâng, n-ar sta locului neam. N-ai ce le face.

Crina-i un copil cuminte. Nu mă supără deloc. Nu-i ca alți copii, da' nu știu eu ce face toată ziua. Nu vorbește cu mine, are secretele ei. Stă ce stă prin preajma mea, mutulică, și-apoi dispare de nu știu de unde s-o iau.
- Se joacă, vecină, se joacă și ea... Nu te mai agita, c-așa-i la anii ăștia.

Fetița grăbi pasul la auzul strigării. Ce-o vrea de la ea de nu-i dă pace? Mai ales acum. Porni hotărâtă prin iarba mare spre fundul grădinii. Se împiedică într-o movilă de cârtiță și scăpă din mână plasa. Se sperie mai mult de zgomotul făcut de căzătură.

Cât să fie ceasul? E douășpe. E bine. Bunica are o vizită acum, apoi o va striga din nou, Crina, Crina, îi va răspunde, da, va veni la masă imediat, dar mai stă puțin, culege flori, bunica se va liniști, nu va porni după ea, și când mirosul de mâncare va inunda toată curtea, o să termine și ea disecția. În genunchi, cu capul lipit de pământul încă jilav după ploaia de azi-noapte, tremurând toată de emoție, ridică încet bolovanul.
- Ești aici! Te-am prins, vrăjitoareo! Râde fericită! Aaa, crezi că scapi, că fugi? Nici nu știi ce te așteaptă, draga mea oakie... Pune la loc bolovanul și-l proptește cu o altă piatră.

Broasca stă nemișcată. E verde-maronie, cu striații negre pe spate. E umflată și grasă. Probabil că e bătrână sau, cine știe, o fi broscoi. Orăcăia înfiorător de multă vreme, până când a ajuns să se bage sub piatră, unde a imobilizat-o. O fugărise prin curte aproape o săptămână. Doamne, cum putea să sară și când ziceai că doarme, deodată deschidea larg ochii ăia bulbucați și, cât ai clipi, n-o mai găseai.

Desface punga și scoate "instrumentele": o furculiță-țepușă cu doi dinți pe care i-o luase bunicului din atelier, un cuțit de bucătărie, niște ace mari găsite mai demult în antica și foarte burdușita cutie de cusut a bunicii, o foarfecă de tăiat pielițele de la unghii și bisturiul lui taică-su din trusa de pedichiură, pe care-l căutase înnebunit peste tot în urmă cu câteva luni. O comoară!
- Cine-a zis că ești scârboasă, draga mea oakie? A apucat-o de lăbuță, a pipăit-o și acum o ține strâns în pumn. Pielea e rece, umedă, însă foarte mătăsoasă, subțire și fină.
- Un noroc, oakie-oakie. O să intre cuțitul așa ușor în tine, chiar ca-n brânză.

Broasca paralizase. Era acum eviscerată toată, etalată pe piatră, cu mățișoarele vâscoase lucind în soare. O decupă cu minuție, îi scoase intestinele și când ajunse la inimă, văzu cu surprindere că încă bătea.
- Ți-e foame? Hai la masă. Tare mă mai necăjești, Crina, fetițo! De ce nu-i spui lu' bunica ce-ai făcut tu toată dimineața...? Pfff! Ce lipicioasă ești pe mâini... Fuga și te spală! Așa vii tu la masă? Cine știe pe ce-ai pus mâna p-acolo prin grădină...

Zâmbi, amintindu-și cu plăcere de cicăleala bunicii. Murise nu demult, de o boală de inimă. O îngrijise ca pe niciun alt pacient de-al ei și constatase încă o dată cât era de inutilă medicina în fața morții.

Se trezi din amorțeala amintirilor la glasul unei infirmiere apărute dintr-odată în camera de gardă.
- O urgență, doamna doctor. Repede, la salonul trei.

Sări în picioare și, deși obosită, alergă febrilă ca-n transă, la etajul unu al spitalului.

Bărbatul era întins gol pe masa de operație, duhnind greu și horcăind. Îl palpă și constată un număr mare de plăgi infectate. Era, fără îndoială, victima unei răfuieli, cine știe ce bătaie! Cercetă rapid radiografiile și-i văzu organele atinse de loviturile de cuțit. Trebuia operat de îndată. Îi privi chipul umflat și tumefiat. Părea că nu este conștient de nimic din ce i se întâmplă. Ceru să i se pregătească instrumentele și se bucură o dată în plus de faptul că avea să opereze. Chirurgia, marea ei pasiune! "O mână sigură, ca de bărbat. Nu greșește niciodată. O doctoriță excelentă, perfect stăpână pe bisturiu", îi răsunară în urechi recomandările profesorilor ei din facultate. Își puse meticulos mănușile transparente, recunoscând cu plăcere pocnetul cunoscut al cauciucului. Se legă la gură și, în fine, începu treaba, fără să se grăbească. Știa că anestezia nu prinde în cazul infecțiilor grave cu puroi fierbând, așa încât mai mult se enervă auzind lamentațiile surorii, o fată tânără, neexperimentată și impresionabilă.
- Ce nu știi însă tu, prostănacule, și nimeni pe lume, e că mie tare-mi place să tai în carne vie, mormăi printre dinți, în căldura senzuală a bandajului încins de la gură.

Taie cu putere, curăță conștiincioasă toate rănile, dezinfectează și apoi coase. Corect. Eficient. Profesionist. Bolnavul este undeva departe, la mii de metri distanță. Îi înregistrează cu plăcere însă durerea din pulsația cărnii și din tremurul necontenit al mușchilor.

Zâmbește transfigurată sub bandaj. Ce noroc în noaptea asta să aibă așa un pacient!

Pentru cei ca ăsta se făcuse ea doctoriță și alesese chirurgia dintre toate specializările, abandonând până și medicina legală pentru bolboroseala asta a țesuturilor vii în contact cu bisturiul și pentru senzația unică de fericire ce-o inundă simțind prin toți porii durerile omenești.

Mai are puțin și e gata. Schimbă bisturiul și alege unul cu lama foarte fină pentru o ultimă incizie facială. Se întoarce și o frapează culoarea verzuie a tenului. Abia acum se uită la ochii bărbatului. Bulbucați și ieșiți din orbite, sunt ficși, ca la broască.
- Cred c-a murit, doamna doctor. Acum a murit. Uitați-vă aici, intră în panică infirmiera.
- Nu i-a rezistat suficient inima, îi spune surorii, privind cadavrul de pe masă, în timp ce se spală tacticos pe mâini.

Animalu', gândește dezamăgită și de data asta, m-a făcut să ratez ultima incizie!

Istanbul, mon amour

jurnal de călătorie

din"Poveștile Monei - Istanbul, mon amour"

După ce ai văzut totul, și Moscheea Albastră care nu e așa de-albastră cum te așteptai, și Sfânta Sofia, care, uriașă și impunătoare, nu e chiar așa de frumoasă cum ți-a fost lăudată, și palatul Topkapi cu Haremul lui cu tot, unde nu-i urmă de cadână și sultan, și Marele Bazar unde ți-ai cheltuit toți banii și ai fost înșelată cumpărând aur prost cu prețul celui bun, du-te, străino, du-te singură la Edicule. Vizitează închisoarea, ruinele Imperiului de-odinioară, și găsește-ți timp pentru a privi de aici și numai de-aici Bosforul...

Măreață și înfricoșătoare, fosta închisoare e și ea o parte însemnată din Turcia asta de care te-ai îndrăgostit. Adieu, la vie en rose, aici a curs sânge, nu ți-e puțin rușine, hei, călătorule, trezește-te, lasă deoparte afacerile, amorurile și dulcea lenevie în așternuturile imaculate ale hotelurilor. O să vizitezi închisoarea și pentru câteva minute o să ți se facă frig. Întâi o să binecuvântezi răcoarea neașteptată a zidurilor groase. După atâta soare, un pic de umbră e mană dumnezeiască, da, Alah, Alah, gândește bine, o să ți se facă brusc frig și ceva acolo din suferința de-altădată, blestemata asta de istorie care nu te lasă niciodată să fii prea fericit, o să ți se ghemuiască în suflet...

Străino, fugi de aici, întoarce-te acasă, turcii sunt cruzi, neiertători și cinici, o să suferi, stai departe, lasă-ți iluziile despre iubirea pe pământ turcesc, abandonează-ți condiția de turist și ascultă poveștile moralizatoare și plictisitoare despre timpurile de-altădată, când fiii erau tăiați sub ochii tatălui, din ordinul Semilunii tutelare.

O să simți și tu durerea aia mistuitoare, aici, la Edicule, pe malul Bosforului, și-abia atunci, cu nările cotropite de mirosul sângelui, o să simți dorul de casă, hulitul dor de-acasă...

Se trezise zgâlțâită de tanti Lili. Un coșmar! Îi văzuse, aruncată deodată cu brutalitate din visele cele mai frumoase drept în cerul negru al gurii femeii, toată dantura și colții din față, mândria lui tanti Lili, dinții de aur, douășpatru dă karate, spunea cu satisfacția specialistului care se laudă cu cunoștințele sale avizate în domeniu.
- Hai, Mona, scoală-te, fato! Avem treabă azi, nu glumă. Tanti Lili era gata echipată, îmbrăcată mult mai sumar decât o văzuse și la București, în curtea sa de pe strada Galați, își pusese o beretă croșetată în cap, ce mai, era o splendoare.

Acum realizase că era obosită, o dureau oasele în continuare, nu ca în ajun, însă suficient pentru a-și reaminti că nu se afla acasă, ci undeva pe o pătură într-o încăpere necunoscută, pustie la ora aia.
- Unde sunt toți, tanti Lili? o întrebase șocată de liniștea din jur.

Plecaseră toți. Tanti Lili așteptase să se lumineze, afacerile se fac întotdeauna la prânz și cele mai bune dup-amiaza, la prima oră se reped ageamiii care cred că dacă se scoală dimineață, ajung departe, râdea disprețuitor și se scobea cu furie în ureche, grăbind-o și ghidând-o unde să se ducă să se spele puțin. Mona își trăsese rapid o fustă lungă înflorată, foarte viu colorată, și un tricou alb de bumbac, îngrămădise totul în rucsac și, când terminase tanti Lili să se rujeze gros cu un roșu de buze violent, părăsiseră și ele locul unde în urma lor rămăseseră doar mirosurile grele de trupuri transpirate.

Ieșiseră în stradă, tanti Lili turuia întruna, îi explica cu lux de amănunte ce trebuie să facă, calcule și previziuni despre prețul mărfii, am oamenii mei care mă servește de când fac Istanbulu' săptămânal, io iau marfa numa' de la ei și ei mai lasă din preț, învață, fato, nu numai tu trebuie să câștigi, tre' să-i lași și celuilalt câte ceva în plus față de ce-și trage singur, sunt sigură că azi voi face bisnis bun, hai, nu mai căsca gura aiurea, am venit la muncă, nu la distracție.
- Eu ce fac, tanti Lili? se trezise c-o întreabă în mijlocul străzii.
- N-ai grijă. Azi mă ajuți la cumpărături, te-nveți cu Bazaru', iar de mâine încolo mai vedem, ți-om găsi noi ceva de făcut, un ban trebuie să câștigi și tu, că doar nu te-am adus aici numa' la plimbare...

O privise dintr-odată cu atenție, noi, adică cine noi, ea cu porcu' ăla de Nelu?! Se speriase puțin, prin fața ochilor i se perindau mama și nenea Costi, o curvă, te duci să faci trotuarul la Istanbul, sămânță de curvă, cu cine-o semăna fata asta, e ceva de speriat!

Bazarul o amețise, după o oră deja nu mai putuse să privească decât în jos, de atâta zgomot, amestec de culori și lume gălăgioasă, îmbrânceli pe aleile ticsite de mărfuri, muzici și glasuri într-un vacarm fără sfârșit, simțise că o părăsesc puterile, i se făcuse tare sete, tanti Lili cumpărase o sticlă de suc dulce, i se făcuse greață de la gustul leșinător al lichidului, căra de mai multe ore doi saci cu șosete și bikini, iar tanti Lili nu înceta să îndese în ei alte și alte mărfuri. La un moment dat se pierduse, colega, colega, ce vrei?, numai asta auzea din toate părțile, era incredibil cât de mulți turci învățaseră bine româna, trecea pe lângă ei și discuțiile se opreau, o mirosiseră că nu știa încotro s-o apuce, le luceau ochii în cap, o apucau de mâini și de fustă, vino încoace, fata, Romania, Romania, ce faci?, tu cumperi, cum te chiama, colega?, madam, madam, fata frumoasa, stai, uite, aici, nu vrei?, Romania, tu Romania, noi iubește Romania, Hagi, Filipescu, Popescu, buna, buna, buna Romania!

Fragment din"Mafalda"

- Și cum e să îți dai seama cum moare cineva, tanti Adina? o întrebase în urmă cu niște ani buni Cristina.

Se întorseseră triste de la un parastas după înmormântarea uneia dintre prietenele ei bune, Cecilia, tanti Cici cum îi spunea asta mică, și Cristina o văzuse plângând. Era tot mică și moartea cuiva nu însemna mare lucru, mai cu seamă că nu înțelegea ce-i aia să intri în pământ într-o cutie de lemn închisă, peste care aruncă toată lumea bulgări de țărână, și să nu te mai întorci niciodată.
- Tanti Cici o să viseze frumos acolo, nu-i așa, tanti Adina, spune-mi și mie, ce-o să facă acolo tot timpul?
- Nu știu, iubito, îi răspunsese cu glasul frânt de durere și neputință.
- Cum așa, tanti Adina, doar tu le știi pe toate și ai știut și că tanti Cici se duce la spital și că acolo o să doarmă și n-o să se mai trezească, dar nu i-ai spus și ei, sau i-ai spus, tanti Adina?

Nu, nu putuse să-i spună că n-o să se mai trezească din operație și că inima ei bună n-o să mai aibă putere să bată.

Se cunoscuseră la piață, în cartier. Cecilia era o femeie solidă, înaltă, machiată cam agresiv și îmbrăcată întotdeauna în culori țipătoare. Avea un râs în cascadă care atrăgea și o gură cât o șură, când se punea pe vorbit nu se mai oprea, așa cum nu se putea stăpâni să mănânce cât pentru trei. O poftă de mâncare și de viață cum rar îi fusese dat să vadă!

Se împrieteniseră dintr-odată și se ajutau una pe alta. Cecilia o mai ținea pe asta mică la ea când ieșea din tură. Era asistentă medicală la Polizu, la maternitate, topită după bebelușii cu care Ăl de Sus nu vrusese să o binecuvânteze, copiii ăștia pe care îi așez precum franzelele în pătuțurile lor sunt toată viața mea și, știi tu, Adina, fiecare îngeraș este al meu înainte ca mamă-sa să și-l ia acasă, astea sunt zdrobite după naștere, văitându-se de fund și de țâțele ferfeniță, iar micuții nu mă au decât pe mine să le cânt, să le vorbesc, să le dau nițel lapte, să-i spăl și să-i iau în brațe... doctorii nici nu pune mâna pe ei, iar mie mi se frânge inima când le fac bagajul!

O aude și acum, după ani de zile, pe Cecilia, cu râsul ei fenomenal și cu poveștile ei eroice din maternitate, cum se ia ea de țigănci că nu se spală, cum le învață pe proastele de la țară să pună picături în ochi bebelușilor, cum se repede ca o harpie în nesimțitele astea care după ce-și leapădă pruncul se dreg pe-ascuns cu o bere și fumează ca tâmpitele în veceu, crezând că nu le simte nimeni.
- Paznică trebuia tu să te faci, măi Cici, măi, nu asistentă, râdea cu ea în fiecare săptămână, ia zi în ce tură ești mâine, că a trimis dobitoaca asta de Violeta niște bani și trebuie să mă-ntâlnesc cu unu' prin centru, pe la Lipscani, să mi-i dea...

Cecilia n-o refuzase niciodată, schimba tura dacă nu se potrivea, se aranja în așa fel încât s-o ajute de fiecare dată. Era săritoare, binedispusă mereu, cu toate că viața nu o răsfățase prea mult și nici moartea nu avea să o ocolească până spre bătrânețe, așa cum ar trebui să-i fie fiecărui om dat să ajungă. Îi era groază și frică de bătrânețe, o frică paralizantă care-o făcea să se schimbe la față.
- Nu mă văd, Adina, acasă, nici în ruptul capului! Să nu mai merg la serviciu, să depind de-o amărâtă de pensie, să ajung, ferească-mă Dumnezeu, neputincioasă și să am timp liber de să nu am ce face cu el, așteptând-o pe doamna cu coasa să vină să mă ia la ea..., ei bine, de asta mă tem cel mai tare! De ce te uiți așa la mine, ce, n-am dreptate?

O privise atunci cu durerea înscrisă pesemne în ochi și nu putuse decât să-i spună că să nu-i mai fie frică de bătrânețe, dar nu și că boala asta a tuturor oamenilor pe ea n-o s-o mai ajungă.
- Și tu ce-o să te faci, tanti, când...?
- Când... ce vrei să spui, Cristinica? și se oprise Adina, pentru că văzuse în ochii ăsteia mici la ce se gândea în tăcere, în timp ce fața ei de copil se întrista deodată.
- E tare greu, fetiță dragă, să le știi, cum zici tu, pe toate, și mai cu seamă morțile astea năprasnice și nemiloase.


Părinții ei nu putuseră să înțeleagă și nici ea pe sine nu se înțelesese, nu putuse să priceapă cum a rezistat ani de zile în așteptarea deznodământului, dar eu, tanti Adina, parcă te și văd, de veghe noapte de noapte, cu ochii larg deschiși, țintuind tavanul și dansul umbrelor, cu toate simțurile ascuțite, la pândă, acum, acum sună blestematul de telefon și aflu nenorocirea, acum, acum o să mă anunțe cu vocea aia inconfundabilă, care nu își găsește cuvintele, care tremură, care nu poate să înceapă cu bună seara și nici să termine cu noapte bună... de unde ai avut matale tăria să aștepți și cum de nu ai înnebunit, cum de nu ți-ai legat bărbatul în casă, să nu mai plece niciodată și să nu mai moară cum a fost să se întâmple în noaptea aia fără de noroc?!

Cristina o observase de mult și parcă îi citea gândurile, hai, scumpa mea, dacă știi și tu, de ce nu-mi spui și mie, spune-i lui tanti Adina și o să vezi și tu că nu le știe tanti chiar pe toate, mie ce mi-a pus deoparte soarta asta care ne rânduiește fiecare mișcare?

Traian Lalescu. Un nume peste ani

 

ediție îngrijită de Smaranda Ecaterina Lalescu
Traian Lalescu. Un nume peste ani
Curtea Veche Publishing, 2021
 
 

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți.

*****
Intro

Traian Lalescu (1882 - 1929) a fost un academician și matematician român, profesor universitar la București și la Timișoara.

A fost primul rector al Școlii Politehnice din Timișoara. Personalitate proeminentă a școlii matematice românești.

Are contribuții în multiple domenii ale matematicii pure și aplicate. Este unul din fondatorii teoriei ecuațiilor integrale. A lăsat numeroase studii în domeniile ecuațiilor funcționale, seriilor trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, algebrei, istoriei matematicii.

*

Lalescu - un nume intrat în mentalul colectiv al românilor. Chiar dacă nu își mai amintesc exact cu cine să îl asocieze, mulți "știu" că este vorba despre o personalitate, despre o familie importantă, despre o emblemă.

Meritul principal pentru această rezonanță în timp a unui nume în cultura unui popor îi revine matematicianului Traian Lalescu.

Prin tot ce a făcut, prin valorile morale pe care le-a cultivat, prin performanțele științifice la care a ajuns, prin implicarea pătimașă în viața socială și politică a vremurilor sale, Traian Lalescu a impus un stil de viață, a creat modele pentru cei tineri, a lăsat urme, a inițiat, a dăruit... a iubit. (Laura Grünberg, profesoară la Universitatea din București)

Fragmente

Prima lecție de literatură

Traian Tr. Lalescu

Eram patru, doi frați și două surori. Primul, băiat; pe urmă, două fete la rând, iar ultimul, Prâslea, eu (și am primit numele tatii, Traian). Cam zurbagii, cam certați cu tabla înmulțirii, dar, altfel (ziceau mătușile mai filotime), copii buni.
- Pe care dintre ei o să‑l faci matematician? l‑a întrebat odată pe tata, zâmbind (și ce frumos știa să zâmbească!), profesorul Țițeica.

Mă nimerisem și eu pe acolo, mă făceam că citesc dintr‑o carte de Petre Dulfu, dar trăgeam cu urechea.
- Eu numai le‑am dat viață! a răspuns atunci tata. Eu și biata Titina.

Mama mea, Ecaterina Lalescu, a murit, în vârstă de 26 de ani, în anul 1921, dintr‑o naștere; eu aveam, pe atunci, un an.
- Matematicieni rămân să se facă ei. Dacă au să aibă har.

Har n‑am prea avut. Se pare că tata și‑a dat seama din vreme. Prea bucuros n‑o fi fost, dar, în orice caz, nu‑și arăta supărarea. Și nu pot spune că a încercat "să ne vâre matematica pe gât". Dimpotrivă, cum și lui îi plăceau artele frumoase (avea o bibliotecă‑gigant, în care, alături de manualele de matematică, stăteau la loc de cinste și cărțile de literatură și de artă), se străduia să ne insufle și nouă dragostea pentru cuvântul scris, pentru poezia culorilor.

De altfel, pe când era elev la Liceul Internat din Iași (părinții lui se refugiaseră din Banat), se înscrisese la secția umanistică, nu la cea reală. Dar, când a ajuns în a VII‑a (povestește într‑un loc inginerul și matematicianul I. Ionescu‑Bizeț, unul dintre întemeietorii Gazetei Matematice), l‑a văzut, într‑o recreație, pe un coleg mai mare, dintr‑a VIII‑a (îl chema Ștefănescu, pare‑mi‑se), dezlegând niște probleme din Gazetă. L‑a întrebat atunci ce satisfacție simte în treaba asta, iar băiatul i‑a răspuns că este o întreprindere de‑a dreptul pasionantă și că, pe deasupra, numele celor ce trimit dezlegări exacte sunt tipărite în revistă. Tata avea pe atunci 16 ani și câteva luni; l‑a rugat pe Ștefănescu să‑i împrumute numărul, pe urmă a început să cumpere și el revista. După un timp, la redacție au pornit să sosească plicuri voluminoase, cuprinzând rezolvări și soluții (unele de‑a dreptul originale, neașteptate) la toate problemele apărute în Gazeta Matematică. Expeditor: Lalescu Traian - Liceul Internat din Iași. La început, redactorii au crezut că e vorba de un profesor deosebit de dotat și l‑au invitat, prin revistă, să se prezinte la redacție. Nu mică le‑a fost mirarea când, într‑o după‑amiază, a intrat pe ușă un elev în uniforma cu aspect cazon a Liceului Internat, ținând în mâna dreaptă chipiul cu pompon înalt și încercând cu greu să‑și ascundă emoția. Abia a putut să îngaime, cu vocea în schimbare și ușor graseiat:
- Mă numesc Lalescu Traian și am venit la dumneavoastră, că m‑ați chemat...

Oamenii și‑au dat seama că se află în fața unui caz de excepție și, după ce tata și‑a terminat liceul (dând două clase într‑un an), au intervenit să fie trimis cu o bursă, să‑și continue studiile matematice în străinătate.

Soarta matematicianului (și mai târziu a inginerului) Traian Lalescu fusese pecetluită. În cutele adânci ale sufletului păstra ceva din ușoara nostalgie a fostului elev "de la uman". Nu o dată, între două pregătiri de cursuri, tata scria poezii. Desena frumos, în peniță. Cânta la violoncel. Când eram mici, de o șchioapă, ne citea dintr‑un caiet cu scoarțe albastre fragmente dintr‑o "Istorie a Românilor, pentru copiii mei", scrisă de el. Tot pentru noi, a tradus din italiană Povestea lui Pinocchio de Collodi. Am păstrat multă vreme caietele lui, însă în timpul războiului, într‑un bombardament, au ars. Și desenele lui, și Revista Noastră, scrisă de mână.

Este o poveste întreagă cu revista asta. Într‑o dimineață, tata a intrat în odaia copiilor. Nu venise fără motiv, îl deranja zgomotul, nu putea să lucreze. Bunica nu mai reușea să ne stăpânească, ne aflam toți patru în plină ciorovăială din pricina câinelui nostru, fiecare pretinzând că pe el îl iubește Hector mai mult.
- Dar mai tăceți odată, dracilor! Altceva n‑aveți mai bun de făcut?
- N‑avem! am hotărât noi într‑un glas.
- Păi, ia să ne gândim, că poate găsim.

Ne‑am conformat pe loc, ne‑am gândit, dar n‑am găsit nimic. Tot tata, cu ideea.
- Ce‑ar fi să scoateți o revistă?
- De unde s‑o scoatem?

Ne‑am pus să căutăm prin sertare, pe sub paturi.
- Stați, nu așa! ne‑a oprit tata. Nu s‑o scoateți de undeva, ci s‑o scrieți voi...

Ideea ni s‑a părut grozavă: să scriem o revistă. Dar cum să‑i spunem? Mai întâi am venit eu cu o propunere:
- Să‑i spunem Dimineața Copiilor.

Cu precauție, ca să nu mă jignească, și cu multă răbdare, tata mi‑a explicat, pe îndelete, că ideea nu e bună, că mai e o revistă căreia îi zice tot așa (știam noi foarte bine, că doar eram abonați la ea; dar eu uitasem sau mă prefăcusem că am uitat), că ar fi neloial să le facem concurență lui Nenea Nae și șugubățului de Haplea, că trebuie să găsim noi un titlu nou. Până la urmă, ne‑am hotărât să‑i spunem Revista Noastră (se pare că nici titlul ăsta nu era cu totul original, dar, oricum, mai puțin cunoscut).

Am trecut apoi la stabilirea sumarului primului număr (de fapt, primul și singurul). L‑am convins pe tata să ne scrie cuvântul înainte, fratele meu, Nicușor, ca mai mare, era directorul revistei, având latitudinea să scrie despre ce vrea el și, pe deasupra, să se ocupe și de ilustrații (avea 10 la desen!), sora mea, Mariana, urma să facă un jurnal de călătorie (fusese de curând, împreună cu o mătușă, în vizită la niște rude din Mehadia) și cronica de modă (o invidiau colegele pentru rochițele pe care le lucra împreună cu aceeași mătușă), cealaltă, Florica, avea să vină cu niște versuri (scrisese, de curând, o poezie plină de sensibilitate, care începea cam așa: "Am un cățel / Foarte frumușel...") și cu o cronică gastronomică (ne servise, nu demult, niște gogoși preparate de mâna ei, dar nimeni nu le‑a putut mânca, nici măcar tata, pentru că Florica făcuse o mică greșeală la transcrierea rețetei; scria acolo: zahăr 200 de grame; sare, dar ea copiase: zahăr, 200 de grame sare, și așa a și pus). Iar mie îmi revenea dificila sarcină să scriu o povestire inspirată din viață (știa ce știa bietul tata când nu m‑a pus să fac o poezie). Cu un an în urmă, fratele meu se îmbolnăvise de erizipel (o boală foarte gravă pe atunci), iar eu trebuia să aștern pe hârtie acest episod de tristă amintire în cronica familiei. M‑am pregătit de îndată de treabă, mi‑am ascuțit bine creionul, m‑am tăiat la un deget, mi l‑a bandajat Mariana, am primit de la director zece coli de hârtie și am început să scriu cu sârg: "Vara trecută, fratele meu, Nicușor, s‑a îmbolnăvit de erizipel. Mie mi‑a părut f. rău și tata l‑a chemat la noi pe doctorul Manicatide." Era un pediatru foarte priceput, la care noi, copiii, țineam mult, socotindu‑l aproape unul de‑ai noștri, pentru că era tare scund.

Se spune, de obicei, că începutul e greu. La mine era, de astă dată, invers: începutul fusese ușor; mai greu a fost pe urmă, nu mai aveam nicio inspirație, mă împotmolisem de‑a binelea, scriam un cuvânt, ștergeam două, nu îmi mai ieșea nimic ca lumea. Tata și‑a dat seama că mă aflu la ananghie. Și, ca întotdeauna, mi‑a sărit în ajutor.
- Arată‑mi ce ai scris până acum! m‑a rugat dânsul.

I‑am arătat, plin de mândrie, începutul operei mele. Tata a citit, a zâmbit pe sub mustață, apoi și‑a compus o mină foarte serioasă. După observațiile de rigoare la adresa greșelilor de ortografie, a intrat mai adânc în temă. Ce e drept, cu destule menajamente.
- Da, nu e rău, dar nu e ce ți‑am cerut. Eu nu ți‑am spus să faci un reportaj...

Nu cunoșteam pe atunci prea bine cuvântul, dar îmi plăcea cum sună, și chiar, pentru o clipă, am fost mândru că scrisesem un reportaj. Tata însă a continuat:
- Eu te‑am rugat să scrii o povestire. Inspirată din viață, totuși povestire. Nu o simplă fotografiere a celor ce s‑au întâmplat.
- Dar n‑am fotografiat nimic! am protestat eu. Nici n‑am aparat.
- Ei, ia‑o și tu așa, la figurat.

Nici cu "figuratul" nu prea știam cum stau lucrurile, dar, mă rog, dacă spunea tata, așa trebuia să fie. Și l‑am ascultat mai departe, fără să‑l întrerup.
- Uite, să ne oprim la fraza cu doctorul. Tu i‑ai spus așa cum îl cheamă, Manicatide. Dar ce‑ar fi să‑i găsim un nume care nu e al lui, dar i se potrivește. Ia gândește‑te, cum am putea să‑i zicem.

M‑am gândit, dar n‑am găsit nimic. Tata m‑a luat, atunci, pe departe:
- Ia spune‑mi tu, cum e domnul Manicatide?
- E bun! am sărit eu cu răspunsul.
- Da, e foarte bun! a zâmbit tata. Dar cum mai e?
- E doctor!
- Și aici ai dreptate. Dar, ia mai gândește‑te, nu‑i așa că e cam micuț?
- Ba e mic de tot!
- Și cine mai sunt mici?
- Copiii! am jubilat eu.
- Da, copiii... Și piticii... Ce‑ar fi să‑i zici, în povestirea ta, doctorul Piticide?

Am început să bat din palme de bucurie... Ideea mi s‑a părut formidabilă:
- Doctorul Piticide, doctorul Piticide!

Au trecut de atunci mai bine de cincizeci de ani, dar îmi amintesc totul, ca și cum s‑ar fi întâmplat ieri. Aveam pe atunci șase ani și primeam prima lecție de literatură. De la tatăl meu, matematicianul Traian Lalescu.

Înghețată cu banane

Traian Tr. Lalescu

Dacă m‑ar pune cineva să scriu despre erizipelul lui Nicușor, aș avea acum multe de spus. Și nu atât despre fratele meu, cât mai ales despre tata.

Era, în vremea aceea, o boală destul de afurisită. Nici nu se pomenea pe atunci despre antibiotice, se foloseau niște metode destul de primitive, boala trebuia lăsată să‑și urmeze cursul. Iar fratele meu făcuse o formă dintre cele mai grave. Prima grijă a bunicii mele, care îl veghea, a fost să‑l izoleze de noi, ăștialalți, că puteam oricând să ne molipsim. Fusese așezat într‑o cameră separată, de care n‑aveam voie nici să ne apropiem, clanțele erau frecate, din oră în oră, cu o vată îmbibată în formol, mirosea în toată casa a spirt și medicamente.

Eram foarte aferați, plini de importanță, la tot locul te loveai de câte unul dintre noi, care voia să afle "cum îi mai merge lui Nicușor".

Nu‑i mergea bine deloc, mercurul o luase razna în tubul termometrului, se apropia cu pași repezi de 40 de grade. Tata parcă era altul, palid, cu cearcăne la ochi, nici el nu mai avea astâmpăr (în 1918, după armistițiu, pe când se întorcea la Iași, un unchi al meu, care participase la luptele de la Mărășești și la șarja de la Robănești, a făcut erizipel dintr‑o bubuliță, murind după câteva zile). Într‑o dimineață, bunica a venit speriată la tata:
- A început să aiureze!
- Și ce spune?
- Zice că vede lei, tigri, elefanți. Și mereu cere înghețată de banane.

Tatăl meu și‑a îmbrăcat iute haina, a luat pălăria din cuier și s‑a repezit spre ușă.
- Unde te duci, Traiane?
- Să caut înghețată. De banane!

Acul în carul cu fân! Unde să găsești banane, în toiul verii? Și, pe deasupra, să mai faci și înghețată din ele? Dar tata știa una și bună: "Nicușor e grav bolnav, vrea înghețată de banane. Și eu trebuie să‑i aduc!"

După ce a plecat ca din pușcă, noi, ăilalți trei, ne‑am adunat la sfat:
- Tu ai mâncat vreodată înghețată de banane?
- Nu, niciodată!
- Ce gust o fi având?
- De banane, prostule!
- Trebuie să fie bună!

Timpul trecea, bunica ne‑a chemat la masă, abia am gustat ceva în silă, gândindu‑ne mereu la înghețata de banane, iar tata nu se mai întorcea. A venit seara, târziu, și mai tras la față, dar zâmbind de mulțumire. Aducea cu el un termos plin cu înghețată de banane. Mult mai târziu, am aflat că colindase tot orașul, fusese la toate cofetăriile, după care a luat la rând băcăniile; în sfârșit, a găsit undeva niște esență de banane, s‑a întors la o cofetărie, a intrat în laborator, a pledat mult pe lângă cofetar și, până la urmă, l‑a convins să‑i facă mult dorita înghețată.

Când i‑au adus fratelui meu un pahar, abia a gustat un vârf de linguriță și a spus că‑i ajunge. Noi, frații, am dat iama în termos. Abia ne‑a convins tata să mai lăsăm puțină înghețată, că poate îi vine iar pofta lui Nicușor.

A doua zi, criza a cedat, fratele meu intra în convalescență. Tata s‑a așezat la masa de lucru, prima oară după câteva zile, și a început să scrie. Alerga condeiul pe hârtie, timpul trebuia ajuns din urmă.

Traian Lalescu, o singularitate în generația sa

Acad. Solomon Marcus

Născut în 1882, cu trei ani după Alexandru Myller, de la Iași, și cu câțiva ani înaintea lui Victor Vâlcovici și a lui Simion Stoilow, Lalescu este perceput ca o figură stingheră în această a treia generație de matematicieni români, ca urmare a discrepanței dintre durata scurtă a vieții sale și durata lungă a celorlalți trei. Vâlcovici și Stoilow mi‑au fost profesori, Myller a fost profesorul colegilor mei de generație de la Universitatea din Iași. Toți aceștia au format, după cel de Al Doilea Război Mondial, școli de cercetare, ai căror membri au devenit, între timp, la rândul lor, formatori de discipoli. În contrast cu aceștia, Lalescu rămâne undeva, departe în trecut. A ars cu o intensitate care nu s‑a mai regăsit la niciun alt matematician român (poate la Moisil), a fost singurul, înainte de Al Doilea Război Mondial, care a format un număr mare de discipoli, chiar dacă niciunul dintre ei nu s‑a ridicat la valoarea sa.

Un fapt interesant la cei din generația lui Lalescu îl reprezintă tipul de formație. Dacă Haret, Emmanuel, Țițeica și Pompeiu au fost toți de formație preponderent franceză, doctoratul lor fiind susținut la Universitatea Sorbona din Paris, Alexandru Myller, Vera Myller și Victor Vâlcovici sunt toți de formație germană, au doctorate la Universitatea din Göttingen, dominată de personalitatea lui David Hilbert și a școlii sale. Dar Lalescu, parcă pentru a face joncțiunea între predecesorii și contemporanii săi, reușește să adauge la strălucitul său doctorat de la Sorbona, sub conducerea lui Émile Picard, stagii la Göttingen și la Roma, unde se întâlnește cu școala Hilbert, respectiv cu Vito Volterra. Interesul lui Lalescu pentru teoria ecuațiilor integrale este tocmai rezultatul articulării contribuțiilor lui Volterra, Hilbert și ale altora, ale căror idei conduc, în acea perioadă, la nașterea Analizei funcționale și la dezvoltarea teoriei ecuațiilor integrale. Lalescu sesizează din primul moment ideile care se nasc sub ochii săi și reușește să le îmbogățească prin rezultate care sunt imediat incluse de Vito Volterra într‑o carte de sinteză. Émile Picard îi prefațează lui Lalescu monografia sa asupra ecuațiilor integrale, publicată la Paris, iar un Edouard Goursat îl citează elogios.

De la Universitate la Școală și de la cercetare la învățământ

Acad. Solomon Marcus

Asemenea predecesorilor săi, la Lalescu a funcționat un sentiment profund al răspunderii față de popor și față de țară. Exemplul lui Haret îl ghida în toate acțiunile sale. Succesele științifice repurtate la Paris, la Göttingen și la Roma nu l‑au umplut de orgoliu, ci i‑au păstrat aceeași modestie care l‑a caracterizat de‑a lungul întregii sale vieți. Acceptă diferite poziții în învățământul școlar, începând cu una la un gimnaziu din Giurgiu. Devine unul dintre cei mai activi colaboratori ai Gazetei Matematice, iar cartea sa, La géometrie du triangle (publicată postum la Paris), a rămas una de referință pentru generațiile care i‑au urmat. Pentru Lalescu, matematica elementară pentru elevi era la fel de importantă precum cea superioară, care se năștea sub ochii lui, cu condiția ca ea să fie frumoasă, să se ridice la cotele de exigență ale spiritualității umane.

Față de predecesorii săi, Lalescu prezintă o interesantă trăsătură distinctivă. La sfârșitul secolului al XIX‑lea, matematica era, de multe ori, confundată cu ingineria, iar la conducerea Gazetei Matematice se aflau și ingineri de ispravă, ca Ion Ionescu. Lalescu a dat examenul de admitere la ceea ce se numea atunci Școala de Poduri și Șosele, trecând cu strălucire acest examen. Numai că, pe parcurs, și‑a dat seama că nu ingineria, ci matematica îl pasiona, renunțând astfel la studiile de inginerie în favoarea matematicii. Dar, printr‑o ironie a vieții, pe măsură ce cultura sa matematică se îmbogățea, Lalescu devenea tot mai interesat de aplicațiile ei inginerești și nu este de mirare că, la Paris, obține nu numai doctoratul în matematică, ci și diploma de inginer electrician. Ingineria pe care o respinsese ca student l‑a atras ulterior ca profesor, fapt care explică opțiunea sa de a preda la Politehnica din Timișoara (care a luat naștere din inițiativa lui și al cărei prim rector a fost), precum și la Politehnica din București. Făcea naveta, în lungi călătorii cu trenul, între Timișoara și București și, abia descins în Gara de Nord, se ducea să predea în clădirea din strada Polizu (lângă gară) a Politehnicii bucureștene. Cu un asemenea stil de viață, sănătatea sa devenea tot mai șubredă. Dar, într‑un fel, acțiunea sa didactică la Politehnică se afla într‑un anumit decalaj față de natura matematicii pe care el o iubea. Înclinăm să credem că nevoia de Lalescu ar fi fost mult mai mare la Universitate.

Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie

 

Un proiect literar The New York Times Magazine
Proiectul Decameronul: 29 de povestiri noi din pandemie
Editura Pandora M, 2022
Traduceri de Ona Frantz, Marin Malaicu-Hondrari, Cerasela Barbone, Daniel Nicolescu, Simina Popa, Gheorghe Miletineanu, Alexandra Turcu
 

Citiți prefața acestei cărți.

*****
Intro

Un proiect literar The New York Times Magazine, 29 de povestiri originale semnate de nume importante ale literaturii universale de astăzi, un omagiu de importanță istorică, adus unui timp și spațiu cum nu am mai trăit vreodată.

Lista autorilor incluși în volum: Margaret Atwood, Mona Awad, Matthew Baker, Mia Couto, Edwidge Danticat, Esi Edugyan, Julián Fuks, Rivka Galchen, Paolo Giordano, Sophy Hollington, Uzodinma Iweala, Etgar Keret, Rachel Kushner, Laila Lalami, Victor LaValle, Yiyun Li, Dinaw Mengestu, David Mitchell, Liz Moore, Dina Nayeri, Téa Obreht, Andrew O'Hagan, Tommy Orange, Karen Russell, Kamila Shamsie, Leïla Slimani, Rivers Solomon, Colm Tóibín, John Wray, Charles Yu, Alejandro Zambra.

*

În 1353, Giovanni Boccaccio a scris Decameronul: o sută de povestiri spuse de un grup de tineri și tinere care-și omorau timpul într-o vilă din afara Florenței, așteptând să treacă înspăimântătoarea Moarte Neagră, o molimă ce a ucis mai bine de 25 de milioane de oameni. Unele povestiri sunt caraghioase, unele, obscene, iar altele se aseamănă cu niște fabule.

În martie 2020, editorii The New York Times Magazine au inițiat Proiectul Decameronul cu scopul limpede și bine delimitat temporal de a alcătui o antologie de povestiri scrise în perioada în care pandemia prin care trecem a devastat pentru prima dată lumea. Cum ne-ar putea ajuta prozele originale ale unora dintre cei mai buni scriitori de azi să păstrăm în amintire și să înțelegem inimaginabilul? Și ce am putea să învățăm din felul în care criza aceasta va afecta arta literaturii?

Fragment

Povești de la râul Los Angeles

de Colm Tóibín

Pe timpul carantinei, am ținut un jurnal. Am început prin a nota data propriei mele deconectări - 11 martie 2020 - și locul, Highland Park, Los Angeles. În ziua întâi, am copiat o inscripție de pe o autorulotă pe care o văzusem în dimineața aceea: "Zâmbește. Ești filmat".

După acea primă însemnare, nu mi-a mai venit nimic în minte. Nu s-a mai întâmplat mare lucru.

Aș vrea să pot spune că m-am trezit în fiecare dimineață și-am scris câte un capitol nou, dar de fapt am lenevit în pat. Mai târziu, pe măsură ce se scurgea ziua, îmi făceam de lucru deplângând gusturile muzicale ale iubitului meu, care sunau și mai crâncen în noile boxe cumpărate de H., din care răsuna cât se poate de clar ceea ce odinioară abia se distingea.

Omenirea se împarte în cei care s-au apucat să asculte Bach și Beethoven înainte de treizeci de ani și cei care nu s-au apucat. H. nu s-a apucat; în schimb, avea o colecție uriașă de viniluri, în care cu greu se găsea vreun disc cu muzică clasică și mai nimic pe gustul meu.

Și-apoi, H. și cu mine n-am citit deloc aceleași cărți. Limba lui maternă era franceza, iar gândirea lui, speculativă. Prin urmare, el își făcea de lucru cu Jacques și cu Gilles într-o cameră, pe când eu citeam Jane și Emily în alta.

El citea Harry Dodge; eu citeam David Lodge.


Într-un orășel din Vestul mijlociu locuia un scriitor. Îi devorasem cele două cărți și-mi plăcea cum se expune emoțional în ficțiunea lui. Chiar dacă nu-l întâlnisem niciodată, îi doream din tot sufletul să fie fericit. M-am bucurat enorm să aflu de pe internet că are un iubit și să citesc câteva postări despre viața conjugală fericită pe care o trăia. H. îl întâlnise în carne și oase și era la fel de bucuros că scriitorul se așezase la casa lui, cu persoana iubită.

În scurt timp, am început să căutăm postările scriitorului. Iubitul l-a așteptat cu flori când s-a întors acasă. Ne-am uitat la o fotografie cu florile.

Și romancierul a făcut fursecuri, sau cel puțin așa scria în postarea lui, și în fiecare seară se uita cu iubitul lui la filme care erau o adevărată revelație pentru amândoi.


Fiecare dintre noi are oameni-umbre, locuri-umbre, episoade-umbre. Câteodată ocupă mai mult loc decât paloarea întâmplărilor reale.

Paloarea aceea îmi dă fiori, dar umbrele mă pun pe gânduri.

Tare mi-a plăcut să mă gândesc la romancierul-umbră și la iubitul lui.

Și am încercat să-mi imaginez un scenariu al extazului conjugal, în care împărțim spațiul, muzica, romanele și filmele și postăm online despre iubirea noastră.

Dar, orice-aș visa eu, în realitate n-am putea să cădem de-acord asupra filmului pe care să-l vedem diseară. În Săptămâna Unu, după ce ne-am hotărât să ne uităm la filme a căror acțiune se petrece în Los Angeles, am inclus pe listă Mulholland Drive și Body Double, primul prea lent pentru mine, iar al doilea înfricoșător într-un stil prea retoric. Nu doar că lui H. îi plăceau la nebunie ambele filme, dar, pentru că se pricepea la cinematografie, își dorea să și discute despre felul cum se pot contopi imagini din filme diferite, despre câte referiri ascunse și gesturi secrete conține un film.

Eu nu mersesem niciodată la cinema decât ca să mă distrez. Ora de dinainte de culcare devenea tensionată când H. mă urmărea prin toată casa cu informații despre ce însemnau de fapt filmele alea.

Atunci l-am iubit cel mai mult: era atât de serios și de surescitat de film, de ideile și de imaginile generate pe ecran, atât de dornic să păstreze conversația la un nivel profund!

Dar în serile dificile nu eram în stare să mă stăpânesc. Tot ce puteam să-i spun era: "Filmul ăsta e o porcărie! Îmi insultă inteligența!" - ca răspuns la citatele sale detaliate și pertinente din Godard, Godot și Guy Debord.


Am trecut în revistă numele marilor cupluri gay din istorie - Benjamin Britten și Peter Pears, Gertrude Stein și Alice B. Toklas, Christopher Isherwood și Don Bachardy. Cum de găteau mereu împreună, sau se desenau reciproc, sau unul compunea cântece pe care să le cânte celălalt?

Cum de numai noi eram așa cum eram?

Poate-ar fi fost un moment bun pentru mine și H. să ne purtăm ca niște oameni mari măcar o dată-n viață și să începem, într-un târziu și cu bucurie, să citim, fiecare, cărțile preferate ale celuilalt.

În realitate, noi citeam mai mult ca oricând propriile preferințe. Când venea vorba de cultură, eram ca-n poezioară: el era Jack Sprat, care nu bea pe-nserat, / eu eram a lui soție, care bea doar la chindie.


Ce-mi place mie cel mai mult e când un om pe care eu îl iau în serios e luat în râs de altcineva, sau când ceva ce mie mi se pare ridicol e luat în serios de toți ceilalți.

Când a început izolarea în masă, mi-am spus că Râul Los Angeles și toți afluenții lui sunt de tot hazul. La scurt timp aveam să aflu cum stau lucrurile cu adevărat. Iar când perioada de distanțare socială ajunsese pe la jumătate, am sperat că n-am să mai aud niciodată nici măcar o notă, dacă "notă" e cuvântul potrivit, din cântecul care se cheamă Little Raver, al lui Superpitcher, pe care H. îl adoră și-l dă foarte tare.

Eu nu știu să șofez și nici să gătesc. Nu mă pricep să dansez. Nu-s în stare să scanez o pagină sau să trimit o poză pe e-mail. N-am pus mâna niciodată de bunăvoie pe aspirator, nici nu m-am apucat în cunoștință de cauză să fac patul.

E greu să justifici toate astea față de cineva în casa căruia locuiești. Am lăsat să se înțeleagă că toate rateurile mi se trag dintr-o copilărie mutilată, dar, pentru că n-am avut succes cu justificarea asta, am sugerat, fără să am vreo dovadă, că neorânduiala le e proprie gânditorilor profunzi, oamenilor dornici să schimbe lumea. Marx era dezordonat; Henry James era un puturos; nu există nicio dovadă că James Joyce a strâns vreodată după el; Rosa Luxemburg era teribil de neglijentă, ca să nu mai vorbim de Troțki.

Am încercat sincer să mă port cum trebuie. Spre exemplu, în fiecare zi goleam mașina de spălat vase. Și de câteva ori pe zi făceam cafea pentru H.

Într-o zi însă, când H. a spus că e momentul să dăm cu aspiratorul prin casă, i-am răspuns că ar fi mai bine ca treaba asta să aștepte până plec eu undeva să țin vreo prelegere sau vreun curs.
- Citește ziarele, a zis H. Plecatul undeva ține de trecut.

Pe moment, a sunat ca o acuzație, iar apoi, în timp ce H. se uita la mine cu o indignare de cocoș galic, a ajuns să sune a amenințare.

La scurt timp după aceea, aspiratorul duduia prin casă.


Tare îmi plăceau zilele în care niciunul dintre noi n-avea nimic de făcut, când în față ni se așterneau atâtea alte zile identice și eram ca un cuplu de bătrânei care s-au îmblânzit cu vârsta, au devenit înțelepți și pot să-și termine unul altuia paragrafele. Singura noastră problemă era că nu prea existau lucruri asupra cărora să ne putem pune de acord.

Eram fericiți în izolare, fericiți cum nu mai fuseserăm de mult. Dar îmi doream ca fericirea noastră să aibă și acea dezinvoltură și mulțumire pe care le exhiba fericirea romancierului și-a iubitului său, precum și-a altor cupluri de gay.

Mi-am găsit în grădină un loc în care să stau și să citesc. De multe ori, preferam să rămân afară când dinăuntru răcnea muzica. Muzică house, i s-ar putea spune; dar și asurzitoare.

Într-o zi, când am intrat, l-am găsit pe H. săltând acul de pe o placă de vinil. Mi-a spus că face asta pentru că nu vrea să mă calce pe nervi cu muzica lui. Copleșit de regret, am încercat să mă prefac că, de fapt, muzica nu mă enervează câtuși de puțin.
- Mai bine lasă acul la loc, i-am zis.

Preț de o secundă, apoi două, muzica mi s-a părut incitantă. Adolescentul din mine s-a trezit pentru scurt timp. Era o piesă de Kraftwerk. M-am oprit și am ascultat. Am zâmbit aprobator spre H. Aproape că-mi plăcea, dar apoi am făcut greșeala de-a încerca să dansez pe ritmul ei.

Singurul lucru pe care îl știu despre dans provine din filmul Saturday Night Fever, pe care am fost forțat să-l văd în 1978, când aveam în grijă un grup de studenți spanioli veniți la Dublin. Am detestat filmul, iar aversiunea față de el mi-a sporit când un coleg, criptosemiotician, s-a apucat să-mi explice mecanismele lui interne, vorbindu-mi rar și pe-nțeles.

Dar tot ce știam despre dans din filmul acela știam. De-a lungul anilor, mai umblasem și eu prin discoteci, e adevărat, dar fusesem interesat mai degrabă de camere dosnice, de ocheade furișate și de un contact direct și nerestricționat cu alcoolul decât de rafinamentele dansului.

Cu toate astea, am încercat, sub privirea lui H. Mi-am mișcat picioarele pe ritmul muzicii și mi-am unduit brațele.

H. a încercat să nu se înfioare.

M-am furișat de-acolo pe tăcute, ca o făptură împovărată de vinovăție. Mă simțeam ca domnul Jones din piesa lui Bob Dylan: "Something is happening here but you don't know what it is, do you, Mr. Jones?" (Se-ntâmplă ceva, dar nu știi ce anume, nu-i așa, domnule Jones? - n.tr.)

Înțelegeam că nu ridiculizez eu Kraftwerk, cum făcusem până atunci, ci mai degrabă Kraftwerk mă ridiculiza pe mine.
"Nu ești destul de cool ca să ne-asculți pe noi", șoptea Kraftwerk.

Afară, în grădină, într-un hamac atârnat de rodiu, m-am adâncit în lectura lui Henry James.


Ne-am comandat bicicletele online. Visam să parcurgem vâjâind străzile din suburbie, prin dreptul caselor fără etaj înfricoșate, cu oameni pitiți înăuntru, care zapează prin lista de posturi TV, sperând la izbăvire în timp ce se spală pe mâini cu zel evlavios.

Mi-i închipuiam zărindu-ne pe geam cum coborâm panta cu picioarele ridicate de pe pedale, ca imaginea de pe coperta vreunui vinil uitat.

Cele două biciclete au ajuns cu câteva zile mai devreme decât le așteptam. Singura problemă era că trebuiau asamblate.

Pe când H. s-a pus pe studiat manualul, eu am încercat să scap pe șest. Când s-a apucat de gigantica lucrare și mi-a spus cât se poate de clar că are nevoie de mine în preajmă, am tot repetat că am niște e-mailuri de trimis urgent. Dar fără folos. A insistat să stau acolo și să mi se citească preocuparea pe față, în vreme ce el, întins pe jos, asuda și înjura, cerându-i Domnului din Ceruri să-i spună de ce-i expediaseră producătorii buloanele și piulițele greșite și-un număr insuficient de șuruburi.

Mi l-am imaginat pe romancierul de pe internet, cel fericit, împărțind corvoada asta cu iubitul lui, un tandem armonios care găsește șuruburile potrivite și care își dă seama, cum și eu îmi dădeam seama, însă nu și H., că vergelele metalice subțiri despre care H. spunea că fuseseră incluse din greșeală aveau, de fapt, rolul de-a stabiliza roțile din față. M-am gândit la Benjamin Britten, la Gertrude Stein, la Christopher Isherwood și la partenerii lor. Ei ar fi știut cum să pară implicați.

Din moment ce H. era așa furios, nu doar pe biciclete în sine, ci și pe fabrica din care ieșiseră, dar și pe mine, care fusesem cu ideea, am hotărât că-i mai bine să invoc o variantă a personalității mele pe care o folosisem ultima dată când eram la școală și nu înțelegeam de ce x este egal cu y.

Mi-am luat un aer tâmp, dar în același timp trist și umil, vag placid, dar profund preocupat.

În scurt timp, după multe cazne și oftaturi, bicicletele au devenit funcționale și, cu căștile pe cap și măștile pe față, am pornit la drum, zburând în jos pe panta dealului, cuprinși de veselie și încântare, sub imperiul unei lipse de control controlate, ca doi inși din reclama la un săpun de fițe.

De ani de zile nu mă mai urcasem pe bicicletă. Se întâmpla ceva cu spiritul meu încordat ca un arc pe măsură ce lăsam vehiculul să alunece pe Adelante către minunat botezata Stradă Ușoară, apoi către York și mai departe către Marmion Way, apoi parcul Arroyo Seco. Unde nu erau pante, aveam teren neted. Nu era trafic, iar pe trotuare treceau doar câțiva pietoni, cu măști pe față și cu un aer confuz.

Nu știam că prin parc curge un afluent al Râului Los Angeles și că pe unul dintre malurile lui se desfășoară o pistă de ciclism. Îți venea greu să folosești cuvinte uzuale ca să descrii acest așa-zis râu. Se numește Arroyo Seco, ceea ce înseamnă "curs secat", și chiar e secat, sau cel puțin are o albie destul de uscată, și nici n-are propriu-zis maluri, din moment ce nu-i un râu veritabil.

Când îl vor termina, orașul Los Angeles o să fie minunat.

Deși plouase de curând, în canalul ăsta de scurgere îngrădit care își aștepta curând unirea cu râul purtător de nume măreț tot nu apăruse apă. Râul Los Angeles și micul lui afluent sufereau - întotdeauna fusesem de părerea asta - și strigau cerând îndurare.

Dar acum, îmboldindu-mi bicicleta pe alee, am simțit că descoperisem un element citadin care-mi fusese ascuns până atunci. Nicio mașină nu putea ajunge aici. Nicio imagine din acest spectacol straniu și trist nu va fi trimisă vreodată în lume. Nu va exista niciun: "Veniți la L.A.! Vă puteți plimba cu bicicleta pe malul unui râu!". Nimeni sănătos la cap n-ar veni aici.

Dar aproape că era frumos. N-ar fi trebuit să râd de Râul Los Angeles.

Pe când eu nutream asemenea gânduri profunde și eliberatoare, H. dădea tot mai repede din pedale. Uitându-mă înapoi, i-am văzut pe romancier și pe partenerul lui, cei fericiți, cei de pe internet, sub forma unor fantome, în urma cărora veneau toate cuplurile de homosexuali fericite din istorie, dând la pedale cum putea fiecare. Am schimbat vitezele și am mărit distanța dintre mine și ei, avântându-mă după H., încercând din răsputeri să-l prind din urmă.

Frontiera. Călătorie spre marginea Europei

 

Kapka Kassabova
Frontiera. Călătorie spre marginea Europei
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Ona Frantz
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

 ***
Intro

Kapka Kassabova s-a născut în 1973, la Sofia, în Bulgaria. În timpul adolescenței a părăsit țara împreună cu familia sa și s-a stabilit în Noua Zeelandă, unde a trăit timp de doisprezece ani. În această perioadă a studiat literatura franceză, rusă și engleză și creative writing la universitățile din Otago și Victoria. Acolo a publicat primele volume de poezie și de proză. S-a mutat în Scoția în 2005. Este autoarea a trei volume de poezie, a unui roman, a două volume de memorii și a două cărți de călătorie. To the Lake (2020) este cea mai recentă carte a sa.

Kapka Kassabova este considerată astăzi una dintre cele mai cunoscute scriitoare din spațiul european, iar Frontiera, cea mai cunoscută carte a ei: "Kassabova unește vocile celor ce s-au luptat de-a lungul secolelor să traverseze granițe. Într-o lume din ce în ce mai divizată, din ce în ce mai amenințată de ziduri mexicane, de noi pașapoarte restrictive și de teama de necunoscut, avem mare nevoie de asemenea cărți", așa cum apreciat criticii de la The Financial Times.

*
În acest excepțional reportaj literar, Kapka Kassabova se întoarce în Bulgaria, de unde a emigrat cu 25 de ani în urmă, pentru a explora zona de frontieră pe care fosta ei țară o împarte cu Turcia și Grecia. În copilăria autoarei, despre acea zonă de graniță se spunea că ar fi mai ușor de trecut decât Zidul Berlinului, așa că locul mișuna de soldați și spioni. Kassabova descoperă un teritoriu modelat de diferite forțe ale istoriei: imperialismul sovietic, Imperiul Otoman și, mai înainte, miturile și legendele imemoriale. Frontiera redă călătoria autoarei în regiune, în timpul căreia aceasta intervievează diverse personaje pitorești, de la contrabandiști, vânători de comori și grăniceri la țărani ce venerează puterea focului. Atât istorie, cât și literatură, cartea ei aduce la lumină un teritoriu misterios și forfotind de forțe obscure, unde modernitatea pare a se fi sfiit să pătrundă.

"O carte minunată, despre un tărâm plin de magie." (The Guardian)

"O carte de călătorie excepțională, la fel de bună ca orice a scris Patrick Leigh Fermor." (The Sunday Times)

"Una dintre cărțile ce ridică literatura de călătorie la rang de artă." (The Herald)

"Kassabova este, mai presus de orice, senzațional de bună la a întâlni oameni extraordinari, iar asta este fără îndoială calitatea numărul unu a autorului de cărți de călătorie." (The Sunday Times)
 
  

Fragment

O fată rătăcind printre traduceri

De pe acoperișul măturat de vânt al Hotelului Hilly din Edirne, urmăream în fiecare zi cum înaintează un cioban cu turma lui de pe un deal pe altul, peste șoseaua care duce de la Istanbul către punctele de control de la trecerea în Bulgaria și în Grecia. Aici am cunoscut un cuplu, Ayșe și Ahmed. Erau prieteni de-ai lui Venți.

Când și-au făcut apariția pe terasa de pe acoperiș, unde aveam întâlnire la cină, s-a lăsat o dublă tăcere peste restaurantul pustiu. De fapt, nu era pustiu - eram eu la o masă acoperită cu pânză albă, iar la altă masă, un pensionar olandez cu aer confuz, îmbrăcat în haine de in deschise la culoare, care părea desprins dintr-un roman de Graham Greene și rătăcea înspre Est.

Ai fi jurat că cei doi sunt o stea de cinema și bodyguardul ei. În pantofi cu toc și pantaloni strâmți, Ayșe era înaltă și avea un aer distrat. Pe sub șuvițele bretonului, se vedea că are ochii fardați - verzi și depărtați -, dar niciun fel de machiaj pe restul feței, pe pomeții înalți; era genul de față care te atrage s-o privești îndelung, ca și cum te-ai uita într-un iaz liniștit care-ți alină orice durere. Ahmed, care stătea bine înfipt pe călcâie, era lat în umeri și masiv, iar la față nu părea bătrân, cât îmbătrânit, deși n-avea nici patruzeci de ani; era un chip care își pierduse tinerețea. S-au așezat, și-au aprins niște țigări subțiri și au comandat o sticlă de rachiu turcesc, din cel care e parfumat cu anason și se albește când picuri apă în el.
- Aduceți-ne ce-aveți mai bun, a spus Ahmed cu un aer imperial, în limba turcă, spre chelnerii care roiau pe lângă noi.

Cu mine vorbea într-o bulgărească nițel stângace, limba copilăriei sale întrerupte, petrecute în ținutul culturilor de tutun de la vest de Svilengrad.

De la vârsta de cinci ani culesese tutun, împreună cu restul familiei sale.
- Se culege înainte de răsărit, câteodată noaptea, că roua din zori face frunzele să se lipească între ele. Mereu aveam tăieturi pe degete. Opt copii și-o singură pereche de pantofi. Știi ce înseamnă să fii sărac lipit?

S-a aplecat peste masă, iar eu m-am tras în spate, luată prin surprindere de ardoarea lui, însă Ayșe îl privea cu bunăvoință.

La fel ca Emel, Ayșe și Ahmed erau turci, dar patria le era Bulgaria. Povestea lor e o părticică din povestea mai amplă a musulmanilor din Bulgaria, istoria nenumăratelor moduri în care eșuează naționalismul. Ea continuă să fie la fel de puțin cunoscută precum povestea tutunului oriental.

Prin anii 1960, Bulgaria era numărul unu în lume la exportul de tutun. Soiul indigen, aromat, era cunoscut drept tutun oriental, iar cultivatorii săi tradiționali erau musulmani, la fel cum de viticultură se ocupau creștinii. În 1989, când turcii bulgari au fost forțați să părăsească țara, industria locală a tutunului, care (împreună cu pomicultura și legumicultura) fusese o forță motrice a economiei timp de peste un secol, s-a prăbușit peste noapte. Nu mai era nimeni să strângă recolta.
- Dar eu încă-ți mai duc dorul. Chiar dacă în Bulgaria mi se spune turc, iar în Turcia mi se spune bulgar. Eu ce sunt, ia zi-mi!

Ahmed a izbit cu pumnul în masă și m-a fixat cu privirea. Într-o clipă era blândețea întruchipată, în următoarea devenea agresiv, dar ceva persista neîntrerupt în ochii săi încercănați - melancolia, chiar și atunci când îmi povestea ce popular este el printre femei, lucru pe care îl făcea adesea, de față cu soția lui. Chelnerii ne-au adus un platou cu fructe de mare, sosuri și salate, însoțit de un coș uriaș cu pâine. Ayșe și Ahmed beau fără oprire, de parcă ar fi căutat să se anestezieze. În timp ce el vorbea fără oprire, folosind cuvinte turcești când nu-și amintea limba copilăriei sale, ea ciugulea din salată.
- În vara aia a lui 1989, a continuat Ahmed, a venit miliția și-a zis "Aveți trei zile să plecați". Tata repeta întruna "S-au dus banii, s-a dus casa".

Banii au rămas în bănci de stat, iar casa s-a vândut pe un mizilic. După ani și ani, familia lui Ahmed s-a întors și și-a răscumpărat locuința - la preț dublu. Dar a meritat, a spus Ahmed, fiindcă acolo sunt amintirile noastre. Totul s-a păstrat acolo, într-un fel sau altul.

Vârstnicii familiei s-au întors în cele din urmă în satele lor bulgărești; povara de-a se reinventa într-o țară străină - Turcia - fusese prea grea pentru ei. Consecința a fost o stare de fapt ajunsă regulă în zona acestei granițe, unde atât de puține lucruri erau normale: fragmentarea familiilor.
- Am încărcat totul în Ladă și într-un camion.

Familia numeroasă a lui Ahmed s-a alăturat șirului de mașini, camioane, pedeștri și căruțe încărcate cu boccele, care se îndreptau către sud. Căruțele erau trase de oameni, ca ricșele din Calcutta, pentru că statul nu le-a permis să-și ia cu ei caii, vitele, nici măcar animalele de companie - totul le fusese confiscat. Plângeau oamenii după vaci, câini, pisici, capre și unii după alții. Câțiva și-au împușcate animalele de companie. Alții s-au împușcat pe ei. Toate acestea se petreceau cu doar câteva luni înainte ca Zidul Berlinului să cadă și Războiul Rece să-și găsească brusc sfârșitul.

E tentant să faci o paralelă între expulzarea turcilor bulgari și iadul pe care urmau să-l dezlănțuie la doi pași, asupra Bosniei, sârbii naționaliști, pentru că ambele crime și-au căutat justificarea într-un anacronism prostesc, invocând fantoma "jugului turcesc". Dar sunt diferențe fundamentale. Războiul iugoslav a fost alimentat de un virus naționalist sârbo-croat, trezit din starea de latență în care se aflase decenii la rând, așteptând să străpungă învelișul subțire al federației, și în esență a fost un act de agresiune teritorială extinsă, pe când purificarea etnică din Bulgaria a reprezentat ultima crimă imbecilă a totalitarismului ajuns la apus.
- Îl aveam pe unul la noi în oraș, a spus Ahmed. Nu era turc, nu era supus niciunei presiuni, dar tot s-a spânzurat. Din scârbă față de ce se petrecea cu vecinii lui. Adică cu noi, ca noi eram vecinii.

Dar ce se petrecea?

Bulgaria are cea mai numeroasă populație de musulmani nativi din Uniunea Europeană. Nu imigranți recenți, precum turcii din Germania, ci turci indigeni, care locuiesc aici de generații, moștenirea populațională a cinci secole otomane de amestecuri etnice. Deși mulți turci părăsiseră deja Bulgaria în valuri succesive de relocare voluntară sau involuntară ca urmare a retragerii otomanilor din Balcani, la vremea când s-a instalat Cortina de Fier etnicii turci încă mai reprezentau 8 procente din populație. Prin anii '80, din cauza ratei scăzute a natalității din rândul bulgarilor și-a celei ușor crescute din rândul etnicilor turci (care erau mai puțin urbanizați), cele 8 procente ajunseseră mai aproape de 10. Ce-ar fi dacă, peste alți douăzeci de ani, "ei" ar ajunge să ne depășească numeric pe "noi", susținea Statul?

La problema fabricată de biroul politic al partidului a apărut spontan o soluție: turcii să primească nume noi, să fie creștinați, iar moscheile să fie interzise (deși toată religia era, la drept vorbind, deja interzisă). Să fie asimilați "ei" înainte să ne asimileze pe "noi". În orice caz, nu ne-au islamizat și ei pe noi cândva? În 1986, a început o campanie de schimbare a numelor, însoțită de o propaganda remarcabilă. Limbajul folosit de stat împotriva propriilor săi cetățeni părea extras din proza lui Orwell, dacă Orwell n-ar fi fost interzis de stat, și, în orice caz, aparatcicul nu era genul pasionat de citit. Spre exemplu, procesul de schimbare forțată a numelor turcești și arăbești în nume slave, profanarea mormintelor musulmane, bătăile și violurile administrate de organele Securității de Stat, ba chiar schimbarea numelor celor morți- toate astea constituiau ceva ce se chema "Procedura Renașterii". Era o aluzie cinică la mișcarea de eliberare a Bulgariei de sub otomani, din secolul al XIX-lea. Acum era momentul ca turcii bulgari să renască întru amintirea "adevăratei" lor origini. Mai târziu vom vedea cum li s-a aplicat acest experiment pomacilor din Rodopi. Spre deosebire de turci, pomacii n-au avut unde să plece.

Adevărul este că turcii din Bulgaria doar lăsau impresia că ar avea unde să plece. Turcia avea și-așa destule probleme și, în realitate, nu și-i putea permite, deși a făcut mare caz din faptul că le-a dat pașapoarte refugiaților turci. Din vara aceea a rămas printre altele o fotografie în care o mulțime imensă de bărbați și femei epuizați, abia sosiți, își țin ridicate la cameră noile pașapoarte turcești, așa cum li s-a spus să facă, însă pe fețele lor se citește furia, se văd lacrimile, suferința, deruta. Tragedia lor a devenit o ocazie publicitară pentru statele care se confruntau în marele meci al Războiului Rece, în care toată lumea a pierdut. Numai că unii au pierdut mai mult decât alții.

Campania urii împotriva etnicilor turci a semănat puțin cu implicarea juntei argentiniene în Războiul Malvinelor, o idee inutilă și toxică, o modalitate prin care un stat polițienesc aflat în declin putea să distragă atenția populației de la adevăratele chestiuni ale zilei: economia prăbușită, magazinele goale, încălcarea curentă a drepturilor omului, problemele de mediu, ca și vânturile schimbării, tot mai puternice, numite Glasnost și Perestroika. O minoritate e întotdeauna o pradă ușoară.

Peste noapte, Ahmed a devenit Assen. Ayșe a devenit Assia.

Printre etnicii turci s-a manifestat o mișcare de rezistență care a avut ca rezultat câteva acte de terorism rămase în istorie drept "evenimentele din mai", deși numele adevăratului terorist n-a fost făcut cunoscut niciodată. Acela era Statul. Mai devreme am omis să relatez o poveste care îl are ca protagonist pe grănicerul cel vârstnic, cel care își căuta ispășirea la Sfânta Marina. În 1989, a căzut în sarcina subunității din care făcea parte să lichideze (după cum s-a exprimat el) un tată și pe cei doi fii ai săi, etnici turci care voiau să treacă granița înainte ca ea să fie oficial deschisă de stat. Li s-a spus despre ei că aveau grenade prinse la centuri. Soldații i-au încercuit într-un luminiș de lângă ghereta unde îi cunoscusem pe grănicerul bătrân și pe cel tânăr.
- I-am văzut o secundă înainte să-i doborâm cu automatele, mi-a povestit grănicerul cel vârstnic. Trei bărbați voinici. Cu atât mai rău pentru noi când a trebuit să-i cărăm de-acolo, dintre copaci. S-a dovedit că n-aveau nicio grenadă. M-am tot gândit la mama.

Și eu mă tot gândesc la mama.

Cu o ultimă sclipire de geniu, statul a declarat că granița cu Turcia se deschide pentru cei care nu agreează Procedura Renașterii și preferă să plece într-o Vacanță Mare. La momentul acela, drumul spre Turcia părea să fi rămas ultima opțiune viabilă pentru sute de mii de oameni derutați, chiar dacă era una deznădăjduită.

Ahmed avea treisprezece ani.
- Era mașină lângă mașină pe șoseaua aia. Și toată lumea plângea și fuma. Unde ne ducem? La dracu-n praznic, acolo ne ducem. Cică plecați în Turcia, că sunteți turci, dar ce anume era Turcia? Nu știa nimeni.

Pentru că și mediul urban, și cel rural duceau o existență fără libertate de mișcare și fără informație, nouă, celor din Sofia, ne era greu să aflăm ce se petrece în restul țării. Mi-o amintesc pe mama plângând în fața televizorului când s-au difuzat înregistrări cosmetizate de la Vacanța Mare, pentru că vedea adevărul pe fețele celor exilați, în căruțele în care-și îngrămădiseră saltelele și televizoarele. Dar printre prietenii părinților mei se numărau unii care nu vedeau, așa că sufrageriile intelighenției sofiote s-au transformat în terenuri de bătălie. Mulți înghițeau pe nemestecate propaganda de stat, laolaltă cu o superproducție cinematografică intitulată Vremea cruzimii, care era evenimentul de neratat al sezonului și care, de neînțeles, rămâne și-n ziua de azi filmul preferat al bulgarilor, semn al unei fixații nevrotice asupra unei versiuni falsificate a trecutului îndepărtat, genul de fixație care i-a animat pe naționaliștii cu porniri criminale din țara vecină, Iugoslavia. Dacă titlul filmului mai dădea puțin de lucru și imaginației, acțiunii îi lipsea orice fel de echivoc. Era un portret romanțat al islamizării petrecute în regiunea Munților Rodopi în secolul al XVII-lea, garnisit cu cei mai buni actori ai țării, muzica emoționantă și scene cu trageri în țeapă menite să-ți umple nopțile de coșmaruri pentru tot restul vieții. Simplitatea mesajului său era direct proporțională cu somptuozitatea producției și suna astfel: băieții buni (creștinii bulgari) erau bravi și reținuți, iar femeile lor erau neprihănite. Băieții răi (turcii) erau niște sadici cu creștetele rase, ale căror femei își etalau depravarea mâncând baclavale. Principalul personaj negativ era un ienicer, luat cândva cu japca din același sat de creștini pe care venise acum să-l convertească prin foc și sabie. Publicul se înfrupta cu savoarea masochistului și autocompătimirea colectivă lubrifia exodul etnicilor turci. Căruțele lor erau încărcate nu doar cu lucruri personale, ci și cu greutatea indigestă a complexului național al orientalismului.

Ayșe și surorile ei nu vorbeau limba turcă. Ele aflaseră că sunt "turcoaice" abia când le bătuse poliția în ușă- imposibil să nu te ducă gândul la steaua lui David. Exodul a trei sute patruzeci de mii de oameni cu familiile, viitorul și câteodată trupurile frânte de propriul lor stat era cea mai vasta migrație umană din Europa de după al Doilea Război Mondial. Și se petrecea în vremuri de pace.

Ayșe avea opt ani când a plecat cu familia ei. Părinții lucraseră într-o fabrică de ciment dintr-o localitate industrială, departe de orașul lor natal, și toată familia locuia într-unul dintre acele apartamente repartizate de stat în mod gratuit muncitorilor a căror speranță de viață era înjumătățită de industria grea. Muncitori precum tatăl lui Ayșe, care se îmbolnăvise de cancer și murise la începutul campaniei de schimbare a numelor, când avea vârsta ei de acum. Maica-sa încărcase o căruță cu bunurile familiei, își luase pe sus cele trei fete și se așezase la coada de la punctul de control. N-aveau mașină. A durat câteva zile până să ajungă la graniță.

Odată intrați în Turcia, unii dintre ei s-au descurcat imediat - aveau rude care să-i găzduiască până se puneau pe picioare, cum a fost cazul cu Emel și părinții ei (chiar dacă au fost nevoiți să ia lecții de limba turcă). Fratele mai mare al lui Emel n-a plecat cu ei.
- După părerea lui, eram nebuni să lăsam totul baltă și să ne mutăm în țara străină, a explicat Emel. Dar acum mă bucur că sunt aici și nu acolo. Exceptând treaba cu bărbații. Poți să-ți închipui cum e să fii femeie singură în Turcia?

Și alții au ajuns să se descurce până la urmă - cei care aveau avantajul unei educații solide, căpătate în socialism, și se puteau angaja cu ușurință, inclusiv femeile, astfel încât pierderea unei țări a devenit câștigul celeilalte. Apoi mai erau Ayșe și Ahmed.