Un spectacol despre tăticie - Cartea cu tați

 

Andrei Dósa / Robert Șerban / Radu Pavel Gheo / Igor Mocanu / Bogdan Alexandru Stănescu / Mihai Duțescu / Florin Hălălău / Doris Mironescu / Dan Coman / Florin Dumitrescu / Vasile Ernu / Andrei Gamarț / Robert Bălan, coordonatorul volumului
Cartea cu tați
Editura Trei, 2021
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
 
Un spectacol despre "tăticie"

Acest volum este urmarea unui spectacol de teatru. În 2019 am făcut Cocoțat pe schele, un spectacol despre rolul tatălui în societatea contemporană. A fost produs de ONG-ul pe care îl conduc, Asociația Art No More, a obținut prin concurs fonduri de la Administrația Fondului Cultural Național și Uniter și a fost repetat și reprezentat la Centrul de Teatru Educațional Replika. Textul pentru spectacol (îl veți găsi la finalul volumului) cuprinde dramatizări ale unor interviuri pe care le-am făcut eu cu mai mulți bărbați și texte originale ale unor scriitori contemporani.

Pentru Cocoțat pe schele am cerut texte de la scriitori, care sunt și tați, despre experiența lor paternală. În spectacol am păstrat doar fragmente din textele lor. Nu pentru că nu ar fi fost valoroase, ci pentru că nu am vrut ca spectacolul să dureze peste o oră și jumătate. Și tocmai pentru ca să pun în evidență munca celor cinci scriitori, m-am gândit să găsesc o soluție să public aceste texte integral. Mai întâi, am publicat în revista Scena 9 niște fragmente din textele rămase pe dinafară. Apoi am cerut și altor autori să scrie despre paternitate. Și așa a apărut acest volum.

În 2014, am făcut un spectacol despre mame: Habemus bebe. Textul acela, aflat undeva la limita între dramaturgie și poezie, a devenit apoi volum de poeme: Non stress test, de Elena Vlădăreanu, publicat de Casa de Pariuri Literare în 2016.

În 2018, mi-am zis să fac un spectacol și despre tați. Pentru că diada tată-copil e foarte puțin sau fals, din punctul meu de vedere, reprezentată în mai toate artele. Avem pe de o parte imaginea idilică: nou-născutul e un îngeraș care aduce bucurie și fericire în familie, iar tatăl descrie asta de undeva din turnul său de fildeș (mă rog, biroul lui) fără să ia parte efectiv la tot ce ține, practic, de noua ordine familială. De cealaltă parte, avem tatăl văzut ca o autoritate, care stabilește reguli și dă pedepse, iarăși fără să țină cont de nevoile copilului și ale partenerei. Ambele imagini nu au (sau au prea puțin) de-a face cu realitatea, cu concretul, cu ceea ce se întâmplă în viața de zi cu zi. Chiar și în cele mai paternaliste medii, lucrurile par acum să se schimbe. Mă rog, nu am făcut studii în acest domeniu și nici n-am citit prea multe, dar informațiile primite mai degrabă empiric par să confirme acest lucru. Tatăl nu mai este doar cel care aduce banii și dă ordine, ci, cel puțin în mediul urban de clasă mijlocie, este implicat direct în creșterea și educarea copilului.

Cu spectacolul mi-am propus trei lucruri.

În primul rând, am vrut să ofer o altfel de imagine a tatălui. A unuia mai normal, mai uman, mai banal... Naiba știe ce-o fi "normal", dar în capul meu e cam așa: unul care se și bucură, e și bulversat, și frustrat, și fericit, și enervat. Și nu total habarnist.

În al doilea rând, am vrut să arăt ce zice unul dintre personajele din spectacol: "Și tații trec prin schimbări majore" (odată cu apariția unui copil în viața lor).În general, literatura de specialitate este dedicată aproape exclusiv schimbărilor prin care trec femeile după ce nasc. Asta e stabilit, studiat, băgat la catastif, integrat în viața de zi cu zi. (Apropo, mi-am dat seama acum, după ce am făcut cele două spectacole, că în Habemus bebe, tatăl era total absent. Era pomenit o singură dată. Puteam foarte bine să vorbim despre a fi părinte fără a menționa o singură dată tatăl. În schimb, în spectacolul despre tați nu s-a putut fără să vorbim și despre mame.)

Am zis să privim puțin lucrurile și din partea masculină. Am încercat să fac o documentare serioasă. Am căutat literatură self-help și studii pe această temă. N-am găsit decât vreo două-trei volume traduse, care conțineau un fel de sfaturi, scrise amuzant, în care rolul tatălui nu pare a fi luat prea în serios. Episodul din Cocoțat pe schele în care povestesc că am fost în librării să caut cărți despre paternitate pentru a mă documenta e real. Am găsit un singur studiu serios pe această temă. Nu mai era în librării pentru că fusese publicat mai demult de Editura Trei: Tatăl de Luigi Zoja. L-am mai găsit pe net. Am citat din acest studiu în spectacol. La fel am făcut cu o carte autobiografică, publicată de Corint, a unui jurnalist sportiv britanic: Tată de nota zece de Brian Viner.

În al treilea rând, spectacolul (și cartea asta) reprezintă așa... un mic îndemn spre implicare. Din partea masculină. Era o memă pe Facebook: "O întreagă generație s-a zbătut pentru women empowering, dar am uitat să-i învățăm pe bărbați cum să colaboreze cu empowered women. (Scuze, nu găsesc un termen bun în română pentru "empowered".) Rolul mamei este înregistrat adânc în fiecare dintre noi. Sunt și studii, există și partea aia bazată pe cunoaștere directă. În ceea ce privește rolul tatălui, lucrurile nu-s prea clare. Nimeni nu îi contestă rolul. Dar cât și cum, aici încă ține de păreri personale, de cultură, de obiceiuri. Cu spectacolul (și textele din acest volum) am vrut să prind și părțile alea frumoase, dar și chestiunile banale sau chiar neplăcute din viața de familie. nevoie și de scutece schimbate, și de timp petrecut degeaba pe bancă în parc (când, de fapt, îți dorești să fii oriunde în altă parte), și de bani... Până la urmă, există și momente fericite și plictiseli, și nesiguranțe, și bucurii și certuri sau chiar divorțuri...

Mulțumesc Evei și Alexandrei, care au reușit să scoată din mine și ce e mai bun, și ce e mai nasol. Mulțumesc Elenei pentru că fără Habemus bebe, spectacolul despre mame, nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată să fac și un spectacol despre tați. Mulțumesc echipei spectacolului Cocoțat pe schele: Virgil Aioanei, Nicu Rotaru, Ana Iulia Popov, Petre Fall și celor de la Centrul Replika. Mulțumesc tuturor celor care au acceptat să-mi povestească în privat despre experiența lor de tată. Și foarte multe mulțumiri autorilor care au acceptat să scrie aici. Eu le-am dat doar o temă și o limită de pagini. Felul în care a ales fiecare să abordeze acest subiect a fost opțiunea lui. Unii au dus propria poveste spre ficțiune, alții spre mărturie, alții spre eseu. Singura cerință a fost ca subiectul să aibă un punct de plecare în propria experiență. Și toate cuprind lucrurile alea care se nasc odată cu copilul: fericirea, îngrijorarea, schimbarea, rutina, nesiguranța.

Aceasta nu este încă o carte despre cum să fii "un părinte perfect".

Cuvânt înainte la De la mania lalelelor la bitcoin

 

Torsten Dennin
De la mania lalelelor la bitcoin. O istorie a averilor câștigate și pierdute în piețele de mărfuri
Editura Meteor Press, 2021
traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

#Mărfuri

(de Jochen Staiger, CEO al Swiss Resource Capital)

Tranzacționarea de mărfuri și futures are o istorie lungă, ce datează din zilele dinaintea schimburilor comerciale, ca modalitate de a-i asigura pe fermieri și producători împotriva pierderilor neașteptate. Odată cu înființarea lui Chicago Mercantile Exchange (CME - Bursa comercială din Chicago) în 1898, tranzacțiile futures au devenit standard; în mod brusc, piața aceasta a devenit sigură și o modalitate de a specula prețurile "mărfurilor moi", ca grâul sau porumbul, fără a le deține sau a avea nevoie fizic de ele. Inițial, cercul investitorilor speculativi a fost limitat, dar în timp situația s-a schimbat. În prezent vedem fonduri de hedging și chiar fonduri de pensii care investesc și speculează în mărfuri ca aur, argint, cupru, burtă de porc și suc de portocale înghețat. În plus, există investitori privați pe scară mare, care cred că pot fi mai abili decât piețele. Vremurile se schimbă rapid și acum suntem, fără îndoială, în stadiul incipient al unui nou boom al mărfurilor și materiilor prime.

Pe de o parte, industria mărfurilor în sine s-a schimbat mult datorită taxelor neprevăzute, schimbărilor de guverne, vămilor și, cel mai important, datorită noii ere a vehiculelor electrice, care va continua să modifice spectaculos lumea aceasta în următorii douăzeci-treizeci de ani. Să luăm, de exemplu, transportul. În viitor, vom dori toți să șofăm în mod "curat" din punct de vedere ecologic și în același timp să avem parte de confort. Asta înseamnă că vom avea nevoie de mai mult cupru, litiu, cobalt, zinc, nichel, argint și plumb pentru a produce automobilele dorite din punct de vedere ecologic. În plus, valoarea uraniului va crește din nou, deoarece până în 2030 va trebui să depășim dublul consumului de energie din 2018 pentru a ne alimenta mobilitatea. Nu în ultimul rând, aurul rămâne marfa supremă ca siguranță în care să ne investim averea. Dar, pentru că deocamdată nu există exploatări miniere pentru toate aceste mărfuri, în curând va începe pentru ele o nouă piață de tip bull. Din această cauză, suntem pe punctul de a crea noi bule și cicluri de tip boom.

În cartea de față, Torsten Dennin explică diverse cicluri de tip boom-and-bust de pe aceste piețe, începând cu nebunia lalelelor și terminând cu nebunia bitcoin. (În mod interesant, unitățile bitcoin sunt obținute tot prin operațiuni de "minerit", dar prețul lor a scăzut brusc, deoarece în spatele lor nu există o valoare reală și nici rezerve fizice în sol.) Povestea este întotdeauna aceeași; doar numele bulei se schimbă. Torsten explică modelul și este recomandabil să-i citiți cu atenție cartea. Investitorii au nevoie de asemenea informații istorice pentru a înțelege mai bine piețele de mărfuri, întrucât pot învăța din trecut și pot evita repetarea erorilor. De asemenea, vor ajunge să înțeleagă că piețele de mărfuri sunt mereu în pericol de a fi manipulate, deoarece uneori sunt foarte mici, iar activele financiare sunt frecvent concentrate în câteva mâini ce pot mișca sute de miliarde.

Țiței, lalele, argint, soia - piețele pot fi mișcate de "fantoma de la Operă", iar contribuția însemnată a lui Torsten este că proiectează o lumină asupra evenimentele ascunse sau necunoscute ce afectează piețele mărfurilor. Torsten este una dintre puținele persoane din domeniu care s-au implicat intens în acest subiect încă de la începutul boom-ului mărfurilor. De mai bine de 16 ani, el s-a ocupat pe larg de piețe de mărfuri individuale și de comportamentele lor eterogene în privința cererii, ofertei și prețurilor.

Îl cunosc pe Torsten Dennin de mai bine de zece ani și-l consider unul dintre puținii experți de vârf în domeniul piețelor de mărfuri. Prin intermediul episoadelor variate din cartea aceasta, el atrage cititorii către subiectul mărfurilor, speculațiilor și ciclurilor de tip boom-and-bust în mod plăcut și accesibil. Mulțumită lecțiilor sale desprinse din evenimente istorice ale pieței, cartea reprezintă o valoare reală pentru investitorii privați și instituționali care sunt implicați în mărfuri.

#Blockchain și bitcoin
(de Thomas Rehmet, COO al Bloxolid)

De la izbucnirea crizei financiare din 2008, bănci centrale din toată lumea au accelerat tipografiile și au inundat piețele financiare cu miliarde de dolari, euro, yeni și așa mai departe prin intermediul Relaxării Cantitative. În această epocă de lichidități abundente, piața materiilor prime a atras tot mai mult atenția investitorilor. Nu numai investitorii instituționali au tranzacționat asemenea mărfuri, ci tot mai mulți investitori privați caută să-și plaseze activele în valori reale, pentru a se proteja de riscurile unei inflații în creștere a monedelor fiduciare. Valoarea materială depășește valoarea monetară - acesta este sloganul la modă.

Dar au existat și perturbări repetate pe piețele materiilor prime, indiferent dacă au fost evenimente economice, politice sau frauduloase.

Simultan cu începerea crizei financiare, pe 1 noiembrie 2008, a fost publicat documentul fondator al criptomonedelor, intitulat: "Bitcoin: A Peer-to-Peer Electronic Cash System".

Acela a fost semnalul de plecare, deoarece blockchainul este considerat în prezent ca următoarea tehnologie revoluționară a lumii.

În 2017, vâlva legată de criptomonede a însemnat punctul culminant al atenției la nivel mondial, în timp ce anul 2018 a însemnat verificarea realității vâlvei raportată la utilizabilitate. Anul 2019 va aduce inovații în blockchain. Misiunea noastră este de a combina active reale, așa cum sunt metalele prețioase, cu tehnologia blockchain inovatoare, pentru a crea o nouă clasă de active și monede sigure și stabile. Bloxolid înființează ARG3NTUM: prima criptomonedă complet susținută de argint fizic și creată în Germania.

Torsten Dennin a sintetizat excelent ultimele patru secole de istorie a piețelor financiare și de mărfuri, cu reperele lor importante. De la mania lalelelor la fenomenul bitcoin nu se concentrează doar asupra evenimentelor extreme, ci descrie în detaliu toate suișurile și coborâșurile de-a lungul timpului, rezumate cronologic în 42 de capitole. Este o carte ce trebuie citită de toți investitorii. La urma urmelor: "Oricine cunoaște trecutul poate înțelege prezentul și poate modela viitorul."

Poate salva bunătatea lumea? - Casa din marea azurie

 

TJ Klune
Casa din marea azurie
Editura Storia Books, 2021
traducere din limba engleză de Irina Stoica 

Citiți un fragment din această carte.

***
Poate salva bunătatea lumea?

Poate salva bunătatea lumea? T.J. Klune pare a crede că da, sau cel puțin de asta vrea să ne convingă în romanul Casa din marea azurie apărut la editura Storia Books. Cititorul rămâne să decidă singur dacă acest lucru este posibil și în lumea reală sau se poate întâmpla doar într-o carte fantasy. Spun acest lucru pentru că după apariția sa, romanul a stârnit controverse și discuții împărțind cititorii în două tabere: pe de o parte s-au plasat cei care s-au îndrăgostit de stilul, personajele și povestea născocită de Klune, pe de alta s-au plasat, cei care au decis să nu-i citească romanul. Așadar, ce putea fi mai interesant pentru mine decât un roman care a reușit să stârnească reacții atât de vehemente și diametral opuse?

Am citit cartea ignorând controversele și mi-a plăcut mult de tot. Povestea măruntului funcționar Linus care își duce viața searbădă și tristă într-o lume cenușie pentru a descoperi într-un final că viața are multiple culori mi s-a părut emoționantă. Mi-a plăcut, de asemenea, povestea de dragoste dintre el și Arthur pentru că este sensibil construită, are substanță și ne arată că iubirea poate apărea în cele mai neașteptate momente. Klune are un stil cald și lejer care te lasă cu un zâmbet pe buze după ce termini cartea. Dar cel mai mult și mai mult mi-au plăcut copiii. De altfel, ei sunt și cei care contribuie în mod esențial la transformarea lui Linus dintr-un funcționar care urmează la sânge litera regulamentului DERETIMA, într-un om care înțelege că atunci când lucrezi cu oameni și mai ales cu copii, contează ce se întâmplă cu ei și după ce ai predat raportul în termenul limită.

Copiii lui Klune sunt diferiți. Pentru că romanul lui este și un roman despre alteritate. După cum spune în interviuri, el însuși a fost un băiețel queer care suferea și de ADHD. Acest lucru l-au făcut greu de integrat în lumea rurală a fermierilor din Oregonul natal. De aceea, reușește să creeze niște puști originali, amuzanți și de care nu poți să nu te îndrăgostești. Talia, fetița gnom grădinar, acidă, neînfricată și o prietenă de nădejde. Phee, zâna pădurii, a cărei mamă a murit de foame în fața ei, și care își dorește un cămin și să aibă în jur persoane pe care să le poată iubi. Theodore, balaurul pitic, care se comportă ca un copil mic și inocent și care are o colecție impresionantă de nasturi. Chauncey, cel despre care nimeni nu știe mare lucru și care visează să ajungă valet într-un hotel. Sal, timid și timorat ca urmare a unor experiențe îngrozitoare. Și, nu în ultimul rând, Lucy, fiul Satanei, cel despre care profețiile spun că ar putea distruge lumea. De fapt, un băiețel de 6 ani în care se luptă în fiecare zi moștenirea genetică cu educația.

Așadar, este greu să nu te farmece Casa din marea azurie. Și, totuși, pentru că există un totuși, apare un moment în care te dezvrăjești și înțelegi și argumentele taberei care a ales să nu o citească. Și atunci nu mai înțelegi prea clar sentimentele pe care ți le stârnește cartea. Nu mai știi dacă este bine că ți-a plăcut cum este scrisă, ți-au plăcut personajele și finalul. Sincer, eu nici până în acest moment nu știu exact cum să separ sentimentele contradictorii pe care mi le-a creat. Problema acestei cărți vine din sursa de inspirație pe care a avut-o autorul. Acesta spune că s-a inspirat din istoria reală a școlilor rezidențiale canadiene și, mai exact a ceea ce este cunoscut ca Sixties Scoop. Termenul a fost inventat de Patrick Johnston, autorul unui raport din 1963 intitulat Native Children and the Child Welfare System. În acest raport se vorbea despre modalitățile brutale prin care copiii născuți în familiile nativ-americane erau luați de la părinții lor și dați spre înfiere unor familii euro-canadiene sau erau crescuți în școli rezidențiale. Se încerca, astfel, integrarea și asimilarea noilor generații indigene. Aceste școli au avut o istorie lungă și întunecată. Se estimează că în aceste școli au ajuns peste 150.000 de copii. Copiii își pierdeau familiile, rădăcinile și, după cum arată noile descoperiri, de multe ori și viața. De exemplu, în aprilie 2021 a fost descoperită în British Columbia o groapă comună care conținea rămășițele a nu mai puțin de 215 copii din central rezidențial Kamloops.^[1]

Când citești despre aceste atrocități, despre suferințele copiilor și a familiilor rămase în urmă, începi să privești altfel romanul lui Klune. Înțelegi că este cumva deplasat faptul că, deși pune în central romanului său bunătatea, omite să fie bun fix față de victimele directe sau indirecte ale acestui genocide cultural. Și happy-end-ul romanului lasă un gust amar. Își găsesc fericirea și locul pe insula doctorului Parnassus, într-o casă pentru copiii magici, diferiți. Familiile sunt reduse la note în dosarele DERETIMA, Linus și Arthur devin noua lor familie și asta este tot ceea ce contează. Pentru mulți dintre copiii din casele rezidențiale canadiene bunătatea și iubirea nu și-au arătat chipul...

Vă sfătuiesc să citiți cartea, dar și istoriile reale din care se inspiră și să vă formați propria opinie. Sentimentele vor fi cu siguranță amestecate. Eu cu siguranță voi ține minte această carte și o voi asocia, din păcate, cu oroarea Sixties Scoop. Nu cred că asta și-a dorit autorul, dar, după cum știm, o carte își croiește propriul drum în lume odată ce a ieșit din mâinile creatorului ei. Și cel care îi decide locul este cititorul. Acesta o face în funcție de propria-i perspectivă asupra lumii, după direcția pe care i-o arată propriul compas moral și, nu în ultimul rând în funcție de propria sensibilitate și istorie personală.

---

[1] nytimes.com/kamloops-mass-grave-residential-schools

Premiul Academiei Române pe anul 2019, conferit în decembrie 2021- Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor

 

Carmen Stoianov
Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor
Editura Muzicală, 2019

 

Citiți un fragment din această carte.

***
O introducere

Am în mână cele două volume Cărțile Psalmilor, Reflexii în sonor, semnate de muzicologul Carmen Stoianov - fostă colegă de Conservator și totodată prietenă apropiată - și nu vreau să vă ascund că sunt copleșită de emoție și admirație.

Nu de mult, în prima decadă a lunii decembrie 2021, volumele i-au adus autoarei prestigiosul premiu al Academiei Române pe anul 2019, premiu ce se poate obține o singură dată în viață. Primise înainte, pentru aceste volume, Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, tot pe anul 2019, pentru Cercetare Muzică Sacră.

Cu un CV remarcabil, despre care nu am spațiu să vorbesc acum, Carmen Stoianov este doctor în muzicologie, dar are și un masterat valoros în Studii Culturale Ebraice de la Facultatea de Litere a Universității din București. Conducătorul Disertației de Masterat, regretatul prof. dr. Dan Horia Mazilu, membru corespondent al Academiei Române, a fost cel care i-a sugerat o idee, aceea de a căuta în Psalmi numitorul comun privind numele instrumentelor în conformitate cu originalul ebraic.

Zis și făcut! Carmen nu este omul care să stea pe gânduri, nu este omul care să refuze o provocare și a pornit imediat la drum. Dar, ideea inițială s-a transformat încetul cu încetul într-un amplu demers de studiere a Psalmilor dintr-o nouă perspectivă, aceea a muzicologului.

Drumul a fost lung, ani de zile de muncă, de căutări. Văzând cât de bogată este bibliografia parcursă (peste 400 de titluri la primul volum, chiar mai multe la cel de-al doilea, am numărat eu... de curiozitate), nu știu dacă cititorul va intui acel ceva, care pe mine m-a fascinat. Vorbesc despre modul în care a privit autoarea Psalmii, căutând să își golească mintea (este un fel de-a spune!), ca să poată primi o nouă frumusețe, necunoscută, intuită, căutată și găsită. Îmi spune Carmen: Știi care e ideea... despre Psalmi s-a scris mult și, cu siguranță, de profesioniști străluciți, cu multă știință de carte (filosofie, poezie, teologi, rabini) dar eu i-am citit simplu, ca și cum n-aș ști nimic din ce se știe deja (deși știam eu ceva-ceva...), așa ca un muzicolog uimit de dărnicia informațiilor, de frumusețea lor. Și muzicologul a găsit ce căuta: adevărul dramaturgiei muzicale din Psalmi.

Cercetarea este amplă, acoperind Tehillim (cele cinci Cărți ale Psalmilor ebraici canonici). Aceste prime volume studiază Psalmii 1-41 (volumul I) și 42-72 (volumul II).

Viziunea este nouă, pertinentă și argumentată "la sânge", socotită de autoare doar o punere în discuție, semne de întrebare, posibile viitoare trasee de cercetare, opinie enunțată, de altfel, chiar în subtitlul ambelor volume: Introducere și direcții de cercetare în studiul Psalmilor biblici.

M-aș fi mirat de cuvântul Introducere, pentru o lucrare ce va putea atinge 3.000 de pagini, după estimarea mea - de vreme ce primele două volume din cinci numără deja peste 1.100 -, dar înțeleg bine la ce fel de introducere s-a referit Carmen Stoianov. În lungul, milenarul șir al cercetărilor și interpretărilor ce au constituit o adevărată Filieră a Psalmilor - cum o numește autoarea -, noutatea punctului de vedere deschide calea unor noi și noi interpretări, Filiera fiind, practic, fără sfârșit.

Deși nu face din asta un secret, cercetând și comparând diferitele traduceri, Carmen Stoianov remarcă unele neconcordanțe, lipsuri ori chiar adăugiri ce nu se regăsesc în textul original și, în căutarea științifică pe care o dorește cât mai realistă și totodată obiectivă, traduce ea însăși. Iată ce găsesc într-o notă de subsol:
Este rațiunea pentru care, căutând precizia, coerența de limbaj și abordare mai ales în planul indicilor sonor-muzicali, am realizat și unele traduceri ale formulărilor / indicațiilor aflate pe frontispiciul sau în corpul unora dintre Psalmi, mai ales atunci când am considerat că acestea se impun, fiind vorba despre posibile indicații de formă sonor-muzicală, instrumente, modalitate de emisie sonoră, registre de cântare, efecte vocale, etc.

Cărțile Psalmilor, Reflexii în sonor nu sunt romane, nici măcar romane de aventuri, cu toate că ceea ce găsim în ele poate fi o aventură în sine. O aventură ce străbate veacurile, istoria, mai ales istoria muzicii care își are rădăcinile bine înfipte acolo, în Psalmi. Carmen îi citește și recitește cu ochii celui care, uimit de oferta generoasă, află prin ei și ne împărtășește "ceva din istoria istoriei muzicii".

Muzicologul a găsit în Psalmi informația sonoră, Starea de Cântec - cum o numește.

Încerc să dau un sumar exemplu și mă uit la Psalmul 13 (potrivit numerotării originalului ebraic canonic). Fiecare Psalm are o fișă descriptivă și atotcuprinzătoare. Autoarea afirmă că Psalmul 13 este învăluit între ambele coperte de cântare. Îmi place termenul ce arată prezența cântării încă de la primele cuvinte - Către mai-marele cântăreților -, readucând ideea la ultimul verset - Cânt Domnului, căci mi-a făcut bine. Din analiza acestui Psalm mai primim o informație deosebită, aceea că întâlnim în el pentru prima dată decizia de tip "angajament de credință" a lui David: aceea de a face o cântare vocală adresată Domnului.

Nu intru în amănuntele analizei poetico-sonor/muzicale sau în alte considerații foarte bine conturate în discursul autoarei, ci merg direct la un alt criteriu privind Psalmul 13, criteriu prezent, desigur, la analizele tuturor Psalmilor (deocamdată în număr de 72). Mă refer la o adevărată muncă de Sisif, aceea de a urmări, de a găsi în toată evoluția componisticii lucrări ale compozitorilor ce au la bază textele psalmice. Iată cum autoarea a identificat acest Psalm în creația unui mare număr de compozitori, începând cu secolele XV-XVI ale școlii franco-flamande și trecând prin istoria muzicii până în zilele noastre. Apar nume cunoscute sau mai puțin cunoscute, de la francezul Josquin des Prez sau venețianul Adrian Willaert, la germanul Thomas Stolzer, periplul continuând și acoperind și alte zone geografice și de timp. Nu îi menționez pe toți, dar nu pot să trec de Claudio Monteverdi (1567-1643), de Georg Friedrich Händel (1685-1759), de Benedetto Marcello (1686-1739), de Felix Mendelsson-Bartholdy (1809-1847), de Johannes Brahms (1833-1897) sau Franz Liszt (1811-1886). Lista continuă cu nume de compozitori ai secolului XX și chiar XXI, dar Carmen Stoianov nu se oprește aici, ci investighează mai departe, găsind acest Psalm și în creațiile unora dintre compozitorii români. Este citat Ștefan Niculescu (1927-2008) pentru monumentala lucrare dedicată unui ansamblu de șase voci bărbătești intitulată Psalmus, apoi compozitorul Theodor Grigoriu (1926-2014) cu o suită pentru cor mixt, care cuprinde 33 de Psalmi. Nu în ultimul rând, Psalmul 13 se oglindește și în creația compozitoarei Carmen Petra Basacopol, căreia, ca și celorlalți compozitori citați, Carmen Stoianov îi face un mini portret. Cum am afirmat de la început, muncă grea, de mare migală, muncă de adânci căutări.

Tot în căutările sale, autoarea a mai urmărit o idee foarte interesantă, aceea a CÂNTĂRII NUMELUI DOMNULUI și a CÂNTĂRII INSTRUMENTALE A NUMELUI DOMNULUI, acel NUME sacru, de nerostit. Dacă în multe traduceri s-a trecut cu vederea diferența dintre cântare vocală și cântare instrumentală, iată că textul ebraic arată clar și stă mărturie faptului că NUMELE DOMNULUI apare întotdeauna însoțit de instrument sau doar instrumental (cele două instrumente tradiționale fiind o harpă, posibil cu zece coarde, care acompania un alt instrument cu coarde a cărui denumire în limba română apare ca alăută, chitară, etc., dar poate fi și lira).

Concluziile ce se află în finalul fiecărui volum ne spun din nou foarte multe. Eu, una, citindu-le, am avut senzația unei veritabile sinteze, o esență plină de substanță, care, pe alocuri, pune noi întrebări, deschizând calea unor noi și noi răspunsuri.

Să vă mai spun un secret: "Mi-a șoptit o viorea" că volumele trei și patru sunt gata și le vom avea în anul 2022.

Și nu trebuie să uit să semnalez că soțul lui Carmen, compozitorul Petru Stoianov, este autorul coperților ce se definesc prin simplitate și simboluri: lira și numărul 1 (cu simbolul ebraic Alef) - pentru primul volum și numărul 2 (cu simbolul ebraic Bet) - pentru volumul secund.

Formăm testudo. După patruzeci de ani - Cenaclul de Luni. Viața și opera

 

Cosmin Ciotloș
Cenaclul de Luni. Viața și opera
Editura Pandora M, 2021

Citiți un fragment din această carte.

***** 
Formăm testudo. După patruzeci de ani

 Înainte de a se numi, jucat călinescian, Cenaclul de Luni. Viața și opera, cartea aceasta a purtat un alt titlu. Unul "de lucru", cum se spune, care i-a însoțit scrierea și sub protecția căruia a stat inclusiv folderul în care am păstrat toate fotocopiile pe care urma să le topesc aici. Îi spusesem Formăm testudo, cu o sintagmă, recunosc, un pic prețioasă, dar extrem de sugestivă. Romanii numeau așa, testudo, adică "țestoasă", o formație tipică de luptă la care infanteria recurgea destul de frecvent: la un ordin scurt, scuturile se lipeau unul de altul, în prima linie, pe flancuri și deasupra capetelor, atât cât să rezulte un fel de paralelipiped impenetrabil și mobil. Imaginea e impresionantă coregrafic și cred că nu există film istoric în care ea să nu se regăsească măcar în trecere. Am aflat de curând că i s-a dedicat inclusiv un joc LEGO. Există, în plus, pe YouTube-ul nostru de fiecare zi, pasionante simulări care compară eficacitatea acestei dispuneri cu, de exemplu, aceea a falangei macedonene. Asta ca să nu-l invoc numai pe Plutarh sau să nu trimit, previzibil, la Columna lui Traian.

Mi se păruse potrivit să recurg la această metaforă, împrumutată dintr-un splendid poem al unuia dintre autorii de care mă ocup în carte, ca să rezum în două cuvinte (exact două) istoricul și morfologia unui fenomen de o aiuritoare complexitate. Cum altfel să fi explicat mai plastic solidaritatea generoasă, spiritul camaraderesc, lealitatea polemică, voluntarismul tineresc pe care poeții "optzeciști" le-au întruchipat în primul rând prin scrisul lor? Cum să le fi redat mai bine curajul (nu lipsit de angoase) de a înainta umăr la umăr într-un mediu nu o dată ostil? Sigur, nu le-au lipsit aliații, sigur, câțiva dintre criticii de primă importanță ai momentului i-au adoptat și, după puteri, i-au protejat. Dar mă tem că nicio altă generație înaintea lor n-a fost întâmpinată cu atâtea rezerve și n-a fost șicanată cu atâta consecvență. Ar fi nedrept să n-o recunoaștem. Și probabil că dacă numele unui Traian T. Coșovei, de exemplu, spune astăzi mai puțin decât spuneau părinților noștri numele unor poeți semnificativi ai anilor '60 e și pentru că, vorba unei faimoase butade, din calomniile lui Eugen Barbu tot a rămas ceva. Cel puțin o anumită mefiență care vizează întreaga generație. Nici Alexandru Mușina nu e mai frecventat, nici Ion Stratan, nici Mariana Marin, nici, odată cu ei, mulți alții. În definitiv, până și Mircea Cărtărescu e cunoscut și admirat la scară largă mai degrabă ca prozator decât ca autor al unor volume ca Faruri, vitrine, fotografii sau Poeme de amor. Am fost surprins să observ, de pildă, câtă lume a aflat de emblematicul său poem "Căderea", citit la Cenaclul de Luni și publicat în 1980, abia din romanul Solenoid, care-l ia, cum se știe, ca pretext.

N-am de gând să transform introducerea aceasta într-un "curs scurt" de poezie optzecistă. S-a scris mult pe subiect și, cum e firesc, le sunt recunoscător celor care au făcut-o înaintea mea, chiar atunci când se întâmplă să văd lucrurile (fundamental) diferit. Cei interesați și de alte abordări vor găsi, în note, destule trimiteri pe care să le urmeze. Ca unul care a parcurs sistematic manuscrise, volume de versuri, colecții de reviste și, nu în ultimul rând, multă literatură secundară, mi-am îngăduit să urmez aici un decupaj propriu și să tranșez preliminar câteva puncte nevralgice, evitând, de exemplu, să mă împotmolesc în discuții teoretice legate de postmodernismul pe care această poezie l-ar ilustra (sau nu). Ori întrebându-mă la nesfârșit dacă nucleul dur al optzecismului nu e mai degrabă unul difuz, dispersat egalitar în toate centrele universitare și chiar mult dincolo de granițele lor. Cineva propunea ca epicentru Becleanul. Hilar! Altcuiva i se părea că ea s-ar fi născut mai degrabă la Târgu Neamț. Fără să fie diplomatic, răspunsul meu la chestiune este, îmi place să cred, unul echilibrat: poezia acestei generații înseamnă, în primul rând, poezia bucureșteană lunedistă, care a reușit să atragă de partea ei, asimilându-le și acomodându-le (nu fără inerente asperități) formule de expresie dintre cele mai diverse. De altfel, luat repede, nu găsesc un tânăr autor promițător al deceniului al nouălea care să nu fi trecut pe la Cenaclul de Luni.

Acolo s-a închegat spiritul cu totul particular și irepetabil al unei poezii care se visa (au spus-o mai mulți) "cea mai bună poezie din lume", acolo s-au trăit, în grupuri fluctuante, confruntările și emoțiile competiționale, acolo s-au încasat marile lovituri, culminând cu aceea a dizolvării lui; în fine, de acolo s-au revendicat elanurile nostalgice care au condus, în cazul unora dintre foștii membri, la reveniri spectaculoase, ani buni după fatidicul moment 1983. Titluri astăzi atașante, ca Ruleta rusească, Mutilarea artistului la tinerețe, Regele dimineții, Aerostate plângând, Nimic, Arta războiului și altele, despre care va fi vorba în secțiunea a treia a cărții, de aici vin: din recuperarea, malgré tout (în ciuda însingurării, în ciuda distanței, în ciuda vârstei, în ciuda slăbiciunilor fizice), a unui moment auroral, trăit cândva fără program, dar având o formidabilă coerență emoțională. E motivul pentru care, repet, ca unul care a citit în mai multe etape această poezie, n-am cum să mă limitez la reducțiile ei publicistice sau didactice și la etichetele, uneori îndreptățite, care i s-au atașat. Dincolo de biografism, de emoție cotidiană, de minimalism, de amplori baroce, de dispoziție ludică, de ironism, de autoreferențialitate, de livresc sau, pe celălalt versant, de conștiința abisală a unei crize (poate politică, poate individuală, poate stilistică), rămâne ceva inelucidabil, o sensibilitate profund particulară.

Neputând-o defini rapid, am încercat s-o descriu metodic. Și anume, printr-o investigație în trei pași, corespunzând celor trei secțiuni ale cărții. Cea dintâi, Marile speranțe, urmărește "ecosistemul" care a condus, începând cu mijlocul anilor '70, la cristalizarea unei atitudini literare comune în rândul, ca să zic așa, neofiților, la acea dată încă studenți, majoritatea (dar nu exclusiv) ai Literelor bucureștene. Un rol decisiv l-a avut, se înțelege, Cenaclul de Luni, singurul loc unde aceștia s-au putut produce constant, în deplină libertate și cu succes pe măsura așteptărilor lor. Nu e vorba însă de un monopol. Anticipându-l, dublându-l sau străduindu-se să-l continue, au existat și alte cenacluri favorabile acestor poeți in statu nascendi. În primul rând Amfiteatru, veritabil poligon de încercare pentru destui dintre cei care aveau să strălucească mai târziu sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu. Dar nu numai atât: având în spate o revistă, cei de la Amfiteatru au oferit, vreme de mai bine de un deceniu, un spațiu tipografic semnificativ tinerilor ca Mircea Cărtărescu, Ion Stratan sau Magda Cârneci, publicându-le poemele și recenziile, comentându-le primele cărți, întreținând, în general, o atmosferă binevoitoare (chiar dacă naiv-paternalistă), cu atât mai prețioasă, cu cât singulară. Spre comparație, cu toată statura lui de cronicar en titre, Nicolae Manolescu n-a reușit să le deschidă decât sporadic și cu mari dificultăți paginile mult mai prestigioasei Românii literare. Nu insist. Cazuistica e, cred, suficient de bogată.

Secțiunea a doua, Impactul cu realul, vine să dezamorseze o legendă: se știe, s-a scris de nenumărate ori despre agresivitatea campaniei antioptzeciste întreținute de Săptămâna, revista-fanion a capriciilor lui Eugen Barbu și, nu mai puțin, ale Securității comuniste. Cu documentele pe masă, adică recurgând la colecția hebdomadarului, amintirile "victimelor" se confirmă în bună măsură. Nu până la capăt, însă. În orice caz, comparația cu postdecembrista România Mare (care o moștenește) nu se susține. Departe de mine intenția de a-l disculpa pe Barbu. Trebuie admis totuși că, în cei zece ani cât i-a mitraliat pe lunediști, umorile lui s-au manifestat mai degrabă satiric decât veninos. Și că, analizate astăzi la rece, ele revelează o strategie subtilă de discreditare, cu pași laterali și cu tăceri uneori mai semnificative decât atacul direct.

În sfârșit, a treia parte a cărții, cea mai consistentă cantitativ, conține o serie de studii de caz pe care le-am grupat sub un titlu, sper, elocvent, din același regim militar: Situații tactice. Îmi fac datoria de a preciza de la bun început că nu e vorba de o selecție valorică și nici, cu atât mai puțin, de o dispunere ierarhică a autorilor. Numărul de pagini rezervat fiecăruia nu e, deci, un criteriu. După cum absențele (câte vor fi fiind) nu reprezintă o formă de a-mi camufla eventuale îndoieli estetice. M-am ocupat și de asta la locul cuvenit și la timpul cuvenit în cei peste zece ani cât am ținut cronică literară săptămânală. Nu e cazul, aici, să încurc borcanele. M-a interesat mai curând să reconstitui un ansamblu dinamic, nu un catalog. Într-un fel, exercițiul meu are ceva din acele historical reenactments în care oameni de azi reorchestrează, cu tot echipamentul de rigoare, bătălii de-acum câteva secole. În cazul de față, e vorba doar de patruzeci de ani, cât au trecut de la pragul convențional al debutului acestei generații. Scopul, repet, este acela de a reanima o sensibilitate de grup, la care fiecare dintre cei de aici contribuie cu date care-i sunt temperamental proprii. Pentru asta, e adevărat, aveam nevoie să descopăr câte o amprentă distinctă și o sumă de posibili lianți, prin intermediul cărora șirul de medalioane monografice să lase locul unei rețele de relații. În foarte puține cazuri, acestea mi s-au oferit de-a gata. De cele mai multe ori a fost nevoie să apelez la instrumente istorice și detectivistice (de care m-am folosit cu o satisfacție pe care n-are rost s-o ascund), cercetând memoriale necitite de nimeni, verificând în paginile revistelor data și mai ales semnificațiile câte unui debut uitat, colaționând amintiri la prima vedere lipsite de relevanță. Mi-a surâs, recunosc, și șansa. Așa se face că o parte dintre demonstrațiile de aici includ și documente până acum inedite, unele dintre ele revelatorii.

Trăgând linie și legând nodurile, a rezultat în final un model discret, care nu mai păstrează prea mult din precedentele aliniamente critice. Nu l-am detaliat în cuprins pentru a nu vicia inginerește ceea ce mi se pare că trebuie să rămână implicit. Menționez doar că e vorba mai degrabă de tendințe decât de categorii și că important e întregul: există, așadar, între cei paisprezece autori la care m-am oprit, nostalgici restitutivi (Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Romulus Bucur), autotelici (Florin Iaru, Ion Stratan), reactivi, citindu-se unii pe alții și adaptându-se din mers (Alexandru Mușina, Marta Petreu, Bogdan Ghiu), proactivi (Ion Mureșan, Ion Monoran, Viorel Padina), mitologizanți (Daniel Pișcu), wannabees (cazul-școală al Ilenei Zubașcu, împărtășit de mulți alții dintre marginalii acestei generații) și, în sfârșit, centrifugali (Mircea Cărtărescu, în Levantul). Asta, încă o dată, în raport cu poziția în contingent, nu cu realul, nu cu limbajul sau cu transcendența. Un ultim capitol, coloidal, privitor la dedicațiile pe care optzeciștii și le împart între ei cu larghețe, va clarifica, sunt sigur, această distribuție relativă în front.

*

În septembrie 2013 îmi susțineam, la Facultatea de Litere a Universității din București, teza de doctorat care stă la originea acestei cărți și a cărei secțiune finală conținea doar câteva dintre studiile de caz care alcătuiesc acum Situațiile tactice. Mă bucur că nu m-am grăbit s-o public atunci (așa cum îmi sugerase îndrumătorul lucrării, într-o ediție pe înțelesul celor care citesc a Istoriei sale): aș fi privat-o de câteva observații în lipsa cărora întregul ar fi fost debalansat. Țin să-i mulțumesc, deci, profesorului Nicolae Manolescu pentru minuția cu care mi-a parcurs lucrarea și pentru cuvintele calde pe care le-a scris despre ea. Sper ca această formă definitivă să-i amintească fidel perioada în care a condus Cenaclul de Luni. Le sunt recunoscător doamnei profesoare Ioana Pârvulescu, domnului profesor Ion Vartic și regretatului profesor Andrei Bodiu, ale căror sugestii și încurajări m-au făcut, atunci ca și acum, să mă simt critic literar. Nici mai mult, dar, vorba cuiva, nici mai puțin de atât.

Nu pot încheia fără un gând către echipa editurii Pandora M. Fără profesionalismul lor, fără generozitatea lui Bogdan-Alexandru Stănescu și fără grija fraternă a lui Alin Croitoru, cartea aceasta ar fi sfârșit acolo unde a început: în laptopul meu.

Să îți măsori puterile cu Moartea - Trenul spre Samarkand

Guzel Iahina
Trenul spre Samarkand
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din rusă de Luana Schidu

Citiți un fragment din această carte.

***
 
Să îți măsori puterile cu Moartea

Întâmplarea a făcut să citesc Trenul spre Samarkand la scurt timp după Confiteor, carte scrisă de Jaume Cabré și apărută în excelenta serie Anansi a editurii Pandora M. S-a dovedit o alegere bună pentru că cele două s-au completat reciproc într-un mod surprinzător și binevenit. Dacă în Confiteor personajul principal este preocupat printre altele de esența Răului, în Trenul spre Samarkand de la Humanitas este vorba despre Bine care se poate naște dintr-o conștiință prea încărcată, una care știe ce înseamnă să faci Rău. Putem fi buni sau răi la modul absolut? Compensează binele făcut, răul produs anterior? Sunt ispășirea și iertarea posibile? Acestea sunt întrebările pe care le ridică scriitoarea rusă fără a avea, însă, intenția sau pretenția de a ne da un răspuns tranșant și definitiv.

Subiectul cărții nu este unul ușor. Este vorba despre foametea din provinciile rusești de pe Volga din anii 1921-1922. Deși acțiunea romanului începe în octombrie 1923, pe drumul de la Kazan spre Turkmenistan, drum de patru mii de verste, personajele cărții și, implicit cititorii, se lovesc la fiecare pas de consecințele foametei. Poate mai puțin cunoscută decât foametea din Ucraina (Holodomor) din anii 1932-1933, foametea povolgă a ucis nu mai puțin de cinci milioane de suflete. Cauzele ei au fost multiple: războiul și revoluția rusă, rechizițiile nemiloase făcute de armata roșie, seceta îndelungată. Fenomenul a avut o asemenea amploare încât Lenin și scriitorul Maxim Gorki au lansat un apel de ajutor către Europa și Statele Unite. Mândria și ideologia au fost lăsate de o parte și vapoare cu alimente au fost primite de ruși de la americani. Chiar și așa, problema nu a avut o rezolvare rapidă pentru că era extrem de dificil de împărțit hrana. Trenurile rămâneau cu lunile pe șine din simplul motiv că nu mai avea cine să le conducă. Cei pricepuți muriseră în război sau fuseseră împușcați de bolșevici. În unele regiuni existau încă conflicte între partizani și armata roșie, unele trenuri erau prădate și hrana nu mai ajungea la destinație.

Ca în fiecare război, catastrofă sau conflict, principalele victime ale foametei au fost copiii. Mii de copii au rămas singuri, fie pentru că au fost abandonați, fie pentru că părinții le muriseră de foame sau în război. Mulți s-au organizat în bande, alții au fost culeși de autorități și duși în centre speciale, toți erau subnutriți, nespălați, zdrențuiți și plini de purici. Acești copii sunt, de fapt, în mod colectiv, unul dintre personajele principale din cartea lui Guzel Iahina. Pentru că, după cum spune Deev la un moment dat: "copiii sunt viața". Chiar dacă cititorul nu va reține numele real sau imaginat al multor dintre copii, poveștile lor cu siguranță îi vor rămâne întipărite în memorie. Eu îmi voi aminti cu siguranță de Senea-Ciuvașul și de păduchele care-l urmărește, mai ales că știu că este vorba despre un copil real care a avut nenorocul să se nască în acele vremuri crunte.

Cartea se construiește în jurul trenului care duce 500 de copii în Turkmenistan și a adulților care primesc această misiune. Deev și Belaria, comandantul și comisarul sunt două figuri puse cumva în antiteză la început. Forțați să colaboreze pentru binele copiilor și succesul misiunii, cei doi au experiențe de viață diferite și moduri de a rezolva lucrurile total opuse. Cu toate acestea, de-a lungul poveștii, Belaria devine pentru Deev, cel care călătorește prin Infern și încă mai speră că poate fi izbăvit, călăuză și sprijin. Belaria este o femeie dură, lipsită de sentimentalisme și care are experiența misiunilor și pierderilor anterioare. Deev are conștiința încărcată și caută ca odată cu copiii să se salveze și pe sine. Deev se luptă cu Moartea în încercarea de a-i smulge din gheare câți mai mulți copii.

Într-o lume care pare să-și fi pierdut busola și umanitatea, ce înseamnă să fii bun? Mai există oameni buni? Aceste întrebări și le pun cei doi pe parcursul cărții. Pentru Belaria să fii bun "nu înseamnă să promiți vrute și nevrute. Să suspini și să verși lacrimi pentru bieții bolnavi. (...) Să fii bun înseamnă să te gândești la toate. Și să previi totul. Ca să fii bun, trebuie să știi cum. Să știi să refuzi. Să strunești. Să pedepsești...". Bug, felcerul, mai speră încă într-o bunătate adevărată, curată, nepătată de păcatele vieții dinainte. Pentru Deev acest fel de bunătate este întruchiparea unui vis. Bunătatea din jurul lor, spune el, "este strâmbă și murdară, ca ghetele mânjite cu balegă. Și o fac cu mâinile murdare cei care au ucis și furat." Și aceștia sunt buni pentru că visează încă la bunătatea aceea curată, ideală și fără pată. Bunătatea aceasta pătată le apare în drum atunci când pare a nu mai exista nici o speranță și este întruchipată de un comandant cekist sau de către un partizan aprig și nemilos în lupta cu soldații armatei roșii. Bunătatea aceasta care caută să răscumpere păcate grele, salvează vieți de copii nevinovați.

Deși pe alocuri puțin prea romanțată, cartea aceasta are puterea de a atinge profund cititorul. Poate pentru că este vorba despre copii, poate pentru că Iahina știe să nu-și judece personajele, poate pentru că pur și simplu are talent și știe să ne spună și transpună în poveste. Mereu am considerat că literatura are această putere: de a face cititorul obișnuit să înțeleagă dimensiunile uneori monstruoase ale unor evenimente tratate sec în cărțile de istorie. În cartea Iahinei copiii din fotografiile epocii prind viață, râd, au porecle, speranțe și povești care-i individualizează și îi fac să nu mai fie numere ci destine, vieți trăite. Poreclele lor - pe unele Iahina le-a descoperit în arhive - vorbesc despre experiența de viață și sufletul copilului. Există, de exemplu, porecle ca Maraton - cel care căuta prin stații monede căzute de la călători, Mormântar - cel care se hrănea din pomenile lăsate de oameni pe morminte sau Lingurar - cel care supraviețuia cântând din linguri cioplite de propria-i mână.

Și spune Iahina atât de frumos că acești copii aveau un singur lucru: limba. "Ea era bogăția lor, patria și memoria lor." O limbă pe care și-o construiau singuri, un univers din care adulții erau excluși. Limba nu putea fi pierdută, furată și nici nu se tocea sau zdrențuia ca hainele. Limba se îmbogățea mereu și nu-și trăda stăpânul. Copiii făceau versuri, jocuri de cuvinte, își dădeau porecle, creau ritualuri și superstiții pentru cel mai mărunt gest.

Ce-i pot reproșa acestei cărți? Poate faptul că autoarea este un pic prea blândă cu bolșevicii. Pentru că așa cum dă chip și suflet victimelor, așa dă chip și suflet și călăilor. Dar este de înțeles având în vedere că Rusia nu s-a desprins încă de istoria ideologizată și probabil că nici nu o va face prea curând. Iahina, ea însăși urmașa unuia dintre copiii salvați de foamete, speră doar că prin fiecare poveste va putea să scoată măcar un pic din stalinismul din oameni.

Dincolo de toate aceste gânduri iscate de această carte, este cert că trăim într-o lume care a uitat ce înseamnă foametea. Și nici măcar nu înțelegem cât suntem de norocoși. Nu știm ce înseamnă să mănânci iarbă și troscot sau chiftele de pământ. Nu știm ce înseamnă alimentele surogat. Nu știm cum este să-ți mănânci păduchii sau un membru al familiei. Nu știm cum doare foamea, cum poate ea să omoare. De aceea Amélie Nothomb poate scrie: "Cunosc multe feluri de foame: foamea de ciocolată, foamea de scris, foamea de viață. Foamea e cel mai bun lucru care există." Este și suntem norocoși. Și e bine să citim pentru a învăța să prețuim (și) asta.

 

Cuvânt înainte la Niciun prieten, doar munţii

 

Behrouz Boochani
Niciun prieten, doar munţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din engleză de Bertha Savu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt‑înainte

Niciun prieten, doar munţii. Mesaje din închisoarea Manus este o carte ce îşi merită locul pe raftul literaturii penitenciare, alături de opere foarte diverse precum De profundis a lui Oscar Wilde, Scrisori din închisoare a lui Antonio Gramsci, Into the Smother a lui Ray Parkin, The Man Died a lui Wole Soyinka şi Letter from Birmingham Jail a lui Martin Luther King Jr.

Scrisă în limba persană de un tânăr poet kurd, Behrouz Boochani, pe parcursul unei lungi perioade de detenţie, tortură şi suferinţă, această carte este prin însăşi existenţa ei o probă de curaj şi tenacitate creativă. Ea nu s‑a născut nici pe hârtie, nici pe calculator, ci butonată pe telefon şi scoasă pe ascuns de pe insula Manus sub forma a mii de mesaje text.

Trebuie să recunoaştem măsura realizării lui Behrouz Boochani amintind în primul rând condiţiile dificile în care ea a fost concepută, improbabilitatea extremă a înseşi existenţei sale. Guvernul nostru a luat toate măsurile pentru dezumanizarea solicitanţilor de azil. Numele şi poveştile lor sunt ţinute departe de urechile noastre. Pe insulele Nauru şi Manus, aceştia trăiesc într‑o grădină zoologică a cruzimii. Vieţile lor sunt despuiate de sens.

Aceşti prizonieri sunt cu toţii oameni încarceraţi fără a li se fi adus niciun fel de acuzaţie, condamnare sau sentinţă. Este o soartă cu adevărat kafkiană, ce are adesea un efect necruţător - unul, de altfel, vizat chiar de temnicerii australieni -, acela de a distruge orice speranţă.

Deloc surprinzător, apelul lor la libertate s‑a prefăcut în carnea arsă a tânărului de 23 de ani Omid Masoumali, care şi‑a dat foc în semn de protest. Sau în ţipetele tinerei Hodan Yasin, de 21 de ani, care a făcut acelaşi lucru.

Asta este ceea ce noi, Australia, am ajuns.
Rugăminţile zadarnice ale unei femei violate pe Nauru.
O fată care şi‑a cusut buzele.
Un copil refugiat ce şi‑a cusut o inimă în palmă fără să ştie pentru ce.

Protestul lui Behrouz Boochani a îmbrăcat o altă formă. Ceea ce temnicerii săi australieni nu au putut să distrugă în Behrouz Boochani a fost credinţa sa în cuvinte: în frumuseţea, necesitatea, posibilităţile lor, în puterea lor eliberatoare.

Astfel, în perioada încarcerării sale, Behrouz Boochani a început una dintre cele mai remarcabile cariere din jurnalismul australian: raportând ceea ce se petrecea pe insula Manus sub forma mesajelor pe Twitter sau pe telefon, a apelurilor telefonice şi video şi a e‑mailurilor. Făcând acest lucru, a sfidat guvernul australian, care în tot acest timp a depus eforturi serioase să împiedice difuzarea poveştilor refugiaţilor, încercând permanent să îngrădească accesul ziariştilor pe insulele Manus şi Nauru; s‑a mers până la legiferarea, pentru o perioadă de timp, a draconicei secţiuni 42 din Actul poliţiei de frontieră australiene, ce prevedea pedepsirea cu până la doi ani de închisoare a oricărui cadru medical sau asistent social ce aducea dovezi publice despre bătăile sau abuzurile sexuale suferite de minori sau despre orice act de viol şi cruzime în general.

Cuvintele sale au ajuns să fie citite în toată lumea, să se audă dincolo de oceane şi să acopere ţipetele stridente ale legiunilor de propagandişti plătiţi. Înarmat doar cu adevărul şi cu un telefon, un refugiat lipsit abuziv de libertate a atras atenţia întregii lumi asupra celei mai mari crime a Australiei.

Behrouz Boochani a reuşit să scrie o carte nemaivăzută şi teribilă, făcând o cronică a vieţii sale de tânăr bărbat ce a petrecut cinci ani pe insula Manus ca victimă a politicilor privind refugiaţii ale guvernului australian - politici în privinţa cărora cele două mari partide ale noastre s‑au luat la întrecere la capitolul cruzime.

Citirea acestui text este dificilă pentru orice australian. Ne fălim cu decenţa, bunătatea, generozitatea şi spiritul nostru iubitor de dreptate. Niciuna dintre aceste calităţi nu reiese din relatarea făcută de Boochani, care vorbeşte în schimb despre foame, mizerie, bătăi, sinucidere şi crimă.

Descrierile făcute de el comportamentului reprezentanţilor guvernamentali de pe Manus îmi amintesc în mod dureros de relatările tatălui meu despre conduita comandanţilor japonezi din lagărele pentru prizonierii de război în care el şi alţi prizonieri australieni au suferit atât de mult.

Ce s‑a întâmplat de am ajuns să fim noi cei care comit astfel de atrocităţi?

Această relatare impune o tragere la răspundere. Cineva trebuie să dea socoteală pentru aceste crime. Pentru că, dacă acest lucru nu se va întâmpla, istoria ne garantează că, într‑o bună zi, nedreptatea de pe insulele Manus şi Nauru se va repeta în Australia la o scară mai mare, mai amplă şi, cu siguranţă, mai dramatică.

Cineva poartă vina, or, aceştia, şi nu nevinovaţii pentru a căror mare suferinţă stă mărturie această carte, sunt cei care ar trebui să fie în închisoare.

Cartea aceasta este totuşi mult mai mult decât un simplu J'accuse. Este o mare victorie a unui tânăr poet care ne‑a demonstrat tuturor cât de mult continuă să conteze cuvintele. Australia i‑a privat de libertate corpul, dar sufletul său a rămas cel al unui om liber. Cuvintele sale au devenit acum în mod iremediabil cuvintele noastre, iar istoria noastră trebuie să răspundă pentru istoria lui.

Sper ca într‑o bună zi să îi pot ura lui Behrouz Boochani bun venit în Australia ca ceea ce s‑a dovedit a fi în aceste pagini. Un scriitor. Un mare scriitor australian.

(Richard Flanagan, 2018)

*
Această carte a fost scrisă pentru a oferi o relatare conformă cu realitatea a experienţei trăite pe insula Manus în Centrul de procesare regional off‑shore al Australiei şi pentru a documenta o experienţă directă despre ce înseamnă să fii deţinut într‑un astfel de centru. Există anumite limite în legătură cu ce poate fi făcut public şi ce nu, mai ales când vine vorba despre confraţi deţinuţi. Nu am considerat că schimbarea anumitor detalii, de genul culorii părului sau ochilor, a vârstei, naţionalităţii sau numelui este suficientă pentru a garanta protejarea identităţii celor vulnerabili, aflaţi încă în interiorul sistemului. Niciun personaj deţinut sau solicitant de azil din această carte nu este bazat pe o persoană reală anume, indiferent de cât de detaliată pare istoria sa. Nu avem de‑a face cu persoane deghizate. Trăsăturile lor descrise aici nu corespund unora reale. Identităţile lor sunt în întregime fabricate. Sunt personaje compozite: un colaj obţinut din diverse evenimente şi numeroase întâmplări, inspirat de multe ori de logica alegoriei, şi nu de cea a reportajului. Detaliile legate de cei doi oameni care au murit pe insula Manus, Reza Barati şi Hamid Khazaei, ţin de domeniul public, ei fiind, prin urmare, numiţi în semn de respect.

Prietenia şi cărţile - prefaţă la Suntem deja uitarea ce vom fi

 

Héctor Abad Faciolince
Suntem deja uitarea ce vom fi
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din spaniolă de Mariana Sipoş
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prietenia şi cărţile
prefaţă de Mario Vargas Llosa  
 

Mi s‑a întâmplat acum câţiva ani cu Javier Cercas şi am retrăit acum aceeaşi senzaţie cu Héctor Abad Faciolince. Când am citit extraordinarul roman al lui Cercas, Soldaţii de la Salamina, nu numai că mi‑a rămas întipărit în tot corpul - mai bine spus, în suflet - acel sentiment de fericire şi gratitudine pe care ni‑l oferă întotdeauna lectura unei cărţi frumoase, dar şi o nevoie presantă de a‑l cunoaşte pe autor pentru a‑i strânge mâna şi a‑i mulţumi personal.

Nu mult după aceea, graţie lui Juan Cruz, printre ale cărui merite este şi acela de a se afla inevitabil acolo unde este nevoie de el, într‑o noapte stranie în care Madridul părea să fi rămas pustiu, ca şi cum ar fi aşteptat anihilarea nucleară, l‑am cunoscut pe Cercas, într‑un restaurant plin de fantasme. Imediat am descoperit că omul era la fel de minunat ca şi scriitorul şi că vom rămâne prieteni pentru totdeauna.

Mi se întâmplă rareori să simt această dorinţă imperioasă de a‑i cunoaşte personal pe autorii cărţilor care mă emoţionează sau mă farmecă. Am suportat deja câteva decepţii în această privinţă şi, în general, cred că este de preferat să rămâi cu imaginea ideală pe care ţi‑o faci despre scriitorii pe care îi admiri, decât să rişti să o confrunţi cu realitatea. Exceptând cazul când ai senzaţia copleşitoare că merită să încerci.

După ce am citit cu câtva timp în urmă Suntem deja uitarea ce vom fi, cea mai pasionantă experienţă de cititor din ultimii ani, mi‑am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul să îmi ofere privilegiul de a‑l cunoaşte personal pe Héctor Abad Faciolince pentru a‑i putea spune prin viu grai cât de mult îi datorez.

Este foarte greu să încerci să sintetizezi ceea ce este Suntem deja uitarea ce vom fi fără să‑i trădezi spiritul, pentru că, asemenea tuturor capodoperelor, cartea este multe lucruri în acelaşi timp. A spune că este o sfâşietoare carte de memorii despre familia şi tatăl autorului - care a fost asasinat de un ucigaş plătit - e adevărat, dar neinspirat şi infim, pentru că această carte este în acelaşi timp o copleşitoare imersiune în infernul violenţei politice columbiene, în viaţa şi în sufletul oraşului Medellín, în obiceiurile şi aspectele mărunte ale vieţii, în intimitatea şi grandoarea unei familii, o mărturie delicată şi subtilă a iubirii filiale, o poveste adevărată care este în egală măsură o superbă ficţiune, prin felul în care este scrisă şi structurată, şi una dintre cele mai elocvente pledoarii care s‑au scris în timpurile noastre şi în toate timpurile împotriva terorii ca instrument politic.

Cartea este cutremurătoare, dar nu apăsătoare, pentru că este scrisă astfel încât nu face exces în exteriorizarea sentimentelor, este o proză precisă, limpede, inteligentă, cultă, care pune stăpânire cu o iscusinţă desăvârşită pe sufletul cititorului, ascunzându‑i anumite date, distrăgându‑i atenţia, cu scopul de a‑i stimula curiozitatea şi orizontul de aşteptare, obligându‑l astfel să participe la actul creator, mână în mână cu autorul.

Punctele culminante ale cărţii sunt cele două morţi: cea a surorii autorului şi cea a tatălui - una din cauza bolii şi cealaltă ca urmare a sălbăticiei politice - şi în descrierea ambelor există mai multe tăceri decât rostiri, o pudoare elegantă care, în mod ciudat, amplifică tristeţea şi consternarea cu care cititorul captiv trăieşte cele două tragedii.

Împotriva a ceea ce s‑ar putea crede din afirmaţiile de mai sus şi în ciuda prezenţei devastatoare în paginile ei a suferinţei, a nostalgiei şi a morţii, Suntem deja uitarea ce vom fi nu este o carte care să demoralizeze. Dimpotrivă, cum se întâmplă întotdeauna cu operele de artă reuşite, este o carte în care frumuseţea formei, calitatea expresiei, luciditatea reflecţiilor, graţia şi fineţea cu care este descrisă acea familie atât de afectuoasă şi de caldă încât ai vrea să fie a ta, fac din ea o carte care îţi ridică moralul, o dovadă că, fie şi în cele mai infame şi mai dure experienţe, sensibilitatea şi imaginaţia unui scriitor generos şi inspirat pot fi utilizate pentru a apăra viaţa şi a arăta că, în ciuda a toate, pe lângă durere şi frustrare, există totuşi în ea bucurie, iubire, idealuri, sentimente înalte, tandreţe, compasiune, fraternitate şi hohote de râs.

Zeii sau hazardul au fost binevoitori cu mine şi au aranjat în aşa fel lucrurile ca la recentul Festival literar Hay din Cartagena^[i] şi, bineînţeles, graţie omniprezentului Juan Cruz, să‑l cunosc personal pe Héctor Abad Faciolince.

În mod firesc, persoana era la înălţimea a ceea ce scria. Era cult, simpatic, generos şi a sta de vorbă cu el s‑a dovedit aproape la fel de plăcut şi benefic ca şi lectura cărţii lui. După zece minute de conversaţie la El Club de Pesca^[ii] din Cartagena, sub o lună plină de carte poştală ilustrată, cu câteva umbre de rozătoare dând târcoale pe chei şi cu un delicios orez cu cocos în faţa noastră, am ştiut că îmi va fi pentru totdeauna un bun prieten şi confrate şi că, până la sfârşitul zilelor noastre, vom avea pe agendă tema scriitorului Onetti, care mie îmi place mult, iar pe el îl plictiseşte.

Sper să am timp şi argumente suficiente pentru a‑l convinge să recitească texte precum Infernul atât de temut sau Viaţa scurtă şi să descopere cât de aproape este lumea lui Onetti de a sa, prin autenticitatea morală şi măiestria tehnică pe care amândoi le dovedesc şi prin impecabila radiografie a Americii Latine pe care, fără să şi‑o fi propus, au realizat‑o amândoi în scrierile lor.

În cele trei ore şi jumătate cât durează zborul de la Cartagena la Lima, am citit ultima carte a lui Héctor Abad Faciolince: Trădările memoriei^[iii]. Sunt trei povestiri autobiografice, însoţite de fotografii ale locurilor, obiectelor şi persoanelor care ilustrează şi completează istoria. Prima, Un poem în buzunar, este de departe cea mai bună şi cea mai extinsă şi, într‑un fel, o completare indispensabilă a cărţii Suntem deja uitarea ce vom fi. În buzunarul tatălui asasinat la Medellín, tânărul Abad Faciolince a găsit un poem scris de mână care începe cu versul: "Suntem deja uitarea ce vom fi". De la început, a crezut că poemul era de Borges. Confirmarea identităţii exacte a autorului poemului a însemnat o aventură de mulţi ani, alcătuită din călătorii, întâlniri, căutări bibliografice, convorbiri, un mers înainte şi înapoi pe piste false, o aventură cu adevărat borgesiană, de erudiţie şi joc, o investigaţie despre care s‑ar putea spune că nu a fost trăită, ci doar închipuită de către un condeier "putred de literatură", de umor, ingeniozitate şi o exagerată paradă de imaginaţie.

Această investigaţie pare la început o obsesie personală şi particulară, o modalitate în plus pentru fiul distrus după moartea teribilă a tatălui de a păstra vie şi foarte aproape amintirea lui, de a depune mărturie despre dragostea ce i‑o poartă. Dar, puţin câte puţin, pe măsură ce investigaţia pune cap la cap opiniile profesorilor, criticilor, scriitorilor, prietenilor, iar naratorul devine ezitant şi dezorientat între atâtea versiuni contradictorii, căutările lui pun în evidenţă teme permanente, de interes general: identitatea operei literare, în primul rând, şi relaţia care există, în momentul aprecierii calităţii ei artistice, între operă şi numele şi prestigiul autorului. Universitari respectabili şi specialişti demonstrează dispreţuitori că poemul nu e altceva decât o imitaţie grosolană a lui Borges şi, deodată, într‑o împrejurare neaşteptată, un intrus neprevăzut dă peste cap toate certitudinile la care se ajunsese, astfel că dovezile devin categorice şi de netăgăduit: poemul este, într‑adevăr, al lui Borges. Dar valoarea lui literară s‑a modificat continuu, crescând sau scăzând în originalitate şi importanţă, pe măsură ce, în urmărirea adevărului, posibilitatea ca Borges să fie autorul se mărea sau se micşora. Cartea Trădările memoriei este o lectură fascinantă, mai ales când ai senzaţia că, deşi tot ceea ce se povesteşte este adevărat, întâmplările sunt - sau mai bine zis devin -, graţie farmecului cu care sunt povestite, o frumoasă ficţiune.

Această poveste şi celelalte două - cea a tânărului aproape mort de foame care se pretindea scriitor, încercând să supravieţuiască în Torino, şi eseul despre "foştii viitori"^[iv] - au avut meritul de a mă face să uit, timp de trei ore şi jumătate, că zburam cu opt sute de kilometri pe oră, la zece mii de metri deasupra Anzilor şi Amazoniei, situaţie care mă înspăimântă întotdeauna şi îmi creează senzaţia de claustrofobie.

E clar că îmi voi petrece restul vieţii mereu îndatorat acestui scriitor columbian.

---

[i] Este vorba despre celebrul festival de literatură şi artă din Hay‑on‑Wye (Ţara Galilor) care are ediţii internaţionale în Spania, Italia, India, Kenia, Mexic, Columbia. Mario Vargas Llosa se referă la ediţia din 2010 a Festivalului Hay, care s‑a desfăşurat în localitatea Cartagena de Indias, pe coasta Mării Caraibilor, în nordul Columbiei.

[ii] Celebru restaurant din Cartagena de Indias, situat pe malul mării, într‑un fort medieval de apărare a oraşului.

[iii] Traiciones de la memoria, Alfaguara, 2009.

[iv] Titlul eseului pleacă de la o frază a scriitorului spaniol Miguel de Unamuno (1864-1936): "Întotdeauna m‑a preocupat problema a ceea ce eu aş numi eurile mele ex‑viitoare, cu alte cuvinte, ceea ce aş fi putut să fiu şi nu am fost."

Introducere la Gata de luptă

 

Ollie Ollerton
Gata de luptă
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

Mă consider norocos şi îmi trec în revistă mulţumirile în fiecare dimineaţă la trezire şi în fiecare seară înainte de culcare. În viaţa mea există o femeie minunată, o afacere înfloritoare pe care am construit-o de la zero împreună cu ea, un fiu bun a cărui prietenie o preţuiesc şi un labrador negru pe nume Murphy. Dar nu întotdeauna a fost bine şi frumos: dacă viaţa este o cutie cu bomboane de ciocolată, atunci printre deliciile cu cremă de portocale şi de căpşuni pe care le-am înghiţit au existat ascunse şi cioburi de sticlă pisate. Am fost delincvent, soldat, membru al Forţelor Speciale şi, pe rând, alcoolic şi dependent de adrenalină, război şi substanţe toxice. Momentele mele de vârf au fost adesea umbrite de nemulţumire. Coborâşurile mele? Să spunem doar că aş putea scrie un manual despre cum să-ţi autosabotezi viaţa.

Într-o viaţă petrecută pe marginea abisului morţii, fie anesteziat după golirea unei sticle, fie privind în gura unei ţevi de armă, fusesem arhitectul succesului meu şi în acelaşi timp propriul meu demolator. Şi în pornirea obsesivă de a-mi potoli neastâmpărul care-mi fusese un spectru nedorit toată viaţa, trecusem disperat de la o soluţie exterioară la alta, acoperindu-mi pustiul interior printr-un consum excesiv de alcool, căutare de adrenalină în Forţele Speciale şi achiziţii de bunuri materiale.

Niciunul dintre paliativele acelea nu funcţionase. Din fericire, am supravieţuit eforturilor mele de a mă prăbuşi în prăpastia vieţii, până când am simţit un apel la schimbare, un moment de claritate când o voce interioară mi-a spus încet, dar ferm: "Ajunge cu rahatul ăsta! Trebuie să-ţi pui viaţa în ordine. Acum ori niciodată!" Şi pot spune cu sinceritate că la vârsta de 48 de ani sunt mai fericit decât am fost vreodată, iar motivul este simplu: mi-am găsit scopul interior şi l-am urmat. După ce l-am descoperit, am avut grijă de el aşa cum ai proceda cu un răsad preţios şi, cu disciplină şi încredere perseverentă în propria-mi persoană, l-am dezvoltat treptat în compania mea de formare profesională, Break-Point, al cărei OP (obiectiv principal) este de a-i ajuta pe alţii. Acesta îmi este scopul şi a trebuit să trec prin multe mizerii ca să găsesc perla aceea. Nu sunt intelectual şi nu am urmat vreo facultate, ci mă consider un om care învaţă de la viaţă, totuşi îmi plac unele citate din gânditori ca Nietzsche, filosoful german care a spus odată despre scop: "Cel care are pentru ce să trăiască, poate suporta orice." Fără un scop interior - un ce -, suntem la fel de lipsiţi de ţel şi de neîmpliniţi ca un marinar aflat într-o barcă fără nicio destinaţie stabilită.

Eu am ajuns în punctul cel mai de jos când am părăsit Forţele Speciale şi am plecat să lucrez în Irak, făcând un fel de navetă din locuinţa mea din Australia. În cel mai bun caz puteam fi descris ca un alcoolic funcţional, câştigând sume mari într-o zonă de război, bântuit veşnic de cicatricile unei căsnicii destrămate şi măcinat de vinovăţia de a-mi fi lăsat fiul în urmă. De când deschideam ochii dimineaţa şi până la ultimul gât de băutură înainte de a-mi pierde cunoştinţa în majoritatea serilor, dorinţa morţii era practic integrată în făptura mea. Ţin minte că pe atunci îmi repetam întruna: "Nu pot crede cum ai putut să treci atât de spectaculos de la un erou la un zero! Ai fost un soldat de elită, pentru ca în clipa următoare să devii un ratat." O luam razna fără structura SBS1, care să-mi asigure păstrarea disciplinei şi funcţionarea la un standard de excelenţă. Nu trebuia să răspund faţă de nimeni, în afară de mine însumi. Fără autodisciplină, nu poţi realiza nimic.

Odată ce ai ajuns la fund şi ai decis să mai rămâi pe acolo, singura cale este în sus. Ascensiunea mea din puţul disperării n-a avut loc peste noapte, iar viaţa mea actuală

nu este perfectă, dar, examinându-mi retrospectiv experienţele din ultimii zece ani, greşelile pe care le-am comis şi paşii pe care i-am întreprins pentru a le remedia în cele din urmă, sper că unele dintre lecţiile pe care le-am învăţat le-ar putea fi utile şi altora.

Începutul recuperării mele poate să pară un mic pas pentru omenire, dar a însemnat un pas uriaş pentru Ollie Ollerton - ieşirea din situaţia în care mă aflam. Am conceput un program holist care mi-a reglementat mentalitatea, exerciţiile fizice şi alimentaţia. M-am închis pentru trei luni într-o căsuţă din districtul Cornwall şi am devorat cărţi despre neurologie, filosofie şi psihologie; pozitivism, nutriţie, anatomie şi o mulţime de prelegeri TED Talks.

În Forţele Speciale, se planifică totul în detaliile cele mai mărunte pentru a face faţă unor crize, iar revenirea mea pe drumul cel bun a fost criza cea mai importantă cu care m-am confruntat vreodată. Procedeele pe care le-am conceput pentru a mă reconstrui formează esenţa acestei cărţi şi sper că ele vă vor ajuta în viaţă. Toţi avem nevoie de structuri de disciplină.

Pentru facilitarea informării, am împărţit cartea în patru părţi:
Chemarea schimbării - momentul în care hotărâm să facem ceva diferit;
Bariere în calea schimbării - obstacole probabile care ne vor bloca drumul;
Modul de schimbare - tehnicile pe care le-am folosit pentru a mă scoate din puţul acela şi a începe să trăiesc viaţa pe care mi-o doream;
Susţinerea schimbării - cum putem menţine pozitivismul pe linia de plutire, astfel încât să devină o parte solidă, stabilă a fiinţei noastre.

Mi-am început viaţa profesională în unităţi militare de elită, înconjurat de indivizi care aveau o gândire pozitivă, similară cu a mea. După câţiva ani de la părăsirea armatei şi pe măsură ce m-am reintegrat în societate, pozitivismul acela s-a diluat. Gândirea mea şi fundamentul acestei cărţi provin din faptul că de-a lungul vieţii m-am aflat în capetele opuse ale spectrului, precum şi din capacitatea de a analiza tot ceea ce gândesc şi ce simt, permiţându-mi astfel să devin un observator emoţional, nu victima gândurilor mele. Nu suntem definiţi de gândurile noastre, ci de acţiunile pe care optăm să le executăm pe baza lor. Totul este o alegere!

Nu suntem blocaţi în şabloane; putem deveni orice ne dorim. Nimeni nu ne obligă să ne păstrăm jobul pe care îl avem de zece ani şi pe care îl detestăm în secret. De asemenea, nimeni nu ne va mulţumi că am rămas într-o căsnicie lipsită de iubire, care ne face nefericiţi. Cu certitudine, nu cealaltă jumătate, care ne va dispreţui şi mai mult în tăcere. Foarte mulţi oameni trăiesc în temniţe inutile, pe care le-au conceput ei înşişi.

În cartea sa Recovery: Freedom from Our Addictions (Recuperare. Eliberează-te de dependenţe), Russell Brand descrie o imagine vie a disfuncţiei moderne: Dacă te târăşti prin viaţă într-un job care mai degrabă nu-ţi place, dacă ai o relaţie de care eşti detaşat, dacă mănânci pentru a supravieţui, dacă priveşti fix la Facebook, fumând şi visând fără rezultat, poţi să rămâi nefericit pe banda rulantă a nemulţumirii inconştiente până când te va depune în mormânt.

Unul dintre regretele cele mai frecvente ale celor aflaţi pe patul morţii este că nu şi-au asumat mai multe riscuri în viaţă şi nu au întreprins acele modificări după care tânjea spiritul lor interior, dar la momentele respective fuseseră prea copleşiţi de teama consecinţelor pe care le-ar fi atras părăsirea zonei lor de confort.

Nimeni - în afară de noi înşine - nu construieşte cuştile acelea invizibile care ne limitează. Oamenii sunt extraordinari, iar atunci când ne punem minţile la treabă, putem face lucruri uimitoare, lăsând în urmă amprente luminoase de bunăvoinţă, creativitate şi generozitate.

În acelaşi timp, însă, suntem la fel de capabili de o lene spectaculoasă şi de tendinţa de a ne comporta ca oile, de a accepta mai puţin decât ar trebui din partea vieţii şi de a rămâne în locuri sigure. Iar pe deasupra, suntem predispuşi instinctiv la negativism, aşteptându-ne prin urmare la lucruri rele, în loc de ceva bun.

Gata de Luptă este un strigăt de război împotriva tărăgănării. Cartea vă arată cum să preluaţi controlul, să creaţi noi obiceiuri pozitive, să vă identificaţi scopul şi să stabiliţi obiective cu sens; cum să vă construiţi tăria interioară, să vă schimbaţi viaţa în bine în mod deliberat, să vă ridicaţi şi să vă reveniţi atunci când lucrurile merg prost şi să eliminaţi aiurelile inutile care vă împovărează - indiferent dacă sunt datorii sau convingeri negative despre sine care s-au dezvoltat exagerat. În acest fel veţi căpăta energia sau capacitatea mentală necesară pentru a începe să înţelegeţi care vă sunt pasiunile, în loc să trăiţi cu tot felul de griji în privinţa unor lucruri care pot fi clarificate cu un pic de concentrare. Dacă nu veţi găsi niciodată timpul pentru a vă elibera, nu vă veţi oferi niciodată şansa de a evolua, devenind persoana care aţi sperat să fiţi.

Trebuie să acţionaţi la momentul oportun şi să permiteţi elanului şi insistenţei să vă conducă pe calea tuturor succeselor.

Aceasta este o carte pentru toţi acei oameni care greşesc şi-şi pierd calea uneori, dar şi pentru cei care doresc să devină versiuni mai bune ale propriei persoane. Vă voi prezenta cum am reuşit să găsesc ceea ce-mi trebuia cu adevărat, cum am vizualizat obiectivul şi l-am transformat în viaţa pe care o trăiesc în prezent. Zilnic oamenii au între 70 000 şi 100 000 de gânduri, care le dictează starea emoţională şi, implicit, comportamentul. Oricât de minunat ar fi creierul, el este eminamente leneş. Vom învăţa despre modul în care funcţionează, astfel încât să ne putem înţelege mai bine pe noi înşine, observând gândurile ce nu ne permit să avansăm şi identificând modul în care propriul nostru ego ne poate afecta. Trebuie să începem să ne examinăm în mod diferit, dacă dorim să fim mai mult la volan, devenind propriul nostru observator, mai degrabă decât o marionetă manipulată de fire nevăzute.

În paginile următoare veţi găsi exerciţii simple care vă vor ajuta să vă concentraţi asupra a ceea ce doriţi să realizaţi, păstrând o atitudine pozitivă şi în armonie cu sinele real. În fiecare dintre noi există resursele pentru a realiza ceea ce ne dorim, dar, din păcate, ele sunt sabotate de un set de comportamente deprinse în societate şi impulsionate de ego, care nu ne sunt de ajutor. La asta se adaugă tendinţa noastră de a parcurge, ca somnambulii, cicluri şi zone de confort ce se repetă la nesfârşit, dar care, deşi familiare, opresc dezvoltarea viitoare. Metodele create de mine şi pe care le prezint în carte m-au salvat de o viaţă de vicii şi depresie şi mi-au permis să devin un om mulţumit (ceva ce n-am crezut niciodată că va fi posibil) şi un antreprenor de succes, cu multe şi diverse afaceri. Acum este rândul vostru să încercaţi.

Cuvânt înainte la Un genocid nerecunoscut

 

Mariana S. Ţăranu
Un genocid nerecunoscut
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Foametea organizată de URSS în Basarabia a fost ultima foamete organizată de URSS în perioada existenţei sale. La fel ca şi în cazul foametei din Povolgia, Ural şi RASS Kirghiză (actualmente teritoriul Kazahstanului) în anii 1921-1922, al foametei din RSS Kazahstan şi RSS Ucraineană în anii 1932-1933, foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost organizată cu bună ştiinţă, mai mult, în toate cazurile s-a respectat acelaşi scenariu. În comparaţie cu RSS Ucraineană şi RSFSR, în RSS Kazahstan şi RSSM, jurnaliştilor din Occident nu li s-a permis intrarea în zonele afectate de foamete.

Inclusiv, din cauza camuflării adevărului de comunitatea internaţională, ultimele două republici unionale nu au primit ajutor umanitar internaţional, iar mărturiile fotografice din perioada respectivă sunt singulare.

Deşi este imposibil de calculat pierderile de populaţie în perioada foametei din teritoriile româneşti ocupate deoarece nu se cunosc deplasările acesteia şi nici pierderile de populaţie în timpul Războiului Germano-Sovietic, totuşi la categoria victimelor directe şi indirecte includem 20-25% din populaţia Basarabiei.

Scopul înfometării basarabenilor a fost de a frânge coloana vertebrală a populaţiei şi de a o transforma într-o masă amorfă. Consecinţa imediată a acestei politici inumane a constituit crearea colhozurilor, dar şi frângerea oricărei rezistenţe. Apariţia canibalismului, creşterea criminalităţii, a multiplelor boli ca urmare a inaniţiei, frica de necunoscut şi lipsa încrederii în ziua de mâine sunt doar câteva consecinţe în timp ale politicii de înfometare constantă a populaţiei Basarabiei în primii ani a celei de a doua ocupaţii sovietice.

În situaţia în care oamenii au fost aduşi la limita existenţei, autorităţile promovau o amplă politică de colectivizare - care se manifesta prin confiscarea tuturor bunurilor de la familiile de ţărani pentru a fi date în colhoz cu titlu gratuit. Concomitent se declanşa politica agresivă de rusificare prin negarea a tot ce e românesc, inclusiv prin introducerea alfabetului chirilic. Apogeul terorii sovietice în Basarabia primilor ani după război a constituit-o organizarea deportărilor din vara anului 1949.

Statul sovietic a impus interdicţie de a folosi cuvântul "foamete", această interdicţie s-a menţinut până în anul 1987, ceea ce excludea orice acţiune din partea organelor locale. Despre foamete se vorbea numai în "Dosarele speciale", deci, lupta cu foametea se putea face numai şi numai cu aprobarea Kremlinului. Iar această luptă a început doar în anul 1947, atunci când autorităţile de la Kremlin au decis să-i hrănească pe o parte din înfometaţi. În arhive sunt depozitate doar documente care denotă acordarea de către organele puterii a ajutoarelor în alimente populaţiei înfometate.

În toată perioada existenţei sale, URSS a continuat să nege politica de înfometare utilizată în anumite zone, ignorând-o pe de o parte şi pe de altă parte au constrâns pe supravieţuitorii şi urmaşii acestora să renunţe la propria memorie.

Conducerea Republicii Moldova, succesoare a RSSM, nu a luat nici o atitudine faţă de politica Kremlinului de înfometare intenţionată a basarabenilor, şi respectiv, la iniţiativa autorităţilor nu a fost ridicat nici un monument; mai mult, şi la împlinirea a 70 de ani de la tragedie (2017), aceasta a fost trecută în tăcere.

În ultimii ani, subiectul foamete din spaţiul românesc, în special din Basarabia, constituie una din preocupările mele de bază. Fiind conştientă că în acest moment, în Republica Moldova, balanţa forţelor politice nu înclină în favoarea elementului naţional, iar aceasta presupune şi de acum înainte lipsa unei politici de recunoaştere a fenomenului foametei organizate de URSS şi ulterior de condamnare a acestei politici, după care instituirea unor politici de păstrare a memoriei celor decedaţi, eu am considerat necesar să mă implic în măsura posibilităţilor.

Mai mult timp, împreună cu logodnicul meu, istoricul de la Sibiu cu origini basarabene pe linie maternă - regretatul Nicolae-Bogdan Tămaş (9 decembrie 1974 - 7 iulie 2019) am decis să creăm un Muzeu Virtual al Foametei din Basarabia. Şi am reuşit acest lucru. La începutul anului 2020 a fost lansat primul Muzeu Virtual al Foametei din lume - Muzeul Foametei din Basarabia.

Mai multe luni le-am acordat documentării la Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova (AOSPRM) şi Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), am consultat sute de dosare în speranţa că voi găsi documente ce abordează subiectul ce mă interesează, dar, în majoritatea cazurilor, rezultatele au fost modeste. Cele 50 de documente prezentate în lucrare sunt inedite şi valoroase prin faptul că reflectă realităţile din satele basarabene prin prisma reprezentanţilor administraţiei locale şi a funcţionarilor locali; de asemenea, accent se pune pe modalităţile de supravieţuire a băştinaşilor în perioada respectivă. Documentele, scrise în limba rusă, sunt traduse în limba română.

Timp de doi ani am avut şansa să fiu moderatoarea emisiunii istorice Recurs la istorie la postul de radio Vocea Basarabiei de la Chişinău. Fiind conştientă de şansa pe care o aveam, şi discutând aproape zilnic cu ascultătorii, am realizat că subiectul foametei organizate este unul prea puţin cunoscut. În acelaşi timp, discutam cu mulţi supravieţuitori ai cataclismului politic care doreau să-şi împărtăşească drama vieţii familiei lor. Aceasta a fost motivaţia fermă şi convingerea că eu trebuie să valorific cât mai mult acest subiect, contribuind astfel la aducerea adevărului istoric la un număr cât mai mare de oameni. Cele 30 de mărturii prezente în lucrare constituie 30 de istorii de viaţă ale concetăţenilor noştri. Informatorii sunt oameni cu nivel diferit de pregătire, din diferite zone geografice, de diferite etnii.

La iniţiativa cunoscutului ziarist de la postul de televiziune TVR Moldova, Vitalie Guţu, am realizat filmul documentar Omorâţi prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu... - primul film documentar care are în centrul atenţiei una dintre dramele basarabenilor - foametea organizată - şi consecinţele imediate şi în timp ale acesteia.

Imaginile care ilustrează lucrarea în mare parte le-am fotografiat personal în timpul realizării filmului Omorâţi prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu.... Alte imagini, îndeosebi chitanţele pentru livrarea diferitor cereale mi le-a oferit cu amabilitate fotojurnalistul Nicolae Pojoga, pentru care îi mulţumesc în mod special. Imaginile făceau parte din colecţia lui Zaharia Cuşnir. De asemenea, o parte din fotografii le-am preluat de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova.

Culegerea Un genocid nerecunoscut reprezintă partea întâi a unui proiect mai amplu pe care mi l-am propus, la care lucrez de câţiva ani şi pe care sper să-l realizez într-un viitor nu prea îndepărtat.

(Mariana S. Ţăranu, conferenţiar universitar, doctor în istorie)