Paşii pierduţi

 

Alejo Carpentier
Paşii pierduţi
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă de Dan Munteanu Colán



***
Intro

 
Alejo Carpentier, figură emblematică a literaturii secolului al XX-lea, se naşte în 1904, la Havana, în Cuba, ca fiu al unui arhitect francez şi al unei profesoare de limbi străine, de origine rusă. La vârsta de doisprezece ani se mută cu familia la Paris, unde, sub îndrumarea mamei sale, se dedică studiului muzicii. Revenit în Cuba, începe studii de arhitectură, abandonate ulterior. Lucrează ca jurnalist şi se implică în mişcări politice de stânga, ceea ce duce la arestarea sa. Se refugiază apoi în Franţa, unde intră în contact cu grupul suprarealiştilor; în aceeaşi perioadă, în urma unor călătorii în Spania, îşi descoperă fascinaţia pentru stilul baroc. Nu revine definitiv în ţara natală decât după 1959, odată cu victoria Revoluţiei Cubaneze, şi va primi o serie de însărcinări pe linie culturală şi diplomatică. Moare la Paris în 1980.

Autor al unei opere scriitoriceşti remarcabile, apreciată pentru rafinatul său stil baroc şi teoria realului miraculos, Carpentier devine un punct de reper pentru generaţia boomului latinoamerican. În 1977 îi este decernat Premiul Cervantes, iar în 1979, Premiul Médicis.

*

Paşii pierduţi e un roman magistral al literaturii hispano-americane şi, după părerea unor critici, cel mai important din creaţia lui Alejo Carpentier, reprezentând o ilustrare perfectă a teoriei sale despre "realul miraculos".

Publicat în 1953, romanul a inaugurat perioada de plenitudine creatoare a scriitorului. Inspirată de experienţe personale, trăite de autor în Venezuela, călătoria protagonistului anonim - care îl poartă spre izvoarele fluviului Orinoco, în adâncul selvei, în căutarea unui instrument muzical primitiv care aparţinuse unor triburi amerindiene - se transformă într-o întoarcere în timp, de-a lungul celor mai importante perioade din istoria Americii, până la origini, la epoca primelor forme şi descoperiri ale limbajului articulat. Carpentier îmbină desăvârşit în acest roman cele două dimensiuni ale existenţei umane - spaţiul şi timpul -, pe care le consideră mereu ciclice. (Dan Munteanu Colán)

***

Tradus în douăzeci de limbi şi publicat în peste paisprezece ediţii spaniole, Paşii pierduţi spune povestea unui compozitor care fuge de o existenţă fără sens în New York şi face o călătorie cu amanta lui într-o zonă a lumii încă neatinsă de civilizaţie. Romanul îi descrie căutarea, aventurile şi remarcabila hotărâre luată într-un sat care pare cu adevărat în afara istoriei.

"O poveste captivantă, încărcată de erudiţie şi aventură. O carte plină de bogăţii: stilistice, senzoriale, vizuale." (The New York Times Book Review)

"O călătorie introspectivă care ne invită să regândim societatea modernă." (Le Littéraire)

"Paşii pierduţi este considerată aproape în unanimitate capodopera lui Alejo Carpentier şi, de asemenea, una dintre cele mai importante opere literare latinoamericane din secolul trecut." (ResearchGate)

Fragment

3

Pe pian era un bilet în care Mouche îmi spunea s‑o aştept. Ca să fac ceva, am început să mă joc cu clapele, combinând diverse acorduri fără rost, cu un pahar pus la marginea ultimei octave. Mirosea a vopsea proaspătă. În spatele pianului, pe peretele din fund, începeau să se contureze schiţatele reprezentări ale Hidrei, Corabiei Argo, Săgetătorului şi Părului Berenicei, ce în curând aveau să confere studioului prietenei mele o utilitate deosebită. După ce râsesem copios de competenţa ei astrologică, trebuise să mă înclin în faţa rentabilităţii afacerii cu horoscoape prin corespondenţă, puse pe picioare de ea, stăpână pe timpul ei, dând câte o consultaţie din când în când, ca favoare de‑acum foarte solicitată, cu cea mai încântătoare seriozitate. Astfel, de la Jupiter în Rac la Saturn în Balanţă, Mouche, documentată în ciudate tratate, scotea din recipientele sale cu tuş, din călimări, nişte Hărţi ale Destinului ce călătoreau spre îndepărtate localităţi din ţară, decorate cu semnele zodiacului, cărora, cu ajutorul meu, le dăduse un caracter solemn graţie unor titluri ca De Coelesti Fisonomia, Prognosticum super coeleste^[i] şi alte scrieri latineşti importante. Probabil că oamenii erau foarte speriaţi de viitorul lor - mă gândeam eu uneori - dacă le puneau atâtea întrebări astrologilor, priveau cu atâta sârguinţă liniile din palmă, firele scriiturii lor, se nelinişteau în faţa semnelor negre din zaţ, reînnoind cele mai vechi tehnici divinatorii, pentru că nu puteau citi în măruntaiele animalelor jertfite sau urmări zborul păsărilor cu toiagul prezicătorilor. Prietena mea, care credea foarte mult în ghicitoarele cu faţa acoperită de un văl şi se formase din punct de vedere intelectual în marele talcioc suprarealist, găsea o plăcere, nu numai un câştig, în contemplarea cerului prin oglinda cărţilor, amestecând numele constelaţiilor. Era maniera ei actuală de a face poezie, pentru că primele sale încercări de a o face cu cuvinte, păstrate într‑o plachetă ilustrată cu fotomontaje de monştri şi statui, o deziluzionaseră - după ce trecuse supraestimarea iniţială datorată mirosului cernelii de tipar - din punctul de vedere al originalităţii inspiraţiei. O cunoscusem în urmă cu doi ani, în timpul uneia dintre multele absenţe profesionale ale lui Ruth, şi, cu toate că nopţile mele începeau sau se terminau în patul ei, ne spuneam foarte puţine cuvinte drăgăstoase. Uneori, ne certam cumplit, ca să ne îmbrăţişăm după aceea cu mânie, în timp ce feţele noastre, atât de apropiate că nu ne puteam vedea, schimbau insulte pe care împăcarea trupurilor le transforma în crude elogii ale delectării reciproce. Mouche, care era foarte cumpătată, ba chiar zgârcită la vorbă, adopta în aceste momente un limbaj de curvă, căreia trebuia să i se răspundă în aceiaşi termeni pentru ca din aceste excremente de limbaj să izvorască, şi mai intensă, desfătarea. Îmi era greu să ştiu dacă era dragoste adevărată ceea ce mă lega de ea. Adesea mă exaspera datorită încăpăţânării ei dogmatice cu care apăra idei şi atitudini auzite în berăriile din Saint-Germain-des-Prés, şi discuţiile noastre sterile mă făceau să fug din casa ei cu gândul de‑a nu mă mai întoarce. Dar în noaptea următoare mă înduioşam doar la gândul ieşirilor ei, şi mă întorceam la trupul ei de care aveam nevoie, căci în profunzimea lui aflam exigenta şi egoista animalitate ce avea tăria de a schimba caracterul veşnicei mele cazne, trecând‑o de pe planul nervos pe planul fizic. Când se producea aşa ceva, mă cuprindea uneori acel somn atât de rar şi de dorit ce mă făcea să închid ochii când mă întorceam acasă după o zi petrecută la câmp - acele foarte rare zile din an când mireasma copacilor producea totala destindere a fiinţei mele şi mă lăsa ca buimăcit. Plictisit de aşteptare, atacai cu furie acordurile iniţiale ale unui mare concert romantic; dar în clipa aceea se deschiseră uşile şi apartamentul se umplu de lume. Mouche, a cărei faţă era îmbujorată ca atunci când bea un pic, cinase cu cel ce‑i zugrăvea studioul, cu doi dintre asistenţii mei, pe care nu mă aşteptam să‑i văd aici, cu decoratoarea apartamentului de jos, care umbla tot timpul să‑şi vâre nasul în treburile altor femei, şi cu balerina ce repeta în acele zile un balet pe simple ritmuri de bătăi din palme. "Avem o surpriză", anunţă prietena mea, râzând. Şi în scurt timp montară un aparat de proiecţie şi puseră copia filmului prezentat în ajun, a cărui călduroasă primire determinase începerea imediată a vacanţei mele. Acum, cu luminile stinse, imaginile renăşteau în faţa ochilor mei: pescuitul tonului, cu admirabilul ritm al năvoadelor şi exasperata colcăială a peştilor încercuiţi de bărcile negre; lampretele ivindu‑se prin ochiurile turnurilor lor de stâncă; învăluitoarea dezmorţire a caracatiţei; sosirea anghilelor şi întinsa podgorie arămie a Mării Sargaselor. Şi apoi, aceleaşi naturi moarte cu melci şi cârlige de pescuit, jungla de corali şi halucinanta bătălie a crustaceelor, atât de abil mărită, încât langustele păreau înfricoşători balauri îmbrăcaţi în zale. Lucraserăm bine. Răsunau iarăşi cele mai bune momente ale coloanei sonore, cu lichidele sale arpegii de celestă, sonoritatea forte a fluidelor unde Martenot, valurile harpelor şi dezlănţuirea xilofoanelor, a pianului şi percuţiei, în timpul secvenţei de luptă. Toate acestea costaseră trei luni de discuţii, surprize, experimente şi supărări, dar rezultatul era surprinzător. Însuşi textul, scris de un tânăr poet în colaborare cu un oceanograf, supravegheaţi de specialiştii întreprinderii noastre, era demn să fie inclus într‑o antologie a genului. Iar în privinţa montajului şi a supervizării muzicale, nu găseam nicio critică pe care să mi‑o aduc mie însumi. "O capodoperă", zicea Mouche pe întuneric. "O capodoperă", repetau ceilalţi în cor. Când s‑au aprins luminile, toţi m‑au felicitat şi mi‑au cerut să mai pun filmul o dată. Şi după a doua proiecţie, cum sosiseră noi invitaţi, mă rugară să‑l pun a treia oară. Dar de fiecare dată când ochii mei, după o nouă revizuire a ceea ce făcusem, ajungeau la cuvântul "Sfârşit" cu înflorituri de alge, ce reprezenta punctul final al acelei opere exemplare, eram tot mai puţin mândru de ceea ce făcusem. Un adevăr otrăvea satisfacţia mea iniţială: toată munca aceea încrâncenată, ostentaţia de bun gust, de buni profesionişti, alegerea şi coordonarea colaboratorilor şi a asistenţilor dăduseră naştere, în fond şi la urma urmei, unui film publicitar, comandat firmei unde lucram de o companie de pescuit angajată într‑o luptă feroce cu o reţea de cooperative. O echipă de tehnicieni şi artişti se extenuase timp de săptămâni la rând în săli pe întuneric ca să producă această operă de celuloid, al cărei unic scop era să atragă atenţia unui anumit public din Sferele Înalte asupra resurselor unei activităţi industriale capabile să încurajeze, zi de zi, înmulţirea peştilor. Mi se păru că aud vocea tatălui meu, aşa cum suna în zilele cenuşii ale văduviei sale, când cita tot timpul din Scripturi: "Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr."^[ii] Era mereu cu zicătoarea asta pe buze şi o aplica în orice împrejurare. Şi amară mi se părea acum proza Ecclesiastului, la gândul că, de pildă, Custodele ar fi ridicat din umeri în faţa acestei lucrări, socotind, poate, că putea fi comparată cu a desena cu fum litere pe cer, sau a provoca, cu un desen magistral, salivaţia abundentă a cuiva care priveşte un anunţ de plăcinte crocante. M‑ar considera un complice al celor ce urâţesc peisajul, al celor ce lipesc afişe pe ziduri, al crainicilor Orvietanului^[iii]. Dar - radiam eu - Custodele aparţinea, de asemenea, unei generaţii înveninate de "sublim", care se ducea la Bayreuth ca să facă dragoste în umbra mirositoare a vechilor catifele roşii, în lojile operei... Soseau oameni ale căror capete traversau lumina aparatului de proiecţie. "Tehnica evoluează în publicitate!", strigă lângă mine, citindu‑mi parcă gândurile, pictorul rus care cu puţin înainte renunţase la pictura în ulei pentru ceramică. "Mozaicurile din Ravenna nu erau decât publicitate", spuse arhitectul căruia îi plăcea atât de mult arta abstractă. Şi acum se auzeau alte voci din întuneric: "Toată pictura religioasă este publicitate." "Ca unele cantate de Bach." "Gott der Herr ist Sonn und Schild^[iv] se bazează pe un autentic slogan." "Filmul înseamnă muncă în echipă; frescele trebuie pictate în echipă; arta viitorului va fi o artă de echipă." Cum soseau mereu alţii, aducând sticle, conversaţiile începeau să se disperseze. Pictorul arăta o serie de desene de infirmi şi corpuri jupuite de piele, pe care avea de gând să le reprezinte pe tăvile şi farfuriile lui, în chip de "planşe anatomice cu volum", ce ar simboliza spiritul epocii. "Adevărata muzică este o simplă speculaţie despre frecvenţe", spunea asistentul meu sunetist, aruncând zarurile sale chinezeşti pe pian, ca să demonstreze cum se poate găsi o temă muzicală la întâmplare. Şi vorbeam toţi strigând, în clipa când un "Halt!" energic slobozit de la intrare de o voce de bas ne împietri pe fiecare, asemenea unor statui dintr‑un muzeu de ceară, cu gestul schiţat, jumătate de vorbă rostită, şi expirând o gură de fum. Unii se opriseră în timp ce făceau un pas; alţii, cu paharul în aer între masă şi gură. ("Eu sunt eu. Stau aşezat pe un divan. Tocmai voiam să frec un chibrit pe fâşia de şmirghel a cutiei. Zarurile lui Hugo îmi amintiseră versul lui Mallarmé. Dar mâinile mele voiau să aprindă chibritul fără să le‑o fi cerut conştiinţa mea. Apoi, adormisem. Dormeam ca toţi cei ce mă înconjurau.") Răsună alt ordin al noului venit, şi fiecare îşi termină fraza, gestul, pasul ce rămăsese suspendat în aer. Era unul dintre multele exerciţii pe care X.T.H. - niciodată nu‑i spuneam altfel, doar iniţialele, transformate datorită pronunţării în numele de familie Extieich - obişnuia să le practice cu noi ca să "ne trezească", spunea el, şi să ne readucă în starea de a fi conştienţi şi de a ne analiza acţiunile din acel moment, oricât de neimportante ar fi fost. Inversând spre uzul propriu un principiu filozofic comun nouă, obişnuia să spună că cine acţionează în "mod automat este esenţă fără existenţă". Pe Mouche, prin vocaţie, o entuziasmaseră aspectele astrologice ale doctrinei lui, ale cărei puncte de vedere erau foarte atractive, dar, după părerea mea, se complicau apoi prea mult cu mistica orientală, pitagorismul, tantrismul tibetan şi nu mai ştiu câte altele. Chestia era că Extieich reuşise să ne impună o serie de exerciţii înrudite cu "asamele" yoghine, punându‑ne să respirăm în diferite feluri şi măsurând timpul inspiraţiilor şi expiraţiilor prin "matre". Mouche şi prietenii ei voiau să ajungă în felul acesta la un autocontrol mai profund şi să dobândească puteri ce mereu mi s‑au părut problematice, mai ales la persoanele ce beau zilnic ca să se apere de deprimare, amărăciunea eşecului, nemulţumirea de sine însuşi, teama de un manuscris respins, sau, pur şi simplu, de cruzimea acelui oraş al veşnicului anonimat în mijlocul mulţimii, al eternei grabe, unde privirile se întâlneau doar din întâmplare, iar zâmbetul, când era al unui necunoscut, ascundea întotdeauna o propunere. Extieich începuse acum să o vindece pe balerină de o subită durere de cap prin palpări. Năucit de conversaţiile ce se încrucişau, de la dasein^[v] la box, de la marxism la stăruinţa lui Hugo de a modifica sonoritatea pianului punând sub corzi bucăţi de sticlă, creioane, foiţe de hârtie sau tulpini de flori, am ieşit pe terasă, unde ploaia de după‑masă spălase teii pitici ai lui Mouche de inevitabila funingine văratică produsă de coşurile unei fabrici ce se înălţau pe celălalt mal al râului. Întotdeauna mă distrasem foarte bine la aceste întâlniri cu nemaipomenitul creuzet de idei ce treceau, pe neaşteptate, de la Cabală la Angoasă, pe drumul proiectelor celui ce voia să construiască o fermă în Vest, unde arta câtorva persoane avea să fie salvată prin creşterea găinilor Leghorn sau Rhode‑Island Red. Întotdeauna îmi plăcuseră aceste salturi de la lucrurile transcendentale la cele ciudate, de la teatrul elisabetan la gnoseologie, de la platonism la acupunctură. Aveam de gând chiar să înregistrez într‑o zi, cu un aparat ascuns, aceste conversaţii, ce demonstrau cât de vertiginos este procesul eliptic al gândirii şi al limbajului. În plus, în această gimnastică a minţii, în această înaltă acrobaţie a culturii, găseam justificarea multor dezordini morale care la alţi oameni mi s‑ar fi părut odioase. Dar a alege între oameni şi oameni nu prezenta multe probleme. De o parte, erau neguţătorii, comercianţii, pentru care lucram în timpul zilei, şi care nu ştiau decât să‑şi cheltuiască câştigurile pe distracţii atât de prosteşti, atât de lipsite de imaginaţie, încât, prin forţa lucrurilor, mă simţeam un animal de altă rasă. De cealaltă parte, erau cei ce se întâlneau aici, fericiţi că aveau câteva sticle de băutură, fascinaţi de puterile promise de Extieich, mereu înfierbântaţi de proiecte măreţe. În implacabila organizare a urbei moderne, îndeplineau ritualul unei forme de asceză, renunţând la bunurile materiale, suferind de foame şi sărăcie, în schimbul unei problematice regăsiri a propriului eu în opera realizată. Şi totuşi, în noaptea aceasta mă oboseau atât ei, cât şi oamenii cantităţii şi ai beneficiului. Pentru că, în adâncul fiinţei mele, eram impresionat de scena din casa Custodelui, şi nu mă lăsam amăgit de entuziasmul cu care fusese primit filmul publicitar pe care îl realizasem cu atâta muncă. Paradoxurile rostite în legătură cu publicitatea şi arta în echipă nu erau decât diverse moduri de a se scutura de trecut, căutând o justificare pentru puţinele rezultate ale propriei creaţii. Atât de puţin satisfăcut eram, datorită scopului său derizoriu, de ceea ce realizasem acum, încât atunci când Mouche se apropie de mine cu elogiile pe buze, schimbai brusc tema conversaţiei, povestindu‑i aventura mea din acea după‑amiază. Spre marea mea surpriză, mă îmbrăţişă, declarând că vestea este formidable, căci corobora prezicerea unui vis recent în care se făcea că zboară împreună cu nişte păsări mari cu pene de culoarea şofranului, ceea ce se tălmăcea fără nicio îndoială prin: drum şi succes, schimbare prin mutare. Şi fără să‑mi lase timp ca să îndrept neînţelegerea, se înflăcără cu marile topice ale năzuinţei de evadare, chemarea necunoscutului, întâlnirile fortuite, pe un ton ce avea ceva din cel al Edecarilor Săgetaţi şi al Incredibilelor Floride din Corabia beată^[vi]. I‑am tăiat repede avântul, povestindu‑i cum fugisem din apartamentul Custodelui fără să profit de ofertă. "Dar asta este cretinism absolut!", exclamă. "Ai fi putut să te gândeşti şi la mine!" I‑am amintit că nu aveam suficienţi bani ca să‑i plătesc o călătorie în locuri atât de îndepărtate; că, pe de altă parte, universitatea ar fi suportat, în orice caz, numai cheltuielile pentru o persoană. După o linişte neplăcută, în care ochii ei dobândiră o urâtă expresie de ranchiună, Mouche începu să râdă. "Şi‑l aveam acolo pe pictorul tabloului Venus de Cranach..." Prietena mea îmi explică ce idee îi venise pe neaşteptate: ca să ajungem unde trăiau triburile ce făceau să sune toba‑baston şi cana funerară, trebuia să ajungem, în primul rând, în marele oraş tropical, celebru pentru frumuseţea plajelor sale şi coloritul vieţii oamenilor de rând; trebuia doar să rămânem acolo, făcând câte o excursie în selva ce se spunea că e aproape şi să ne bucurăm de viaţă cât ne vor ajunge banii. Nimeni n‑o să fie acolo ca să ştie dacă eu urmam itinerarul impus de munca mea de colecţionar. Şi ca nu cumva să mă fac de râs, la întoarcere, aveam să aduc nişte instrumente "primitive" - perfecte, autentice, ştiinţific vorbind, demne de încredere - ireproşabil executate, după schiţele şi măsurile date de mine, de prietenul pictor, mare iubitor al artei primitive şi diabolic de priceput la obiecte de artizanat, cópii şi reproduceri, ce trăia falsificând stiluri de maeştri, cioplea Fecioare Maria catalane din veacul al XIV‑lea cu poleiala ştearsă, mâncate de cari şi cu crăpături, şi a cărui maximă ispravă fusese că vânduse Muzeului din Glasgow o Venus de Cranach, pictată şi învechită de el în câteva săptămâni. Atât de murdară, atât de degradantă mi se păru propunerea, că am respins‑o cu scârbă. În mintea mea, universitatea se înălţa cu maiestatea unui templu pe ale cărui coloane albe eram îndemnat să împroşc murdărie. I‑am vorbit îndelung, dar Mouche nu mă asculta. Se întoarse în studio, unde comunică vestea călătoriei noastre, care fu primită cu strigăte de bucurie. Şi acum, fără să mă ia în seamă, umbla dintr‑o cameră într‑alta, într‑o veselă forfoteală, cărând geamantane, împachetând şi despachetând haine, făcând o listă cu ce trebuia să cumpărăm. Văzând atâta neruşinare, mai jignitoare decât o batjocură, am plecat trântind uşa. Dar strada mi s‑a părut deosebit de tristă în această noapte de duminică, temătoare de‑acum în faţa grijilor de luni, cu cafenelele abandonate de cei ce se gândeau la ora de mâine şi‑şi căutau cheile de la intrări la lumina farurilor ce derulau fâşii argintii pe asfaltul ud. Mă oprii nehotărât. Acasă mă aştepta dezordinea lăsată de Ruth la plecare; doar urma capului ei pe pernă; mirosurile teatrului. Şi când ceasul o să sune, va urma trezirea fără rost şi teama de a mă întâlni cu un personaj, ieşit din mine, ce mă aştepta de obicei în fiecare an în pragul vacanţei. Personajul plin de reproşuri şi de raţionamente amare pe care îl văzusem ivindu‑se cu câteva ore mai înainte în oglinda barocă a Custodelui, ca să scoată din mine toată cenuşa. Necesitatea de a revizui aparatura pentru sincronizări şi de a amenaja noi spaţii dotate cu materiale izolante oferea, la începutul fiecărei veri, acea întâlnire ce declanşa o schimbare a sarcinilor, căci acolo unde aruncam bolovanul meu sisific, mi se punea altul pe celălalt umăr, încă însângerat, şi n‑aş şti să spun dacă, uneori, nu preferam povara bazaltului celei pe care o ducea un judecător. O pâclă pornită dinspre digurile din apropiere se înălţa deasupra trotuarelor, estompând luminile străzii în irizări pe care le perforau ca nişte înţepături de ac picăturile căzute din norii joşi. Grilajele cinematografelor se închideau în faţa pardoselilor unor lungi holuri presărate de bilete rupte. Mai încolo va trebui să traversez strada pustie, sub lumina rece, şi să urc pe trotuarul în pantă spre Capela scufundată în beznă, al cărei gard o să‑l ating cu degetele, numărând cincizeci şi două de bare. Mă sprijinii de un stâlp, gândindu‑mă la vidul de trei săptămâni găunoase, prea scurte ca să întreprind ceva, care, pe măsură ce se vor scurge zilele, vor fi şi mai triste datorită sentimentului că am ratat o posibilitate. Nu făcusem niciun pas spre misiunea ce mi se propusese. Totul îmi venise de‑a gata, şi nu eram eu răspunzător de faptul că evaluarea capacităţilor mele fusese exagerată. Custodele, până la urmă, nu scotea niciun ban din buzunar, şi, în ceea ce priveşte universitatea, ar fi greu ca erudiţii săi, îmbătrâniţi printre cărţi, fără contacte directe cu meşterii din selvă, să‑şi dea seama de înşelătorie. În fond, instrumentele descrise de Fray Servando de Castillejos nu erau opere de artă, ci obiecte produse cu o tehnică primitivă existentă şi azi. Dacă muzeele conservau mai multe viori Stradivarius de autenticitate îndoielnică, n‑ar fi un delict prea mare, în fond, să falsifici o tobă a unor sălbatici. Instrumentele cerute puteau avea un aspect vechi sau actual... "Călătoria asta era anunţată pe toţi pereţii", îmi spuse Mouche, văzând că mă întorc, şi îmi arătă figurile Săgetătorului, Corabiei Argo şi Părului Berenicei, mai vizibile cu contururile lor în culoare ocru, acum, că mai stinsese din lumini. Dimineaţa, în timp ce prietena mea alerga să rezolve chestiunile consulare, m‑am dus la universitate, unde Custodele, sculat foarte devreme, repara o viola d'amore, împreună cu un lutier cu un şorţ albastru. Nu a fost surprins când m‑a văzut, privindu‑mă pe deasupra ochelarilor. "Felicitări!", spuse fără să ştiu în mod sigur dacă voia să mă felicite pentru hotărârea mea, sau ghicea că dacă în acel moment puteam să însăilez două idei se datora unui medicament pe care mi‑l dăduse Mouche când mă trezisem. Am fost condus imediat la biroul rectorului, care m‑a pus să semnez un contract şi mi‑a dat banii pentru călătorie şi un dosar în care se detaliau punctele principale ale misiunii ce mi se încredinţase. Un pic buimăcit de rapiditatea cu care se aranjaseră lucrurile, fără să‑mi fi făcut încă o idee foarte clară despre ceea ce mă aştepta, m‑am pomenit apoi într‑o sală lungă şi goală, unde Custodele m‑a rugat să‑l aştept o clipă, până se duce la bibliotecă pentru a‑l saluta pe decanul Facultăţii de Filozofie, întors recent de la un congres din Amsterdam. Am observat cu plăcere că galeria aceea era un muzeu de reproduceri fotografice şi mulaje de ghips pentru studenţii de la istoria artei. Pe neaşteptate, universalitatea anumitor imagini, o nimfă impresionistă, o familie de Manet, privirea misterioasă a cunoscutei Madame Rivière, m‑a purtat spre zilele de demult, când încercasem să‑mi potolesc neliniştea sufletească de călător decepţionat, de pelerin frustrat de profanarea Locurilor Sfinte, în lumea - aproape fără ferestre - a muzeelor. Erau lunile când vizitam prăvăliile meşterilor populari, lojile operei, grădinile şi cimitirele din stampele romantice, înainte de‑a privi cu Goya luptele din Doi Mai^[vii], sau de a‑l însoţi la Înmormântarea Sardelei^[viii], ale cărei măşti tulburătoare păreau mai degrabă chipurile unor pocăiţi beţi, personaje drăceşti de teatru religios, decât deghizări de petrecere. Apoi, după ce mă odihneam cu ţăranii lui Le Nain^[ix], mă lăsam să cad în plină Renaştere, datorită vreunui portret de condotier dintre aceia care călăreau pe cai mai mult de marmură decât de carne, printre coloane împodobite festiv cu banderole. Uneori îmi plăcea să convieţuiesc cu burghezi medievali, ce sorbeau cu plăcere vinul dres cu mirodenii, îşi făceau portrete împreună cu Sfânta Fecioară pe care le donau - ca să se ştie cine făcuse donaţia -, îmbucătăţeau purcei de lapte cu ţâţe pârlite, organizau lupte de cocoşi, şi‑şi băgau mâna în decolteul târfelor cu chip de ceară, ce nu păreau nişte femei lascive, ci, mai curând, vesele fete într‑o după‑amiază de duminică, pe care iertarea primită la spovedanie le lăsa să păcătuiască din nou. O cataramă de fier, o coroană barbară împodobită cu ţepi lucraţi cu ciocanul, ce mă purtau apoi în Europa merovingiană, cu codrii adânci, ţinuturi fără drumuri, migraţiuni de şobolani şi fiare devenite faimoase pentru că sosiseră spumegând de turbare, într‑o zi de târg, până în piaţa centrală a unui oraş. Apoi, veneau pietrele din Micene, ofrandele de înmormântare, ceramica greoaie a unei Grecii necioplite şi aventuriere, anterioare propriilor ei clasicisme, mirosind toată a vite fripte la proţap, a lână pusă pe darac, a bălegar şi a sudoare de armăsari în rut. Şi astfel, de la o treaptă la alta, ajungeam la vitrinele cu răzuitori, topoare, cuţite din silex, unde mă opream fascinat de noaptea perioadelor magdaleniene, solutrene, prechelene^[x], simţind că am ajuns la hotarele omului, la acea limită a posibilului ce ar fi putut fi, potrivit unor cosmografi primitivi, marginea pământului plan, locul acela unde dacă‑ţi apropiai capul de hăul sideral al infinitului, trebuia să vezi şi jos cerul... Cronos‑ul lui Goya mă readuce la epoca noastră, pe drumul unor spaţioase bucătării înnobilate cu naturi moarte. Sindicul îşi aprindea pipa cu un cărbune, servitoarea opărea iepurele în apa clocotind într‑o oală uriaşă, şi, printr‑o fereastră deschisă, se vedeau ţesătoarele stând la taclale în liniştea curţii umbrite de un ulm. În faţa cunoscutelor imagini, mă întrebam dacă în vremurile de demult oamenii duceau dorul vremurilor de demult, aşa cum eu, în această dimineaţă de vară, duceam dorul - pentru că îl cunoscusem - unui anumit fel de viaţă pe care oamenii îl pierduseră pentru totdeauna.

---

[i] "Despre aspectul cerului, Pronostic cu privire la cer" (în lat. în orig.).

[ii] Eclesiastul 1:15 (traducerea lui Dumitru Cornilescu, 1924, rev. 2016).

[iii] Cristoforo Contugi, Orvietanul, a fost, în secolul al XVII‑lea, deţinătorul formulei secrete şi al privilegiului de a vinde în exclusivitate un "antidote universal" contra oricărei otrăvi, cunoscut cu numele de "orvietan", descoperit prin secolul al VI‑lea şi cunoscut în toată Europa. Termenul a ajuns să fie sinonim cu "şarlatanie".

[iv] Domnul Dumnezeu ne este soare şi pavăză (în germ., în orig.), titlul cantatei nr. 79 (BWV 79), compusă în 1725 de Johann Sebastian Bach.

[v] Termen propus de Martin Heidegger, ce defineşte existenţa umană concepută ca prezenţă în lume (în germ., în orig.).

[vi] Poem de Arthur Rimbaud (1854-1891).

[vii] Referire la tabloul lui Francisco de Goya (1746-1828), Doi mai la Madrid: Lupta cu mamelucii, ce reprezintă o scenă a revoltei populaţiei din Madrid contra trupelor franceze de ocupaţie.

[viii] Aluzie la gravura lui Goya cu acelaşi titlu, din seria Capricii. "Înmormântarea Sardelei" marchează sfârşitul Carnavalului.

[ix] Numele a trei fraţi, pictori francezi, Antoine, Louis şi Mathieu Le Nain (secolul al XVII‑lea), autori de picturi religioase şi de scene din viaţa campestră (Familie de ţărani). Specialiştii nu au reuşit să stabilească exact ce tablouri din cele aproximativ şaizeci cunoscute a pictat fiecare dintre ei.

[x] Perioade culturale ale Paleoliticului Superior.

Bureţi de fag

 

Mihai Duţescu
Bureţi de fag
Editura Trei, 2021



***
Intro

 
Mihai Duţescu (născut în 1979, la Alexandria) este arhitect, lector la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti. În urma câştigării concursului de debut organizat de editura Cartea Românească, publică în 2010 volumul de poezie şi toată bucuria acelor ani trişti, recompensat cu mai multe premii şi nominalizări, printre care şi Premiul "Mihai Eminescu". În 2014 revine cu franceza un avantaj (poezie, Pandora M) şi Uranus Park (roman, Polirom), o ficţiune realistă despre jungla imobiliară a Bucureştiului de la începutul anilor 2000, pentru care primeşte premiul "Tânărul prozator al anului" în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Este prezent cu eseuri, proză şi poezie în diferite antologii din ţară şi din străinătate.

*

"Talentul lui Duţescu e de a da pe faţă lucrurile inconfortabile, de a le spune clar şi pe bune. Într-o literatură fascinată de marginali şi rataţi, el vorbeşte cu simpatie despre oameni aflaţi în plin proces de ascensiune socială. Pe scurt, despre parveniţi - un subiect la care lumea bună strâmbă vinovat din nas, chit că parvenitismul e adevărul de profunzime al unei societăţi ajunse de curând la prosperitate. Mai mult, la fel de tabu e şi opinia că în comunism a fost bine, deşi e împărtăşită de larga majoritate a celor trecuţi prin vechiul regim.

În Bureţi de fag, Mihai Duţescu are curajul să asume şi să dea pe post aceste curente de opinie omniprezente, dar reprimate public, sub pretextul poveştii de viaţă a unui băiat născut prin anii '50 în Teleorman şi ajuns inginer la Bucureşti. El şi soţia lui fac parte din acea tipologie a cadrelor medii cu aspiraţii burgheze, raportându-se la comunism într-un mod mai degrabă benign, specific multora din generaţia lor: sunt oportunişti la nevoie, iar în rest rămân indiferenţi. Micul lor arivism este bazat pe convingerea că sistemul nu e chiar greşit, că măcar are o idee valabilă de echitate şi meritocraţie, câtă vreme i-a scos dintre ţărani, i-a şcolit gratis, le-a dat o casă şi i-a băgat între domnii de la oraş. În ce mă priveşte, am certitudinea că în sfârşit am dat peste cartea aia ALTFEL despre comunism, cu o perspectivă de bun-simţ, fără volute pioase sau chestionări tragice - motiv pentru care o recomand în special celor care vor să-şi facă o idee despre cum gândeau şi se purtau oamenii moralmente OK din România de atunci." (Adrian Schiop)

"Poate ca asta însemna iubirea, în cazul lui: să fii în permanenţă un pic în afara acestei lumi, dar seara, când deschizi uşa casei, după o zi-lumină, să revii deodată în lume, în acel univers previzibil, stabil - să intri pe uşă şi să te întâmpine ea, aceeaşi dintotdeauna, cea care ţi-a luminat primii ani de libertate reală, adolescenţa ta superbă, ceţoasă dintr-un oraş provincial şi ceţos - cu voi doi îmbrăţişaţi lângă un stăvilar alb, sub sălcii, privind barjele care alunecă leneş pe Dunăre - undeva în superbii ani '70, în aburii provinciali şi ceţoşi ai Republicii, în cea mai bună dintre lumile posibile."

Fragment

1.

Deşi trecuse destul timp de la moartea lui taică-su, în fiecare an, prin ianuarie, pe Radu îl apuca mai rău ca oricând şi-l ţinea toată luna.

La început, până la pomana de patruzeci de zile, îl visa mereu. Îl visa viu şi în situaţii normale: mergeau să adune prune împreună, storceau struguri, puneau putina cu varză la murat pentru iarnă. Îl visase odată că a venit să-l vadă la internat la liceu şi i-a adus un pui fript, dar asta nu se întâmplase - în patru ani de liceu, nu venise nimeni din familie pe la el. Pe atunci, bătrânul lucra pe şantier la nişte hoteluri de pe litoral şi ajungea rar acasă; cât despre maică-sa, nici gând, că nu-i ardea ei să se ţie de vizite. Asta, fiindcă nu prea le păsase de soarta lui. Intrase acolo, destul! De-acum, ce puteau să-i mai facă? Câţi de la ei din Şotânga intrau la liceu? Doi-trei, şi se întorceau în sat de parcă i-ar fi lovit careva în moalele capului: "Unde până mai deunăzi Dode al lui Guluş se juca cu fi-tu pe ruscă, are pretenţia să-i zici Voinescu acuma. Voinescu Gheorghe, secretar la Consiliu, la Sfat."

La Radu nu era cazul, pentru că după liceu a plecat la facultate - lucru încă şi mai de neînţeles pentru bătrânii săi părinţi, care însă, paradoxal, de data asta aveau să-i poarte de grijă mai mult ca înainte. Poate scăpaseră şi ei de alte cheltuieli, că le venea parcă mai uşor acum. Aşa că-i trimiteau câteodată pachet prin diverşi inşi care aveau drum la Bucureşti şi ştiau să ajungă şi la el în Regie; îi puneau şosete noi, chiloţi, o sticlă de vin, cozonac.
- Mă, flăcăilor, care e aicea la voi inginerul Ducu de la Şotânga de peste Olt?
- Deocamdată nu e niciun inginer aici, nene. Suntem cu toţii studenţi! venea răspunsul.
- Hai mă, taică, chemaţi-l să-şi ieie sacoşa, că nu stau toată ziua pe drumuri...

Aşa îi plăcea lui Ducu - Radu - Răducu să-şi amintească anii aceia şi aşa îi plăcea să povestească, chiar dacă lucrurile stătuseră niţel altfel: careva de la ei din sat muncea în Bucureşti, iar în vreo duminică, dacă îl prindeau pe-acasă, ăia bătrâni îi dădeau adresa şi omul mergea la sigur. Ba într-o dimineaţă se pomenise chiar cu maică-sa, venită la spital la o rudă. A trecut şi pe la el - şi l-a făcut de râs, cu baibaracul şi broboada ei groasă în miez de vară. "Pupa-i-aş eu tălpile alea, cum doarme... Mânca-l-ar mama, cu tălpoanţele lui!" ar fi chiuit femeia, iar Radu s-a trezit şi, odată cu el, şi colegii de cameră, buimaci - doi băieţi din Sibiu de care lui i s-a făcut atunci foarte ruşine. Îl recunoscuse după tălpile uriaşe care-i ieşeau de sub cearşaf şi era bucuroasă: plecată de-acasă de cu noapte, nimerise adresa şi-şi vedea şi ea băiatul la facultate.

Bătrânul nu ajunsese în Bucureşti, însă îl sprijinise pe Radu atât cât putuse - nu doar cu bani şi, deseori, chiar în ciuda cârcotelilor neveste-sii. Iar Radu, ca o compensare, când s-a văzut el însuşi cu bani, familie şi copil, a rupt, cum se spune, chiar de la gura propriului copil pentru a le face părinţilor săi bătrâneţea un pic mai uşoară. În fiecare lună, o parte din salariu se ducea pe medicamente, benzină, plătit oameni să sape, să are, să arăcească, să-i mai ajute cu via; plătit cărbuni iarna, plătit butelie, curent. Asta, dincolo de mofturile maică-sii - închis marchiza cu cornier, făcut hambar nou, făcut gard, porţi - care costaseră destul. Invidioşi, cei din neam cu ei veneau tot mai rar să-i vadă, în special acum când, bătrâni fiind, ar fi avut poate nevoie mai mult. Sau nu chiar rar, dar se pomeneau cu vreunii că le bat în poartă doar când aveau un scop clar. Un benificiu, cum îi bodogănea maică-sa. Spre exemplu, o cumnată mai tânără şi mai în putere, care era vânzătoare la o prăvălie în satul vecin, îi vizita întotdeauna după ce se făcea vinul. Venea ea singură la început, o dată, după care, gata - din când în când, le trimitea direct damigeana prin şoferul de pe maşina de pâine, ca să i-o umple. Să fie pentru Ristică, bărbată-su, aşa zicea, că toată ziua munceşte! Alţii veneau când se făceau mieii buni de tăiat sau când ieşeau puii - cine ştie, poate pică ceva.

Şi lui Radu îi era greu. În primul rând din pricina banilor, că avea copil mare şi cheltuieli pe măsură, dar şi a distanţei. De la Bucureşti la Şotânga erau aproape două sute de kilometri şi, de multe ori, mai ales în ultimii ani de viaţă ai maică-sii, făcuse drumul ăsta dus-întors cel puţin o dată pe săptămână, când se nimerise, dar mai ales noaptea, pentru că-n timpul zilei avea şi el condică, şefi... Şi de obicei noaptea primea telefon:
- Alo! Alo! Ducule, tu eşti, maică?
- Alo... Da...
- Maică, sunt Caterina... Vino cât poţi de repede, că-i ţinem lumânările lu' mămică-ta. Vino, mamă, dacă vrei s-o mai prinzi în viaţă!

Şi uite-aşa, din două vorbe, îl puneau pe drumuri. Îşi dădea cu un pic de apă pe faţă, se îmbrăca şi sărea în maşină. Când ajungea, dărâmat de oboseală, le găsea vesele, dând în bobi şi mirosind a ţuică.
- Bine, măi, mamă!
- Eh, mă simţ mai bine acu' că venişi...

I se făcea şi ei dor de băiat şi deodată parcă o apucau palpitaţiile şi i se punea aşa, ca o gheară în piept, care o astupa şi-o lăsa fără aer... Murise nea Sică şi rămăsese singură şi bolnavă; o mai îngrijea vecina asta, Caterina, care avea şi telefon acasă.

Cu taică-su a fost însă altfel.

Omul ăsta fusese un bărbat frumos în tinereţe, suplu, înalt, cu ochii albaştri şi părul negru, şi nu atât bun la suflet, cât mai degrabă demn şi corect. Un bărbat care toată viaţa şi-a văzut de treaba lui, chiar dacă un pic prea temperamental când venea vorba de lucruri care îi atacau mândria şi bunele intenţii. Era renumit că în tinereţe bătuse paisprezece rudari, el şi cu un tovarăş de-al său, Ilie al Doţii. Plecaseră cu caii pe izlaz şi rămăseseră să doarmă în câmp; era o noapte de vară, undeva pe malul Oltului, priponiseră caii şi făcuseră un foc în care aruncau dovleci la copt, când dintr-odată s-au pomenit înconjuraţi de rudari, că ăla e izlazul lor, că ce caută acolo... că-i omoară şi le iau caii: i-a tocat cu Ilie pe toţi paisprezece. I-au mărunţit cu ciomegele - "Aveam o bâzdoacă de păducel... când am văzut că le dau la cap şi ei tot nu cade, futu-i în cur pe mă-sa, am început să-i ard la ţurloaie... Ştii cum cădea? Palangă! Unu' după altu'... ca aracii cădea!" Altă dată, îl nenorocise în bătaie pe preşedintele CAP şi pe aghiotantul ăluia, când au dat năvală în curte să-i ia vitele pentru colectivizare. I-a plesnit peste bot cu coada furcii, iar pe ăla, bocciul ăla, l-a înţepat şi-n cur de câteva ori, de l-a dăulat şi-a zăcut după aia două săptămâni în spital. Amintiri care bătrânului încă îi gâdilau orgoliul şi-l făceau să pară că e "cineva" în ochii celorlalţi, îndeosebi fiindcă după acel episod bocciul "o lua pe la capul satului" îndată ce-l vedea, ocolea câţiva kilometri, şi el, şi neamurile lui de aghiotant prost şi beţiv - poveşti pe care le amesteca cu alte isprăvi din tinereţe, când înţepenise de frig o noapte întreagă, iarna, cocoţat într-un stejar în pădure, cu o haită de lupi dând târcoale la baza copacului, ori cu întâmplări din război, fiindcă luptase de la Stalingrad până în Munţii Tatra şi scăpase înot de la Cotul Donului - sergent artilerist, decorat cu Virtutea Militară cu spade. De aceea, când l-a lovit bătrâneţea, a suferit mai mult de ciudă şi sânge rău decât de boală şi de alte cele, văzându-se pe zi ce trece tot mai neputincios. Însă boala a scobit în el şi-n numai câteva luni l-a pus la pământ.

Deja de prin vară Ducu o auzea pe maică-sa văitându-se de bătrân: că nu-i mai dă-n gând, că parcă nu se mai îndeamnă la muncă la fel ca-n alţi ani, că fumează şi se moşmondeşte toată ziua, în loc să adune poame şi să puie de ţuică. Că-i zici vorbă şi el doar se răsteşte la om - şi degeaba, tot nu face ce-i zici. Cu toate astea, lui Ducu nu i se păruse schimbat; din contră, îl găsea mereu muncind cot la cot cu alţii mai tineri. Odată, când tocmai primiseră grâul şi trebuiau să-l bage în hambar, bătrânul căra sacii de unul singur şi, privindu-l, băiatul amesteca o senzaţie de mândrie cu milă. Ar fi vrut să pună mâna şi el să ajute, dar de câţiva ani suferea de nişte probleme la coloană, rămânea înţepenit şi nu putea să mai ridice de jos nici măcar un bănicior de porumb. Aşa că încerca să compenseze vizitându-şi părinţii mai des şi plătindu-le oameni să-i uşureze cu munca. Numai că n-aveai cu cine să te înţelegi; taică-su voia să arate că e încă-n putere - că, în ciuda bombănelilor muierii, uite, saltă sacul de grâu în spinare şi-l deşartă fără ajutor de la nimenea! "La ce mai aduci oameni, să-ţi cheltui banii?!" - aşa-l visa Radu, mult timp după ce a murit, un pic arţăgos şi robotind toată ziua prin curte. Mai târziu, toamna, la struguri, la fel: chiar dacă umbla înfăşurat cu un brâu din blană de oaie, că-l dureau şalele şi de-abia putea să mai meargă, se înhăma să ia coşul plin, îl azvârlea pe umăr şi, şontâc-şontâc, se încăpăţâna să-l ducă la teasc. Ca să nu mai vorbim despre treburile de zi cu zi, dat la animale, tăiat lemne de foc, cărat vreun ceaun din şopron, o damigeană sau vreo bidoană de murături. Făcea toate astea singur; cine să i le facă, dacă pe băiat îl avea inginer la Bucureşti şi venea pe la ei doar când îi dădeau ăia liber de-acolo? Şi creştea în fiecare an şi-o groază de păsări, şi creştea întotdeauna şi porc. Atâta doar că-n anul în care a murit i-a fost dat să rămână şi fără porc de Crăciun, şi să ajungă şi de batjocura lui Ristică, frate-su de la Plăviceni.
"Nu taică, nu ne-a lăsat nimica. Sânge pe bătătură, atât..." Aşa i-a zis băiatului, că-l sunaseră să vină urgent.

Când a ajuns, Ducu l-a găsit întins pe pat şi înfăşurat într-un iorgan de lână, gemând: el, om bătrân, nu se aşteptase la aşa ceva de la fratele lui. "Dacă anu' ăsta nu mai luarăm purcel, am zis că ce-o fi?! I l-om creşte atuncea p-al lui, că ne-o lăsa şi nouă măcar să gustăm dacă-l taie...! Că oricum el mai taie unul la primăvară. Dă pe la lume prin sat ca să-i crească şi taie... Aşa că ne pomenirăm deunăzi cu Ristică... să-l fi văzut! Cu maşină, cu măcelar... ni l-a scos din coşare şi l-a tăiat numaidecât în mijlocul bătăturii, de n-a mai rămas nimic după el! Doar sânge-n bătătură, cum zise tac-tu. Măcar o ureche de poftă să ne fi lăsat!" - asta era relatarea maică-sii. Ea ştia să le potrivească mai frumos decât ăla bătrân, care doar rămăsese cu un nod în gât şi-i ţuruiau lacrimile.

De fapt, pe Radu îl sunaseră să vină fiindcă nea Sică vomita de câteva zile - "De supărare vomită!" i-a zis maică-sa când s-au văzut, dar până la urmă, din vorbă-n vorbă, s-a scăpat şi i-a povestit ce păţise. Că, într-adevăr, de supărare, bătrânul plecase prin zăpadă până-n pădure, trei kilometri pe jos, să adune bureţi de fag. Era chiar în ziua de Crăciun şi ei se pomeniseră că n-au ce pune pe masă, dacă omul ăla cu care erau rudă de sânge nu le lăsase nimic din porc. L-a luat el pe tot, bucăţit, ambalat în saci de ţiplă, l-a încărcat în portbagaj şi dus a fost.

Adevărul e că prin primăvară Ducu îi anunţase că nu mai vrea porc, să nu se bazeze pe el - în sensul că n-o să mai contribuie cu bani, ca în alţi ani. Zisese că poate ia de la socră-su, de unde lua şi ied, şi curcan de Paşti, vin, mălai, ouă, dovleci şi ce mai aveau ăia prin curte pe-acolo. Aşa că lui taică-su nu-i mai dăduse mâna să cumpere purcel, doar pentru ei doi. Mai ales că Ristică îi propusese să-l crească pe-al lui... E drept, îi trimitea uruială, codri de pâine, porumb; mai dădea şi la păsări din alea, îi convenea. În plus, se simţise mai rău ca oricând în acel an - desigur, nu se mai îndemna la muncă la fel ca pe vremuri. Dar nici nu-şi închipuise în viaţa vieţilor lui că dintr-un porc de o sută douăzeci de kile, frate-su n-o să-i lase un pic de şorici, de poftă măcar: cinci kilometri a bătut pe jos până la pădure, în ziua de Crăciun...! Bureţii ăia i-a mâncat singur - i-a fript pe jar şi i-a mâncat cu usturoi, după care a început să vomite.

L-a luat Răducu şi l-a dus la Bucureşti de urgenţă. Era galben, tras la faţă; îl îmbrăcaseră cu nişte dimii groase şi cu izmene pe dedesubt, i-au dat flanelă, cojoc, şi el tot tremura încontinuu. După ce l-a desfăcut pe masa de operaţie, doctorul a ieşit pe hol, l-a chemat pe băiat şi i-a zis că nu mai are rost - ar putea totuşi să-i opereze ulcerul, cum crezuse iniţial, dar nu mai are rost. E cancer, s-a extins peste tot. "Stomacul şi esofagul sunt ţăndări... ficatul, la fel... l-am atins doar un pic şi a ţâşnit din toate părţile. Voiam să vă anunţ că-l închidem la loc. Mai bine semnaţi şi-l luaţi, ca să moară în patul lui."

A murit după două săptămâni, timp în care Radu şi-a băgat concediu fără plată şi a stat cu el la Şotânga. Maică-sa a ţinut-o numai în plânsete şi văicăreli; mai întâi că nu se descurcă singură să-l grijească; apoi, după ce s-a mai liniştit, văzând că băiatul nu pleacă, a început cu ce-o să facă ea dacă îi moare omul şi rămâne părăsită acolo. Deşi lua câte o pungă de medicamente lună de lună de când se ştia, a mai trăit încă şapte ani după nea Sică, iar Ducu a bătut cu ea drumul spitalelor de cel puţin două-trei ori pe an, cu internări prelungite la Alexandria, la Roşiori sau la Bucureşti şi cu plocoane pe la toţi şefii de secţie care voiau s-o externeze.
- Nu prea avem de ce s-o mai ţinem, ocupă un pat degeaba, vă rog să ne înţelegeţi şi pe noi. La vârsta ei ce mai vrea? Că nici măcar aşa bolnavă nu e.
- Da, dar nu prea-i vine să se-ntoarcă acasă... De când a murit tata, îi e greu singură. Zice că e mai bine aicea-n spital, mai schimbă o vorbă cu lumea.

La înmormântarea bătrânului, maică-sa şi-a smuls părul din cap şi a fost nevoie să fie ţinută de câteva rude, să nu sară în groapă după omul ei - că mai bine moare şi ea decât aşa! Ristică şi celelalte neamuri din partea lui n-au mers deloc la cimitir; au plecat imediat după slujba de la biserică fără să zică nimic. Şi-au mai făcut apariţia la pomana de patruzeci de zile, aranjaţi, daţi cu parfum; au venit pe la ora prânzului, direct la masă.

Singur în maşină, pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, după ce l-a îngropat pe taică-su şi i-a lăsat maică-sii cele trebuincioase, Radu a încercat să-şi aducă aminte toate trăsnăile pe care le făcea în copilărie; cele mai stupide şi mai neruşinate momente, orice, numai să reuşească să-şi ţină gândurile negre în frâu şi să nu izbucnească în plâns. Avea însă ochii tulburi când a intrat pe uşă; i-a deschis Angela, care la ora aia îl aştepta trează. "Ai plâns" i-a zis, însă el chiar nu plânsese, doar că luminile farurilor din sens opus îl izbiseră încontinuu peste faţă - şi să conduci aşa două ore nu e uşor.

Ereditate

 

Miguel Bonnefoy
Ereditate
Editura Trei, 2021
Traducere din limba franceză de Lucia Vișinescu



***
Intro

 
 Miguel Bonnefoy s-a născut în 1986, în Franța, dintr-o mamă venezueleană și un tată chilian. Romanele sale Le Voyage d'Octavio (finalist la Premiul Goncourt pentru roman de debut, mențiune specială la Premiul celor cinci continente ale Francofoniei) și Sucre noir (finalist la Premiul Fémina și la Premiul Mille Pages) s-au vândut în Franța în peste 30.000 de exemplare și au fost traduse în mai multe limbi. În 2013, Miguel Bonnefoy a fost recompensat cu Premiul Tânărului Scriitor de limbă franceză pentru Icare et autres nouvelles.
Ereditate s-a bucurat de un mare succes încă de la apariție: a fost nominalizat la Premiul Fémina și la Marele Premiu al Academiei Franceze. A obținut Premiul Librarilor din Franța în 2021.
>

*

Venit din Franța, cu un butaș de viță-de-vie într-un buzunar și cu 30 de franci în celălalt, patriarhul familiei Lonsonier se stabilește în Santiago de Chile la sfârșitul secolului al XIX-lea. Aici, fiul său, Lazare, întors din infernul Primului Război Mondial, construiește împreună cu soția lui cea mai frumoasă volieră din Anzi.
Și tot aici, fiica lor, Margot, visează să devină aviatoare și se căsătorește cu un soldat apărut din negura trecutului, pentru ca mai târziu să-l aducă pe lume pe Ilario Da, care va deveni un faimos revoluționar.
În această saga impresionantă, desfășurată pe ambele țărmuri ale Atlanticului, vreme de o sută de ani, Miguel Bonnefoy zugrăvește magistral, în limbajul realismului magic, portretul unei familii dezrădăcinate. Singurul reper pe care generațiile acestei familii îl moștenesc este legenda misterioasă a unui unchi dispărut.

O poveste despre exil și căutarea avidă a locului de apartenență, despre eterna reîntoarcere la o patrie natală atât de aprig dorită, încât nicio regăsire reală nu se mai poate ridica la nivelul fanteziei.

"Vocația este, în opinia mea, această chemare pe care o avem pentru un anumit lucru, o algebră secretă, o geometrie misterioasă. Nu știm exact de ce ne atrage și spre ce ne poartă, așa cum fluturii sunt atrași spre lumină. Asta înseamnă scrisul pentru mine." (Miguel Bonnefoy)

"Un roman magic." (Le Figaro)

"Un roman dramatic, pitoresc despre exil și despre moștenirea spirituală, lingvistică, socială." (Libération)

"Un labirint în care nu te rătăcești niciodată." (BibliObs)

Fragment
Lazare

Lazare Lonsonier citea în cadă când vestea izbucnirii Primului Război Mondial ajunse în Chile. Pe vremea aceea, obișnuia să răsfoiască presa franceză de la 12.000 de kilometri depărtare, în timp ce se îmbăia într-o apă parfumată cu coji de lămâie, pentru ca mai târziu, întorcându-se de pe front cu un singur plămân, după ce își pierduse doi frați în tranșeele de pe Marna, să nu mai poată deosebi vreodată cu adevărat mirosul citricelor de cel al obuzelor.

În poveștile de familie se spunea că tatăl său plecase din Franța cu 30 de franci într-un buzunar și cu un butaș de viță-de-vie în celălalt. Născut la Lons-le-Saunier, pe coastele masivului Jura, era proprietarul unei podgorii de șase hectare când apăru filoxera și îi uscă butașii, aducându-l la sapă de lemn. După patru generații de viticultori ce-și duseseră traiul la poalele acestor versanți, nu-i mai rămăseseră, în câteva luni, decât niște rădăcini ofilite în câteva livezi de meri și câteva ierburi sălbatice din care scotea un absint trist. Părăsi acest ținut de calcar și de cereale, de zbârciogi și de nuci, îmbarcându-se pe un vas de fier ce pleca din portul Le Havre spre California. Cum Canalul Panama nu fusese încă deschis, a trebuit să facă un ocol prin sudul Americii, călătorind timp de 40 de zile la bordul unui velier în care 200 de oameni, îngrămădiți în calele ticsite de colivii, făceau un asemenea tărăboi, că n-a putut închide un ochi până aproape de coastele Patagoniei.

Într-o seară, rătăcind pe culoarul dintre cușete ca un somnambul, văzu o bătrână așezată pe un scaun din ratan, acoperită de brățări din cap până-n picioare, cu buzele galbene și fruntea tatuată cu stele, care îi făcu semn să se apropie.
- N-ai somn? îl întrebă.

Scoase din corsajul rochiei o piatră mică verde, cu adâncituri minuscule și sclipitoare, cât o mărgea de agată.
- Trei franci face, îi spuse.

Îi dădu banii, iar bătrâna arse piatra într-o carapace de broască-țestoasă și i-o trecu pe sub nas. Fumul îi învălui atât de repede capul, încât crezu că o să leșine. În noaptea aceea, căzu pentru 47 de ore într-un somn adânc, visând vițe de aur întrepătrunse cu creaturi submarine. Când se trezi, vărsă tot ce mâncase și nu fu în stare să se ridice din pat, greutatea propriului corp părându-i insuportabilă. Nu a știut niciodată dacă din pricina fumigației bătrânei țigănci sau a mirosului fetid al coliviilor îl cuprinse o febră delirantă în timp ce traversa strâmtoarea Magellan și avu halucinații printre catedralele de gheață, în care pielea i se acoperea de pete cenușii, de parcă s-ar fi prefăcut în scrum. Căpitanul, care învățase să recunoască primele semne ale magiei negre, ghici dintr-o singură privire primejdia unei epidemii.
- Febră tifoidă, se pronunță el. Îl dăm jos la următoarea escală.

Așa a ajuns în Chile, la Valparaíso, în plin război al Pacificului, într-o țară pe care nu știa să o localizeze pe hartă și a cărei limbă îi era total necunoscută. La sosire, se așeză la o coadă lungă ce se întindea din fața unei magazii cu materiale de pescărie până la postul vamal. Înțelese că agentul de la serviciul de imigrație punea două întrebări identice fiecărui pasager, înainte de a-i ștampila fișa. Trase concluzia că prima trebuia să fie legată de origine, iar a doua, în mod logic, de destinație. Când îi veni rândul, agentul îl întrebă, fără să-și ridice ochii spre el:
- Nombre?

Neînțelegând o boabă de spaniolă, dar convins că a priceput întrebarea, răspunse fără ezitare:
- Lons-le-Saunier.

Pe chipul agentului nu se citea nimic. Scrise încet, cu un gest obosit al mâinii: Lonsonier.
- Fecha de nacimiento?^[i]
Răspunse:
- California.

Agentul ridică din umeri, adăugă o dată și îi întinse fișa. Din acel moment, bărbatul care lăsase în urmă podgoriile din Jura primi un nume nou, Lonsonier, și se născu a doua oară, pe 21 mai, în ziua sosirii sale în Chile. În următorul veac, nu-și continuă niciodată drumul spre nord, temându-se de deșertul Atacama, dar și de vrăjile șamanilor. Din acest motiv spunea uneori, privind spre coastele Cordilierilor:
- Chile m-a făcut mereu să mă gândesc la California.

În scurt timp, Lonsonier se obișnui cu anotimpurile inversate, cu siestele din mijlocul zilei și cu acest nume nou care păstrase totuși o sonoritate franceză. Învăță să prevestească venirea cutremurelor și îi mulțumi degrabă lui Dumnezeu pentru toate, până și pentru nenorocire. După câteva luni, vorbea de parcă se născuse în acel loc, pronunțând r-urile cum se aud pietrele rostogolindu-se în apa râului, trădat totuși de un ușor accent. Pentru că învățase să distingă constelațiile zodiacului și să măsoare distanțele dintre corpurile cerești, descifră noile hieroglife australe în care aritmetica stelelor îi luneca printre degete și înțelese că se așezase într-o altă lume, făcută din pume și araucaria, o lume genuină, populată de uriași de piatră, de sălcii și de condori.

Fu angajat ca șef al pepinierei viticole Concha y Toro și construi mai multe crame, numite bodegas, în fermele crescătorilor de lame și ale dresoarelor de gâște. Vița veche franceză avea nevoie de o a doua tinerețe pe coastele Cordilierilor, pe această întindere de pământ îngustă și lungă, atârnând ca o sabie de brâul continentului și unde soarele era albastru. Într-un timp foarte scurt, aduse aici un grup de expatriați, de strămutați, de chilianizați, uniți prin alianțe inteligente și îmbogățiți din negoțul cu vin străin. El, care pornise spre necunoscut, care era un umil podgorean, un biet țăran, se pomeni dintr-odată la cârma mai multor domenii și deveni un ingenios om de afaceri. Nimic - nici războaiele, nici filoxera, nici răzmerițele, nici dictaturile - nu mai putea tulbura, de acum înainte, noua sa prosperitate, așa încât atunci când sărbători primul an petrecut la Santiago, Lonsonier binecuvântă ziua în care, la bordul unui vas din fier, o țigancă arsese o piatră verde sub nasul lui.

Se căsători cu Delphine Moriset, o roșcată firavă și delicată, cu părul drept, care provenea dintr-o familie bordeleză de negustori de umbrele. Delphine povestea că, în urma unei secete, familia ei se hotărâse să emigreze la San Francisco, sperând că va putea deschide o prăvălie în California. Familia Moriset traversase Atlanticul, ocolise Brazilia și Argentina, trecând apoi prin strâmtoarea Magellan, și se oprise în portul Valparaíso. Printr-o ironie a sorții, în ziua aceea ploua. Tatăl ei, domnul Moriset, bărbat hotărât, coborî pe cheiuri și vându într-o oră toate umbrelele pe care le transportase în cufere mari, sigilate. Nu mai luaseră niciodată vaporul spre San Francisco și se stabiliseră definitiv în această țară a burniței, înghesuită între un munte și un ocean, unde se spunea că ploaia putea să țină și o jumătate de veac, în anumite regiuni.

Cuplul, unit prin accidentele destinului, se stabili la Santiago, într-o casă în stil andaluz, pe strada Santo Domingo, în apropierea râului Mapocho, care își umfla mereu apele după topirea zăpezilor. Fațada casei stătea ascunsă după trei lămâi. Încăperile, toate foarte înalte, etalau un mobilier de epocă Empire, compus din împletituri de răchită din Punta Arenas. În luna decembrie se comandau specialități franțuzești, iar casa se umplea de cutii cu dovleci sau cu ruladă de vițel, de colivii pline de prepelițe vii sau de fazani jumuliți, așezați deja pe o tavă de argint și a căror carne se făcuse atât de ațoasă în timpul călătoriei, că nu puteau fi tăiați imediat după sosire.

Femeile se îndeletniceau pe-atunci cu niște experimente culinare incredibile, care păreau mai apropiate de vrăjitorie decât de gastronomie. Ele îmbinau vechile tradiții ale bucătăriei franceze cu ierburile Cordilierilor, învăluind coridoarele locuințelor în aburi galbeni și arome misterioase. Se serveau empanadas^[ii] umplute cu cârnați, coq au vin, pasteles de jaiba^[iii] cu brânză maroilles și o brânză reblochon care puțea atât de tare, încât servitoarele chiliene credeau că fusese făcută din laptele unor vaci bolnave.

Copiii pe care i-au avut și în venele cărora nu curgea nicio picătură de sânge latino-american au fost mai francezi decât francezii. Lazare Lonsonier fu primul dintre cei trei frați care văzură lumina zilei în încăperi cu cearșafuri roșii, mirosind a aguardiente^[iv] și a poțiune de șarpe. Deși erau înconjurați de matroane care vorbeau mapudungun^[v], prima lor limbă a fost franceza. Părinții nu au vrut să le refuze această moștenire pe care o smulseseră din mâinile migrațiilor, pe care o salvaseră din calea exilului. Era ca un refugiu secret pentru ei, un cod de clasă, deopotrivă vestigiu și triumf al unei vieți precedente. În după-amiaza zilei în care se născu Lazare, în timp ce acesta era botezat sub lămâii de la intrare, în grădină avu loc o procesiune, în care cei prezenți, îmbrăcați în ponchouri albe, cinstiră momentul, răsădind lăstarul de vie păstrat de bătrânul Lonsonier cu puțină țărână, într-o pălărie.
- Acum, spuse el, bătătorind pământul de jur împrejurul lăstarului, ne-am sădit cu adevărat rădăcinile.

Așadar, fără să fi pus vreodată piciorul în ea, tânărul Lazare Lonsonier își închipuia Franța cu aceeași fantezie cu care cronicarii Indiilor își imaginaseră, probabil, Lumea Nouă. Își petrecu tinerețea într-un univers al poveștilor magice și îndepărtate, ferit de războaie și de revoluții, visând o țară ce îi fusese înfățișată ca o sirenă. Vedea în ea un imperiu care dusese atât de departe arta rafinamentului, încât relatările călătorilor nu reușeau să depășească imperiul însuși. Distanța, dezrădăcinarea, timpul înfrumusețaseră aceste locuri pe care părinții le părăsiseră cu amărăciune, așa încât, fără să o cunoască, Franța îi lipsea.

*
Într-o zi, un tânăr vecin cu accent nemțesc îl întrebă din ce regiune provine numele lui. Acest băiat blond, cu alură elegantă, era fiul unor coloniști germani ce imigraseră în Chile cu 20 de ani în urmă și se stabiliseră în Sud ca să muncească pământurile zgârcite din Araucania. Lazare se întoarse acasă cu întrebarea pe buze. Chiar în acea seară, tatăl lui, care știa că întreaga sa familie se alesese cu acest patronim în urma unei neînțelegeri la vamă, îi șopti la ureche:
- Când vei merge în Franța, îl vei întâlni pe unchiul tău. El îți va povesti tot.
- Cum îl cheamă?
- Michel René.
- Unde locuiește?
- Aici, spuse el, punându-și un deget în dreptul inimii.

Tradițiile de pe bătrânul continent erau atât de bine înrădăcinate în familie, încât nimeni nu fu surprins când, în luna august, ajunse și aici moda "băilor". Întorcându-se acasă, într-o după-amiază, cu păreri ferme despre igiena casnică, Lonsonier-tatăl comandă din străinătate o cadă din fontă emailată, după ultima modă, cu patru picioare din bronz în formă de labe de leu, care nu avea nici robinet, nici scurgere, arătând ca un pântec imens de femeie însărcinată în care puteau încăpea două persoane, stând una lângă alta, în poziție de fetus. Doamna casei fu impresionată, copiii făcură haz pe seama proporțiilor ei, iar tatăl le spuse că era confecționată din colți de elefant, dovedindu-le astfel că se găseau în fața celei mai fascinante descoperiri din lume, după motorul cu abur și aparatul de fotografiat.

Ca să o umple, îi ceru ajutorul lui Fernandito Bracamonte, el aguatero, cărăușul de apă din cartier, tatăl lui Hector Bracamonte care, peste câțiva ani, avea să joace un rol crucial în destinul familiei. Și pe atunci era tot un bărbat încovoiat ca o creangă de mesteacăn, cu niște mâini enorme de vidanjor, ce străbătea orașul călare pe un catâr și transporta butoaie cu apă caldă într-o șaretă, urcând la fiecare etaj și umplând cazanele cu gesturi obosite. Spunea că e cel mai mare dintre frații săi, care trăiau în celălalt capăt al continentului, în Caraibe, printre ei numărându-se Severo Bracamonte, căutătorul de aur, un restaurator de biserici din Saint-Paul-du-Limon, o utopistă din Libertaria și un maracucho^[vi] cronicar care răspundea la numele de Babel Bracamonte. Dar, deși avea mulți frați, niciunuia nu păru să-i pese de el în seara în care pompierii l-au găsit înecat în cisterna unui camion.

Cada a fost instalată în mijlocul camerei și, pentru că membrii familiei Lonsonier se îmbăiau pe rând, unul după altul, ca să purifice apa puneau în ea lămâi culese din fața casei, așezând și o mică punte din lemn de bambus peste marginile căzii, ca să poată răsfoi în voie ziarul.

Așa se explică faptul că, în august 1914, când vestea izbucnirii Primului Război Mondial ajunse în Chile, Lazare Lonsonier citea în cadă. Un teanc de ziare își făcuse apariția chiar în acea zi, cu o întârziere de două luni. L'Homme Enchaîné publica telegramele împăratului Wilhem către țar. L'Humanité anunța asasinarea lui Jaurès. Le Petit Parisien informa despre starea de asediu generală. Însă ediția cea mai recentă din Le Petit Journal vestea cu litere amenințătoare pe prima pagină că Germania tocmai declarase război Franței.
- Pucha^[vii]! spuse el.

Această veste îl făcu să-și dea seama de distanța care îi despărțea. Se simți, dintr-odată, copleșit de un sentiment de apartenență la această țară îndepărtată, atacată la frontierele ei. Sări din cadă și, cu toate că nu văzu în oglindă decât un corp costeliv, pipernicit și inofensiv, inapt pentru luptă, simți deodată că-și recapătă eroismul. Își umflă mușchii și o mândrie sobră îi încălzi inima. I se păru că recunoaște în el suflul strămoșilor săi și știu, în acea clipă, printr-o bănuială temătoare, că trebuia să se supună destinului care, de o generație încoace, îi azvârlise pe ai săi peste ocean.

Își legă un prosop în jurul taliei și coborî în salon, cu ziarul în mână. Răspândind în jur un miros intens de citrice, ridică pumnul și declară în fața întregii familii:
- Mă duc să lupt pentru Franța!

*
În acea vreme, amintirea războiului din Pacific era încă vie. Afacerea Tacna-Arica, provincii pe care chilienii le cuceriseră de la peruvieni, genera în continuare conflicte la graniță. Întrucât armata peruviană era instruită de Franța, iar cea chiliană, de Germania, nu a fost greu pentru copiii imigranților europeni, care se născuseră pe coasta Cordilierilor, să vadă în conflictul iscat de Alsacia și Lorena o coincidență cu lupta pentru Tacna și Arica. Cei trei frați Lonsonier - Lazare, Robert și Charles - au întins o hartă a Franței pe masă și au început să studieze minuțios traseul trupelor, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre ceea ce vedeau, fiind convinși că unchiul lor, Michel René, lupta deja pe câmpiile din Argonne. Au interzis să se cânte Wagner în salonul lor și, cu un păhăruț de pisco^[viii] în mână, se amuzau numind fluviile, văile, orașele și cătunurile, la lumina unei lămpi. În doar câteva zile, harta era plină de piuneze colorate, de ace cu gămălie și de stegulețe de hârtie. Servitoarele priveau consternate această pantomimă, respectând ordinul de a nu aduce mâncarea cât timp harta era încă pe masă, și nimeni din casă nu înțelegea cum ar putea lupta cineva pentru o regiune în care nu locuia.

Cu toate astea, la Santiago, războiul răsună ca o chemare apropiată, atât de puternică, încât ajunse, în curând, subiectul tuturor conversațiilor. Dintr-odată, o altă libertate, aceea de a alege patria pentru care vrei să lupți, se făcea simțită peste tot, afirmându-și prezența și gloria. Pe zidurile ambasadei și ale consulatului se lipeau afișe ce anunțau mobilizarea generală și colecte de fonduri. Ziarele tipăreau în grabă ediții speciale, iar domnișoare care nu vorbeau decât spaniolă confecționau cutii pentru bomboane de ciocolată, în formă de chipiu. Un aristocrat francez stabilit în Chile se oferi să acorde o recompensă de 3.000 de pesos primului soldat franco-chilian care va fi decorat pentru fapte de arme. Pe bulevardele principale se formară cortegii, iar vapoarele începură să se umple de recruți, fii sau nepoți de coloniști, care porneau la drum ca să îngroașe rândurile armatei, cu chipurile încrezătoare și ranițele burdușite de costume împăturite și de amulete din solzi de crap.

Spectacolul era atât de fermecător, de strălucitor, încât fu imposibil pentru cei trei Lonsonier să reziste dorinței arzătoare de a lua parte la mobilizarea generală, însuflețiți de acest moment măreț. În octombrie, în fața a 4.000 de persoane care se strânseseră pe bulevardul Alameda de Santiago, se aflau și ei printre cei 800 de franco-chilieni ce aveau să pornească din gara Mapocho în direcția Valparaíso, ca să se îmbarce apoi spre Franța. A fost oficiată și o slujbă în biserica San Vicente de Paul, situată între strada 18 Septembrie și San Ignacio, iar o orchestră militară a interpretat cu mare virtuozitate Marseilleza, în fața unui parter de flori tricolor. Mai târziu, se va spune că numărul rezerviștilor fusese atât de mare, că au trebuit atașate vagoane suplimentare la coada expresului del norte și că mai mulți voluntari tineri care ajunseseră prea târziu au trecut Anzii Cordilieri, înzăpeziți în acea perioadă a anului, mergând patru zile pe jos ca să se îmbarce pe vas din Buenos Aires.

*
Călătoria a fost una lungă. Marea avea asupra lui Lazare un efect de vrajă și de neliniște deopotrivă. În vreme ce Robert citea toată ziua în cabina lui, iar Charles se antrena pe punte, el fuma, ascultând zvonurile care circulau printre ceilalți recruți. Dimineața, intonau cântece militare și marșuri eroice, iar la lăsarea serii, se așezau în cerc și depănau povești înfricoșătoare în care se spunea că pe front plouă cu leșuri de păsări, că de la febra neagră faci melci în burtă, că nemții își crestează inițialele cu cuțitul pe pielea prizonierilor, că fuseseră semnalate boli despre care nu se mai auzise de pe vremea baronului de Pointis. Pentru Lazare, Franța continua să fie o himeră, o arhitectură compusă din povești, însă după 40 de zile, când îi zări promontoriile, își dădu seama că singurul lucru la care nu se gândise era că ea exista cu adevărat.

Pentru debarcare, își pusese pantaloni din velur reiat, o jachetă împletită cu torsade, moștenită de la tatăl său, și mocasini cu talpa îngustă. Îmbrăcat ca un chilian, călca pentru prima dată pe acest pământ, cu ingenuitatea adolescentului care fusese cândva, și nu cu mândria soldatului ce avea să devină. Charles purta haine de marinar, o cămașă în dungi albastre și un fes de bumbac cu moț roșu. Întocmai ca glorioșii săi strămoși gali, își lăsase o mustață subțire, perfect simetrică, care îi împodobea buza superioară și pe care și-o îmblânzea cu puțină salivă. Robert purta o cămașă cu plastron și pantaloni de satin, iar dintr-un buzunar îi atârna un ceas cu lanț de argint, care, așa cum avea să se descopere în ziua morții sale, arăta mereu ora chiliană.

Primul lucru pe care l-au remarcat, coborând pe cheiuri, a fost parfumul aproape identic cu cel al portului din Valparaíso. N-au avut timp să vorbească despre asta, căci s-au pomenit deodată încolonați în fața unui comandament al companiei, unde li s-au dat uniforme, pantaloni roșii, câte un mantou închis cu două rânduri de nasturi, ghetre și cizme din piele. S-au urcat apoi în camioanele militare care transportau spre câmpurile de luptă mii de tineri imigranți, veniți să se sfâșie unii pe alții în inima unui continent pe care părinții lor îl părăsiseră pentru totdeauna. Așezați pe banchete, unii în fața altora, niciunul dintre ei nu vorbea franceza pe care Lazare o întâlnise în cărți, cu vorbe de duh și cuvinte alese. Auzea ordine lipsite de poezie, insulte la adresa unui inamic pe care nimeni nu-l vedea, iar seara, la întoarcere, când se așeza la coadă în fața a patru oale mari din fontă, în care doi bucătari încălzeau o tocană plină de oase, nu auzea în jur decât dialectul breton și pe cel provensal. Pentru o clipă, se simți ispitit să ia vaporul și să se întoarcă acasă, să plece pe drumul pe care venise, dar își aminti de promisiunea făcută și hotărî că dacă exista vreo datorie patriotică ce trecea dincolo de frontiere era aceea de a apăra țara strămoșilor săi.

În primele zile, Lazare Lonsonier munci din greu ca să întărească tranșeele cu bușteni și nuiele sau să fixeze parapeți și nu avu timp să i se facă dor de Chile. Alături de frații săi, montă mai bine de un an rețele de sârmă ghimpată, împărți rații de mâncare și transportă cutii cu explozibil, deplasându-se între bateriile de artilerie, de la o linie la alta, pe aleile bombardate.

---

[i] Data nașterii. (În sp., în orig.)

[ii] Plăcinte (cu diverse umpluturi). (În sp., în orig.)

[iii] Un fel de budincă de crabi. (În sp., în orig.)

[iv] Băutură alcoolică asemănătoare cu țuica. (În sp., în orig.)

[v] Limbă vorbită de etnicii mapuche din Chile și Argentina.

[vi] Locuitor din Maracaibo, Venezuela.

[vii] Fir‑ar să fie! (În sp., în orig.)

[viii] Rachiu obținut din struguri. (În sp., în orig.)

Viaţa bună. O introducere în etică

 

Cristian Iftode
Viaţa bună. O introducere în etică
Editura Trei, 2021



***
Intro

 
 Cristian Iftode (născut în 1979) este conferenţiar la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de etică, terapie filosofică, estetică şi filosofie contemporană. A publicat numeroase studii în lucrări colective sau reviste de specialitate din ţară şi străinătate, precum şi volume de autor, dintre care menţionăm Filosofia ca mod de viaţă: Sursele autenticităţii (2010) şi Aristotel. Problema analogiei şi filosofia donaţiei (2015). Susţine constant conferinţe publice, ateliere de filosofie practică şi desfăşoară o substanţială activitate publicistică, menită să probeze relevanţa filosofiei pentru viaţa de zi cu zi.

*

Oare practicarea virtuţilor ne poate apropia de trăirea unei vieţi bune, frumoase, autentice?

La ce e bună viaţa în lipsa fericirii? Şi la ce bun filosoful, în vremurile în care fericirea nu mai este o temă de actualitate, pentru că advertisingul şi discursurile despre spiritualitate au confiscat-o, tocit-o şi îngropat-o? Nu ştiu dacă filosoful este fiul rătăcitor, dar, prin intermediul eticii aplicate, el se întoarce printre oameni pentru care captează tainele simple ale vieţii, sensurile şi nonsensurile existenţei, redându-le acestora şi pe unele, şi pe altele. Am văzut mulţi oameni dornici să-l asculte pe filosoful reîntors şi, în mod special, pe Cristian Iftode în conferinţe şi dezbateri, să afle nu la ce e bună viaţa, ci cum o poţi face mai bună. El este exact vocea aceea aşteptată care va reîmprieteni prin această carte filosofia cu cititorii şi cu practicanţii ei anonimi în vieţile lor de zi cu zi. (Svetlana Cârstean)

Viaţa bună poate fi aventura vieţii tale, dacă nu este deja. Vei găsi aici un prieten bun şi critic spre a scoate adevărul din tine, adevărul de sine. Un prieten egal ţie, totuşi, mai antrenat în virtute, spre care te cheamă. Norocul nostru e mare: culturii române i-a luat sute de ani să aibă cartea de etică pe care o avem acum în mâini, cartea de filosofie morală contemporană care face dreptate, dar mai ales bine anticului din noi. Viaţa bună, dacă ştim a o citi spre a o trăi, va fi una a libertăţii, autentică, trudind în fericire. Căci aşa s-a încercat de mii de ani, de la Aristotel la Nietzsche, de la Seneca la Foucault, şi, în sfârşit, aşa o scrie nouă Cristian Iftode. (Constantin Vică)

Dacă judecăm lucrurile în plan social, conduita morală este, întâi de toate, o aşteptare pe care o avem de la ceilalţi, mai ales dacă sunt figuri publice, şi abia apoi, un eventual răspuns pe măsură din partea noastră, adesea de ochii lumii. Cinicul modern învaţă de mic să jongleze cu două măsuri - sau mai multe. Nu e vorba că societatea ne-ar face răi, ci că ochiul privat al raţiunii publice tinde să împartă lumea în "şmecheri" şi "fraieri". (Cristian Iftode)

Cuvânt înainte

Să fi pierdut, oare, filosofia contactul cu lumea contemporană, cu problemele ei reale şi acute? Dacă privim cu luciditate la ceea ce fac filosofii "profesionişti" de azi (sau cel puţin aceia care slujesc filosofia academică), cu greu ne-am putea ascunde sentimentul că aceştia scriu cărţi şi articole pentru colegii lor, care, de cele mai multe ori, sunt chiar singurii care pot urmări şi înţelege o dezbatere purtată cu argumente foarte tehnice şi abstruse, într-un limbaj de cele mai multe ori rebarbativ.

Totuşi, lumea are nevoie ca filosofia să aibă grijă de preocupările şi nevoile ei, de aspiraţiile, de gândurile, dar şi de temerile ei; o nevoie resimţită mai acut atunci când crizele, parcă fără sfârşit, pe care le traversam ne somează să reflectăm asupra rosturilor şi faptelor noastre. În clipe de cumpănă am dori ca cineva să ne fie ghid şi să ne arate căi şi opţiuni de explorat: Cum să trăim bine şi frumos? Cum să fim autentici şi adevăraţi, în acord cu cei care contează în vieţile noastre, dar şi cu propria noastră natură intrinsecă? Întrebări grele şi importante, întrebări asupra cărora merită să reflectăm lucid şi serios, pentru că "viaţa noastră să merite să fie trăită" cu succes şi cu folos.

Cristian Iftode este ghidul nostru ideal în acest periplu exploratoriu al căilor vieţii bune şi autentice. Viaţa bună. O introducere în etică este un dozaj subtil şi just între filosofia academică problematizatoare şi filosofia ca îndrumar pentru cei care simt nevoia acestei însoţiri şi prietenii intelectuale cu cei care iubesc înţelepciunea. Un foarte erudit cunoscător al istoriei filosofiei şi, cu precădere, al istoriei doctrinelor morale, al eticii aristotelice a virtuţilor, Iftode ne conduce cu un profesionalism desăvârşit, dar fără ostentaţie sau aroganţă intelectuală, pe căile argumentării etice. În final, o bună şi reuşită lecţie de morală este nu aceea în care ni se predică doct valorile, ci aceea în care ni se arată cum să practicăm virtuţile, pentru ca vieţile noastre să fie împlinite, iar noi să fim împăcaţi cu ceilalţi şi cu noi înşine.

Recomand această carte tuturor celor care simt nevoia unui erudit şi prietenos partener de dialog, care cu răbdare şi empatie ne desluşeşte complicata harta a filosofiei morale, pentru a ne ajuta să aflăm, pentru noi înşine, cum anume practicarea virtuţilor ne poate apropia de trăirea unei vieţi bune, frumoase şi autentice. (Mircea Dumitru)

Introducere
A te pune în locul celuilalt şi ipocrizia morală

Filosofia morală modernă s-a axat pe ideea potrivit căreia a fi moral înseamnă a alege să faci tu însuţi ceea ce gândeşti că toţi oamenii ar trebui să facă în locul tău. Dar poate ca cele mai importante alegeri de viată sunt acelea legate de lucruri pe care simţi că pur şi simplu "trebuie" să le faci, deoarece gândeşti că nimeni altcineva nu le-ar putea face în locul tău.
"Bine, dar în al doilea caz oare nu asumi că, dacă eu aş fi în situaţia ta, aş gândi la fel?" ar putea să mă întrebe un cititor fervent al lui Kant. "Tot ce se poate, dar dacă ai fi în această situaţie a mea, nu ai mai fi tu, ci eu..."

Cartea de faţă porneşte de la o constatare lesne de făcut cu privire la realitatea socială contemporană. Pe de-o parte, e limpede că la nivelul dezbaterilor şi luărilor de poziţie publice, moralitatea se constituie într-un plan de referinţă de cea mai mare importanţă, dacă nu chiar în dezideratul central: judecăm în termeni preponderent morali iniţiativele politice şi calitatea oamenilor care ne guvernează, gradul de toxicitate a vieţii sociale, provocările viitorului sau noile aplicaţii tehnologice ale ştiinţei. O asemenea pondere a moralei în sfera publică (Öffentlichkeit), în arena unde se presupune că ne strângem laolaltă pentru a identifica problemele societăţii, a discuta şi a căuta soluţii pentru acestea, explică avântul pe care l-a căpătat etica aplicată în ultimele decenii, un câmp interdisciplinar al dezbaterilor etice, cu o autonomie crescândă faţă de filosofia morală. Pe de altă parte, în sfera vieţii de zi cu zi, a modului concret în care ne ducem existenţa şi ne imaginăm fericirea sau viaţa bună, suntem siliţi să constatăm că valorile şi considerentele etice sunt departe de a juca un rol dominant. Atunci când se văd confruntate cu aspiraţia de a asigura o viaţă confortabilă şi îndestulată pentru noi şi copiii noştri, de a elimina sau diminua "pericolele sociale" sau factorii de risc; atunci când se văd contrabalansate cu ambiţiile noastre de influenţă şi putere, cu dorinţa de a fi recunoscuţi de semenii noştri - nu doar în sensul validării, ci şi al popularităţii sau celebrităţii; atunci când par a intra în conflict cu visul de a fi bogaţi şi faimoşi sau chiar, aparent mai nobil, cu ideea progresului în cunoaştere, pe care nimic nu ar trebui să îl frâneze, ei bine, în toate aceste situaţii, valorile morale se văd plasate "la coada listei".

Dacă judecăm lucrurile în plan social, conduita morală este, întâi de toate, o aşteptare pe care o avem de la ceilalţi, mai ales dacă sunt figuri publice, şi abia apoi, un eventual răspuns pe măsură din partea noastră, adesea de ochii lumii. Cinicul modern învaţă de mic să jongleze cu două măsuri - sau mai multe. Nu e vorba că societatea ne-ar face răi, ci că ochiul privat al raţiunii publice tinde să împartă lumea în "şmecheri" şi "fraieri".

Partea de vină a filosofiei morale

De un lucru putem fi siguri: discrepanţa frapantă dintre locul ocupat de morală sau etică în sfera dezbaterilor publice şi acela pe care îl deţin în chip efectiv considerentele morale în existenţa noastră de zi cu zi nu va face decât să se adâncească mai mult, în condiţiile în care nu vorbim deschis despre ea. Cartea de faţă îşi propune să investigheze partea de vină a filosofiei morale moderne, adică a eticii, aşa cum a ajuns să fie studiată şi predată în universităţi, pentru aceasta contradicţie sau schizoidie socială. Cum ajunge etica să nu mai fie cu adevărat relevantă - sau de o importanţă cu totul secundară - pentru modul în care chiar ne trăim viaţa de zi cu zi?

Ei bine, un prim pas este să devii fascinat de visul unei teorii etice totalizatoare: o teorie întemeiată pe descrierea corectă a "naturii umane aşa cum este ea" şi de aceea considerată capabilă să ofere soluţii universale la toate dilemele vieţii noastre morale. Acest vis a animat proiectul iluminist al "ştiinţei moralei" şi a produs, la adversarii acestuia, reacţia la fel de nesocotită de a întoarce spatele concluziilor formulate pe baza cercetărilor experimentale din ştiinţele omului, concluzii fatalmente provizorii şi revizuibile, dar cât se poate de preţioase, la momentul lor. Însă chiar şi atunci când ne-am lecuit de credinţa potrivit căreia ştiinţa poate oferi descrierea ultima (indiscutabil adevărată) sau oglindirea fidela a ceea ce sunt oamenii în esenţa lor^[i] - sau de asumpţia că am putea extrage, simplu, dintr-o asemenea descriere obiectivă, regulile generale despre cum să trăim -, rămânem cu reflexul metodologic de a privi etica strict ca pe un domeniu onorabil de cercetare teoretică, din ale cărei rezultate să desprindem eventuale "aplicaţii" practice. Pe cât de convingător se legitimează etica în sensul unei discipline utile de studiu şi cercetare, pe atât pare să slăbească sensul eticii ca disciplină de viaţă autoimpusă.
 
Un al doilea pas sau, mai bine spus, o a doua parte de vină: în momentul în care etica este gândită din capul locului ca fiind despre corectitudinea morală în relaţiile cu ceilalţi, sensul şi întemeierea ei originare - în şi ca relaţie cu sine - sunt pierdute sau "refulate". Exprimată în felul cel mai simplu, ideea este următoarea: modul în care ne purtăm cu ceilalţi depinde, în mod covârşitor, de modul în care ne raportăm la noi înşine. Modul în care ne înţelegem pe noi înşine şi ne construim pe noi înşine; ideile şi convingerile pentru care suntem dispuşi să luăm atitudine, să ne angajăm; principiile pe care ajungem, într-adevăr, să le "încorporăm" şi să le vădim în existentele noastre, nu doar să le vehiculăm în explicaţii post factum; identificările socio-culturale pe baza cărora ne articulăm identitatea personală - toate acestea decid cu privire la modul în care ne trăim vieţile. Acesta este orizontul pornind de la care se defineşte matricea propriei căutări a vieţii bune.

Pentru epicurieni sau stoici, la fel ca şi pentru ceilalţi gânditori ai Greciei antice şi, în mod special, pentru Aristotel, întrebarea primară a eticii nu era "Ce fel de acţiuni sunt corecte?", ci "Ce fel de persoană să fiu?" sau "Ce stil de viaţă şi conduită să adopt?" Însuşi termenul "etică" deriva din êthos, însemnând "caracter". Ce fel de persoană este cineva şi ce stil de viaţă vor avea, fără îndoială, o relevanţă directă pentru acţiunile pe care acesta le săvârşeşte... A fi "fericit" şi a fi o persoană "bună" merg, în chip necesar, mână în mână... pentru o fiinţă umană care trăieşte cea mai bună viaţă posibilă pentru o fiinţă umană. Întrebarea, deopotrivă pentru Platon, Aristotel, epicurieni sau stoici, era ce fel de viaţă este cea mai bună, ce fel de viaţă constituie "fericirea"... Aici, însă, există pericolul unei neînţelegeri... Marea parte a gândirii moderne, influenţate de creştinism, acreditează această opoziţie polară între altruism şi egoism: conform acestei viziuni, dacă ne gândim la noi înşine cât de puţin, înseamnă că sacrificăm interesele altora celor ale noastre... S-ar putea să existe o speranţă mai realistă de a încuraja oamenii să acţioneze în interesul altora, dacă a face aceasta e văzut ca făcând parte, deopotrivă, din interesul lor propriu veritabil, mai degrabă decât să vedem interesul propriu şi acţiunea în interesul celorlalţi ca fiind în mod necesar antitetice (Sharples, 2003, 82-84).

Câtă vreme starea noastră de bine e cântărită în termeni strict economici, a face ca acţiunile săvârşite în folosul celorlalţi să decurgă din interesul propriu nu poate lua, în peisajul mental ce caracterizează mare parte din filosofia morală modernă, altă formă consistentă logic decât aceea a interacţiunilor repetate dintre aceiaşi indivizi, în contextul cooperării sociale. În fond, ar exista numai două variante în care e rezonabil să văd un avantaj personal decurgând, pe termen mediu şi lung, din a arăta bunăvoinţă faţă de ceilalţi: situaţii de cooperare ce se repetă exact cu aceleaşi personaje sau situaţiile în care îmi construiesc o reputaţie bună, câtă vreme e limpede că viaţa noastră socială se bazează pe bârfă, adică pe o permanentă evaluare a conduitei celorlalţi şi răspândire a informaţiilor mai mult sau mai puţin avizate despre ceea ce fac semenii noştri.

Aceasta nu este însă o formă de întrajutorare care să poată trece "testul lui Gyges". Îngăduiţi-mi să folosesc această denumire pentru a trimite la o întrebare primară pe care Platon a lăsat-o moştenire eticienilor din toate timpurile, prin intermediul unei faimoase parabole inserate în cartea a II-a a Republicii (359d - 361d), unde ni se povesteşte despre un păstor cumsecade, Gyges, care, descoperind un inel ce-l face invizibil, devine peste noapte cel mai mare nelegiuit. Testul e simplu de formulat: Ce faci în situaţia în care eşti sigur că, acţionând imoral, vei scăpa nedescoperit sau, cel puţin, nesancţionat de semenii tăi?

Secolele al XIX-lea şi XX au abundat în explicaţii evoluţioniste ale originii sociale a moralităţii, explicaţii mult mai simpliste în realitate decât cea oferită de însuşi Darwin:

În ultimă instanţă, simţul (sense) nostru moral sau conştiinţa noastră se constituie ca un sentiment (sentiment) extrem de complex, avându-şi mai întâi originea în instinctele sociale, călăuzit în mare măsură de aprobarea semenilor noştri, guvernat de raţiune, interes propriu şi, în vremuri mai noi, de simţăminte (feelings) religioase profunde; sentiment întărit de instrucţie şi obişnuinţă, toate acestea combinate (Darwin, 1981, 165-166).

Să recunoaştem, e vorba de o explicaţie complexă, nuanţată, multinivelară: dar poate că nu şi de una completă sau, oricum, complet dezvoltată. Ce ne pot aduce, în plus, filosofiile şi tradiţiile de spiritualitate ale Antichităţii? O înţelegere directă a faptului că împlinirea mea depinde, în mod strict, de calitatea relaţiilor pe care le întreţin cu cei din jurul meu, de armonia la care pot accede în plan sufletesc şi pe care o pot proiecta în exterior. Altfel spus, a înţelege că îngrijirea de sine e, de la un capăt la altul, întreţesută cu grija de ceilalţi şi că măsura "dezvoltării personale" e chiar gradul de întrajutorare dintr-o comunitate. Ei bine, această perspectivă ce poate părea extravagantă, dacă nu desuetă, în zilele noastre se constituie, de fapt, în singura şansă de a sparge cercul strâmt al reciprocităţii, sinonim cu ajustarea egoismelor pentru a obţine un şi mai mare profit (măsurabil).

La prima vedere, pare evident că "aproape orice activitate de cooperare presupune o anumită tensiune între interesul propriu şi interesul colectiv, între Eu şi Noi" (Greene, 2013, 21). Această observaţie trivială ţine însă de o înţelegere strict orizontală, materială, palpabilă a interesului propriu (de tipul "cea mai mare felie din tort să fie a mea"), înţelegere dominantă astăzi, spre deosebire de o grilă morală diferenţiind tipuri distincte de "iubire de sine", aşa cum găsim în cartea a IX-a a Eticii Nicomahice a lui Aristotel^[ii].

Atunci când eticile antice deosebeau între viaţa consacrată acumulării de bogăţii, viaţa petrecută în căutarea onorurilor publice şi aceea axată pe practicarea virtuţilor, aveau în vedere tocmai diferite feluri (sau chiar trepte) de interes propriu. Beneficiile obţinute din practicarea virtuţilor erau multiple şi numai parţial cuantificabile.

În primul rând, mai multă ordine, limpezime a minţii şi autodisciplină permit fructificarea oportunităţilor favorabile şi realizarea scopului urmărit în viaţă.

În al doilea rând, actele de curaj, generozitate, compasiune etc. aduc subiectului evoluat din punct de vedere etic o plăcere intrinsecă practicării binelui. "Dezvoltarea personală" a subiectului etic presupune, astfel, o treaptă culturală, deci un alt stadiu decât cel al moralităţii "tribale" înţelese ca rezultat direct al evoluţiei naturale. Punctul de plecare poate fi mecanismul empatiei, pe care neurobiologii de azi îl consideră dezvoltat pornind de la grija maternă, pe suportul fiziologic al oxitocinei (Greene, 2013, 38). Dar fără antrenament etic, implicând efortul susţinut în mod raţional de a acţiona în conformitate cu preceptele virtuţii în orice situaţie, indiferent de câştigul imediat sau anticipat, e de aşteptat ca înclinaţiile noastre altruiste să fie, de obicei, mai slabe decât dorinţa de a profita cât mai mult de ceilalţi sau, pur şi simplu, de a nu ne periclita bunăstarea şi a lăsa pe altcineva să sară în ajutor. Experimente faimoase, conduse de Latané şi alţi cercetători, au pus în evidenţă faptul că "întotdeauna, creşterea numărului de potenţiali salvatori diminuează şansele ajutorului oferit în mod individual" (Miller, 2004, 114). Nu e vorba că nu îmi pasă de suferinţa acelui străin: dar dacă alţii ar putea la fel de bine să ajute în locul meu, de ce să nu o facă ei? În legătură directă cu acest gen de situaţii, o lege după care s-ar părea că funcţionăm în mod spontan spune ceva de felul următor: "Responsabilitatea împărtăşită cu alţii e o răspundere diminuată". De unde şi faimoasa "tragedie a bunurilor comune", conform formulei lui Garrett Hardin (1968).

În fine, un efect greu cuantificabil al conduitei etice superioare e că armonia sufletească a persoanei virtuoase e proiectată şi în exterior, se răsfrânge asupra semenilor cu care interacţionează, contribuind astfel la ameliorarea relaţiilor sociale şi a cooperării interumane. Atât Grecia, cât şi China antică par să fi înţeles foarte bine acest lucru, aşa cum vom vedea ceva mai târziu^[iii].

---

[i] La fel de bine aş putea spune: atunci când slăbeşte încrederea în posibilitatea unei separaţii nete între "fapte" şi "valori" (Putnam, 1981) sau atunci când ajungem să vedem "măsura" incomensurabilă în care discursul ştiinţific - de fapt, orice discurs care pretinde să stabilească faptele - produce un "supliment", un surplus de realitate (Foucault, 2014), în loc să o oglindească fidel.

[ii] Ca observaţie generală despre volumul citat mai sus, problema nu e că Greene (2013) spune multe lucruri triviale în bestsellerul său, ci că unele dintre acestea doar par aşa, pentru că sunt foarte răspândite în zilele noastre, dar rămân contestabile din unghi filosofic. Este şi cazul conceptului de "interes propriu" (self‑interest) cu care operează cercetătorul american, fără a‑i da vreo definiţie, ci lăsându‑l să funcţioneze în subînţelesul său utilitarist. Simpla etimologie a cuvântului "interes" denotă o "ţesătură a fiinţei" ("a fi între", interesse): "interesele" sunt chiar modul nostru de a fi conectaţi la lume, astfel încât e la fel de adevărat că nu există altfel de interese decât cele proprii anumitor subiecţi şi că interesul nu trebuie niciodată identificat cu o închidere ("egoistă") în sine.

[iii] În aceste condiţii, e ironic, dar deloc surprinzător faptul că atenienii din zilele noastre înregistrează scorurile cele mai joase în jocurile de cooperare de tipul Public Good Games (Greene, 2013, 75). În loc să sugereze că aceşti oameni par să fie mai puţin altruişti decât locuitorii altor ţări sau că posedă un simţ al comunităţii deficitar, din raţiuni culturale ce ar fi constituit un factor cauzal cheie în criza economică a Greciei, Greene ar fi putut să ia în calcul un raport invers: scorurile sunt joase tocmai pentru că grecilor le‑a fost indusă, din raţiuni economice şi politice direct legate de istoria lor recentă, o neîncredere generalizată faţă de modul în care se cheltuieşte banul public! Desigur că danezii nu au aceleaşi probleme de încredere în sistem.

Fizica tristeţii

 

Gheorghi Gospodinov
Fizica tristeţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din limba bulgară şi note de Cătălina Puiu
Colecţia ANANSI. Contemporan, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

***
Intro

Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus şi apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural (apărut în limba română la Editura Cartier), a fost tradus în peste 20 de limbi. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru şi scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik şi pentru Deutsche Welle. În prezent trăieşte la Sofia.

Romanul Fizica tristeţii a fost recompensat cu Premiul Jan Michalski pentru literatură, ediţia 2016, şi adaptat într-un film de animaţie, în regia lui Theodore Ushev, ecranizare recompensată cu 14 premii internaţionale.

Utilizând Minotaurul ca pe o metaforă structurantă, naratorul construieşte un labirint din poveşti despre propria familie, sărind dintr-o epocă în alta şi dintr-o perspectivă în alta, într-o explorare incredibil de minuţioasă şi de amuzantă a mentalităţii est-europene. Fizica tristeţii este o carte ce are la bază obsesia pentru arhive, colecţii, muzee şi capsule ale timpului, despre urmele lăsate de timpul pierdut în texte, imagini şi asupra obiectelor. În povestea-cadru a lui Gospodinov, Minotaurul este victima: neputând să-şi aleagă propria formă de existenţă, el este secretul bine păstrat din pivniţe, arhive şi demisoluri. Gheorghi Gospodinov se dovedeşte a fi, în acest roman, un demn urmaş al lui Borges.

"O nebunie de carte. Extraordinară, dinamică, reflexivă, incredibil de amuzantă, filosofică şi poetică, minuţioasă şi grandioasă. Pe scurt: fantastică!" (Berliner Zeitung)

"O evocare plină de viaţă a Mitteleuropei aflate sub stăpânirea comunistă, un spaţiu în care naratorul, familia sa şi întreaga lor comunitate au trăit în subteran, atât la propriu, cât şi metaforic." (The Literary Review)

"Fizica tristeţii este povestea unicului arhivar al unei lumi ce nu mai există." (The Los Angeles Review)

Fragment

Visul Minotaurului

Visez că sunt frumos. Nu tocmai frumos, ci nediferenţiabil. La fel ca ceilalţi. Asta înseamnă să fii frumos, să fii la fel ca ceilalţi. Îmi simt capul uşor. Ochii-mi sunt poziţionaţi în faţă. Am nas, nu nări. Am piele omenească, o piele subţire, omenească. Merg pe stradă şi nimeni nu mă observă. Asta înseamnă fericire, să nu te observe nimeni. E un vis fericit.

Merg agale, la început mă feresc de oamenii care vin din faţă, chiar mă retrag pe marginea trotuarului, pe lângă pereţii caselor. Dar minunea s-a întâmplat. Nimeni nu fuge de mine, nimeni nu ţipă de groază că a văzut o fiară, copiii nu se ascund după mamele lor, bătrânele nu-şi fac semnul crucii, bărbaţii nu-şi scot săbiile. Merg pe stradă. E lumină. Nu am văzut atâta lumină de când m-am născut. O femeie, fără să vrea, se loveşte de mine. Mă sperii că o să înceapă să ţipe. S-a întors, m-a privit de foarte aproape... nu m-a recunoscut... nu a strigat... a zâmbit... şi s-a scuzat. Nimeni nu mi-a mai cerut scuze până acum.

Văd oameni stând pe bănci. Mă aşez şi eu. Singur. Mă uit ce fac ceilalţi oameni şi fac şi eu ca ei.

Se aşază şi privesc alţi oameni.

Mă aşez şi privesc alţi oameni.

Pe urmă începe să se lase seara. Aud un băieţel care-i spune tatălui: tati, haide să mergem acasă, se face întuneric. Cuvintele "întuneric" şi "acasă" sunt primele lucruri ce mă îngrijorează în visul de până acum. Întunericul a fost întotdeauna casa mea, dar acum mă simt ca un vagabond. Pentru prima dată m-am speriat că m-am pierdut. Ceea ce e ridicol, pentru că eu nu m-am pierdut niciodată, vin totuşi dintr-un labirint. Şi cu cât creşte frica, cu atât mă micşorez eu. Un bărbat înalt se apleacă asupra mea, mă prinde cu mâna lui mare (observ că nu poartă sabie) şi mă întreabă dacă m-am pierdut şi dacă-mi ştiu adresa. Eu tac. Dar unde e mama, întreabă bărbatul, îmi spui unde s-a dus mama? Nu trebuia să pună această întrebare. Simt cum maxilarul mi se alungeşte, craniul devine greu şi tare, dar nu vreau să-l rănesc. Din fericire, visul se apropie de final, pentru că situaţia devine destul de disperată. Acesta e momentul în care visele se sfârşesc brusc.

M-am trezit în întunericul casei mele de zi cu zi. A fost visul cel mai fericit. O zi cu oameni pe care nu i-am omorât, care nu m-au omorât, ba chiar nu m-au observat. Nu s-a întâmplat nimic rău între mine şi ei. Presupun că oamenii nu visează asemenea lucruri. În visele lor, rătăcesc prin labirinturi întunecoase şi se luptă cu minotauri.

Ireversibil

Din când în când, ies din adăpost şi merg la cinema Odeon. Am chef să văd numai filme vechi, alb-negru. Am citit că rulează o retrospectivă dedicată lui Dziga Vertov şi nu voiam s-o pierd. Era o după-amiază rece de ianuarie, ceţoasă şi ploioasă. Cu cinci minute înaintea începerii filmului, s-a dovedit că nu mai venise niciun alt doritor. Nu cred că l-ar fi proiectat doar pentru mine. Atunci am observat doi oameni ai străzii care se învârteau pe-afară, se lăsau de pe-un picior pe altul şi fumau. I-am întrebat dacă vor să intre să vadă un film şi să se încălzească puţin. S-au uitat la mine neîncrezător, ca nişte oameni care nu erau obişnuiţi să primească asemenea oferte. Unul dintre ei a întrebat ce film. I-am răspuns că e din ăla vechi, el a dat din cap aprobator, şi-a stins ţigara şi au intrat amândoi cu mine. Am cumpărat trei bilete. Taxatoarea ne-a privit lung, cu dispreţul unui arian pur-sânge, dar nu a avut curajul să îi întoarcă pe cei doi. Am văzut cu coada ochiului cum, la intrarea în cinematograf, şi-au îndreptat paltoanele şi şi-au dat jos căciulile ruseşti. Au ales ultimul rând, în sală era cald, şi cred că au aţipit fericiţi puţin după începerea genericului. Filmul era mut, iar un pianist, chemat special pentru asta, urma să sonorizeze proiecţia, la fel ca în anii '20.

O cameră de filmat entuziasmată, care n-a apucat să se bucure îndeajuns de posibilităţile pe care le are, se caţără pe acoperişuri, schimbă racursiuri, se lungeşte pe şinele de filmare. Toată nebunia Rusiei din anii '20, beţivii, pionierii, oamenii străzii pe bănci. Şi aici apare acel lucru despre care povestesc - un reportaj de la un abator. O sacrificare de rutină a unei vaci, pe urmă "reînvierea" ei, rulând banda de la coadă la cap. Apare textul

"Acum 20 de minute, această carne era o vacă". Camera pare că strigă "Lazăre, scoală-te!", iar bucăţile tăiate de carne se transformă în vacă şi carnea de bou - în bou. Maţele se întorc înapoi în burtă, fripturile se lipesc de pulpe... "Să îmbrăcăm pielea acum." Şi cuţitele măcelarilor se transformă parcă în ace de cusut groase, iar ei înşişi - în croitori; îmbrăcând din nou pielea pe care au dezbrăcat-o cu puţin înainte, se agită, ridicoli, în derularea inversă a lucrurilor. Până şi muzica pianistului o ia cumva la galop într-o o gamă majoră.

"Acum să reînviem vaca", scrie pe ecran. Şi aici, aşteptând punctul culminant, minunea, oda bucuriei (pianistul începe să alerge pe clape), vine şocul. Spasmele dinaintea morţii, derulate înapoi, rămân tot aceleaşi spasme dinaintea morţii. Acel moment al pieirii, şocul electric, dezacordarea corpului, groaza, adrenalina, ochii albiţi ai vacii, derulaţi înapoi, intensifică şi mai mult fiorul morţii, în loc să reînvie animalul, aşa cum ar vrea operatorul. Şi, cu toate că peste o secundă vaca dă din coadă cu o privire tâmpă, tu înţelegi: moartea ei e ireversibilă. La ieşirea din sală a trebuit să-i întorc din vise pe cei doi boschetari fericiţi, care pierduseră moartea ireparabilă a unei vaci.

În fiecare an, 1,6 miliarde de vaci, oi, porci şi 22,5 miliarde de păsări sunt sacrificate pentru hrana oamenilor. Noi suntem iadul pentru animale, apocalipsa animalelor.

Poveste despre canibalul vegetarian

- A fost odată un canibal care era vegetarian.
- Ce înseamnă vegetarian?
- Un om care nu mănâncă carne. La fel ca mine şi tine.
- Dar canibalul e om?
- Păăăi... da, seamănă cu un om, dar e mai fioros.
- Nu mai speria copilul cu prostiile astea - vocea e de femeie şi se aude din camera vecină.
- Mami, vreau să aud povestea despre canibalul vegetarian. Să închid uşa?
- Închide-o, să nu o speriem pe mami.
- Dar oamenii sunt făcuţi din carne, nu-i aşa?
- Da, din carne.
- Deci săracul canibal vegetarian murea de foame.
- Nu doar de foame, ci şi de batjocură.
- Păi, ce, se moare şi de-asta?
- Cel mai mult de-asta se moare. Ceilalţi canibali râdeau de el, îl numeau fructivor şi erbivor. Nimeni nu voia să vorbească cu el. Pentru că, dacă nu mănânci oameni, nu ai ce să le povesteşti amicilor canibali. Iar ei îşi povesteau între ei istorii haioase...
- Înfricoşătoare...
- Ce este înfricoşător pentru oameni este haios pentru canibali. Se întreceau în minciuni şi se tăvăleau pe jos de râs... Iar canibalul nostru stătea deoparte şi nu avea ce să povestească. Ba mai mult, dacă se apropia de gaşca canibalilor adevăraţi, aceştia îl batjocoreau fără milă: hai, povesteşte - cum te-ai luptat cu trei arbuşti de măceş şi te-ai întors însângerat acasă? Aşa îi ziceau. Sau câte verze poţi să decapitezi dintr-o lovitură? Iar săracul canibal vegetarian pleca cu coada între picioare...
- Au coadă?...
- E o vorbă. Şi-atunci, o canibală care era îndrăgostită în secret de omul nostru... de canibalul nostru, s-a dus la el şi i-a spus că măcar o dată în viaţă trebuie să guste carne de om, poate o să-i placă şi-o să se îndrepte. Şi cel mai bine ar fi să încerce tocmai cu un vegetarian...
- Masa e gata, îmi spune mama, stând în dreptul uşii.

Despre mâncarea cărnii

Tata e vegetarian. Şi medic veterinar. Deci nu-şi mănâncă pacienţii. Îmi amintesc cum se uită la el chelnerii în timp ce comandă ceva fără carne. Aşa cum canibalii se uitau la canibalul vegetarian. Îmi amintesc şi cum un vecin îl tot zgândărea că de ce refuză să mănânce carne, nu cumva îl învaţă cineva, nu cumva face parte dintr-o sectă sau a citit ceva, cum se poate ca toţi să mănânce carne, iar el să facă notă discordantă, mă-nţelegi? Haide, mai bărbăteşte, trei mici cu fasole şi zacuscă, ficăţei la grătar sau cap de miel. Eu, zice el, când iau capul, îl desfac bine şi prima dată scot limbuţa, mmmiam, pe urmă despic craniul cu un cuţit şi sorb creierul cu o lingură mare, iar ochişorii... Aici tata se ridică brusc şi spune că trebuie să iasă, iar eu alerg la baie să vomit. Uite, mieluţul paşte doar iarbă, începe cu el... strigă ăla în urma lui.

E straniu că socialismul şi vegetarianismul nu se potrivesc. Aşa cum nu se potriveşte iaurtul cu peştele.

Ştiam că, pe unde trece vecinul, vine mai apoi miliţia. Tata se pregătise şi, când l-au chemat la secţie, le-a explicat îndelung că anatomia corpului omenesc este adaptată pentru hrană vegetariană - tubul digestiv e lung, de 6 ori mai lung decât corpul, în comparaţie cu cel al animalelor carnivore, al căror tub e doar de trei ori, măselele, plate, saliva, alcalină ş.a.m.d. L-a citat pe Plutarh cu a sa lucrare Despre mâncarea cărnii, unde se spune (avea scris în carneţel): "Dacă sunteţi aşa de siguri că animalele vă sunt destinate spre a fi mâncate, atunci omorâţi voi înşivă ce vreţi să mâncaţi. Dar să o faceţi cu mâinile goale şi cu dinţii, nu ajutaţi de măciucă, satâr sau topor".

I-au dat drumul.

Tata se mândrea că a reuşit să-i convingă cu ajutorul anatomiei şi al lui Plutarh. Iar ei l-au lăsat în pace, considerându-l un pic dus cu capul, dar inofensiv ideologic.

Însemnări anti-antropocentrice

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 1940 şi 1944, în bombardamentele asupra muzeelor europene sunt distruse 17 schelete de dinozauri. Închipuiţi-vă limpede dublul asasinat, oase moarte şi sparte, prăbuşirea acestor turnuri Eiffel făcute din coaste şi vertebre. Niciun animal nu ar face asta. Să omori a doua oară pe cineva mort de milioane de ani, să trezeşti din nou spaima preistorică în cutia neagră a craniului lui.

Oare a numărat cineva trupurile animalelor ucise în timpul războaielor? Milioane de vrăbii, ciori, măcăleandri, şoareci de câmp, vulpi sfârtecate, potârnichi făcute scrum, şobolani, adăposturile antiaeriene ale cârtiţelor, ţestoasele blindate firav, strivite de tancurile blindate la greu - dublurile lor uriaşe... Nimeni nu a inventariat vreodată aceste morţi. Nu am înţeles niciodată cât de mult rău facem animalelor în timpul războiului, al bombardamentelor. Unde se ascund, ce se întâmplă în creierele "sălbatice" ale "fraţilor noştri în durere", fellow brethren in pain, cum le numeşte Darwin în însemnările sale.
Îmi place istoria naturală, dar nu şi muzeele ei. Nu văd nimic natural în ele. La urma urmei, aduc mai degrabă a mausolee. Cum altfel să numim locurile cu antilope eviscerate, iaci tibetani, bursuci, căprioare sau rinoceri? Nu am simţit vreo plăcere anume nici pentru grădinile zoologice. Dar trebuie să le vizitezi măcar o dată în viaţă, în copilărie, pentru că părinţii tăi sunt convinşi că mori să vezi cum elefantul îşi mişcă abătut trompa, iar lupul se plimbă neliniştit prin cuşca din care vine miros de mortăciune.

Nu o să uit tristeţea grea a elefantului, tristeţe ce avea să mă strivească (una dintre crizele mele obişnuite), pe urmă melancolia pumei negre, lungită pe cimentul murdar, iritarea vizibilă cu care tigrul îşi întâmpina şi conducea vizitatorii. La ieşire, eram plin de melancolie animalieră. Această tristeţe, s-a dovedit, e mult mai densă decât cea umană, e sălbatică, nefiltrată de cuvinte, e de nespus şi nespusă, pentru că, totuşi, cuvintele liniştesc, cuminţesc tristeţea, îi iau din putere, lasă sânge, aşa cum bunicul lăsa sânge animalului bolnav. A doua zi, când m-au dus la Muzeul de Ştiinţele Naturii, am avut senzaţia obsedantă că întreaga grădină zoologică a fost tăiată într-o noapte, împăiată şi adusă aici. De atunci nu am mai intrat niciodată în asemenea cimitire.

Omor din neatenţie

Colonii întregi de furnici peste care am călcat în toţi aceşti ani fără să le văd. Am tălpi mari, mărimea 45, ceea ce-mi amplifică forţa distrugătoare a pasului. Şi vina.

Miriam, sau despre dreptul de a ucide

Vorbeam noi, de fapt eu vorbeam, despre cum trebuie să facem o revoluţie anti-copernicană, despre cât de important este, vital de important, să fie înlocuit omul din centrul universului, despre moarte şi animale...
- Am trăit trei ani cu un budist, a spus Miriam, în timp ce desfăcea o scoică mare cu degetele ei lungi.

Îmi plac asemenea începuturi, fără prefaţă, dure, puternice.
- Demult, a adăugat, ca să prevină întrebările nerostite. Ştii ce e cel mai insuportabil când eşti cu un budist?

Scoica s-a pierdut pentru câteva secunde în gura ei cu dinţi albi şi sănătoşi, cu perle şi fire de nisip printre ei, până când această maşină de tocat a scos-o la capăt cu carnea.
- Legământul de a nu ucide. Asta e cel mai cumplit...

Scoica următoare.

La finalul celui de-al doilea an, toată casa forfotea de gândaci roşii de bucătărie. Miriam privea cum mişunau în hoarde, plini de sine, la câţiva centimetri de ea. Nu avea voie să îi atingă nici măcar cu un deget. Era îndrăgostită şi răbdătoare. A rezistat aşa un an întreg. Seara se băga în sacul de dormit, trăgea fermoarul peste cap, lăsând doar o deschizătură ca să respire. Într-o noapte s-a trezit şi a văzut doi gândaci încurcaţi în barba iubitului ei budist, care dormea liniştit lângă ea. Deja era prea mult. Ziua următoare, în timp ce budistul era la serviciu (m-am mirat că budiştii muncesc), a luat soluţia cea mai puternică împotriva acestor lighioane şi a stropit cu mâna ei întregul apartament. A fost un adevărat măcel. Un genocid! Miriam îl imita pe budistul scos din minţi, care, întors seara acasă, stătea în mijlocul camerei, se uita la gândacii morţi, cu picioruşele înţepenite, îndreptate spre tavan, de parcă el era ultimul supravieţuitor al apocalipsei.
- Ai văzut vreodată un budist urlând? întreabă Miriam. Merită. Urla că am rupt lanţul trofic, că lumea nu o să mai fie aceeaşi, karmele... A trântit uşa şi dus a fost. De fapt, avea amantă.

Preţ de câteva minute nu s-a auzit decât sunetul scoicilor desfăcute şi ploaia rece de afară. Mă gândeam la ultima propoziţie şi în mine se aduna o furie inexplicabilă faţă de acest budist cu serviciu şi amantă, faţă de acest păstor al gândacilor de bucătărie.
- Mi-e totuna, dreptul de a ucide este inviolabil, a spus rar Miriam.

Pe urmă a aşezat cu atenţie ultima cochilie peste munţii stâncoşi din faţa ei.

Pun în cutia de carton verde şi povestea lui Miriam, pentru echilibru. Să fie din toate genurile.