Zile barbare

 

William Finnegan
Zile barbare. Viaţă de surfer
Pilot Books, 2020
traducere din engleză de Paul Slayer Grigoriu

***
Intro

William Finnegan, jurnalist la New Yorker, a devenit cunoscut pentru reportajele sale din zone de conflict din întreaga lume, în anii războaielor din Somalia, Sudan, Mexic, America Latină sau Africa de Sud.

Este autorul volumelor Cold New World, A Complicated War, Dateline Soweto şi Crossing the Line şi laureat a numeroase premii jurnalistice. În 2015, Finnegan a surprins pe toată lumea când a publicat autobiografia Zile barbare, dezvăluind nu numai pasiunea de-o viaţă pentru surf dar şi un incontestabil talent literar. Volumul a intrat direct în topul New York Times iar un an mai târziu a primit Premiul Pulitzer pentru Autobiografie. În prezent, Finnegan lucrează şi locuieşte la New York dar mai are timp şi de surf.

*

Zile barbare nu este doar povestea unei vieţi de surfer, este o autobiografie intelectuală, o istorie socială a deceniilor '60 - '80, un road movie literar şi o explorare extraordinară a unui sport atât de exact şi atât de puţin înţeles.

Totul a început când Finnegan a descoperit surful, în anii copilăriei petrecuţi pe plajele californiene şi ulterior în spectaculosul Hawaii, în vremea în care producătorii americani descopereau "decorurile naturale" ale celebrelor insule - tatăl autorului a fost producătorul serialului TV Hawaii Five-O. Mânat de un spirit aventuros şi o curiozitate ieşite din comun, tânărul avea apoi să vâneze valuri în lumea largă, ani la rând, începând cu insule din Pacificul de Sud, apoi Australia, Asia, Africa, coasta de vest a Europei şi culminând cu coasta de est a SUA. Oamenii pe care îi întâlneşte nu fac însă parte dintr-un decor exotic, autorul trăind alături de ei fiecare moment al zilei, îndrăgostindu-se de simplitatea vieţii de pescar din insula Samoa, de valurile legendare de pe Maui, de locuitorii coastelor australiene, de tinerii revoltaţi din Africa de Sud.

Memoriile lui Finnegan sunt descrierea lucidă a unei pasiuni care l-a impulsionat, de-a lungul anilor, să se cunoască pe sine şi să devină jurnalistul, reporterul de război şi scriitorul de mai târziu.

Când citeşti cartea acestui om despre valuri şi oceane e ca şi cum l-ai citi pe Hemingway povestind despre luptele cu tauri, pe William Burroughs despre substanţe interzise (droguri) sau pe Updike despre adulter... o poveste despre maturizare, oglindită în luciul plăcii de surf dată cu răşină. (Sports Illustrated)

Finnegan a adus surful în pragul explorării filozofice. Cine ar fi ştiut că tipii ăia de acolo, de pe valuri, erau exploratori existenţialişti? (The Guardian)

Ar fi putut fi doar o bună carte despre sport, dar, de fapt, este o minunată poveste despre curaj. Cu ritm, umor, dureri şi speranţe, cartea asta dezbracă surful de imaginile-clişeu pe care le vedem în filme - tineri atletici, cu părul decolorat de soare, cărând sexy-neglijent o placă sub braţ - şi îl arată exact aşa cum e: o luptă cu teama, cu neputinţa, cu revolta, cu natura. Totul de la egal la egal, prin experienţele unui copil rămas copil liber şi când devine adult. Te face să râzi şi să plângi puţin. (Liviana Conţelman - jurnalist)

O poveste extraordinară despre o pasiune de o viaţă, despre libertate şi aventură, o poveste care rezonează cu surferii, dar şi cu cei neiniţiaţi. (Mihai Ghiţă, instructor de surf)

Elogiu al căutării perfecţiunii, Zile barbare acoperă toate aspectele esenţiale din cultura, filosofia şi stilul de viaţă a riderilor de valuri. (Tiberiu Balica, fondator SupAcademy)

Surferii au o vorbă - «În faţa valului, toţi suntem egali». Este un superb îndemn la smerenie, dar şi la luptă. (Ascendis)

Fragment


(Peter Spacek, Jardim do Mar, Madeira, 1995)

Nouă. Basso Profundo

Madeira: 1994-2003

Viaţa mea o luase pe un curs stabil, ca a oricărui om de vârstă mijlocie. Mă căsătorisem cu Caroline. Eram de opt ani la New York. Eu munceam din greu - editoriale, articole, cărţi. Jurnalism. Împlinisem patruzeci de ani. Ne făcuserăm o lume a noastră. Ne cumpăraserăm un apartament. Prietenii noştri erau scriitori, redactori, artişti, universitari, editori. Caroline renunţase la pictură şi devenise, spre propria ei surpriză, avocat. Îi plăcea să se înfrunte cu "guvernul". Aveam tot mai multă încredere în privirea ei caldă, necruţătoare. Intraserăm împreună în joc. Nimeni nu mai ştia lucrurile pe care le ştiam noi, limbajul pe care ni-l construiserăm. Înainte să ne căsătorim, ne despărţiserăm o vreme, trăiserăm separat. Fusese o experienţă care aproape mă omorâse.

Reportajele puseseră cu totul stăpânire pe mine, mă duseseră în mijlocul războaielor civile şi al lumilor necunoscute. Unele proiecte mă înghiţeau, luni sau ani întregi. Cele mai multe reportaje pe care le realizam erau cufundate în suferinţă şi nedreptate, dar unele, ca primele alegeri democratice din Africa de Sud, îmi ofereau o satisfacţie enormă. În vechea confruntare dintre implicarea mea în munca de adult şi surf, munca pusese lacătul pe vânarea de valuri. Apoi surful, mereu viclean, se eliberase. Schimbarea a fost provocată, chiar inspirată, de un dreptaci format la Rincon pe nume Peter Spacek.

Ne-am cunoscut în Montauk, vechiul sat pescăresc de la capătul Long Island. Editorul unei reviste de surf îmi dăduse adresa lui Peter, dintr-un cartier aflat pe malul mării, cunoscut sub numele de Ditch Plains. S-a dovedit a fi o căsuţă de închiriat peste vară, cu un bileţel lipit pe uşa din faţă. Pe bileţel scria că sub verandă se afla o placă lungă Herbie Fletcher. Sub însemnare era un desen oarecare, făcut de un cunoscător, cu nişte valuri aglomerate. Pentru surf, Ditch Plains se află într-un loc interesant. Este aşezarea cea mai estică de pe coasta oceanică a Long Island. La vest se întind peste 160 de kilometri de plajă, până în Coney Island, New York. Este un litoral extrem de neted, nisipos. Dar la Ditch nisipul se transformă în stâncă şi ultimii opt kilometri până la Montauk Point sunt recife şi coaste învălurite, răspândite pe ţărmul de şist, fără drum. Vara, Ditch este o plajă apreciată de familii, cu rulote care vând burritos parcate printre dune şi un val de stânga lung şi blând care se formează în locul unde fundul nisipos se transformă în stâncă. Este o plajă bună pentru începători. Niciodată nu îmi trecuse prin gând să fac surf acolo.

Valurile urcau până la piept şi erau fărâmicioase, moi. Era o după-amiază însorită, spre sfârşitul verii. Ieşiseră vreo patruzeci de oameni, de departe cea mai mare mulţime de surferi pe care o văzusem vreodată pe Coasta de Est. Era prima dată, de zeci de ani, când mă dădeam pe o placă lungă. Surful trecuse printr-o revenire la plăcile lungi în anii 1980, mai ales datorită surferilor mai bătrâni, care nu se mai descurcau cu cele scurte. Pentru plăcile lungi îţi trebuie mai puţină forţă şi agilitate. Prind valurile mai uşor. Dar cei cu plăci lungi prind valurile atât de devreme încât, în multe locuri, îi goniseră pe cei cu plăci mai performante. Pentru mine era o chestiune de mândrie să mă dau mai departe pe plăci scurte, deşi trecusem de patruzeci de ani. A mă întoarce la o placă lungă ar fi fost, îmi spuneam, ca şi când aş fi folosit un cadru ca să merg - gata cu dansul, băiete. Aveam de gând să amân cât mai mult momentul. Am vâslit pe genunchi, ocolind mulţimea de la Ditch, şi am prins un val în larg. Era ciudat să manevrez o placă de doi metri, dar mi-am reamintit una câte una vechile mişcări şi până la sfârşitul turei puneam elegant piciorul stâng în faţă, ce ironic, tocmai spre vârf. Când am ieşit, un tip stătea în apă şi mă studia. Era un individ cu nas acvilin, cam de vârsta mea, cu părul blond închis peste umeri şi cioc.
- Nu mi-au spus că eşti specialist în plăci lungi, a strigat.

Peter era ilustrator şi editorul care ne pusese în legătură voia să colaborăm la un articol despre vânarea unei hule produsă de uragan pe Coasta de Est. Mă dădusem pe câteva hule provocate de uragan pe Fire Island, dar, acum, cel mai adesea făceam surf în excursii - în California, Mexic, Costa Rica, în Caraibe, în Franţa. Şi, ca să fiu cât se poate de sincer, cele mai multe excursii de acest gen erau de fapt vacanţe. Deci făceam în continuare surfing, dar nu prea. Nici măcar nu ştiam exact unde sunt valuri în zona New Yorkului.

După ce l-am lămurit în privinţa plăcilor lungi, am fost de acord cu Peter că ideea cu vânarea hulei era obosită. Mult prea mult de condus, pe o coastă care ni se părea amândurora incoerentă. Apoi a început să-mi prezinte Montauk.
- Este micul meu colţ de rai, spunea.

Nu se referea la Ditch Plains, ci la micile plaje, cu recife sau fără, deloc aglomerate, din ambele direcţii. Peter locuia în Manhattan şi stătea de ani de zile, vara, la Ditch, dar tot mai descoperea locuri obscure, mai versatile din zona Montauk. Se născuse în Santa Barbara şi locuise în Hawaii. Prima dată când am găsit împreună valuri bune, în timpul unei hule solide de iarnă la un recif stâncos de lângă Ditch, am rămas impresionat de eleganţa şi forţa stilului său de surf. Nu era un stil pe care să-l vezi des pe Coasta de Est, unde valurile mici şi turele scurte fac surful de obicei smucit şi lipsit de graţie.

În seara aceea, la cină, mi-a arătat, într-o revistă de surf, un reportaj de călătorie care îi aprinsese imaginaţia. Valurile din fotografie erau de vis: mari, de culori închise, incredibil de curate. Conform convenţiei revistelor de surf, nu se spunea de unde erau, dar redactorii nu se străduiseră prea tare să ascundă locul, iar Peter spunea că ştie unde este.
- Madeira, a spus. Ca vinul.

A deschis harta. Insula ieşea în evidenţă, în fereastra iernatică de hulă din nordul Atlanticului, ca o ţintă, la 960 de kilometri spre sud-vest de Lisabona. Voia să vadă cum e acolo. Deodată, voiam şi eu.

*

Ne-am dus prima dată în noiembrie 1994. Madeira îţi lua prin surprindere simţurile - coaste de un verde imaculat, drumuri micuţe, în jurul stâncilor, ţărani portughezi care se uitau bănuitori la plăcile noastre, valuri care se ridicau la înălţime din adâncul oceanului. Am mers cu maşina prin strâmtori şi păduri, pe creste înalte, abrupte. Am mâncat prego no pão (un sandvici cu friptură şi usturoi) la cafenele de pe marginea drumului şi am dat pe gât cafele. Ne-am urcat pe faleze şi am coborât pe terasamente. Nu mai păreau să fie surferi prin preajmă. Pe coasta de nord, lângă un sat numit Ponta Delgada, am găsit un val de stânga, mare. Era neregulat şi, ca toate celelalte locuri pe care le văzuserăm, se forma prea aproape de nişte stânci înfometate. Dar valul devenea neted când se apropia de uscat, iar peretele interior era lung, rapid şi puternic. Am prins câteva valuri imense. Peter a mormăit, vâslind prin dreptul meu:
- Nu te-ai săturat să rupi?

Îmi plăcea competitivitatea lui nefardată. Era un surfer mai bun decât mine, în general, iar la Delgada se aventura singur într-o zonă bătută de vânturi, cu apa albastră, dincolo de punctul unde se formau valurile, şi vâna monştri cu care eu nu voiam să am nimic de-a face. Dar, spre deosebire de mine, nu avea noroc la alegerea valurilor. Tot spre deosebire de mine, avea o prietenă care îl privea de pe mal.

Alison fusese un tovarăş anunţat în ultimul moment. Se cunoscuse abia de curând cu Peter. Era suplă, puternică, directă, incredibil de curajoasă, cu părul negru, şi ea tot ilustrator comercial. Amândoi desenau mereu - în cafenele şi în saloanele aeroporturilor, haşurând, ea întinzându-se ca să mai adauge tuş la desenul la care lucra el.
- Nu-ţi fie frică de negru!

Îşi transmiteau lucrările prin fax de la hoteluri şi agenţii de închirieri de maşini către clienţii din State. Amândoi erau călători stilaţi, lipsiţi de pretenţii, neînfricaţi. Dar aveau şi toane. La o zi după ce sosiserăm în Madeira, până să găsim valuri, m-au anunţat că voiau să se întoarcă în partea de uscat a Portugaliei, care li se păruse mai interesantă. Nici nu se pune problema, spusesem eu. Eram îngrozit, deşi tăceam. Ce se întâmpla cu oamenii ăştia? Peter începuse să poarte bască - alt semn rău. Apoi am dat de valuri. La început la Ponta Delgada şi apoi, la câţiva kilometri spre est, am găsit un recif solid, zdravăn, căruia Pete i-a spus Shadowlands. Stânca era atât de înaltă - 900 de metri - încât soarele iernatic nu ajungea niciodată pe ţărm. Purtam costume de neopren subţiri - mâneci lungi, pantaloni scurţi - şi uşor-uşor ne-am dat seama cum să punem stăpânire pe secţiunea de tuburi surprinzătoare în timpul refluxului de la Shadowlands.
Dar principala zonă cu valuri era coasta de sud-vest, unde hula dinspre nord-vest ocolea capătul vestic al insulei şi forma linii lungi, regulate. Din revista noastră de surf, ştiam unde să căutăm. Era un sat numit Jardim do Mar - Grădina Mării. Era aşezat pe un promontoriu mic, de basm. Din faţa acelui promontoriu, dacă e să ne luăm după fotografii, se formau valuri excelente. Prima dată când ne-am uitat, vântul bătea din direcţia greşită şi valul era mic pentru surf. M-am dus să studiez coasta (verticală, pustie, uimitoare) de la vest de Jardim cu placa de surf, fără să mă aştept să găsesc valuri, în timp ce Peter şi Alison mergeau de-a lungul stâncilor. El a cărat după el o placă, pentru orice eventualitate. La un promontoriu neregulat, plin de bolovani, pe nume Ponta Pequena, am dat peste un cadru surprinzător: valuri de dreapta curate, aprige, care intrau într-un golfuleţ îngust. M-am strecurat cu Peter printre ele. Pentru nişte valuri care îţi ajungeau până la piept, preţul plătit dacă se întâmpla să cazi era neobişnuit de mare, iar Peter a vărsat ceva sânge pe stânci. Eu am reuşit din nou o ieşire norocoasă. După aceea, în desenele pe care le-a făcut după prima sesiune la Ponta Pequena, am văzut că Peter ţinuse şi de data asta scorul. El avusese parte de 1,5 tuburi, eu de 5, după un tabel de scor care făcea parte din desen. De asemenea, el se rănise, eu nu. Toate astea sub privirile prietenei lui.

Unul dintre motivele pentru care îmi plăceau aceste concursuri inventate de Peter, mi-am dat seama mai târziu, era că păream să le câştig pe toate. Altfel, Peter probabil nu ar fi pomenit de ele. Dincolo de aspectul lui de skater grunge (încă se dădea pe skate, la patruzeci şi ceva de ani, în cartierul lui, TriBeCa), avea maniere desăvârşite. Părinţii lui erau imigranţi cehi care fugiseră din Europa de Est când el era mic, şi o parte din politeţea lui neobişnuită venea, îmi spuneam, de la ei: o educaţie de Lume Veche în sălbăticia Californiei. Restul, însă, era de la el. Dar îmi plăcea la nebunie cum exploata datul în spectacol şi superioritatea din surf şi le transforma în glume făcute cu cea mai serioasă faţă. Făcusem surf cu mulţi tipi cu care concurenţa latentă era în toi şi de aceea niciodată pomenită. Modelul lui Peter de la academia de arte fusese R. Crumb, iar el şi maestrul aveau în comun o afinitate pentru pamfletele despre adevăruri incomode.

Pentru Madeira îmi cumpărasem o placă de valuri mari, o puşcă, prima mea puşcă. Era o tri-fină de 8'0" cu coadă turtită, groasă şi ca o săgeată, construită doar pentru viteză. Se pare că fusese modelată de un constructor de pe coasta nordică, pe nume Dick Brewer. Brewer era cel mai cunoscut constructor de plăci pentru valuri mari şi mă îndoiam că făcuse altceva decât să îmi deseneze şi să îmi semneze placa. O cumpărasem din raft, de la un magazin de surf din Long Island. Era un mister ce căuta acolo placa Brewer - Long Island nu avea să aibă niciodată parte, nici cu cele mai puternice hule provocate de uragane, de valuri pentru care să fie nevoie de o asemenea placă - dar am socotit apariţia ei acolo un semn. Peter a insistat să o iau, ceea ce am şi făcut. Şi-a cumpărat şi el o puşcă.

În Madeira am înţeles după câteva zile că dăduserăm peste ceva extraordinar. Dar ne-au trebuit câteva incursiuni în teritoriu ca să înţelegem adevărata dimensiune a lucrurilor.

*

Prima dată când am făcut surf la Jardim do Mar, sau prima dată când ne-a ieşit bine, a fost probabil anul următor. Chiar şi la un metru optzeci, valurile erau serioase. Linii de valuri grele pe intervale lungi veneau în marş din vest, ocoleau promontoriul şi făceau o curbă incredibilă. Se întâlneau şi se rostogoleau şi se formau în punctul cel mai îndepărtat al potcoavei, apoi se întindeau de-a lungul unei coaste stâncoase. Ieşeam în larg de la o rampă primitivă pentru bărci - o bucată de beton, acoperită de muşchi, pornită din faleză - până departe, unde se formau valurile. Pe măsură ce ne apropiam de linia de lansare, forţa şi frumuseţea valurilor sporeau. Un set se rostogolea, strălucitor şi cu vuiet, în soarele după-amiezii şi gâtul mi s-a strâns de emoţie - un amestec fără nume de bucurie, teamă, dragoste, patimă, recunoştinţă.

(Jardim do Mar, 1998)

O mulţime de săteni se strânsese pe o terasă sub clopotniţa bisericii. Nu eram primii surferi pe care îi vedeau. Cu toate acestea, păreau cât se poate de curioşi în timp ce căutam linia de lansare. Au izbucnit în urale când unul dintre noi a prins un val. Decolările erau intense şi probabil că păreau foarte dramatice, cu o rampă mare argintie pe faţa valului şi apoi un perete lat, luminat din spate, verde-auriu, care se ridica dintr-o dată. Amândoi ne dădeam prudent, ne alegeam cu grijă valurile, apoi băgam viteză, profitam de feţele mari ca să şerpuim printre secţiuni, dădeam dovadă de respect, fără să ne oprim. Viteza şi adâncimea şi dimensiunea valurilor erau o revelaţie glorioasă. Şi era clar că sătenii îşi dădeau seama când o tură era bună. Cunoşteau, de asemenea, bine acest petic de ocean şi, de la înălţimea la care se aflau, vedeau mai mult decât noi. Au început să ne ajute să ne atingem poziţia de lansare prin fluierături. O fluierătură ascuţită însemna că vine un val mare şi că trebuie să vâslim mai spre larg. O fluierătură mai ascuţită însemna că trebuie să vâslim mai repede. O fluierătură mai blândă însemna că eram în locul potrivit. Ne-am dat pe valuri până la lăsarea întunericului.

În seara aceea am mâncat espada preta - un peşte de apă adâncă, cu carne dulce şi aspect monstruos - într-o cafenea din sat. Voiam să le mulţumim celor care fluieraseră, să le facem cinste cu ceva de băut, dar oamenii erau timizi, nu erau obişnuiţi cu străinii. Peter a declarat că valurile erau "supreme". Eu am început să mă uit după un loc unde să stăm.

*

Madeira a devenit sălaşul meu de iarnă. Astea nu erau vacanţe. Erau cufundări, unele de mai multe săptămâni. Locurile unde ne dădeam pe valuri erau, toate, plaje cu recife, schimbătoare, extrem de complexe, pentru care era nevoie de cele mai amănunţite studii şi care te pedepseau aspru la cea mai mică greşeală. Pentru mine, cu puterile fizice diminuate şi munca de jurnalist la turaţie maximă, era un moment straniu pentru a începe un asemenea proiect aspru, cu miză ridicată, neobişnuit.

Dar mi-am dat seama că insula era un bârlog cu care rezonam. Se pare că cei mai mulţi emigranţi portughezi din Hawaii erau din Madeira. Malasadas (gogoşile portugheze) pe care le mâncam în copilărie erau de aici, ca şi cârnatul portughez pe care îl înghiţisem cândva crud. Chiar şi ukulelele îşi avea originea în Madeira, unde era cunoscut sub numele braguinha. Vedeam sau credeam că văd pe chipurile localnicilor din Madeira urmele clare ale vreunui Pereira sau ale vreunui Carvalho pe care îi cunoscusem în Oahu şi Maui. Localnicii din Madeira se duseseră cu sutele în Hawaii ca să lucreze pe câmpurile de trestie - zahărul era principala cultură de export din Madeira. Insula era celebră pentru vinurile ei, dar principalul produs de export nu era vinul; erau oamenii. Madeira nu mai putea să-şi susţină propria populaţie de la jumătatea secolului al XIX-lea. Oamenii, mai ales tinerii, continuau să emigreze în continuare în masă. Africa de Sud, Statele Unite, Anglia, Venezuela, Brazilia - fiecare locuitor din Madeira pe care îl cunoşteam părea să aibă rude peste ocean.

Legătura cu Africa era cea mai puternică. Când António Salazar, dictatorul portughez de la jumătatea secolului XX, încercase să-şi exporte problema ţărănească în coloniile din Angola şi Mozambic, foarte mulţi locuitori din Madeira se alăturaseră exodului. Cei mai mulţi se ocupau cu agricultura (bumbac, caju). Inevitabil, mulţi au devenit soldaţi. Chiar mica aşezare Jardim do Mar avea între cele câteva sute de locuitori mai mulţi veterani ai războaielor anticoloniale. Cunoşteam Mozambicul, pentru că scrisesem despre războiul civil care izbucnise acolo după declararea independenţei. Dar nu am găsit niciodată de cuviinţă să pomenesc, printre foştii colonişti din Madeira, de vremea pe care o petrecusem în Mozambic. Aproape toţi portughezii fugiseră după declararea independenţei.

Acum fugeau din Africa de Sud, recent devenită democratică. Containere de transport apăreau în piaţa - praça - din Jardim. Tot satul îşi făcea apariţia la descărcarea prăzii - mobilă din lemn tare, produse electrocasnice moderne, chiar şi maşini, toate direct din Pretoria. M-am împrietenit cu un băştinaş din Jardim pe nume José Nunes. Trăise în Africa de Sud. Acum trăia cu familia deasupra unui bar mic cu magazin pe care îl moştenise de la tatăl lui.
- Oamenii se întorc pentru că de-acum nu se mai simt în siguranţă în Africa de Sud, spunea Jose. Dar nu au de lucru aici.

Se pescuia în continuare şi se cultiva pământul, dar numai manual - o muncă crâncenă - pe mici terase înconjurate de stânci. Bătrâni cu şepci în picăţele şi veste, cu feţe roşii şi picioare crăcănate, bine făcuţi, lucrau pe terase. Viţă de vie, banane, sfeclă de zahăr, papaya - loturi mici şi câmpuri, până şi pe cele mai abrupte pante. în Jardim, fiecare prispă şi fiecare perete păreau inundate de flori. Era mereu lumină, apa de izvor cânta şopotit vărsându-se pe munte - curgea prin sat, printr-un sistem complicat de şanţuri, şi uda grădinile bogate de legume ale gospodăriilor. La colţurile acoperişurilor de ţiglă erau porumbei, pisici, câini-boxeri şi busturi de tineri savanţi cu pălării demodate, toate din ceramică.

Am stat de câteva ori la un hotel nou din sat, iar mai târziu în camere închiriate. Îmi aduceam de lucru când nu erau valuri sau când vânturile erau neprielnice. Dar surfingul era principala activitate. Când valurile erau mari, ceaţa şi tunetele umpleau aerul. Noaptea, pe timp de hulă, în Jardim era peste tot zarvă - o huruitură gravă, care nu era marea, ci stâncile de sub plajă care vuiau. Madeira nu are nicio porţiune continentală. Seamănă cu Hawaii. Hule foarte puternice, provocate de furtuni, dinspre nord şi vest, traversează fără obstacole adâncurile apei şi izbesc insula cu toată forţa. Dar, chiar şi în Hawaii, sunt, în multe locuri, recife în mare, care atenuează impactul, şi plaje nisipoase. Se spune că Madeira ar avea o plajă, undeva pe latura estică, dar într-un deceniu de vânat valuri, nu am văzut-o niciodată. Ţărmul era format din pietre şi stânci, care adesea sporeau mult gradul de periculozitate, oricum ridicat. Dăduserăm peste un filon bogat de fericire. Dar dezastrul părea să pândească la orice pas.

Grigore Filipescu. Viaţa, activitatea şi năzbâtiile unui om politic controversat

 

Andrei Popescu
Grigore Filipescu. Viaţa, activitatea şi năzbâtiile unui om politic controversat
Editura Vremea, 2020


*****
Intro

Descendent dintr-o veche familie boierească, Grigore Filipescu (1886-1938) şi-a făcut studiile în Franţa şi Elveţia, de unde s-a întors cu o dublă specializare: jurist şi inginer. Primele acţiuni prin care s-a remarcat tânărul om politic au fost divulgarea în presa americană a unor secrete de stat ale României cu privire la pretenţiile pe care ţara noastră le avea asupra unor teritorii ale Bulgariei şi o bătaie sângeroasă pe care a avut-o cu un ziarist liberal. Aceste "năzbâtii" de la debutul carierei l-au făcut pe tatăl său să exclame: "Tare mă tem că Grigoraş are să fie nu numai nebun, dar şi prost".

În viaţa politică a fost un traseist, fiind membru al unui număr de zece partide. În 1929, a înfiinţat propria grupare, numită Liga "Vlad Ţepeş", care avea ca principal scop readucerea în ţară a prinţului Carol şi înscăunarea sa ca rege al României. După urcarea pe tron, Carol al II-lea l-a răsplătit pe Grigore Filipescu cu funcţia de preşedinte al societăţii de telefoane. Din acest post, el asculta telefoanele adversarilor politici şi economici, iar divulgarea acestei activităţi a iscat un scandal de proporţii în epocă.

În timpul guvernării conduse de Nicolae Iorga, 25 de membri ai Ligii "Vlad Ţepeş" au ajuns parlamentari, iar în 1932 gruparea s-a transformat în Partidul Conservator, parcurgând, ca orientare politică, un ciudat drum de la o formaţiune de inspiraţie fascistă până la un aliat al comuniştilor. Grigore Filipescu s-a mai remarcat, printre altele, ca ziarist, mare crescător de cai de curse, conducător al mai multor societăţi comerciale sau organizator al primelor concursuri internaţionale de scrimă din România. De asemenea, a fost cunoscut în epocă şi pentru numeroasele dueluri la care i-a provocat pe diverşi oameni politici, jurnalişti sau diplomaţi.

Fragment

Activitatea politică
Debutul în viaţa politică şi primele funcţii publice

Momentul în care Grigore Filipescu şi-a făcut intrarea pe scena politică trebuie să fi avut loc undeva între 1912 şi 1915. Întrucât tatăl său, Nicolae Filipescu, era unul dintre liderii Partidului Conservator (P.C.), aceasta a fost şi prima grupare în care tânărul "Grigoraş" a activat. În 1915 era deja membru al acestui partid^[i], iar Constantin Argetoianu spunea că "fusese amestecat destul de intens în tractaţiunile şi în luptele care duseseră în 1915 la ruptura din Partidul Conservator"^[ii]. Un an mai târziu era văzut deja ca un posibil viitor conducător al conservatorilor^[iii].

Grigore Filipescu a fost un traseist politic, fiind membru al unei multitudini de partide. De aceea, o publicaţie satirică din anii '30 observa că, din punct de vedere politic, el "i-a frecventat pe toţi şi a trecut prin toate"^[iv]. De-a lungul timpului, Filipescu a făcut parte din Partidul Conservator (până în 1916), Partidul Conservator-Naţionalist (1916‑1917), Partidul Muncii (1917-1918), Liga Poporului (1918), Partidul Conservator-Democrat (1918-1922), Partidul Naţional Român (1922-1926), Partidul Naţional Ţărănesc (1926-1927), Partidul Poporului (1927-1929), Liga "Vlad Ţepeş" (1929-1932) şi Partidul Conservator (1932‑1938). Lista este într-adevăr foarte mare, dar, în realitate, Filipescu a plecat doar de patru ori dintr-un partid pentru a se alătura altuia, în restul cazurilor el ajungând dintr-o grupare politică în alta în urma unor fuziuni sau transformări.

Asemenea multor fii de oameni politici, Grigore Filipescu a trebuit, înainte de a intra în prima linie a politicii româneşti, să profeseze în domeniul în care era pregătit, pentru a arăta că era capabil să îşi îndeplinească atribuţiile venite o dată cu o funcţie. După cum am văzut, el avea, după terminarea studiilor, o dublă specializare, de inginer şi jurist. Probabil nu a practicat niciodată avocatura, însă în anii dinaintea Primului Război Mondial a început o carieră de inginer, pe care a întrerupt-o ulterior pentru a se axa pe activitatea politică.

În 1912, după încheierea studiilor, Nicolae Filipescu, pe atunci ministru al agriculturii şi domeniilor, i-a obţinut fiului său un post în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice. Astfel, începând de la sfârşitul acelui an, tânărul Grigore a fost funcţionar superior în cadrul instituţiei amintite. Faptul că fiul lui Nicolae Filipescu era numit funcţionar la ministerul condus de Alexandru Bădărău, iar feciorul acestuia din urmă primea un post în cadrul ministerului unde şef era primul, imediat după împăcarea dintre cei doi oameni politici, a generat suspiciuni în epocă^[v]. Astfel a avut loc debutul lui Grigore Filipescu în viaţa publică.

Ascensiunea sa a fost rapidă, iar după mai puţin de trei luni, el ajunsese şef de serviciu în acelaşi minister, fiind trimis în Statele Unite ale Americii, pentru a studia tehnologia conductelor de petrol^[vi]. De peste ocean, Filipescu s-a întors expert în domeniu şi a coordonat construcţia conductei de petrol Câmpina-Constanţa^[vii], un foarte important proiect al vremii. În anii 1915-1916, el era încă funcţionar în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, fiind încadrat ca "inginer ordinar clasa 3", cu funcţia de sub-şef de secţie al Biroului tehnic din cadrul Direcţiunii Serviciului Conductei de Petrol Băicoi-Constanţa^[viii]. Ulterior, devenind activ în viaţa politică, a abandonat cariera de inginer.

În timp ce se afla în Statele Unite, Grigore Filipescu a făcut prima "boacănă" dintr-un lung şir prin care a reuşit să compromită imaginea tatălui său şi să îi cauzeze acestuia mari neplăceri. El a dat declaraţii presei americane cu privire la un eventual conflict cu Bulgaria, explicând că România îşi doreşte pacea, însă are nevoie de Silistra, fost oraş românesc. Deşi era un simplu funcţionar în guvern, tânărul Grigore a făcut declaraţii grave, dezvăluind faptul că România aspira la anexarea unui teritoriu bulgăresc, trasând chiar şi o graniţă pe care statul român şi-ar fi dorit-o şi care mergea în linie dreaptă din preajma Silistrei până la Balcic^[ix]. Interviul fiului ministrului agriculturii şi domeniilor a dus, bineînţeles, la complicarea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări^[x], care oricum erau foarte încordate la acea vreme. Acest gen de "pozne" făcute de Grigore Filipescu l-au făcut pe tatăl său să exclame: "Tare mă tem că Grigoraş are să fie nu numai nebun, dar şi prost"^[xi]. După câteva luni, a izbucnit Al Doilea Război Balcanic, încheiat prin Pacea de la Bucureşti, în urma căreia România a anexat teritoriul despre care "Grigoraş" vorbea în interviul amintit.

Activitatea din timpul Marelui Război

La începutul anului următor, societatea românească nu bănuia ceea ce urma să se petreacă, iar viaţa politică şi cea mondenă a elitei ţării îşi continua cursul obişnuit. Grigore Filipescu l-a invitat pe Charles Fallot, un cunoscut cântăreţ şi actor francez, să vină în România şi să ţină câteva spectacole în mai multe oraşe din ţară. Susţinut financiar de tânărul om politic român, cântăreţul francez, care se remarcase mai ales prin creaţiile sale umoristice, a compus câteva cântece special pentru publicul din ţara noastră, pe care le-a interpretat în cadrul unor evenimente private organizate de Ecaterina Cantacuzino (mătuşa şi naşa de cununie a lui Grigore Filipescu) sau de Beatrix Barclay (soţia ministrului Marii Britanii la Bucureşti), dar şi la spectacole publice, cum au fost cele de la teatrul Comoedia din Bucureşti (numit astăzi Odeon) sau de la Jockey Club-ul din Iaşi. Versurile cântecelor sale făceau referire la evenimente politice din România. De exemplu, la un club din Brăila, Fallot a cântat despre campania electorală de la ultimele alegeri, iar la Nicolae Filipescu acasă a interpretat versuri despre Pacea de la Bucureşti, o publicaţie pariziană notând că a fost o seară "incomparabilă de strălucire şi veselie". Tot din presa franceză aflăm că prinţesele Maria (viitoarea regină a României) şi Elisabeta (fiica acesteia) au venit să îl audă pe Fallot de mai multe ori la spectacolele organizate de Grigore Filipescu^[xii].

După câteva luni, în Europa a început Marele Război, cunoscut mai târziu ca Primul Război Mondial. Regele Carol I a convocat un Consiliu de Coroană, pentru a se sfătui cu cei mai importanţi oameni politici ai momentului în legătură cu decizia pe care România urma să o ia. Grigore Filipescu l-a anunţat printr-o telegramă pe tatăl său, Nicolae, de consiliul care urma să aibă loc, însă acesta nu a putut să ajungă, aflându-se în străinătate13^[xiii].

S-a hotărât atunci ca ţara noastră să rămână momentan neutră în conflictul care izbucnise, decizie care l-a nemulţumit pe tânărul Grigore Filipescu, aşa cum reiese dintr-o notă scrisă de Alexandru Marghiloman în jurnalul său: "Grigore Filipescu la Pipe-Line, unde este impiegat, vorbeşte să omoare pe Rege dacă nu-l omoară tatăl său! Isterie"^[xiv]. Următorii doi ani au fost dominaţi de disputele între cei care susţineau intrarea României în război alături de Antanta, cei care doreau menţinerea neutralităţii şi cei care voiau să luptăm alături de Puterile Centrale. Nicolae Filipescu a fost unul dintre cei mai virulenţi "antantofili", iar fiul său a susţinut şi el activ ideea unei alianţe cu Franţa, Marea Britanie şi Rusia.

Un alt important susţinător al intrării în război alături de Antanta era Take Ionescu, preşedintele Partidului Conservator-Democrat (P.C.D.), o grupare care se rupsese de Partidul Conservator în 1908. De atunci, Take Ionescu şi Nicolae Filipescu deveniseră adversari politici, însă, după Consiliul de Coroană, Ionescu a considerat că sosise momentul să se împace cu Filipescu, pentru a lupta împreună pentru cauza în care credeau. Atunci, el i-a spus lui Grigore Filipescu: "Telegrafiază-i să vie mai curând, căci prezenţa lui este o necesitate naţională"^[xv].

Următorul pas spre împăcarea dintre cei doi s-a produs atunci când Take Ionescu, întorcându-se de la Londra, a fost întâmpinat de Grigore Filipescu, care aducea un mesaj de reconciliere din partea tatălui său^[xvi]. O nouă discuţie între Take Ionescu şi Grigore Filipescu a dus la împăcarea definitivă a celor doi lideri politici, preşedintele P.C.D. transmiţându-i lui Nicolae Filipescu că, în contextul conflictului european general, interesul ţării era ca "toţi românii să-şi dea mâna"^[xvii]. Take Ionescu şi Nicolae Filipescu au colaborat în campania de intrare a României în război de partea Antantei, iar în 1916 Partidul Conservator-Democrat a fuzionat, prin mijlocirea tânărului Grigore, cu gruparea lui Nicolae Filipescu (care se desprinsese din Partidul Conservator), noua organizaţie luând numele de Partidul Conservator-Naţionalist^[xviii].

Deşi România alesese să fie momentan neutră, era important să se pregătească pentru eventuala intrare în război. Situaţia armatei era dezastruoasă, iar o problemă gravă era lipsa de armament, muniţie şi echipamente militare. Guvernul condus de Ionel Brătianu a întocmit un plan de înzestrare a armatei, cerând ajutorul unor state occidentale. Colonelul Vasile Rudeanu a fost numit în fruntea unei comisii de experţi militari şi civili care urmau să se deplaseze, în decembrie 1914, în Italia, Franţa şi Elveţia. La recomandarea primului ministru, în comisie au fost cooptaţi George-Valentin Bibescu şi Grigore Filipescu^[xix]. Brătianu i-a dat lui Rudeanu instrucţiuni clare despre misiunea sa, spunându-i, printre altele, că "din motive de politică internă îţi alături pe Valentin Bibescu şi pe Grigore Filipescu, să-i utilizezi la căutarea de comenzi în Italia, Franţa şi Elveţia"^[xx].

Este curioasă participarea lui Grigore Filipescu la această misiune importantă, ţinând cont că nu avea cunoştinţe de specialitate şi în plus dovedise deja că nu se putea conta pe el în chestiuni care ţineau de diplomaţie. De altfel, nici Vasile Rudeanu nu înţelegea care era scopul prezenţei celor doi în comisia pe care o conducea, după cum reiese din notele lui Alexandru Marghiloman, scrise în jurnalul său după o discuţie cu colonelul: "Colonelul Rudeanu e trimis de generalul Iliescu: în Italia (cartuşe), Elveţia (alamă şi plumb) şi în Franţa (de ce?). I se ataşează Grigore Filipescu şi G.V. Bibescu. Iarăşi se întreabă el: de ce?"^[xxi]. Misiunea trioului Rudeanu-Bibescu-Filipescu nu era una secretă, ea fiind anunţată şi de presa internaţională^[xxii].

Filipescu se afla la Geneva, aşa că Vasile Rudeanu a plecat spre prima destinaţie, Italia, însoţit doar de George Valentin Bibescu şi de soţia acestuia, Martha Bibescu^[xxiii]. De la Roma, Rudeanu i-a telegrafiat lui Filipescu, anunţându-l când va ajunge la Paris şi la ce hotel va sta^[xxiv]. În capitala Franţei, Filipescu s-a alăturat celorlalţi doi membri ai comisiei, iar cei trei au fost primiţi în audienţă de preşedintele Raymond Poincaré^[xxv]. Ulterior, generalul Dumitru Iliescu i-a spus lui Alexandru Marghiloman că "va face proba de Grigore Filipescu n'a fost de nici un ajutor. Costinescu e acela care l-a numit aşa zis inginer, ca să poată pleca în străinătate"^[xxvi].

Devenit brusc "expert" în materie de armament şi înzestrare a armatei, Grigore Filipescu a reuşit să facă o "poznă" şi în acest domeniu, atrăgând numele tatălui său într-un nou scandal. În toamna anului 1915, ziarul liberal "Viitorul" dezvăluia faptul că tânărul om politic intervenise la Ministerul de Război pentru favorizarea unui furnizor (fabrica Blaugas), în timp ce tatăl său denunţa neregulile de la acest minister. Scandalul iscat l-a afectat foarte mult pe Nicolae Filipescu, a cărui stare de sănătate era deja critică^[xxvii]. Tatăl a fost nevoit să facă o lungă interpelare la Senat, pentru a-l apăra pe fiul său^[xxviii]. Întâlnindu-l pe stradă pe jurnalistul M. D. Berlescu de la "Viitorul", Grigore Filipescu l-a atacat, între cei doi iscându-se o bătaie^[xxix]. Constantin Argetoianu îşi amintea mai târziu că îl văzuse pe Grigore Filipescu "intrând cu faţa însângerată şi bătut măr în biroul lui Nicu şi lăudându-se cu mâna pe falcă că aplicase lui Berlescu (pe atunci, redactor la Viitorul) o corecţie soră cu moartea"^[xxx]. Despre acest conflict (inclusiv despre bătaia dintre Filipescu junior şi Berlescu) au relatat şi ziarele din străinătate^[xxxi].

Titu Maiorescu considera că acest episod l-a compromis definitiv pe Grigore^[xxxii], însă cariera politică a acestuia era abia la început. I.G. Duca descria gravitatea acestei fapte astfel: "Grigore Filipescu era un băiat cinstit, dar îl preocupa atunci ideea de a face afaceri, şi uşuratic, nesocotit cum era, nu-şi dăduse seama că ceea ce altora le era îngăduit, nu era îngăduit şi fiului lui Niculae Filipescu, iar că anume promiscuităţi în acele vremuri erau de natură să compromită gratuit numele tatălui său"^[xxxiii].

Pe când tatăl său făcea propagandă pro-Antanta în România, Grigore Filipescu, fiind plecat mare parte din timp din ţară, acţiona în străinătate. În acest sens, el a obţinut audienţe la personalităţi politice ale Franţei şi a dat declaraţii în presa franceză. Toate aceste acţiuni erau raportate celor de acasă şi în primul rând tatălui său^[xxxiv], care aştepta cu nerăbdare noutăţi de la "Grigoraş". În presa franceză apăreau adesea interviuri cu Grigore Filipescu^[xxxv], în care acesta făcea aprecieri asupra politicii externe a României^[xxxvi] şi asupra situaţiei de pe front, exprimându-şi speranţa că şi ţara noastră va intra în curând în conflictul mondial^[xxxvii]. Filipescu promovase încă din 1913 imaginea Franţei în România, susţinând la Bucureşti o conferinţă cu titlul "Influenţa spiritului francez în România"^[xxxviii], iar în 1918 era deja recunoscut ca "prieten al Franţei"^[xxxix].

La începutul anului 1916, Grigore Filipescu a fost primit în audienţă de prim-ministrul Aristide Briand şi de fostul (şi viitorul) prim-ministru Georges Clemenceau. În cadrul discuţiei cu Briand, Filipescu a criticat politica Partidului Naţional Liberal (P.N.L.) şi în special pe Ionel Brătianu. Prim-ministrul francez l-a contrazis, spunând că "politica lui Brătianu a fost înţeleaptă"^[xl]. Grigore Filipescu susţinea că, în timp ce discuta cu Clemenceau, a venit colonelul Charles Joseph Dupont şi le-a dat "detalii importante de ordin tehnic asupra armamentului", despre aceste informaţii Nicolae Filipescu spunând că "nu e abil ca ele să fi fost date faţă fiind fiul meu"^[xli]. În acest context, este interesant de menţionat că, în martie 1916, un anume Péroy de la Serviciul Propagandei din Franţa îi propunea lui Auguste Bréal, directorul acestei instituţii, o listă de patru persoane care să se ocupe cu "propaganda franceză" în România, una dintre acestea fiind Grigore Filipescu^[xlii].

Din cauza activităţii sale din această perioadă, Grigore Filipescu a atras atenţia reprezentanţilor Puterilor Centrale, care îl vedeau ca pe un adversar încă dinainte ca România să intre în război. Şeful legaţiei imperiale Austro-Ungare, Ottokar von Czernin, i-a povestit în octombrie 1915 lui Titu Maiorescu că Grigore Filipescu i-ar fi cerut un permis de liberă trecere (salvcolduct) prin Austro-Ungaria pentru a merge în Franţa, însă diplomatul "i l-a refuzat ca unuia ce tot insultă pe austrieci". După refuz, Czernin a fost abordat de ministrul de externe liberal Emanoil Porumbaru, care i-a cerut acelaşi lucru "sub cuvânt că-l trimite Ministerul ca curier al său la Paris", însă diplomatul austro-ungar a refuzat şi de această dată^[xliii].

Aflat, împreună cu soţia sa, "veşnic pe drumuri între Paris şi Bucureşti", după cum povestea I.G. Duca, Grigore Filipescu a întâmpinat dificultăţi la graniţa Germaniei^[xliv]. Cei doi au fost arestaţi, iar el a fost percheziţionat minuţios de autorităţile germane. A doua zi, cuplul a fost eliberat, însă nu le-a fost permisă intrarea pe teritoriul Germaniei, fiind nevoiţi să se întoarcă spre Paris. Se pare că motivul incidentului a fost faptul că tânărul om politic era bănuit că ar fi spion^[xlv]. Constantin Argetoianu scria în memoriile sale că Grigore Filipescu "fusese dezbrăcat până la piele la Lindau, la graniţa germană şi «cercetat» până în gaura c.r.lui - deşi avea un laisser-passer diplomatic eliberat chiar de von Busche"^[xlvi]. Hilmar von dem Bussche era ministrul Germaniei la Bucureşti, iar Nicolae Filipescu era convins că acesta telegrafiase la Lindau şi ordonase acest neplăcut incident^[xlvii].

Von dem Bussche s-a întâlnit apoi cu Nicolae Filipescu la Jockey Club, unde i-a întins mâna, însă a fost refuzat cu următoarea replică: "Mâna, niciodată! Dar, dacă vrei, piciorul, ştii tu unde!"^[xlviii]. După episodul de la Jockey Club, von dem Bussche şi-a exprimat public regretul pentru umilinţele provocate de autorităţile germane lui Grigore Filipescu, iar tatăl acestuia şi-a retras apostrofarea^[xlix]. Cu toate acestea, în aprilie 1916 presa franceză era plină de ştiri referitoare la "incidentul Filipescu"^[l], lucru lesne de înţeles, ţinând cont că orice ştire negativă referitoare la Germania era binevenită, în condiţiile în care cele două ţări erau în război. Contactat la Paris de un ziarist francez, Grigore Filipescu a refuzat să comenteze incidentul^[li]. Ulterior, când armata germană a ocupat o mare parte din România, inclusiv capitala Bucureşti, iar administraţia s-a retras la Iaşi, numele lui Grigore Filipescu era trecut pe lista cu persoane despre a căror părăsire a Moldovei trebuiau înştiinţate autorităţile de ocupaţie^[lii].

Grigore Filipescu, care era încadrat în armată cu gradul de sublocotenent, a reuşit mult timp să evite trimiterea pe front. Cu toate acestea, el era, în anii 1916- 1918, mereu în preajma armatei sau mai exact în apropierea generalului Alexandru Averescu. Marele Cartier General al Armatei Române se mutase la Bârlad, unde se afla şi Filipescu, în octombrie 1916, la scurt timp după moartea tatălui său^[liii]. Generalul Radu R. Rosetti scria în memoriile sale că oraşul "era plin de fel de fel de foşti învârtiţi a căror idee dominantă era de a găsi un nou loc la adăpostul primejdiei de glonţ şi de lipsă de confort a frontului", despre Filipescu spunând că "nimerise şi el la Bârlad cu o secţie de proiectoare, ce n-a fost niciodată pe front"^[liv].

Ulterior, Filipescu a cerut să fie trimis pe front, fiind repartizat în zona Trotuşului, unde săpa tranşee. Nu a rezistat mult timp, astfel că după câteva săptămâni a trimis o scrisoare lui Averescu, prin care îl ruga să îl "scape" de pe front, invocând prietenia acestuia cu tatăl său^[lv]. Generalul l-a chemat la Bacău^[lvi] (unde îşi stabilise cartierul general Armata a II-a, pe care o comanda) şi l-a însărcinat cu coordonarea salubrităţii oraşului^[lvii]. A păstrat însă scrisoarea ruşinoasă, pe care o citea cuiva de fiecare dată când Filipescu îi făcea "o porcărie", după cum povestea Constantin Argetoianu^[lviii]. Şi generalul Radu R. Rosetti spunea despre tânărul sublocotenent că "s-a refugiat la Bacău, unde, după notele lui C.R. Sturdza şi spusele altora, comanda o unitate de curăţitori de stradă şi de W.C. Pe cât de curajos şi dezinteresat fusese tatăl său, pe atât de interesat şi de fricos a fost el"^[lix].

Faptul că "se ocupase la Bacău cu curăţatul străzilor"^[lx] a rămas în memoria adversarilor politici, care nu scăpau nicio ocazie să reamintească acest lucru. Chiar şi după 20 de ani, Mihail Manoilescu amintea opiniei publice că Filipescu "în timpul războiului s-a purtat ca un laş"^[lxi]. De aceea, era uneori poreclit "Mătură", iar menţionarea faptului că fusese responsabil cu curăţenia străzilor şi veceurilor din Bacău a reprezentat motivul pentru multe dintre provocările la duel făcute de Filipescu.

La Bacău, el a devenit "eminenţa cenuşie" din spatele lui Averescu, aşa cum subliniază biograful acestuia din urmă^[lxii]. În preajma generalului se strânseseră o serie de oameni politici care vedeau în el un viitor lider politic uşor de manipulat. În jurul generalului, Filipescu dorea să formeze un nou partid politic, ceea ce corespundea cu ambiţiile personale ale lui Averescu. Acesta era văzut ca fiind eroul care adusese victoriile de la Mărăşti şi Oituz, ceea ce îi adusese o popularitate imensă.

În primăvara anului 1917, în timp ce se afla la Iaşi, Filipescu l-a vizitat pe Constantin Argetoianu, un fost colaborator al tatălui său, pe care voia să îl atragă în gruparea ce urma să fie formată în jurul lui Averescu. Conform memoriilor lui Argetoianu, Filipescu i-ar fi spus că "dacă lucrurile se încurcă în politică la Iaşi, Averescu a hotărât să vie şi să pună mâna pe putere cu forţă armată"^[lxiii]. În cele din urmă, Argetoianu a reuşit să îl contacteze direct pe Averescu prin Ion Grădişteanu. Generalul i-a spus acestuia că dorea să intre în politică, dar după terminarea războiului şi demisionarea din armată. Răspunsul generalului i-a lăsat pe Argetoianu şi Grădişteanu cu următoarea dilemă: "sau Filipescu e un inconştient, sau Averescu e un laş şi un făţarnic, care doreşte puterea, dar vrea să o obţie fără nici un risc"^[lxiv].

Pe 30 aprilie 1917, Filipescu s-a întâlnit cu Octavian C. Tăslăuanu, căruia i-a arătat o scrisoare de la Argetoianu, în care se vorbea despre gruparea elementelor conservatoare în jurul lui Averescu^[lxv]. De aceea, regele Ferdinand i-a reproşat generalului, în luna mai, că îl lăsa pe Grigore Filipescu să facă politică folosindu-se de numele său. Averescu a răspuns regelui că nu permisese "sublocotenentului Gr. Filipescu" acest lucru şi nici nu credea că acest fapt ar fi fost adevărat, ci mai degrabă "născociri de ale rău voitorilor"^[lxvi]. I.G. Duca nota în memoriile sale că, la Bacău, Averescu se înconjurase de adversari ai guvernului liberal, în frunte cu Grigore Filipescu^[lxvii], iar acesta din urmă insista ca generalul să formeze un nou partid, puternic, care, aşezat pe principii conservatoare, să ia locul vechilor partide^[lxviii].

În august 1917, Filipescu l-a însoţit pe Barbu Delavrancea într-o vizită la Octavian C. Tăslăuanu. În timpul discuţiilor, Delavrancea şi-a exprimat îngrijorarea faţă de situaţia de pe front, însă Filipescu l-a asigurat că "nu-i nici o primejdie". Tăslăuanu îşi nota în memoriile sale reacţia celor doi interlocutori la remarca puerilă a lui Filipescu: "Mă uit lung la el şi-mi pare rău, că-i băiatul tatălui său. Delavrancea îl fulgeră cu dispreţ din ochi şi îşi întoarce capul spre front, parcă ar vrea să spună: Dacă nu-i nici o primejdie, ia o armă şi pleacă pe front"^[lxix]. După acest episod, la sfârşitul lunii august, Filipescu a făcut o vizită de câteva zile în Spania, unde a vizitat redacţia mai multor ziare^[lxx]. Presa spaniolă nu ne oferă amănunte privind scopul vizitei, însă este de remarcat faptul că, a doua zi după sosirea lui Filipescu la Santander, tot în acest oraş avea loc un banchet organizat de Cercul Conservatorilor de acolo^[lxxi].

La începutul anului 1918, Alexandru Averescu a fost însărcinat de regele Ferdinand cu formarea unui nou guvern, după demisia executivului condus de Ionel Brătianu. Generalul a fost prim-ministru timp de o lună şi câteva zile. Grigore Filipescu şi-a exercitat influenţa asupra alegerii miniştrilor, lucru cunoscut de contemporani. I. G. Duca spunea că lista ministerială a guvernului Averescu era "opera lui Argetoianu şi a lui Grigore Filipescu, îndeosebi a acestuia din urmă, care îi organiza de mult la Bacău un partid lui Averescu, pe care voia să îl facă după moartea tatălui său, precum am mai arătat-o, şeful forţelor conservatoare din ţară. Matei Cantacuzino, socrul său, Luca Niculescu, un protejat al lui Nicu Filipescu şi Generalul Culcer, tot amic al lui, fuseseră aleşi prin directa intervenţie a lui Grigore Filipescu, acesta din urmă, îmbrăcat de-altminteri în ofiţer de rezervă, cu o lungă pelerină militară, urmărea pe Generalul Averescu de parcă era umbra lui şi se agita într'un chip nemaipomenit în tot Iaşul, deja îndeajuns de agitat în acele zile"^[lxxii].

---

[i] "Protestarea", anul 23, nr. 23, 8 noiembrie 1915, p. 3.

[ii] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. III-V, p. 188.

[iii] "Furnica", anul XII, nr. 46, 4 iulie 1916, p. 8.

[iv] Victor Rodan, Tudor Şoimaru, L.G. Legrel, În halat şi papuci, Editura Vremea, Bucureşti, 1933, p. 79.

[v] "Furnica", anul IX, nr. 14, 6 decembrie 1912, p. 4.

[vi] "Epoca", anul XIX, nr. 34, 4 februarie 1913, p. 1.

[vii] C. Fundo, A murit Grigore Filipescu, în: "România", anul I, nr. 87, 27 august 1938, p. 7.

[viii] Anuarul ilustrat al Căilor Ferate Române 1915, Institutul de arte grafice "Eminescu", Bucureşti, f.a.; Anuarul României şi capitalei Bucureşti 1916, Institutul grafic "Universala" Iancu Ionescu, Bucureşti, 1916, p. 94.

[ix] "The Sun", vol. LXXX, nr. 153, 31 ianuarie 1913, p. 3.

[x] Doru Dumitrescu, op. cit., vol. II, p. 50.

[xi] Constantin Argetoianu, Corespondenţă..., p. 292.

[xii] "Le Film", anul I, nr. 5, 27 martie 1914, p. 27.

[xiii] Ştefan Silviu Ciobanu, Reflecţii asupra vieţii lui Nicolae Filipescu - Nicolae Filipescu şi idealul naţional, în: "Bucureşti - Materiale de istorie şi muzeografie", vol. XXII, 2008, p. 197.

[xiv] Alexandru Marghiloman, Note politice 1897-1924, Editura Institutului de Arte Grafice "Eminescu", 1927, vol. I, p. 287.

[xv] Take Ionescu, Amintiri. Discursuri pentru România Mare, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2005, p. 203; Romulus Seişanu, Take Ionescu, Editura Ziarului "Universul", Bucureşti, 1930, p. 243.

[xvi] Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, vol. II, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, p. 59.

[xvii] Vladimir Bilciurescu, op. cit., p. 150.

[xviii] Ioan Scurtu (coord.), Istoria românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 222.

[xix] Vasile Popa, Activitatea misiunilor militare române în perioada neutralităţii armate (1914-1916), în: "Document", anul XVII, nr. 2/2014, pp. 30, 36.

[xx] Vasile Rudeanu, Memorii din timp de pace şi război, Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 127.

[xxi] Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. I, p. 366.

[xxii] "L'Écho Belge", anul 1, nr. 53, 15 decembrie 1914, p. 2.

[xxiii] Vasile Rudeanu, op. cit., p. 129.

[xxiv] Ibidem, p. 134.

[xxv] "Le Temps", anul 54, nr. 19528, 24 decembrie 1914, p. 4; "Le Petit journal", anul 52, nr. 18990, 24 decembrie 1914, p. 2; "L'Echo Belge", anul 1, nr. 71, 2 ianuarie 1915, p. 2.

[xxvi] Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. I, p. 546.

[xxvii] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 194.

[xxviii] Titu Maiorescu, op. cit., p. 105.

[xxix] "Protestarea", anul I, nr. 23, 8 noiembrie 1915, p. 3.

[xxx] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. III-V, p. 189.

[xxxi] "Feuille d'avis de Lausanne", anul 154. nr. 272, 17 noiembrie 1915, p. 12; "La Tribune de Lausanne", anul 23, nr. 321, 18 noiembrie 1915, p. 2; "Le Temps", anul 55, nr. 19858, 19 noiembrie 1915, p. 2.

[xxxii] Titu Maiorescu, op. cit., p. 90.

[xxxiii] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 194.

[xxxiv] N. Polizu-Micşuneşti, Niculae Filipescu. Însemnări 1914‑1916, Bucureşti, 1936, pp. 187, 193-197, 203.

[xxxv] Ibidem, p. 196.

[xxxvi] "Journal des débats", anul 128, nr. 108, 17 aprilie 1916, p. 1.

[xxxvii] "Adevĕrul", anul XXIX, nr. 10349, 3 ianuarie 1916, p. 2.

[xxxviii] "Les Annales politique et littéraires", anul 31, nr. 1543, 19 ianuarie 1913, p. 64.

[xxxix] "_____La Renaissance", anul VI, nr. 5, 2 martie 1918, p 11.

[xl] N. Polizu-Micşuneşti, op. cit., p. 194.

[xli] Ibidem, p. 197.

[xlii] Centre des Archives diplomatiques, Papiers d'agents - Archives privées, Papiers Philippe Berthelot, dosar 14 [Propagande Roumanie], f. 17.

[xliii] Titu Maiorescu, România şi Războiul Mondial. Însemnări zilnice inedite, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1999, p. 89.

[xliv] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 232.

[xlv] "La Tribune de Lausanne", anul 24, nr. 109, 19 aprilie 1916, p. 2.

[xlvi] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. I-II, p. 372.

[xlvii] Ibidem.

[xlviii] "Bulletin périodique de la presse roumaine", nr. 3, 14 mai 1916, p. 2; "Nouvelles de France", vol. IV, nr. 17, 27 aprilie 1916, p. 325.

[xlix] "Le Journal", nr. 8609, 22 aprilie 1916, p. 3; "Journal du Loiret", anul 99, nr. 113, 13 aprilie 1916, p. 1.

[l] "Le Figaro", anul 62, nr. 106, 15 aprilie 1916, p. 2; Ibidem, anul 62, nr. 112, 21 aprilie 1916, p. 1; "Le Temps", anul LVI, nr. 20013, 22 aprilie 1916, pp. 2, 4; "Le Matin", anul 33, nr. 11738, 17 aprilie 1916, p. 2; Ibidem, anul 33, nr. 11742, 21 aprilie 1916, p. 1; Ibidem, anul 33, nr. 11743, 22 aprilie 1916, p. 1; "L'Ouest-Eclair", anul 17,nr. 6158, 22 aprilie 1916, p. 4; "Le Radical", anul 37, 22 aprilie 1916, p. 1; "Le Rappel", anul 124, nr. 16592, 22 aprilie 1916, p. 3; "Le Gaulois", anul 51, nr. 14069, 21 aprilie 1916, p. 3.

[li] "Le Matin", anul 33, nr. 11738, 17 aprilie 1916, p. 2.

[lii] S.A.N.I.C., fond Alexandru Averescu, dosar 64, f. 1; S.A.N.I.C., Colecţia nr. 60, vol. II, dosar 693, f. 249.

[liii] Marcel Proca, Bârladul în Primul Război Mondial. Mărturii documentare, în: "Acta Musei Tutovensis. Memorialistică", nr. 3, 2018, p. 98.

[liv] Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Editura Modelism, Bucureşti, 1997, pp. 164, 167.

[lv] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. IX, p. 346.

[lvi] S.A.N.I.C., fond Alexandru Averescu, dosar 52, f. 10.

[lvii] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. IX, p. 346.

[lviii] Ibidem.

[lix] Radu R. Rosetti, op. cit., p. 167.

[lx] Victor Rodan, Tudor Şoimaru, L. G. Legrel, op. cit., p. 87.

[lxi] C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 8735, vol. 5, f. 183.

[lxii] Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2016, p. 171.

[lxiii] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. III-V, pp. 188-189.

[lxiv] Ibidem, p. 206.

[lxv] Octavian C. Tăslăuanu, Din vârtejul războiului, vol. II, Editura Rao, Bucureşti, 2001, p. 254.

[lxvi] Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din războiu (1916-1918), Editura "Cultura Naţională", Bucureşti, f.a., p. 160.

[lxvii] I.G. Duca, op. cit., vol. II, 1981, p. 129.

[lxviii] Ibidem, p. 165.

[lxix] Octavian C. Tăslăuanu, op. cit., p. 300.

[lxx] "La Época", anul LXIX, nr. 24020, 31 august 1917, p, 2.

[lxxi] Ibidem, p. 1.

[lxxii] I.G. Duca, op. cit., vol. III, 1982, p. 65.

Asimetric

 

Lisa Halliday
Asimetric
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din engleză de Anca-Maria Pănoiu

***
Intro

Lisa Halliday a crescut în Medfield, Massachusetts, şi trăieşte în prezent la Milano, împreună cu soţul ei. A publicat proză scurtă în The Paris Review, iar în 2017 a primit premiul literar pentru tineri scriitori Whiting Award, la categoria ficţiune. Asimetric (Curtea Veche Publishing, 2019) este primul ei roman şi a fost nominalizat în 2018 la Premiul "John Leonard".

*

New York, delirul anilor 2000. Oraşul este un jackpot în creştere. Alice are 25 de ani, este asistent editorial la Gryphon, gustă din "fatalele fleacuri şi frenezii" ale vieţii literare din Manhattan şi se visează scriitoare. Ezra este un autor multipremiat, cu aproape 50 de ani mai în vârstă decât ea. Între cei doi se naşte o relaţie amoroasă stranie, în care educaţia literară şi sentimentală alternează cu anxietatea influenţei şi cu dependenţe împovărătoare.

Heathrow, 2008. Amar Jaafari, economist american cu origini irakiene, este reţinut pe aeroport fără explicaţii, în timp ce încearcă să ajungă la Bagdad pentru a-şi întâlni fratele. Interogatoriul, desfăşurat într-o atmosferă frizând absurdul şi neputinţa, alternează cu flashbackuri din viaţa lui Amar. Biografia lui, sfâşiată între Orient şi Occident, se profilează pe fundalul unui Irak în plin război, vădind adâncul răului uman, precum şi cele mai abisale întrebări.

Dar care este logica secretă şi unde se întâlnesc cele două destine fracturate, care ar putea face parte din una şi aceeaşi poveste?

"Un debut de o inteligenţă usturătoare... Cu Asimetric vei deveni un cititor mai bun, un observator mai atent. Un roman care ascute simţurile.." (The New York Times)

"O strălucită şi complexă examinare a dinamicilor puterii în iubire şi în război." (The Wall Street Journal)

Fragment

De Crăciun, unchiul Zaid şi mătuşa Alia au venit la noi împreună cu cele patru fete ale lor, care, aliniate în hijab‑urile lor roşii, arătau ca un set de păpuşi ruseşti. Cu zece ani în urmă, cea mai mare dintre ele, Rania, îmi ţinuse în poală popoul înfofolit în scutece şi îmi dăduse să mănânc, una câte una, boabele ca nişte rubine ale unei rodii. Acum crescuse şi era prea drăguţă ca s‑o mai priveşti drept în faţă, cam cum te fereşti să te uiţi direct la soare. Când a intrat în bucătărie s‑a dus direct la fratele meu şi i‑a spus: BeAmrika el dunya maqluba! Amrika e America. Maqluba înseamnă "răsturnat" şi de‑aia e numele unui fel de mâncare preparat din carne şi orez, care se coace într‑o cratiţă şi se întoarce cu susul în jos înainte de servire. El dunya maqluba înseamnă că lumea e cu susul în jos, o expresie folosită în general pentru a descrie oameni sau locuri într‑un stadiu avansat de agitaţie, pe marginea haosului. Fratele meu a râs. Într‑adevăr, aşa era America de Crăciun. Lumea e cu susul în jos în America zilelor noastre!

Mi‑a venit în minte una dintre acele ilustraţii despre pacea mondială sau despre armonie în ciuda diferenţelor - oameni cu chipuri de diferite culori ţinându‑se de mână ca un lanţ de păpuşi din hârtie care încinge întreaga planetă. Numai în această ipostază, măcar o dată, celor de pe continentul american le venea şi lor sângele în cap.

Potrivit cartografiei moderne, antipodul dormitorului meu din Bay Ridge este un val din Oceanul Indian, la câteva mile sud‑vest de Perth. Dar pentru un băiat de doisprezece ani care călătorea în străinătate pentru prima oară de când mergea de‑a buşilea, putea să fie la fel de bine şi dormitorul din casa bunicilor mei din Hayy al‑Jihad. Împărţeam camera asta cu alţi trei veri ai căror părinţi emigraseră puţin după ce li se născuseră copiii. (Tatăl meu şi Zaid erau cei mai mari din doisprezece fraţi şi surori, dintre care cinci părăsiseră Irak; patru rămăseseră şi trei muriseră.) Să ne fi ascultat pe noi, băieţii, cum stăteam întinşi pe priciurile noastre şi ne văitam de lucrurile pe care le ratam acasă, ai fi zis că suntem nişte Don Juani obişnuiţi să trăiască pe picior mare, trimişi în armată pentru zece ani. Ali şi Sabah, care locuiau în Londra, erau îngrijoraţi că nişte bărbaţi ajunşi la vârsta permisului auto ar fi putut să le sufle iubitele. Hussein, care locuia în Columbus, era tulburat la culme că nu putea să vadă meciul dintre Bengals şi 49ers în Super Bowl, al cărui rezultat ne‑ar fi luat zece zile să‑l aflăm. (Bengals au mâncat bătaie.) Azi poţi să stai bine‑mersi în Firdos Square şi să cauţi pe Google ce fac chiar acum Bengals, sau 49ers, sau The Red Sox, sau Yankees, sau Manchester United, sau Mongolia Blue Wolves; poţi să verifici care e temperatura în Bay Ridge sau Helsinki; poţi să verifici ora fluxului în Santa Monica sau Swaziland, sau când o să apună soarele în Poggibonsi. Mereu se întâmplă câte ceva, mereu e câte ceva în legătură cu care să te informezi, niciodată nu‑ţi ajung orele ca să te simţi îndeajuns de informat. Cu atât mai puţin dacă în acelaşi timp hrăneşti şi un scop mai nobil. Totuşi, cu douăzeci de ani în urmă, în Bagdadul rupt de lume, timpul abia se furişa.

L‑am auzit odată pe un regizor spunând că pentru a fi cu adevărat creativă, o persoană are nevoie de patru lucruri: ironie, melancolie, un simţ al competiţiei şi plictiseală.

Oricare ar fi fost neajunsurile mele în primele trei privinţe, m‑am bucurat de o asemenea abundenţă a celei de‑a patra de‑a lungul acelei ierni petrecute în Irak, încât, la vremea la care ne‑am întors în New York, storsesem deja din mine primul şi, de altfel, singurul meu ciclu de poezii. Ce altceva mai făceam? Petreceam ore şi ore jonglând, ceea ce însemna că aruncam şi prindeam portocale în curtea din spate până când nu mai eram în stare să le disting în nuanţele apusului.

Împreună cu tata şi cu Zaid, vizitam mormintele rudelor din afara oraşului Najaf, iar seara ne adunam în jurul mesei din bucătărie, mâzgălind câte‑un pic din teme - o grămadă de teme în deplină neorânduire, ca să ţin pasul cu şcoala în ciuda săptămânilor pe care le pierdeam -, în timp ce bunicul stătea lângă mine, răsfoind fără grabă ziarul Al‑Thawra.

Într‑o seară, a privit peste umărul meu în timp ce adăugam câteva piese la o navă de război gata să se scufunde. Dacă ai de gând să fii preşedintele Amrikăi, a spus el, o să trebuiască s‑o faci mai bine de atât.

Cu Sami mă duceam la Grădina Zoologică "Zawra Park", unde le azvârleam ţigări aprinse cimpanzeilor şi ne stricam de râs văzând cât de umani arătau în timp ce le fumau.

Fratele meu tocmai absolvise Georgetown, unde fusese preşedintele Societăţii Pre‑Med, şi scria o teză despre reducerea tuberculozei în rândul populaţiei fără adăpost. Întru câtva contrar acestui demers, cam la o săptămână de la sosirea noastră în Bagdad, se apucase, fără să vădească vreo urmă de remuşcare, de distracţia irakiană neoficială, care consta în a fuma în lanţ ţigarete Marlboro Reds. De pe acoperişul bunicii se zărea în depărtare Tigrul şi fratele meu, aşezat lângă mine, acolo sus, fumând şi privind în zare spre Karrada, îmi povestea cum în serile fierbinţi din anii '70, el şi părinţii noştri obişnuiau să care saltele până sus, pe acoperiş, şi să doarmă în briza liniştitoare a râului. Nu era cald în seara în care am auzit povestea asta; şi nici nu aveam vreo saltea la îndemână, doar o pătură afgană veche, pe care Sami şi‑o săltase pe umăr şi o cărase din bârlogul lui până acolo.

Chiar şi aşa, fratele meu s‑a întins în lumina lunii, a bătut uşor cu palma locul de lângă el şi, cum priveam amândoi în sus, la stele, Sami a prezis că n‑o să mai treacă mult timp până când Irakul avea să fie din nou glorios. Drumuri fără hârtoape, scânteietoare poduri suspendate, hoteluri de cinci stele; ruinele Babilonului, Hatra şi pilaştrii funerari de la Ninive, toate întoarse la măreţia lor dintâi şi deschise vizitării fără supravegherea paznicilor înarmaţi. În loc să zboare spre Hawaii, însurăţeii aveau să‑şi petreacă luna de miere la Basra. În loc să leşine după îngheţata italienească, aveau să se dea în vânt după dolma şi chai. Şcolarii aveau să se fotografieze în faţa Ziguratului Urului, hoinarii cu rucsacuri în spate aveau să trimită acasă cărţi poştale cu al‑Askari, pensionarii aveau să‑şi îndese prin valize borcane de miere de la Yusufiyah, împachetate în folie cu bule. Bagdad avea să găzduiască Jocurile Olimpice. Lions of Mesopotamia aveau să câştige Cupa Mondială. Numai atâtica să mai aştepţi, frăţioare. Numai atâtica. Uită de Disney World. Uită de Veneţia. Uită de ascuţitoarele cu Big Ben şi de cafelele cremoase la suprapreţ de pe Sena. Acum a venit rândul Irakului. Gata cu războaiele în Irak, de‑acuma oamenii au să vină din toate colţurile lumii ca să‑i vadă frumuseţea şi istoria doar de dragul lor.

***

Uneori am impresia că îmi amintesc rodia. Dulceaţa ei taninoasă, zeama care mi se scurgea, lipicioasă, pe bărbie. Până în ziua de astăzi, instantaneul Polaroid care a imortalizat momentul stă pe uşa frigiderului nostru din Bay Ridge şi din nou nu sunt sigur dacă, în lipsa fotografiei, aş mai avea vreo amintire.

Şi într‑una, şi în cealaltă, Rania poartă un hijab de culoare albastră. Felul în care mă ţine în braţe, felul în care ţesătura îi cade pe umeri şi în jurul scutecului meu topindu‑i‑se apoi în materialul bluzei ne face să arătăm de parcă am poza pentru o Maestà. De câte ori deschide un băiat frigiderul copilăriei lui? De şase mii de ori? De nouă mii? Oricare ar fi fost numărul, era destul cât să lase o impresie de neşters. Fiecare pahar cu lapte, fiecare înghiţitură de suc, fiecare felie de maqluba rămasă... Şi desigur că fratele meu a văzut‑o şi el, zi de zi, de‑a lungul anilor devenirii lui.

În luna decembrie a următorului an, părinţii meu s‑au întors în Bagdad de unii singuri. Eu am rămas în Bay Ridge sub pretextul că nu voiam să ratez probele pentru Junior Varsity Swimming şi am fost lăsat în grija părinţilor unui coleg de clasă în al cărui dormitor se găseau un pat pliant cu o saltea plină de cocoloaşe şi un poster în mărime naturală al Paulinei Porizovka. Nu am dat nicio probă pentru lotul de înot şi nici părinţii mei nu m‑au întrebat cum a mers când s‑au întors, la sfârşitul lui ianuarie. Erau preocupaţi de vestea că fratele meu voia să o ia în căsătorie pe Rania.

Adusese în vorbă şi faptul că voia să se mute la Najaf ca să studieze la un seminar islamic din oraş. Când tata ne‑a spus asta, mama şi‑a acoperit faţa cu mâinile.

N‑ar fi fost o problemă că Rania era verişoara noastră primară. Nici că mariajul ar fi crescut riscul de a naşte urmaşi cu dereglări genetice recesive - deşi părinţii mei îşi exprimaseră tranşant şi cu mult timp înainte opinia că fidelitatea faţă de clan nu merită împovărarea unui copil cu ceva care ar putea fi evitat printr‑un simplu test genetic. Problema era că însurătoarea cu Rania vădea o intenţie mai clară de a se restabili în Irak, ale cărui valori fratele meu afirmase că le prefera celor mai degrabă necuviincioase promovate în America. Şi totuşi, ca să fie validă după mintea lui Sami - ca să fie în acord cu valorile mai cuviincioase pe care declarase că le preferă -, logodna avea nevoie de binecuvântarea părinţilor noştri. Părinţii Raniei şi‑o dăduseră deja pe a lor; renunţaseră chiar şi la zestre. Dar mama şi tata nu erau chiar atât de pregătiţi să gireze renunţarea lui Sami la viaţa pe care cu atâta încordare se dezrădăcinaseră ei înşişi ca să ne‑o ofere. Au hotărât să îşi dea binecuvântarea cu condiţia ca Sami şi Rania să se căsătorească în New York şi ca Sami să îşi ia licenţa de la o universitate americană. Putea să studieze religia în locul medicinei, dacă aşa voia. Putea să se întoarcă apoi în Irak dacă dorea. Dar dacă voia să o ia în căsătorie pe Rania cu aprobarea deplină a părinţilor, astea erau condiţiile. Şi Sami a fost de acord.

Vara următoare, în iulie, îl aşteptam la New York împreună cu Rania şi bunica noastră. Totuşi, la aeroport, am găsit‑o pe mama tatei aşteptând de una singură la terminalul Sosiri. Zburase împreună cu ei până la Amman, unde trebuia să prindă un zbor de legătură spre Cairo, dar autorităţile iordaniene îi opriseră pe Sami şi pe Rania motivând că nu îi credeau că se duc în America pentru a se căsători. Care e motivul real pentru care mergi în America? Să mă căsătoresc, a spus Sami. Minţi! au răspuns autorităţile. N‑aţi călători împreună dacă nu aţi fi deja căsătoriţi. Nu, a insistat Sami. Vorbesc serios. Nu suntem căsătoriţi încă; o să ne căsătorim în State, unde locuiesc părinţii mei, care ne aşteaptă. Atunci înseamnă că eşti o curvă, i‑a spus Raniei unul dintre ofiţeri. O ştoarfă. Cum altfel explici călătoria asta cu un bărbat care nu‑ţi este soţ?

Auzind asta, Rania a leşinat, ceea ce ofiţerii au luat, cu încântare, drept o confirmare a bănuielilor lor.

Drept urmare, Sami şi Rania s‑au întors în Irak, în timp ce bunica noastră a zburat de una singură la Cairo, apoi la Londra, apoi la New York. Planul era să rămână la noi doar şapte săptămâni, pentru că îl lăsase acasă pe bunicul, care se recupera după o operaţie la şold. Dar apoi Irakul a invadat Kuweitul şi cele şapte săptămâni s‑au transformat în şapte luni. Bunica nu era singura care fusese strămutată: eu mă mutasem în camera lui Sami şi i‑o cedasem ei pe a mea, din pricina îngrijorării mamei că în dormitorul lui Sami era prea mult curent, ceea ce probabil însemna găzduieşte un pian, lucru pe care bunica fusese crescută să îl considere o invenţie frivolă, chiar dacă, după câte se vedea, nu atât de frivolă încât să‑i reziste atunci când se credea singură acasă.

Din când în când, Zaid ne suna ca să ne spună că toată lumea e bine. Şoldul lui Jiddo îşi revenea. Alia avea grijă de pomii fructiferi. Nici nu aducea vorba de raiduri aeriene sau proiectile fluierând de‑a lungul şi de‑a latul cerului, pentru că viaţa într‑un panoptic îi condiţionase de‑a lungul timpului pe irakieni să creadă că pereţii au urechi şi ferestrele, ochi şi că nu ştii niciodată când se odihnesc supraveghetorii, aşa că presupui că sunt mereu la posturi. În mod mai puţin convingător, tot panopticul era învinuit şi pentru lungile tăceri ale fratelui meu. Sami nu fusese niciodată un amator de scrisori, aşa că nimic nu mă îndreptăţea să aştept din partea lui răspunsuri amabile la nuvelele locvace pe care i le tastam şi i le trimiteam prin poşta electronică aproximativ o dată pe lună. Totuşi, fratele meu nici măcar nu mulţumea pentru scrisorile alea, nici în cărţile poştale expeditive cu "Salutări din Bagdad!" şi nici când suna, ceea ce îmi amintesc că a făcut, de fapt, numai de două ori. Prima dată a fost în ajunul Anului Nou, când părinţii mei ar fi trebuit să se afle ei înşişi la Bagdad dacă nu ar fi fost război. Aparent, sunase ca să ne ureze "Un 1991 fericit!", inshallah, dar apoi Sami a continuat spunându‑ne că el şi Rania nu aveau să se mai căsătorească, până la urmă. Glasul lui nu trăda vreo dezamăgire. Ba chiar părea perfect optimist: optimist şi poate chiar puţin uşurat. Rania urma să studieze istoria artei la Paris şi el însuşi îşi reconsiderase planurile de a se muta la Najaf, gândindu‑se ca în loc de asta să dea la Facultatea de Medicină din Bagdad. Care‑i problema cu facultăţile de medicină din America? am întrebat când mi‑a venit rândul la telefon. Niciuna, a răspuns Sami, vesel. Care‑i problema cu facultăţile de medicină din Irak?

Al doilea telefon a venit peste vreo trei luni, când America începuse să îşi retragă trupele şi bunica îşi făcea bagajele ca să plece înapoi acasă. De data asta, Sami a vorbit numai cu tata, care, după ce a pus receptorul în furcă, şi‑a luat imediat jacheta din cuier şi a ieşit să se plimbe. Când s‑a întors, a intrat în dormitorul meu, unde valiza bunicii era pe trei sferturi plină şi tichetele de îmbarcare pentru Londra, Cairo şi Amman erau proptite de borcanul meu cu zaruri. A aşezat‑o pe patul meu şi i‑a luat mâinile într‑ale lui. Apoi i‑a spus că Ahmed, soţul ei, cu care era căsătorită de cincizeci şi şapte de ani, făcuse în dimineaţa aia o embolie şi murise.