Despre Călătorie în jurul omului, cu bucurie

 

Alexandru N. Stermin
Călătorie în jurul omului
Editura Humanitas, Colecția Știință, 2021

Citiți un fragment din această carte.

***
Despre Călătorie în jurul omului, cu bucurie

Există în viața fiecăruia dintre noi momente pe care le așezăm la temelia devenirii noastre, fragmente trăite, pe care, dacă le decupăm, au conturul precis al unor experiențe cu funcție revelatoare. Cel mai frecvent, suportul unei asemenea experiențe este călătoria, pentru că ea ne pune în situația de a ne îndepărta de lumea cunoscută și de a ne desprinde de rețeaua protectoare formată din oamenii care s-au adunat în timp în jurul nostru. Întâlnirea cu noul poate fi destabilizatoare, ne poate schimba fundamental structura interioară, aruncându-ne pe alte coordonate existențiale sau, dimpotrivă, ne-o poate confirma, cu fiecare pas. De multe ori, experiențele prin care trecem călătorind ne ajută să ne reașezăm straturile interioare ale ființei, iar ce descoperim acolo simțim nevoia să le împărtășim și celorlalți, povestindu-le despre ce am văzut și am trăit. O asemenea călătorie cu funcție revelatoare, care s-a cerut transpusă în scris și dăruită și altora, este cea întreprinsă de Alexandru N. Stermin, prin jungla amazoniană, Los Angeles și Beijing. Cartea sa, Călătorie în jurul omului, apărută în octombrie 2021, la editura Humanitas, este expresia scripturală a drumului care l-a purtat pe biologul Alexandru N. Stermin prin trei jungle: una a Amazonului, celelalte două, urbane.

Devenită imediat una dintre cel mai bine vândute cărți ale editurii, Călătorie în jurul omului este un palimpsest, un text cu multe niveluri, deschis unor numeroase posibilități de lectură. Complexitatea acestei cărți care se citește, paradoxal, dintr-o suflare, este conferită de particularitățile vocii auctoriale. Biolog, explorator, cercetător al Universității Babeș-Bolyai, licențiat în teologie, având un master în filosofie și formare și în psihoterapie pozitivă, Alexandru N. Stermin este el însuși un căutător, o conștiință interogativă, care se mișcă firesc atât prin sfera cunoașterii științifice, cât și prin disciplinele umaniste. Discursul său este capabil să aducă în același context, fără să știrbească frumusețea și profilul niciunuia, termeni din biologie, chimie, ecologie, teologie, filosofie, neuroștiințe, biopolitică sau etică. Oxitocina, serotonina, dopamina, ritualurile triburilor amazoniene sau sistemul neuronilor oglindă sunt noțiuni pe care autorul le aduce în fața cititorului cu bucuria unui copil care deschide, rând pe rând, cadourile ce conțin jucăriile sale preferate. Toate se topesc într-un text cald, de o sinceritate cuceritoare încă de la primele rânduri.

La plăcerea jocului interdisciplinar se adaugă și o mare plăcere a confesiunii. Inscripția "Că de n-aș fi, nu s-ar povesti", de pe insigna pe care Alexandru N. Stermin și-a prins-o pe geanta de umăr luată în călătorie trebuie citită, atunci când o raportăm la autorul cărții, astfel: "Că de n-aș fi, nu m-aș povesti". Vocii pe care o auzim în carte îi place să se povestească, pentru că, în felul acesta, își înțelege mai bine experiențele și îi inspiră și pe alții să pornească, poate, pe același drum al căutării de sine. Povestea se cere scrisă nu din orgoliul celui care se crede creator de lumi, ci din modestia omului care e impresionat de tot ce se află în jurul său și, mai ales, din dorul celui care vrea să eternizeze prin scris călătoria spre universul nou, căruia simte însă că i-a aparținut dintru început. Cea mai tulburătoare confesiune din carte, făcută în modul cel mai firesc, este aceea că plecarea în călătorie a fost generată de spectrul fricii de moarte. O frică sub impresia căreia omul nu paralizează, ci pleacă în căutarea unor experiențe care, dacă nu îi pot da un sens existenței, pot cel puțin să o justifice. Elementul declanșator al călătoriei în plan real deschide și închide simbolic volumul. Prima noapte petrecută în junglă este momentul în care frica de moarte nu este doar un gând care plutește în minte, ci devine o realitate cumplită, care declanșează un atac de panică. Întunericul absolut, sunetele din ce în ce mai intense, senzația stranie dată de primul somn într-un hamac îl copleșesc pe călătorul care înțelege că frica pură pe care o simte e frica de moarte. În mijlocul junglei amazoniene, într-un întuneric mai dens ca acela de dinainte de crearea lumii, spaima este amplificată de reamintirea vocii mamei, care se aude din ce în ce mai puternic. Ca în cazul sorescianului Iona, captiv în burta chitului, călătorului îi fuge gândul spre singura ființă care l-ar putea salva - mama. Dar în tot amalgamul de trăiri și de senzații, nici ea nu mai este acum o figură dătătoare de liniște, pentru că vocea ei e impregnată de ecouri rău prevestitoare: "Credeam, în tot acest context creat de mintea mea, că mama a presimțit că o să mor în junglă." Un ultim moment de luciditate îl face însă pe explorator să înțeleagă că panica este amplificată de gândurile pe care nu le mai poate controla și că realitatea, privită obiectiv, este diferită de tot acest vortex din care, până la urmă, reușește să se extragă. Celei mai înspăimântătoare nopți îi urmează o dimineață în lumina căreia totul se reordonează, pentru că, odată învinsă cea mai mare frică, lumea arată altfel, iar trăirea fundamentală devine bucuria de a fi, pur și simplu. Prin opoziție, ultima noapte în junglă este trăită în liniște absolută, inundată de lumina stelelor vizibile, pentru prima dată în această călătorie, pe cerul nopții. Înseninarea miraculoasă parcă a cerului se suprapune, în plan interior, cu sentimentul dobândirii unei iluminări nemaitrăite până atunci: "(...) priveam din hamac spre stele și atunci, ca într-o vâltoare, mi-au trecut prin cap mii de gânduri, am conștientizat lucruri de care nu fusesem conștient până atunci, am înțeles parcă multe din câte nu pricepeam și mi-au venit în minte întrebări pe care nu le mai avusesem până în acea clipă. După șase zile în junglă, am devenit parcă mai înțelept (...)." Cum orice i se întâmplă se reflectă în conștiința autorului ca un eveniment care e pus în legătură cu o altă realitate, trăită sau livrescă, atingerea unui alt nivel de înțelegere a lumii este explicată de vocea autorizată a biologului drept un caz de "neurogeneză de fază adultă." În plan simbolic, suntem în fața unei imagini de tip "punere în abis", adică a unei figuri ce concentrează în ea esența întregului volum. Odată depășită și înțeleasă, orice experiență-limită arată, în sufletul nostru, ca un cer senin pe care se poate zări o puzderie de stele.

Asimilată ca experiență fundamentală a eului și descrisă în al doilea capitol al cărții, frica de moarte reapare în penultimul capitol, prin evocarea tulburătoare a morții bunicului și apoi a bunicii. Moment ce marchează desprinderea definitivă de copilărie, dispariția bunicilor este o suferință ce tulbură adâncul sufletesc al tânărului: "Bunica avea în ființa ei copilăria mea, iar atunci, odată cu ea, a murit și o parte din mine." Rememorând acel episod, mintea dornică de certitudini a biologului îl explică în termeni științifici, prin descrierea cu obiectivitate a tuturor etapelor prin care trece corpul uman imediat după ce inima a încetat să mai bată, și prin referiri la filosofie, de la stoici, la gânditori moderni precum Nietzsche sau Heidegger. Trecută prin filtrul realității trăite și al celei livrești, frica de moarte dobândește, spre finalul cărții, funcția unui element revelator ce sporește semnificația vieții, atât la nivel individual, cât și colectiv: "Dincolo de ceața neliniștii, suferinței, fricii ori groazei, moartea pare că are semnificația ei bună, favorabilă în ecuația vieții, nu doar a vieții în cadranele existenței unui individ, ci a vieții la nivel universal." Iar valența esențialmente pozitivă a vieții este aceea că ne face să prețuim clipa și să ne raportăm mai conștient la prezent, pentru a nu irosi timpul care nu are, pentru noi, oamenii, coordonatele veșniciei.

Bucuria de a fi viu și curiozitatea călătorului sunt elementele definitorii ale traseului prin spațiul primordial al umanității, jungla. Alături de Roberto, ce joacă rolul prietenului-maestru, Alexandru N. Stermin descoperă lumea palpitând de viață a junglei amazoniene, cu toate simțurile alerte și cu toate referințele științifice și culturale pe care le are la dispoziție. Ritualul zilnic al meselor luate împreună, pescuitul peștilor piranha, privitul delfinilor, imaginea vegetației luxuriante sunt tot atâția declanșatori ai unei bucurii ce nu vorbește doar despre o trăire individuală, ci este proiectată la nivelul speciei umane, printre ale cărei instincte primordiale este și acela de a se bucura la vederea unei naturi pline de viață, pentru că ea este garanția supraviețuirii: "(...) noi suntem urmașii celor care erau, într-o perioadă lungă a evoluției speciei noastre, vânători și culegători. Triburile, sau mai bine spus acele grupuri nomade de oameni, recunoșteau instinctiv aceste peisaje pline de viață ca pe o sursă de hrană ce, implicit, le asigura supraviețuirea." De la preistoria umanității, Stermin trece la prezentul ei, descriind-o ca pe o specie care se amăgește cu ideea independenței față de natură. Crescut în mijlocul junglei urbane, printre ziduri tot mai înalte și într-o însingurare tot mai pronunțată, omul contemporan pare să își fi pierdut "simțul responsabilității și conștiința naturii." Vocea biologului este acompaniată acum de aceea a ecologistului care surprinde cu îngrijorare amprenta pe care civilizația umană a pus-o asupra naturii. Dar nu numai natura am schimbat-o, ci și felul în care ne organizăm existența în plan social, de la triburile mici, în care fiecare individ este la adăpost de pericole prin legăturile strânse cu ceilalți indivizi, la comunitățile enorme din junglele urbane, unde numărul mare al indivizilor nu este un avantaj, ci o sursă majoră de stres. Paradoxal, deși putem face atâtea ca să trăim mai confortabil, iar această abilitate de a schimba lumea ne face să ne credem invincibili, de fapt, suntem cel puțin la fel de vulnerabili ca oamenii din preistorie, obișnuiți să trăiască în mijlocul naturii. În mijlocul junglei, autorul primește cea mai frumoasă lecție de ecologie de la Roberto, când acesta din urmă îl oprește din a ciopli scoarța unui copac pentru a-și face un hamac. Roberto știe că un gest aparent mărunt poate duce la moartea arborelui, iar ea va declanșa apoi, ca în efectul Butterfly, o serie de evenimente pe care cel care le-a inițiat nu le mai poate opri. Fără să îl învețe nimeni, Roberto are conștiința apartenenței la același univers cu arborii care îl înconjoară și are grijă să nu își depășească locul ocupat printre celelalte elemente ale naturii.

Îndepărtarea omului contemporan de natură nu este explicată numai prin argumente de ordin biologic (adaptabilitatea speciei umane), psihologic (diversitatea oamenilor) sau socio-politic (vezi diferențele majore dintre societăți, surprinse prin două exemple complementare - Los Angeles și Beijing), ci și printr-o incursiune în imaginarul religios. Una din mizele cărții și ceea ce reprezintă, de altfel, și absoluta sa noutate în context românesc, este punerea în dialog, pe marginea temei naturii, a spiritului religios cu gândirea de tip științific. Printre concepte filosofice și noțiuni științifice, își fac loc, foarte firesc, magia și ritualul. Fantezia nu este deloc străină biologului care trebuie să fie, după cum autorul mărturisește că le spune studenților în primele seminarii, "un munte de imaginație". Un moment în care magia este adusă în prim-plan este episodul primei îmbăieri a nou-născutei Antonia, nepoata autorului. Odată baia terminată, tradiția spune că apa trebuie aruncată la stâlpii porții, ca să nu plece copilul departe de casă. Acest episod ritualic trebuie pus în practică de autorul însuși, care nu-i găsește însă rostul și vrea să arunce apa pe trandafirii din curte, căci le-ar fi mai de folos. În acest moment, lumea pare dezvrăjită de cel care nu vrea să facă ce îi spune datina. A uda trandafirii se prefigurează a fi concesia pe care biologul o face superstiției, îndreptând apa spre plantele care se pot hrăni cu ea. Totuși, gândul magic iese învingător, pentru că decizia finală este aceea de a arunca apa în pârâul care traversa satul, spunând: "Du-te și vezi Lumea!" Îndemnul e adresat copilului, dar poartă în el toată bucuria de a călători a celui care nu își dorește altceva decât să vadă lumea și poate fi citit ca un motto al întregii cărți. Apărut ca o formă de revoltă împotriva tradiției, actul performat atunci, privit retrospectiv, cuprinde în el întreaga forță a unui gest ce poate schimba un destin: "Gândindu-mă acum la ce am făcut atunci, conștientizez că dacă, pe vremea când eram mic știam că sunt vrăjitor, însă nu făceam vrăji, odată ajuns adult m-am convins că nu sunt vrăjitor, dar tocmai făcusem o vrajă."

Stermin scoate relația omului cu natura din zona relativ închisă a ecologiei sau a militantismului de tip ecologic practicat de ONG-uri și cuprinde în sfera sa argumente de ordin filosofic și spiritual care "îmbracă" datele cercetătorilor cu toată încărcătura simbolică a gesturilor ritualice, a credințelor și a tradițiilor ce sunt camuflate, mai mult sau mai puțin, în existența noastră cotidiană. Creștinismul, care modelează spiritualitatea românească în context european, este descris ca un element ce explică felul particular în care interacționăm cu natura în acest spațiu. Văzut prin filieră creștină drept o creație divină cu drepturi depline asupra naturii, omul dispune de realitatea din fața sa așa cum crede de cuviință, modificând-o în funcție de nevoile sale. Antropocentrismul tipic culturii iudeo-creștine în care ne-am format ne face să vedem natura ca pe un element exterior, nu ca pe unul din care suntem parte constituentă, cu un rol egal cu al tuturor elementelor din jurul nostru: "E greu, poate, să înțelegem că toți, și eu, și tu, și trestia, suntem praf de stele, că atomii care ne construiesc s-au format când unele stele s-au stins, că circulă în natură, că atunci când gândești, iubești, dormi sau mergi, atomi din tine se rup și, prin respirație, ies din corpul tău, că plutesc în aer și sunt fixați în trestie, prin fotosinteză, că poate o omidă va mânca acea parte a trestiei în care sunt atomii tăi, bucăți din tine; așa cum tu mănânci un măr în care s-au fixat atomii din alți oameni sau alte vietăți. E greu de înțeles, însă e frumos!"

Cartea lui Alexandru N. Stermin se încadrează în ceea ce, la începutul anilor 2000, un grup de cercetători australieni numea, inițial, Ecohumanities, apoi Environmental humanities, un domeniu de intersecție al disciplinelor umaniste cu spațiul științelor, în special a celor despre mediu. Stermin deschide drum unei abordări cu totul noi în spațiul cultural românesc, ce presupune prezentarea relației omului contemporan cu mediul din care face parte, prin filtrul mai multor discipline deodată, dar și prin filtrul propriei experiențe. Cartea sa nu este o încercare de a populariza discursul științei, nici un ghid de supraviețuire în jungla urbană. Cu atât mai puțin nu este o încercare de a laiciza discursul religios sau un text motivațional. Este un demers inteligent și curajos pe care și-l asumă autorul în încercarea sa de a descoperi care este locul pe care omul îl ocupă în lume. La această descoperire participă cu toată ființa sa, prin experiențele din prezent și prin cele din trecut, aducând cu sine mai multe perspective, care nu se exclud, ci sunt complementare. Călătorie în jurul omului este, din punctul meu de vedere, un prim moment în care vedem constituindu-se în spațiul cultural românesc un discurs interdisciplinar, încadrabil domeniului nou și foarte dinamic, pentru care încă în limba română nu am găsit un echivalent, cunoscut drept Environmental humanities. Deși aflat la început, acest nou discurs nu este deloc ezitant, neclar, prolix sau ermetic. Dimpotrivă, este cuceritor prin inteligență, prin suplețea demonstrației, prin subtilitatea argumentelor aduse, prin sinceritate și, mai ales, prin multă emoție.

Evoluția sinelui. O psihologie a noului mileniu

 

Mihály Csíkszentmihályi
Evoluția sinelui. O psihologie a noului mileniu
Curtea Veche Publishing, 2022
traducere din engleză de Irina Dinescu
 

***
Intro

Mihály Csíkszentmihályi (1934-2021) a fost un psiholog american de origine maghiară, recunoscut pentru definirea conceptului de flux, o stare mintală de concentrare intensă care conduce la productivitate și creativitate. A fost profesor de psihologie și management la Universitatea Claremont din California și s-a aflat la conducerea Catedrei de Psihologie a Universității din Chicago. De asemenea, a fost fondator și codirector al Quality of Life Research Center (QLRC). Mai bine de 35 de ani, a fost implicat în cercetări pe teme legate de flux, fiind unul dintre inițiatorii studiilor științifice despre fericire. Finanțarea acestor studii a venit din partea Public Health Service și din diverse subvenții private, dintre care cele mai importante au fost oferite de Fundația Spencer.
 
 Pe lângă aceste studii, a avut o activitate susținută și în afara mediului academic, semnând frecvent articole în numeroase publicații de referință, printre care Psychology Today, The New York Times, The Washington Post, Chicago Tribune și Newsweek.

Mihály Csíkszentmihályi a fost membru al American Academy of Arts and Science, al National Academy of Education și al National Academy of Leisure Sciences. A fost Senior Fulbright Fellow și membru în mai multe comisii academice, numărându‑se inclusiv printre consultanții editării Encyclopaedia Britannica.

*

Renumit pentru a fi definit conceptul esențial de flux, psihologul Mihály Csíkszentmihályi ne propune aici să facem pasul spre schimbarea istoriei evolutive a conștiinței. Pornind de la premisa că numai în urma unei recunoașteri a trecutului nostru evolutiv putem construi un viitor stabil și semnificativ, Evoluția sinelui face cunoscute dificultățile din istoria evoluției cognitive, distorsiunile realității pe care le experimentăm ca urmare a moștenirii genetice, a diferențelor culturale și a sentimentului de sine, precum și importanța esențială a fluxului în viața de zi cu zi.

Erudit, instructiv și profund, volumul pe care Csíkszentmihályi l-a publicat pentru prima oară în 1993 își dovedește forța vizionară și calitatea de lucrare clasică, cu atât mai mult astăzi, când conștiința noastră este din ce în ce mai mult filtrată de gadgeturi. Pentru spiritele lucide, preocupate de parcursul generațiilor viitoare din punct de vedere moral, el rămâne un titlu de referință.

În urma numeroaselor cercetări desfășurate, Mihály Csíkszentmihályi ajunge la concluzia că satisfacția este direct proporțională cu energia psihică utilizată și cu gradul de dificultate al acțiunilor care ne pun la încercare abilitățile, bazându-și această teorie pe efectul practicării celor mai diverse activități asociate unor profesii sau unor situații cotidiene.

Autorul pune în discuție conceptul de "societate bună" ca obiectiv suprem pentru o evoluție corectă. Pornind de la moștenirea genetică și culturală din istoria evoluției omenirii și de la inteligența cernerii principiilor și mentalităților neconforme vremurilor, se poate atinge un echilibru colectiv, dacă abilitățile individului beneficiază de susținere socială, o colectivitate unită și omogenă fiind cheia unei evoluții a sinelui pozitivă.

"O carte importantă, de o actualitate unică, cu implicații semnificative pentru viitor." (Howard Gardner)

"O resursă extrem de utilă dacă ne propunem să reflectăm la lumea din viitor și la modul în care o putem influența în bine încă de pe acum." (Robert N. Bellah)

Fragment

2. Cine controlează mintea?

În decursul ultimelor câteva generații, a devenit clar că printre cele mai mari amenințări la adresa supraviețuirii umanității nu se vor număra cele de origine naturală, ci acelea care se formează în interiorul nostru. Până nu de mult, omul își putea face rău sieși și celor care îi erau aproape. Până acum un secol, raza de acțiune a unui atac nu era mult mai mare decât lungimea unui foc de pușcă. Dacă un om era rău sau își pierdea mințile, aria în care se puteau manifesta fărădelegile sale era extrem de limitată. Însă în ultimii 50 de ani, șansele ca o singură persoană să provoace pagube grave pe scară largă au crescut rapid. Un general dement ar putea declanșa un război care să ducă lumea la pierzanie, un singur terorist fanatic ar putea provoca pagube mai mari decât hoardele lui Ginghis-Han. Și o singură generație de cetățeni pașnici ca noi ar putea, luând decizii inocente și bine intenționate și prin cine știe ce mijloace ingenioase, să sfârșească otrăvind atmosfera sau distrugând viața pe întreaga planetă. Dacă pentru strămoșii noștri cunoașterea de sine ar fi fost un lux, în ziua de astăzi deprinderea controlului minții e posibil să fi devenit o prioritate mai importantă pentru supraviețuire decât oricare dintre avantajele pe care le‑ar putea aduce științele exacte.

Pentru a dezvolta un sine capabil să facă față forțelor evoluției care ne mână în al treilea mileniu, este esențial să devenim mai familiari cu funcționarea minții. Poți conduce mașina o viață întreagă fără să știi cum funcționează motorul, deoarece scopul condusului este să ajungi dintr‑un loc într‑altul, indiferent de cum se desfășoară acest proces. Dar să trăim o viață întreagă fără să înțelegem cum gândim, de ce simțim ceea ce simțim, ce ne determină acțiunile înseamnă să ratăm ce e mai important, și anume însăși calitatea experienței. Ceea ce contează cel mai mult pentru fiecare dintre noi este ce se petrece în mod conștient: clipele de bucurie și momentele de disperare, adunate de‑a lungul timpului, determină modul în care decurge viața. Dacă nu ajungem să deținem controlul asupra a ceea ce conține conștiința, nu putem să ducem o viață împlinită, și cu atât mai puțin nu am putea să avem un aport pozitiv asupra istoriei. Iar primul pas spre dobândirea controlului este să înțelegem cum funcționează mintea.

Nu există niciun dubiu cu privire la faptul că mecanismul creier-minte reprezintă una dintre cele mai strălucite realizări ale evoluției. Însă, din păcate, în ciuda multor caracteristici extraordinare, a dezvoltat și niște procedee mai puțin dezirabile. Orice adaptare evolutivă impresionantă sfârșește prin a bloca alte posibilități: ecolocația liliacului este extrem de fină, dar vederea îi este slabă; nici rechinul nu vede bine, dar are un simț al mirosului fantastic. Creierul nostru este o excelentă mașină de calcul, însă ne poate pune obstacole periculoase în calea perceperii fidele a realității. Primul dintre acestea este chiar sistemul nervos. Cu cât aflăm mai multe despre cum funcționează mintea, cu atât ne dăm seama că filtrul prin care cunoaștem lumea are niște predispoziții stranii. Până când nu vom înțelege cum funcționează aceste predispoziții, gândurile și acțiunile nu vor fi deloc controlate conștient.

Eterna nemulțumire

Faptul că ceva ar putea fi în mod inerent în neregulă cu modul în care funcționează mintea umană a fost sugerat prin diferite modalități și în diverse perioade istorice, în funcție de vocabularul simbolic al epocii. De exemplu, Hsün Tzu, filozoful confucianist din secolul al III‑lea î.H. care a lăsat o amprentă puternică asupra gândirii chineze, și‑a bazat învățăturile pe presupoziția că omul e rău de la natură. Individul poate spera să devină mai bun numai printr‑o autodisciplină drastică, prin ritual, cu ajutorul muzicii potrivite și al modelelor demne de luat în seamă. În mod similar, unul dintre principiile de bază ale teologiei creștine este doctrina păcatului originar. Potrivit acestei credințe, ne naștem viciați. Este important să luăm în considerare motivul: conform Bibliei, acesta este că Adam și Eva au mâncat din pomul cunoașterii, ignorând porunca lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, răul de la rădăcina condiției umane a fost dorința de a ști mai mult. Mesajul pare a fi că dacă ne‑am fi acceptat soarta alături de celelalte animale, fără să aspirăm către conștiința reflexivă și libera alegere, am trăi și în ziua de astăzi în Grădina Edenului, în armonie cu restul creației.

O viziune oarecum similară asupra condiției umane stă la baza tragediei Faust a lui Goethe. Odată cu trecerea anilor, doctorul Faust este deziluzionat de ce a realizat în viață. S‑a săturat de filozofie, e dezgustat de slăbiciunea trupului, critică preocuparea față de faimă, bani, sex, relaxare, vin și cântec; disprețuiește până și speranța și credința. Mărturisește însă că simte "pământeanul chin./ Sunt prea bătrân, de joacă să mă țiu,/ Prea tânăr sunt, fără dorinți să fiu" . În acest punct apare însuși diavolul, sub forma lui Mefisto, și își oferă serviciile. Îi promite lui Faust că îi va îndeplini dorințele nedeslușite și că îl va face fericit atâta vreme cât este în viață, în schimbul sufletului după moarte. Faust acceptă târgul, deoarece e convins că nici măcar diavolul nu îl poate face să aprecieze ce are viața de oferit. Acesta este pactul pe care îl face cu Mefisto:

De poți să m‑amăgești cu lingușire
De mine însumi mulțumit să fiu,
De poți cu vreo plăcere să mă‑înșeli,
Să fie ziua ceea ziua mea din urmă.
Asta‑i prinsoarea ce ți‑o‑mbiu. [...]
Clipei de‑i voi zice:
Rămâi, că ești atâta de frumoasă! -
Îngăduit îți e atunci în lanțuri să mă fereci.
Atuncea moartea bată‑n turn din acioaia zgomotoasă [...].

Mult timp va părea că Faust a făcut un târg bun, deoarece oricâtă bogăție, onoare și putere îi oferă diavolul, el reușește mereu să le considere plictisitoare și lipsite de sens. Nu e tentat deloc să‑i spună clipei: "Rămâi, că ești atâta de frumoasă!" (În cele din urmă, bietul Faust nu‑și va putea înșela soarta, însă acea parte a poveștii nu e importantă pentru povestea noastră.)

Eroul lui Goethe a fost în mod tradițional considerat ca reprezentând psihologia omului modern sau a omului "faustic". Dar impulsul care îi mână pe oameni neîncetat să caute noi experiențe și bunuri materiale fără a găsi vreodată împlinirea ar putea fi mai de durată și mai universal decât credem. De fapt, s‑ar putea să fie o funcție integrată a sistemului nervos nu doar la oameni, ci și la animalele inferioare. Iată cum exprimă neurologul și antropologul Melvin Konner acest lucru:

Regiunile motivaționale ale creierului, în special hipotalamusul, au caracteristici funcționale relevante pentru aparenta cronicitate a insatisfacției umane. Experimentele pe animale asupra hipotalamusului lateral sugerează [...] că starea interioară cronică a organismului ar fi un amestec vag de anxietate și dorință - probabil cel mai bine descrisă de propoziția "vreau", rostită cu sau fără un subiect pentru verb.

Dacă este adevărat, un asemenea mecanism ar putea fi foarte util supraviețuirii speciei, deoarece ne‑ar ține permanent în alertă în căutarea oportunităților, încurajându-ne să încercăm să obținem mai multe lucruri și să controlăm mai multă energie, ceea ce ar trebui să ne facă pe noi și pe urmașii noștri mai viabili. Dar se pare că prețul pe care trebuie să‑l plătim pentru acest aranjament isteț este că, asemenea lui Faust, nu vom fi niciodată mulțumiți de ceea ce avem, sau cel puțin nu înainte să recunoaștem că evoluția a așezat mintea pe o bandă de alergare infinită.

Această nemulțumire faustică poate fi cu ușurință documentată în viața de zi cu zi. Nu există o limită naturală a dorinței. Un șomer poate să creadă că dacă ar câștiga 30.000 pe an ar fi fericit. Însă cel care câștigă această sumă crede că ar fi fericit dacă ar câștiga 60.000, iar cel care câștigă 60.000 crede că 100.000 l‑ar putea mulțumi. Și tot așa, la nesfârșit. Același lucru e valabil pentru bunurile materiale: casele în care trăim nu sunt niciodată suficient de impresionante, iar mașinile pe care le conducem, niciodată suficient de noi. Multe studii au arătat că așteptările tot mai mari sunt regula de bază a societăților în care oamenii își pot îmbunătăți condiția.

Mintea pare să funcționeze după indicația principală de a fi mereu în alertă pentru a îmbunătăți șansele individului, deoarece dacă nu ar face‑o, cu siguranță un altul ar profita de ocazie. Principiul operațional este că trebuie mereu să vrei mai mult doar pentru a rămâne pe picior de egalitate. Această mentalitate reflectă legea junglei; o doză de paranoia se pare că a fost utilă, poate chiar indispensabilă, supraviețuirii. În multe privințe, progresul civilizației a constat în crearea unor mici zone de existență protejată, în care competiția și pericolul sunt reduse la minimum, unde pentru moment putem să ne simțim în siguranță și să lăsăm garda jos. Dansurile tribale, ceremoniile religioase, spectacolele, jocurile, sporturile și, în general, activitățile din timpul liber pot fi și ele astfel de oaze de pace. Dar unii oameni nu pot nici măcar să joace golf fără să pună la cale o luptă, fără să se preocupe de aspectul competitiv. Nu ar fi ideal dacă am putea fi perfecționiști ambițioși atunci când contează, iar apoi ne‑am relaxa, acceptând să fim bucuroși și mulțumiți? Dacă începem să înțelegem modul în care am fost programați, măcar avem câteva șanse să anulăm instrucțiunile genetice atunci când pretențiile acestora devin insuportabile și să exercităm un anume grad de control asupra străvechii forțe evolutive.

Haos și conștiință

Părerea generală este că, deși nu avem control asupra altor lucruri, cel puțin deținem controlul a ceea ce se petrece în mintea noastră. Cu toate că majoritatea oamenilor s‑au împăcat cu dovezile lui Freud privind rațiunea, cea care se află adesea sub influența dorințelor refulate, și cu toate că în ziua de astăzi știm cât de vulnerabil este sistemul nostru nervos la efectele substanțelor și ale proceselor fiziologice, încă tindem să credem că putem gândi orice vrem, oricând vrem.

Există totuși dovezi că procesele gândirii sunt mai puțin ordonate decât ne‑ar plăcea să credem. De fapt, se poate susține că haosul, și nu ordinea, este starea naturală a minții. Atunci când nu există nicio stimulare dinspre exterior care să antreneze atenția - o conversație, o sarcină de dus la bun sfârșit, un ziar de citit sau ceva de privit la televizor -, gândurile încep să fugă în toate direcțiile. În locul unui curs plăcut și logic al experienței psihice, gânduri disparate apar de nicăieri și, chiar dacă depunem eforturi mari, ne este imposibil să ne întoarcem la o ordine de idei coerentă pentru mai mult de câteva minute.

Unele dintre dovezile care susțin această afirmație provin din studiile cu privire la deprivarea senzorială. Indivizii aflați în detenție solitară - în închisoare sau în bazine experimentale de deprivare senzorială, unde sunt izolați de orice tipar sonor, vizual sau de activitate - încep la scurt timp să‑și piardă șirul gândurilor și descriu apariția unor fantezii și halucinații bizare și incontrolabile. Mintea are nevoie de informație ordonată pentru a rămâne ea însăși ordonată. Conștiința poate ține pasul doar atâta vreme cât are scopuri clare și primește feedback. De aceea, jocurile, activitățile sportive și ceremoniile ritualice sunt unele dintre cele mai satisfăcătoare activități; ele mențin atenția ordonată, în limite restrânse și cu reguli clare. Până și rutina de la serviciu, pe care oamenii pretind adesea că o urăsc, are aceste caracteristici de ordine și continuitate. Când acestea lipsesc, intervine haosul.

O altă descoperire relevantă este că oamenii declară că cel mai nemulțumiți și apatici devin atunci când sunt singuri și nu au nimic de făcut. În mod paradoxal, suntem cel mai puțin capabili de acțiune tocmai atunci când avem, teoretic, cea mai mare libertate și putem face orice vrem. În aceste situații mintea tinde să intre în derivă și, mai devreme sau mai târziu, se lovește de un gând dureros sau de o dorință neîmplinită. În astfel de circumstanțe, majoritatea dintre noi nu suntem în stare să ne adunăm și să ne gândim la ceva folositor sau vesel. Pentru mulți oameni din societatea occidentală, cea mai proastă parte a săptămânii o reprezintă duminica dimineața, între ora zece și după‑amiază. Pentru cei care nu obișnuiesc să se ducă la biserică, aceasta este cel mai puțin structurată parte a săptămânii, fără solicitări exterioare la care să răspundă și fără obiceiuri care să canalizeze atenția înspre un țel. Luăm micul dejun, citim ziarul de duminică, și apoi...? Până la amiază, majoritatea oamenilor iau o decizie; se vor uita la televizor la un meci, vor ieși la o plimbare sau vor vopsi terasa din spate. Decizia îi oferă minții o nouă direcție și gândurile neplăcute care apăruseră mai devreme se retrag din nou sub pragul de conștientizare.

În mod ironic, majoritatea oamenilor care muncesc au o stare de spirit mai bună la serviciu decât acasă. La locul de muncă este de obicei clar ce trebuie să facă și există informații clare cu privire la cât de bine se descurcă. Cu toate astea, puțini oameni ar alege de bunăvoie să muncească mai mult și să aibă mai puțin timp liber. Cei care o fac sunt catalogați ca "workaholici" și compătimiți. Ceea ce trece neobservat în general este că munca pe care încercăm să o evităm este mai satisfăcătoare decât timpul liber din care încercăm să obținem mai mult.

Există o explicație evoluționistă întemeiată și pentru acest fapt. Dacă am putea fi mulțumiți stând de unii singuri și gândind gânduri plăcute, cine ar mai ieși la vânătoare de smilodoni? Sau cine ar mai conduce timp de două ore pe autostrada aglomerată? Probabil că este mai bine că avem nevoie de un impuls ordonat din exterior pentru a menține mintea în ordine; în acest fel asigurăm o doză de congruență între realitatea subiectivă și cea obiectivă. Dacă am putea să întreținem fantasme satisfăcătoare indiferent de ce se petrece în afara minții noastre, am da de bucluc. Dacă a ne imagina că facem sex ar fi la fel de plăcut ca a face sex, în curând am ajunge să nu mai procreăm. Așa că faptul că mintea resimte o dezordine neplăcută atunci când nu e angajată într‑o acțiune cu un anumit scop constituie o măsură de siguranță importantă.

Cu toate acestea, una e să admitem că o astfel de dezvoltare este înțeleaptă pentru bunăstarea speciei, și alta e să acceptăm consecințele pe care le presupune pe plan personal. Până la urmă, dacă ne propunem să controlăm conștiința, ar trebui să fim capabili să funcționăm măcar într‑o anumită măsură independent de stimularea exterioară. Ne putem oare elibera cumva de ingerința acestui mecanism de siguranță evolutiv?

Există două moduri în care putem evita rătăcirea conștiinței, de obicei trăită ca o senzație dureroasă de anxietate sau plictiseală. Primul constă în impunerea din exterior a ordinii asupra minții. Implicându‑ne într‑o sarcină, vorbind cu altă persoană sau chiar și privind o emisiune la televizor, ne organizăm atenția și putem să urmăm un tipar mai mult sau mai puțin liniar. Al doilea mod de a face ordine este să dezvoltăm o disciplină interioară care să ne ajute să ne concentrăm după bunul-plac. Acest lucru este mult mai dificil, iar celor care practică meditația, yoghinilor, artiștilor și oamenilor de știință le ia mult timp ca să învețe să îl practice. În orice caz, mintea nu va intra în tipare de experiență ordonate și plăcute dacă nu consumăm energie pentru a da formă conștiinței. Există nenumărate moduri de a realiza acest lucru, însă toate implică dezvoltarea unor obiceiuri personale. Acestea ar putea presupune să ne antrenăm corpul prin jogging, yoga sau arte marțiale; să desfășurăm hobby‑uri ca tâmplăria, pictatul sau cântatul la un instrument; sau să adoptăm activități intelectuale concentrate, cum ar fi să citim Biblia, să rezolvăm exerciții de matematică sau să compunem poezii. Orice activitate care are un scop și necesită pricepere va împiedica dezordinea să pună stăpânire pe minte și să o împingă către o evadare frenetică.

De ce este fericirea atât de greu de atins?

Mai există și o altă predispoziție înscrisă în funcționarea minții care îngreunează atingerea satisfacției. Am văzut anterior că atunci când atenția nu este prinsă de o sarcină specifică, cum ar fi rezolvarea unei probleme sau o conversație, gândurile încep să rătăcească în cercuri aleatorii. Însă în acest caz, "aleatoriu" nu înseamnă că există șanse egale de a avea un gând vesel sau trist. De fapt, majoritatea gândurilor care ne trec prin minte atunci când nu ne concentrăm sunt, de obicei, deprimante. Există două motive pentru această stare de fapt.

În primul rând, luând în considerare totalitatea lucrurilor la care ne‑am putea gândi, posibilitățile negative sunt mereu mai numeroase decât cele pozitive. Există mai multe lucruri "rele" decât "bune" în viața noastră, pur și simplu pentru că genul de rezultate pe care le definim ca fiind "bune" sunt în general mai rare și mai puțin probabile. De exemplu, dacă mă gândesc la sănătatea mea, există un singur scenariu pozitiv: o stare de sănătate bună, și sute de scenarii negative reprezentate de diverse boli. Dacă mintea mea începe să hoinărească, cele mai mari șanse sunt să dea peste unul dintre aceste scenarii negative. Dacă mă mut într‑o casă nouă, există șansa ca totul să fie în regulă. Dar sunt sute de lucruri care ar putea să nu funcționeze: acoperișul ar putea avea crăpături, țevile ar putea fi înfundate, instalația electrică ar putea fi defectă și așa mai departe.

Este de asemenea important să luăm în considerare că, de obicei, cu cât avem țeluri mai înalte, cu atât este mai mare probabilitatea să fim dezamăgiți. Pe măsură ce așteptările devin mai mari, probabilitatea de reușită devine automat mai mică. Ce este mai ușor de atins pentru un bărbat supraponderal: o masă de 80 sau de 90 de kilograme? Dacă țintesc spre 80, șansele să mă deprim gândindu‑mă la greutatea pe care o am sunt mai mari decât dacă îmi propun să ajung la 90. Dacă aspir să câștig un sfert de milion de dolari pe an, posibilitatea de a fi nemulțumit de cât câștig este mai mare decât dacă țintesc să câștig jumătate din această sumă. Astfel, unul dintre cele mai simple moduri de a scădea frecvența gândurilor negative este moderarea selectivă a așteptărilor. Asta nu înseamnă că aspirațiile înalte produc neapărat nefericire. Dar avem adesea atât de multe așteptări ridicate în atât de multe domenii ale vieții, încât dezamăgirea este inevitabilă.

Al doilea motiv pentru care, atunci când rătăcește, mintea se preocupă de obicei de gânduri negative este că o asemenea predispoziție pesimistă s‑ar putea să fie adaptabilă... dacă prin "adaptare" ne referim la șanse mai mari de supraviețuire. Mintea se întoarce către posibilitățile negative așa cum acul busolei se întoarce înspre polul magnetic, deoarece aceasta este, în general, cea mai bună cale de a anticipa situațiile periculoase. Rezultatele pozitive sunt îmbucurătoare, însă au grijă de ele însele, astfel încât nu avem de ce să alocăm contemplării lor limitatele noastre resurse de energie psihică. În schimb, stăruind asupra posibilităților neplăcute, vom fi mai bine pregătiți pentru situațiile neașteptate.

Înclinația către rezultate negative este bine ilustrată de atracția pe care o exercită orice tip de dezastru asupra celor mai mulți dintre noi. Un accident rutier, un incendiu sau o bătaie de stradă vor atrage imediat o mulțime de spectatori nesățioși. Atenția este atrasă de violență și de pericol, dar sare peste ceea ce este normal, pașnic, mulțumitor. Presa este foarte conștientă de această înclinație, așa că articolele din ziare sunt pline de atrocități, iar emisiunile de la televizor se scaldă în sânge. În consecință, se estimează că un copil vede în medie peste 70.000 de crime la televizor înainte să ajungă la maturitate. Rămâne de aflat care vor fi consecințele pe termen lung ale unei asemenea diete vizuale.

Când mintea stăruie asupra unui lucru negativ, ea creează un conflict la nivelul conștiinței. Acest conflict, sau entropia psihică, este trăit ca afect negativ. Pipăitul unei zone fără păr de pe cap mă face să mă gândesc la toate consecințele neplăcute ale îmbătrânirii și să fiu deprimat. Sau mintea mea ar putea hoinări printre intrigile de la birou și către modul în care anumiți colegi încearcă să avanseze în carieră pe spinarea mea; asta mă face să fiu furios și neliniștit. Sau pot să mă‑ntreb, într‑o doară, de ce soția n‑a ajuns acasă, ceea ce mă face să fiu gelos și îngrijorat. Depresia, furia, frica și gelozia sunt pur și simplu diferite manifestări ale entropiei psihice. În fiecare dintre cazuri, ceea ce se petrece este că atenția se îndreaptă către informații care intră în conflict cu scopurile; discrepanța dintre ceea ce‑mi doresc și ceea ce se întâmplă creează de fapt tensiune interioară.

Emoțiile negative nu sunt în mod obligatoriu rele. Multe dintre marile picturi și opere literare au fost create pentru a scăpa de depresie. Furia i‑a făcut pe revoluționari să construiască instituții sociale mai corecte. Frica de fulger a dus la inventarea paratrăsnetului. Dar atâta vreme cât durează, sentimentele negative pun stăpânire asupra conștiinței și fac dificil controlul gândurilor și al acțiunilor. În plus, experiențele subiective de frică, furie și așa mai departe sunt neplăcute; în consecință, cu cât mai des le trăim, cu atât mai nefericită devine viața.

Felul de‑a fi al minții nu este doar faustic în discursul său, ci și aproape victorian în fascinația lascivă pentru latura proastă a vieții. De aceea, dacă lăsăm conștiința individuală să fie condusă de instrucțiunile genetice care în trecut erau avantajoase, calitatea vieții va avea de suferit în prezent. Poate că cei care se îngrijorează în permanență cu privire la ce ar putea să meargă prost sunt pregătiți pentru pericol, dar nu vor ști niciodată cât de frumoasă poate fi viața. Cea mai bună strategie presupune să găsim echilibrul dintre ceea ce e bine pentru noi în general și ce e bine pentru noi ca indivizi unici, care trăim aici și acum. Nu putem refuza paranoia adusă de instrucțiunile genetice, dar nici nu le putem urma orbește, pentru că riscăm să ratăm ceea ce face ca viața noastră să aibă sens.

Frontiera. Călătorie spre marginea Europei

 

Kapka Kassabova
Frontiera. Călătorie spre marginea Europei
Editura Pandora M, 2021
traducere din engleză de Ona Frantz
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

 ***
Intro

Kapka Kassabova s-a născut în 1973, la Sofia, în Bulgaria. În timpul adolescenței a părăsit țara împreună cu familia sa și s-a stabilit în Noua Zeelandă, unde a trăit timp de doisprezece ani. În această perioadă a studiat literatura franceză, rusă și engleză și creative writing la universitățile din Otago și Victoria. Acolo a publicat primele volume de poezie și de proză. S-a mutat în Scoția în 2005. Este autoarea a trei volume de poezie, a unui roman, a două volume de memorii și a două cărți de călătorie. To the Lake (2020) este cea mai recentă carte a sa.

Kapka Kassabova este considerată astăzi una dintre cele mai cunoscute scriitoare din spațiul european, iar Frontiera, cea mai cunoscută carte a ei: "Kassabova unește vocile celor ce s-au luptat de-a lungul secolelor să traverseze granițe. Într-o lume din ce în ce mai divizată, din ce în ce mai amenințată de ziduri mexicane, de noi pașapoarte restrictive și de teama de necunoscut, avem mare nevoie de asemenea cărți", așa cum apreciat criticii de la The Financial Times.

*
În acest excepțional reportaj literar, Kapka Kassabova se întoarce în Bulgaria, de unde a emigrat cu 25 de ani în urmă, pentru a explora zona de frontieră pe care fosta ei țară o împarte cu Turcia și Grecia. În copilăria autoarei, despre acea zonă de graniță se spunea că ar fi mai ușor de trecut decât Zidul Berlinului, așa că locul mișuna de soldați și spioni. Kassabova descoperă un teritoriu modelat de diferite forțe ale istoriei: imperialismul sovietic, Imperiul Otoman și, mai înainte, miturile și legendele imemoriale. Frontiera redă călătoria autoarei în regiune, în timpul căreia aceasta intervievează diverse personaje pitorești, de la contrabandiști, vânători de comori și grăniceri la țărani ce venerează puterea focului. Atât istorie, cât și literatură, cartea ei aduce la lumină un teritoriu misterios și forfotind de forțe obscure, unde modernitatea pare a se fi sfiit să pătrundă.

"O carte minunată, despre un tărâm plin de magie." (The Guardian)

"O carte de călătorie excepțională, la fel de bună ca orice a scris Patrick Leigh Fermor." (The Sunday Times)

"Una dintre cărțile ce ridică literatura de călătorie la rang de artă." (The Herald)

"Kassabova este, mai presus de orice, senzațional de bună la a întâlni oameni extraordinari, iar asta este fără îndoială calitatea numărul unu a autorului de cărți de călătorie." (The Sunday Times)
 
  

Fragment

O fată rătăcind printre traduceri

De pe acoperișul măturat de vânt al Hotelului Hilly din Edirne, urmăream în fiecare zi cum înaintează un cioban cu turma lui de pe un deal pe altul, peste șoseaua care duce de la Istanbul către punctele de control de la trecerea în Bulgaria și în Grecia. Aici am cunoscut un cuplu, Ayșe și Ahmed. Erau prieteni de-ai lui Venți.

Când și-au făcut apariția pe terasa de pe acoperiș, unde aveam întâlnire la cină, s-a lăsat o dublă tăcere peste restaurantul pustiu. De fapt, nu era pustiu - eram eu la o masă acoperită cu pânză albă, iar la altă masă, un pensionar olandez cu aer confuz, îmbrăcat în haine de in deschise la culoare, care părea desprins dintr-un roman de Graham Greene și rătăcea înspre Est.

Ai fi jurat că cei doi sunt o stea de cinema și bodyguardul ei. În pantofi cu toc și pantaloni strâmți, Ayșe era înaltă și avea un aer distrat. Pe sub șuvițele bretonului, se vedea că are ochii fardați - verzi și depărtați -, dar niciun fel de machiaj pe restul feței, pe pomeții înalți; era genul de față care te atrage s-o privești îndelung, ca și cum te-ai uita într-un iaz liniștit care-ți alină orice durere. Ahmed, care stătea bine înfipt pe călcâie, era lat în umeri și masiv, iar la față nu părea bătrân, cât îmbătrânit, deși n-avea nici patruzeci de ani; era un chip care își pierduse tinerețea. S-au așezat, și-au aprins niște țigări subțiri și au comandat o sticlă de rachiu turcesc, din cel care e parfumat cu anason și se albește când picuri apă în el.
- Aduceți-ne ce-aveți mai bun, a spus Ahmed cu un aer imperial, în limba turcă, spre chelnerii care roiau pe lângă noi.

Cu mine vorbea într-o bulgărească nițel stângace, limba copilăriei sale întrerupte, petrecute în ținutul culturilor de tutun de la vest de Svilengrad.

De la vârsta de cinci ani culesese tutun, împreună cu restul familiei sale.
- Se culege înainte de răsărit, câteodată noaptea, că roua din zori face frunzele să se lipească între ele. Mereu aveam tăieturi pe degete. Opt copii și-o singură pereche de pantofi. Știi ce înseamnă să fii sărac lipit?

S-a aplecat peste masă, iar eu m-am tras în spate, luată prin surprindere de ardoarea lui, însă Ayșe îl privea cu bunăvoință.

La fel ca Emel, Ayșe și Ahmed erau turci, dar patria le era Bulgaria. Povestea lor e o părticică din povestea mai amplă a musulmanilor din Bulgaria, istoria nenumăratelor moduri în care eșuează naționalismul. Ea continuă să fie la fel de puțin cunoscută precum povestea tutunului oriental.

Prin anii 1960, Bulgaria era numărul unu în lume la exportul de tutun. Soiul indigen, aromat, era cunoscut drept tutun oriental, iar cultivatorii săi tradiționali erau musulmani, la fel cum de viticultură se ocupau creștinii. În 1989, când turcii bulgari au fost forțați să părăsească țara, industria locală a tutunului, care (împreună cu pomicultura și legumicultura) fusese o forță motrice a economiei timp de peste un secol, s-a prăbușit peste noapte. Nu mai era nimeni să strângă recolta.
- Dar eu încă-ți mai duc dorul. Chiar dacă în Bulgaria mi se spune turc, iar în Turcia mi se spune bulgar. Eu ce sunt, ia zi-mi!

Ahmed a izbit cu pumnul în masă și m-a fixat cu privirea. Într-o clipă era blândețea întruchipată, în următoarea devenea agresiv, dar ceva persista neîntrerupt în ochii săi încercănați - melancolia, chiar și atunci când îmi povestea ce popular este el printre femei, lucru pe care îl făcea adesea, de față cu soția lui. Chelnerii ne-au adus un platou cu fructe de mare, sosuri și salate, însoțit de un coș uriaș cu pâine. Ayșe și Ahmed beau fără oprire, de parcă ar fi căutat să se anestezieze. În timp ce el vorbea fără oprire, folosind cuvinte turcești când nu-și amintea limba copilăriei sale, ea ciugulea din salată.
- În vara aia a lui 1989, a continuat Ahmed, a venit miliția și-a zis "Aveți trei zile să plecați". Tata repeta întruna "S-au dus banii, s-a dus casa".

Banii au rămas în bănci de stat, iar casa s-a vândut pe un mizilic. După ani și ani, familia lui Ahmed s-a întors și și-a răscumpărat locuința - la preț dublu. Dar a meritat, a spus Ahmed, fiindcă acolo sunt amintirile noastre. Totul s-a păstrat acolo, într-un fel sau altul.

Vârstnicii familiei s-au întors în cele din urmă în satele lor bulgărești; povara de-a se reinventa într-o țară străină - Turcia - fusese prea grea pentru ei. Consecința a fost o stare de fapt ajunsă regulă în zona acestei granițe, unde atât de puține lucruri erau normale: fragmentarea familiilor.
- Am încărcat totul în Ladă și într-un camion.

Familia numeroasă a lui Ahmed s-a alăturat șirului de mașini, camioane, pedeștri și căruțe încărcate cu boccele, care se îndreptau către sud. Căruțele erau trase de oameni, ca ricșele din Calcutta, pentru că statul nu le-a permis să-și ia cu ei caii, vitele, nici măcar animalele de companie - totul le fusese confiscat. Plângeau oamenii după vaci, câini, pisici, capre și unii după alții. Câțiva și-au împușcate animalele de companie. Alții s-au împușcat pe ei. Toate acestea se petreceau cu doar câteva luni înainte ca Zidul Berlinului să cadă și Războiul Rece să-și găsească brusc sfârșitul.

E tentant să faci o paralelă între expulzarea turcilor bulgari și iadul pe care urmau să-l dezlănțuie la doi pași, asupra Bosniei, sârbii naționaliști, pentru că ambele crime și-au căutat justificarea într-un anacronism prostesc, invocând fantoma "jugului turcesc". Dar sunt diferențe fundamentale. Războiul iugoslav a fost alimentat de un virus naționalist sârbo-croat, trezit din starea de latență în care se aflase decenii la rând, așteptând să străpungă învelișul subțire al federației, și în esență a fost un act de agresiune teritorială extinsă, pe când purificarea etnică din Bulgaria a reprezentat ultima crimă imbecilă a totalitarismului ajuns la apus.
- Îl aveam pe unul la noi în oraș, a spus Ahmed. Nu era turc, nu era supus niciunei presiuni, dar tot s-a spânzurat. Din scârbă față de ce se petrecea cu vecinii lui. Adică cu noi, ca noi eram vecinii.

Dar ce se petrecea?

Bulgaria are cea mai numeroasă populație de musulmani nativi din Uniunea Europeană. Nu imigranți recenți, precum turcii din Germania, ci turci indigeni, care locuiesc aici de generații, moștenirea populațională a cinci secole otomane de amestecuri etnice. Deși mulți turci părăsiseră deja Bulgaria în valuri succesive de relocare voluntară sau involuntară ca urmare a retragerii otomanilor din Balcani, la vremea când s-a instalat Cortina de Fier etnicii turci încă mai reprezentau 8 procente din populație. Prin anii '80, din cauza ratei scăzute a natalității din rândul bulgarilor și-a celei ușor crescute din rândul etnicilor turci (care erau mai puțin urbanizați), cele 8 procente ajunseseră mai aproape de 10. Ce-ar fi dacă, peste alți douăzeci de ani, "ei" ar ajunge să ne depășească numeric pe "noi", susținea Statul?

La problema fabricată de biroul politic al partidului a apărut spontan o soluție: turcii să primească nume noi, să fie creștinați, iar moscheile să fie interzise (deși toată religia era, la drept vorbind, deja interzisă). Să fie asimilați "ei" înainte să ne asimileze pe "noi". În orice caz, nu ne-au islamizat și ei pe noi cândva? În 1986, a început o campanie de schimbare a numelor, însoțită de o propaganda remarcabilă. Limbajul folosit de stat împotriva propriilor săi cetățeni părea extras din proza lui Orwell, dacă Orwell n-ar fi fost interzis de stat, și, în orice caz, aparatcicul nu era genul pasionat de citit. Spre exemplu, procesul de schimbare forțată a numelor turcești și arăbești în nume slave, profanarea mormintelor musulmane, bătăile și violurile administrate de organele Securității de Stat, ba chiar schimbarea numelor celor morți- toate astea constituiau ceva ce se chema "Procedura Renașterii". Era o aluzie cinică la mișcarea de eliberare a Bulgariei de sub otomani, din secolul al XIX-lea. Acum era momentul ca turcii bulgari să renască întru amintirea "adevăratei" lor origini. Mai târziu vom vedea cum li s-a aplicat acest experiment pomacilor din Rodopi. Spre deosebire de turci, pomacii n-au avut unde să plece.

Adevărul este că turcii din Bulgaria doar lăsau impresia că ar avea unde să plece. Turcia avea și-așa destule probleme și, în realitate, nu și-i putea permite, deși a făcut mare caz din faptul că le-a dat pașapoarte refugiaților turci. Din vara aceea a rămas printre altele o fotografie în care o mulțime imensă de bărbați și femei epuizați, abia sosiți, își țin ridicate la cameră noile pașapoarte turcești, așa cum li s-a spus să facă, însă pe fețele lor se citește furia, se văd lacrimile, suferința, deruta. Tragedia lor a devenit o ocazie publicitară pentru statele care se confruntau în marele meci al Războiului Rece, în care toată lumea a pierdut. Numai că unii au pierdut mai mult decât alții.

Campania urii împotriva etnicilor turci a semănat puțin cu implicarea juntei argentiniene în Războiul Malvinelor, o idee inutilă și toxică, o modalitate prin care un stat polițienesc aflat în declin putea să distragă atenția populației de la adevăratele chestiuni ale zilei: economia prăbușită, magazinele goale, încălcarea curentă a drepturilor omului, problemele de mediu, ca și vânturile schimbării, tot mai puternice, numite Glasnost și Perestroika. O minoritate e întotdeauna o pradă ușoară.

Peste noapte, Ahmed a devenit Assen. Ayșe a devenit Assia.

Printre etnicii turci s-a manifestat o mișcare de rezistență care a avut ca rezultat câteva acte de terorism rămase în istorie drept "evenimentele din mai", deși numele adevăratului terorist n-a fost făcut cunoscut niciodată. Acela era Statul. Mai devreme am omis să relatez o poveste care îl are ca protagonist pe grănicerul cel vârstnic, cel care își căuta ispășirea la Sfânta Marina. În 1989, a căzut în sarcina subunității din care făcea parte să lichideze (după cum s-a exprimat el) un tată și pe cei doi fii ai săi, etnici turci care voiau să treacă granița înainte ca ea să fie oficial deschisă de stat. Li s-a spus despre ei că aveau grenade prinse la centuri. Soldații i-au încercuit într-un luminiș de lângă ghereta unde îi cunoscusem pe grănicerul bătrân și pe cel tânăr.
- I-am văzut o secundă înainte să-i doborâm cu automatele, mi-a povestit grănicerul cel vârstnic. Trei bărbați voinici. Cu atât mai rău pentru noi când a trebuit să-i cărăm de-acolo, dintre copaci. S-a dovedit că n-aveau nicio grenadă. M-am tot gândit la mama.

Și eu mă tot gândesc la mama.

Cu o ultimă sclipire de geniu, statul a declarat că granița cu Turcia se deschide pentru cei care nu agreează Procedura Renașterii și preferă să plece într-o Vacanță Mare. La momentul acela, drumul spre Turcia părea să fi rămas ultima opțiune viabilă pentru sute de mii de oameni derutați, chiar dacă era una deznădăjduită.

Ahmed avea treisprezece ani.
- Era mașină lângă mașină pe șoseaua aia. Și toată lumea plângea și fuma. Unde ne ducem? La dracu-n praznic, acolo ne ducem. Cică plecați în Turcia, că sunteți turci, dar ce anume era Turcia? Nu știa nimeni.

Pentru că și mediul urban, și cel rural duceau o existență fără libertate de mișcare și fără informație, nouă, celor din Sofia, ne era greu să aflăm ce se petrece în restul țării. Mi-o amintesc pe mama plângând în fața televizorului când s-au difuzat înregistrări cosmetizate de la Vacanța Mare, pentru că vedea adevărul pe fețele celor exilați, în căruțele în care-și îngrămădiseră saltelele și televizoarele. Dar printre prietenii părinților mei se numărau unii care nu vedeau, așa că sufrageriile intelighenției sofiote s-au transformat în terenuri de bătălie. Mulți înghițeau pe nemestecate propaganda de stat, laolaltă cu o superproducție cinematografică intitulată Vremea cruzimii, care era evenimentul de neratat al sezonului și care, de neînțeles, rămâne și-n ziua de azi filmul preferat al bulgarilor, semn al unei fixații nevrotice asupra unei versiuni falsificate a trecutului îndepărtat, genul de fixație care i-a animat pe naționaliștii cu porniri criminale din țara vecină, Iugoslavia. Dacă titlul filmului mai dădea puțin de lucru și imaginației, acțiunii îi lipsea orice fel de echivoc. Era un portret romanțat al islamizării petrecute în regiunea Munților Rodopi în secolul al XVII-lea, garnisit cu cei mai buni actori ai țării, muzica emoționantă și scene cu trageri în țeapă menite să-ți umple nopțile de coșmaruri pentru tot restul vieții. Simplitatea mesajului său era direct proporțională cu somptuozitatea producției și suna astfel: băieții buni (creștinii bulgari) erau bravi și reținuți, iar femeile lor erau neprihănite. Băieții răi (turcii) erau niște sadici cu creștetele rase, ale căror femei își etalau depravarea mâncând baclavale. Principalul personaj negativ era un ienicer, luat cândva cu japca din același sat de creștini pe care venise acum să-l convertească prin foc și sabie. Publicul se înfrupta cu savoarea masochistului și autocompătimirea colectivă lubrifia exodul etnicilor turci. Căruțele lor erau încărcate nu doar cu lucruri personale, ci și cu greutatea indigestă a complexului național al orientalismului.

Ayșe și surorile ei nu vorbeau limba turcă. Ele aflaseră că sunt "turcoaice" abia când le bătuse poliția în ușă- imposibil să nu te ducă gândul la steaua lui David. Exodul a trei sute patruzeci de mii de oameni cu familiile, viitorul și câteodată trupurile frânte de propriul lor stat era cea mai vasta migrație umană din Europa de după al Doilea Război Mondial. Și se petrecea în vremuri de pace.

Ayșe avea opt ani când a plecat cu familia ei. Părinții lucraseră într-o fabrică de ciment dintr-o localitate industrială, departe de orașul lor natal, și toată familia locuia într-unul dintre acele apartamente repartizate de stat în mod gratuit muncitorilor a căror speranță de viață era înjumătățită de industria grea. Muncitori precum tatăl lui Ayșe, care se îmbolnăvise de cancer și murise la începutul campaniei de schimbare a numelor, când avea vârsta ei de acum. Maica-sa încărcase o căruță cu bunurile familiei, își luase pe sus cele trei fete și se așezase la coada de la punctul de control. N-aveau mașină. A durat câteva zile până să ajungă la graniță.

Odată intrați în Turcia, unii dintre ei s-au descurcat imediat - aveau rude care să-i găzduiască până se puneau pe picioare, cum a fost cazul cu Emel și părinții ei (chiar dacă au fost nevoiți să ia lecții de limba turcă). Fratele mai mare al lui Emel n-a plecat cu ei.
- După părerea lui, eram nebuni să lăsam totul baltă și să ne mutăm în țara străină, a explicat Emel. Dar acum mă bucur că sunt aici și nu acolo. Exceptând treaba cu bărbații. Poți să-ți închipui cum e să fii femeie singură în Turcia?

Și alții au ajuns să se descurce până la urmă - cei care aveau avantajul unei educații solide, căpătate în socialism, și se puteau angaja cu ușurință, inclusiv femeile, astfel încât pierderea unei țări a devenit câștigul celeilalte. Apoi mai erau Ayșe și Ahmed.

M-ai trădat

Premiul Academiei Române pe anul 2019, conferit în decembrie 2021- Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor

 

Carmen Stoianov
Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor
Editura Muzicală, 2019

 

Citiți un fragment din această carte.

***
O introducere

Am în mână cele două volume Cărțile Psalmilor, Reflexii în sonor, semnate de muzicologul Carmen Stoianov - fostă colegă de Conservator și totodată prietenă apropiată - și nu vreau să vă ascund că sunt copleșită de emoție și admirație.

Nu de mult, în prima decadă a lunii decembrie 2021, volumele i-au adus autoarei prestigiosul premiu al Academiei Române pe anul 2019, premiu ce se poate obține o singură dată în viață. Primise înainte, pentru aceste volume, Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, tot pe anul 2019, pentru Cercetare Muzică Sacră.

Cu un CV remarcabil, despre care nu am spațiu să vorbesc acum, Carmen Stoianov este doctor în muzicologie, dar are și un masterat valoros în Studii Culturale Ebraice de la Facultatea de Litere a Universității din București. Conducătorul Disertației de Masterat, regretatul prof. dr. Dan Horia Mazilu, membru corespondent al Academiei Române, a fost cel care i-a sugerat o idee, aceea de a căuta în Psalmi numitorul comun privind numele instrumentelor în conformitate cu originalul ebraic.

Zis și făcut! Carmen nu este omul care să stea pe gânduri, nu este omul care să refuze o provocare și a pornit imediat la drum. Dar, ideea inițială s-a transformat încetul cu încetul într-un amplu demers de studiere a Psalmilor dintr-o nouă perspectivă, aceea a muzicologului.

Drumul a fost lung, ani de zile de muncă, de căutări. Văzând cât de bogată este bibliografia parcursă (peste 400 de titluri la primul volum, chiar mai multe la cel de-al doilea, am numărat eu... de curiozitate), nu știu dacă cititorul va intui acel ceva, care pe mine m-a fascinat. Vorbesc despre modul în care a privit autoarea Psalmii, căutând să își golească mintea (este un fel de-a spune!), ca să poată primi o nouă frumusețe, necunoscută, intuită, căutată și găsită. Îmi spune Carmen: Știi care e ideea... despre Psalmi s-a scris mult și, cu siguranță, de profesioniști străluciți, cu multă știință de carte (filosofie, poezie, teologi, rabini) dar eu i-am citit simplu, ca și cum n-aș ști nimic din ce se știe deja (deși știam eu ceva-ceva...), așa ca un muzicolog uimit de dărnicia informațiilor, de frumusețea lor. Și muzicologul a găsit ce căuta: adevărul dramaturgiei muzicale din Psalmi.

Cercetarea este amplă, acoperind Tehillim (cele cinci Cărți ale Psalmilor ebraici canonici). Aceste prime volume studiază Psalmii 1-41 (volumul I) și 42-72 (volumul II).

Viziunea este nouă, pertinentă și argumentată "la sânge", socotită de autoare doar o punere în discuție, semne de întrebare, posibile viitoare trasee de cercetare, opinie enunțată, de altfel, chiar în subtitlul ambelor volume: Introducere și direcții de cercetare în studiul Psalmilor biblici.

M-aș fi mirat de cuvântul Introducere, pentru o lucrare ce va putea atinge 3.000 de pagini, după estimarea mea - de vreme ce primele două volume din cinci numără deja peste 1.100 -, dar înțeleg bine la ce fel de introducere s-a referit Carmen Stoianov. În lungul, milenarul șir al cercetărilor și interpretărilor ce au constituit o adevărată Filieră a Psalmilor - cum o numește autoarea -, noutatea punctului de vedere deschide calea unor noi și noi interpretări, Filiera fiind, practic, fără sfârșit.

Deși nu face din asta un secret, cercetând și comparând diferitele traduceri, Carmen Stoianov remarcă unele neconcordanțe, lipsuri ori chiar adăugiri ce nu se regăsesc în textul original și, în căutarea științifică pe care o dorește cât mai realistă și totodată obiectivă, traduce ea însăși. Iată ce găsesc într-o notă de subsol:
Este rațiunea pentru care, căutând precizia, coerența de limbaj și abordare mai ales în planul indicilor sonor-muzicali, am realizat și unele traduceri ale formulărilor / indicațiilor aflate pe frontispiciul sau în corpul unora dintre Psalmi, mai ales atunci când am considerat că acestea se impun, fiind vorba despre posibile indicații de formă sonor-muzicală, instrumente, modalitate de emisie sonoră, registre de cântare, efecte vocale, etc.

Cărțile Psalmilor, Reflexii în sonor nu sunt romane, nici măcar romane de aventuri, cu toate că ceea ce găsim în ele poate fi o aventură în sine. O aventură ce străbate veacurile, istoria, mai ales istoria muzicii care își are rădăcinile bine înfipte acolo, în Psalmi. Carmen îi citește și recitește cu ochii celui care, uimit de oferta generoasă, află prin ei și ne împărtășește "ceva din istoria istoriei muzicii".

Muzicologul a găsit în Psalmi informația sonoră, Starea de Cântec - cum o numește.

Încerc să dau un sumar exemplu și mă uit la Psalmul 13 (potrivit numerotării originalului ebraic canonic). Fiecare Psalm are o fișă descriptivă și atotcuprinzătoare. Autoarea afirmă că Psalmul 13 este învăluit între ambele coperte de cântare. Îmi place termenul ce arată prezența cântării încă de la primele cuvinte - Către mai-marele cântăreților -, readucând ideea la ultimul verset - Cânt Domnului, căci mi-a făcut bine. Din analiza acestui Psalm mai primim o informație deosebită, aceea că întâlnim în el pentru prima dată decizia de tip "angajament de credință" a lui David: aceea de a face o cântare vocală adresată Domnului.

Nu intru în amănuntele analizei poetico-sonor/muzicale sau în alte considerații foarte bine conturate în discursul autoarei, ci merg direct la un alt criteriu privind Psalmul 13, criteriu prezent, desigur, la analizele tuturor Psalmilor (deocamdată în număr de 72). Mă refer la o adevărată muncă de Sisif, aceea de a urmări, de a găsi în toată evoluția componisticii lucrări ale compozitorilor ce au la bază textele psalmice. Iată cum autoarea a identificat acest Psalm în creația unui mare număr de compozitori, începând cu secolele XV-XVI ale școlii franco-flamande și trecând prin istoria muzicii până în zilele noastre. Apar nume cunoscute sau mai puțin cunoscute, de la francezul Josquin des Prez sau venețianul Adrian Willaert, la germanul Thomas Stolzer, periplul continuând și acoperind și alte zone geografice și de timp. Nu îi menționez pe toți, dar nu pot să trec de Claudio Monteverdi (1567-1643), de Georg Friedrich Händel (1685-1759), de Benedetto Marcello (1686-1739), de Felix Mendelsson-Bartholdy (1809-1847), de Johannes Brahms (1833-1897) sau Franz Liszt (1811-1886). Lista continuă cu nume de compozitori ai secolului XX și chiar XXI, dar Carmen Stoianov nu se oprește aici, ci investighează mai departe, găsind acest Psalm și în creațiile unora dintre compozitorii români. Este citat Ștefan Niculescu (1927-2008) pentru monumentala lucrare dedicată unui ansamblu de șase voci bărbătești intitulată Psalmus, apoi compozitorul Theodor Grigoriu (1926-2014) cu o suită pentru cor mixt, care cuprinde 33 de Psalmi. Nu în ultimul rând, Psalmul 13 se oglindește și în creația compozitoarei Carmen Petra Basacopol, căreia, ca și celorlalți compozitori citați, Carmen Stoianov îi face un mini portret. Cum am afirmat de la început, muncă grea, de mare migală, muncă de adânci căutări.

Tot în căutările sale, autoarea a mai urmărit o idee foarte interesantă, aceea a CÂNTĂRII NUMELUI DOMNULUI și a CÂNTĂRII INSTRUMENTALE A NUMELUI DOMNULUI, acel NUME sacru, de nerostit. Dacă în multe traduceri s-a trecut cu vederea diferența dintre cântare vocală și cântare instrumentală, iată că textul ebraic arată clar și stă mărturie faptului că NUMELE DOMNULUI apare întotdeauna însoțit de instrument sau doar instrumental (cele două instrumente tradiționale fiind o harpă, posibil cu zece coarde, care acompania un alt instrument cu coarde a cărui denumire în limba română apare ca alăută, chitară, etc., dar poate fi și lira).

Concluziile ce se află în finalul fiecărui volum ne spun din nou foarte multe. Eu, una, citindu-le, am avut senzația unei veritabile sinteze, o esență plină de substanță, care, pe alocuri, pune noi întrebări, deschizând calea unor noi și noi răspunsuri.

Să vă mai spun un secret: "Mi-a șoptit o viorea" că volumele trei și patru sunt gata și le vom avea în anul 2022.

Și nu trebuie să uit să semnalez că soțul lui Carmen, compozitorul Petru Stoianov, este autorul coperților ce se definesc prin simplitate și simboluri: lira și numărul 1 (cu simbolul ebraic Alef) - pentru primul volum și numărul 2 (cu simbolul ebraic Bet) - pentru volumul secund.

Formăm testudo. După patruzeci de ani - Cenaclul de Luni. Viața și opera

 

Cosmin Ciotloș
Cenaclul de Luni. Viața și opera
Editura Pandora M, 2021

Citiți un fragment din această carte.

***** 
Formăm testudo. După patruzeci de ani

 Înainte de a se numi, jucat călinescian, Cenaclul de Luni. Viața și opera, cartea aceasta a purtat un alt titlu. Unul "de lucru", cum se spune, care i-a însoțit scrierea și sub protecția căruia a stat inclusiv folderul în care am păstrat toate fotocopiile pe care urma să le topesc aici. Îi spusesem Formăm testudo, cu o sintagmă, recunosc, un pic prețioasă, dar extrem de sugestivă. Romanii numeau așa, testudo, adică "țestoasă", o formație tipică de luptă la care infanteria recurgea destul de frecvent: la un ordin scurt, scuturile se lipeau unul de altul, în prima linie, pe flancuri și deasupra capetelor, atât cât să rezulte un fel de paralelipiped impenetrabil și mobil. Imaginea e impresionantă coregrafic și cred că nu există film istoric în care ea să nu se regăsească măcar în trecere. Am aflat de curând că i s-a dedicat inclusiv un joc LEGO. Există, în plus, pe YouTube-ul nostru de fiecare zi, pasionante simulări care compară eficacitatea acestei dispuneri cu, de exemplu, aceea a falangei macedonene. Asta ca să nu-l invoc numai pe Plutarh sau să nu trimit, previzibil, la Columna lui Traian.

Mi se păruse potrivit să recurg la această metaforă, împrumutată dintr-un splendid poem al unuia dintre autorii de care mă ocup în carte, ca să rezum în două cuvinte (exact două) istoricul și morfologia unui fenomen de o aiuritoare complexitate. Cum altfel să fi explicat mai plastic solidaritatea generoasă, spiritul camaraderesc, lealitatea polemică, voluntarismul tineresc pe care poeții "optzeciști" le-au întruchipat în primul rând prin scrisul lor? Cum să le fi redat mai bine curajul (nu lipsit de angoase) de a înainta umăr la umăr într-un mediu nu o dată ostil? Sigur, nu le-au lipsit aliații, sigur, câțiva dintre criticii de primă importanță ai momentului i-au adoptat și, după puteri, i-au protejat. Dar mă tem că nicio altă generație înaintea lor n-a fost întâmpinată cu atâtea rezerve și n-a fost șicanată cu atâta consecvență. Ar fi nedrept să n-o recunoaștem. Și probabil că dacă numele unui Traian T. Coșovei, de exemplu, spune astăzi mai puțin decât spuneau părinților noștri numele unor poeți semnificativi ai anilor '60 e și pentru că, vorba unei faimoase butade, din calomniile lui Eugen Barbu tot a rămas ceva. Cel puțin o anumită mefiență care vizează întreaga generație. Nici Alexandru Mușina nu e mai frecventat, nici Ion Stratan, nici Mariana Marin, nici, odată cu ei, mulți alții. În definitiv, până și Mircea Cărtărescu e cunoscut și admirat la scară largă mai degrabă ca prozator decât ca autor al unor volume ca Faruri, vitrine, fotografii sau Poeme de amor. Am fost surprins să observ, de pildă, câtă lume a aflat de emblematicul său poem "Căderea", citit la Cenaclul de Luni și publicat în 1980, abia din romanul Solenoid, care-l ia, cum se știe, ca pretext.

N-am de gând să transform introducerea aceasta într-un "curs scurt" de poezie optzecistă. S-a scris mult pe subiect și, cum e firesc, le sunt recunoscător celor care au făcut-o înaintea mea, chiar atunci când se întâmplă să văd lucrurile (fundamental) diferit. Cei interesați și de alte abordări vor găsi, în note, destule trimiteri pe care să le urmeze. Ca unul care a parcurs sistematic manuscrise, volume de versuri, colecții de reviste și, nu în ultimul rând, multă literatură secundară, mi-am îngăduit să urmez aici un decupaj propriu și să tranșez preliminar câteva puncte nevralgice, evitând, de exemplu, să mă împotmolesc în discuții teoretice legate de postmodernismul pe care această poezie l-ar ilustra (sau nu). Ori întrebându-mă la nesfârșit dacă nucleul dur al optzecismului nu e mai degrabă unul difuz, dispersat egalitar în toate centrele universitare și chiar mult dincolo de granițele lor. Cineva propunea ca epicentru Becleanul. Hilar! Altcuiva i se părea că ea s-ar fi născut mai degrabă la Târgu Neamț. Fără să fie diplomatic, răspunsul meu la chestiune este, îmi place să cred, unul echilibrat: poezia acestei generații înseamnă, în primul rând, poezia bucureșteană lunedistă, care a reușit să atragă de partea ei, asimilându-le și acomodându-le (nu fără inerente asperități) formule de expresie dintre cele mai diverse. De altfel, luat repede, nu găsesc un tânăr autor promițător al deceniului al nouălea care să nu fi trecut pe la Cenaclul de Luni.

Acolo s-a închegat spiritul cu totul particular și irepetabil al unei poezii care se visa (au spus-o mai mulți) "cea mai bună poezie din lume", acolo s-au trăit, în grupuri fluctuante, confruntările și emoțiile competiționale, acolo s-au încasat marile lovituri, culminând cu aceea a dizolvării lui; în fine, de acolo s-au revendicat elanurile nostalgice care au condus, în cazul unora dintre foștii membri, la reveniri spectaculoase, ani buni după fatidicul moment 1983. Titluri astăzi atașante, ca Ruleta rusească, Mutilarea artistului la tinerețe, Regele dimineții, Aerostate plângând, Nimic, Arta războiului și altele, despre care va fi vorba în secțiunea a treia a cărții, de aici vin: din recuperarea, malgré tout (în ciuda însingurării, în ciuda distanței, în ciuda vârstei, în ciuda slăbiciunilor fizice), a unui moment auroral, trăit cândva fără program, dar având o formidabilă coerență emoțională. E motivul pentru care, repet, ca unul care a citit în mai multe etape această poezie, n-am cum să mă limitez la reducțiile ei publicistice sau didactice și la etichetele, uneori îndreptățite, care i s-au atașat. Dincolo de biografism, de emoție cotidiană, de minimalism, de amplori baroce, de dispoziție ludică, de ironism, de autoreferențialitate, de livresc sau, pe celălalt versant, de conștiința abisală a unei crize (poate politică, poate individuală, poate stilistică), rămâne ceva inelucidabil, o sensibilitate profund particulară.

Neputând-o defini rapid, am încercat s-o descriu metodic. Și anume, printr-o investigație în trei pași, corespunzând celor trei secțiuni ale cărții. Cea dintâi, Marile speranțe, urmărește "ecosistemul" care a condus, începând cu mijlocul anilor '70, la cristalizarea unei atitudini literare comune în rândul, ca să zic așa, neofiților, la acea dată încă studenți, majoritatea (dar nu exclusiv) ai Literelor bucureștene. Un rol decisiv l-a avut, se înțelege, Cenaclul de Luni, singurul loc unde aceștia s-au putut produce constant, în deplină libertate și cu succes pe măsura așteptărilor lor. Nu e vorba însă de un monopol. Anticipându-l, dublându-l sau străduindu-se să-l continue, au existat și alte cenacluri favorabile acestor poeți in statu nascendi. În primul rând Amfiteatru, veritabil poligon de încercare pentru destui dintre cei care aveau să strălucească mai târziu sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu. Dar nu numai atât: având în spate o revistă, cei de la Amfiteatru au oferit, vreme de mai bine de un deceniu, un spațiu tipografic semnificativ tinerilor ca Mircea Cărtărescu, Ion Stratan sau Magda Cârneci, publicându-le poemele și recenziile, comentându-le primele cărți, întreținând, în general, o atmosferă binevoitoare (chiar dacă naiv-paternalistă), cu atât mai prețioasă, cu cât singulară. Spre comparație, cu toată statura lui de cronicar en titre, Nicolae Manolescu n-a reușit să le deschidă decât sporadic și cu mari dificultăți paginile mult mai prestigioasei Românii literare. Nu insist. Cazuistica e, cred, suficient de bogată.

Secțiunea a doua, Impactul cu realul, vine să dezamorseze o legendă: se știe, s-a scris de nenumărate ori despre agresivitatea campaniei antioptzeciste întreținute de Săptămâna, revista-fanion a capriciilor lui Eugen Barbu și, nu mai puțin, ale Securității comuniste. Cu documentele pe masă, adică recurgând la colecția hebdomadarului, amintirile "victimelor" se confirmă în bună măsură. Nu până la capăt, însă. În orice caz, comparația cu postdecembrista România Mare (care o moștenește) nu se susține. Departe de mine intenția de a-l disculpa pe Barbu. Trebuie admis totuși că, în cei zece ani cât i-a mitraliat pe lunediști, umorile lui s-au manifestat mai degrabă satiric decât veninos. Și că, analizate astăzi la rece, ele revelează o strategie subtilă de discreditare, cu pași laterali și cu tăceri uneori mai semnificative decât atacul direct.

În sfârșit, a treia parte a cărții, cea mai consistentă cantitativ, conține o serie de studii de caz pe care le-am grupat sub un titlu, sper, elocvent, din același regim militar: Situații tactice. Îmi fac datoria de a preciza de la bun început că nu e vorba de o selecție valorică și nici, cu atât mai puțin, de o dispunere ierarhică a autorilor. Numărul de pagini rezervat fiecăruia nu e, deci, un criteriu. După cum absențele (câte vor fi fiind) nu reprezintă o formă de a-mi camufla eventuale îndoieli estetice. M-am ocupat și de asta la locul cuvenit și la timpul cuvenit în cei peste zece ani cât am ținut cronică literară săptămânală. Nu e cazul, aici, să încurc borcanele. M-a interesat mai curând să reconstitui un ansamblu dinamic, nu un catalog. Într-un fel, exercițiul meu are ceva din acele historical reenactments în care oameni de azi reorchestrează, cu tot echipamentul de rigoare, bătălii de-acum câteva secole. În cazul de față, e vorba doar de patruzeci de ani, cât au trecut de la pragul convențional al debutului acestei generații. Scopul, repet, este acela de a reanima o sensibilitate de grup, la care fiecare dintre cei de aici contribuie cu date care-i sunt temperamental proprii. Pentru asta, e adevărat, aveam nevoie să descopăr câte o amprentă distinctă și o sumă de posibili lianți, prin intermediul cărora șirul de medalioane monografice să lase locul unei rețele de relații. În foarte puține cazuri, acestea mi s-au oferit de-a gata. De cele mai multe ori a fost nevoie să apelez la instrumente istorice și detectivistice (de care m-am folosit cu o satisfacție pe care n-are rost s-o ascund), cercetând memoriale necitite de nimeni, verificând în paginile revistelor data și mai ales semnificațiile câte unui debut uitat, colaționând amintiri la prima vedere lipsite de relevanță. Mi-a surâs, recunosc, și șansa. Așa se face că o parte dintre demonstrațiile de aici includ și documente până acum inedite, unele dintre ele revelatorii.

Trăgând linie și legând nodurile, a rezultat în final un model discret, care nu mai păstrează prea mult din precedentele aliniamente critice. Nu l-am detaliat în cuprins pentru a nu vicia inginerește ceea ce mi se pare că trebuie să rămână implicit. Menționez doar că e vorba mai degrabă de tendințe decât de categorii și că important e întregul: există, așadar, între cei paisprezece autori la care m-am oprit, nostalgici restitutivi (Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Romulus Bucur), autotelici (Florin Iaru, Ion Stratan), reactivi, citindu-se unii pe alții și adaptându-se din mers (Alexandru Mușina, Marta Petreu, Bogdan Ghiu), proactivi (Ion Mureșan, Ion Monoran, Viorel Padina), mitologizanți (Daniel Pișcu), wannabees (cazul-școală al Ilenei Zubașcu, împărtășit de mulți alții dintre marginalii acestei generații) și, în sfârșit, centrifugali (Mircea Cărtărescu, în Levantul). Asta, încă o dată, în raport cu poziția în contingent, nu cu realul, nu cu limbajul sau cu transcendența. Un ultim capitol, coloidal, privitor la dedicațiile pe care optzeciștii și le împart între ei cu larghețe, va clarifica, sunt sigur, această distribuție relativă în front.

*

În septembrie 2013 îmi susțineam, la Facultatea de Litere a Universității din București, teza de doctorat care stă la originea acestei cărți și a cărei secțiune finală conținea doar câteva dintre studiile de caz care alcătuiesc acum Situațiile tactice. Mă bucur că nu m-am grăbit s-o public atunci (așa cum îmi sugerase îndrumătorul lucrării, într-o ediție pe înțelesul celor care citesc a Istoriei sale): aș fi privat-o de câteva observații în lipsa cărora întregul ar fi fost debalansat. Țin să-i mulțumesc, deci, profesorului Nicolae Manolescu pentru minuția cu care mi-a parcurs lucrarea și pentru cuvintele calde pe care le-a scris despre ea. Sper ca această formă definitivă să-i amintească fidel perioada în care a condus Cenaclul de Luni. Le sunt recunoscător doamnei profesoare Ioana Pârvulescu, domnului profesor Ion Vartic și regretatului profesor Andrei Bodiu, ale căror sugestii și încurajări m-au făcut, atunci ca și acum, să mă simt critic literar. Nici mai mult, dar, vorba cuiva, nici mai puțin de atât.

Nu pot încheia fără un gând către echipa editurii Pandora M. Fără profesionalismul lor, fără generozitatea lui Bogdan-Alexandru Stănescu și fără grija fraternă a lui Alin Croitoru, cartea aceasta ar fi sfârșit acolo unde a început: în laptopul meu.

Să îți măsori puterile cu Moartea - Trenul spre Samarkand

 

Guzel Iahina
Trenul spre Samarkand
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din rusă de Luana Schidu

Citiți un fragment din această carte.

***
 
Să îți măsori puterile cu Moartea

Întâmplarea a făcut să citesc Trenul spre Samarkand la scurt timp după Confiteor, carte scrisă de Jaume Cabré și apărută în excelenta serie Anansi a editurii Pandora M. S-a dovedit o alegere bună pentru că cele două s-au completat reciproc într-un mod surprinzător și binevenit. Dacă în Confiteor personajul principal este preocupat printre altele de esența Răului, în Trenul spre Samarkand de la Humanitas este vorba despre Bine care se poate naște dintr-o conștiință prea încărcată, una care știe ce înseamnă să faci Rău. Putem fi buni sau răi la modul absolut? Compensează binele făcut, răul produs anterior? Sunt ispășirea și iertarea posibile? Acestea sunt întrebările pe care le ridică scriitoarea rusă fără a avea, însă, intenția sau pretenția de a ne da un răspuns tranșant și definitiv.

Subiectul cărții nu este unul ușor. Este vorba despre foametea din provinciile rusești de pe Volga din anii 1921-1922. Deși acțiunea romanului începe în octombrie 1923, pe drumul de la Kazan spre Turkmenistan, drum de patru mii de verste, personajele cărții și, implicit cititorii, se lovesc la fiecare pas de consecințele foametei. Poate mai puțin cunoscută decât foametea din Ucraina (Holodomor) din anii 1932-1933, foametea povolgă a ucis nu mai puțin de cinci milioane de suflete. Cauzele ei au fost multiple: războiul și revoluția rusă, rechizițiile nemiloase făcute de armata roșie, seceta îndelungată. Fenomenul a avut o asemenea amploare încât Lenin și scriitorul Maxim Gorki au lansat un apel de ajutor către Europa și Statele Unite. Mândria și ideologia au fost lăsate de o parte și vapoare cu alimente au fost primite de ruși de la americani. Chiar și așa, problema nu a avut o rezolvare rapidă pentru că era extrem de dificil de împărțit hrana. Trenurile rămâneau cu lunile pe șine din simplul motiv că nu mai avea cine să le conducă. Cei pricepuți muriseră în război sau fuseseră împușcați de bolșevici. În unele regiuni existau încă conflicte între partizani și armata roșie, unele trenuri erau prădate și hrana nu mai ajungea la destinație.

Ca în fiecare război, catastrofă sau conflict, principalele victime ale foametei au fost copiii. Mii de copii au rămas singuri, fie pentru că au fost abandonați, fie pentru că părinții le muriseră de foame sau în război. Mulți s-au organizat în bande, alții au fost culeși de autorități și duși în centre speciale, toți erau subnutriți, nespălați, zdrențuiți și plini de purici. Acești copii sunt, de fapt, în mod colectiv, unul dintre personajele principale din cartea lui Guzel Iahina. Pentru că, după cum spune Deev la un moment dat: "copiii sunt viața". Chiar dacă cititorul nu va reține numele real sau imaginat al multor dintre copii, poveștile lor cu siguranță îi vor rămâne întipărite în memorie. Eu îmi voi aminti cu siguranță de Senea-Ciuvașul și de păduchele care-l urmărește, mai ales că știu că este vorba despre un copil real care a avut nenorocul să se nască în acele vremuri crunte.

Cartea se construiește în jurul trenului care duce 500 de copii în Turkmenistan și a adulților care primesc această misiune. Deev și Belaria, comandantul și comisarul sunt două figuri puse cumva în antiteză la început. Forțați să colaboreze pentru binele copiilor și succesul misiunii, cei doi au experiențe de viață diferite și moduri de a rezolva lucrurile total opuse. Cu toate acestea, de-a lungul poveștii, Belaria devine pentru Deev, cel care călătorește prin Infern și încă mai speră că poate fi izbăvit, călăuză și sprijin. Belaria este o femeie dură, lipsită de sentimentalisme și care are experiența misiunilor și pierderilor anterioare. Deev are conștiința încărcată și caută ca odată cu copiii să se salveze și pe sine. Deev se luptă cu Moartea în încercarea de a-i smulge din gheare câți mai mulți copii.

Într-o lume care pare să-și fi pierdut busola și umanitatea, ce înseamnă să fii bun? Mai există oameni buni? Aceste întrebări și le pun cei doi pe parcursul cărții. Pentru Belaria să fii bun "nu înseamnă să promiți vrute și nevrute. Să suspini și să verși lacrimi pentru bieții bolnavi. (...) Să fii bun înseamnă să te gândești la toate. Și să previi totul. Ca să fii bun, trebuie să știi cum. Să știi să refuzi. Să strunești. Să pedepsești...". Bug, felcerul, mai speră încă într-o bunătate adevărată, curată, nepătată de păcatele vieții dinainte. Pentru Deev acest fel de bunătate este întruchiparea unui vis. Bunătatea din jurul lor, spune el, "este strâmbă și murdară, ca ghetele mânjite cu balegă. Și o fac cu mâinile murdare cei care au ucis și furat." Și aceștia sunt buni pentru că visează încă la bunătatea aceea curată, ideală și fără pată. Bunătatea aceasta pătată le apare în drum atunci când pare a nu mai exista nici o speranță și este întruchipată de un comandant cekist sau de către un partizan aprig și nemilos în lupta cu soldații armatei roșii. Bunătatea aceasta care caută să răscumpere păcate grele, salvează vieți de copii nevinovați.

Deși pe alocuri puțin prea romanțată, cartea aceasta are puterea de a atinge profund cititorul. Poate pentru că este vorba despre copii, poate pentru că Iahina știe să nu-și judece personajele, poate pentru că pur și simplu are talent și știe să ne spună și transpună în poveste. Mereu am considerat că literatura are această putere: de a face cititorul obișnuit să înțeleagă dimensiunile uneori monstruoase ale unor evenimente tratate sec în cărțile de istorie. În cartea Iahinei copiii din fotografiile epocii prind viață, râd, au porecle, speranțe și povești care-i individualizează și îi fac să nu mai fie numere ci destine, vieți trăite. Poreclele lor - pe unele Iahina le-a descoperit în arhive - vorbesc despre experiența de viață și sufletul copilului. Există, de exemplu, porecle ca Maraton - cel care căuta prin stații monede căzute de la călători, Mormântar - cel care se hrănea din pomenile lăsate de oameni pe morminte sau Lingurar - cel care supraviețuia cântând din linguri cioplite de propria-i mână.

Și spune Iahina atât de frumos că acești copii aveau un singur lucru: limba. "Ea era bogăția lor, patria și memoria lor." O limbă pe care și-o construiau singuri, un univers din care adulții erau excluși. Limba nu putea fi pierdută, furată și nici nu se tocea sau zdrențuia ca hainele. Limba se îmbogățea mereu și nu-și trăda stăpânul. Copiii făceau versuri, jocuri de cuvinte, își dădeau porecle, creau ritualuri și superstiții pentru cel mai mărunt gest.

Ce-i pot reproșa acestei cărți? Poate faptul că autoarea este un pic prea blândă cu bolșevicii. Pentru că așa cum dă chip și suflet victimelor, așa dă chip și suflet și călăilor. Dar este de înțeles având în vedere că Rusia nu s-a desprins încă de istoria ideologizată și probabil că nici nu o va face prea curând. Iahina, ea însăși urmașa unuia dintre copiii salvați de foamete, speră doar că prin fiecare poveste va putea să scoată măcar un pic din stalinismul din oameni.

Dincolo de toate aceste gânduri iscate de această carte, este cert că trăim într-o lume care a uitat ce înseamnă foametea. Și nici măcar nu înțelegem cât suntem de norocoși. Nu știm ce înseamnă să mănânci iarbă și troscot sau chiftele de pământ. Nu știm ce înseamnă alimentele surogat. Nu știm cum este să-ți mănânci păduchii sau un membru al familiei. Nu știm cum doare foamea, cum poate ea să omoare. De aceea Amélie Nothomb poate scrie: "Cunosc multe feluri de foame: foamea de ciocolată, foamea de scris, foamea de viață. Foamea e cel mai bun lucru care există." Este și suntem norocoși. Și e bine să citim pentru a învăța să prețuim (și) asta.