Ciberiada

 

Stanisław Lem
Ciberiada
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din polonă de Ioana Diaconu-Mureșan
 

***
Intro

Stanisław Lem, unul dintre cei mai importanți scriitori de science-fiction din toate timpurile, s-a născut pe 12 septembrie 1921 în Lvov (pe atunci în Polonia, azi în Ucraina). În 1940, din cauza războiului și a originilor evreiești ale familiei sale, a fost nevoit să își întrerupă studiile de medicină abia începute. A lucrat o vreme ca mecanic auto și sudor.

A debutat în anul 1948 cu romanul Omul de pe Marte, apărut în foileton. În 1951 a publicat Astronauții, însă abia din 1961 s-a bucurat de popularitate, odată cu apariția romanului Solaris, tradus în zeci de limbi și ecranizat de trei ori, cea mai cunoscută fiind pelicula regizorului rus Andrei Tarkovski, premiată la Cannes. Volumul de povestiri Ciberiada (1965) i-a adus consacrarea literară. Printre celelalte volume importante ale sale se numără Edificiul nebuniei absolute, Norul lui Magellan, Jurnale astrale, Eden, Întoarcerea din stele, Glasul Domnului, Catârul.

*

Doi mari roboți-inventatori ai viitorului se provoacă unul pe altul cu aparatele născocite: construiesc când un Electrobard producător de poezii pe bandă, când un instrument de dezîndrăgostit sau o mașină care creează neant și fac experimente pe sute de microlumi în căutarea Fericirii Universale. Într-un melanj alegoric de basm și fabulă modernă, aventurile roboților nasc o adevărată epopee, acoperind marile teme ale omenirii: nașterea, dragostea și moartea, binele și răul. Pe cât de distopice, pe atât de ludice și pe cât de specifice în tarele denunțate, pe atât de universal valabile, povestirile din Ciberiada se caracterizează printr-o inventivitate uimitoare. Sensurile stratificate îl incită pe cititor să le deplieze și să le sondeze, însă fără vreo garanție de a le epuiza.

Lumea viitorului nu e cea mai frumoasă și nici cea mai bună. Întâlnim aici avariția și narcisismul, violența și demagogia, absurditatea și păcatul birocrației. Printr-o fină, dar mușcătoare ironie, Lem avertizează asupra pericolelor hipertehnologizării, îndemnând la meditația profundă asupra rostului vieții, limitelor cunoașterii și complexității naturii umane.

"Un maestru al literaturii science-fiction. Unul dintre spiritele profunde ale epocii noastre." (The New York Times)

"Universul încă se străduiește să țină pasul cu enorma forță creatoare care a fost Stanisław Lem." (The Washington Post)

"Lem a creat o lume stranie, în care roboții și rachetele se întâlnesc cu regi și dragoni." (The Independent on Sunday)

"Îmbinarea dintre imaginația și știința lui Lem dă naștere unor lumi diverse și complexe. Unele se află imediat după colțul nedefinit pe lângă care trecem în fiecare zi; câteva se găsesc la doar o aruncătură de băț de orizonturile propriei noastre epoci spațiale; iar altele sunt la mare depărtare, extrapolări parabolice ale folclorului din trecut într-un viitor de legendă, populat de dragoni statistici și regate microminiaturale, utopii psihedelice care maschează suferința universală a unor muritori autobionici care persecută roboți monoteiști." (The New York Times)

Fragment

Conexferlău

Odată, pe înserat, ilustrul constructor Trurl veni tăcut și cu mintea aiurea la prietenul său Clapauțiu, iar când acesta încercă să‑l destindă povestindu‑i cele mai proaspete glume cibernetice, Trurl se răsti brusc:
- Te rog, nu încerca să‑mi schimbi dispoziția sumbră într‑una frivolă, căci sufletul mi‑e îngreunat de o convingere pe cât de adevărată, pe atât de apăsătoare. Am ajuns la concluzia că, în toată viața noastră peste măsură de harnică, n‑am realizat nimic de valoare!

Apoi își îndreptă privirea încărcată de reproș și dezgust asupra bogatei colecții de medalii, ordine și diplome onorifice în rame aurite de pe pereții biroului lui Clapauțiu.
- Pe ce te bazezi când lansezi așa o sentință aspră? întrebă, foarte serios, Clapauțiu.
- Stai să‑ți explic. E drept că am împăcat ținuturi certate între ele, le‑am făcut rost regilor de antrenotraineri ai puterii, am construit mașini povestitoare și mașini de vânătoare, am învins tirani vicleni și tâlhari galactici care ne‑au întins capcane, dar făcând asta, nu ne‑am adus satisfacții decât nouă, numai pe noi ne‑am ridicat în propriii ochi, dar pentru Binele General n‑am făcut nimic! Toate eforturile noastre menite să îmbunătățească viața celor mărunți pe care i‑am întâlnit în călătoriile noastre planetare n‑au dus nici măcar o singură dată la crearea stării de Fericire Deplină. În loc să găsim rezolvări ideale, noi am venit cu aparențe, proteze și înlocuitori. Suntem vrednici de numele de prestidigitatori ai ontologiei, de sofiști abili ai acțiunii, dar nu și de demnitatea de‑a fi Lichidatori ai Răului!
- Când aud asemenea perorații despre programarea Fericirii Universale, mă ia cu fiori pe șira spinării, spuse Clapauțiu. Vino‑ți în fire, Trurl! Chiar nu‑ți sunt cunoscute nenumăratele exemple de acțiuni care, de‑abia începute, s‑au transformat într‑un dezastru, într‑un morman de intenții nobile? Ai uitat de trista soartă a pustnicului Bunițiu, care‑a încercat să fericească Cosmosul cu ajutorul unui preparat numit altruizină? Nu știi că poți, într‑o oarecare măsură, să micșorezi grijile existențiale, să împarți dreptatea, să sporești luminozitatea undelor solare, să ungi roțile dințate ale mecanismelor sociale, dar fericirea nu poate fi produsă de nicio mașinărie? La o împărăție a fericirii poți doar să visezi la ceas de seară, ca acum; poți s‑o urmărești, să‑i cauți reprezentarea ideală, îmbătându‑ți cu dulcea ei viziune ochii minții, dar asta e tot ce‑i în stare să facă o ființă, fie ea și cea mai înțeleaptă, prietene!
- Da, da, așa se zice! răbufni Trurl. De altfel, adăugă după o clipă, poate că acțiunea de a‑i ferici pe cei care sunt pe lume de mult timp e o misiune imposibil de îndeplinit. Ar fi însă posibilă conceperea unor ființe planificate atât de chibzuit, încât să nu li se întâmple decât lucruri fericite, nimic altceva. Imaginează‑ți ce splendid monument al creației noastre constructoricești (de care oricum se va alege praful, în timp) ar fi o planetă strălucind undeva pe cer, spre care neamuri întregi de pe alte nebuloase ar privi cu încredere, spunându‑și: "Da! Fericirea chiar e posibilă sub forma unei depline armonii, după cum a dovedit‑o marele Trurl, cu un oarecare aport din partea prietenului său Clapauțiu. Iată, dovada strălucește și înflorește chiar în raza privirilor noastre încântate!"
- Cred că nu te‑ndoiești de faptul că m‑am gândit, și nu o dată, la problema aceasta, răspunse Clapauțiu. Ea naște dileme destul de serioase. Din câte văd, ai uitat învățătura pe care ne‑a dat‑o pățania lui Bunițiu, de vrei să fericești ființe care nu există încă, adică să construiești pur și simplu niște fericiți într‑un loc gol. Mai întâi ar trebui să afli dacă într‑adevăr se pot ferici niște ființe inexistente! Eu mă îndoiesc profund. Apoi trebuie să dovedești că starea de inexistență este din toate punctele de vedere mai rea decât cea de existență, chiar și decât una nu prea plăcută; fără o astfel de dovadă, experimentul fericitologic de a cărui idee ești atât de încântat ar putea să dea chix. Atunci, la furnicarul de nefericiți de care e plin Cosmosul, ai adăuga și tu o mulțime nouă, creată de tine - și ce te faci atunci?
- Clar, experimentul e riscant, recunoscu Trurl cam fără voie. Totuși, cred că ar trebui făcut. Natura e doar aparent neutră, doar aparent creează la întâmplare ce și cum se nimerește, adică și ființe bune, și rele, și blânde, și crude, dar e destul să faci un inventar ca să te convingi că în picioare rămân întotdeauna doar ființele crude și rele, care le‑au halit pe celelalte. Și când ticăloșii se prind că nu procedează tocmai frumos, își inventează circumstanțe atenuante sau justificări din rațiuni superioare, cum ar fi că hidoșenia existenței e un fel de condiment menit să crească apetitul pentru rai sau alte locuri de genul ăsta. După mine, ar trebui să cam încetăm cu chestiile astea. Natura nu‑i rea deloc, e doar proastă ca o cizmă, așa că merge pe linia minimei rezistențe. Trebuie înlocuită, trebuie ca noi să producem singuri ființe luminate, căci doar apariția lor va fi o vindecare reală a existenței. Ele vor fi ca un fel de justificare a perioadei trecute, plină de țipetele celor uciși, ce numai din cauza distanței cosmice nu s‑au auzit pe alte planete. De ce naiba tot ce are viață trebuie să sufere întruna? Dacă suferința ființelor individuale ar fi avut măcar forța, amploarea pe care‑o are o picătură de ploaie, bag mâna‑n foc pentru asta și‑mi pun la bătaie și calculele - de multe secole ar fi aruncat lumea în aer! Dar ea există atâta timp cât există viața, iar praful care acoperă criptele din cimitir și palatele părăsite tace exemplar și nici chiar tu, cu mijloacele tale puternice, n‑ai găsi în el vreo urmă a durerii și‑a grijilor ce i‑au împovărat ieri pe răposații de azi.
- Așa e, morții n‑au probleme, nici necazuri, încuviință Clapauțiu. E un adevăr de nota zece, căci definește efemeritatea suferinței.
- Bine, dar tot timpul apar alții care suferă! Ridică vocea Trurl. Nu înțelegi că planul meu ține de cea mai elementară decență?
- Stai un pic. Cum anume poate o ființă fericită (presupunând că o să‑ți iasă planul) să fie o compensație pentru tot abisul de nevoi și suferințe în care s‑au dezintegrat cei de demult și pentru nenorocirile care continuă să se întâmple în tot Cosmosul? Oare liniștea de azi anulează furtuna de ieri? Ziua șterge cu buretele noaptea? Nu vezi că bați câmpii?
- Deci după tine, nu trebuie să facem nimic?
- N‑am zis că nimic. Poți să aduci îmbunătățiri ființelor care există sau măcar să încerci asta cu riscurile cunoscute, dar pe cei pe care i‑ai pomenit n‑o să‑i satisfaci cu nimic. Să nu‑mi zici că ești de altă părere. Crezi că dacă umpli Cosmosul cu fericire până mai‑mai să crape, se va schimba, măcar puțin, ceva din toate cele la care s‑a ajuns în el?
- Se va schimba! Sigur că se va schimba! strigă Trurl. Numai să mă înțelegi cum trebuie! Chiar dacă acțiunea mea nu‑i va atinge pe cei care au dispărut, se schimbă întregul din care ei sunt parte. Din acel moment, fiecare va trebui să spună: "Osteneli groaznice, civilizații vomitale, culturi oribile - toate astea n‑au fost decât o introducere la conținutul propriu‑zis, adică la vremea desfătării din zilele noastre! Trurl - ce bărbat luminat! S‑a gândit ce s‑a gândit și‑a ajuns la concluzia că trecutul cel rău trebuie folosit pentru făurirea unui viitor bun. Din sărăcie a învățat cum se face bogăția, disperarea i‑a arătat valoarea extazului; într‑un cuvânt, Cosmosul, tocmai prin faptul că e atât de îngrozitor, i‑a dat impulsul de a crea Binele!" Epoca de‑acum se va dovedi pregătitoare, inspiratoare - nu crezi? Și datorită ei, va apărea mult dorita împlinire. Ei, ce zici, te‑am convins?
- Lângă Crucea Sudului se află țara lui Troglodic, spuse Clapauțiu, un rege căruia‑i plac la nebunie peisajele punctate de spânzurători, dar își ascunde această atracție în spatele afirmației că pe niște mizerabili, așa cum sunt supușii lui, nu‑i poți conduce altfel. A vrut să se ia și de mine de cum am ajuns acolo, dar mirosind că‑l pot face una cu pământul, s‑a cam speriat, căci i se părea ceva natural ca, dacă nu reușește să‑mi vină de hac, să‑l strivesc eu pe el. Deci, ca să‑mi intre cumva pe sub piele, a convocat de îndată sfatul înțelepților, care mi‑au expus în detaliu o doctrină morală a puterii concepută special pentru astfel de ocazii. Acești înțelepți plătiți mi‑au explicat cum, cu cât situația e mai rea, cu atât ești mai flămând, mai dornic de progres, așa că cel care face răul la cote insuportabile doar grăbește îmbunătățirea lucrurilor. Regele s‑a bucurat de prelegerea lor, căci din ea reieșea că nimeni nu face mai multe decât el în sprijinul Binelui viitor, din moment ce impulsionează, folosind anticorpii adecvați, transpunerea gândirii melioriste în faptă. Deci fericiții tăi lui Troglodic ar trebui să‑i ridice statuie, nu ție, iar tu ar trebui să le fii recunoscător celor ca el, nu‑i așa?
- Ce parabolă cinică și groaznică! sări Trurl ca picat cu ceară. Am crezut că ai să mi te‑alături, dar văd că nu faci decât să împrăștii veninul scepticismului și prin sofismele astea ieftine încerci să spulberi noblețea planurilor mele. Dar ele urmăresc izbăvirea la scară cosmică!
- Așa deci, vrei să devii izbăvitorul Cosmosului? spuse Clapauțiu. Trurl dragă, ar trebui să te pun în lanțuri și să te vâr la carceră, să stai un pic acolo, să‑ți vină mintea la cap, dar mă tem că ar dura prea mult. Îți spun doar atât: nu aduce nimănui fericirea prea brusc! Nu îmbunătăți existența la galop! Și chiar dacă vei reuși să creezi pe undeva niște fericiți (lucru de care mă îndoiesc), tot îți mai rămân ceilalți, așa că se va ajunge la invidie, la tensiuni, și cine știe dacă nu te vei găsi la un moment dat în fața următoarei dileme neplăcute: sau fericiții tăi vor ceda și se vor lăsa pe mâna invidioșilor, sau vor fi nevoiți să le facă felul acestor malefici băgăreți, plini de cusururi - și totul pentru atingerea armoniei supreme.

Trurl sări în picioare, dar, stăpânindu‑se, își descleștă pumnii - o păruială strașnică n‑ar fi fost cel mai potrivit mod de‑a începe Era Fericirii Depline, pe care hotărâse deja în mod irevocabil s‑o plăsmuiască.
- Adio! îi spuse cu răceală. Agnosticule, pateticule, necredinciosule care te lași purtat ca un nevolnic de valurile întâmplării, n‑o să discut cu tine cu vorba, ci cu fapta! După roadele lucrării mele vei cunoaște, cu timpul, că am avut dreptate!

***
Întorcându‑se acasă, Trurl se trezi într‑o mare încurcătură, căci epilogul discuției pe care o avusese cu Clapauțiu sugera că avea deja un plan de acțiune, ceea ce nu prea corespundea realității. La drept vorbind, n‑avea nici cea mai vagă idee de unde să înceapă. Așa că luă de pe rafturile bibliotecii o grămadă de tomuri în care erau descrise nenumărate societăți și le înghiți cu o lăcomie de admirat. Și pentru că ritmul în care își umplea mintea cu informațiile necesare tot era prea lent, aduse din pivniță opt sute de casete de memorie de mercur, de plumb, feromagnetice și crionice, le conectă pe toate cu cabluri la propria persoană și în câteva secunde își încărcă sinele cu patru trilioane de biți de informație din cea mai bună și mai abisală, care se poate găsi în amurgul stelelor, pe globuri și pe sorii stinși, locuiți de cronicari răbdători. Doza fu atât de puternică, încât îl zdruncină din creștet până‑n tălpi; se învineți, ochii îi ieșiră din orbite, îl apucară un trismus infernal și un cârcel generalizat și tremura de parcă nu o doză zdravănă de istoriozofie și istoriografie l-ar fi pălit, ci un ditamai trăsnetul. Puțin mai târziu se adună, se scutură, își șterse fruntea, își sprijini genunchii încă tremurânzi de picioarele mesei la care lucra și‑și spuse:
- Văd că a fost și este mult mai rău decât credeam!!!

O vreme își ascuți creioanele, turnă cerneală în călimară, aranjă colile albe în topuri ordonate, dar cum din toate pregătirile astea nu ieșea nimic, își spuse, ușor iritat:
- Dacă vreau să am cunoștințe solide, trebuie să mă familiarizez cu scrierile înțelepților străvechi, arhaici, deși cumva am tot amânat asta, în ideea că un constructor contemporan n‑are ce învăța de la ramoliții ăștia. Dar acum, fie! Treacă de la mine! O să‑i studiez și pe gândăreții ăștia matusalemici și cam primitivi, numai bine, în felul ăsta o să mă protejez de ironiile lui Clapauțiu, care sigur nu i‑a citit (de fapt, îi citește oare cineva?), dar tot extrage pe ascuns câte‑o propoziție de‑a lor și și‑o atribuie, ca să mă enerveze cu citate și să mă acuze de ignoranță.

Zis și făcut; se apucă de citit toate operele acelea putrezite și caduce, deși n‑avea niciun chef.
La miezul nopții, înconjurat de cărți groase pe care le tot arunca, nervos, de pe masă, risipindu‑le la picioare, își spuse:
- Văd că trebuie să corectez nu doar construcția ființelor inteligente, dar și ce au gândit ele sub formă de filozofie. Leagănul vieții a fost, la urma urmei, oceanul, ale cărui maluri s‑au acoperit de mâl. Astfel a apărut un noroi moale ca o smântână, coloidal‑neajutoral, Soarele l‑a încălzit, noroiul s‑a îndesit, trăsnetul mi l‑a lovit, și totul s‑a aminoacrit - adică pentru totdeauna, amin și Doamne‑ajută - și‑așa a apărut un fel de aluat brânzos, care cu timpul s‑a retras în locuri mai uscate. I‑au crescut urechi, ca să audă prada apropiindu‑se, dar și dinți și picioare, ca să poată fugi după ea și s‑o mănânce. Și dacă nu i‑au crescut sau dacă erau prea scurte, el a fost cel mâncat. Creatoarea inteligenței este, așadar, evoluția; deci, cum stă treaba cu Prostia și Înțelepciunea, Binele și Răul? Binele e atunci când eu mănânc pe cineva, Răul, când altcineva mă înfulecă pe mine. La fel e și cu Inteligența: cel mâncat, întâmplându‑i‑se asta, e mai prost decât înfulecătorul, pentru că cineva care nu există nu poate avea dreptate, și cel care tocmai a fost înfulecat nu există. Dar cel care i‑ar mânca pe toți ceilalți ar muri el însuși de foame până la urmă, și astfel se instituie moderația. Cu trecerea timpului, aluatul brânzos se calcifică, fiind un material care‑și pierde elasticitatea, așadar, căutând unul mai bun, ființele acestea mâloase au descoperit metalul. Și ce să vezi, s‑au portretizat tot pe sine, numai că din fier! Doar e cel mai ușor să scoți ceva din ce‑i gata făcut... așa că la perfecțiune tot nu s‑a ajuns. Ba chiar dimpotrivă! Dacă printr‑o altă desfășurare a lucrurilor ar fi apărut întâi calcarul și‑abia apoi din el ceva mai delicat, mai moale, și la sfârșit - fina subtilitate, cu totul altfel ar fi evoluat filozofia: după cum se vede, ea decurge direct din material; adică cu cât mai cum‑o‑fi‑să‑fie e alcătuită ființa gânditoare, cu atât mai disperată e să se înfățișeze pe sine invers. Dacă trăiește în apă, susține că raiul e pe uscat; dacă e pe uscat, zice că e în cer; dacă are aripi, își făurește un ideal cu branhii și înotătoare, și dacă are picioare - își pictează niște aripi de gâscă și strigă: "Un înger!" Ciudat că până acum n‑am observat asta. Vom numi deci regula aceasta Legea Cosmică a lui Trurl: în funcție de imperfecțiunea propriei inginerii, fiecare spirit își înfățișează Absolutul Ales. Trebuie să bag la cap toate astea pentru eventualitatea în care voi fi nevoit să îndrept bazele filozofiei. Acum însă e timpul să construim. Să fac întâi Binele - dar ce este el de fapt? Cu siguranță nu există acolo unde nu e nimeni. Cascada nu este pentru pietre nici bună, nici rea, și tot așa e cutremurul pentru apa lacului. Am să construiesc deci pe Cineva. Dar atenție: oare‑o să‑i fie bine? Dar de unde știm când cuiva îi e bine? Să zicem că aș vedea că lui Clapauțiu îi merge rău. Ei, și? Cu o jumătate de suflet m‑aș întrista, cu cealaltă m‑aș bucura, nu‑i așa? Ce încurcată poveste! E posibil ca unuia să‑i fie bine în comparație cu vecinul lui, dar el să nu știe asta și de aceea să nu i se pară că‑i merge bine. Ar trebui oare să construiesc ființe conștiente mereu de existența altora asemenea lor care se zbat în chinuri? Oare s‑ar simți pe deplin satisfăcute doar prin contrast? Poate, dar ar fi absolut îngrozitor! Deci e nevoie de o surdină și un transformator. Nu e musai să mă apuc dintr‑odată de construirea unei societăți fericite: hai să încep cu individul!

Își suflecă deci mânecile și în trei zile construi Contemplatorul Existenței Fericite, o mașină care, prin conștiința sa aprinsă în catozi, se integra în fiecare lucru pe care‑l observa și nu se găsea pe lume nimic care să nu‑i aducă bucurie. Se așeză lângă mașină, ca să‑și dea seama dacă e exact ce trebuia să fie. Contemplatorul, sprijinit pe trei picioare de metal, își plimbă ochii telescopici prin jur și fie că privirea i se oprea asupra scândurii gardului, a unui bolovan sau a unei ghete scâlciate, se bucura din tot sufletul, gemând încetișor de încântarea care‑l cuprinsese. Iar când Soarele asfințea sau zorii înroșeau cerul, se ghemuia de plăcere.
- Clapauțiu va spune, evident, că simpla ghemuire și gemetele nu dovedesc nimic, își spuse Trurl, tot mai neliniștit. O să‑mi ceară dovezi...

Atunci îi vârî Contemplatorului în burtă un ceas mare cu o limbă aurită, care indica pe o scală nivelul de fericire măsurată în hedoni sau hezi, pe scurt, un hed fiind cantitatea de extaz pe care o resimți atunci când ai călătorit patru mile cu un cui înfipt în pantof și în sfârșit ți se scoate cuiul. Înmulți drumul cu timpul, împărți rezultatul la ascuțimea cuiului, aduse în fața parantezei coeficientul de călcâi obosit și așa reuși să transpună fericirea în sistemul centimetru-gram-secundă. Asta‑l mai liniști un pic. Privind fix la șorțul de lucru mânjit de ulei al lui Trurl, care se agita pe lângă el, Contemplatorul simțea, în funcție de unghiul de aplecare și de luminozitatea generală, între 11,8 și 18,9 hezi per pată, nuanță și secundă. Acum, constructorul se liniști de‑a binelea. Calculă că un kilohed e exact cantitatea de fericire pe care‑o simțiseră bătrânii privind‑o pe Susana la scăldat, că un megahed e bucuria condamnatului căruia i se taie lațul spânzurătorii la timp și văzând că totul poate fi calculat cum nu se poate mai exact, trimise una dintre mașinuțele mai mici din laborator după Clapauțiu.

Când acesta sosi, îi spuse:
- Privește și învață.

Clapauțiu dădu ocol mașinii, iar aceasta, îndreptându‑și spre el majoritatea teleobiectivelor, se așeză pe ciuci și gemu de câteva ori. Se miră puțin constructorul de aceste sunete guturale, dar nu lăsă să se vadă și spuse doar:
- Ce‑i asta?
- O ființă fericită, spuse Trurl, și anume Contemplatorul Existenței Fericite, pe scurt, Conexferlău.
- Și ce face Conexferlăul ăsta?

Trurl simți ironia, dar o lăsă să‑i zboare pe lângă ureche.
- Percepe în mod activ și neîncetat! explică el. Și nu percepe doar luând la cunoștință, ci face asta cât se poate de intens, cu concentrare și hărnicie, și orice simte, îi provoacă o nemaipomenită plăcere! Iar plăcerea asta, umplându‑i anozii și circuitele, îi dă o stare de binecuvântată euforie, a cărei manifestare sunt tocmai gemetele pe care le auzi chiar în clipa asta în care se uită la trăsăturile tale, de altfel, banale.
- Asta înseamnă că mașina simte o plăcere activă din existența ca percepție?
- Exact! spuse Trurl, dar mai sfios, căci deja nu mai era atât de sigur pe el ca înainte.
- Și acesta este, firește, un fericitometru, care măsoară nivelul plăcerii existențiale? arătă Clapauțiu spre cadranul cu limba aurită.
- Da, ceasul ăsta...

Atunci Clapauțiu începu să‑i arate felurite lucruri Conexferlăului, urmărind cu atenție oscilațiile limbii ceasului. Trurl, liniștit, îi expuse în detaliu teoria hedonilor, adică fericitometria teoretică. Din vorbă‑n vorbă, din întrebare‑n întrebare, se închegă o conversație pe cinste, până când, la un moment dat, Clapauțiu spuse:
- Sunt curios în câte unități s‑ar măsura sentimentul care‑l încearcă pe unul care‑l cotonogește pe altul care înainte de asta l‑a bătut timp de trei sute de ore.
- A, păi e simplu! se bucură Trurl și se așeză să facă toate calculele, când îi ajunseră la urechi hohotele de râs ale prietenului său.

Mut de uimire, se ridică, iar celălalt îi spuse, încă râzând:
- Și tot mai spui că principiul fundamental pe care ți l‑ai ales e Binele, nu‑i așa, Trurl? Ce să zic, prototipul ți‑a ieșit de minune! Ține‑o tot așa și o să‑ți iasă clasa întâi! Până atunci, te salut.

Și plecă, lăsându‑l pe Trurl cu totul întors pe dos.
- Ce m‑a prins! Mi‑a făcut‑o, n‑am ce să zic! oftă constructorul, iar oftatul lui se împleti cu gemetele extatice ale Conexferlăului, care‑l enervară atât de tare, încât aruncă mașina într‑o cămară, trânti peste ea niște tinichele vechi și trase zăvorul.

Apoi se așeză la masa goală și‑și spuse așa:
- Am amestecat extazul estetic cu Binele - ce bou sunt! Dar oare Conexferlăul are inteligență, până la urmă? Asta‑i! Pe toți nucleii atomici, trebuie să abordez conceptul complet diferit! Fericirea - sigur că da, plăcerea -, fără îndoială, dar nu pe seama altora! Nu provenind din Rău! O, da! Dar ce este Răul? Hm, văd că, prins de activitatea mea constructivă, am neglijat îngrozitor teoria!

Timp de opt zile, nu puse geană pe geană, nu se odihni, nu ieși, studiind fără încetare cărți savante ce dezbăteau problema Binelui și a Răului. Află din ele că, în opinia multor înțelepți, cel mai important lucru este grija plină de încredere și bunătatea universală. Ființele inteligente trebuie să facă dovadă de amândouă în relația cu alte ființe: fără asta, nimic nu e posibil. Ce‑i drept, tocmai în numele acestei devize unii au fost trași în țeapă, peste alții s‑a turnat plumb topit, unii au fost sfârtecați în patru, alții trași pe roată sau li s‑au frânt mădularele, ba în cele mai importante momente istorice s‑au folosit pentru asta chiar echipaje de câte șase cai. Și în formele nenumărate ale altor torturi s‑a manifestat uneori istoric bunătatea, când a fost adresată spiritului, nu trupului.

Niciodată singur: fragmente dintr-o galerie de portrete

 

Andrei Șerban
Niciodată singur: fragmente dintr‑o galerie de portrete
Editura Polirom, 2021
Cuvânt înainte de Toma Pavel
 

***
Intro

Andrei Șerban, ca tânăr regizor absolvent al Institutului de Teatru din București, a fost invitat cu o bursă Ford la New York, la teatrul La MaMa. A studiat apoi un an cu Peter Brook la Centrul Internațional de Cercetări Teatrale din Paris. A ajuns curând unul dintre cei mai importanți regizori de teatru și operă din lume, cu o carieră remarcabilă în SUA și Europa. A lucrat pe scene prestigioase (Metropolitan Opera, Comedia Franceză, Opera din Paris și Viena, Covent Garden, Teatrul Național din Londra etc.) și a revenit după 1989 în România pentru a conduce timp de trei ani Teatrul Național din București, unde a pus în scenă, printre altele, Trilogia antică, montată inițial la La MaMa, cu un succes internațional răsunător. A rămas prezent în viața teatrală a țării. A fost șeful catedrei de actorie la Universitatea Columbia, a predat la diverse școli de teatru din lume, a fost nominalizat pentru Tony Awards și a primit numeroase premii și distincții, printre care Obie, "Mr. Abbott", Elliot Norton for Sustained Excellence, Ordinul "Steaua României", precum și numeroase premii UNITER. A mai publicat albume cu fotografii din spectacolele sale (Editura ICR, 2008; Nemira, 2013) și O biografie (Polirom, 2006, 2012). După o serie de texte punctuale răsfirate de-a lungul a peste 12 ani, din toamna lui 2019, scrie cu o anumită periodicitate pe LiterNet aici.

*

Piesă cu piesă, Andrei Șerban compune un mozaic al artiștilor străini și români pe care i-a cunoscut, o frescă personală a lumii culturale, cu punctele ei forte și vulnerabilitățile mai puțin știute. Nume mari din lumea artei sunt evocate nu doar din perspectiva regizorului, ci și a omului care a cunoscut alți oameni. Peter Brook, o autoritate în teatrul contemporan, i-a facilitat autorului întâlnirea cu gândirea lui Gurdjieff. Ellen Stewart, fondatoarea teatrului newyorkez La MaMa, ieșit din șabloane și devenit platformă de expresie pentru artiștii tineri, și-a învăluit viața privată într-o aură de legendă. Meryl Streep, stăpânită de impulsuri contradictorii și mereu imprevizibilă, avea în tinerețe ambiția de a fi prima în toate. Pina Bausch le cerea dansatorilor o sinceritate absolută, aproape brutală, făcându-i pe unii să izbucnească în plâns la repetiții. Dând la o parte măștile - tot atâtea conversații cu sine -, autorul ne arată nemijlocit chipurile de sub ele, ipostaze ce construiesc împreună imaginea omului care își închină viața artei și arta vieții, ca să înțeleagă diferența dintre fantezie și realitate.
 

*

"Niciodată singur, acesta e titlul cărții în care Andrei Șerban își evocă prieteni, parteneri sau colaboratori. Astfel își precizează condiția de artist, ce se împlinește în comunitate și nu în singurătate, ca a oricărui om de teatru. El a cultivat-o și dezvoltat-o cu un talent unic, căci și-a manifestat constant capacitatea de contaminare energică și artistică a unor grupuri de vârste, culturi sau istorii diferite. Ceea ce Andrei Șerban își asumă ca statut a fost profund penalizat de criza covid-ului. De aceea regizorii au fost cei mai destabilizați prin izolarea impusă drastic, ce i-a frustrat tocmai de regimul lor de lucru și, grav răniți, și-au căutat sau găsit soluții de compensație. Ca Șerban care, condamnat la solitudine, și-a revizitat prin scris colegii de o viață sau artiștii cărora le-a făcut portrete cu precizie și afecțiune autobiografică reunindu-i într-o carte scrisă tocmai departe de ei și de fervoarea agitată a repetițiilor. Descindere în timp, tocmai pentru că văduvit de prezentul comunitar. Pentru că a fost « singur », s-a consacrat acestei expediții retrospective și a realizat acest muzeu personal." (George Banu)

 Fragmente
 
Cuvânt înainte

În volumul Niciodată singur, cele mai recente articole ale lui Andrei Șerban ne oferă o galerie de portrete ale unor oameni de teatru cu care a lucrat de-a lungul carierei sale strălucite și întotdeauna surprinzătoare, precum și ale unor personalități din alte domenii (film, dans, muzică, arte plastice, viață spirituală) care l-au inspirat și l-au ajutat să se înțeleagă pe sine prin prisma lor. De asemenea, aceste articole ne invită să nu uităm o remarcabilă perioadă a culturii teatrale, dacă nu chiar a culturii pur și simplu, atât în România, cât și în străinătate.

În anii de după al doilea război mondial, redescoperirea trecutului și pregătirea viitorului în literatură și în artă, în general, s-au aflat - și în Est, și în Vest - în centrul rivalității dintre democrație și comunism. Și, dacă e adevărat și nespus de trist că în estul Europei, inclusiv în România, cenzura și valurile de teroare au făcut mult, mult rău, să nu uităm cât de energice au fost - și la noi, și peste tot în lume - măsurile luate pentru ridicarea continuă a nivelului cultural (cum se spunea pe atunci) al populației. Alfabetizarea generală, publicarea clasicilor în tiraje de masă, în colecții superbe ca Biblioteca pentru toți, Clasicii români sau Clasicii literaturii universale, noile teatre din capitală și din multe orașe de provincie, ca să nu mai vorbim de sărbătorirea spectaculoasă a aniversărilor marilor scriitori, compozitori și artiști, toate subliniau fără încetare importanța culturii.

Sigur că în țările din Est punctul de vedere impus de sus le cerea tuturor să sublinieze așa-zisul "adevăr" al doctrinelor oficiale. Sigur că alternanța dintre momentele în care scriitorii și artiștii "aveau voie" și cele în care, dintr-odată, "nu se mai putea" era greu de acceptat. În 1955, la doi ani după moartea "marelui" Stalin, cu ocazia festivităților de la semnarea tratatului de pace cu Austria, peste tot în Europa s-a transmis la radio, de la Opera din Viena, Fidelio de Beethoven, la un secol și jumătate de la prima reprezentație. Corul Prizonierilor cărora li se îngăduie în actul I să iasă din celulele lor ca să respire aer curat (O, welche Lust!) a făcut să curgă multe lacrimi la București, unde ascultătorii ar fi vrut și ei să respire aerul libertății. Importanța culturii, ni se reamintea, era reală și durabilă.

În lumea teatrului românesc, unde, la începutul anilor '50, domina concepția realistă a lui Paul Gusty, reformulată de noul regim în stilul lui Stanislavski, spectacolele regizate de Sică Alexandrescu - comediile lui Caragiale, de pildă - se jucau cu sălile pline. Felul în care a închegat o trupă formidabilă de comedieni pentru celebra O scrisoare pierdută merită să fie amintit. Iar montările lui Moni Ghelerter, mai lirice, mai atente la pulsul inimii, Romeo și Julieta, în 1948, cu Mihai Popescu în rolul lui Romeo, sau, mai târziu, Regele moare de Eugen Ionesco, în 1965, cu Nicolae Brancomir în rolul doctorului călău și astrolog, se bucurau și ele de un succes durabil. Și, deși se jucau, bineînțeles, și multe piese sovietice, marii clasici ruși, ca Gogol, Cehov sau Gorki, aveau întotdeauna un loc de onoare în repertoriul teatral.

În anii 1955-1957 începeau să se simtă destinderea și speranța. Regizorii "aveau (puțin) voie", se puneau în scenă piese occidentale contemporane, printre care, în 1957, Omul care aduce ploaia de Richard Nash, regizată de tânărul Liviu Ciulei, cu Fory Etterle - irezistibil - în rolul principal. Începeau să fie invitate în România echipe teatrale din Occident, Comedia Franceză, teatrul Odéon din Paris și Royal Shakespeare Company condusă de Peter Brook, care a jucat, calm și provocator, Regele Lear în sala Operei de Stat plină și, în plus, invadată de admiratori tineri fără bilete. Cu toate că în anii 1958-1961 a avut loc o nouă strângere, marcată între altele de sinistrul proces împotriva lui Constantin Noica și prietenilor lui, trecutul cultural românesc și străin continua să fie admirat, iar calitatea montărilor teatrale nu a scăzut deloc, așa cum s-a putut vedea în tragedia Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller, în 1960, cu Jules Cazaban și Clody Bertola, ca și în comedia Cum vă place de Shakespeare, transpusă de Liviu Ciulei în 1961 într-o miraculoasă pastorală poetică și muzicală care i-a făcut pe spectatori și pe artiști să simtă că un stil la fel de nobil și de armonios ca cel de pe vremea lui Shakespeare este posibil. Realismul s-a estompat tot mai adesea în favoarea unor interpretări nuanțate, care își permiteau să sublinieze aspecte mai puțin vizibile, dar nu mai puțin tulburătoare ale pieselor jucate, așa cum proceda și Lucian Pintilie, regizor angajat de curând la Bulandra, în spectacole ca Inima mea e pe înălțimi de William Saroyan (1964), D'ale carnavalului de Caragiale (1966) și, curând, în filmul Reconstituirea (1968).

Ca în toate țările din Est, în deceniul al șaptelea al secolului trecut "era (deci) voie" din ce în ce mai mult, astfel că se putea spera într-o reîntoarcere a libertății în cultură și artă. Dar, după realismul anilor '50, după neuitatul Cum vă place al lui Ciulei, după Inima care bătea ritmic pe înălțimi în interpretarea lui Pintilie, se putea oare inventa ceva nou? Răspunsul lui Andrei Șerban, care în 1964 avea doar 21 de ani, a fost un "da!" ritos și plin de voie bună. Primii care l-au auzit au fost spectatorii piesei cu totul trăsnite Ubu rege, scrisă în 1896 de Alfred Jarry, precursor al suprarealismului și al teatrului absurd, în montarea și mai trăsnită - dacă se poate închipui - condusă de Șerban, atunci încă student, cu colegii lui de la Institutul de Teatru din București. Vie, rapidă, imprevizibilă, regia acestei piese în care tragediile dinastice clasice se prefac într-o paradă de clovni transmitea publicului bucuria nemaipomenită de a se juca. De a se juca de-a ce? Răspuns: de-a teatrul.

Curând, alte patru spectacole au convins și publicul, și specialiștii că acest june regizor le poate arăta de fiecare dată ceva extraordinar de nou și de adevărat: frumusețea pieselor uitate (Arden din Faversham, tragedie elizabetană de un autor necunoscut), energia neîmblânzită a dramaturgiei mai recente (Omul cel bun din Seciuan de Bertolt Brecht), ambele montate la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț în 1967 și, respectiv, 1968, forța înfiorătoare a puterii, în Iulius Cezar de Shakespeare, jucat în 1969 la Teatrul Bulandra din București ca spectacol kabuki japonez, precum și închisoarea lumii în care trăim, în Iona, emoționanta piesă de Marin Sorescu, la Teatrul Mic, în același an.

Din păcate, la sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70, în țările din Est din nou "nu se mai putea", așa cum s-a văzut după ocupația militară a Cehoslovaciei, în 1968, la care, să nu uităm, România nu a participat, precum și după revelația puterii absolute pe care dictatorul român a avut-o în 1971 la vizita în Coreea de Nord. Încă din 1969, când Iona fusese cenzurat și oprit după câteva reprezentații, Andrei Șerban a avut ocazia să plece la New York, fiind invitat de Ellen Stewart, fondatoarea teatrului de avangardă La MaMa, și de fundația Ford, care i-a acordat o bursă. În 1970-1971 a făcut parte dintr-o selecție de tineri artiști veniți din toată lumea să lucreze pentru un an la Paris, la Centrul Internațional de Cercetări Teatrale, sub conducerea lui Peter Brook. Acestuia Andrei Șerban îi datorează nu numai sprijinul în lumea artei teatrale, ci și descoperirea gânditorului rus Gurdjieff, a cărui viziune mistică l-a însoțit de atunci. La întoarcerea la New York, sfătuit de prietenii din România care erau la curent cu recenta strângere politică, Andrei Șerban a decis să rămână în străinătate. De notat că în 1974 și Lucian Pintilie a părăsit țara, după interzicerea Revizorului de Gogol, montat de el la Teatrul Bulandra, iar Liviu Ciulei, cenzurat ca director al acestui teatru, s-a stabilit și el în străinătate, toți trei reîntorcându-se după eliberarea României, în 1990.

Geniul lui Andrei Șerban a fost unanim recunoscut în Statele Unite cu ocazia punerii în scenă la teatrul La MaMa a Trilogiei grecești, o cutremurătoare reînviere a tragediei antice declamată în latina lui Seneca și în greaca veche a lui Euripide. Din acel moment, el a regizat spectacole la cele mai reputate teatre și opere din Statele Unite și din restul lumii, a fost vreme de trei decenii directorul catedrei de artă dramatică la Universitatea Columbia din New York, a predat la cele mai importante școli de teatru de pe glob și a primit nenumărate premii și distincții artistice. Un timp a condus și Teatrul Național din București și de atunci a rămas mereu prezent în viața teatrală a țării. Iar recent, Andrei Șerban și-a exprimat public dezacordul față de valul actual de "corectitudine politică" din Statele Unite, care încearcă să interzică trecutul cultural și să decidă sensul viitorului.

După cum arată atât de bine portretele pe care le face în acest volum, înconjurat de mari artiști care l-au inspirat, fără să fie vreodată singur, Andrei Șerban a fost întotdeauna un om liber.

(Toma Pavel)

*Toma Pavel a studiat la Facultatea de Filologie a Universității din București, a predat literatura la Montréal, la Santa Cruz, la Princeton și la Universitatea din Chicago, a fost profesor invitat la Harvard, la Berkeley, la Sorbonne Nouvelle și la Collège de France și a publicat, printre altele, Fragmente despre cuvinte, Mirajul lingvistic, Lumi ficționale, Povestiri filosofice, Arta îndepărtării, A șasea lumină și Gândirea romanului.*

 

Prefața autorului (Andrei Șerban)

După ce am scris prima mea carte (O biografie, publicată tot la Polirom), iată-mă din nou "scriitor". Mă surprinde și mă intrigă această atracție spre scris, cu atât mai mult cu cât pasiunea pentru teatru continuă să mă mistuie. Două activități atât de diferite și totuși cu multe puncte de convergență.. Poate tocmai de aceea își manifestă fascinația asupra mea, cu forțe aproape egale. În amândouă, procesul este cel puțin la fel de important ca rezultatul, uneori poate chiar mai important. De ce o repetiție în teatru are pentru mine un interes mai mare decât spectacolul finit? Pentru că, repetând cu actorii, greșim, căutăm, ne întrebăm, reîncepem de la zero și așa sunt angajat activ într-un proces deschis, în mișcare continuă, ca viața însăși. După premieră, însă, nu mai pot interveni să îmbunătățesc spectacolul. E o schimbare brutală, greu de digerat, de la o zi la alta. La fel e și cu scrisul, odată ajuns în etapa dinainte de tipărire, în care nu mai pot să fac schimbări, clarificări, adăugiri, tăieturi. Așa cum am trac să revăd o montare proprie după ce s-a scurs un oarecare timp de la premieră, îmi e frică să recitesc cartea publicată. Sunt convins că aș dori să o scriu cu totul altfel și nu se mai poate.

Atât despre asemănări acum. Printre deosebiri, în primul rând e ideea că teatrul e efemer, în timp ce cartea rămâne.

În timpul pandemiei, mă aflam, ca mulți alții, izolat în casă, iar confinarea, acest nou termen corespunzând unei situații pe care nu ne imaginam că am putea-o trăi, mă ducea cu gândul la Pascal (Tout le malheur des hommes vient d'une seule chose, qui est de ne savoir pas demeurer en repos dans une chambre / Toată nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru - că nu știu să rămână în repaus într-o cameră), făcându-mă să mă întreb cum aș putea folosi obligația de a sta acasă pentru a mă liniști, în speranța că voi ajunge să fiu cu adevărat acasă în mine însumi. Atunci m-am decis să scriu, să scriu despre prieteni, despre colaboratori, precum și despre unii artiști remarcabili care m-au inspirat. Scriind, îmi dădeam seama că nu eram singur. Și că, de fapt, niciodată nu am fost singur. Cred că unul dintre motivele pentru care din adolescență m-a atras teatrul a fost că doream să fiu împreună cu alții, să fac parte dintr-o comunitate. Lucru știut, teatrul e una din activitățile umane în care e imposibil să fii singur.

Am călătorit pe un drum foarte lung. Împreună cu actorii și cu toți cei cu care am lucrat, am avut atâtea satisfacții cu proiecte pe care le-aș numi mari aventuri între prieteni. În clipe speciale, când am reușit să avem încredere, a dispărut frica - de noi înșine și de ceilalți. Am putut atunci să vedem mai clar ce ne unește. E șansa extraordinară pe care o avem pe scenă să putem face ce nu avem voie sau nu găsim curajul în viața obișnuită. Scriind, mi-am amintit ce avem în comun.

În afara teatrului, am căutat inspirație în celelalte arte, în muzică, film, dans sau arte plastice, care deschideau în mine lumi necunoscute, devenite astfel familiare.

Tot în afara teatrului, în relație cu viața spirituală, am întâlnit la Institutul Gurdjieff din New York un fel de a lucra cu mine însumi care presupune colaborarea cu cei interesați, ca și mine, să-și pună întrebări esențiale.

Cum să mă simt singur, când fiii mei, Nico și Antony, îmi sunt alături, deși adesea ne separă un ocean, și cei mai buni critici ai spectacolelor mele sunt tot ei!

Creionând aceste portrete, vrând să vorbesc despre ceilalți, realizez că am ajuns să vorbesc tot despre mine. Narcisism involuntar? De ce nu pot scrie doar despre alții? Într-o altă carte de portrete (portretul e la modă!), George Banu mă caracterizează astfel: "Un regizor coral, care însuflețește o trupă de actori". De la început mi-am asumat rolul de a fi pe scenă cu actorii, de a împărtăși cu ei intensitatea jocului și, în același timp, de a lua distanță ca să-i pot privi și observa din afară pentru a înțelege ce se întâmplă în ansamblu. Printre portrete am descris și gândurile mele despre teatru în vremurile în care trăim.

Dedic această primă colecție de portrete celei care de mulți ani mă însoțește în toate călătoriile prin viață și prin artă, Dana Dima. Fără dialogul cu ea (în rol multiplu de primă editoare, co-scriitoare, co-frazatoare și co-repetitoare), experiența de scriitor ar fi fost singuratică și confuză, iar cartea nu ar fi apărut în forma prezentă.

Îi mulțumesc lui Răzvan Penescu pentru rubrica pe site-ul LiterNet, pe care mi-a oferit-o, insistând să scriu orice, oricând. Așa am ajuns la primele portrete, care au fost sămânța ideii acestei cărți.

Îi mulțumesc lui Toma Pavel atât pentru frumosul și utilul Cuvânt înainte, cât și pentru sugestia titlului: Niciodată singur. Nu știu dacă e adevărat chiar tot timpul, dar sună bine și e plin de speranță!

Mulțumiri speciale domnului Silviu Lupescu, care mi-a dat încredere într-o posibilă carieră de scriitor. Contactase mai întâi pe altcineva să scrie o carte despre cariera mea, dar, cum proiectul nu s-a materializat, m-a convins că trebuie s-o scriu eu și astfel a apărut O biografie. Recent, simțind că în mine a reînviat microbul scrisului, i-am dat un semn și ușa mi-a fost din nou deschisă.

Îi sunt recunoscător.

Cuprins

Cuvânt înainte (Toma Pavel)

Prefață

Sanda Manu și Radu Penciulescu, Primii mei profesori
Ellen Stewart, "Stră-stră-strănepoata" lui Arhimede
Peter Brook, A nu fi... sau a fi de ajutor
Liviu Ciulei, Artistul care a schimbat fața teatrului românesc
Lucian Pintilie, Un geniu cinic cu suflet pur
Priscilla Smith, O actriță care a spus nu celebrității
Meryl Streep, Darul empatiei sau chemarea gloriei
Ana Maria Narti, Dramaturgul - actor nevăzut
Radu Beligan, Capul plecat sabia nu-l taie
Aureliu Manea, Un Artaud român
Ulla și Niky Wolcz, Același crez, aceeași vocație
George Banu, Entre-deux
John Cage și Merce Cunningham, Muzica tăcerii și sunetul pașilor de dans
Philip Glass, În căutarea terenului pur
Plácido Domingo, Gwyneth Jones, Natalie Dessay, O tripletă de aur
Lev Dodin, Omul din spatele statuii
Pina Bausch și Peter Pabst, Totul trebuie să vină din inimă, să fie trăit
Roberto Alagna, Instinctul bestial de supraviețuire
Ingmar Bergman, A șaptea pecete.Totul e să fii pregătit
Andrei Tarkovski, "Sensul existenței e, înainte de toate, să învingem răul care zace în noi"
Kirill Serebrennikov, Victimă? Erou? Simbol al rezistenței?
Andriy Zholdak, Dialog despre regia de operă
Gellu Naum (și Lyggia), "Eu am fost legat cu limba de Carpați"
Bill Segal, Sunt cu toții îngeri, doar că ei nu știu
G.I.Gurdjieff, Singurul război util e cel cu mine însumi

Schițe de portrete ale actorilor care ne-au părăsit
Emil Botta
Leopoldina "Poldi" Bălănuță
Florian "Moțu" Pittiș
Gina Patrichi
George Constantin
Ștefan Iordache
Gheorghe "Gigi" Dinică
Carmen Galin
Ovidiu Iuliu Moldovan
Ruxandra "Tita" Sireteanu
Alexandru "Ducu" Darie
Ion "Pino" Caramitru

Postfață

Ciberiada

Urme pe zăpadă și nisip

 

Gabriel Șerban
Urme pe zăpadă și nisip
 prefață de Radu Păltineanu
Editura Filos, 2021

 


***
Intro

Paginile cărții transcriu foile caietelor de buzunar cu întâmplări care se-ntind de-a lungul a șapte ani și a nenumărați kilometri bătuți pe drumuri mai umblate sau nu, din Guiana Franceză, Islanda, Kenya, Indonezia și Peru.

Tablouri, povești cu animale, visele oamenilor de la capătul lumii, frânturi din limbile locurilor, istorie și credințe, mici crochiuri schițate pe fugă, pățanii ori pur și simplu întâlniri cu personaje de aiurea se amesteca într-un tot colorat și eclectic.

Pe cititor îl așteaptă un drum lung peste fluvii enorme, prin păduri arareori umblate, prin cătune de câteva case sau peste savana însăși, pe creste de munte, pe mări calde pline de viață, dar și pe altele înghețate și austere, neîndurătoare cu noi, oamenii, după triburi îndepărtate, spre orașe uitate de vreme, temple de aur, reptile uriașe și ghețari pătați demult de cenușa vulcanilor.

Citiți un interviu cu George Șerban aici.
 

Prefață

(de Radu Păltineanu)

Gabriel Șerban nu este un oarecare turist, ci un explorator care ne prezintă cele mai ascunse și puțin văzute fețe ale locurilor pe care le vizitează și care prind de cele mai multe ori viață prin intermediul unui melanj de detalii - naturale și culturale - care reușesc să creioneze dimensiunea reală a acelui loc. În cele câteva capitole, autorul reușește să ne poarte cu el prin colțuri enigmatice și îndepărtate ale Terrei, de-a lungul și de-a latul straturilor istorice și biologice pe care le explorează și descrie cu un patos care te face deopotrivă părtaș și curios. Pentru Gabriel trecutul legendar se întretaie cu prezentul, iar lumea oamenilor pare să facă parte din cea naturală, cea pe care acesta ne-o descrie atât de minuțios.

Există multe feluri de a explora un loc, o țară, o regiune și multe unghiuri din care o poți observa. Anii pe care eu însumi i-am petrecut străbătând lumea pe o bicicletă m-au făcut să realizez că doi călători care ajung în același loc nu îl vor fi văzut niciodată la fel. Pentru că experiențele proprii și felul în care ne raportăm noi înșine la respectivele locuri sunt cele care ne definesc abordarea, iar Gabriel nu face altceva decât să-mi confirme asta. Întâmplător sau nu, în anii în care umblam Americile, am ajuns în câteva din regiunile și țările care fac subiectul unor capitole de aici. Deși atmosfera respectivelor locuri și unele elemente culturale îmi sunt mai mult decât familiare, nu același lucru l-aș putea spune despre aspectele lumii naturale de acolo. Nivelul de detaliu șochează uneori și în același timp te face curios să lași cartea deoparte și să cauți specia de viețuitoare pe care autorul o observă plin de uimire.

De altfel, filele acestei cărți sunt pline de viață, de biodiversitate și colorează o lume de care cei mai mulți dintre noi ne-am despărțit în evoluția noastră, de care am devenit străini. Viața și diversitatea ei par să-l atragă magnetic, într-atât încât sterpul locurilor înfrigurate - așa cum este Islanda, de pildă - îl deranjează vizibil. Dar, chiar și acolo, pietrele, văile și munții, cascadele și râurile pe care Gabriel le descrie, prind viață prin profunzimea miturilor lor.

Autorul este departe de a fi un simplu turist ațintit către niște obiective celebre și înclinat înspre prejudecăți și stereotipuri de care ne este greu să scăpăm și pe care ne este greu să le ocolim chiar și atunci când încercăm să fim obiectivi. Sapă strat după strat, încercând astfel să ajungă la firul ierbii, la originile umanității și vieții. Emoția conferită de filele acestei cărți nu este una personală, ci mai degrabă o vibrație a vieții în sine.

Urme pe zăpadă și nisip nu este o carte centrată pe emoție și experiență personală - deși, ici-colo, regăsim crâmpeie din ea -, ci mai degrabă o carte în care devenim pentru câteva ore parte a unui univers demult uitat, a unei lumi naturale, atemporale și infinit de diverse de care am uitat și pe care ochii noștri nu mai sunt obișnuiți să o vadă. Mesajul subtil pe care mi-l inspiră filele acestea de carte este că am devenit fugari după clișee și orbi față de ineditul care ne înconjoară.

Mă regăsesc în serile petrecute la hamac în mijlocul junglei în care zgomotele naturii devin coloană sonoră pentru cerul intens înstelat de care doar acolo, departe de civilizație și de poluarea luminoasă, ne putem bucura. Sau în mijlocul tundrei islandeze. Acolo unde orice zgomot este absorbit de mușchii care acoperă un ținut dominat de vânt, vulcani și ghețari. De setea de a ajunge mai departe, în mijlocul sălbăticiei, pe meridiane și paralele străine.

Urme pe zăpadă și nisip nu este un roman de călătorie clasic. Protagonistul nu urmărește vreun obiectiv anume și nu observăm vreo dezvoltare într-o anumită direcție a lui, ci este mai degrabă roada unor jurnale solitare, a unor escapade separate și care sunt totuși legate de firul unei sete de cunoaștere pe care o mai regăsim doar la naturaliștii și exploratorii secolelor trecute.

Nu putem înțelege și percepe cu adevărat o țară fără să pătrundem în straturile ei istorice, culturale și naturale. Putem urmări drumul sinuos al unei șosele construite de noi, oamenii, pe un traseu prestabilit și putem pleca amăgiți crezând că am văzut acel loc și că am luat cu noi cât am putut din el. Sau putem să ne aventurăm pe cărarea cea mai lăturalnică, mai strâmtă, pe râul acela care ne duce în inima junglei. Putem ocoli, studia, percepe; atent și fără grabă. Gabriel ne îndeamnă în permanență la o aprofundare interioară și exterioară și, cel mai probabil, după ce veți fi citit filele acestei cărți veți fi inspirați să puneți o altfel de lupă atunci când călătoriți. Suntem înconjurați de frumos, de culoare și de viață, de legendă, iar acesta pare să fie mesajul central al cărții de față.

Importanța petrecerii timpului în natură este fundamentală, într-o lume în care suntem din ce în ce mai deconectați de ecosistem, de propriul nostru fir al istoriei. În filele acestea de jurnal veți regăsi popoare uitate și plaje sălbatice la colț de lume, furnici gigant și maimuțe cocoțate pe vreun arbore din inima unora dintre ultimele petice de junglă neatinse de drujbele omului. Pentru a ne putea bucura de toate acestea este nevoie să petrecem timp în natură, să ne reconectăm cu însăși viața, cu ecosistemul, cu universul.

Un alt strat interesant pe care îl regăsim de-a lungul acestor file este cel al impactului colonialismului european asupra popoarelor, culturilor și nu în ultimul rând ecosistemelor pe care autorul le vizitează. Gabriel nu scapă din vedere niciun detaliu legat de condiția unora din cele mai puțin cunoscute triburi de pe planetă, de trauma acestora, de bulversarea vieții și valorilor acestora cauzată de contactul cu noi, străinii. De însăși pierderea identității acestora. Colonialismul și globalismul par să ne fi supus la un etern chin al banalului, al stereotipurilor și al pierderii diversității culturale și naturale. Nu mai avem ochi pentru minunățiile din jurul nostru, pentru lucrurile aparent nesemnificative, dar deosebite. Totul pare o fugă căreia autorul îi dă o pauză și ne îndeamnă să călătorim și să explorăm mai atenți.

Într-o eră în care putem face ocolul pământului în decursul unei zile într-un avion de linie, textul acestei cărți ne îmbie la a călători nișat, la a înțelege profund locul pe care ne dorim să-l vedem, la a petrece timp să-i cunoaștem viețuitoarele, râurile, pădurile, munții și oamenii. Ne încurajează să ne extindem orizonturile cunoașterii și ale pătrunderii dincolo de aparențe.
 

Fragment

Ne-am îmbarcat într-unul din autobuzele de cursă lungă ce traversează țara și acum urcăm de mai bine de opt ore spre cel mai înalt lac navigabil din lume: Titicaca. Numele de lac nu îi face dreptate, e mai degrabă ca o mare dulce cocoțată în munte, la aproape 4.000 m, întinzându-se până la orizont și despărțind Peru de Bolivia vecină. Cele două state și-au împărțit insulele de pe suprafața lui, iar noi vom pleca spre câteva dintre ele. Dacă până azi ni s-a părut că aerul nu ne ajunge, abia aici sus, în cel mai înalt punct de până acum, realizez că sunt aproape de a-mi atinge limita în lipsa aclimatizării treptate. Cea mai mică sforțare te lasă fără suflare instantaneu și e aproape ridicol pentru un iubitor de munte să obosească urcând câteva trepte între două case. Să rămânem aici pe acoperișul Lumii Noi pentru încă câteva zile va fi o încercare.

Pornim la drum, iar plecarea se face din cel mai mare port de pe țărmul peruan, orașul Puno. Puno este încă și mai agitat decât de obicei astăzi, când am nimerit în plin carnaval. Localnicii sărbătoresc Virgen de la Candelaria sau Fiesta de la Candelaria și totul s-a transformat într-un bâlci imens. Ne grăbim să ajungem la un ponton prin soarele atât de puternic că îl simți arzând prin hainele subțiri. Altitudinea și vremea caldă de la Saqsayhuaman m-au lăsat cu arsuri dureroase și a repeta aceeași poveste ar fi o idee foarte proastă. Cum traficul este restricționat, ne facem loc prin mulțime pe străduțele înguste și murdare care coboară abrupt spre întinderea albastră de apă, iar de aici, din portul animat și el de ritmurile festivalului, plecăm în sfârșit în larg.

Visând la tot ce am văzut în ultimele zile, m-am trezit repede trăgând la mal, dar într-un mal neobișnuit și făcut de mâna omului, pe una din insulele artificiale ale populației Uru, zisă și Uros. Obișnuiau să se numească demult Lupihaques adică Fiii Soarelui. Limba și-au uitat-o și vorbesc în prezent aymara, iar ca să se înțeleagă cu străinii se folosesc de quechua și de spaniolă. În fața expansiunii incașe și apoi hispanice au părăsit malurile pe care se așezaseră și au fugit în larg pe bărcile lor de trestii, de unde nu s-au mai întors. Timp de generații au trăit în condiții greu de imaginat, un întreg neam înghesuit cu familii și animale în simple bărci. Cu vremea, ambarcațiunile lor cu coviltire s-au mărit și sudat, mici colibe au apărut deasupra plutelor pentru ca mai târziu oamenii să construiască adevărate insule plutitoare din tije, insule pe care trăiesc și azi.

Cresc câini, pisici și purcei pe lângă casă, culeg ouă din cuiburile de stuf, prind păsări de apă, mai ales corcodei nezburători de Titicaca (Rollandia microptera). Așa cum le spune și numele, microptera, aceștia au aripile prea mici azi ca să mai zboare, asemeni cormoranilor din Galapagos și din aceleași motive, întrucât aici sus, în munți, pericolele au fost puține în mijlocul întinderilor acvatice pentru ei. Prin urmare, aripile li s-au redus și în zilele noastre nu mai zboară decât sub oglinda lacului, în imponderabilitatea lichidă a apelor lui reci. În vreme ce unele păsări ajung direct în farfurie, altele au fost domesticite ca și aiurea în Asia, iar populația indigenă de aici chiar se ajută de cormorani la pescuit. Li se leagă o buclă de sfoară de gât și o alta de picioare, să nu se îndepărteze prea tare de stăpân. Cine a văzut vreodată cormorani prinzând un pește mare știe ce alură serpentină pot avea când le alunecă pe gât prăzi neverosimil de mari pe de-a-ntregul. Așadar, animalul e liber să vâneze la malul insulei, ori în barcă, dar numai peștii mici îl vor sătura. Cei mai mari nu trec de inelul de sfoară și sunt confiscați de pescar.
 

 

Cu fiecare pas pe insula plutitoare, o unduire molcomă reverberează încet în toată așezarea. "Pământul" îți fuge de sub picioare literalmente, într-un legănat cu care locuitorii s-au obișnui demult, însă cineva care are rău de mare nu cred ca s-ar putea împăca curând cu o asemenea senzație. Materia primă principală a acestor comunități unice este totora - trestia din care fac practic totul. De la jucării pentru cei mici, la bărci, case, micul arhipelag pe care stăm, ba chiar e o plantă pe care o și consumă ori o folosesc ca să se spele pe dinți. Partea inferioară a tulpinilor se numește chullo adică banană în aymara. Are o măduvă albă bogată în iod pe care sătenii o consumă cu plăcere. Uru sunt fără îndoială un exemplu de adaptabilitate umană împinsă la extrem. O altă populație care a dezvoltat meșteșugul împletirii de totora se află la mare distanță, peste ocean, tocmai în Insula Paștelui, însă ei au avut, cel puțin, luxul unei insule reale. În schimb, locuitorii de pe Titicaca trebuie să o construiască pe a lor și o fac adunând mănunchiuri mari din tulpinile strâns legate între ele, mănunchiuri care apoi se fixează cu araci de eucalipt. La final obțin un pat de stuf vertical, patuka, peste care încep să așeze orizontal alte tulpini, întocmai ca o saltea. Cu vremea aceste straturi se îmbibă și altele noi se adaugă deasupra pentru a păstra o suprafață cât de cât uscată. Mai nou satele uru au ancore, o necesitate recentă la cererea guvernului bolivian, nemulțumit că adesea vântul le suflă insulele în apele lor, de cealaltă parte a lacului.

Pe esplanada de paie căsuțele se ridică încă puțin pe șipci, dar în rest sunt tot din totora și ele. Au o singură intrare și o singură incintă, fără ferestre. Evident, fără baie ori spații de gătit, fără mobila cea mai elementară, mai mult un adăpost de ploaie decât o casă. Panourile solare mici, înfipte în acoperișuri sunt singurele semne ale modernității. În rest, întreaga familie trăiește modest sub același acoperiș, în aceeași cameră, capitonată de pături și textile ca vântul tăios să nu mai intre prin trestii. În aceste materiale brodate găsim motive ancestrale, animale fantastice, zeii cerului și mai ales ai apei. Aici, alături de copii, dorm pui de cățel și dintr-un tuci acoperit cu un șervet se aud pui de găină. La intrare, într-o oală de pământ își așteaptă soarta niște somni mici înotând în cercuri, iar afară o fetiță cară două pisici mari și am impresia că nu prea sunt mulțumite de burnița ce tocmai s-a pornit.

Costumul tradițional de aici se aseamănă celui de pe uscat, femeile poartă fuste colorate, pălărioare tip melon din fetru și părul lung și negru strâns în cozi. Uru sunt buni țesători și își vând textilele la piața din Puno alături de peștele pe care reușesc să-l strângă în plus. Sunt singurele lucruri produse în austeritatea insulelor plutitoare și moneda de schimb de aici. Bărbații poartă la rândul lor fesuri tricotate și veste simple. Am avut impresia că populația Uru acordă o mai mare atenție bărcilor decât caselor. Ambarcați-unile lor numite balsa variază în dimensiuni, de la cele ale unei bărci mici pescărești, la altele compozite capabile să susțină zeci de persoane, mari cât o corabie mică și cu care se mândresc. Adeseori la provă apar capete de pumă ca niște totemuri apotropaice din paie, deși e drept că aduc mai curând a pisici și nu arată foarte fioros. Marile feline (titi în quechua) au fost dintotdeauna animale mitice importante în folclorul precolumbian și apar încă în numeroase toponime, așa cum este și cazul lacului Titicaca însuși, care se pare că ar însemna Muntele Pumei ori Puma Gri.

Bărcile de paie nu sunt cu nimic mai prejos celor din lemn și construite bine și se dovedesc neașteptat de durabile. De fapt, înfățișarea lor seamănă cu cele care colindau Nilul în Antichitate și care se mai găsesc și azi în Africa, pe apele marilor lacuri din Etiopia. Se pare că în epoca prehispanică incașii ar fi fost navigatori iscusiți. Aventurile lor marine s-au terminat odată cu conchista, iar ale lor plute supradimensionate, acele pae-pae din povești, n-au mai fost văzute de sute de ani pe țărmurile peruane. Până când un străin avea să le reînvie tradiția în vremurile noastre. Meșteșugul lor l-a fascinat pe etnologul și aventurierul Thor Heyerdahl, celebru căpitan al expediției Kon-Tiki ce acum mai bine de șaptezeci de ani pleca de pe malurile Limei din Callao.

Câte un val îți aduce aminte că nu ești încă pe pământ, așa că plecăm cu ploaia în spate spre următoarea destinație.

Neliniștea serii

 

Marieke Lucas Rijneveld
Neliniștea serii
Editura Pandora M, 2021
traducere din limba neerlandeză de Cătălina Oșlobanu și Alexa Stoicescu
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



 ***
Intro

La cei 30 de ani ai săi, Marieke Lucas Rijneveld (n. 1991) se numără printre cei mai vizibili și apreciați scriitori neerlandezi ai momentului. În 2015 a debutat cu volumul de poeme Kalfsvlies, recompensat cu Premiul C. Buddingh' pentru cel mai strălucit debut în poezie. A doua antologie de poeme, Fantoommerrie, a apărut în 2019 și a câștigat Premiul pentru poezie Ida Gerhardt. Neliniștea serii, romanul de debut, tradus în 40 de limbi, a fost recompensat cu International Booker Prize 2020.

*

Romanul de debut semnat de Marieke Lucas Rijneveld urmărește povestea unei familii care se ocupă cu creșterea vacilor într-o zonă rurală nespecificată, un spațiu unde inocența se întâlnește cu violența într-un mod brutal și intim, ghidul nostru fiind personajul narator, o fetiță de 10 ani pe nume Jas, plină de imaginație și curiozitate. Jas are o familie foarte religioasă și strictă - orice semn de risipă ori de distracție e aproape un păcat. Chiar dacă viața îi e plictisitoare și grea, Jas a găsit un fel doar al ei de a cunoaște lumea: își simte chipul moale ca brânza între palmele mamei, negii de pe spinarea broaștelor din sat seamănă cu niște capere, iar vorbele "la care te înroșești de rușine", cele pe care nu le găsești în Biblie, au o sonoritate aparte. Într-o dimineață rece ca gheața, ritmul disciplinei din familie e întrerupt de un accident tragic, iar Jas e convinsă că totul s-a întâmplat din vina ei. Părinții suferă și se înstrăinează de copii; cei mici devin din ce în ce mai curioși și încearcă să înțeleagă ideea morții, iar curiozitatea îi aruncă în tot felul de ritualuri și fantezii tulburătoare. Înfășurată în haina ei de iarnă, roșie și groasă, Jas visează la "partea cealaltă" și la scăpare, neștiind unde are s-o duca până la urmă visarea aceasta.

"Excepțional!" (The Financial Times)
"Unul dintre cele mai bune debuturi pe care le-am citit vreodată. Un roman șocant de bun, pur și simplu de neuitat... Este deja un clasic." (Max Porter)
"Caracterul electrizant al acestei cărți e dat de folosirea unui stil narativ neutru pentru a reda un soi de Grand Guignol grotesc." (The Times)
"Neliniștea serii este debutul cel mai comentat al anului 2020 și o carte care va rămâne în memoria cititorilor." (Dazed & Confused)

Fragment

În tindă se afla sicriul cu fratele meu în el, un coșciug din lemn de stejar cu un gemuleț în dreptul feței și cu mânere din metal; era deja de trei zile acolo. În prima zi, Hanna a ciocănit în sticlă cu nodurile degetelor și i-a zis cu o voce subțirică: "Hai, Matthies, deja nu mai e amuzant, gata". A rămas puțin neclintită, de parcă s-ar fi temut ca el să nu-i șoptească ceva și ea să nu-l poată auzi dacă nu înceta pentru o clipă orice mișcare. Când n-a primit niciun răspuns, s-a dus din nou să se joace cu păpușile în spatele canapelei, cu trupușorul tremurându-i ca o libelulă, iar eu aș fi vrut să o țin între degetul mare și arătător și să o încălzesc cu suflul meu. Dar nu-i puteam spune că Matthies urma să doarmă pe vecie, că de acum încolo nu vom avea un gemuleț decât în inimile noastre, unde fratele nostru va fi așezat pe postament. Pe lângă bunica din partea mai puțin credincioasă a familiei nu știam pe nimeni care să doarmă pe vecie, în cele din urmă cu toții ne trezeam la loc, "dacă dă Domnul", cum zicea adesea bunica din partea credincioasă a familiei. Ea când se trezea avea probleme cu genunchii anchilozați și îi puțea gura, "parcă aș fi înghițit o vrabie moartă". Atât vrăbiuța, cât și fratele meu n-aveau să se mai trezească vreodată.

Sicriul era pus pe bufet, pe un milieu alb pe care la zilele de naștere puneam sărățelele, alunele, paharele cu punci de fructe, și, la fel ca la petreceri, și acum erau oameni strânși în cerc în jurul bufetului, cu nasurile cufundate în batiste sau în ceafa altcuiva. Au spus lucruri frumoase despre fratele meu, deși moartea e urâtă și așa tare ca o alună glazurată, rătăcită și găsită după zilele de naștere pe undeva pe sub dulapul cu televizorul sau pe după vreun scaun. În sicriu, chipul lui Matthies părea dintr-odată ca din ceară de albine, așa era de neted și întins, iar sub pleoape, surorile de la biserică îi puseseră hârtie de mătase ca să-i stea ochii închiși, în timp ce eu mai degrabă aș fi vrut să-i aibă deschiși ca să ne mai putem privi o dată, ca să fiu sigură că n-o să le uit culoarea, ca să nu mă poată uita nici el pe mine. Când a plecat a doua tură de oameni, am încercat să-i deschid și să-i netezesc pleoapele, iar asta m-a dus o clipă cu gândul la ieslea de Crăciun pe care o făcusem la școală din hârtie de mătase colorată pe post de vitraliu, cu figurina Mariei și a lui Iosif puse pe ea și în spatele căreia la micul dejun din ziua de Crăciun am pus o lumânărică ca să lucească hârtia de mătase și Iisus să se poată naște într-o iesle iluminată. Dar ochii fratelui meu erau gri și șterși, fără model de vitraliu; i-am lăsat repede pleoapele în jos și am glisat înapoi gemulețul. Au încercat să-i refacă șuvițele cu gel, dar îi atârnau pe frunte ca niște păstăi maronii, veștejite. Mama și bunica l-au îmbrăcat cu o pereche de blugi și cu bluza lui preferată, cea albastră-verzui cu HEROES scris pe piept cu litere mari. Majoritatea eroilor pe care-i știam din cărți puteau să cadă de pe clădiri înalte sau să ajungă într-o mare de foc și nu se alegeau decât cu niște julituri. De ce nu se putea întâmpla tot așa și cu Matthies și de ce de acum înainte rămânea nemuritor doar în amintirea noastră, nu înțelegeam. Să nu uităm că o dată chiar a salvat în ultima secundă un stârc din calea combinei agricole, altfel pasărea ar fi fost făcută bucățele și ar fi ajuns într-un balot de fân și dată la vaci.

Dindărătul ușii după care mă ascunsesem, am auzit-o pe bunica zicând în timp ce-l îmbrăca pe fratele meu:
- Orice ar fi, trebuie să înoți spre întuneric, doar știai asta.

Nu-mi puteam imagina cum i-ar reuși cuiva să înoate spre întuneric. Era vorba despre diferențele de nuanță. Când era zăpadă pe gheață trebuia să cauți lumina, dar dacă nu era deloc zăpadă pe jos, atunci gheața era mai deschisă la culoare decât copca și trebuia să înoți spre întuneric. Și Matthies îmi spusese asta, când a venit în camera mea înainte de patinat și în ciorapii lui de lână mi-a arătat cum trebuie să-ți lași pe rând picioarele să alunece, când unul spre celălalt, când înspre afară. "La călărit de peștișori", așa a numit el tactica. L-am observat din pat și, cu limba în cerul gurii, am făcut un clic, la fel cum se auzeau la televizor patinele din lemn pe gheață, un sunet care ni se părea minunat. Însă limba mea zăcea acum în gură din ce în ce mai înșelător, ca un canal de navigație. Nu mai îndrăzneam să scot niciun clic.

Din tindă bunica a venit cu o sticlă de săpun lichid Zwitsal pentru copii în mână - poate că de asta i-au pus hârtia de mătase sub pleoape, ca să nu-i intre săpun în ochi, să nu-l usture. După ce l-ar fi terminat de spălat, în mod cert i-ar fi luat-o înapoi de sub pleoape, așa cum au stins lumânărica din ieslea mea, pentru că Maria și Iosif trebuiau să-și vadă mai departe de viață. Bunica m-a tras puțin la piept, mirosea a clătite din coraslă cu bacon și melasă: pe blatul de la bucătărie încă mai era un teanc mare rămas de la prânz, unsuros de la unt, cu marginile prăjite până s-au făcut crocante. Tata a întrebat cine-i făcuse pe clătită o fățucă din gem de mure, din stafide și măr, s-a uitat scurt la noi toți și s-a oprit cu privirea la bunica, care i-a zâmbit la fel de veselă precum clătita ei.
- Săracul băiat, uite ce frumos zace acolo, a zis ea.

Pe chipul bunicii apăreau din ce în ce mai multe pete maro, ca cele de pe merele pe care le tăiase feliuțe și le folosise pe clătite pe post de gură. În cele din urmă, bătrânețea te fleșcăiește.
- N-am putea rula o clătită să o punem lângă el? E mâncarea preferată a lui Matthies.
- O să se împută. Vrei să vină viermii?

Mi-am tras capul de la pieptul ei și m-am uitat la îngerașii puși în cutie pe a doua treaptă a scării, ca să fie urcați înapoi în pod. Mă lăsaseră pe mine să-i așez unul câte unul înapoi în staniol, cu fețișoarele în jos. Eu încă tot nu plânsesem, deși încercam, dar n-am putut nici măcar când am încercat să-mi închipui exact cum a căzut Matthies prin copcă. Cum pipăise cu mâinile după gaură căutând lumina sau întunericul, cu hainele și patinele încărcate de apă. Mi-am ținut puțin respirația, n-am rezistat nici măcar jumate de minut.
- Nu, am zis. Urăsc viermii ăia lași.

Bunica mi-a zâmbit. Voiam să termine cu zâmbitul, voiam ca tata să-și treacă furculița peste fața ei și să amestece totul, cum a făcut cu clătita lui. Abia când a rămas singură în tindă am auzit-o suspinând înfundat.

În serile ce au urmat am tot coborât pe furiș să văd dacă fratele meu chiar murise. În momentele acelea, mă foisem deja de o grămadă de timp de pe o parte pe alta în pat sau făcusem "lumânarea" aruncându-mi picioarele de pe saltea în aer și așezându-mi mâinile sub șolduri. În lumina dimineții, moartea părea firească, dar, de îndată ce se făcea întuneric, îndoiala mă copleșea. Dacă ne uitaserăm greșit și el se trezea sub pământ? De fiecare dată speram ca Dumnezeu să se fi răzgândit și să nu fi ascultat de mine când L-am rugat să-l protejeze pe Dieuwertje, la fel ca atunci când - trebuie să fi avut cam șapte ani - I-am cerut o bicicletă nouă: una roșie care să aibă cel puțin șapte viteze și o șa moale cu suspensie dublă, ca să nu mă doară între picioare când mă întorceam acasă de la școală și trebuia să pedalez cu vântul bătând din față. Bicicleta n-am primit-o niciodată. Dacă m-aș duce acum jos, așa speram, ca sub pânza albă să nu fie Matthies, ci iepurele meu. Normal că aș fi tristă, dar sigur era diferit față de vinișoarele care-mi pulsau pe frunte atunci când încercam să-mi țin respirația în pat ca să înțeleg moartea sau când făceam "lumânarea", așa mult, că mi se ducea tot sângele la cap, ca ceara de lumânare. Până la urmă mi-am lăsat din nou picioarele să cadă pe saltea și am deschis cu grijă ușa de la cameră, am traversat palierul cu atenție și am coborât la parter. Tata mi-o luase înainte: printre zăbrelele scării l-am văzut cum stă pe un scaun lângă sicriu, cu capul sprijinit de sticla gemulețului prin care puteai privi înăuntru. M-am uitat în jos la părul lui blond, încâlcit, care mirosea mereu a vacă, chiar și atunci când era abia ieșit din baie, la corpul lui gheboșat care se clătina; își ștergea nasul cu mâneca de la pijama, al cărei material avea să i se Întărească de la mucii uscați fix ca mânecile de la geaca mea. M-am uitat la el și am început să simt înțepături în piept; mi-am imaginat că mă uit pe Nederland 1, 2 sau 3 și că în orice clipă, dacă devenea de nesuportat, puteam schimba programele. Tata a stat pe scaun așa mult că mi-au înghețat picioarele așteptând. Când și-a dat scaunul în spate și s-a dus la culcare - tata și mama aveau o saltea cu apă în care tata urma să se scufunde din nou - am coborât ultimele trepte și m-am așezat pe scaunul lui, care încă era cald. Mi-am lipit gura de gemuleț așa cum în vis mi-o lipeam de gheață și am suflat. Am simțit gustul sărat de la lacrimile lui tata. Chipul lui Matthies era palid ca un fenicul, buzele îi erau vineții de la răcitorul care-l ținea înghețat. Eu cel mai mult aș fi vrut să opresc răcitorul ca să se dezghețe în brațele mele și să-l pot căra la etaj ca să mai dormim o noapte împreună, să ne gândim la ce-am făcut, așa cum zicea tata uneori când nu ne purtam frumos și ne trimitea la culcare pe stomacul gol, l-aș întreba dacă asta crede el că e modalitatea potrivită să plece dintre noi.

În prima noapte în care sicriul a fost în tindă, tata m-a văzut stând acolo cu mâinile încleștate pe barele de la scară și capul băgat printre ele. Și-a tras nasul și a spus:
- I-au băgat vată în fund ca să nu-i iasă căcatul. Înseamnă că pe dinăuntru încă mai e cald, asta mă mai liniștește.

Eu mi-am ținut respirația și am numărat: treizeci și trei de secunde de sufocare. Încă puțin și-mi țineam respirația așa mult, încât îl puteam pescui pe Matthies din somn și, la fel cum s-a întâmplat cu mormolocul pe care l-am scos în toamnă cu o lopată din șanțul din spatele grajdului și l-am ținut într-o găleată și căruia încetul cu încetul i-au ieșit coada și lăbuțele, tot așa urma să se preschimbe și Matthies: din fără viață în plin de viață.

*

În dimineața următoare, tata m-a întrebat de jos, de la scară, dacă vreau să merg cu el la nea Janssen, să luăm sfeclă furajeră și să o ducem pe noul ogor. Eu aș fi rămas mai degrabă cu fratele meu, ca să fiu sigură că în absența mea nu avea să se dezghețe, că nu avea să se topească din viața noastră ca un fulg de nea, dar nici nu voiam să-l dezamăgesc pe tata, așa că mi-am luat salopeta peste geaca roșie și am tras fermoarul până sub bărbie. Tractorul era așa vechi, că fiecare hop mă zdruncina dintr-o parte în alta, trebuia să mă țin zdravăn de marginea geamului deschis. Am simțit că mă sufoc când m-am uitat dintr-o parte la tata; el încă avea dungi de la somn pe față, salteaua cu apă îi făcea râuri în piele, îi lăsa lacul întipărit acolo. Nu reușise să doarmă din pricina corpului legănat al mamei, din pricina propriului corp legănându-se, a gândului că corpurile se leagănă atunci când ajung în apă. Stabiliseră că a doua zi aveau să-și cumpere o saltea normală. Mie îmi chiorăiau mațele.
- Mă trece caca.
- Dar de ce n-ai făcut acasă? - Pentru că atunci încă nu mă trecea.
- N-are cum, simți că o să-ți vină să faci.
- Dar chiar mă trece, cred că e caca moale.

Tata a parcat tractorul pe ogor, a oprit motorul și și-a trecut brațul prin fața mea ca să deschidă ușa.
- Hai, du-te acolo, fă la copacul ăla, la frasin!

Am coborât repede din cabină, mi-am dat geaca jos, mi-am lăsat salopeta și chiloții în vine, mi-am imaginat cum avea să țâșnească diareea prin iarbă ca sosul de caramel Tova pe care-l turna bunica peste orezul cu lapte și mi-am încordat fesele. Tata s-a rezemat de cauciucul tractorului, și-a aprins o țigară și se uita la mine.
- Dacă mai stai mult o să se cațăre cârtițele în tine prin găurica aia prin care faci caca.

Am început să transpir; vedeam în fața ochilor vata de care pomenise tata acum trei nopți și cum cârtițele acuși, când fratele meu va fi îngropat, vor face galerii pe acolo și cum după aceea vor face totul vraiște în mine. Caca pe care-l făceam era al meu, dar, odată ajuns printre firele de iarbă, era al lumii întregi.
- Haide, screme-te, a zis tata.

A venit spre mine și mi-a întins un șervețel folosit. Privirea îi era aspră. Nu cunoșteam privirea asta, chiar dacă știam că urăște să aștepte, pentru că trebuia să fie singur cu gândurile lui, iar asta îl făcea să fumeze și mai mult. În sat nu rămânea nimeni singur cu gândurile lui, oricând se putea întâmpla ca recolta să se vestejească, iar noi nu cunoșteam decât rodul ogoarelor, nu și pe cel din noi înșine. Am inhalat fumul tatei, ca grijile lui să devină și ale mele. Dup-aia am zis o rugăciune-fulger, dă Doamne să nu fac cancer de la fumul de țigară și la schimb o să mă ofer voluntară să ajut la migrația broaștelor râioase atunci când o să fiu suficient de mare. "Dreptfăcătorul are grijă de turma sa", am citit odată în Biblie, după care am fost scutită de boli.
- Nu mă mai trece, am zis.

Mi-am ridicat mândră chiloții și salopeta, mi-am luat iar geaca pe mine și am tras fermoarul până sub bărbie. Puteam să țin caca în mine, de acum înainte nu voi mai pierde nimic din ceea ce vreau să păstrez.

Tata și-a stins chiștocul cu piciorul pe un mușuroi de cârtițe.
- Să bei multă apă, asta-i ajută și pe viței. Altfel o să-ți iasă într-o zi pe partea cealaltă.

Și-a pus mâna pe capul meu, iar eu încercam să merg cât mai dreaptă posibil ca să rămân sub ea. Erau deci două lucruri de care trebuia să țin cont: vomitatul și diareea.

Ne-am întors la tractor. Noul ogor exista de mai mult timp decât mine și cu toate astea așa i-a rămas numele, așa cum la poalele digului, unde era acum un teren de joacă cu un tobogan rugos, a locuit pe vremuri un doctor, iar noi ne dădeam întâlnire la joacă la Bătrânul Doctor.
- Crezi că o să-l mănânce viermii pe Matthies? l-am întrebat pe tata în timp ce mergeam înapoi.

N-am îndrăznit să mă uit la el. Tata ne-a citit odată din Isaia: "Strălucirea ta s-a coborât și ea în Locuința morților, cu sunetul lăutelor tale; așternut de viermi vei avea, și viermii te vor acoperi", iar eu mă temeam acum că același lucru avea să i se întâmple și fratelui meu. Fără să răspundă, tata a smucit ușa tractorului când a deschis-o. În stare febrilă, am văzut în fața ochilor corpul fratelui meu devenind plin de găuri, ca o folie pentru căpșuni.

Ajunși la sfecla furajeră, am văzut că unele erau putrezite pe dinăuntru. Albul terciuit care semăna cu puroiul mi se lipea de degete când le adunam. Tata le arunca nepăsător peste umăr în remorcă, iar ele scoteau un zgomot surd. De fiecare dată când se uita la mine, îmi simțeam obrajii dogorind. Mi se părea că trebuie gândit un program după care mama și tata aveau sau nu voie să se uite la mine, cum se întâmpla cu televizorul. Poate că Matthies de asta nu venise acasă în ziua aia, pentru că atunci ușile dulăpiorului pentru televizor erau închise și nimeni nu era cu ochii pe noi.

N-am îndrăznit să-i pun lui tata mai multe întrebări despre Matthies și am aruncat ultima sfeclă furajeră în remorcă, după care m-am așezat în cabină lângă el. Pe marginea ruginită, deasupra oglinzii retrovizoare era lipit un abțibild pe care era scris: MULGE VACA, NU ȚĂRANUL.

Când ne-am întors acasă, tata a cărat cu Obbe patul albastru-deschis afară, a desfăcut supapa saltelei și dopul de siguranță și l-a golit în curte. N-a durat mult până când s-a format un strat subțire de gheață. N-am îndrăznit să stau pe ea de teamă că toate nopțile lui tata și ale lui mama ar trosni și aș cădea prin ele. Încetul cu încetul salteaua neagră s-a zbârcit ca o pungă de cafea vidată. După care tata a făcut-o sul și a scos-o la stradă, lângă roaba cu bradul de Crăciun pe care cei de la Rendac urmau să-l colecteze luni. Obbe mi-a dat un ghiont și a zis:
- Uite-l că vine.

M-am uitat la locul indicat de el și am văzut peste dig dricul negru tăciune apropiindu-se; venea din ce în ce mai aproape, ca o cioară mare, a făcut stânga și a intrat în curte, iar când a ajuns pe stratul lăsat de salteaua cu apă, într-adevăr, a trosnit. Din el au coborât pastorul Renkema și doi unchi de-ai mei. Tata i-a ales pe ei și pe nea Evertsen și nea Janssen ca să ridice sicriul din stejar, să-l bage în dric și ceva mai târziu, în biserică, în timp ce se auzea Cântarea 416, acompaniată de trupa în care Matthies a cântat ani de zile la trombon, iar singurul lucru care avea sens în ziua aia era că eroii sunt purtați pe umeri.

Confiteor

 

Jaume Cabré
Confiteor
Editura Pandora M, 2021
traducere din catalană de Jana Balacciu Matei
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

 ***
Intro

Jaume Cabré (n. 1947) este absolvent de filologie catalană al Universității din Barcelona, scenarist, romancier și eseist. Este laureatul a numeroase premii internaționale și considerat unul dintre cei mai importanți scriitori catalani ai tuturor timpurilor. Recunoașterea literară i-a fost adusă de succesiunea de romane Senioria (1991), Umbra eunucului (1996 - publicat de LiterNet în 2005 și disponibil spre descărcare gratuit aici) și Vocile lui Pamano (2004), însă adevăratul succes internațional l-a cunoscut doar după publicarea romanului Confiteor (2011), tradus în 27 de țări. Cel mai recent roman al său, Consumits pel foc, a apărut la începutul lui 2021.

Scris sub forma unei confesiuni finale a unui geniu ce știe că urmează să-și piardă cea mai prețioasă posesiune, mintea, această capodoperă a literaturii europene încearcă imposibilul: să coboare la rădăcinile Răului și să se întoarcă de acolo nevătămată. O adevărată aventură estetică și intelectuală, Confiteor (în română: Mărturisesc) debutează cu anii de tinerețe ai Adriei Ardevol, un copil minune care se naște într-o lume lipsită de iubire și crește învățând să-și spioneze părinții, martor al pasiunii tatălui său pentru obiectele de anticariat, în special pentru o misterioasă și prețioasă vioară ce-și are propriul nume, dar și captiv al unui univers interior imaginar. Vioara devine un element central al romanului, dat fiind că istoria ei se confundă cu istoria Europei, de la flăcările Inchiziției și până la ultimele reverberații ale iadului concentraționar nazist - "un roman monumental despre problema răului" (The Guardian), "o adevărată simfonie a răului" (L'Express).

"Atât de măreț și de ambițios: precum Corecții, al lui Franzen, Confiteor promite să devină unul dintre marile romane ale deceniului." (El País)

"Magistral!" (André Clavel)

"Un roman monumental despre problema răului." (The Guardian)

"În Confiteor, Jaume Cabré explorează câteva secole de barbarie, într-o adevărată simfonie a răului." (L'Express)

"Mă interesează felul în care memoria și puterea se reunesc în problema răului. Acestea sunt obsesiile mele, prezente peste tot în ceea ce scriu, la fel ca tema muzicii. Știu că la un moment dat una dintre obsesii va ieși la lumină. Nici nu vă imaginați cât de mulți bani economisesc scriind, în loc să merg psiholog." (Jaume Cabré)

"Catalanul Jaume Cabré a scris un roman-ocean în care se varsă atâtea fluvii pline de semnificație și de povești." (Clarín)

Fragment

Într-o zi, când eram mai măricel, când cucerisem deja, clandestin, în biroul tatei, spațiul dintre canapea și perete și-l transformasem în locuință pentru indieni și cowboy, a intrat tata, urmat de o voce cunoscută, dar care atunci mi s-a părut între plăcută și înfricoșătoare: era prima oară când îl auzeam pe domnul Berenguer în afara magazinului și vocea îi suna altfel; de atunci vocea lui nu mi-a plăcut nici înăuntrul, nici în afara magazinului. Am înlemnit, l-am pus pe șeriful Carson pe podea, calul murg al Vulturului Negru, de obicei atât de liniștit, a căzut cu un ușor zgomot care pe mine m-a îngrozit, dar inamicul nu l-a perceput, și tata a zis nu trebuie să-ți dau dumitale explicații.
- Eu cred că da.

Domnul Berenguer s-a așezat pe canapea, care s-a lăsat puțin spre perete și, eroic, m-am imaginat mai degrabă strivit, decât descoperit. L-am auzit pe domnul Berenguer bătând darabana în ceva și vocea de gheață a tatei a spus în casa asta nu se fumează. Atunci domnul Berenguer a zis că el cere o explicație.
- Dumneata lucrezi pentru mine. Sau mă înșel?
- Am pus mâna pe zece gravuri, am reușit să închid gura păgubiților, să nu se plângă prea mult. Le-am trecut peste trei granițe, le-am expertizat pe cheltuiala mea și dumneata îmi spui acum că le-ai vândut fără măcar să mă consulți? Una era de Rembrandt, știi asta?
- Cumpărăm și vindem; așa ne câștigăm curva asta de viață.

Chestia cu curva de viață o auzeam prima oară; tata pronunțase cu doi c: ccurva, cred că fiindcă era supărat. Am înțeles că domnul Berenguer zâmbea; în perioada aia știam deja să descifrez tăcerile și eram sigur că domnul Berenguer zâmbea.
- Oh, bună ziua, domnule Berenguer - vocea mamei. L-ai văzut pe băiat, Fèlix?
- Nu.

Alertă! Cum să fac să fug prin spatele canapelei și să dispar în altă parte a casei, să mă prefac că n-am auzit nimic? M-am consultat cu șeriful Carson și cu Vulturul Negru, dar nu mă puteau ajuta. În timpul ăsta bărbații tăceau, sigur așteptând ca mama să părăsească biroul și să închidă ușa.
- La revedere.
- La revedere, doamnă. Revenind la tonul acru al discuției. Mă simt escrocat. Mi se cuvine un comision special. Tăcere. Insist.

Pe mine comisionul mă lăsa rece. Ca să mă liniștesc, traduceam în minte discuția în franceză, o franceză destul de închipuită; ca atare, cred că aveam vreo șapte ani. O făceam uneori, ca să-mi alung teama; căci, când eram neliniștit, făceam mișcări necontrolate și, în liniștea biroului, m-ar fi auzit perfect. Moi, j'exige ma commission. C'est mon droit. Vous travaillez pour moi, monsieur Berenguer. Oui, bien sûr, mais j'ai de la dignité, moi!

De la celălalt capăt al apartamentului, mama, strigând, Adrià! L-ai văzut, Lola Xica? Dieu sait où est mon petit Hadrien!

Nu-mi amintesc bine, dar am impresia că domnul Berenguer a plecat destul de supărat și că tata s-a descotorosit de el cu un nu se poate și cu buzele unse și cu slănina în pod, monsieur Berenguer, pe care n-am știut să-l traduc. Cât mi-aș dori ca mama să-mi fi zis vreodată mon petit Hadrien.

Important era că puteam să ies din ascunzătoare. Cât tata îl conducea pe oaspete, aveam timp mai mult decât suficient să-mi șterg urmele; viața de partizan pe care o duceam acasă mă ajutase să dobândesc o imensă capacitate de camuflaj și, aproape, de ubicuitate.
- Aici! Mama a ieșit în balconul din care eu contemplam mașinile care începeau să-și aprindă farurile, căci viața în epoca aia, din câte îmi amintesc, era un perpetuu crepuscul. Nu m-ai auzit?
- Ce? Cu șeriful și calul murg în mână, mă făceam că nu pricep.
- Trebuie să probezi cămașa de la uniformă. Cum de nu m-ai auzit?
- Cămașa?
- Doamna Angeleta îi înlocuiește mânecile. Gest imperativ: Hai!

În camera de cusut, doamna Angeleta, cu un ac în gură, privea cu aer profesionist cum cad noile mâneci.
- Crești prea repede, băiețaș.

Mama se dusese să-și ia rămas-bun de la domnul Berenguer și Lola Xica intră să ia cămășile curate, în timp ce eu probam cămașa fără mâneci, ca de atâtea ori în copilăria mea.
- Și prea repede le tocești la coate, insistă domnișoara Angeleta, care, pe-atunci, trebuie să fi avut deja vreo mie de ani.

Ușa apartamentului s-a închis. Pașii tatei se îndreptau spre biroul lui și domnișoara Angeleta a clătinat din capul ei nins.
- În ultimul timp are multe vizite.

Lola Xica n-a scos o vorbă, s-a făcut că n-o auzise. Cât prindea mâneca cu acele ei, doamna Angeleta a mai zis:
- Și uneori se aud voci ridicate.

Lola Xica a luat cămășile, fără niciun comentariu. Doamna Angeleta a insistat:
- Despre ce-or vorbi...
- Despre ccurva asta de viață, am rostit, pe negândite.

Cămășile Lolei Xica au căzut pe podea, doamna Angeleta m-a înțepat în mână, iar Vulturul Negru s-a întors și a scrutat orizontul arid cu ochii mijiți. Zări norul de praf înaintea tuturor. Chiar și înaintea Iepurelui Rapid.
- Se-apropie trei călăreți, zise. Nimeni n-a făcut vreun comentariu. În vizuina aia, căldura verii nemiloase era ceva mai blândă; dar nimeni, nicio squaw, niciun copil, n-avea chef să se intereseze de oaspeți și de intențiile lor. Imperceptibil, Vulturul Negru clipi din ochi. Trei călăreți începeau să coboare spre locul unde-și aveau caii. El îi urmă îndeaproape, fără să scape din ochi norul de praf. Veneau drept spre adăpost, nu încercau să se ferească. Ca pasărea care-i abate atenția prădătorului și-l îndepărtează de cuib cu diverse manevre, el și cei trei oameni ai lui o luară spre apus să-i păcălească pe oaspeți. Cele două grupuri s-au întâlnit lângă cei cinci stejari; oaspeții erau trei oameni albi, unul cu păr foarte blond, ceilalți negricioși la piele. Unul din ei, cel cu mustață exagerată, coborî din șa sprinten, cu mâinile depărtate de corp și zâmbi.
- Ești Vulturul Negru, zise, și nu-și lipi mâinile de corp, în semn de supunere.

Marea căpetenie a indienilor arapaho din Țările din Sud, pe malurile râului Washita al Peștelui Galben, făcu un imperceptibil semn afirmativ, de pe cal, niciun fir de păr nu i s-a clintit, și întrebă pe cine avem onoarea de a primi în vizită, iar cel cu mustața neagră a zâmbit iarăși, a făcut o ușoară, caraghioasă, plecăciune și a zis sunt șeriful Carson, din Rockland, la două zile distanță de pământurile voastre.
- Știu unde v-ați ridicat așezarea Rockland, a răspuns sec legendara căpetenie. Pe teritoriul indienilor pawnee. Și a scuipat jos, ca să-și arate disprețul.
- Ei sunt ajutoarele mele, a zis Carson, fără să înțeleagă cui îi era adresat scuipatul. Căutăm un criminal fugar. Și, la rândul lui, a scuipat, și i s-a părut interesant.
- Ce a făcut ca să fie tratat drept criminal? Căpetenia arapaho.
- Îl cunoști? L-ai văzut?
- Am întrebat ce a făcut ca să fie tratat drept criminal!
- A omorât o iapă.
- Și a necinstit două femei, adăugă blondul.
- Da, și asta, acceptă șeriful Carson.
- Și de ce-l căutați aici?
- E un arapaho.
- Poporul meu se întinde la multe zile distanță spre apus, spre răsărit, spre frig și cald. De ce ai venit chiar aici?
- Tu știi cine e. Vrem să-l predai justiției.
- Te înșeli, șerif Carson. Ucigașul tău nu e un arapaho.
- Aa, nu? Cum de știi?
- Un arapaho n-ar omorî niciodată o iapă.

Atunci s-a aprins lumina și Lola Xica i-a făcut semn cu mâna, să iasă din cămară. În fața lui Adrià, mama, cu fața pictată în culorile războiului, nu s-a uitat la el, nu a scuipat pe jos, a zis Lola, vezi să-și spele bine gura. Cu apă și săpun. Dacă e nevoie, pune și câteva picături de leșie.

Vulturul Negru a rezistat bine la torturi, n-a scos nici măcar un geamăt. Când Lola Xica a terminat, în timp ce se ștergea cu prosopul, el a privit-o în ochi și a zis: Lola Xica, tu știi ce înseamnă mai exact să necinstești o femeie?

*
Când aveam șapte-opt ani, credeam că eu iau deciziile asupra vieții mele. Una, înțeleaptă, era să-mi las educația în mâinile mamei. Se vede însă că nu așa stăteau lucrurile. Am aflat fiindcă seara aia am vrut să aflu reacția tatei la greșeala mea, de aia mi-am montat dispozitivul de spionaj în sufragerie. Nu era foarte complicat, căci camera mea era perete în perete cu sufrageria. Oficial, mă dusesem la culcare devreme și, de aceea, când tata se întorcea, nu avea cum să mă găsească treaz. Era cel mai bun mod să scap de o muștruluială periculoasă căci, dacă o să-i spun, în apărarea mea, că pe el îl auzisem zicând ccurva asta de viață, tema discuției n-ar mai fi fost ai gura murdară, o să ți-o frec cu săpun de rufe, ci cum dracu' știi că eu am zis ccurva asta de viață, mincinos ordinar? Hai? Mă spionezi cumva? Sub nicio formă nu trebuia să-mi arăt cărțile spionajului, căci, de bine de rău, reușeam să fiu singurul locuitor al casei care cunoștea toate discuțiile, toate certurile și lacrimile inexplicabile, ca săptămâna aia pe care Lola Xica și-o petrecuse plângând și, când ieșea din camera ei, își ascundea cu iscusință durerea, pesemne imensă. Au trecut ani de zile până să aflu de ce plângea, dar atunci am descoperit că există dureri care pot dura o săptămână întreagă și viața mi-a trezit un pic de teamă.

Cert e că am asistat la discuția dintre părinți cu urechea lipită de fundul unui pahar ținut pe perete. Cum, după voce, tata părea obosit, mama i-a rezumat problema spunându-i că sunt foarte obositor și tata n-a dorit să afle detalii și a zis că totul e deja hotărât.
- Hotărât în ce fel? Vocea îngrozită a mamei.
- L-am înscris la colegiul iezuit din strada Casp.
- Dar, Fèlix... Dacă...

În ziua aia am aflat că la noi comanda doar tata. Și că educația mea doar de el depindea. Mi-am notat în minte să mă uit în Britannica la ce sunt iezuiții. În tăcere, tata i-a înfruntat mamei privirea și atunci ea s-a hotărât:
- De ce la iezuiți? Tu nu ești credincios și...
- Învățământ de calitate. Trebuie să fim eficienți. Avem un singur copil și nu putem s-o dăm în bară.

Deci: da, aveau un singur copil. Sau nu; dar nu conta. Clar era că nu voiau s-o dea în bară. De-aceea tata a zis chestia cu limbile, care, recunosc, mi-a plăcut.
- Ce-ai zis?
- Zece limbi.
- Băiatul nostru nu-i un monstru.
- Dar poate să le-nvețe.
- Și de ce zece?
- Fiindcă pater Levinski de la Gregoriană știa nouă. Fiul nostru trebuie să-l depășească.
- Din ce motiv?
- Fiindcă m-a făcut inept în fața celorlalți studenți. Inept fiindcă, după un curs întreg cu Faluba, aramaica mea era sub așteptări.
- Nu glumi, vorbim despre educația fiului nostru.
- Nu glumesc: vorbesc despre educația fiului meu.

Știu cât o irita pe mama când tata mă trata drept fiul lui în fața ei. Dar mi-am zis că era cu gândul în altă parte, fiindcă a început să spună că nu vrea să facă din mine un monstru; apoi, pe un ton pe care nu i-l știam, a zis mă auzi? Nu vreau ca fiul meu să devină un monstru de iarmaroc care să-l depășească pe pater Luwowski.
- Levinski.
- Monstrul Levinski.
- Un mare teolog și biblist. Un monstru de erudiție.
- Nu, trebuie să discutăm calm.

Asta n-am înțeles. Exact asta făceau: vorbeau calm despre viitorul meu. Și eu, liniștit, că nici urmă în toată discuția despre ccurva asta de viață.
- Catalană, spaniolă, franceză, germană, italiană, engleză, latină, greacă, aramaică, rusă.
- Ce-i asta?
- Cele zece limbi pe care trebuie să le-nvețe. Primele trei deja le știe.
- Nu, franceza o inventează.
- Dar se descurcă, se face înțeles. Fiul meu poate face tot ce-și propune. Și la limbi are un dar aparte. Zece o să învețe.
- Are nevoie și de joacă.
- E deja mare. Dar până ajunge la facultate va trebui să le știe. Și, cu un oftat obosit: Mai vorbim altă dată, da?
- Are șapte ani, pentru numele lui Dumnezeu.
- Nu-i cer să învețe acum aramaica. A bătut cu degetele în masă, în semn de concluzie: O să înceapă cu germana.

Și asta-mi plăcea, fiindcă eu, cu Britannica, aproape mă descurcam singur, iar cu un dicționar lângă mine, no problem; în schimb, la germană, orbecăiam. Mă fascina lumea declinării, lumea limbilor care schimbă terminația cuvintelor după funcția lor în frază. Nu așa formulam, dar pe-aproape: eram oribil.
- Nu, Fèlix. Nu putem să facem greșeala asta.

Am auzit un zgomot de scuipat sec.
- Ce-i?
- Ce e aramaica? Vocea gravă a șerifului Carson.
- Nu prea știu, va trebui să cercetăm.

Eram un copil cam ciudat; recunosc. Mă văd acum ascultând cum avea să-mi fie viitorul, strâns lipit de șeriful Carson și de viteaza căpetenie arapaho, încercând să nu mă trădez, și cred că nu eram cam ciudat, ci foarte ciudat.
- Nu-i nicio greșeală. Cum începe școala, o să vină acasă un profesor pe care am și pus ochii pentru germana băiatului.
- Nu.
- Îl cheamă Romeu, un tânăr foarte capabil.

Asta m-a cam îngrijorat. Un prof acasă? Casa mea era casa mea, doar eu știam tot ce se-ntâmplă: nu voiam martori incomozi. N-aveam chef, nu, să-și vâre Romeu ăla nasul prin casă, să zică oh, ce frumos, bibliotecă personală la șapte ani și prostii de genul ăsta, cum zic toți oamenii mari care vin la noi. Sub nicio formă.
- Și o să-și ia trei licențe.
- Ce?
- Drept și istorie. Tăcere. Și încă una, o să și-o poată alege. Dar, mai ales, dreptul, cel mai util ca să reziști în lumea asta de șobolani.

Hâța-hâța, hâța-hâța. Piciorul meu s-a pus în mișcare de capul lui, hâța-hâța, hâța-hâța. Uram dreptul. Nu știți cât îl uram. Fără să știu prea bine ce e, dar îl uram de moarte.
- Je n'en doute pas, zicea mama. Mais est-ce qu'il est un bon pédagogue, le tel Gomeu?
- Bien sûr, j'ai reçu des informations confidentielles qui montrent qu'il est un individu parfaitement capable en langue allemagne. Allemande? Tedesque? Et en pédagogie de cette langue. Je crois que...

Începeam să mă liniștesc.

Piciorul s-a oprit din mișcarea-i necontrolată și-am auzit cum mama se ridică și zice și vioara? Va trebui să renunțe?
- Nu, dar rămâne pe planul doi.
- Nu sunt de acord.
- Noapte bună, iubito, a zis tata deschizând ziarul și frunzărindu-l, cum făcea totdeauna la ora aia.

Deci schimbam școala. Ce lehamite! Și ce teamă. Noroc că șeriful Carson și Vulturul Negru aveau să mă însoțească. Vioara pe planul doi? Și de ce atât de târziu aramaica? Noaptea aia am adormit greu.