Frontiera. Călătorie spre marginea Europei

 

Kapka Kassabova
Frontiera. Călătorie spre marginea Europei
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Ona Frantz
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

 ***
Intro

Kapka Kassabova s-a născut în 1973, la Sofia, în Bulgaria. În timpul adolescenței a părăsit țara împreună cu familia sa și s-a stabilit în Noua Zeelandă, unde a trăit timp de doisprezece ani. În această perioadă a studiat literatura franceză, rusă și engleză și creative writing la universitățile din Otago și Victoria. Acolo a publicat primele volume de poezie și de proză. S-a mutat în Scoția în 2005. Este autoarea a trei volume de poezie, a unui roman, a două volume de memorii și a două cărți de călătorie. To the Lake (2020) este cea mai recentă carte a sa.

Kapka Kassabova este considerată astăzi una dintre cele mai cunoscute scriitoare din spațiul european, iar Frontiera, cea mai cunoscută carte a ei: "Kassabova unește vocile celor ce s-au luptat de-a lungul secolelor să traverseze granițe. Într-o lume din ce în ce mai divizată, din ce în ce mai amenințată de ziduri mexicane, de noi pașapoarte restrictive și de teama de necunoscut, avem mare nevoie de asemenea cărți", așa cum apreciat criticii de la The Financial Times.

*
În acest excepțional reportaj literar, Kapka Kassabova se întoarce în Bulgaria, de unde a emigrat cu 25 de ani în urmă, pentru a explora zona de frontieră pe care fosta ei țară o împarte cu Turcia și Grecia. În copilăria autoarei, despre acea zonă de graniță se spunea că ar fi mai ușor de trecut decât Zidul Berlinului, așa că locul mișuna de soldați și spioni. Kassabova descoperă un teritoriu modelat de diferite forțe ale istoriei: imperialismul sovietic, Imperiul Otoman și, mai înainte, miturile și legendele imemoriale. Frontiera redă călătoria autoarei în regiune, în timpul căreia aceasta intervievează diverse personaje pitorești, de la contrabandiști, vânători de comori și grăniceri la țărani ce venerează puterea focului. Atât istorie, cât și literatură, cartea ei aduce la lumină un teritoriu misterios și forfotind de forțe obscure, unde modernitatea pare a se fi sfiit să pătrundă.

"O carte minunată, despre un tărâm plin de magie." (The Guardian)

"O carte de călătorie excepțională, la fel de bună ca orice a scris Patrick Leigh Fermor." (The Sunday Times)

"Una dintre cărțile ce ridică literatura de călătorie la rang de artă." (The Herald)

"Kassabova este, mai presus de orice, senzațional de bună la a întâlni oameni extraordinari, iar asta este fără îndoială calitatea numărul unu a autorului de cărți de călătorie." (The Sunday Times)
 
  

Fragment

O fată rătăcind printre traduceri

De pe acoperișul măturat de vânt al Hotelului Hilly din Edirne, urmăream în fiecare zi cum înaintează un cioban cu turma lui de pe un deal pe altul, peste șoseaua care duce de la Istanbul către punctele de control de la trecerea în Bulgaria și în Grecia. Aici am cunoscut un cuplu, Ayșe și Ahmed. Erau prieteni de-ai lui Venți.

Când și-au făcut apariția pe terasa de pe acoperiș, unde aveam întâlnire la cină, s-a lăsat o dublă tăcere peste restaurantul pustiu. De fapt, nu era pustiu - eram eu la o masă acoperită cu pânză albă, iar la altă masă, un pensionar olandez cu aer confuz, îmbrăcat în haine de in deschise la culoare, care părea desprins dintr-un roman de Graham Greene și rătăcea înspre Est.

Ai fi jurat că cei doi sunt o stea de cinema și bodyguardul ei. În pantofi cu toc și pantaloni strâmți, Ayșe era înaltă și avea un aer distrat. Pe sub șuvițele bretonului, se vedea că are ochii fardați - verzi și depărtați -, dar niciun fel de machiaj pe restul feței, pe pomeții înalți; era genul de față care te atrage s-o privești îndelung, ca și cum te-ai uita într-un iaz liniștit care-ți alină orice durere. Ahmed, care stătea bine înfipt pe călcâie, era lat în umeri și masiv, iar la față nu părea bătrân, cât îmbătrânit, deși n-avea nici patruzeci de ani; era un chip care își pierduse tinerețea. S-au așezat, și-au aprins niște țigări subțiri și au comandat o sticlă de rachiu turcesc, din cel care e parfumat cu anason și se albește când picuri apă în el.
- Aduceți-ne ce-aveți mai bun, a spus Ahmed cu un aer imperial, în limba turcă, spre chelnerii care roiau pe lângă noi.

Cu mine vorbea într-o bulgărească nițel stângace, limba copilăriei sale întrerupte, petrecute în ținutul culturilor de tutun de la vest de Svilengrad.

De la vârsta de cinci ani culesese tutun, împreună cu restul familiei sale.
- Se culege înainte de răsărit, câteodată noaptea, că roua din zori face frunzele să se lipească între ele. Mereu aveam tăieturi pe degete. Opt copii și-o singură pereche de pantofi. Știi ce înseamnă să fii sărac lipit?

S-a aplecat peste masă, iar eu m-am tras în spate, luată prin surprindere de ardoarea lui, însă Ayșe îl privea cu bunăvoință.

La fel ca Emel, Ayșe și Ahmed erau turci, dar patria le era Bulgaria. Povestea lor e o părticică din povestea mai amplă a musulmanilor din Bulgaria, istoria nenumăratelor moduri în care eșuează naționalismul. Ea continuă să fie la fel de puțin cunoscută precum povestea tutunului oriental.

Prin anii 1960, Bulgaria era numărul unu în lume la exportul de tutun. Soiul indigen, aromat, era cunoscut drept tutun oriental, iar cultivatorii săi tradiționali erau musulmani, la fel cum de viticultură se ocupau creștinii. În 1989, când turcii bulgari au fost forțați să părăsească țara, industria locală a tutunului, care (împreună cu pomicultura și legumicultura) fusese o forță motrice a economiei timp de peste un secol, s-a prăbușit peste noapte. Nu mai era nimeni să strângă recolta.
- Dar eu încă-ți mai duc dorul. Chiar dacă în Bulgaria mi se spune turc, iar în Turcia mi se spune bulgar. Eu ce sunt, ia zi-mi!

Ahmed a izbit cu pumnul în masă și m-a fixat cu privirea. Într-o clipă era blândețea întruchipată, în următoarea devenea agresiv, dar ceva persista neîntrerupt în ochii săi încercănați - melancolia, chiar și atunci când îmi povestea ce popular este el printre femei, lucru pe care îl făcea adesea, de față cu soția lui. Chelnerii ne-au adus un platou cu fructe de mare, sosuri și salate, însoțit de un coș uriaș cu pâine. Ayșe și Ahmed beau fără oprire, de parcă ar fi căutat să se anestezieze. În timp ce el vorbea fără oprire, folosind cuvinte turcești când nu-și amintea limba copilăriei sale, ea ciugulea din salată.
- În vara aia a lui 1989, a continuat Ahmed, a venit miliția și-a zis "Aveți trei zile să plecați". Tata repeta întruna "S-au dus banii, s-a dus casa".

Banii au rămas în bănci de stat, iar casa s-a vândut pe un mizilic. După ani și ani, familia lui Ahmed s-a întors și și-a răscumpărat locuința - la preț dublu. Dar a meritat, a spus Ahmed, fiindcă acolo sunt amintirile noastre. Totul s-a păstrat acolo, într-un fel sau altul.

Vârstnicii familiei s-au întors în cele din urmă în satele lor bulgărești; povara de-a se reinventa într-o țară străină - Turcia - fusese prea grea pentru ei. Consecința a fost o stare de fapt ajunsă regulă în zona acestei granițe, unde atât de puține lucruri erau normale: fragmentarea familiilor.
- Am încărcat totul în Ladă și într-un camion.

Familia numeroasă a lui Ahmed s-a alăturat șirului de mașini, camioane, pedeștri și căruțe încărcate cu boccele, care se îndreptau către sud. Căruțele erau trase de oameni, ca ricșele din Calcutta, pentru că statul nu le-a permis să-și ia cu ei caii, vitele, nici măcar animalele de companie - totul le fusese confiscat. Plângeau oamenii după vaci, câini, pisici, capre și unii după alții. Câțiva și-au împușcate animalele de companie. Alții s-au împușcat pe ei. Toate acestea se petreceau cu doar câteva luni înainte ca Zidul Berlinului să cadă și Războiul Rece să-și găsească brusc sfârșitul.

E tentant să faci o paralelă între expulzarea turcilor bulgari și iadul pe care urmau să-l dezlănțuie la doi pași, asupra Bosniei, sârbii naționaliști, pentru că ambele crime și-au căutat justificarea într-un anacronism prostesc, invocând fantoma "jugului turcesc". Dar sunt diferențe fundamentale. Războiul iugoslav a fost alimentat de un virus naționalist sârbo-croat, trezit din starea de latență în care se aflase decenii la rând, așteptând să străpungă învelișul subțire al federației, și în esență a fost un act de agresiune teritorială extinsă, pe când purificarea etnică din Bulgaria a reprezentat ultima crimă imbecilă a totalitarismului ajuns la apus.
- Îl aveam pe unul la noi în oraș, a spus Ahmed. Nu era turc, nu era supus niciunei presiuni, dar tot s-a spânzurat. Din scârbă față de ce se petrecea cu vecinii lui. Adică cu noi, ca noi eram vecinii.

Dar ce se petrecea?

Bulgaria are cea mai numeroasă populație de musulmani nativi din Uniunea Europeană. Nu imigranți recenți, precum turcii din Germania, ci turci indigeni, care locuiesc aici de generații, moștenirea populațională a cinci secole otomane de amestecuri etnice. Deși mulți turci părăsiseră deja Bulgaria în valuri succesive de relocare voluntară sau involuntară ca urmare a retragerii otomanilor din Balcani, la vremea când s-a instalat Cortina de Fier etnicii turci încă mai reprezentau 8 procente din populație. Prin anii '80, din cauza ratei scăzute a natalității din rândul bulgarilor și-a celei ușor crescute din rândul etnicilor turci (care erau mai puțin urbanizați), cele 8 procente ajunseseră mai aproape de 10. Ce-ar fi dacă, peste alți douăzeci de ani, "ei" ar ajunge să ne depășească numeric pe "noi", susținea Statul?

La problema fabricată de biroul politic al partidului a apărut spontan o soluție: turcii să primească nume noi, să fie creștinați, iar moscheile să fie interzise (deși toată religia era, la drept vorbind, deja interzisă). Să fie asimilați "ei" înainte să ne asimileze pe "noi". În orice caz, nu ne-au islamizat și ei pe noi cândva? În 1986, a început o campanie de schimbare a numelor, însoțită de o propaganda remarcabilă. Limbajul folosit de stat împotriva propriilor săi cetățeni părea extras din proza lui Orwell, dacă Orwell n-ar fi fost interzis de stat, și, în orice caz, aparatcicul nu era genul pasionat de citit. Spre exemplu, procesul de schimbare forțată a numelor turcești și arăbești în nume slave, profanarea mormintelor musulmane, bătăile și violurile administrate de organele Securității de Stat, ba chiar schimbarea numelor celor morți- toate astea constituiau ceva ce se chema "Procedura Renașterii". Era o aluzie cinică la mișcarea de eliberare a Bulgariei de sub otomani, din secolul al XIX-lea. Acum era momentul ca turcii bulgari să renască întru amintirea "adevăratei" lor origini. Mai târziu vom vedea cum li s-a aplicat acest experiment pomacilor din Rodopi. Spre deosebire de turci, pomacii n-au avut unde să plece.

Adevărul este că turcii din Bulgaria doar lăsau impresia că ar avea unde să plece. Turcia avea și-așa destule probleme și, în realitate, nu și-i putea permite, deși a făcut mare caz din faptul că le-a dat pașapoarte refugiaților turci. Din vara aceea a rămas printre altele o fotografie în care o mulțime imensă de bărbați și femei epuizați, abia sosiți, își țin ridicate la cameră noile pașapoarte turcești, așa cum li s-a spus să facă, însă pe fețele lor se citește furia, se văd lacrimile, suferința, deruta. Tragedia lor a devenit o ocazie publicitară pentru statele care se confruntau în marele meci al Războiului Rece, în care toată lumea a pierdut. Numai că unii au pierdut mai mult decât alții.

Campania urii împotriva etnicilor turci a semănat puțin cu implicarea juntei argentiniene în Războiul Malvinelor, o idee inutilă și toxică, o modalitate prin care un stat polițienesc aflat în declin putea să distragă atenția populației de la adevăratele chestiuni ale zilei: economia prăbușită, magazinele goale, încălcarea curentă a drepturilor omului, problemele de mediu, ca și vânturile schimbării, tot mai puternice, numite Glasnost și Perestroika. O minoritate e întotdeauna o pradă ușoară.

Peste noapte, Ahmed a devenit Assen. Ayșe a devenit Assia.

Printre etnicii turci s-a manifestat o mișcare de rezistență care a avut ca rezultat câteva acte de terorism rămase în istorie drept "evenimentele din mai", deși numele adevăratului terorist n-a fost făcut cunoscut niciodată. Acela era Statul. Mai devreme am omis să relatez o poveste care îl are ca protagonist pe grănicerul cel vârstnic, cel care își căuta ispășirea la Sfânta Marina. În 1989, a căzut în sarcina subunității din care făcea parte să lichideze (după cum s-a exprimat el) un tată și pe cei doi fii ai săi, etnici turci care voiau să treacă granița înainte ca ea să fie oficial deschisă de stat. Li s-a spus despre ei că aveau grenade prinse la centuri. Soldații i-au încercuit într-un luminiș de lângă ghereta unde îi cunoscusem pe grănicerul bătrân și pe cel tânăr.
- I-am văzut o secundă înainte să-i doborâm cu automatele, mi-a povestit grănicerul cel vârstnic. Trei bărbați voinici. Cu atât mai rău pentru noi când a trebuit să-i cărăm de-acolo, dintre copaci. S-a dovedit că n-aveau nicio grenadă. M-am tot gândit la mama.

Și eu mă tot gândesc la mama.

Cu o ultimă sclipire de geniu, statul a declarat că granița cu Turcia se deschide pentru cei care nu agreează Procedura Renașterii și preferă să plece într-o Vacanță Mare. La momentul acela, drumul spre Turcia părea să fi rămas ultima opțiune viabilă pentru sute de mii de oameni derutați, chiar dacă era una deznădăjduită.

Ahmed avea treisprezece ani.
- Era mașină lângă mașină pe șoseaua aia. Și toată lumea plângea și fuma. Unde ne ducem? La dracu-n praznic, acolo ne ducem. Cică plecați în Turcia, că sunteți turci, dar ce anume era Turcia? Nu știa nimeni.

Pentru că și mediul urban, și cel rural duceau o existență fără libertate de mișcare și fără informație, nouă, celor din Sofia, ne era greu să aflăm ce se petrece în restul țării. Mi-o amintesc pe mama plângând în fața televizorului când s-au difuzat înregistrări cosmetizate de la Vacanța Mare, pentru că vedea adevărul pe fețele celor exilați, în căruțele în care-și îngrămădiseră saltelele și televizoarele. Dar printre prietenii părinților mei se numărau unii care nu vedeau, așa că sufrageriile intelighenției sofiote s-au transformat în terenuri de bătălie. Mulți înghițeau pe nemestecate propaganda de stat, laolaltă cu o superproducție cinematografică intitulată Vremea cruzimii, care era evenimentul de neratat al sezonului și care, de neînțeles, rămâne și-n ziua de azi filmul preferat al bulgarilor, semn al unei fixații nevrotice asupra unei versiuni falsificate a trecutului îndepărtat, genul de fixație care i-a animat pe naționaliștii cu porniri criminale din țara vecină, Iugoslavia. Dacă titlul filmului mai dădea puțin de lucru și imaginației, acțiunii îi lipsea orice fel de echivoc. Era un portret romanțat al islamizării petrecute în regiunea Munților Rodopi în secolul al XVII-lea, garnisit cu cei mai buni actori ai țării, muzica emoționantă și scene cu trageri în țeapă menite să-ți umple nopțile de coșmaruri pentru tot restul vieții. Simplitatea mesajului său era direct proporțională cu somptuozitatea producției și suna astfel: băieții buni (creștinii bulgari) erau bravi și reținuți, iar femeile lor erau neprihănite. Băieții răi (turcii) erau niște sadici cu creștetele rase, ale căror femei își etalau depravarea mâncând baclavale. Principalul personaj negativ era un ienicer, luat cândva cu japca din același sat de creștini pe care venise acum să-l convertească prin foc și sabie. Publicul se înfrupta cu savoarea masochistului și autocompătimirea colectivă lubrifia exodul etnicilor turci. Căruțele lor erau încărcate nu doar cu lucruri personale, ci și cu greutatea indigestă a complexului național al orientalismului.

Ayșe și surorile ei nu vorbeau limba turcă. Ele aflaseră că sunt "turcoaice" abia când le bătuse poliția în ușă- imposibil să nu te ducă gândul la steaua lui David. Exodul a trei sute patruzeci de mii de oameni cu familiile, viitorul și câteodată trupurile frânte de propriul lor stat era cea mai vasta migrație umană din Europa de după al Doilea Război Mondial. Și se petrecea în vremuri de pace.

Ayșe avea opt ani când a plecat cu familia ei. Părinții lucraseră într-o fabrică de ciment dintr-o localitate industrială, departe de orașul lor natal, și toată familia locuia într-unul dintre acele apartamente repartizate de stat în mod gratuit muncitorilor a căror speranță de viață era înjumătățită de industria grea. Muncitori precum tatăl lui Ayșe, care se îmbolnăvise de cancer și murise la începutul campaniei de schimbare a numelor, când avea vârsta ei de acum. Maica-sa încărcase o căruță cu bunurile familiei, își luase pe sus cele trei fete și se așezase la coada de la punctul de control. N-aveau mașină. A durat câteva zile până să ajungă la graniță.

Odată intrați în Turcia, unii dintre ei s-au descurcat imediat - aveau rude care să-i găzduiască până se puneau pe picioare, cum a fost cazul cu Emel și părinții ei (chiar dacă au fost nevoiți să ia lecții de limba turcă). Fratele mai mare al lui Emel n-a plecat cu ei.
- După părerea lui, eram nebuni să lăsam totul baltă și să ne mutăm în țara străină, a explicat Emel. Dar acum mă bucur că sunt aici și nu acolo. Exceptând treaba cu bărbații. Poți să-ți închipui cum e să fii femeie singură în Turcia?

Și alții au ajuns să se descurce până la urmă - cei care aveau avantajul unei educații solide, căpătate în socialism, și se puteau angaja cu ușurință, inclusiv femeile, astfel încât pierderea unei țări a devenit câștigul celeilalte. Apoi mai erau Ayșe și Ahmed.

Orașul solitar. Arta de a fi singur

 

Olivia Laing
Orașul solitar. Arta de a fi singur
Curtea Veche Publishing, 2022
traducere din engleză de Diana Ilie
 

***
Intro

Olivia Laing (n. 1977) este scriitoare și un important critic cultural. Articolele și studiile sale pot fi citite în publicații precum The Guardian, frieze și New Statesman. În 2019 a devenit membră a Royal Society of Literature, privilegiu acordat scriitorilor britanici pentru meritul de a fi susținut literatura atât între granițele țării lor, cât și din postura de ambasadori culturali.

Și-a făcut debutul literar cu trei texte de nonficțiune: To the River (2011), The Trip to Echo Spring (2013) și The Lonely City (2016; Orașul solitar, Curtea Veche Publishing, 2021), pentru care a primit premiul Windham-Campbell. Prin scrisul ei, a devenit unul dintre reprezentanții majori ai schimbării sociale, construind combinații neașteptate de critică politică, biografie și memorialistică, psihologie și scriitură nomadă. Primul ei roman, Crudo, apărut în 2018 și tradus la Curtea Veche Publishing în 2020, a fost premiat cu James Tait Black Memorial Prize, unul dintre cele mai vechi premii literare din Marea Britanie.

Orașul solitar este cea mai cunoscută carte a autoarei. Vocea auctorială, feminină, pare însăși vocea solitudinii, făcând, prin incursiunea în cele mai ascunse firide ale orașului New York, o analiză cinematică și frustă a izolării - un demon care nu ocolește pe nimeni.

*

Cea mai cunoscută carte a Oliviei Laing, Orașul solitar este un text radiant despre singurătate, mecanismele care o provoacă și despre cum ne putem doza resursele interioare pentru a-i face față. Apelând la biografiile și creațiile unor artiști precum Edward Hopper, Andy Warhol, Henry Darger sau David Wojnarowicz, Laing documentează o călătorie filozofică în care singurătatea devine insula fiecăruia dintre noi, iar povestirea ne poartă, pagină cu pagină, mai aproape de centru.

Mutată în New York după o despărțire, autoarea își dă seama că singurătatea este noua sa realitate. Atrasă de viața de noapte și de marginalitate, de experiențele stigmatizate sau considerate rușinoase, ea începe să exploreze orașul, cartografiindu-și sentimentele în tandem cu schimbările aduse de artă și tehnologie în noul mileniu.

"Olivia Laing explorează legătura dintre izolare și creativitate. Cercetând rolul singurătății în opera unor artiști precum Edward Hopper și Andy Warhol, ea ne sugerează că nu ar trebui să ne temem atât de mult la gândul că vom rămâne singuri." (The Guardian)

"O povestire poetică despre cum să-ți croiești drum printr-o perioadă de autoizolare, fizică și psihică. Laing face un portret intim al singurătății ca «un loc populat - un oraș în sine»." (Maria Popova, The Marginalian)

"Citind această carte, am simțit că singurătatea îmi era adâncită și expusă. La fel cum Laing spune că a găsit consolare în operele artiștilor, tot așa și cartea devine o provocare și o alinare, ca o rugăciune seculară pentru cei singuratici - pentru noi toți." (Ada Calhoun, The New York Times)

"Orașul solitar este un omagiu uluitor adus felului în care singurătatea ne face mai receptivi la stranietatea altora - la riscurile și inovațiile artei și artiștilor. Laing a scris o narațiune care va fi prețuită mulți ani de acum înainte." (Deborah Levy)

"O învingătoare... O scriitoare curajoasă, care aduce în discuție întrebări esențiale despre viață și artă." (The Telegraph)

"Minunat spirit liber... Surprinzătoare la tot pasul... Inspirată." (The Guardian)

Fragment

Capitolul 1

Orașul solitar

Imaginează‑ți că te așezi lângă o fereastră când se lasă seara. Ești la etajul al șaselea, al șaptesprezecelea sau al patruzeci și treilea al unei clădiri. Orașul ți se înfățișează ca o serie de celule, o sută de mii de ferestre, unele întunecate, altele inundate de lumini verzi, albe sau aurii. Înăuntru, străinii mișună de colo până dincolo, văzându‑și neobosiți de treaba lor. Îi vezi, dar nu poți ajunge la ei, motiv pentru care acest fenomen urban banal, întâmplat în oricare oraș al lumii și în fiecare noapte, îi transmite până și celei mai sociabile ființe o cutremurare de singurătate - combinația ei ciudată de separare și expunere.

Poți fi singur oriunde, dar orașul în care te înconjoară milioane de oameni te face să cazi în plasa unui fel aparte de singurătate. Ai crede că această stare este în antiteză cu viața urbană, cu îngrămădirea atâtor ființe umane, și totuși, simpla apropiere fizică nu este de ajuns să risipească sentimentul de izolare interioară. E posibil, chiar ușor, să te simți deznădăjduit și abandonat când trăiești la o aruncătură de băț de alții. Orașele sunt locuri singuratice și, recunoscând acest lucru, înțelegem că singurătatea nu înseamnă neapărat solitudine fizică, ci, mai degrabă, o absență sau o lipsă de legătură, apropiere sau prietenie: o imposibilitate, oricare ar fi motivele care o generează, de a găsi intimitatea dorită. Nefericirea, așa cum explică dicționarele, ca rezultat al lipsei companiei altora. În acest caz, nu este de mirare că își atinge apogeul atunci când ne aflăm într‑o mulțime.

Singurătatea este greu de mărturisit și la fel de greu de categorisit. Asemenea depresiei, o stare pe care o întâlnește adesea, singurătatea este adânc înrădăcinată în oameni, și la fel de firească precum ușurința de a râde sau părul roșcat. Însă poate fi și trecătoare, apărând și dispărând ca reacție la circumstanțe exterioare, cum este singurătatea din perioada de doliu, de pe urma unei despărțiri sau a unei schimbări de cercuri sociale. Ca depresia, melancolia sau neliniștea, și ea poate deveni patologică - o boală în toată regula. S‑a tot spus apăsat că singurătatea nu are niciun scop, că este, așa cum afirmă Robert Weiss în principala lui lucrare specializată pe subiect, "o boală cronică fără caracteristici salvatoare"^[i]. Afirmațiile de acest gen sunt legate nu doar întâmplător de convingerea noastră că ne găsim sensul doar dacă ne cuplăm sau că fericirea poate sau ar trebui să ne aparțină permanent. Dar nu toată lumea are această soartă. Poate mă înșel, însă nu cred că o experiență atât de prezentă în viețile noastre este complet golită de sens, de valoare sau o oarecare bogăție.

În jurnalul ei din 1929, Virginia Woolf a descris un sentiment asemănător cu un lac de melancolie, spunând că ar fi revelator să îl analizeze: "Și, ca de obicei, am sentimentul că, dacă mă cufund mai adânc, am să ating adevărul. Este singura circumstanță atenuantă, un fel de noblețe. Solemnitate. Am să mă oblig să înfrunt realitatea că nu există nimic - absolut nimic - pentru niciunul dintre noi."^[ii] Este interesantă ideea că singurătatea ne face să avem experiențe, altfel inaccesibile, fără de care nu am înțelege realitatea.

Nu cu mult timp în urmă, am trăit o perioadă în New York City, insula aceea aglomerată de gnais, beton și sticlă, resimțind singurătatea zi de zi. Deși nu era sub nicio formă o experiență confortabilă, am început să mă întreb dacă Woolf nu avea dreptate, dacă orașul nu avea o parte mai profundă decât aparențele. Pe scurt, m‑am întrebat dacă nu cumva tocmai singurătatea ne face să luăm în considerare întrebările mai complicate despre ce înseamnă să fim în viață. Toate astea începuseră să mă macine nu doar individual, ci și din punctul de vedere al unui cetățean al secolului nostru, al erei pixelate. Ce înseamnă să fii singur? Cum trăim, dacă nu avem relații intime cu o altă ființă umană? Cum creăm legături cu alți oameni, mai ales dacă nu îi privim în ochi? Este sexul un remediu pentru singurătate și, dacă da, ce se întâmplă când sexualitatea sau corpurile noastre sunt considerate abateri de la normă sau demne de dispreț, dacă suntem bolnavi sau nu am fost binecuvântați cu frumusețe? Ne ajută tehnologia cumva? Ne apropie unii de alții sau ne blochează în spatele unor ecrane?

Sigur nu am fost singura care a încercat să înțeleagă aceste întrebări. Mulți scriitori, artiști, regizori și compozitori au explorat singurătatea într‑un fel sau altul, încercând să o descifreze și să abordeze problemele pe care le provoacă. Însă eu începusem în acele vremuri să mă îndrăgostesc de imagini, să găsesc în ele refugiul pe care nimic altceva nu mi‑l oferea, așa că majoritatea investigațiilor mele au fost făcute în domeniul artei vizuale. Eram obsedată de dorința de a găsi paralele, dovezi fizice că alți oameni trecuseră prin stările mele. Așa că, atât cât am stat în Manhattan, am început să găsesc opere de artă care păreau să scoată în evidență sau să fie dominate de singurătate, mai ales de cea apărută în orașele moderne și, mai aplicat, așa cum se manifestase în orașul New York în ultimii șaptezeci de ani.

Inițial, am fost atrasă de imaginile în sine, dar pe măsură ce le exploram, am început să întâlnesc oamenii din spatele lor, care ținuseră piept singurătății și urmărilor sale atât în viețile personale, cât și în muncă. Dintre numeroșii documentariști din orașul singuratic ale căror opere m‑au educat sau impresionat, și pe care îi voi aminti în următoarele pagini - printre care Alfred Hitchcock, Valerie Solanas, Nan Goldin, Klaus Nomi, Peter Hujar, Billie Holiday, Zoe Leonard, Jean‑Michel Basquiat -, m‑am apropiat cel mai mult de patru: Edward Hopper, Andy Warhol, Henry Darger și David Wojnarowicz. Nu toți au suferit permanent din cauza singurătății, în niciun caz, ci au propus o multitudine de poziții și unghiuri de atac al acestui subiect. În schimb, toți au fost foarte atenți la distanțele dintre oameni, la cum este să te simți insular în mijlocul mulțimii.

Situația pare greu de crezut în special în cazul lui Andy Warhol, care a fost faimos pentru sociabilitatea sa necontenită. Nu se lipsea aproape niciodată de anturajul lui impresionant, și totuși, opera lui este surprinzător de grăitoare în privința izolării și a problemelor legate de atașament, chestiuni care i‑au pus bețe în roate toată viața. Arta lui Warhol marșează în spațiul dintre oameni, făcând o incursiune filozofică de amploare în subiecte ca apropierea și distanța, intimitatea și înstrăinarea. Ca mulți oameni singuratici, el a fost un colecționar maniac, făcând și înconjurându‑se de obiecte pe care le folosea ca bariere împotriva nevoii de intimitate umană. Terifiat de contactul fizic, părăsea rar casa fără o armură făcută din aparate de fotografiat și reportofoane, pe care le folosea ca să intermedieze și să diminueze interacțiunile - comportament care ne lămurește în privința felului în care folosim tehnologia așa‑zisului nostru secol de conexiune.

Omul de serviciu și artistul brut Henry Darger s‑a aflat la extrema opusă. Trăia singur într‑o pensiune din orașul Chicago, creând în acest spațiu lipsit de companie sau public un univers ficțional populat de ființe minunate și înfricoșătoare. Când a renunțat, împotriva voinței sale, la cămăruță, la optzeci și unu de ani, ca să își trăiască ultimele zile într‑un azil al Bisericii Catolice, i‑au fost găsite sute de picturi splendide și tulburătoare - pe care se pare că nu le arătase nimănui. Viața lui Darger scoate la iveală forțele sociale care atrag izolarea și felul în care imaginația formează o barieră împotriva lor.

Așa cum viața artiștilor a variat în materie de sociabilitate, și munca lor s‑a folosit sau a gravitat în jurul singurătății în moduri diferite, uneori analizând‑o direct și uneori punând în scenă subiecte - sex, boală, abuz - care erau de la început surse de stigmatizare și izolare. Edward Hopper, bărbatul acela deșirat și taciturn, era preocupat de manifestarea singurătății urbane în termeni vizuali, de transformarea ei în pictat, cu toate că dezmințea uneori asta. Astăzi, la aproape un secol distanță, imaginile cu oameni solitari zăriți prin geamurile cafenelelor părăsite, birourilor sau intrărilor în hoteluri sunt specifice izolării urbane.

Poți să exprimi cum arată singurătatea și poți să lupți împotriva ei, făcând lucruri care să fie explicit mijloace de comunicare împotriva cenzurii și tăcerii. Asta a fost și motivația principală a lui David Wojnarowicz, un artist, fotograf, scriitor și activist american încă abia cunoscut, a cărui extraordinar de curajoasă operă m‑a ajutat mai mult decât orice să mă eliberez de povara de a simți că eram rușinos de singură.

Am început să îmi dau seama că singurătatea era un loc populat - un oraș în sine. Și, când cineva locuiește într‑un oraș, fie el riguros și logic construit ca Manhattan, începe prin a se pierde. De‑a lungul timpului, îți construiești o hartă mintală, o colecție cu destinații și rute preferate: un labirint pe care nicio altă persoană nu l‑ar putea desluși sau reproduce cu precizie. Ce am construit în acei ani și ce urmează să vezi este o hartă a singurătății, apărută din interes și nevoie, și pusă cap la cap din experiențele mele și ale altora. Am vrut să înțeleg ce înseamnă să fii singur și cum funcționează asta în viețile oamenilor, am vrut să cartografiez relația complexă dintre singurătate și artă.

Cu mult timp în urmă, obișnuiam să ascult un cântec al lui Dennis Wilson. Era de pe albumul Pacific Ocean Blue, pe care l‑a înregistrat după ce s-a destrămat formația The Beach Boys. Avea un vers pe care îl iubeam: "Loneliness is a very special place"^[iii]. Ca adolescentă, stând întinsă pe pat în serile de toamnă, îmi imaginam acel loc ca pe un oraș scăldat în culorile apusului, atunci când lumea se întoarce acasă și lumina felinarelor pâlpâie a viață. Mă credeam încă de pe atunci o locuitoare a orașului solitar și îmi plăcea cum se raporta Wilson la el, cum îl făcea să sune pe cât de atrăgător, pe atât de înfricoșător.

Singurătatea este un loc tare special. Nu este întotdeauna ușor să vezi adevărul afirmației lui Wilson, dar eu am ajuns de‑a lungul călătoriilor să îi dau dreptate - singurătatea nu este nici pe departe o experiență total inutilă, ci una care pătrunde adânc în fibra lucrurilor pe care le apreciem și de care avem nevoie. Multe scenarii incredibile au apărut din orașul solitar, fie modelate de singurătate, fie ca remediu împotriva sa.

Capitolul 2

Pereți de sticlă

Nu am apucat niciodată să înot în New York. Am venit și am plecat, dar nu am rămas niciodată peste vară, și toate piscinele exterioare la care râvneam rămâneau goale, cu apele lor evaporate pe parcursul lungului extrasezon. Am locuit cel mai des pe partea estică a insulei, în centru, închiriind camere ieftine în locuințe din East Village sau în blocuri cu apartamente deținute de muncitori în confecții, unde zi și noapte se auzea zumzetul traficului de pe Williamsburg Bridge. Întorcându‑mă acasă de la joburile temporare pe care le găseam, mă abăteam din drum prin Hamilton Fish Park, unde existau o librărie și bazine exterioare pictate cu un albastru spălăcit. Eram singură pe atunci, singură, în derivă, iar spațiul acela albastru spectral, completat de apariția câtorva frunze maro suflate de vânt prin colțuri, mă înduioșa mereu.

Cum este să fii singur? Te simți flămând într‑un loc în care oamenii din jurul tău se pregătesc pentru un festin. Îți este rușine și te înspăimântă și, de‑a lungul timpului, sentimentele astea radiază în jurul tău, făcându‑te să te simți și mai izolat, și mai înstrăinat. Doare, așa cum se întâmplă cu emoțiile, și are efecte fizice care apar invizibil înăuntrul celor mai ascunse firide din corpul tău. Te cuprinde, asta vreau să zic, învăluindu‑te într‑o senzație glacială și o claritate sticloasă, acoperind și înghițind.

În cea mai mare parte a timpului, închiriam apartamentul unui prieten pe East 2nd Street, într‑un cartier împânzit de grădini publice. Era o locuință neconsolidată, zugrăvită cu verde-arsenic, care avea o cadă cu picioare în bucătărie, ascunsă în spatele unei perdele mucegăite. În prima seară în care am ajuns acolo, obosită după mersul cu avionul și cu ochii încețoșați, am simțit un miros de gaz din ce în ce mai pronunțat, pe măsură ce încercam să mă relaxez pe patul înalt. În cele din urmă, am sunat la urgențe și, câteva minute mai târziu, trei pompieri au dat buzna, au aprins un semnal luminos și apoi au zăbovit în mijlocul camerei, admirând podeaua de lemn. Exista un poster înrămat deasupra cuptorului dintr‑un spectacol de‑ale Marthei Clarke din 1980, numit Miracolo d'Amore. Înfățișa doi actori îmbrăcați în costume albe și purtând pălării ascuțite, parcă scoase din Commedia dell'Arte. Unul se îndrepta spre un coridor luminat, iar celălalt își ridica mâinile spre cer într‑un gest înfiorat.

Miracolo d'Amore. Eram în oraș pentru că mă îndrăgostisem până peste cap și prea grăbit, căzusem și mă aflam într‑o situație neașteptat de instabilă. În perioada falsei primăveri a dorinței, eu și tipul puseserăm la cale un plan nechibzuit privind plecarea mea din Anglia și mutarea cu el în New York. Când s‑a răzgândit brusc, exprimându‑și rezervele serioase printr‑o serie de telefoane de la hotel, m‑am trezit în derivă, izbită de grabnica sosire și chiar mai grabnica evaporare a tot ce crezusem că îmi lipsea.

În absența iubirii, m‑am agățat fără speranță chiar de oraș, de rețeaua complexă a bodegilor și clarvăzătorilor, de hurducăiala traficului, de homarii vii de pe Ninth Avenue și de aburii ieșind de sub șosele. Nu voiam să pierd apartamentul pe care îl închiriasem de aproape zece ani în Anglia, dar nu aveam nicio legătură cu nimeni, nicio obligație familială sau profesională care să mă țină pe loc. Am găsit un chiriaș și așa am economisit suficient pentru un bilet de avion, fără să știu atunci că intram într‑un labirint, o fortăreață în interiorul insulei Manhattan.

Bine, exagerez. Primul apartament pe care l‑am avut nu era deloc pe insulă. Era în Brooklyn Heights, la câteva străzi depărtare de locul în care aș fi putut trăi în realitatea alternativă a iubirii împărtășite, acea fantomă a vieții care m‑a bântuit aproape doi ani împliniți. Am ajuns acolo în septembrie, iar la biroul pentru imigrări, paznicul m‑a întrebat fără cea mai mică urmă de prietenie de ce îți tremură mâinile? Autostrada Van Wyck era neschimbată, sumbră și lipsită de perspectivă. Am încercat de mai multe ori să deschid imensa ușă cu cheile pe care prietenul meu mi le trimisese prin FedEx cu niște săptămâni în urmă.

Mai văzusem o singură dată apartamentul înainte. Era o garsonieră cu o bucătărie mică și o baie elegantă și masculină, cu faianță neagră. Mai exista și un poster pus ironic și deranjant pe alt perete, o reclamă retro pentru un fel de băutură îmbuteliată, cu o femeie radioasă, a cărei parte de jos a corpului era o lămâie strălucitoare, din care săreau stropi pe un copac plin cu fructe. Camera părea epitoma abundenței solare, însă lumina nu pătrundea niciodată în ea, dincolo de cărămida zidului de vizavi, și era clar că mă așezasem în partea greșită a casei. Exista și o spălătorie jos, dar ajunsesem de prea puțin timp în New York ca să știu ce lux însemna asta, așa că mergeam până acolo fără chef, speriată că ușa subsolului s‑ar putea trânti, prinzându‑mă astfel în întunericul umed și mirosind a detergent.

Zilele mele erau trase la indigo. Ieșeam să cumpăr ouă și cafea, apoi mă plimbam fără țintă printre minunatele străzi de piatră cubică sau admiram promenada de pe East River.

În fiecare zi mergeam tot mai departe, până ajungeam la parcul din Dumbo, unde în fiecare duminică puteai să urmărești cuplurile portoricane proaspăt căsătorite care veneau să își facă poze; femeile erau îmbrăcate în rochii de culoare verde‑gălbui sau fucsia, care le scoteau formele în evidență, făcând tot ce era în jur să pară obosit și sărăcăcios. Puteai zări și Manhattanul reflectându‑și în apă turnurile strălucitoare. Munceam, dar nu aveam suficiente lucruri de făcut, iar cele mai proaste momente erau serile, când mă întorceam în cameră, mă așezam pe canapea și priveam la viața de-afară, care se derula prin fereastră cu fiecare bec aprins.

Îmi doream enorm să nu mă aflu acolo. De fapt, o parte din problemă era faptul că nu mă aflam mai nicăieri. Viața mea părea searbădă și ireală, și îmi era rușine de subțirimea ei, așa cum îi e rușine unui om să poarte o haină ruptă sau pătată. Simțeam că sunt în pericol să dispar, chiar dacă sentimentele mele erau atât de crude și de copleșitoare, încât îmi doream uneori să găsesc o cale să îmi pierd urma, poate pentru câteva luni, până când aveau să mai scadă în intensitate. Dacă aș fi putut să exprim în cuvinte tot ce simțeam, ele ar fi semănat cu plânsetul unui copil - nu vreau să fiu singură, vreau să mă vrea cineva, sunt singură, sunt speriată, am nevoie să fiu atinsă, iubită și susținută. Nevoia mă speria cel mai mult, de parcă ar fi deschis cupola unui abis fără capăt. Nu prea mai mâncam și părul începuse să îmi cadă vizibil pe podeaua de lemn, adâncindu‑mi senzația de neliniște.

Mai fusesem singură înainte, dar niciodată astfel. Trăisem de una singură încă de pe la douăzeci și ceva de ani, uneori având relații, dar alteori, nu. Îmi plăcea solitudinea și, atunci când nu, eram destul de sigură că, mai devreme sau mai târziu, aveam să alunec spre o nouă legătură, altă iubire. Dar acum mi se revela singurătatea, sentimentul omniprezent de lipsă căruia nu îi găseam răspuns. Nu aveam ce le trebuie oamenilor și credeam că un cusur grav și ușor de observat din exterior cauza asta - toate incertitudinile se amestecaseră în ultima vreme și mă conduseseră spre concluzia că eram ușor de respins. Nu cred nici că nu avea legătură cu faptul că mă apropiam vertiginos de treizeci și ceva de ani, o vârstă la care singurătatea femeilor nu mai este sancționată social, ci este de‑a dreptul considerată stranie, un eșec și o abatere de la normă.

Priveam pe fereastră cum organizau oamenii mese festive. Vecinul de sus asculta jazz și musicaluri la maximum, acoperind holul cu fum de marijuana care cobora șerpește spre etajele inferioare. Uneori vorbeam cu chelnerul când beam cafeaua de dimineață. Mi-a dăruit odată un poem scris curat pe o bucată de hârtie albă și groasă. Dar de cele mai multe ori nu vorbeam. Eram prinsă în mine însămi și mă țineam la distanță sigură de oricine altcineva. Nu plângeam des, dar mi s‑a întâmplat să nu pot trage draperiile și atunci să cedez. Mi se părea oribilă ideea că ar trage cineva cu ochiul la cum mănânc cereale din picioare sau îmi răsfoiesc e‑mailurile, fața fiindu‑mi luminată de strălucirea laptopului.

Știam cum arăt. Arătam ca o femeie din tablourile lui Hopper. Poate fata din Automat, cu pălărie în formă de clopot și haină verde, privind spre o ceașcă de cafea, cu fereastra din spatele ei reflectând două rânduri de lumini înotând în întuneric. Sau femeia din Morning Sun care stă pe pat cu părul prins într‑un coc neglijent și privește pe fereastră spre orașul din depărtare. E o dimineață frumoasă și lumina ei scaldă pereții, dar în ciuda acestor lucruri, e ceva dezolant la privirea și mandibula ei, la încheieturile subțiri care îi îmbrățișează picioarele. Am stat de multe ori așa, pierdută în așternuturi boțite și încercând să nu simt nimic în afară de încercarea de a trage aer în piept.

Cel mai tare mă tulbura Hotel Window. Să o privești era ca și cum te‑ai fi uitat în oglinda unui clarvăzător în care zăreai viitorul și conturul lui nesigur ca neputința unei promisiuni. Femeia din tablou este mai matură, încordată și inabordabilă. Stă pe o canapea bleumarin, într‑un salon sau coridor gol. Este îmbrăcată pentru ieșit, cu o capă și o pălărie rubinie și elegantă. Se întoarce să arunce o privire către strada înnegurată, deși nu există nimic acolo în afară de veranda strălucitoare și fereastra stăruitor de întunecată a clădirii de vizavi.

Întrebat despre originea acestei picturi, Hopper a răspuns într‑o doară: "Nu e nimic clar, ci doar o improvizație bazată pe lucrurile pe care le‑am văzut. Nu e niciun hol al vreunui hotel cunoscut, dar s‑a întâmplat de multe ori să mă plimb prin anii '30 de pe Broadway până pe Fifth Avenue și acolo sunt multe hoteluri de prost gust. Probabil de acolo m‑am inspirat. Singuratică? Da, probabil este mai singuratică decât îmi propusesem."^[iv]

Ce e atât de special la Hopper? Uneori apare câte un artist care dă viață unei experiențe, nu neapărat conștient sau din proprie voință, dar cu atât de multă intensitate și vizionarism, încât asocierea cu el este imposibil de șters. Nu i‑a plăcut niciodată ideea că opera lui ar putea fi circumscrisă unui curent sau că singurătatea ar fi tema lui predilectă. "Treaba cu singurătatea este supralicitată"^[v], i‑a spus cândva prietenului său, Brian O'Doherty, în unul dintre puținele interviuri foarte lungi pe care se angajase să le ducă la capăt. Mai apoi, în documentarul Hopper's Silence, O'Doherty a întrebat: "Picturile tale reflectă izolarea vieții moderne?"^[vi] După o pauză, Hopper a răspuns scurt: "Ar putea și să fie, și să nu fie adevărat." Mai târziu, când a fost chestionat despre ce îl atrage către scenele sumbre, a răspuns vag: "Așa sunt eu."

---

[i] Robert Weiss, Loneliness: The Experience of Emotional and Social Isolation, MIT Press, 1975, p. 15.

[ii] Virginia Woolf, The Diary of Virginia Woolf, Anne Olivier Bell (ed.), Volume III 1925-1930, Hogarth Press, 1980, p. 260. Vezi și ediția în limba română: Jurnalul unei scriitoare, traducere din engleză de Anca Irina Ionescu, Herald, București, 2019, p. 191.

[iii] Dennis Wilson, "Thoughts of You", Pacific Ocean Blue, 1977.

[iv] Gail Levin, Edward Hopper: An Intimate Biography, Rizzoli, 2007, p. 493.

[v] Brian O'Doherty, American Masters: The Voice and the Myth, E.P. Dutton, 1982, p. 9.

[vi] Hopper's Silence, regizat de Brian O'Doherty, 1981.

Orbecăitorul

 

Káli István
Orbecăitorul
Curtea Veche Publishing, 2022
traducere din maghiară de Kocsis Francisko
 

***
Intro

Káli István s-a născut la 10 mai 1947 la Târgu-Mureș. A făcut studiile primare, generale și gimnaziale la Liceul Teoretic "Farkas Bolyai" din Târgu-Mureș între 1954 și 1965. A absolvit Facultatea de Chimie Industrială a Universității Tehnice din Timișoara, devenind inginer (1970).
 
În timpul anilor de studiu a fost membru fondator al grupului de teatru al studenților, Thalia, precum și redactor al revistei Diákszó (Vocea studentului), care apărea ca supliment al ziarului Szabad szó (Cuvântul liber). În 1970-1990 a lucrat ca inginer la diferite întreprinderi din Târgu-Mureș. În 1990-1992 a fost secretar de redacție al revistei literare Látó, în 1992-1993 a fost secretarul Fundației "Aranka György", în 1993-2009 a fost director executiv al editurilor Lyra și Mentor din Târgu-Mureș, unde a îngrijit peste 900 de volume. În 1994 a fost unul dintre membrii fondatori ai Breslei Cărții Maghiare din România (Romániai Magyar Könyves Céh), la a cărei ședință de constituire a fost ales președinte, fiind apoi reales la toate ședințele bianuale. Din 1995 a organizat, în calitate de președinte, Târgul Internațional de Carte de la Târgu-Mureș, care a avut 26 de ediții până în prezent.
 
A debutat la Editura Kriterion din București, în 1979, cu volumul de povestiri Mit tud az a nagy sárga gép? (Ce știe marea mașină galbenă?), după care au urmat mai multe romane, volume de nuvele și de poezii: Akinek megbocsátjátok (Cui îi dați iertarea), roman, Editura Kriterion, București, 1981; Tisztítótűz, Üres napok (Foc purificator, Zile pustii), microromane - Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983; Közjáték (Interludiu), nuvele - Editura Kriterion, București, 1984; Századélet (Viață seculară), nuvele, Editura Zrínyi, Budapesta, 1994; Vasvirágok (Flori de fier), poezii, Editura Polis, Cluj-Napoca, 1997; Helyzetábécé (Abecedar de situație), poezii, Editura Pro-Print, Miercurea Ciuc, 2007; Bíbor, avagy Hórusz szeme (Bíbor sau ochiul lui Horus), roman, Editura Bookart, Miercurea Ciuc, 2012; Megvárom, amíg fütyül a feketerigó (Aștept până cântă mierla), nuvele alese, Editura Mentor Könyvek, Târgu-Mureș, 2017; A szemfényvesztett, roman, Editura Noran Libro-Mentor Könyvek, Budapesta-Târgu-Mureș, 2017 (Orbecăitorul, Curtea Veche Publishing, 2021); Bizony, csoda! (Zău că-i o minune!), dialog cu contesa Bethlen Anikó, Editura Mentor Könyvek, Târgu-Mureș, 2018; Áll az ördog, s csodálkozik (Stă Satana și se miră), Editura Mentor, Târgu-Mureș, 2020.

*

Kormos Albert, adică Berți, vine pe această lume la fel ca oricare dintre noi: fără voia lui. Și tot fără voia lui este azvârlit în vârtejul nestăvilit al vieții, o viață ca o veșnică piesă de teatru, dar mereu cu alți actori. Bucurie și durere, lumină și întuneric, pace și război, existența unui om le cuprinde pe toate, însă aceasta ajunge să fie (în)frântă tocmai din cauza acestei condiții de muritor.
 
Berți o cunoaște pe Magdus, împreună au doi copii, meseria lui de croitor le asigură un trai cât de cât bun pe fundalul unui context politic incert și volatil (Al Doilea Război Mondial, instalarea comunismului, naționalizarea, reforma monetară și Securitatea). Doar că suferința este inerentă vieții, la fel și incertitudinea, și fiecare alegere este o schimbare de macaz pe calea destinului. Iar destinul lui Berți, precum și al oamenilor din jur, este modelat încontinuu de schimbările din interiorul și din exteriorul său.
 
Ajuns la cincizeci și unu de ani, Berți suferă de insomnie cronică, iar întrebările la adresa sensului vieții îl chinuie constant. În ciuda sprijinului familiei și al prietenilor, în ciuda cunoștințelor și experienței dobândite, resimte prea dureros trecerea timpului și nu mai reușește să spere la nimic frumos pentru viitor.

"Káli István este un cunoscător profund al mediului despre care scrie, în care își duc existența frământată personajele romanului său, lăsând să se audă ecouri și din biografia personală și a familiei, totul integrat în istoria orașului transilvănean care găzduiește acțiunea zugrăvită cu extremă acribie și veridicitate, transformând romanul în vehicul al unui mesaj istoric și social. Tabloul larg surprinde un sfert de secol de istorie, începând chiar cu lunile de sfârșit ale războiului și continuând cu anii tulburi, brutali, de instalare a comunismului într-o lume cu relații tradiționale puternice, sudate în timp, o perioadă în care destinul personal a fost călcat în picioare de forțe iraționale, în care omul nu avea valoare ca ființă umană, ci doar într-o turmă care se supune voinței unei puteri ce domină prin teroare, aspect zugrăvit cu tușe groase, aproape terifiante. Romanul este o adevărată secțiune longitudinală în istoria tragică a unui burg și a biografiilor generice care s-au aflat la răscrucea exceselor ideologice." (Kocsis Francisko)

"Stilul lui Káli este direct, curgător, de povestitor, vocile naratorului și ale protagoniștilor alternează într-un ritm adecvat, iar [...] tema - aproape țâșnind din mâinile lui Káli - este descrisă universal, tratată etern uman." (Zsidó Ferenc)

"Autorul intră în pielea protagonistului său [...], universul lui Kormos Albert se transferă în propozițiile sale, în tentativa de a i-l reda propriului protagonist." (Tardos Enikő)

Fragment

Eh, așa-i viața asta, are și bune, și rele, omul s-a obișnuit cu frumosul, cu binele, și-apoi brusc începe să nu mai doarmă și nu se poate abține să nu se gândească la ce a fost și ce ar mai putea fi, pentru că-s acolo cei doi copii, niciunul încă nu-i aranjat, și-i acolo și Magdus, ea de ce o să se apuce... De ce-i omul atât de nevolnic, de-ar avea măcar atâta putere asupra lui însuși, încât să poată dormi, dacă vrea, dar nu, nici măcar atât, nici să vadă când vrea să vadă, să nu trebuiască să arunce praf în ochii nimănui, căci omul, dintr-odată, pur și simplu, nu mai vede, după ce toată lumea știe cât de bine a văzut, ce ochi buni a avut pentru frumos, pentru asortat, pentru potrivit, atunci n-ar fi trebuit să plătească stofa aceea argentiniană de lână mătăsoasă, atunci creta ar fi alunecat pe unde trebuia în timpul croielii, nu pe unde se nimerea, foarfecele la fel, și-atunci n-ar fi trebuit să asculte reproșurile doamnei Dombi, că regret, domnule Kormos, știți și dumneavoastră ce stofă scumpă și bună a fost, încă puțin, doar puțină vreme ar fi trebuit să mai vadă ca înainte, ca atât creta, cât și foarfecele să meargă pe unde trebuia și acul să zboare pe pista de ață cum trebuie, dar nu mai putea vedea în afară, pentru că nu mai exista lume în afară, totul s-a întors spre interior, se vedea numai ce reprezintă Berți, numai ceea ce-i el, și se vedea bine. Ce ar fi trebuit să facă, cum ar fi trebuit ca un astfel de el, acest Berți să nu se streseze pentru ce va urma, să stea acolo precum unul care știe că totul este indubitabil, că totul este în cea mai desăvârșită ordine, nu încape îndoială, zâmbet și luare la cunoștință, totul e o formalitate, dar acum nu are de unde ști asta, n-ar trebui să-și facă griji, chiar să se înspăimânte uneori, n-ar trebui decât să conștientizeze una câte una, fiecare zi, fiecare caz, fiecare întâmplare măruntă, fiecare cuvânt, tot ce-i gând, faptă, amânare...

Berți a analizat iar și iar dacă nu i-a scăpat ceva din vedere. Dar nu. A ținut seama de ce depindea de el. Între timp, și Magdus a avut certitudinea că se dezvoltă în ea o viață, iar Berți a prins aripi și mai mari. I-a căzut rău, totuși, că domnul Kuti n-a avut încredere în el, dar unastfel de eșec nu-l poate frânge, dacă e sortit pentru altceva, pentru mai mult.

Alege-o pe cea de care ai nevoie, dragă Berți, apoi ne vom înțelege, a spus domnul Kuti când Berți l-a căutat pentru că avea nevoie de o mașină de cusut bună, dar că nu are acum destui bani ca s-o plătească, oricum se socotea, nu-i ajungeau, și trebuia să se țină de cuvânt, soția lui Zsák Adolf i-a spus fără ocolișuri că îi smulge promisiunea, îi trebuie paltonul pe care l-a promis domnului Zsák, iar el voia să se țină de cuvântul dat, asta numai așa se poate, indiferent de ordinea lumii. Nu înțelegea, în fond, de ce-i atâta amărăciune în vocea domnului Kuti, de ce nu-și cheamă înapoi calfele de odinioară, de ce nu redeschide salonul, ar fi pentru cine să lucreze, începe să prindă viață elita, chiar dacă ținem cont numai de soțiile comercianților și funcționarilor, de cele vechi și cele noi, toate astea vor să se îmbrace, toate doresc să pară dame, astea trebuie mulțumite, se poate trăi de pe urma lor, dar dacă domnul Kuti nu vrea, atunci i-ar putea face un bine, să-i amintească din când în când numele, să le spună de Kormos Albert.

Așa va fi, dragă Berți, așa voi face. După marea vâlvă pe care am făcut-o, nu m-aș putea aștepta la nimic bun din partea ăstora. Eu vreau pace. Sunt prea bătrân pentru tot felul de hărțuieli. Și a dat din mână a renunțare.

Berți nu prea înțelegea cine sunt acei ăștia, dar nici nu-l prea interesa, nici n-ar fi avut timp, toate s-au aglomerat, au stabilit ziua cea mare pe 22 noiembrie, ca să pară cât mai puțin o naștere prematură, și așa numai cât că se vor încadra în cele șapte luni, au stabilit deja și cu parohul Jaross ca încă în după-amiaza aceea, după căsătoria civilă, să le dea sfânta binecuvântare a cununiei, și pentru ziua aceea au cerut zi liberă și Manci, și Verka de la fabrica de zahăr, ca s-o ajute pe Magdus. Cinstind atmosfera de sărbătoare, Berți s-a spălat în dimineața aceea din creștet până-n tălpi, a îmbrăcat costumul albastru-închis cu dungi cenușii la două rânduri de nasturi, pe care l-a făcut pentru această ocazie împreună cu Török Dénes, celălalt ajutor al lui Kuti, la care a pus o frumoasă cravată argintie, a îmbrăcat peste el paltonul cenușiu-închis și, invocând buchetul miresei, a ieșit dis-de-dimineață ca să aducă de la Medve Anikó mica pălărie pe care a comandat-o în secret pentru Magdus, și a prevăzut și micul buchet, pe care l-a comandat ca Magdus să nu stea cu mâinile goale în timpul ceremoniei. Se afla la colțul casei Haller, la câțiva pași de salonul de pălării, când s-a pomenit față-n față cu zdrahonul de muscal cu pufoaică murdară care i-a făcut semn cu țeava armei, zicând "davai, davai", și pentru că Berți îl privea nelămurit, a repetat "davai, davai", apoi a arătat spre coloana de oameni care făcea curba dinspre strada Tinoasă, în care atunci se împleticeau deja douăzeci și cinci, treizeci de oameni sub escorta altor zece soldați înarmați, nedumeriți, dar resemnați, se pare, în fața inevitabilului, pielea de pe fețele, frunțile unora era julită, tăiată, pleoapele însângerate, osul zigomatic lovit, tumefieri proaspete, urmele vizibile ale diversiunii violente.

Azi am cununia, omule, îi explica Berți celui cu pufoaică, și i-a arătat cum e îmbrăcat, dar pe muscal nu-l interesa nicio explicație, a făcut din nou semn, apoi, când a văzut că Berți nu-i dispus, a făcut brusc un pas în spate și l-a îmbrâncit cu putere. Berți s-a răsucit față-n față cu soldatul mai înalt cu o jumătate de cap, ca să se apere de îmbrânceli, dar acela l-a împuns cu arma în burtă și a urlat: "Pașli, iep tvoi mati!", apoi, întorcându-și iar arma de-a curmezișul, a început, cu mișcări rapide, să-l împingă pe Berți spre coloană. Berți a încercat să se opună, dar forța îmbrâncelilor îl obliga să dea câte un pas înapoi, și-a pierdut echilibrul, a vrut să se întoarcă pentru a evita să cadă, dar muscalul tocmai atunci i-a mai dat un brânci, de la care Berți s-a prăbușit.

Dumnezeii mă-tii, a strigat Berți și s-a străduit să se ridice, dar soldatul l-a înșfăcat de guler, l-a ridicat cu o mișcare bruscă și cu elanul acela l-a târât până la coloană, apoi l-a împins între ceilalți. Berți și-a înțeles situația, disperarea a pus stăpânire pe el, pentru că și-a adus aminte de legendele care circulau despre ruși, asemănătoare celei care i s-a întâmplat lui însuși în cazul cu davai ceasul. Să-i spună cineva acestui gunoi că astăzi am cununia, nu mă pot lua numai așa, se uita în jur implorator, dar niciunul dintre cei ce mergeau alături, în fața și în spatele său nu era dispus să-l ajute, ori pentru că nu voiau, ori pentru că nu știau rusește. Hei, a strigat din nou Berți către muscal și a încercat să iasă din rând, logodnic, și i-a arătat verigheta, și-a împreunat simbolic mâinile, dar acela l-a îmbrâncit cu atâta putere, că era cât pe ce să-l doboare pe cel ce mergea alături el. Curva de mă-ta, a urlat Berți către el și s-a uitat neputincios în jur, dar ăluia nici pleoapele nu i se mișcau.
- Dacă taci, poate scapi, i-a șoptit cel de care s-a lovit mai înainte, după îmbrânceala muscalului. Ne-au adunat pentru vreo muncă, dac-o facem, ne dau drumul.

Era un om subțire, tânăr, ochii îi luceau inteligent în timp ce-l privea cu mustrare aspră, dar înțelegătoare.
- Ce fel de muncă? a întrebat Berți.
- De unde să știu? O să vedem. Dar până atunci e mai bine să taci, amice! Ăstora nimic nu li-e prea scump. Uită-te în jur. Îți zdrobesc mutra, apoi te lasă în propria baltă de sânge ca să dai ortul.

Muscalii au mai băgat în coloană alți patru matinali nevinovați și nedumeriți ieșiți pe stradă. Au escortat coloana până la gară. Berți i-a numărat, erau treizeci și doi. Acolo, în fața rampei, i-au încolonat, un fel de ofițer cu epoleți le-a spus ce au de făcut, un tălmaci român le-a tradus că trebuie să încarce vagoanele cu făină, sunt șaisprezece, unul la fiecare doi oameni, sacii plini sunt în magazia gării, ăia trebuie încărcați, sunt saci de cincizeci de kilograme, în fiecare vagon trebuie să încarce două sute, când au terminat, pot pleca. Soldații i-au împins doi câte doi la vagoane, lângă Berți a ajuns un om scund ca pereche.

Era pe punctul de a-i spune tălmaciului care-i situația lui, dar scundul i-a luat-o înainte, l-a smucit puternic de braț.
- Ținte-ți gura, amice, dacă nu vrei să-ți faci necazuri! Și dezbracă-te, n-aș vrea să ne apuce seara aici!

În fond, se puteau considera norocoși, nu li se dăduse unul dintre vagoanele aflate la mai mare distanță de magazie. Numărând de la cele două aflate vizavi de ușa magaziei, era al treilea, să tot fi fost la vreo cincizeci de metri de ușă. Berți și-a dezbrăcat paltonul, l-a împăturit cu căptușeala în afară și se uita dezorientat unde ar putea să-l pună ca să nu se murdărească.
- Pune-l numai aici pe rampă, o să ținem ochii pe el! Hai să ne uităm care-i situația acolo înăuntru! Ne iau mizerabilii făina, a sâsâit printre dinți. Sunt Gárdos Imre, a spus și i-a întins mâna.

Și-a întins-o și Berți, și-a spus numele, și-au strâns mâinile.

Sacii, chiar de la prima vedere, erau mari și grei. Pe Berți l-a îngrozit și ideea celor cincizeci de kilograme. Nu era obișnuit cu ridicatul, căratul. Chiar și când era acasă la părinți, la treierat, nu putea decât să-i admire pe bărbații din Călușeri cum își păstrau echilibrul cu sacii aceștia imenși.
- Poți să duci unul pe umeri? l-a întrebat Imre.
- Nu știu, a spus Berți îngrozit de greutatea care îl aștepta, nu știu. Pot să-ncerc, dar nu cred. Nu sunt obișnuit cu așa ceva.
- O să te obișnuiești. Numai primul e greu. Scoate sacoul acela de pe tine, păcat de el! Eu te ajut să-l iei în spinare, tu îl duci, îl arunci în vagon, apoi schimbăm, tu mă ajuți să-l ridic, eu îl duc și-l arunc. După fiecare zece saci aranjăm ce am încărcat.
- Tu de unde știi că așa trebuie? l-a întrebat neîncrezător Berți, dar avea, pe lângă îndoială, și puțină mirare în glas că acest om scund se acomoda atât de repede cu situația.
- Sunt brutar, i-a spus Imre. Na, haide!

Berți a căutat și a găsit pe peretele magaziei o scoabă, și-a agățat sacoul, și-a scos cravata, a împăturit-o grijuliu și a băgat-o în buzunarul interior, apoi, punându-și pe umăr batista proaspăt călcată, s-a întors ca Imre să-i aburce primul sac în spinare. A auzit șira spinării trosnindu-i sub greutate, a crezut că se frânge pe loc sau că sacul îl îngroapă în pământ. Se clătina, își găsea cu greu echilibrul, simțea că se prăbușește cu el cu tot dacă nu-l aruncă.
- Apleacă-te un pic în față și dă-i drumul, ca să te ducă greutatea! i-a poruncit Imre, și Berți, spre marea lui mirare, a ajuns repede la vagon și a aruncat sacul fără să se fi prăbușit.
- Mai bine să-i ducem amândoi! Ar merge mai repede. Mie mi-e foarte greu, gâfâi Berți când a ajuns înapoi.
- O să te obișnuiești. Aburcă-mi-l pe spate! Imre a icnit o dată sub greutate, dar cu pași repezi a fugit cu sacul pe umeri până la vagon. Berți nici nu apucase să răsufle bine după efortul de mai înainte, că el deja se și întorsese, a apucat sacul următor, l-a ridicat și i l-a săltat pe umeri.

Primii zece i-au încărcat relativ repede. Imre îi aranja în vagon, Berți abia dacă avea cu ce să-l ajute, și totuși simțea că i se rup umerii, că își dă afară plămânii de gâfâială. Resimțea și frigul dezbrăcat numai la cămașă, dar îi părea rău pentru sacou.
- Treaba ta, i-a spus Imre când a văzut că Berți e scuturat de frig. Decide, tu sau sacoul! Dar așa sigur o să mori de aprindere de plămâni!

Dumnezeii mamii lor, a înjurat Berți printre buze, pui de târfe, dar apoi a strigat și cu voce tare, pentru că nu s-a mai putut stăpâni: dumnezeii mamii lor, dar cu asta nu rezolva nimic la supraveghetorii cu pufoaice, și-a luat sacoul de pe scoabă, l-a îmbrăcat și a întins batista deasupra lui.

Nici n-au mâncat, nici n-au băut, iar pe la amiază, când se aflau cam la al o sutălea sac, unul dintre soldați a trecut pe la fiecare cu o găleată zincată, fiecăruia revenindu-i circa o gamelă de apă.

Au terminat printre ultimii. Dar nu le-au dat drumul nici celor care au lucrat mai repede și isprăviseră deja treaba. A trebuit să stea acolo în fața vagonului, până au terminat toți. Atunci a venit iarăși ofițerul cu traducătorul, și-a aruncat ochii batjocoritor asupra oamenilor, apoi a spus ceva și a rânjit, traducătorul n-a prea înțeles, l-a întrebat din nou, apoi a tradus, de voie, de nevoie: cineva trebuie să și descarce ce ați încărcat, cine a încărcat o să și descarce, dar n-a spus unde și când, nici n-au mai avut timp să afle, soldații, al căror număr a sporit între timp, i-au împins deasupra sacilor, au închis ușile vagoanelor, le-au zăvorât cu cârligele.
- Na, bagă-ți pula, Berți! a spus Imre când s-a făcut întuneric. Na, fute-o!
- Acuma ce mai e? a întrebat Berți, pentru că totul se petrecuse atât de repede, că nici nu prea înțelesese în ce situație se afla.
- Asta înseamnă că ne duc. Până unde, n-avem de unde ști. Dacă avem noroc și dacă au nevoie de făină numai aici, la aprovizionarea armatei, poate scăpăm, dar dacă le trebuie dincolo, nu știu când ne vom întoarce, dacă ne vom mai întoarce.

Berți a fost cuprins de disperare. Înjura zgomotos de mamă și a început să izbească în ușa vagonului.
- Taci dracului din gură! a urlat Imre la el. Ține-ți gura! Vrei să-ți sloboadă o rafală în fund?! Gura! Gura! Nu-i totul pierdut. Ai noroc de nea Imre, amice. De nea Imre nu-și bate joc orice venetic de muscal. Nea Imre știe cum stă treaba la muscali! Știe că la ăștia ai nevoie întotdeauna de o cale de scăpare. Pe partea cealaltă am desfăcut cârligul. Așteptăm până se întunecă de tot, și-atunci dispărem în ceață. Nici așa nu pornesc până atunci garnitura asta. Așa că taci!

S-au pitit în tăcere. Berți nu se prea putea liniști, se gândea necontenit la Magdus și la cununie, care acum s-a amânat. Îi venea să urle de neputință, dar au rămas în tăcere, pentru că, nu știa nici el de ce, avea mare încredere în Imre. Nu putea decât să se mire și să-l admire pentru precauția de care a dat dovadă, că a putut să fie atent la toate. Tremura de frig. Paltonul i-a rămas împăturit pe rampă. N-a avut timp să-l ia înainte de a fi împinși în vagoane. Îi venea tot timpul să-i înjure de mamă, dar n-a făcut-o nici măcar o dată cu voce tare. Din când în când, de afară se strecurau până la ei voci și zgomote, apoi, peste ceva mai bine de-o jumătate de oră, cineva a desfăcut cârligul. A fost soldatul cu găleata cu apă, cu alți doi cu arme amenințătoare în spatele lui. Au primit câte o gamelă de apă, apoi au închis din nou ușa.
- Încă douăzeci și cinci, treizeci de minute până le dau tuturor să bea, să zicem. Până atunci se face beznă. Atunci o ștergem, a șoptit Imre.

Nu știau, doar bănuiau câtă vreme a trecut. De afară se auzea pufăitul unei locomotive, se ducea spre nord, apoi s-a făcut liniște.
- Îl îndreaptă spre Reghin. Deci făina nu le trebuie la aprovizionare. Acuma, că mai încolo va fi prea târziu!

Imre a tras, foarte încet, grijuliu, ușa vagonului și și-a scos capul.
- E liber, a șoptit, haide.
- Paltonul, a oftat adânc Berți la gândul posibilei pierderi.

A rămas pe rampă.
- Tâmpitule, i-a făcut Imre un semn inconfundabil, și l-a smuls de pe saci.

Îndoiți de mijloc, au încercat să se îndepărteze cât mai repede, fără zgomot, în sens invers față de direcția trenului. Când au ajuns în dreptul depoului, Imre s-a trântit la pământ, i-a făcut semn lui Berți să se lase jos și s-a târât peste prima pereche de linii. De acolo i-a făcut din nou semn. Pentru o clipă, lui Berți i-a trecut prin minte cât a lucrat cu Török Dini la el, dar acuma era totuna, după palton trebuia să sacrifice și sacoul. Ăsta era prețul salvării. După câteva minute de mers târâș și tras cu urechea, au găsit o gaură în gardul de sârmă al depoului. Au trecut dincolo.
- Tulește-o, amice! a spus Imre și a început să fugă în direcția cazărmilor.

Berți simțea că i s-a turnat plumb în picioare. A vrut să se miște, dar nu era în stare. Nu știa nici el cum s-a întâmplat, dar brusc și-a dat seama că aleargă. Și-a luat picioarele la spinare, gonea tot mai repede, nu știa în ce direcție se duce, dar fugea, singurul lucru important era să ajungă cât mai departe de gară. Ca un fluture amețit, se ducea în direcția luminii și s-a oprit la prima lampă din capătul străzii. Luminile erau deja aprinse și în casele mărginașe ale cartierului Oncsa. În afară de el, numai vântul jilav de noiembrie mai rătăcea la capătul străzii Andrássy. Simțea o oboseală de moarte în toate membrele, în viscere. Îi venea să se culce pe loc, acolo, pe stradă, dar și-a adus aminte de Magdus și de faptul că ziua de astăzi a pornit ca o zi mare. Disperarea l-a împins până acasă.

Orașul solitar. Arta de a fi singur

 

Olivia Laing
Orașul solitar. Arta de a fi singur
Curtea Veche Publishing, 2022
traducere din engleză de Diana Ilie
 

***
Intro

Olivia Laing (n. 1977) este scriitoare și un important critic cultural. Articolele și studiile sale pot fi citite în publicații precum The Guardian, frieze și New Statesman. În 2019 a devenit membră a Royal Society of Literature, privilegiu acordat scriitorilor britanici pentru meritul de a fi susținut literatura atât între granițele țării lor, cât și din postura de ambasadori culturali.

Și-a făcut debutul literar cu trei texte de nonficțiune: To the River (2011), The Trip to Echo Spring (2013) și The Lonely City (2016; Orașul solitar, Curtea Veche Publishing, 2021), pentru care a primit premiul Windham-Campbell. Prin scrisul ei, a devenit unul dintre reprezentanții majori ai schimbării sociale, construind combinații neașteptate de critică politică, biografie și memorialistică, psihologie și scriitură nomadă. Primul ei roman, Crudo, apărut în 2018 și tradus la Curtea Veche Publishing în 2020, a fost premiat cu James Tait Black Memorial Prize, unul dintre cele mai vechi premii literare din Marea Britanie.

Orașul solitar este cea mai cunoscută carte a autoarei. Vocea auctorială, feminină, pare însăși vocea solitudinii, făcând, prin incursiunea în cele mai ascunse firide ale orașului New York, o analiză cinematică și frustă a izolării - un demon care nu ocolește pe nimeni.

*

Cea mai cunoscută carte a Oliviei Laing, Orașul solitar este un text radiant despre singurătate, mecanismele care o provoacă și despre cum ne putem doza resursele interioare pentru a-i face față. Apelând la biografiile și creațiile unor artiști precum Edward Hopper, Andy Warhol, Henry Darger sau David Wojnarowicz, Laing documentează o călătorie filozofică în care singurătatea devine insula fiecăruia dintre noi, iar povestirea ne poartă, pagină cu pagină, mai aproape de centru.

Mutată în New York după o despărțire, autoarea își dă seama că singurătatea este noua sa realitate. Atrasă de viața de noapte și de marginalitate, de experiențele stigmatizate sau considerate rușinoase, ea începe să exploreze orașul, cartografiindu-și sentimentele în tandem cu schimbările aduse de artă și tehnologie în noul mileniu.

"Olivia Laing explorează legătura dintre izolare și creativitate. Cercetând rolul singurătății în opera unor artiști precum Edward Hopper și Andy Warhol, ea ne sugerează că nu ar trebui să ne temem atât de mult la gândul că vom rămâne singuri." (The Guardian)

"O povestire poetică despre cum să-ți croiești drum printr-o perioadă de autoizolare, fizică și psihică. Laing face un portret intim al singurătății ca «un loc populat - un oraș în sine»." (Maria Popova, The Marginalian)

"Citind această carte, am simțit că singurătatea îmi era adâncită și expusă. La fel cum Laing spune că a găsit consolare în operele artiștilor, tot așa și cartea devine o provocare și o alinare, ca o rugăciune seculară pentru cei singuratici - pentru noi toți." (Ada Calhoun, The New York Times)

"Orașul solitar este un omagiu uluitor adus felului în care singurătatea ne face mai receptivi la stranietatea altora - la riscurile și inovațiile artei și artiștilor. Laing a scris o narațiune care va fi prețuită mulți ani de acum înainte." (Deborah Levy)

"O învingătoare... O scriitoare curajoasă, care aduce în discuție întrebări esențiale despre viață și artă." (The Telegraph)

"Minunat spirit liber... Surprinzătoare la tot pasul... Inspirată." (The Guardian)

Fragment

Capitolul 1

Orașul solitar

Imaginează‑ți că te așezi lângă o fereastră când se lasă seara. Ești la etajul al șaselea, al șaptesprezecelea sau al patruzeci și treilea al unei clădiri. Orașul ți se înfățișează ca o serie de celule, o sută de mii de ferestre, unele întunecate, altele inundate de lumini verzi, albe sau aurii. Înăuntru, străinii mișună de colo până dincolo, văzându‑și neobosiți de treaba lor. Îi vezi, dar nu poți ajunge la ei, motiv pentru care acest fenomen urban banal, întâmplat în oricare oraș al lumii și în fiecare noapte, îi transmite până și celei mai sociabile ființe o cutremurare de singurătate - combinația ei ciudată de separare și expunere.

Poți fi singur oriunde, dar orașul în care te înconjoară milioane de oameni te face să cazi în plasa unui fel aparte de singurătate. Ai crede că această stare este în antiteză cu viața urbană, cu îngrămădirea atâtor ființe umane, și totuși, simpla apropiere fizică nu este de ajuns să risipească sentimentul de izolare interioară. E posibil, chiar ușor, să te simți deznădăjduit și abandonat când trăiești la o aruncătură de băț de alții. Orașele sunt locuri singuratice și, recunoscând acest lucru, înțelegem că singurătatea nu înseamnă neapărat solitudine fizică, ci, mai degrabă, o absență sau o lipsă de legătură, apropiere sau prietenie: o imposibilitate, oricare ar fi motivele care o generează, de a găsi intimitatea dorită. Nefericirea, așa cum explică dicționarele, ca rezultat al lipsei companiei altora. În acest caz, nu este de mirare că își atinge apogeul atunci când ne aflăm într‑o mulțime.

Singurătatea este greu de mărturisit și la fel de greu de categorisit. Asemenea depresiei, o stare pe care o întâlnește adesea, singurătatea este adânc înrădăcinată în oameni, și la fel de firească precum ușurința de a râde sau părul roșcat. Însă poate fi și trecătoare, apărând și dispărând ca reacție la circumstanțe exterioare, cum este singurătatea din perioada de doliu, de pe urma unei despărțiri sau a unei schimbări de cercuri sociale. Ca depresia, melancolia sau neliniștea, și ea poate deveni patologică - o boală în toată regula. S‑a tot spus apăsat că singurătatea nu are niciun scop, că este, așa cum afirmă Robert Weiss în principala lui lucrare specializată pe subiect, "o boală cronică fără caracteristici salvatoare"^[i]. Afirmațiile de acest gen sunt legate nu doar întâmplător de convingerea noastră că ne găsim sensul doar dacă ne cuplăm sau că fericirea poate sau ar trebui să ne aparțină permanent. Dar nu toată lumea are această soartă. Poate mă înșel, însă nu cred că o experiență atât de prezentă în viețile noastre este complet golită de sens, de valoare sau o oarecare bogăție.

În jurnalul ei din 1929, Virginia Woolf a descris un sentiment asemănător cu un lac de melancolie, spunând că ar fi revelator să îl analizeze: "Și, ca de obicei, am sentimentul că, dacă mă cufund mai adânc, am să ating adevărul. Este singura circumstanță atenuantă, un fel de noblețe. Solemnitate. Am să mă oblig să înfrunt realitatea că nu există nimic - absolut nimic - pentru niciunul dintre noi."^[ii] Este interesantă ideea că singurătatea ne face să avem experiențe, altfel inaccesibile, fără de care nu am înțelege realitatea.

Nu cu mult timp în urmă, am trăit o perioadă în New York City, insula aceea aglomerată de gnais, beton și sticlă, resimțind singurătatea zi de zi. Deși nu era sub nicio formă o experiență confortabilă, am început să mă întreb dacă Woolf nu avea dreptate, dacă orașul nu avea o parte mai profundă decât aparențele. Pe scurt, m‑am întrebat dacă nu cumva tocmai singurătatea ne face să luăm în considerare întrebările mai complicate despre ce înseamnă să fim în viață. Toate astea începuseră să mă macine nu doar individual, ci și din punctul de vedere al unui cetățean al secolului nostru, al erei pixelate. Ce înseamnă să fii singur? Cum trăim, dacă nu avem relații intime cu o altă ființă umană? Cum creăm legături cu alți oameni, mai ales dacă nu îi privim în ochi? Este sexul un remediu pentru singurătate și, dacă da, ce se întâmplă când sexualitatea sau corpurile noastre sunt considerate abateri de la normă sau demne de dispreț, dacă suntem bolnavi sau nu am fost binecuvântați cu frumusețe? Ne ajută tehnologia cumva? Ne apropie unii de alții sau ne blochează în spatele unor ecrane?

Sigur nu am fost singura care a încercat să înțeleagă aceste întrebări. Mulți scriitori, artiști, regizori și compozitori au explorat singurătatea într‑un fel sau altul, încercând să o descifreze și să abordeze problemele pe care le provoacă. Însă eu începusem în acele vremuri să mă îndrăgostesc de imagini, să găsesc în ele refugiul pe care nimic altceva nu mi‑l oferea, așa că majoritatea investigațiilor mele au fost făcute în domeniul artei vizuale. Eram obsedată de dorința de a găsi paralele, dovezi fizice că alți oameni trecuseră prin stările mele. Așa că, atât cât am stat în Manhattan, am început să găsesc opere de artă care păreau să scoată în evidență sau să fie dominate de singurătate, mai ales de cea apărută în orașele moderne și, mai aplicat, așa cum se manifestase în orașul New York în ultimii șaptezeci de ani.

Inițial, am fost atrasă de imaginile în sine, dar pe măsură ce le exploram, am început să întâlnesc oamenii din spatele lor, care ținuseră piept singurătății și urmărilor sale atât în viețile personale, cât și în muncă. Dintre numeroșii documentariști din orașul singuratic ale căror opere m‑au educat sau impresionat, și pe care îi voi aminti în următoarele pagini - printre care Alfred Hitchcock, Valerie Solanas, Nan Goldin, Klaus Nomi, Peter Hujar, Billie Holiday, Zoe Leonard, Jean‑Michel Basquiat -, m‑am apropiat cel mai mult de patru: Edward Hopper, Andy Warhol, Henry Darger și David Wojnarowicz. Nu toți au suferit permanent din cauza singurătății, în niciun caz, ci au propus o multitudine de poziții și unghiuri de atac al acestui subiect. În schimb, toți au fost foarte atenți la distanțele dintre oameni, la cum este să te simți insular în mijlocul mulțimii.

Situația pare greu de crezut în special în cazul lui Andy Warhol, care a fost faimos pentru sociabilitatea sa necontenită. Nu se lipsea aproape niciodată de anturajul lui impresionant, și totuși, opera lui este surprinzător de grăitoare în privința izolării și a problemelor legate de atașament, chestiuni care i‑au pus bețe în roate toată viața. Arta lui Warhol marșează în spațiul dintre oameni, făcând o incursiune filozofică de amploare în subiecte ca apropierea și distanța, intimitatea și înstrăinarea. Ca mulți oameni singuratici, el a fost un colecționar maniac, făcând și înconjurându‑se de obiecte pe care le folosea ca bariere împotriva nevoii de intimitate umană. Terifiat de contactul fizic, părăsea rar casa fără o armură făcută din aparate de fotografiat și reportofoane, pe care le folosea ca să intermedieze și să diminueze interacțiunile - comportament care ne lămurește în privința felului în care folosim tehnologia așa‑zisului nostru secol de conexiune.

Omul de serviciu și artistul brut Henry Darger s‑a aflat la extrema opusă. Trăia singur într‑o pensiune din orașul Chicago, creând în acest spațiu lipsit de companie sau public un univers ficțional populat de ființe minunate și înfricoșătoare. Când a renunțat, împotriva voinței sale, la cămăruță, la optzeci și unu de ani, ca să își trăiască ultimele zile într‑un azil al Bisericii Catolice, i‑au fost găsite sute de picturi splendide și tulburătoare - pe care se pare că nu le arătase nimănui. Viața lui Darger scoate la iveală forțele sociale care atrag izolarea și felul în care imaginația formează o barieră împotriva lor.

Așa cum viața artiștilor a variat în materie de sociabilitate, și munca lor s‑a folosit sau a gravitat în jurul singurătății în moduri diferite, uneori analizând‑o direct și uneori punând în scenă subiecte - sex, boală, abuz - care erau de la început surse de stigmatizare și izolare. Edward Hopper, bărbatul acela deșirat și taciturn, era preocupat de manifestarea singurătății urbane în termeni vizuali, de transformarea ei în pictat, cu toate că dezmințea uneori asta. Astăzi, la aproape un secol distanță, imaginile cu oameni solitari zăriți prin geamurile cafenelelor părăsite, birourilor sau intrărilor în hoteluri sunt specifice izolării urbane.

Poți să exprimi cum arată singurătatea și poți să lupți împotriva ei, făcând lucruri care să fie explicit mijloace de comunicare împotriva cenzurii și tăcerii. Asta a fost și motivația principală a lui David Wojnarowicz, un artist, fotograf, scriitor și activist american încă abia cunoscut, a cărui extraordinar de curajoasă operă m‑a ajutat mai mult decât orice să mă eliberez de povara de a simți că eram rușinos de singură.

Am început să îmi dau seama că singurătatea era un loc populat - un oraș în sine. Și, când cineva locuiește într‑un oraș, fie el riguros și logic construit ca Manhattan, începe prin a se pierde. De‑a lungul timpului, îți construiești o hartă mintală, o colecție cu destinații și rute preferate: un labirint pe care nicio altă persoană nu l‑ar putea desluși sau reproduce cu precizie. Ce am construit în acei ani și ce urmează să vezi este o hartă a singurătății, apărută din interes și nevoie, și pusă cap la cap din experiențele mele și ale altora. Am vrut să înțeleg ce înseamnă să fii singur și cum funcționează asta în viețile oamenilor, am vrut să cartografiez relația complexă dintre singurătate și artă.

Cu mult timp în urmă, obișnuiam să ascult un cântec al lui Dennis Wilson. Era de pe albumul Pacific Ocean Blue, pe care l‑a înregistrat după ce s-a destrămat formația The Beach Boys. Avea un vers pe care îl iubeam: "Loneliness is a very special place"^[iii]. Ca adolescentă, stând întinsă pe pat în serile de toamnă, îmi imaginam acel loc ca pe un oraș scăldat în culorile apusului, atunci când lumea se întoarce acasă și lumina felinarelor pâlpâie a viață. Mă credeam încă de pe atunci o locuitoare a orașului solitar și îmi plăcea cum se raporta Wilson la el, cum îl făcea să sune pe cât de atrăgător, pe atât de înfricoșător.

Singurătatea este un loc tare special. Nu este întotdeauna ușor să vezi adevărul afirmației lui Wilson, dar eu am ajuns de‑a lungul călătoriilor să îi dau dreptate - singurătatea nu este nici pe departe o experiență total inutilă, ci una care pătrunde adânc în fibra lucrurilor pe care le apreciem și de care avem nevoie. Multe scenarii incredibile au apărut din orașul solitar, fie modelate de singurătate, fie ca remediu împotriva sa.

Capitolul 2

Pereți de sticlă

Nu am apucat niciodată să înot în New York. Am venit și am plecat, dar nu am rămas niciodată peste vară, și toate piscinele exterioare la care râvneam rămâneau goale, cu apele lor evaporate pe parcursul lungului extrasezon. Am locuit cel mai des pe partea estică a insulei, în centru, închiriind camere ieftine în locuințe din East Village sau în blocuri cu apartamente deținute de muncitori în confecții, unde zi și noapte se auzea zumzetul traficului de pe Williamsburg Bridge. Întorcându‑mă acasă de la joburile temporare pe care le găseam, mă abăteam din drum prin Hamilton Fish Park, unde existau o librărie și bazine exterioare pictate cu un albastru spălăcit. Eram singură pe atunci, singură, în derivă, iar spațiul acela albastru spectral, completat de apariția câtorva frunze maro suflate de vânt prin colțuri, mă înduioșa mereu.

Cum este să fii singur? Te simți flămând într‑un loc în care oamenii din jurul tău se pregătesc pentru un festin. Îți este rușine și te înspăimântă și, de‑a lungul timpului, sentimentele astea radiază în jurul tău, făcându‑te să te simți și mai izolat, și mai înstrăinat. Doare, așa cum se întâmplă cu emoțiile, și are efecte fizice care apar invizibil înăuntrul celor mai ascunse firide din corpul tău. Te cuprinde, asta vreau să zic, învăluindu‑te într‑o senzație glacială și o claritate sticloasă, acoperind și înghițind.

În cea mai mare parte a timpului, închiriam apartamentul unui prieten pe East 2nd Street, într‑un cartier împânzit de grădini publice. Era o locuință neconsolidată, zugrăvită cu verde-arsenic, care avea o cadă cu picioare în bucătărie, ascunsă în spatele unei perdele mucegăite. În prima seară în care am ajuns acolo, obosită după mersul cu avionul și cu ochii încețoșați, am simțit un miros de gaz din ce în ce mai pronunțat, pe măsură ce încercam să mă relaxez pe patul înalt. În cele din urmă, am sunat la urgențe și, câteva minute mai târziu, trei pompieri au dat buzna, au aprins un semnal luminos și apoi au zăbovit în mijlocul camerei, admirând podeaua de lemn. Exista un poster înrămat deasupra cuptorului dintr‑un spectacol de‑ale Marthei Clarke din 1980, numit Miracolo d'Amore. Înfățișa doi actori îmbrăcați în costume albe și purtând pălării ascuțite, parcă scoase din Commedia dell'Arte. Unul se îndrepta spre un coridor luminat, iar celălalt își ridica mâinile spre cer într‑un gest înfiorat.

Miracolo d'Amore. Eram în oraș pentru că mă îndrăgostisem până peste cap și prea grăbit, căzusem și mă aflam într‑o situație neașteptat de instabilă. În perioada falsei primăveri a dorinței, eu și tipul puseserăm la cale un plan nechibzuit privind plecarea mea din Anglia și mutarea cu el în New York. Când s‑a răzgândit brusc, exprimându‑și rezervele serioase printr‑o serie de telefoane de la hotel, m‑am trezit în derivă, izbită de grabnica sosire și chiar mai grabnica evaporare a tot ce crezusem că îmi lipsea.

În absența iubirii, m‑am agățat fără speranță chiar de oraș, de rețeaua complexă a bodegilor și clarvăzătorilor, de hurducăiala traficului, de homarii vii de pe Ninth Avenue și de aburii ieșind de sub șosele. Nu voiam să pierd apartamentul pe care îl închiriasem de aproape zece ani în Anglia, dar nu aveam nicio legătură cu nimeni, nicio obligație familială sau profesională care să mă țină pe loc. Am găsit un chiriaș și așa am economisit suficient pentru un bilet de avion, fără să știu atunci că intram într‑un labirint, o fortăreață în interiorul insulei Manhattan.

Bine, exagerez. Primul apartament pe care l‑am avut nu era deloc pe insulă. Era în Brooklyn Heights, la câteva străzi depărtare de locul în care aș fi putut trăi în realitatea alternativă a iubirii împărtășite, acea fantomă a vieții care m‑a bântuit aproape doi ani împliniți. Am ajuns acolo în septembrie, iar la biroul pentru imigrări, paznicul m‑a întrebat fără cea mai mică urmă de prietenie de ce îți tremură mâinile? Autostrada Van Wyck era neschimbată, sumbră și lipsită de perspectivă. Am încercat de mai multe ori să deschid imensa ușă cu cheile pe care prietenul meu mi le trimisese prin FedEx cu niște săptămâni în urmă.

Mai văzusem o singură dată apartamentul înainte. Era o garsonieră cu o bucătărie mică și o baie elegantă și masculină, cu faianță neagră. Mai exista și un poster pus ironic și deranjant pe alt perete, o reclamă retro pentru un fel de băutură îmbuteliată, cu o femeie radioasă, a cărei parte de jos a corpului era o lămâie strălucitoare, din care săreau stropi pe un copac plin cu fructe. Camera părea epitoma abundenței solare, însă lumina nu pătrundea niciodată în ea, dincolo de cărămida zidului de vizavi, și era clar că mă așezasem în partea greșită a casei. Exista și o spălătorie jos, dar ajunsesem de prea puțin timp în New York ca să știu ce lux însemna asta, așa că mergeam până acolo fără chef, speriată că ușa subsolului s‑ar putea trânti, prinzându‑mă astfel în întunericul umed și mirosind a detergent.

Zilele mele erau trase la indigo. Ieșeam să cumpăr ouă și cafea, apoi mă plimbam fără țintă printre minunatele străzi de piatră cubică sau admiram promenada de pe East River.

În fiecare zi mergeam tot mai departe, până ajungeam la parcul din Dumbo, unde în fiecare duminică puteai să urmărești cuplurile portoricane proaspăt căsătorite care veneau să își facă poze; femeile erau îmbrăcate în rochii de culoare verde‑gălbui sau fucsia, care le scoteau formele în evidență, făcând tot ce era în jur să pară obosit și sărăcăcios. Puteai zări și Manhattanul reflectându‑și în apă turnurile strălucitoare. Munceam, dar nu aveam suficiente lucruri de făcut, iar cele mai proaste momente erau serile, când mă întorceam în cameră, mă așezam pe canapea și priveam la viața de-afară, care se derula prin fereastră cu fiecare bec aprins.

Îmi doream enorm să nu mă aflu acolo. De fapt, o parte din problemă era faptul că nu mă aflam mai nicăieri. Viața mea părea searbădă și ireală, și îmi era rușine de subțirimea ei, așa cum îi e rușine unui om să poarte o haină ruptă sau pătată. Simțeam că sunt în pericol să dispar, chiar dacă sentimentele mele erau atât de crude și de copleșitoare, încât îmi doream uneori să găsesc o cale să îmi pierd urma, poate pentru câteva luni, până când aveau să mai scadă în intensitate. Dacă aș fi putut să exprim în cuvinte tot ce simțeam, ele ar fi semănat cu plânsetul unui copil - nu vreau să fiu singură, vreau să mă vrea cineva, sunt singură, sunt speriată, am nevoie să fiu atinsă, iubită și susținută. Nevoia mă speria cel mai mult, de parcă ar fi deschis cupola unui abis fără capăt. Nu prea mai mâncam și părul începuse să îmi cadă vizibil pe podeaua de lemn, adâncindu‑mi senzația de neliniște.

Mai fusesem singură înainte, dar niciodată astfel. Trăisem de una singură încă de pe la douăzeci și ceva de ani, uneori având relații, dar alteori, nu. Îmi plăcea solitudinea și, atunci când nu, eram destul de sigură că, mai devreme sau mai târziu, aveam să alunec spre o nouă legătură, altă iubire. Dar acum mi se revela singurătatea, sentimentul omniprezent de lipsă căruia nu îi găseam răspuns. Nu aveam ce le trebuie oamenilor și credeam că un cusur grav și ușor de observat din exterior cauza asta - toate incertitudinile se amestecaseră în ultima vreme și mă conduseseră spre concluzia că eram ușor de respins. Nu cred nici că nu avea legătură cu faptul că mă apropiam vertiginos de treizeci și ceva de ani, o vârstă la care singurătatea femeilor nu mai este sancționată social, ci este de‑a dreptul considerată stranie, un eșec și o abatere de la normă.

Priveam pe fereastră cum organizau oamenii mese festive. Vecinul de sus asculta jazz și musicaluri la maximum, acoperind holul cu fum de marijuana care cobora șerpește spre etajele inferioare. Uneori vorbeam cu chelnerul când beam cafeaua de dimineață. Mi-a dăruit odată un poem scris curat pe o bucată de hârtie albă și groasă. Dar de cele mai multe ori nu vorbeam. Eram prinsă în mine însămi și mă țineam la distanță sigură de oricine altcineva. Nu plângeam des, dar mi s‑a întâmplat să nu pot trage draperiile și atunci să cedez. Mi se părea oribilă ideea că ar trage cineva cu ochiul la cum mănânc cereale din picioare sau îmi răsfoiesc e‑mailurile, fața fiindu‑mi luminată de strălucirea laptopului.

Știam cum arăt. Arătam ca o femeie din tablourile lui Hopper. Poate fata din Automat, cu pălărie în formă de clopot și haină verde, privind spre o ceașcă de cafea, cu fereastra din spatele ei reflectând două rânduri de lumini înotând în întuneric. Sau femeia din Morning Sun care stă pe pat cu părul prins într‑un coc neglijent și privește pe fereastră spre orașul din depărtare. E o dimineață frumoasă și lumina ei scaldă pereții, dar în ciuda acestor lucruri, e ceva dezolant la privirea și mandibula ei, la încheieturile subțiri care îi îmbrățișează picioarele. Am stat de multe ori așa, pierdută în așternuturi boțite și încercând să nu simt nimic în afară de încercarea de a trage aer în piept.

Cel mai tare mă tulbura Hotel Window. Să o privești era ca și cum te‑ai fi uitat în oglinda unui clarvăzător în care zăreai viitorul și conturul lui nesigur ca neputința unei promisiuni. Femeia din tablou este mai matură, încordată și inabordabilă. Stă pe o canapea bleumarin, într‑un salon sau coridor gol. Este îmbrăcată pentru ieșit, cu o capă și o pălărie rubinie și elegantă. Se întoarce să arunce o privire către strada înnegurată, deși nu există nimic acolo în afară de veranda strălucitoare și fereastra stăruitor de întunecată a clădirii de vizavi.

Întrebat despre originea acestei picturi, Hopper a răspuns într‑o doară: "Nu e nimic clar, ci doar o improvizație bazată pe lucrurile pe care le‑am văzut. Nu e niciun hol al vreunui hotel cunoscut, dar s‑a întâmplat de multe ori să mă plimb prin anii '30 de pe Broadway până pe Fifth Avenue și acolo sunt multe hoteluri de prost gust. Probabil de acolo m‑am inspirat. Singuratică? Da, probabil este mai singuratică decât îmi propusesem."^[iv]

Ce e atât de special la Hopper? Uneori apare câte un artist care dă viață unei experiențe, nu neapărat conștient sau din proprie voință, dar cu atât de multă intensitate și vizionarism, încât asocierea cu el este imposibil de șters. Nu i‑a plăcut niciodată ideea că opera lui ar putea fi circumscrisă unui curent sau că singurătatea ar fi tema lui predilectă. "Treaba cu singurătatea este supralicitată"^[v], i‑a spus cândva prietenului său, Brian O'Doherty, în unul dintre puținele interviuri foarte lungi pe care se angajase să le ducă la capăt. Mai apoi, în documentarul Hopper's Silence, O'Doherty a întrebat: "Picturile tale reflectă izolarea vieții moderne?"^[vi] După o pauză, Hopper a răspuns scurt: "Ar putea și să fie, și să nu fie adevărat." Mai târziu, când a fost chestionat despre ce îl atrage către scenele sumbre, a răspuns vag: "Așa sunt eu."

---

[i] Robert Weiss, Loneliness: The Experience of Emotional and Social Isolation, MIT Press, 1975, p. 15.

[ii] Virginia Woolf, The Diary of Virginia Woolf, Anne Olivier Bell (ed.), Volume III 1925-1930, Hogarth Press, 1980, p. 260. Vezi și ediția în limba română: Jurnalul unei scriitoare, traducere din engleză de Anca Irina Ionescu, Herald, București, 2019, p. 191.

[iii] Dennis Wilson, "Thoughts of You", Pacific Ocean Blue, 1977.

[iv] Gail Levin, Edward Hopper: An Intimate Biography, Rizzoli, 2007, p. 493.

[v] Brian O'Doherty, American Masters: The Voice and the Myth, E.P. Dutton, 1982, p. 9.

[vi] Hopper's Silence, regizat de Brian O'Doherty, 1981.