Evoluția sinelui. O psihologie a noului mileniu

 

Mihály Csíkszentmihályi
Evoluția sinelui. O psihologie a noului mileniu
Curtea Veche Publishing, 2022
traducere din engleză de Irina Dinescu
 

***
Intro

Mihály Csíkszentmihályi (1934-2021) a fost un psiholog american de origine maghiară, recunoscut pentru definirea conceptului de flux, o stare mintală de concentrare intensă care conduce la productivitate și creativitate. A fost profesor de psihologie și management la Universitatea Claremont din California și s-a aflat la conducerea Catedrei de Psihologie a Universității din Chicago. De asemenea, a fost fondator și codirector al Quality of Life Research Center (QLRC). Mai bine de 35 de ani, a fost implicat în cercetări pe teme legate de flux, fiind unul dintre inițiatorii studiilor științifice despre fericire. Finanțarea acestor studii a venit din partea Public Health Service și din diverse subvenții private, dintre care cele mai importante au fost oferite de Fundația Spencer.
 
 Pe lângă aceste studii, a avut o activitate susținută și în afara mediului academic, semnând frecvent articole în numeroase publicații de referință, printre care Psychology Today, The New York Times, The Washington Post, Chicago Tribune și Newsweek.

Mihály Csíkszentmihályi a fost membru al American Academy of Arts and Science, al National Academy of Education și al National Academy of Leisure Sciences. A fost Senior Fulbright Fellow și membru în mai multe comisii academice, numărându‑se inclusiv printre consultanții editării Encyclopaedia Britannica.

*

Renumit pentru a fi definit conceptul esențial de flux, psihologul Mihály Csíkszentmihályi ne propune aici să facem pasul spre schimbarea istoriei evolutive a conștiinței. Pornind de la premisa că numai în urma unei recunoașteri a trecutului nostru evolutiv putem construi un viitor stabil și semnificativ, Evoluția sinelui face cunoscute dificultățile din istoria evoluției cognitive, distorsiunile realității pe care le experimentăm ca urmare a moștenirii genetice, a diferențelor culturale și a sentimentului de sine, precum și importanța esențială a fluxului în viața de zi cu zi.

Erudit, instructiv și profund, volumul pe care Csíkszentmihályi l-a publicat pentru prima oară în 1993 își dovedește forța vizionară și calitatea de lucrare clasică, cu atât mai mult astăzi, când conștiința noastră este din ce în ce mai mult filtrată de gadgeturi. Pentru spiritele lucide, preocupate de parcursul generațiilor viitoare din punct de vedere moral, el rămâne un titlu de referință.

În urma numeroaselor cercetări desfășurate, Mihály Csíkszentmihályi ajunge la concluzia că satisfacția este direct proporțională cu energia psihică utilizată și cu gradul de dificultate al acțiunilor care ne pun la încercare abilitățile, bazându-și această teorie pe efectul practicării celor mai diverse activități asociate unor profesii sau unor situații cotidiene.

Autorul pune în discuție conceptul de "societate bună" ca obiectiv suprem pentru o evoluție corectă. Pornind de la moștenirea genetică și culturală din istoria evoluției omenirii și de la inteligența cernerii principiilor și mentalităților neconforme vremurilor, se poate atinge un echilibru colectiv, dacă abilitățile individului beneficiază de susținere socială, o colectivitate unită și omogenă fiind cheia unei evoluții a sinelui pozitivă.

"O carte importantă, de o actualitate unică, cu implicații semnificative pentru viitor." (Howard Gardner)

"O resursă extrem de utilă dacă ne propunem să reflectăm la lumea din viitor și la modul în care o putem influența în bine încă de pe acum." (Robert N. Bellah)

Fragment

2. Cine controlează mintea?

În decursul ultimelor câteva generații, a devenit clar că printre cele mai mari amenințări la adresa supraviețuirii umanității nu se vor număra cele de origine naturală, ci acelea care se formează în interiorul nostru. Până nu de mult, omul își putea face rău sieși și celor care îi erau aproape. Până acum un secol, raza de acțiune a unui atac nu era mult mai mare decât lungimea unui foc de pușcă. Dacă un om era rău sau își pierdea mințile, aria în care se puteau manifesta fărădelegile sale era extrem de limitată. Însă în ultimii 50 de ani, șansele ca o singură persoană să provoace pagube grave pe scară largă au crescut rapid. Un general dement ar putea declanșa un război care să ducă lumea la pierzanie, un singur terorist fanatic ar putea provoca pagube mai mari decât hoardele lui Ginghis-Han. Și o singură generație de cetățeni pașnici ca noi ar putea, luând decizii inocente și bine intenționate și prin cine știe ce mijloace ingenioase, să sfârșească otrăvind atmosfera sau distrugând viața pe întreaga planetă. Dacă pentru strămoșii noștri cunoașterea de sine ar fi fost un lux, în ziua de astăzi deprinderea controlului minții e posibil să fi devenit o prioritate mai importantă pentru supraviețuire decât oricare dintre avantajele pe care le‑ar putea aduce științele exacte.

Pentru a dezvolta un sine capabil să facă față forțelor evoluției care ne mână în al treilea mileniu, este esențial să devenim mai familiari cu funcționarea minții. Poți conduce mașina o viață întreagă fără să știi cum funcționează motorul, deoarece scopul condusului este să ajungi dintr‑un loc într‑altul, indiferent de cum se desfășoară acest proces. Dar să trăim o viață întreagă fără să înțelegem cum gândim, de ce simțim ceea ce simțim, ce ne determină acțiunile înseamnă să ratăm ce e mai important, și anume însăși calitatea experienței. Ceea ce contează cel mai mult pentru fiecare dintre noi este ce se petrece în mod conștient: clipele de bucurie și momentele de disperare, adunate de‑a lungul timpului, determină modul în care decurge viața. Dacă nu ajungem să deținem controlul asupra a ceea ce conține conștiința, nu putem să ducem o viață împlinită, și cu atât mai puțin nu am putea să avem un aport pozitiv asupra istoriei. Iar primul pas spre dobândirea controlului este să înțelegem cum funcționează mintea.

Nu există niciun dubiu cu privire la faptul că mecanismul creier-minte reprezintă una dintre cele mai strălucite realizări ale evoluției. Însă, din păcate, în ciuda multor caracteristici extraordinare, a dezvoltat și niște procedee mai puțin dezirabile. Orice adaptare evolutivă impresionantă sfârșește prin a bloca alte posibilități: ecolocația liliacului este extrem de fină, dar vederea îi este slabă; nici rechinul nu vede bine, dar are un simț al mirosului fantastic. Creierul nostru este o excelentă mașină de calcul, însă ne poate pune obstacole periculoase în calea perceperii fidele a realității. Primul dintre acestea este chiar sistemul nervos. Cu cât aflăm mai multe despre cum funcționează mintea, cu atât ne dăm seama că filtrul prin care cunoaștem lumea are niște predispoziții stranii. Până când nu vom înțelege cum funcționează aceste predispoziții, gândurile și acțiunile nu vor fi deloc controlate conștient.

Eterna nemulțumire

Faptul că ceva ar putea fi în mod inerent în neregulă cu modul în care funcționează mintea umană a fost sugerat prin diferite modalități și în diverse perioade istorice, în funcție de vocabularul simbolic al epocii. De exemplu, Hsün Tzu, filozoful confucianist din secolul al III‑lea î.H. care a lăsat o amprentă puternică asupra gândirii chineze, și‑a bazat învățăturile pe presupoziția că omul e rău de la natură. Individul poate spera să devină mai bun numai printr‑o autodisciplină drastică, prin ritual, cu ajutorul muzicii potrivite și al modelelor demne de luat în seamă. În mod similar, unul dintre principiile de bază ale teologiei creștine este doctrina păcatului originar. Potrivit acestei credințe, ne naștem viciați. Este important să luăm în considerare motivul: conform Bibliei, acesta este că Adam și Eva au mâncat din pomul cunoașterii, ignorând porunca lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, răul de la rădăcina condiției umane a fost dorința de a ști mai mult. Mesajul pare a fi că dacă ne‑am fi acceptat soarta alături de celelalte animale, fără să aspirăm către conștiința reflexivă și libera alegere, am trăi și în ziua de astăzi în Grădina Edenului, în armonie cu restul creației.

O viziune oarecum similară asupra condiției umane stă la baza tragediei Faust a lui Goethe. Odată cu trecerea anilor, doctorul Faust este deziluzionat de ce a realizat în viață. S‑a săturat de filozofie, e dezgustat de slăbiciunea trupului, critică preocuparea față de faimă, bani, sex, relaxare, vin și cântec; disprețuiește până și speranța și credința. Mărturisește însă că simte "pământeanul chin./ Sunt prea bătrân, de joacă să mă țiu,/ Prea tânăr sunt, fără dorinți să fiu" . În acest punct apare însuși diavolul, sub forma lui Mefisto, și își oferă serviciile. Îi promite lui Faust că îi va îndeplini dorințele nedeslușite și că îl va face fericit atâta vreme cât este în viață, în schimbul sufletului după moarte. Faust acceptă târgul, deoarece e convins că nici măcar diavolul nu îl poate face să aprecieze ce are viața de oferit. Acesta este pactul pe care îl face cu Mefisto:

De poți să m‑amăgești cu lingușire
De mine însumi mulțumit să fiu,
De poți cu vreo plăcere să mă‑înșeli,
Să fie ziua ceea ziua mea din urmă.
Asta‑i prinsoarea ce ți‑o‑mbiu. [...]
Clipei de‑i voi zice:
Rămâi, că ești atâta de frumoasă! -
Îngăduit îți e atunci în lanțuri să mă fereci.
Atuncea moartea bată‑n turn din acioaia zgomotoasă [...].

Mult timp va părea că Faust a făcut un târg bun, deoarece oricâtă bogăție, onoare și putere îi oferă diavolul, el reușește mereu să le considere plictisitoare și lipsite de sens. Nu e tentat deloc să‑i spună clipei: "Rămâi, că ești atâta de frumoasă!" (În cele din urmă, bietul Faust nu‑și va putea înșela soarta, însă acea parte a poveștii nu e importantă pentru povestea noastră.)

Eroul lui Goethe a fost în mod tradițional considerat ca reprezentând psihologia omului modern sau a omului "faustic". Dar impulsul care îi mână pe oameni neîncetat să caute noi experiențe și bunuri materiale fără a găsi vreodată împlinirea ar putea fi mai de durată și mai universal decât credem. De fapt, s‑ar putea să fie o funcție integrată a sistemului nervos nu doar la oameni, ci și la animalele inferioare. Iată cum exprimă neurologul și antropologul Melvin Konner acest lucru:

Regiunile motivaționale ale creierului, în special hipotalamusul, au caracteristici funcționale relevante pentru aparenta cronicitate a insatisfacției umane. Experimentele pe animale asupra hipotalamusului lateral sugerează [...] că starea interioară cronică a organismului ar fi un amestec vag de anxietate și dorință - probabil cel mai bine descrisă de propoziția "vreau", rostită cu sau fără un subiect pentru verb.

Dacă este adevărat, un asemenea mecanism ar putea fi foarte util supraviețuirii speciei, deoarece ne‑ar ține permanent în alertă în căutarea oportunităților, încurajându-ne să încercăm să obținem mai multe lucruri și să controlăm mai multă energie, ceea ce ar trebui să ne facă pe noi și pe urmașii noștri mai viabili. Dar se pare că prețul pe care trebuie să‑l plătim pentru acest aranjament isteț este că, asemenea lui Faust, nu vom fi niciodată mulțumiți de ceea ce avem, sau cel puțin nu înainte să recunoaștem că evoluția a așezat mintea pe o bandă de alergare infinită.

Această nemulțumire faustică poate fi cu ușurință documentată în viața de zi cu zi. Nu există o limită naturală a dorinței. Un șomer poate să creadă că dacă ar câștiga 30.000 pe an ar fi fericit. Însă cel care câștigă această sumă crede că ar fi fericit dacă ar câștiga 60.000, iar cel care câștigă 60.000 crede că 100.000 l‑ar putea mulțumi. Și tot așa, la nesfârșit. Același lucru e valabil pentru bunurile materiale: casele în care trăim nu sunt niciodată suficient de impresionante, iar mașinile pe care le conducem, niciodată suficient de noi. Multe studii au arătat că așteptările tot mai mari sunt regula de bază a societăților în care oamenii își pot îmbunătăți condiția.

Mintea pare să funcționeze după indicația principală de a fi mereu în alertă pentru a îmbunătăți șansele individului, deoarece dacă nu ar face‑o, cu siguranță un altul ar profita de ocazie. Principiul operațional este că trebuie mereu să vrei mai mult doar pentru a rămâne pe picior de egalitate. Această mentalitate reflectă legea junglei; o doză de paranoia se pare că a fost utilă, poate chiar indispensabilă, supraviețuirii. În multe privințe, progresul civilizației a constat în crearea unor mici zone de existență protejată, în care competiția și pericolul sunt reduse la minimum, unde pentru moment putem să ne simțim în siguranță și să lăsăm garda jos. Dansurile tribale, ceremoniile religioase, spectacolele, jocurile, sporturile și, în general, activitățile din timpul liber pot fi și ele astfel de oaze de pace. Dar unii oameni nu pot nici măcar să joace golf fără să pună la cale o luptă, fără să se preocupe de aspectul competitiv. Nu ar fi ideal dacă am putea fi perfecționiști ambițioși atunci când contează, iar apoi ne‑am relaxa, acceptând să fim bucuroși și mulțumiți? Dacă începem să înțelegem modul în care am fost programați, măcar avem câteva șanse să anulăm instrucțiunile genetice atunci când pretențiile acestora devin insuportabile și să exercităm un anume grad de control asupra străvechii forțe evolutive.

Haos și conștiință

Părerea generală este că, deși nu avem control asupra altor lucruri, cel puțin deținem controlul a ceea ce se petrece în mintea noastră. Cu toate că majoritatea oamenilor s‑au împăcat cu dovezile lui Freud privind rațiunea, cea care se află adesea sub influența dorințelor refulate, și cu toate că în ziua de astăzi știm cât de vulnerabil este sistemul nostru nervos la efectele substanțelor și ale proceselor fiziologice, încă tindem să credem că putem gândi orice vrem, oricând vrem.

Există totuși dovezi că procesele gândirii sunt mai puțin ordonate decât ne‑ar plăcea să credem. De fapt, se poate susține că haosul, și nu ordinea, este starea naturală a minții. Atunci când nu există nicio stimulare dinspre exterior care să antreneze atenția - o conversație, o sarcină de dus la bun sfârșit, un ziar de citit sau ceva de privit la televizor -, gândurile încep să fugă în toate direcțiile. În locul unui curs plăcut și logic al experienței psihice, gânduri disparate apar de nicăieri și, chiar dacă depunem eforturi mari, ne este imposibil să ne întoarcem la o ordine de idei coerentă pentru mai mult de câteva minute.

Unele dintre dovezile care susțin această afirmație provin din studiile cu privire la deprivarea senzorială. Indivizii aflați în detenție solitară - în închisoare sau în bazine experimentale de deprivare senzorială, unde sunt izolați de orice tipar sonor, vizual sau de activitate - încep la scurt timp să‑și piardă șirul gândurilor și descriu apariția unor fantezii și halucinații bizare și incontrolabile. Mintea are nevoie de informație ordonată pentru a rămâne ea însăși ordonată. Conștiința poate ține pasul doar atâta vreme cât are scopuri clare și primește feedback. De aceea, jocurile, activitățile sportive și ceremoniile ritualice sunt unele dintre cele mai satisfăcătoare activități; ele mențin atenția ordonată, în limite restrânse și cu reguli clare. Până și rutina de la serviciu, pe care oamenii pretind adesea că o urăsc, are aceste caracteristici de ordine și continuitate. Când acestea lipsesc, intervine haosul.

O altă descoperire relevantă este că oamenii declară că cel mai nemulțumiți și apatici devin atunci când sunt singuri și nu au nimic de făcut. În mod paradoxal, suntem cel mai puțin capabili de acțiune tocmai atunci când avem, teoretic, cea mai mare libertate și putem face orice vrem. În aceste situații mintea tinde să intre în derivă și, mai devreme sau mai târziu, se lovește de un gând dureros sau de o dorință neîmplinită. În astfel de circumstanțe, majoritatea dintre noi nu suntem în stare să ne adunăm și să ne gândim la ceva folositor sau vesel. Pentru mulți oameni din societatea occidentală, cea mai proastă parte a săptămânii o reprezintă duminica dimineața, între ora zece și după‑amiază. Pentru cei care nu obișnuiesc să se ducă la biserică, aceasta este cel mai puțin structurată parte a săptămânii, fără solicitări exterioare la care să răspundă și fără obiceiuri care să canalizeze atenția înspre un țel. Luăm micul dejun, citim ziarul de duminică, și apoi...? Până la amiază, majoritatea oamenilor iau o decizie; se vor uita la televizor la un meci, vor ieși la o plimbare sau vor vopsi terasa din spate. Decizia îi oferă minții o nouă direcție și gândurile neplăcute care apăruseră mai devreme se retrag din nou sub pragul de conștientizare.

În mod ironic, majoritatea oamenilor care muncesc au o stare de spirit mai bună la serviciu decât acasă. La locul de muncă este de obicei clar ce trebuie să facă și există informații clare cu privire la cât de bine se descurcă. Cu toate astea, puțini oameni ar alege de bunăvoie să muncească mai mult și să aibă mai puțin timp liber. Cei care o fac sunt catalogați ca "workaholici" și compătimiți. Ceea ce trece neobservat în general este că munca pe care încercăm să o evităm este mai satisfăcătoare decât timpul liber din care încercăm să obținem mai mult.

Există o explicație evoluționistă întemeiată și pentru acest fapt. Dacă am putea fi mulțumiți stând de unii singuri și gândind gânduri plăcute, cine ar mai ieși la vânătoare de smilodoni? Sau cine ar mai conduce timp de două ore pe autostrada aglomerată? Probabil că este mai bine că avem nevoie de un impuls ordonat din exterior pentru a menține mintea în ordine; în acest fel asigurăm o doză de congruență între realitatea subiectivă și cea obiectivă. Dacă am putea să întreținem fantasme satisfăcătoare indiferent de ce se petrece în afara minții noastre, am da de bucluc. Dacă a ne imagina că facem sex ar fi la fel de plăcut ca a face sex, în curând am ajunge să nu mai procreăm. Așa că faptul că mintea resimte o dezordine neplăcută atunci când nu e angajată într‑o acțiune cu un anumit scop constituie o măsură de siguranță importantă.

Cu toate acestea, una e să admitem că o astfel de dezvoltare este înțeleaptă pentru bunăstarea speciei, și alta e să acceptăm consecințele pe care le presupune pe plan personal. Până la urmă, dacă ne propunem să controlăm conștiința, ar trebui să fim capabili să funcționăm măcar într‑o anumită măsură independent de stimularea exterioară. Ne putem oare elibera cumva de ingerința acestui mecanism de siguranță evolutiv?

Există două moduri în care putem evita rătăcirea conștiinței, de obicei trăită ca o senzație dureroasă de anxietate sau plictiseală. Primul constă în impunerea din exterior a ordinii asupra minții. Implicându‑ne într‑o sarcină, vorbind cu altă persoană sau chiar și privind o emisiune la televizor, ne organizăm atenția și putem să urmăm un tipar mai mult sau mai puțin liniar. Al doilea mod de a face ordine este să dezvoltăm o disciplină interioară care să ne ajute să ne concentrăm după bunul-plac. Acest lucru este mult mai dificil, iar celor care practică meditația, yoghinilor, artiștilor și oamenilor de știință le ia mult timp ca să învețe să îl practice. În orice caz, mintea nu va intra în tipare de experiență ordonate și plăcute dacă nu consumăm energie pentru a da formă conștiinței. Există nenumărate moduri de a realiza acest lucru, însă toate implică dezvoltarea unor obiceiuri personale. Acestea ar putea presupune să ne antrenăm corpul prin jogging, yoga sau arte marțiale; să desfășurăm hobby‑uri ca tâmplăria, pictatul sau cântatul la un instrument; sau să adoptăm activități intelectuale concentrate, cum ar fi să citim Biblia, să rezolvăm exerciții de matematică sau să compunem poezii. Orice activitate care are un scop și necesită pricepere va împiedica dezordinea să pună stăpânire pe minte și să o împingă către o evadare frenetică.

De ce este fericirea atât de greu de atins?

Mai există și o altă predispoziție înscrisă în funcționarea minții care îngreunează atingerea satisfacției. Am văzut anterior că atunci când atenția nu este prinsă de o sarcină specifică, cum ar fi rezolvarea unei probleme sau o conversație, gândurile încep să rătăcească în cercuri aleatorii. Însă în acest caz, "aleatoriu" nu înseamnă că există șanse egale de a avea un gând vesel sau trist. De fapt, majoritatea gândurilor care ne trec prin minte atunci când nu ne concentrăm sunt, de obicei, deprimante. Există două motive pentru această stare de fapt.

În primul rând, luând în considerare totalitatea lucrurilor la care ne‑am putea gândi, posibilitățile negative sunt mereu mai numeroase decât cele pozitive. Există mai multe lucruri "rele" decât "bune" în viața noastră, pur și simplu pentru că genul de rezultate pe care le definim ca fiind "bune" sunt în general mai rare și mai puțin probabile. De exemplu, dacă mă gândesc la sănătatea mea, există un singur scenariu pozitiv: o stare de sănătate bună, și sute de scenarii negative reprezentate de diverse boli. Dacă mintea mea începe să hoinărească, cele mai mari șanse sunt să dea peste unul dintre aceste scenarii negative. Dacă mă mut într‑o casă nouă, există șansa ca totul să fie în regulă. Dar sunt sute de lucruri care ar putea să nu funcționeze: acoperișul ar putea avea crăpături, țevile ar putea fi înfundate, instalația electrică ar putea fi defectă și așa mai departe.

Este de asemenea important să luăm în considerare că, de obicei, cu cât avem țeluri mai înalte, cu atât este mai mare probabilitatea să fim dezamăgiți. Pe măsură ce așteptările devin mai mari, probabilitatea de reușită devine automat mai mică. Ce este mai ușor de atins pentru un bărbat supraponderal: o masă de 80 sau de 90 de kilograme? Dacă țintesc spre 80, șansele să mă deprim gândindu‑mă la greutatea pe care o am sunt mai mari decât dacă îmi propun să ajung la 90. Dacă aspir să câștig un sfert de milion de dolari pe an, posibilitatea de a fi nemulțumit de cât câștig este mai mare decât dacă țintesc să câștig jumătate din această sumă. Astfel, unul dintre cele mai simple moduri de a scădea frecvența gândurilor negative este moderarea selectivă a așteptărilor. Asta nu înseamnă că aspirațiile înalte produc neapărat nefericire. Dar avem adesea atât de multe așteptări ridicate în atât de multe domenii ale vieții, încât dezamăgirea este inevitabilă.

Al doilea motiv pentru care, atunci când rătăcește, mintea se preocupă de obicei de gânduri negative este că o asemenea predispoziție pesimistă s‑ar putea să fie adaptabilă... dacă prin "adaptare" ne referim la șanse mai mari de supraviețuire. Mintea se întoarce către posibilitățile negative așa cum acul busolei se întoarce înspre polul magnetic, deoarece aceasta este, în general, cea mai bună cale de a anticipa situațiile periculoase. Rezultatele pozitive sunt îmbucurătoare, însă au grijă de ele însele, astfel încât nu avem de ce să alocăm contemplării lor limitatele noastre resurse de energie psihică. În schimb, stăruind asupra posibilităților neplăcute, vom fi mai bine pregătiți pentru situațiile neașteptate.

Înclinația către rezultate negative este bine ilustrată de atracția pe care o exercită orice tip de dezastru asupra celor mai mulți dintre noi. Un accident rutier, un incendiu sau o bătaie de stradă vor atrage imediat o mulțime de spectatori nesățioși. Atenția este atrasă de violență și de pericol, dar sare peste ceea ce este normal, pașnic, mulțumitor. Presa este foarte conștientă de această înclinație, așa că articolele din ziare sunt pline de atrocități, iar emisiunile de la televizor se scaldă în sânge. În consecință, se estimează că un copil vede în medie peste 70.000 de crime la televizor înainte să ajungă la maturitate. Rămâne de aflat care vor fi consecințele pe termen lung ale unei asemenea diete vizuale.

Când mintea stăruie asupra unui lucru negativ, ea creează un conflict la nivelul conștiinței. Acest conflict, sau entropia psihică, este trăit ca afect negativ. Pipăitul unei zone fără păr de pe cap mă face să mă gândesc la toate consecințele neplăcute ale îmbătrânirii și să fiu deprimat. Sau mintea mea ar putea hoinări printre intrigile de la birou și către modul în care anumiți colegi încearcă să avanseze în carieră pe spinarea mea; asta mă face să fiu furios și neliniștit. Sau pot să mă‑ntreb, într‑o doară, de ce soția n‑a ajuns acasă, ceea ce mă face să fiu gelos și îngrijorat. Depresia, furia, frica și gelozia sunt pur și simplu diferite manifestări ale entropiei psihice. În fiecare dintre cazuri, ceea ce se petrece este că atenția se îndreaptă către informații care intră în conflict cu scopurile; discrepanța dintre ceea ce‑mi doresc și ceea ce se întâmplă creează de fapt tensiune interioară.

Emoțiile negative nu sunt în mod obligatoriu rele. Multe dintre marile picturi și opere literare au fost create pentru a scăpa de depresie. Furia i‑a făcut pe revoluționari să construiască instituții sociale mai corecte. Frica de fulger a dus la inventarea paratrăsnetului. Dar atâta vreme cât durează, sentimentele negative pun stăpânire asupra conștiinței și fac dificil controlul gândurilor și al acțiunilor. În plus, experiențele subiective de frică, furie și așa mai departe sunt neplăcute; în consecință, cu cât mai des le trăim, cu atât mai nefericită devine viața.

Felul de‑a fi al minții nu este doar faustic în discursul său, ci și aproape victorian în fascinația lascivă pentru latura proastă a vieții. De aceea, dacă lăsăm conștiința individuală să fie condusă de instrucțiunile genetice care în trecut erau avantajoase, calitatea vieții va avea de suferit în prezent. Poate că cei care se îngrijorează în permanență cu privire la ce ar putea să meargă prost sunt pregătiți pentru pericol, dar nu vor ști niciodată cât de frumoasă poate fi viața. Cea mai bună strategie presupune să găsim echilibrul dintre ceea ce e bine pentru noi în general și ce e bine pentru noi ca indivizi unici, care trăim aici și acum. Nu putem refuza paranoia adusă de instrucțiunile genetice, dar nici nu le putem urma orbește, pentru că riscăm să ratăm ceea ce face ca viața noastră să aibă sens.

Introducere la Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

 

Vasile Aaron
Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos
Editura Vremea, 2021
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Autorul Patimii și morții Domnului a văzut lumina zilei în 1780 (nu în 1770, cum se vehiculează greșit), în satul Glogoveț, lângă Blaj, unde tatăl său era preot greco-catolic. Aparținea familiei Aron/Aaron von Bistra, înnobilată de Leopold I la 18 iulie 1701. Numele apare scris în două feluri: Aron sau Aaron (avocatul-poet și-l scrie cu doi a). Neamul "aroneștilor" pretinde că se trage din os domnesc, mai precis, dintr-un fiu nelegitim al lui Alexandru Lăpușneanu. Această genealogie, fictivă, e susținută și de poetul nostru. Cea mai prestigioasă personalitate din "neamul aroneștilor" este, fără îndoială, episcopul Petru Pavel Aron. Născut în 1709, episcop între 1752 și 1764 - vicar, apoi succesor al lui Inochentie Micu-Klein, el a fost ctitorul "școalelor" de la Blaj și inițiatorul primei traduceri a Vulgatei în românește. Dinastia "Aroneștilor" va fi întreruptă, nemilos, de regimul comunist.

Ultimul preot legitim, Greco-catolic, al "Bisericii dintre brazi" de la Sibiu, aparținea familiei Aroneștilor. Victor Aron, născut în 1887, protopop al Sibiului și senator de Alba al Partidului Național Țărănesc, a fost alungat din propria biserică și din propria casă după 1948, murind în închisoare la 6 aprilie 1957.

Vasile Aaron, poetul, a urmat "școalele de la Blaj", unde a dobândit o excelentă cultură clasică și teologică. Apoi a studiat dreptul la liceul piariștilor din Cluj, practica juridică efectuând-o la Târgu Mureș. În 1804, după cronologia stabilită de profesorii Popa, se instalează la Sibiu. Aici va avea două posturi fixe - avocat la Consistoriul Bisericii ortodoxe, unde era coleg cu Aron Budai, fratele lui Ioan Budai-Deleanu; și notar la o cameră de comerț grecească. Îndatoririle față de cele două instituții îi lăsau destul timp pentru a-și servi clientela proprie. Ca avocat, de pildă, s-a ocupat de recuperarea câtorva moșii ale lui Emanuel/Manolache Brâncoveanu, descendent al domnitorului ucis de turci, între care cea mai faimoasă e Sâmbăta de Sus, dăruită, în 1823, de Grigore, fiul lui Manolache, "Bisericii grecești" din Brașov. În 1806, Vasile Aaron se căsătorește cu o austriacă, adoptându-i și băiețelul, Friedrich, alintat Fritzi.

Nu în ultimul rând trebuie amintită sănătatea precară a poetului. După o lungă suferință, datorată unei boli de natură digestivă, moare pe 21 august 1821, la 41 de ani. "Dacă e să judecăm după descrierea făcută în pașaport, notează profesorul Popa, nici ca înfățișare nu era de lepădat: avea o înălțime peste medie, păr negru ondulat, ochi căprui, pielea smeadă, știa mai multe limbi".

Prin tipul de educație, prin anvergura culturală, prin operă, dar și cronologic, Vasile Aaron aparține primei "generații de aur" a greco-catolicilor români, cunoscută sub numele de Școala Ardeleană.

A absolvit la Blaj, a purtat o corespondență neîntreruptă cu mult mai cunoscuții săi colegi de generație: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, fiind, cum spuneam, "coleg de serviciu" cu unul dintre frații lui Budai-Deleanu. Chiar debutul său literar (sub formă tipărită) e legat de două evenimente greco-catolice blăjene: aniversarea episcopului în funcție, Ioan Bob, și înscăunarea, ca episcop de Oradea, dar tot la Blaj, a lui Samuil Vulcan, strămoșul lui Iosif.

Pentru intelectualii Școlii Ardelene, orice publicație răspunde unei necesități imediate. Memorabilă și profund grăitoare mi se pare scena povestită de George Sion, unul dintre redescoperitorii lui Aaron în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Într-o librărie din Timișoara, Sion a întâlnit câțiva ciobani care cumpărau broșurile versificatorului pentru a le citi, în timp ce pășteau oile, pe vârful muntelui. Un intelectual român din Transilvania secolului al XVIII-lea vede obligatoriu în artă, în literatură, în cultură o dimensiune formativă, educativă. Nu este vorba de "arta cu tendință", specifică regimurilor totalitare, ci de un imperativ al "omului iluminist", căruia îi e străină concepția gratuității scrisului (specifică junimiștilor). Pentru iluminist scrisul are un impact existențial, ajută la formarea intelectuală, morală și spirituală a individului. Numai așa putem înțelege "filozofia" Școlii Ardelene și, în cadrul acestui curent, ipostaza de "vulgarizator", în sens apostolic, a lui Vasile Aaron. Publicul larg ignoră faptul că el a fost și primul traducător al lui Virgiliu și Ovidiu în limba română. Exercițiile de transpunere a Metamorfozelor ovidiene datează, probabil, din perioada blăjeană. Cât despre capodopera virgiliană Eneida, deși pare să fi fost tradusă integral, nu ni s-au păstrat decât opt cânturi, într-un manuscris ronțăit de șoareci. Aaron nu avea pretenții de poet original. El își alege subiectele în funcție de "feelingul" personal și de interesul publicului.

Astfel, prelucrează șase "legende" ovidiene; Mesiada lui Klopstock; Georgicele lui Virgiliu; romanele inițiatice antice; Evangheliile.

Intenția sa este îmbunătățirea moravurilor, corectarea viciilor, reconfortarea sufletească prin intermediul unei literaturi accesibile, plecând de la capodopere consacrate.

În acest scop, Vasile Aaron alege versul popular, de șapte, opt silabe, mai atractiv pentru cititorii proveniți din rândul târgoveților, meșteșugarilor, păstorilor sau țăranilor. Așa sunt transpuși hexametri gravi din Virgiliu, sau din Ovidiu; tot așa vorbesc personajele din Patima și moartea Domnului sau cele din Reporta.

Pe lângă traducerile menționate, scrierile lui Vasile Aaron - care fac parte din tezaurul literaturii române de la începutul secolului al XIX-lea (ne aflăm cu șase decenii înaintea lui Eminescu) - sunt următoarele: Leonat și Dorofata (1803, un dialog spumos, în versuri, despre daunele beției); Patimile și moartea Domnului (1805, a doua ediție, corectată, în 1808); Anul cel mănos (1820, prelucrare după Georgicele; descrierea, tot în versuri, a frumuseții naturii de-a lungul celor patru anotimpuri); Reporta din vis, operă neterminată, publicată, parțial, în 1868 și integral abia în... 1981!

Reporta din vis descrie viziunile inițiatice, mistico-filozofice, ale unui tânăr "vânător", Reporta, însoțit de un "bătrân" (după modelul ghidului spiritual din Virgiliu și Dante). Tema principală este vanitas vanitatum, tratată în registru coșmaresc. Imaginația poetului - descinderea în interiorul mormintelor și descrierea stării de putrefacție a cadavrelor etc. - trimite la imaginarul călugărilor egipteni, sedimentat în cărți precum Patericul sau Historia monachorum.

Vasile Aaron ne-a lăsat o capodoperă a literaturii religioase prin "colindul" Patima și moartea Domnului (prima ediție se numea Patimile și moartea Domnului). Autorul prelucrează tradiții foarte vechi, transmise de Evanghelia lui Nicodim și Acta Pilati; se inspiră din Mesiada lui Klopstock (apărută în 1748), dar aceste influențe, perfect normale după codul literar din epocă, nu reprezintă un minus, ci un plus. Aaron creează un poem vizionar, mistic, de factură populară, într-o cheie originală. Patima și moartea Domnului este un colind pascal, un megacolind, scris anume în ritmul și cu "tehnica" acestui "gen" popular, pentru a fi cât mai accesibil unui public larg.

Rezumând, am putea spune că poemul desfășoară, la nivelul unei drame cosmice, cântarea pascală tradițională: "Hristos a înviat din morți,/ cu moartea pe moarte călcând/ și celor din morminte viață dăruindu-le". Patima începe cu plânsul lui Isus pe Muntele Măslinilor ("Olivetul") și se termină cu biruința asupra iadului. Nu există scena Învierii. Poetul prelucrează o teologumenă din secolul al II-lea, transmisă de Evanghelia lui Nicodim, în care este prezentată "coborârea lui Isus" la iad și eliberarea protopărinților Adam și Eva. În poemul-colind al lui Aaron există și alte elemente nonevanghelice, surprinzătoare pentru cititorul obișnuit: Lucifer (Luțifer) convoacă o "mare adunare" a diavolilor pentru a organiza bătălia decisivă împotriva lui Isus și a oștirilor îngerești (scenă analoagă în Țiganiada); demonul Adramalic primește misiunea de a-i ațâța pe arhierei și de a-l ispiti pe Iuda; pentru aceasta, demonul i se arată lui Iuda în vis, sub chipul tatălui acestuia; "tatăl"-demon îi spune că Isus le va da întreaga putere și bogăție celorlalți apostoli, el fiind păcălit; cel mai înțelept ar fi să treacă de partea arhiereilor și să-l vândă pe Isus; Iuda ascultă sfatul "părintelui"; muntele Tabor joacă un rol esențial: deasupra lui se arată norul în care se ascunde Dumnezeu-Tatăl; după "soborul demonilor" are loc un al doilea sobor, al preoților iudei, în palatul lui Caiafa; unul din cele mai agresive personaje (inspirat din Klopstock) se numește Filo, probabil după numele filozofului Philon din Alexandria; lui Filo i se opune bătrânul Nicodim; drama hristică se împletește, de-a lungul întregului poem, cu drama Fecioarei Maria, care-și caută Fiul, motiv preluat din folclorul românesc; creștinii se adună pe Golgota, în jurul lui Isus, iar acesta își anunță, public, moartea; urmează Cina de Taină, în timpul căreia Isus oficiază prima liturghie; se împărtășește și Iuda: "Ia și tu din a Mea pâne/ Măcar ești la mațe câne", îi spune Domnul; după Cină urmează chinurile "de moarte" în grădina Ghetsimani; Dumnezeu-Tatăl îl trimite pe Eloa, "principele îngerilor", ca să-l întărească; Isus, arestat, ajunge în palatul lui Caiafa; la judecarea lui asistă și soția lui Pilat, dintr-un "foișor de criștal"; "Pilăteasa", personaj inventat după Acta Pilati, joacă un rol esențial; în vis i se arată filozoful Socrate, alt condamnat pe nedrept la moarte, avertizând-o asupra nevinovăției lui Isus; răstignirea e un moment de glorificare; îngerii stau deasupra crucii Mântuitorului, iar personaje celebre din Vechiul Testament (Adam, Eva, Moise, Avraam, Isaac, Iov etc.) sunt eliberate din iad și asistă la "taina jertfei"; îngerul Orion îl aduce și pe Iuda, ca să-i arate paradisul în care vor ajunge toți ceilalți apostoli; poemul se termină cu biruința lui Isus asupra morții (scenă descrisă după Evanghelia lui Nicodim).

Colindul pascal Patima și moartea Domnului ar trebui inclus în programa seminariilor și institutelor teologice românești, indiferent de confesiune. Ar fi un gest de normalitate, reparatoriu, după aproape două secole de "amnezie".

(Cristian Bădiliță)

Orientare bibliografică
Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Vasile Aaron (1780-1820). Studiu monografic, Prefață de Iacob Mârza, Editura Infoart Media, Sibiu, 2011.
Vasile Aaron, Patima și moartea Domnului, Prefață de Ioan Chindriș, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura Infoart Media, Sibiu, 2012.
Vasile Aaron, Scrieri antume, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura CURS, Cluj-Napoca, 2013.

Cuvânt înainte la De la mania lalelelor la bitcoin

 

Torsten Dennin
De la mania lalelelor la bitcoin. O istorie a averilor câștigate și pierdute în piețele de mărfuri
Editura Meteor Press, 2021
traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

#Mărfuri

(de Jochen Staiger, CEO al Swiss Resource Capital)

Tranzacționarea de mărfuri și futures are o istorie lungă, ce datează din zilele dinaintea schimburilor comerciale, ca modalitate de a-i asigura pe fermieri și producători împotriva pierderilor neașteptate. Odată cu înființarea lui Chicago Mercantile Exchange (CME - Bursa comercială din Chicago) în 1898, tranzacțiile futures au devenit standard; în mod brusc, piața aceasta a devenit sigură și o modalitate de a specula prețurile "mărfurilor moi", ca grâul sau porumbul, fără a le deține sau a avea nevoie fizic de ele. Inițial, cercul investitorilor speculativi a fost limitat, dar în timp situația s-a schimbat. În prezent vedem fonduri de hedging și chiar fonduri de pensii care investesc și speculează în mărfuri ca aur, argint, cupru, burtă de porc și suc de portocale înghețat. În plus, există investitori privați pe scară mare, care cred că pot fi mai abili decât piețele. Vremurile se schimbă rapid și acum suntem, fără îndoială, în stadiul incipient al unui nou boom al mărfurilor și materiilor prime.

Pe de o parte, industria mărfurilor în sine s-a schimbat mult datorită taxelor neprevăzute, schimbărilor de guverne, vămilor și, cel mai important, datorită noii ere a vehiculelor electrice, care va continua să modifice spectaculos lumea aceasta în următorii douăzeci-treizeci de ani. Să luăm, de exemplu, transportul. În viitor, vom dori toți să șofăm în mod "curat" din punct de vedere ecologic și în același timp să avem parte de confort. Asta înseamnă că vom avea nevoie de mai mult cupru, litiu, cobalt, zinc, nichel, argint și plumb pentru a produce automobilele dorite din punct de vedere ecologic. În plus, valoarea uraniului va crește din nou, deoarece până în 2030 va trebui să depășim dublul consumului de energie din 2018 pentru a ne alimenta mobilitatea. Nu în ultimul rând, aurul rămâne marfa supremă ca siguranță în care să ne investim averea. Dar, pentru că deocamdată nu există exploatări miniere pentru toate aceste mărfuri, în curând va începe pentru ele o nouă piață de tip bull. Din această cauză, suntem pe punctul de a crea noi bule și cicluri de tip boom.

În cartea de față, Torsten Dennin explică diverse cicluri de tip boom-and-bust de pe aceste piețe, începând cu nebunia lalelelor și terminând cu nebunia bitcoin. (În mod interesant, unitățile bitcoin sunt obținute tot prin operațiuni de "minerit", dar prețul lor a scăzut brusc, deoarece în spatele lor nu există o valoare reală și nici rezerve fizice în sol.) Povestea este întotdeauna aceeași; doar numele bulei se schimbă. Torsten explică modelul și este recomandabil să-i citiți cu atenție cartea. Investitorii au nevoie de asemenea informații istorice pentru a înțelege mai bine piețele de mărfuri, întrucât pot învăța din trecut și pot evita repetarea erorilor. De asemenea, vor ajunge să înțeleagă că piețele de mărfuri sunt mereu în pericol de a fi manipulate, deoarece uneori sunt foarte mici, iar activele financiare sunt frecvent concentrate în câteva mâini ce pot mișca sute de miliarde.

Țiței, lalele, argint, soia - piețele pot fi mișcate de "fantoma de la Operă", iar contribuția însemnată a lui Torsten este că proiectează o lumină asupra evenimentele ascunse sau necunoscute ce afectează piețele mărfurilor. Torsten este una dintre puținele persoane din domeniu care s-au implicat intens în acest subiect încă de la începutul boom-ului mărfurilor. De mai bine de 16 ani, el s-a ocupat pe larg de piețe de mărfuri individuale și de comportamentele lor eterogene în privința cererii, ofertei și prețurilor.

Îl cunosc pe Torsten Dennin de mai bine de zece ani și-l consider unul dintre puținii experți de vârf în domeniul piețelor de mărfuri. Prin intermediul episoadelor variate din cartea aceasta, el atrage cititorii către subiectul mărfurilor, speculațiilor și ciclurilor de tip boom-and-bust în mod plăcut și accesibil. Mulțumită lecțiilor sale desprinse din evenimente istorice ale pieței, cartea reprezintă o valoare reală pentru investitorii privați și instituționali care sunt implicați în mărfuri.

#Blockchain și bitcoin
(de Thomas Rehmet, COO al Bloxolid)

De la izbucnirea crizei financiare din 2008, bănci centrale din toată lumea au accelerat tipografiile și au inundat piețele financiare cu miliarde de dolari, euro, yeni și așa mai departe prin intermediul Relaxării Cantitative. În această epocă de lichidități abundente, piața materiilor prime a atras tot mai mult atenția investitorilor. Nu numai investitorii instituționali au tranzacționat asemenea mărfuri, ci tot mai mulți investitori privați caută să-și plaseze activele în valori reale, pentru a se proteja de riscurile unei inflații în creștere a monedelor fiduciare. Valoarea materială depășește valoarea monetară - acesta este sloganul la modă.

Dar au existat și perturbări repetate pe piețele materiilor prime, indiferent dacă au fost evenimente economice, politice sau frauduloase.

Simultan cu începerea crizei financiare, pe 1 noiembrie 2008, a fost publicat documentul fondator al criptomonedelor, intitulat: "Bitcoin: A Peer-to-Peer Electronic Cash System".

Acela a fost semnalul de plecare, deoarece blockchainul este considerat în prezent ca următoarea tehnologie revoluționară a lumii.

În 2017, vâlva legată de criptomonede a însemnat punctul culminant al atenției la nivel mondial, în timp ce anul 2018 a însemnat verificarea realității vâlvei raportată la utilizabilitate. Anul 2019 va aduce inovații în blockchain. Misiunea noastră este de a combina active reale, așa cum sunt metalele prețioase, cu tehnologia blockchain inovatoare, pentru a crea o nouă clasă de active și monede sigure și stabile. Bloxolid înființează ARG3NTUM: prima criptomonedă complet susținută de argint fizic și creată în Germania.

Torsten Dennin a sintetizat excelent ultimele patru secole de istorie a piețelor financiare și de mărfuri, cu reperele lor importante. De la mania lalelelor la fenomenul bitcoin nu se concentrează doar asupra evenimentelor extreme, ci descrie în detaliu toate suișurile și coborâșurile de-a lungul timpului, rezumate cronologic în 42 de capitole. Este o carte ce trebuie citită de toți investitorii. La urma urmelor: "Oricine cunoaște trecutul poate înțelege prezentul și poate modela viitorul."

Prefață și introducere la Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului

 

Václav Havel
Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din cehă: Gabriela Georgescu și Mircea Dan Duță

Citiți un fragment din această carte.

*****
Prefață

(de Ambasadoare Halka Kaiserová^[i])

"Probabil că așa ceva ar trebui trăit abia după moarte", a exclamat Václav Havel pe când traversam podul Brooklyn în octombrie 2006 și îi prezentam programul și acțiunile care urmau să se desfășoare în onoarea sa la New York. În toamna anului 2006, University of Columbia i-a pregătit un program de rezidență de șapte săptămâni. Era anul în care la universitățile americane își începea studiile prima generație de studenți născuți în 1989, așadar o generație care, după căderea Cortinei de Fier, nu cunoscuse lumea împărțită bipolar între Est și Vest. Lui Havel i-au fost dedicate workshopuri, seminare și conferințe care îi examinau personalitatea artistică polivalentă - dramaturg, cugetător, eseist și lider politic al transformărilor din țara sa și de pe scena internațională. Toate piesele sale (una dintre ele în premieră mondială) au fost puse în scenă în cadrul grandiosului Havel Festival la teatrele de pe Broadway, dar și din afara lui. Dezbaterea comună a celor doi foști președinți Václav Havel și Bill Clinton de la University of Columbia a fost dedicată temei Provocările democrațiilor emergente.

Această rememorare ar trebui să amintească atenția pe care au suscitat-o opera și viața remarcabilă ale lui Václav Havel atât printre experți, cât și în rândul publicului larg, nu doar în SUA, ci practic în toată lumea. A devenit simbolul omului politic intelectual, al luptătorului neobosit pentru drepturile omului și un exemplu de disident dintr-o mică țară central-europeană, care a devenit președinte și care a putut influența, grație autorității sale, evenimentele internaționale. La sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru a devenit un fel de purtător de cuvânt al Europei de Est. Jacques Rupnik^[ii] a spus despre el că, tocmai datorită textelor sale în care descrie mecanismele regimului totalitar, Occidentul a putut înțelege în timpul Războiului Rece cum funcționează societățile în regimurile comuniste și a putut surprinde declinul și descompunerea lor. În același mod, mai târziu, i-a ajutat cu sugestiile sale pe partenerii din Vest să înțeleagă necesitatea și stadiul integrării ulterioare a Europei.

Václav Havel a fost ales președintele țării noastre de patru ori în vremuri de transformări radicale. Prima oară ca reprezentant al Forumului Civic, în care s-au reunit indivizi sau grupuri care militau pentru schimbări politice fundamentale în Cehoslovacia anului 1989. Václav Havel a devenit în mod firesc liderul mișcării și a fost ales de către parlamentul comunist - Adunarea Federală - drept candidat care intenționa să aducă țara la primele alegeri libere. Viteza schimbărilor petrecute în Cehoslovacia de atunci și în blocul comunist, precum și contextul acestora sunt cuprinse în discursul rostit la adunarea comună a ambelor camere ale Congresului SUA. În cartea sa Pe scurt, vă rog!^[iii] a declarat, plin de modestie: "Am fost primul reprezentant de rang înalt al unei țări din blocul comunist care a adus în Congres vestea fără echivoc a destrămării comunismului, a căderii Cortinei de Fier, a finalului împărțirii bipolare a lumii și a Războiului Rece și despre necesitatea construirii unei noi ordini politice pe această planetă. Un mesaj de o asemenea amploare nu se recepționează în fiecare zi. De aici probabil și ecoul imens, aproape de neînțeles pentru mine."

Și-a încheiat al doilea mandat de președinte al Republicii Cehe și Slovace demisionând în iulie 1992, justificând că nu poate continua să-și îndeplinească obligațiile care decurg din jurământul de credință față de republica federală într-un mod adecvat caracterului, convingerilor și conștiinței sale. În acel moment, reprezentanții politici aleși cehi și slovaci nu mai reușeau să cadă de acord asupra unei ordini constituționale unitare și se îndreptau spre divizarea statului comun - Cehoslovacia. În ianuarie 1993, Václav Havel a fost ales ca primul președinte democratic al Republicii Cehe și în 1998 a fost reales pentru încă un mandat. Din punct de vedere politic, perioada primei președinții a lui Václav Havel a fost extraordinar de agitată, atât pe plan intern, cât și extern. A început să își îndeplinească obligațiile de șef al statului conform noii Constituții și să confirme continuitatea relațiilor diplomatice bilaterale cu statele lumii. Datorită abilităților sale, Cancelaria Prezidențială a avut o particularitate pe toată durata mandatelor sale de președinte - nu a angajat niciun speechwriter. Václav Havel și-a scris singur toate discursurile pentru a le putea rosti, cum spunea el însuși. În această perioadă s-a preocupat intens în principal de două subiecte de politică externă. Primul a fost propagarea intensă a extinderii NATO către Est și al doilea, lărgirea Uniunii Europene. Percepea Europa ca pe o singură entitate politică, deși structurată intern în mod complex. Perioada postbelică, în care Europa a încercat să-și construiască ordinea politică internă pe o bază justă și democratică, pe principiul egalității, al voluntariatului și al respectului pentru toți, prin discuții și nu prin violență, el a considerat-o ca fiind unică din punct de vedere istoric și extrem de importantă nu numai pentru Europa, ci pentru întreaga lume.

Întrebat care este cel mai important rezultat politic obținut cu aportul său activ, răspundea fără ezitare: desființarea Tratatului de la Varșovia la Praga în 1991 și extinderea NATO la Praga în 2002.

Unele dintre primele sarcini ale lui Václav Havel și ale noii diplomații a anilor '90 au fost asigurarea plecării armatei sovietice de pe teritoriul Cehoslovaciei și ieșirea din Pactul de la Varșovia, compus la acea oră din șapte membri (URSS, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, România și RDG). Planul ministrului sovietic de Externe de atunci, Eduard Șevarnadze, era transformarea pactului în organizație politică cu componentă militară. În pofida tuturor recomandărilor politicienilor și diplomaților occidentali de a nu se grăbi dizolvarea Tratatului de la Varșovia, la propunerea părții cehe, Conferința de Afaceri Externe a Pactului de la Varșovia din martie 1990 de la Praga a căpătat un alt conținut decât cel pregătit de către delegația sovietică. Dizolvarea s-a produs un an mai târziu, în iulie 1991, la Praga, la ultima ședință a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia.

Summitul NATO din 2002 de la Praga avea loc pentru prima dată într-o țară din fostul bloc est-european. Václav Havel, care acordase o atenție și o grijă considerabilă pregătirilor, a văzut evenimentul și ca pe o "serată de adio" la funcția sa de președinte. L-a considerat de asemenea finalul luptei sale de zece ani pentru extinderea NATO spre Est. Era convins că, prin extinderea NATO și asigurarea garanțiilor de securitate pentru țările din Est, se va crea un climat mai liniștit și stabil pentru pregătirea aderării acestor state la Uniunea Europeană. La Praga au primit invitația de aderare la NATO șapte țări: Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, România, Slovacia și Slovenia. În discursul său la Summit a menționat în legătură cu extinderea: "... este un semnal clar nu numai pentru toți europenii, ci pentru toată lumea, că era împărțirii forțate a lumii în sfere de influență, sau chiar a subjugării celor slabi de către cei puternici, a apus definitiv. Extinderea cu cei șapte noi membri va fi un act de mare încredere în dreptul popoarelor de a alege liber din ce parte a lumii doresc să facă parte și ce relații vor să stabilească și să cultive." În mod simbolic, la Praga au fost redesenate granițele organizării postbelice a Europei, iar sferele de influență stabilite de fosta Cortină de Fier au încetat.

Václav Havel a rămas activ în sfera publică și după ce a părăsit funcția de președinte. În cadrul Forumului 2000, a invitat la Praga, la discuții despre provocările globale, oameni politici remarcabili, gânditori și personalități temerare, care încercau să promoveze în lume valorile democrației și ale respectului față de drepturile omului și care încurajau toleranța religioasă și etnică. Forumul 2000 a fost fondat împreună cu scriitorul, umanistul și laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel.

La 18 decembrie 2011, când s-a răspândit vestea că Václav Havel a încetat din viață, mass-media din toată lumea a reacționat, personalități marcante publicând amintiri și transmițând condoleanțe. Acasă, în Cehia, în marile piețe unde în 1989 avuseseră loc manifestații pentru căderea regimului comunist, oameni din toate generațiile s-au adunat din nou și au citit pe rând din textele lui Václav Havel. Cred că pentru omul politic și scriitorul secolului al XXI-lea nu există o mai mare apreciere.

Text introductiv (fragment)

(de Jirí Přibáň^[iv])

Coduri în anticoduri: despre gândirea lui Havel între sens și absurd

Cu mai mult de o sută de ani în urmă, când a apărut statul cehoslovac, întemeietorii lui au decis ca pe drapelul prezidențial să fie scrisă propoziția "Adevărul învinge".

Astfel, mitul renașterii naționale a poporului care continua învățăturile medievale ale Maestrului Jan Hus și ale mișcării husite se conecta la politica modernă și la metafizica morală la care ținea atât de mult primul președinte, Tomáš Garrigue Masaryk^[v].

Într-un stat împovărat încă de la bun început de adevăr, de la care, în plus, nu se așteaptă nimic mai prejos de biruință, nu este ușor să guvernezi, dar nici să fii supus guvernării. Așteptările sunt mari, iar dezamăgirile profunde.

Același motto polisemantic și l-au însușit și comuniștii, acești deținători aroganți ai adevărului istoric prezumtiv și obiectiv, deși aceeași propoziție de pe drapelul guvernului lor a servit drept componentă doar a unui limbaj automat de propagandă și a ascuns cele mai oribile minciuni, crime politice, inechități și nedreptăți. Cu atât mai curajos este impactul retroactiv al cugetării lui Václav Havel despre "viața în adevăr", așa cum a formulat-o în eseul său Puterea celor fără de putere și în care este surprins tocmai acest automatism al limbii și al comportamentului ca sursă de represiune politică și de umilire morală.

Puterea celor fără de putere

Eseul amintit nu este doar o reflecție intelectuală asupra Cartei 77, asupra drepturilor omului, asupra situației generale din lumea bipolară de atunci și asupra civilizației moderne în general. Nu reprezintă doar radicalizarea îndemnului lui Soljenițîn, "să nu trăim în minciună", despre care se discuta la jumătatea anilor '70 în ambele părți ale lumii divizate. În el se reflectă totodată expresiile verbale și ideatice care continuă să rezoneze în cultura cehă ca tradiție vie a acesteia, a căror forță eliberează și angajează în același timp.

Curajul lui Havel de a privi adevărul în ochi, fie sub forma descrierii crizei civilizaționale și politice, fie a acceptării angajamentului și tradiției morale, a funcționat în cele din urmă ca un arc care a propulsat un spectacol de neuitat și paradoxal ce a dus la contopirea în aceeași albie a unei vieți boeme și a unei politici cotidiene în care eroul principal a acceptat rolul de președinte fără a compromite etica disidentului.

La zece ani de la moartea lui Havel și la aproape două decenii după încheierea mandatelor sale prezidențiale, în propria țară oamenii îl citează din ce în ce mai des, dar îl citesc din ce în ce mai puțin. La nivel mondial lucrurile stau exact invers. Opera lui este citită în special în țările în care nu poate fi citat în mod public.

Păstrez încă vie amintirea discuțiilor despre libertate și drepturile omului purtate cu studenții egipteni care îmi povesteau că Puterea celor fără de putere le-a servit drept inspirație esențială pentru proteste și cum își împrumutau unul altuia traducerile din Havel și discutau cu pasiune despre ideile lui în timpul Primăverii Arabe. M-au întrebat dacă este posibil ca realitatea politică să nu siluiască idealurile pentru care își riscaseră viețile, iar eu am avut un profund sentiment de prăbușire conștientizând că lupta lor pentru libertate și demnitate fusese mai întâi confiscată de islamiști cu pretențiile lor de exclusivitate asupra adevărului doar pentru ca mai apoi, cu sprijin popular masiv, să fie strivită de tancurile militare fără a se ține cont dacă în piețele respective se spusese sau nu vreun adevăr.

Conversațiile cu studenții aceia m-au întristat și pentru că eu, spre deosebire de ei, exact la vârsta lor, am putut trăi bucuria acelorași clipe revoluționare în care ordinea existentă s-a dovedit nesustenabilă, iar viitorul oferea diferite posibilități de dezvoltare a societății, toate prezentând însă o anumită formă de scindare politică. Pe atunci, în noiembrie 1989, mi-a fost teamă când mie și unui prieten din comitetul studențesc de grevă ne-a fost încredințată misiunea de a-i convinge pe membrii miliției comuniste să nu atace mulțimile de protestatari și amândoi am răsuflat ușurați când administratorul stadionului de fotbal pe care se presupunea că urmează să se strângă milițienii ne-a asigurat că aceștia primiseră ordin de retragere și că vom ieși învingători din acea revoluție.

Mulți ani la rând, eu și prietenul respectiv, care între timp a devenit un organizator de succes al unor festivaluri de film, am râs de naivitatea noastră și ne-am imaginat că pentru administratorul acelui teren probabil am părut niște tineri neîndemânatici din comediile timpurii ale lui Forman, dar vărsarea de sânge care a avut loc atunci în România ne va aminti întotdeauna că acea "catifelare" a revoluției cehoslovace a fost mai degrabă excepția care confirmă regula violenței revoluționare. [...]

Cuvânt despre sens

Îmi vin în minte propozițiile din discursul Cuvânt despre cuvânt în care Havel, în seara din ajunul revoluțiilor democratice din 1989, avertiza cu privire la ambiguitatea, lipsa de transparență și violența conținută în cuvinte, astfel că "merită întotdeauna să suspectezi cuvintele și să fii atent la ele". Iar avertismentul se referea și la ceea ce un scriitor sau un dramaturg stăpânește cel mai bine, și anume puterea cuvântului în sine!

Această vigilență și, într-o anume măsură, și scepticismul umanistic îl apropie pe Havel de un alt scriitor și dramaturg ceh, Karel Čapek, care a scris în perioada Primei Republici Cehoslovace, care, datorită prieteniei cu președintele Masaryk, a modelat viața culturală și intelectuală a acesteia, și care avertiza și el cu privire la despotismul mișcărilor totalitare și descria conflictele interne ale civilizației moderne tehnologice și ale omului care, dorind să facă bine, reușește să stârnească cele mai oribile războaie și distrugerea totală.

Tema autodistrugerii omului și civilizației care în numele propriului progres și-a pierdut controlul și care sub stindardul umanității săvârșește cele mai mari atrocități leagă opera și gândirea lui Havel de umanismul lui Čapek. Dacă pentru Čapek simbolul amenințării omenirii a devenit robotul ca produs artificial al tehnologiei care duce omenirea la pierzanie, Havel a văzut această amenințare în limba artificială ptydepe, care duce la pierderea sensului. Și pentru că simbolurile și cuvintele vin din exterior, nu întâmplător cuvântul "robot" i-a fost sugerat lui Karel Čapek de fratele lui, Josef, în timp ce ideea de limbă neinteligibilă a expresiilor goale, "ptydepe", a fost născocită de fratele mai mare al lui Havel, Ivan.

Dacă după Primul Război Mondial oamenii se temeau pe bună dreptate că civilizația modernă se îndreaptă cu pași repezi spre colaps, după cel de Al Doilea Război Mondial era deja clar că prăbușirea amenință chiar limba și comunicarea umană. Cursa pentru o viață pură a devenit astfel o cursă pentru păstrarea sensului limbii și al vieții înseși. Și tocmai această cursă este ceea ce leagă textele lui Havel de contextele lor politice și ceea ce îl așază printre cele mai semnificative personalități nu doar din politica, ci și din cultura și gândirea cehă modernă.

---

[i] Halka Kaiserová este ambasadoare a Republicii Cehe în România. Între anii 1993 și 1996 a lucrat pentru președintele Václav Havel, iar în 2000-2002 a fost purtător de cuvânt al TASK FORCE de la Praga al Summitului NATO 2002. Ulterior a fost consul general al Republicii Cehe la New York și ambasadoare a Republicii Cehe la UNESCO. (N. red.)

[ii] Specialist în științe politice și consilier al lui Václav Havel (1990-1992) în perioada prezidențială. (N. red.)

[iii] Traducere de Helliana Ianculescu, Curtea Veche Publishing, București, 2009. (N. red.)

[iv] Jiří Přibáň (născut în 1967) este academician ceh, intelectual de marcă și eseist, specializat în filosofia dreptului, sociologie și politologie. În prezent este director al Centre of Law and Society din cadrul Cardiff University și contribuie regulat cu articole în presa cehă și internațională. (N. red.)

[v] Tomáš Garrigue Masaryk (1850-1937) a devenit, în 1918, primul președinte al Cehoslovaciei. A fost reales în funcție de trei ori și nominalizat de șaptesprezece ori la Premiul Nobel pentru Pace. (N. trad.)

Poate salva bunătatea lumea? - Casa din marea azurie

 

TJ Klune
Casa din marea azurie
Editura Storia Books, 2021
traducere din limba engleză de Irina Stoica 

Citiți un fragment din această carte.

***
Poate salva bunătatea lumea?

Poate salva bunătatea lumea? T.J. Klune pare a crede că da, sau cel puțin de asta vrea să ne convingă în romanul Casa din marea azurie apărut la editura Storia Books. Cititorul rămâne să decidă singur dacă acest lucru este posibil și în lumea reală sau se poate întâmpla doar într-o carte fantasy. Spun acest lucru pentru că după apariția sa, romanul a stârnit controverse și discuții împărțind cititorii în două tabere: pe de o parte s-au plasat cei care s-au îndrăgostit de stilul, personajele și povestea născocită de Klune, pe de alta s-au plasat, cei care au decis să nu-i citească romanul. Așadar, ce putea fi mai interesant pentru mine decât un roman care a reușit să stârnească reacții atât de vehemente și diametral opuse?

Am citit cartea ignorând controversele și mi-a plăcut mult de tot. Povestea măruntului funcționar Linus care își duce viața searbădă și tristă într-o lume cenușie pentru a descoperi într-un final că viața are multiple culori mi s-a părut emoționantă. Mi-a plăcut, de asemenea, povestea de dragoste dintre el și Arthur pentru că este sensibil construită, are substanță și ne arată că iubirea poate apărea în cele mai neașteptate momente. Klune are un stil cald și lejer care te lasă cu un zâmbet pe buze după ce termini cartea. Dar cel mai mult și mai mult mi-au plăcut copiii. De altfel, ei sunt și cei care contribuie în mod esențial la transformarea lui Linus dintr-un funcționar care urmează la sânge litera regulamentului DERETIMA, într-un om care înțelege că atunci când lucrezi cu oameni și mai ales cu copii, contează ce se întâmplă cu ei și după ce ai predat raportul în termenul limită.

Copiii lui Klune sunt diferiți. Pentru că romanul lui este și un roman despre alteritate. După cum spune în interviuri, el însuși a fost un băiețel queer care suferea și de ADHD. Acest lucru l-au făcut greu de integrat în lumea rurală a fermierilor din Oregonul natal. De aceea, reușește să creeze niște puști originali, amuzanți și de care nu poți să nu te îndrăgostești. Talia, fetița gnom grădinar, acidă, neînfricată și o prietenă de nădejde. Phee, zâna pădurii, a cărei mamă a murit de foame în fața ei, și care își dorește un cămin și să aibă în jur persoane pe care să le poată iubi. Theodore, balaurul pitic, care se comportă ca un copil mic și inocent și care are o colecție impresionantă de nasturi. Chauncey, cel despre care nimeni nu știe mare lucru și care visează să ajungă valet într-un hotel. Sal, timid și timorat ca urmare a unor experiențe îngrozitoare. Și, nu în ultimul rând, Lucy, fiul Satanei, cel despre care profețiile spun că ar putea distruge lumea. De fapt, un băiețel de 6 ani în care se luptă în fiecare zi moștenirea genetică cu educația.

Așadar, este greu să nu te farmece Casa din marea azurie. Și, totuși, pentru că există un totuși, apare un moment în care te dezvrăjești și înțelegi și argumentele taberei care a ales să nu o citească. Și atunci nu mai înțelegi prea clar sentimentele pe care ți le stârnește cartea. Nu mai știi dacă este bine că ți-a plăcut cum este scrisă, ți-au plăcut personajele și finalul. Sincer, eu nici până în acest moment nu știu exact cum să separ sentimentele contradictorii pe care mi le-a creat. Problema acestei cărți vine din sursa de inspirație pe care a avut-o autorul. Acesta spune că s-a inspirat din istoria reală a școlilor rezidențiale canadiene și, mai exact a ceea ce este cunoscut ca Sixties Scoop. Termenul a fost inventat de Patrick Johnston, autorul unui raport din 1963 intitulat Native Children and the Child Welfare System. În acest raport se vorbea despre modalitățile brutale prin care copiii născuți în familiile nativ-americane erau luați de la părinții lor și dați spre înfiere unor familii euro-canadiene sau erau crescuți în școli rezidențiale. Se încerca, astfel, integrarea și asimilarea noilor generații indigene. Aceste școli au avut o istorie lungă și întunecată. Se estimează că în aceste școli au ajuns peste 150.000 de copii. Copiii își pierdeau familiile, rădăcinile și, după cum arată noile descoperiri, de multe ori și viața. De exemplu, în aprilie 2021 a fost descoperită în British Columbia o groapă comună care conținea rămășițele a nu mai puțin de 215 copii din central rezidențial Kamloops.^[1]

Când citești despre aceste atrocități, despre suferințele copiilor și a familiilor rămase în urmă, începi să privești altfel romanul lui Klune. Înțelegi că este cumva deplasat faptul că, deși pune în central romanului său bunătatea, omite să fie bun fix față de victimele directe sau indirecte ale acestui genocide cultural. Și happy-end-ul romanului lasă un gust amar. Își găsesc fericirea și locul pe insula doctorului Parnassus, într-o casă pentru copiii magici, diferiți. Familiile sunt reduse la note în dosarele DERETIMA, Linus și Arthur devin noua lor familie și asta este tot ceea ce contează. Pentru mulți dintre copiii din casele rezidențiale canadiene bunătatea și iubirea nu și-au arătat chipul...

Vă sfătuiesc să citiți cartea, dar și istoriile reale din care se inspiră și să vă formați propria opinie. Sentimentele vor fi cu siguranță amestecate. Eu cu siguranță voi ține minte această carte și o voi asocia, din păcate, cu oroarea Sixties Scoop. Nu cred că asta și-a dorit autorul, dar, după cum știm, o carte își croiește propriul drum în lume odată ce a ieșit din mâinile creatorului ei. Și cel care îi decide locul este cititorul. Acesta o face în funcție de propria-i perspectivă asupra lumii, după direcția pe care i-o arată propriul compas moral și, nu în ultimul rând în funcție de propria sensibilitate și istorie personală.

---

[1] nytimes.com/kamloops-mass-grave-residential-schools

Gheara străvezie a singurătății - Duminici post-restant

 

Julien Caragea
Duminici post-restant
Editura Pavcon, 2021

 

Citiți un fragment din această carte.

***
Gheara străvezie a singurătății

Avem impresia adeseori că talentul trebuie să se coaguleze în centru, dar observăm că talentul are obiceiuri proprii, e o acuarelă udă, nu se știe până unde ajung nuanțele. Nuanța este de această dată cartea de lirică Duminici post-restant de Julien Caragea, apărută la Editura Pavcon, în 2021.

Duminica post-restant, p. 100, este o zonă caracterizată prin îndepărtare, un loc în care supraviețuiește speranța. Speranța este un sentiment care te determină să crezi că unele ființe, chiar și niște cocori bandajați, au însușirile unui anticar, pasiunea unui bibliofil și curiozitatea unui prieten. Cocorii păstrează scrisori "trimise acasă". Aici, "sub nivelul mării", așteaptă scrisori vechi și scrisori noi. Mă așteaptă pe mine sau pe tine, sau pe cel care le-a scris? Dilemele oferă puncte bonus, dilemele te cheamă și te amăgesc, te atrag spre zone noi în care investigația este o plasă pentru pește, alge, cizme, peturi și dorințe, multe neîmplinite.

Julien Caragea vine din sud, de la Piscu Vechi, unde este profesor de franceză și un scriitor obișnuit cu arșița verii sau cu ploaia, cu frigul, cu sensibilitatea, cu tăcerea. În sud, oamenii au vorba tăioasă și fapta aspră, nu se știe de ce, uneori, ies la iveală oameni blânzi, nepotriviți pentru vânturile din jurul Dunării, pentru nisipurile care înconjoară bălțile. Acolo agricultura a erbicidat sufletul, i-a luat neghina, pălămida, volbura, albăstrelele, macii. De atunci pâinea e făcută cu aditivi. Satul lui Julien Caragea păstrează amintirea, dar trăiește alături de vremi, cugetând în singurătate.

Tăișul albastru al curcubeului, p. 15, surprinde marșul a "50 de mii de rațe" care amenință "trifoiul" și "cei câțiva puișori auriferi". "50 de mii de rațe" trec pe lângă gard, o invazie a unor trupe străine, în sine inofensive, dar căpătând proporții uriașe în ochii celui care își mărturisește "Promiscuitatea și melodrama de a nu avea nici măcar câteva lucruri personale". O sfântă singurătate îl face salvatorul micului său avut piuitor. "Plopul rotat" este un Inel de vacanță, p. 16, care "Își ține marginile coamei în găletușe de plajă" și produce o revoluție interioară, una de catifea, de regăsire a granițelor sufletului. "O fântână în câmp" este o Barieră precară, p. 18, între om și mare. Pe întinderea câmpului, "fără ciutură, fără cumpănă", fântâna este inutilă, singura legătură a omului cu marea, a materiei cu impalpabilul. Madlenă iz de pătul, p. 21, face ce face o madlenă de la Proust citire, aduce aminte, în cadență lirică, de adolescență. "În șopru" se cristalizează viața interioară, apar, în mod surprinzător "principiile morale". O serie de senzații ies din "mirosul stătut de șoarec și frustrări", sunt ani în care diminețile s-au împrăștiat în cele patru zări ca boabele de porumb, în timp ce istoria și-a mișcat valțurile și a depănușat visul "Și toate câte au fost or vor fi". Doar albul a rămas în cămăși, în timp ce "Roata manuală" a fost înlocuită de "cruzimea și indecența instrumentalizării".

Tăierea părului e nepermisă, va fi urmată de pedeapsă. Construită peste blestemul pomului, casa se năruie, chiar dacă are în mijloc, în locul părului, un izvor, dar unul "ros", subțiat. Încălcarea legilor nescrise ale vieții o preschimbă în "falsitate". Titlul, Proiect de centru urban, p. 86, extinde observația la mediul opus satului, orașul. Orașul a nesocotit mersul firesc al existenței, a condensat materia în orizonturi mici, a transformat-o în ipocrizie. În Căutând frunza pierdută, p. 26, spațiul urban este unul distopic, este nevoie de "permis de liberă trecere printr-un parc pentru bătrâni". Bucuria unei presupuse crime, p. 29, înregistrează datele unui oraș posibil, dar un oraș fantomă în care persistă un miros de bun, în rest nu se poate spune nimic. Femininul este prezent doar printr-un indiciu, dar și el destructurat, refuzat vieții, realității. Primind datele morții, dispariția ei condiționează existența, o face irepetabilă, "Fiind odată n-ar mai putea nicicând să fie". Ideea este completată de "gogoșeriile triste" cu "Mirosul gras de străzi practicabile și de cocă prăjită" din Aranjarea ținutei, p. 30. Duritatea concluziei este atenuată de chiasmul final, sub aparența jocului de cuvinte: "Curățenia, educația, răsfățul familial, Limitele progresului și progresul limitelor".

Limbajul lui Julien Caragea are subtilități uimitoare, un stil de mare finețe care impune o analiză stilistică atentă. Lirismul este profund, ludic, la primul nivel. Zâmbetul e fin, amuzat la vederea unei lumi imune la frumusețe, incapabile să gestioneze sensurile insesizabilului. În esență, este o lume frivolă și tragică. Cuvintele au rolul principal. Pot fi palpate, cunoscute. Comparația și metafora se înregimentează într-o armadă istorică, într-un interval intenționat nemuritor. Titlurile, lăsate la final, în paranteză, trăiesc prin ele însele, plusează prin apropieri neașteptate, ironice. Exemplele sunt nenumărate: Încheierea precaută a nasturilor, O timiditate de brazi, O evadare de gâște sălbatice, Turmă de oi așteptând sosirea fanfarei, Camionagiu în zona prăpăstiilor transparente, Tangou woodoo etc.

P. 70, Bandaj alb, schimbat, pe fruntea celui cuprins de febră. Poemul nu trebuie citat fragmentar pentru a nu pierde ceva, acel evanescent suprasolicitat până la respingerea totală de către poezia tânără. Și totuși, "neobacovianul nostru", cum îl numește Nicolae Coande pe Julien Caragea, creează un univers al desprinderii, al pierderii. Nimic nu-l oprește și "Trimite acest mesaj alb într-o sticlă pe mare" (Lavandă fină, p.71).

Despre Călătorie în jurul omului, cu bucurie

 

Alexandru N. Stermin
Călătorie în jurul omului
Editura Humanitas, Colecția Știință, 2021

Citiți un fragment din această carte.

***
Despre Călătorie în jurul omului, cu bucurie

Există în viața fiecăruia dintre noi momente pe care le așezăm la temelia devenirii noastre, fragmente trăite, pe care, dacă le decupăm, au conturul precis al unor experiențe cu funcție revelatoare. Cel mai frecvent, suportul unei asemenea experiențe este călătoria, pentru că ea ne pune în situația de a ne îndepărta de lumea cunoscută și de a ne desprinde de rețeaua protectoare formată din oamenii care s-au adunat în timp în jurul nostru. Întâlnirea cu noul poate fi destabilizatoare, ne poate schimba fundamental structura interioară, aruncându-ne pe alte coordonate existențiale sau, dimpotrivă, ne-o poate confirma, cu fiecare pas. De multe ori, experiențele prin care trecem călătorind ne ajută să ne reașezăm straturile interioare ale ființei, iar ce descoperim acolo simțim nevoia să le împărtășim și celorlalți, povestindu-le despre ce am văzut și am trăit. O asemenea călătorie cu funcție revelatoare, care s-a cerut transpusă în scris și dăruită și altora, este cea întreprinsă de Alexandru N. Stermin, prin jungla amazoniană, Los Angeles și Beijing. Cartea sa, Călătorie în jurul omului, apărută în octombrie 2021, la editura Humanitas, este expresia scripturală a drumului care l-a purtat pe biologul Alexandru N. Stermin prin trei jungle: una a Amazonului, celelalte două, urbane.

Devenită imediat una dintre cel mai bine vândute cărți ale editurii, Călătorie în jurul omului este un palimpsest, un text cu multe niveluri, deschis unor numeroase posibilități de lectură. Complexitatea acestei cărți care se citește, paradoxal, dintr-o suflare, este conferită de particularitățile vocii auctoriale. Biolog, explorator, cercetător al Universității Babeș-Bolyai, licențiat în teologie, având un master în filosofie și formare și în psihoterapie pozitivă, Alexandru N. Stermin este el însuși un căutător, o conștiință interogativă, care se mișcă firesc atât prin sfera cunoașterii științifice, cât și prin disciplinele umaniste. Discursul său este capabil să aducă în același context, fără să știrbească frumusețea și profilul niciunuia, termeni din biologie, chimie, ecologie, teologie, filosofie, neuroștiințe, biopolitică sau etică. Oxitocina, serotonina, dopamina, ritualurile triburilor amazoniene sau sistemul neuronilor oglindă sunt noțiuni pe care autorul le aduce în fața cititorului cu bucuria unui copil care deschide, rând pe rând, cadourile ce conțin jucăriile sale preferate. Toate se topesc într-un text cald, de o sinceritate cuceritoare încă de la primele rânduri.

La plăcerea jocului interdisciplinar se adaugă și o mare plăcere a confesiunii. Inscripția "Că de n-aș fi, nu s-ar povesti", de pe insigna pe care Alexandru N. Stermin și-a prins-o pe geanta de umăr luată în călătorie trebuie citită, atunci când o raportăm la autorul cărții, astfel: "Că de n-aș fi, nu m-aș povesti". Vocii pe care o auzim în carte îi place să se povestească, pentru că, în felul acesta, își înțelege mai bine experiențele și îi inspiră și pe alții să pornească, poate, pe același drum al căutării de sine. Povestea se cere scrisă nu din orgoliul celui care se crede creator de lumi, ci din modestia omului care e impresionat de tot ce se află în jurul său și, mai ales, din dorul celui care vrea să eternizeze prin scris călătoria spre universul nou, căruia simte însă că i-a aparținut dintru început. Cea mai tulburătoare confesiune din carte, făcută în modul cel mai firesc, este aceea că plecarea în călătorie a fost generată de spectrul fricii de moarte. O frică sub impresia căreia omul nu paralizează, ci pleacă în căutarea unor experiențe care, dacă nu îi pot da un sens existenței, pot cel puțin să o justifice. Elementul declanșator al călătoriei în plan real deschide și închide simbolic volumul. Prima noapte petrecută în junglă este momentul în care frica de moarte nu este doar un gând care plutește în minte, ci devine o realitate cumplită, care declanșează un atac de panică. Întunericul absolut, sunetele din ce în ce mai intense, senzația stranie dată de primul somn într-un hamac îl copleșesc pe călătorul care înțelege că frica pură pe care o simte e frica de moarte. În mijlocul junglei amazoniene, într-un întuneric mai dens ca acela de dinainte de crearea lumii, spaima este amplificată de reamintirea vocii mamei, care se aude din ce în ce mai puternic. Ca în cazul sorescianului Iona, captiv în burta chitului, călătorului îi fuge gândul spre singura ființă care l-ar putea salva - mama. Dar în tot amalgamul de trăiri și de senzații, nici ea nu mai este acum o figură dătătoare de liniște, pentru că vocea ei e impregnată de ecouri rău prevestitoare: "Credeam, în tot acest context creat de mintea mea, că mama a presimțit că o să mor în junglă." Un ultim moment de luciditate îl face însă pe explorator să înțeleagă că panica este amplificată de gândurile pe care nu le mai poate controla și că realitatea, privită obiectiv, este diferită de tot acest vortex din care, până la urmă, reușește să se extragă. Celei mai înspăimântătoare nopți îi urmează o dimineață în lumina căreia totul se reordonează, pentru că, odată învinsă cea mai mare frică, lumea arată altfel, iar trăirea fundamentală devine bucuria de a fi, pur și simplu. Prin opoziție, ultima noapte în junglă este trăită în liniște absolută, inundată de lumina stelelor vizibile, pentru prima dată în această călătorie, pe cerul nopții. Înseninarea miraculoasă parcă a cerului se suprapune, în plan interior, cu sentimentul dobândirii unei iluminări nemaitrăite până atunci: "(...) priveam din hamac spre stele și atunci, ca într-o vâltoare, mi-au trecut prin cap mii de gânduri, am conștientizat lucruri de care nu fusesem conștient până atunci, am înțeles parcă multe din câte nu pricepeam și mi-au venit în minte întrebări pe care nu le mai avusesem până în acea clipă. După șase zile în junglă, am devenit parcă mai înțelept (...)." Cum orice i se întâmplă se reflectă în conștiința autorului ca un eveniment care e pus în legătură cu o altă realitate, trăită sau livrescă, atingerea unui alt nivel de înțelegere a lumii este explicată de vocea autorizată a biologului drept un caz de "neurogeneză de fază adultă." În plan simbolic, suntem în fața unei imagini de tip "punere în abis", adică a unei figuri ce concentrează în ea esența întregului volum. Odată depășită și înțeleasă, orice experiență-limită arată, în sufletul nostru, ca un cer senin pe care se poate zări o puzderie de stele.

Asimilată ca experiență fundamentală a eului și descrisă în al doilea capitol al cărții, frica de moarte reapare în penultimul capitol, prin evocarea tulburătoare a morții bunicului și apoi a bunicii. Moment ce marchează desprinderea definitivă de copilărie, dispariția bunicilor este o suferință ce tulbură adâncul sufletesc al tânărului: "Bunica avea în ființa ei copilăria mea, iar atunci, odată cu ea, a murit și o parte din mine." Rememorând acel episod, mintea dornică de certitudini a biologului îl explică în termeni științifici, prin descrierea cu obiectivitate a tuturor etapelor prin care trece corpul uman imediat după ce inima a încetat să mai bată, și prin referiri la filosofie, de la stoici, la gânditori moderni precum Nietzsche sau Heidegger. Trecută prin filtrul realității trăite și al celei livrești, frica de moarte dobândește, spre finalul cărții, funcția unui element revelator ce sporește semnificația vieții, atât la nivel individual, cât și colectiv: "Dincolo de ceața neliniștii, suferinței, fricii ori groazei, moartea pare că are semnificația ei bună, favorabilă în ecuația vieții, nu doar a vieții în cadranele existenței unui individ, ci a vieții la nivel universal." Iar valența esențialmente pozitivă a vieții este aceea că ne face să prețuim clipa și să ne raportăm mai conștient la prezent, pentru a nu irosi timpul care nu are, pentru noi, oamenii, coordonatele veșniciei.

Bucuria de a fi viu și curiozitatea călătorului sunt elementele definitorii ale traseului prin spațiul primordial al umanității, jungla. Alături de Roberto, ce joacă rolul prietenului-maestru, Alexandru N. Stermin descoperă lumea palpitând de viață a junglei amazoniene, cu toate simțurile alerte și cu toate referințele științifice și culturale pe care le are la dispoziție. Ritualul zilnic al meselor luate împreună, pescuitul peștilor piranha, privitul delfinilor, imaginea vegetației luxuriante sunt tot atâția declanșatori ai unei bucurii ce nu vorbește doar despre o trăire individuală, ci este proiectată la nivelul speciei umane, printre ale cărei instincte primordiale este și acela de a se bucura la vederea unei naturi pline de viață, pentru că ea este garanția supraviețuirii: "(...) noi suntem urmașii celor care erau, într-o perioadă lungă a evoluției speciei noastre, vânători și culegători. Triburile, sau mai bine spus acele grupuri nomade de oameni, recunoșteau instinctiv aceste peisaje pline de viață ca pe o sursă de hrană ce, implicit, le asigura supraviețuirea." De la preistoria umanității, Stermin trece la prezentul ei, descriind-o ca pe o specie care se amăgește cu ideea independenței față de natură. Crescut în mijlocul junglei urbane, printre ziduri tot mai înalte și într-o însingurare tot mai pronunțată, omul contemporan pare să își fi pierdut "simțul responsabilității și conștiința naturii." Vocea biologului este acompaniată acum de aceea a ecologistului care surprinde cu îngrijorare amprenta pe care civilizația umană a pus-o asupra naturii. Dar nu numai natura am schimbat-o, ci și felul în care ne organizăm existența în plan social, de la triburile mici, în care fiecare individ este la adăpost de pericole prin legăturile strânse cu ceilalți indivizi, la comunitățile enorme din junglele urbane, unde numărul mare al indivizilor nu este un avantaj, ci o sursă majoră de stres. Paradoxal, deși putem face atâtea ca să trăim mai confortabil, iar această abilitate de a schimba lumea ne face să ne credem invincibili, de fapt, suntem cel puțin la fel de vulnerabili ca oamenii din preistorie, obișnuiți să trăiască în mijlocul naturii. În mijlocul junglei, autorul primește cea mai frumoasă lecție de ecologie de la Roberto, când acesta din urmă îl oprește din a ciopli scoarța unui copac pentru a-și face un hamac. Roberto știe că un gest aparent mărunt poate duce la moartea arborelui, iar ea va declanșa apoi, ca în efectul Butterfly, o serie de evenimente pe care cel care le-a inițiat nu le mai poate opri. Fără să îl învețe nimeni, Roberto are conștiința apartenenței la același univers cu arborii care îl înconjoară și are grijă să nu își depășească locul ocupat printre celelalte elemente ale naturii.

Îndepărtarea omului contemporan de natură nu este explicată numai prin argumente de ordin biologic (adaptabilitatea speciei umane), psihologic (diversitatea oamenilor) sau socio-politic (vezi diferențele majore dintre societăți, surprinse prin două exemple complementare - Los Angeles și Beijing), ci și printr-o incursiune în imaginarul religios. Una din mizele cărții și ceea ce reprezintă, de altfel, și absoluta sa noutate în context românesc, este punerea în dialog, pe marginea temei naturii, a spiritului religios cu gândirea de tip științific. Printre concepte filosofice și noțiuni științifice, își fac loc, foarte firesc, magia și ritualul. Fantezia nu este deloc străină biologului care trebuie să fie, după cum autorul mărturisește că le spune studenților în primele seminarii, "un munte de imaginație". Un moment în care magia este adusă în prim-plan este episodul primei îmbăieri a nou-născutei Antonia, nepoata autorului. Odată baia terminată, tradiția spune că apa trebuie aruncată la stâlpii porții, ca să nu plece copilul departe de casă. Acest episod ritualic trebuie pus în practică de autorul însuși, care nu-i găsește însă rostul și vrea să arunce apa pe trandafirii din curte, căci le-ar fi mai de folos. În acest moment, lumea pare dezvrăjită de cel care nu vrea să facă ce îi spune datina. A uda trandafirii se prefigurează a fi concesia pe care biologul o face superstiției, îndreptând apa spre plantele care se pot hrăni cu ea. Totuși, gândul magic iese învingător, pentru că decizia finală este aceea de a arunca apa în pârâul care traversa satul, spunând: "Du-te și vezi Lumea!" Îndemnul e adresat copilului, dar poartă în el toată bucuria de a călători a celui care nu își dorește altceva decât să vadă lumea și poate fi citit ca un motto al întregii cărți. Apărut ca o formă de revoltă împotriva tradiției, actul performat atunci, privit retrospectiv, cuprinde în el întreaga forță a unui gest ce poate schimba un destin: "Gândindu-mă acum la ce am făcut atunci, conștientizez că dacă, pe vremea când eram mic știam că sunt vrăjitor, însă nu făceam vrăji, odată ajuns adult m-am convins că nu sunt vrăjitor, dar tocmai făcusem o vrajă."

Stermin scoate relația omului cu natura din zona relativ închisă a ecologiei sau a militantismului de tip ecologic practicat de ONG-uri și cuprinde în sfera sa argumente de ordin filosofic și spiritual care "îmbracă" datele cercetătorilor cu toată încărcătura simbolică a gesturilor ritualice, a credințelor și a tradițiilor ce sunt camuflate, mai mult sau mai puțin, în existența noastră cotidiană. Creștinismul, care modelează spiritualitatea românească în context european, este descris ca un element ce explică felul particular în care interacționăm cu natura în acest spațiu. Văzut prin filieră creștină drept o creație divină cu drepturi depline asupra naturii, omul dispune de realitatea din fața sa așa cum crede de cuviință, modificând-o în funcție de nevoile sale. Antropocentrismul tipic culturii iudeo-creștine în care ne-am format ne face să vedem natura ca pe un element exterior, nu ca pe unul din care suntem parte constituentă, cu un rol egal cu al tuturor elementelor din jurul nostru: "E greu, poate, să înțelegem că toți, și eu, și tu, și trestia, suntem praf de stele, că atomii care ne construiesc s-au format când unele stele s-au stins, că circulă în natură, că atunci când gândești, iubești, dormi sau mergi, atomi din tine se rup și, prin respirație, ies din corpul tău, că plutesc în aer și sunt fixați în trestie, prin fotosinteză, că poate o omidă va mânca acea parte a trestiei în care sunt atomii tăi, bucăți din tine; așa cum tu mănânci un măr în care s-au fixat atomii din alți oameni sau alte vietăți. E greu de înțeles, însă e frumos!"

Cartea lui Alexandru N. Stermin se încadrează în ceea ce, la începutul anilor 2000, un grup de cercetători australieni numea, inițial, Ecohumanities, apoi Environmental humanities, un domeniu de intersecție al disciplinelor umaniste cu spațiul științelor, în special a celor despre mediu. Stermin deschide drum unei abordări cu totul noi în spațiul cultural românesc, ce presupune prezentarea relației omului contemporan cu mediul din care face parte, prin filtrul mai multor discipline deodată, dar și prin filtrul propriei experiențe. Cartea sa nu este o încercare de a populariza discursul științei, nici un ghid de supraviețuire în jungla urbană. Cu atât mai puțin nu este o încercare de a laiciza discursul religios sau un text motivațional. Este un demers inteligent și curajos pe care și-l asumă autorul în încercarea sa de a descoperi care este locul pe care omul îl ocupă în lume. La această descoperire participă cu toată ființa sa, prin experiențele din prezent și prin cele din trecut, aducând cu sine mai multe perspective, care nu se exclud, ci sunt complementare. Călătorie în jurul omului este, din punctul meu de vedere, un prim moment în care vedem constituindu-se în spațiul cultural românesc un discurs interdisciplinar, încadrabil domeniului nou și foarte dinamic, pentru care încă în limba română nu am găsit un echivalent, cunoscut drept Environmental humanities. Deși aflat la început, acest nou discurs nu este deloc ezitant, neclar, prolix sau ermetic. Dimpotrivă, este cuceritor prin inteligență, prin suplețea demonstrației, prin subtilitatea argumentelor aduse, prin sinceritate și, mai ales, prin multă emoție.

Premiul Academiei Române pe anul 2019, conferit în decembrie 2021- Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor

 

Carmen Stoianov
Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor
Editura Muzicală, 2019

 

Citiți un fragment din această carte.

***
O introducere

Am în mână cele două volume Cărțile Psalmilor, Reflexii în sonor, semnate de muzicologul Carmen Stoianov - fostă colegă de Conservator și totodată prietenă apropiată - și nu vreau să vă ascund că sunt copleșită de emoție și admirație.

Nu de mult, în prima decadă a lunii decembrie 2021, volumele i-au adus autoarei prestigiosul premiu al Academiei Române pe anul 2019, premiu ce se poate obține o singură dată în viață. Primise înainte, pentru aceste volume, Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, tot pe anul 2019, pentru Cercetare Muzică Sacră.

Cu un CV remarcabil, despre care nu am spațiu să vorbesc acum, Carmen Stoianov este doctor în muzicologie, dar are și un masterat valoros în Studii Culturale Ebraice de la Facultatea de Litere a Universității din București. Conducătorul Disertației de Masterat, regretatul prof. dr. Dan Horia Mazilu, membru corespondent al Academiei Române, a fost cel care i-a sugerat o idee, aceea de a căuta în Psalmi numitorul comun privind numele instrumentelor în conformitate cu originalul ebraic.

Zis și făcut! Carmen nu este omul care să stea pe gânduri, nu este omul care să refuze o provocare și a pornit imediat la drum. Dar, ideea inițială s-a transformat încetul cu încetul într-un amplu demers de studiere a Psalmilor dintr-o nouă perspectivă, aceea a muzicologului.

Drumul a fost lung, ani de zile de muncă, de căutări. Văzând cât de bogată este bibliografia parcursă (peste 400 de titluri la primul volum, chiar mai multe la cel de-al doilea, am numărat eu... de curiozitate), nu știu dacă cititorul va intui acel ceva, care pe mine m-a fascinat. Vorbesc despre modul în care a privit autoarea Psalmii, căutând să își golească mintea (este un fel de-a spune!), ca să poată primi o nouă frumusețe, necunoscută, intuită, căutată și găsită. Îmi spune Carmen: Știi care e ideea... despre Psalmi s-a scris mult și, cu siguranță, de profesioniști străluciți, cu multă știință de carte (filosofie, poezie, teologi, rabini) dar eu i-am citit simplu, ca și cum n-aș ști nimic din ce se știe deja (deși știam eu ceva-ceva...), așa ca un muzicolog uimit de dărnicia informațiilor, de frumusețea lor. Și muzicologul a găsit ce căuta: adevărul dramaturgiei muzicale din Psalmi.

Cercetarea este amplă, acoperind Tehillim (cele cinci Cărți ale Psalmilor ebraici canonici). Aceste prime volume studiază Psalmii 1-41 (volumul I) și 42-72 (volumul II).

Viziunea este nouă, pertinentă și argumentată "la sânge", socotită de autoare doar o punere în discuție, semne de întrebare, posibile viitoare trasee de cercetare, opinie enunțată, de altfel, chiar în subtitlul ambelor volume: Introducere și direcții de cercetare în studiul Psalmilor biblici.

M-aș fi mirat de cuvântul Introducere, pentru o lucrare ce va putea atinge 3.000 de pagini, după estimarea mea - de vreme ce primele două volume din cinci numără deja peste 1.100 -, dar înțeleg bine la ce fel de introducere s-a referit Carmen Stoianov. În lungul, milenarul șir al cercetărilor și interpretărilor ce au constituit o adevărată Filieră a Psalmilor - cum o numește autoarea -, noutatea punctului de vedere deschide calea unor noi și noi interpretări, Filiera fiind, practic, fără sfârșit.

Deși nu face din asta un secret, cercetând și comparând diferitele traduceri, Carmen Stoianov remarcă unele neconcordanțe, lipsuri ori chiar adăugiri ce nu se regăsesc în textul original și, în căutarea științifică pe care o dorește cât mai realistă și totodată obiectivă, traduce ea însăși. Iată ce găsesc într-o notă de subsol:
Este rațiunea pentru care, căutând precizia, coerența de limbaj și abordare mai ales în planul indicilor sonor-muzicali, am realizat și unele traduceri ale formulărilor / indicațiilor aflate pe frontispiciul sau în corpul unora dintre Psalmi, mai ales atunci când am considerat că acestea se impun, fiind vorba despre posibile indicații de formă sonor-muzicală, instrumente, modalitate de emisie sonoră, registre de cântare, efecte vocale, etc.

Cărțile Psalmilor, Reflexii în sonor nu sunt romane, nici măcar romane de aventuri, cu toate că ceea ce găsim în ele poate fi o aventură în sine. O aventură ce străbate veacurile, istoria, mai ales istoria muzicii care își are rădăcinile bine înfipte acolo, în Psalmi. Carmen îi citește și recitește cu ochii celui care, uimit de oferta generoasă, află prin ei și ne împărtășește "ceva din istoria istoriei muzicii".

Muzicologul a găsit în Psalmi informația sonoră, Starea de Cântec - cum o numește.

Încerc să dau un sumar exemplu și mă uit la Psalmul 13 (potrivit numerotării originalului ebraic canonic). Fiecare Psalm are o fișă descriptivă și atotcuprinzătoare. Autoarea afirmă că Psalmul 13 este învăluit între ambele coperte de cântare. Îmi place termenul ce arată prezența cântării încă de la primele cuvinte - Către mai-marele cântăreților -, readucând ideea la ultimul verset - Cânt Domnului, căci mi-a făcut bine. Din analiza acestui Psalm mai primim o informație deosebită, aceea că întâlnim în el pentru prima dată decizia de tip "angajament de credință" a lui David: aceea de a face o cântare vocală adresată Domnului.

Nu intru în amănuntele analizei poetico-sonor/muzicale sau în alte considerații foarte bine conturate în discursul autoarei, ci merg direct la un alt criteriu privind Psalmul 13, criteriu prezent, desigur, la analizele tuturor Psalmilor (deocamdată în număr de 72). Mă refer la o adevărată muncă de Sisif, aceea de a urmări, de a găsi în toată evoluția componisticii lucrări ale compozitorilor ce au la bază textele psalmice. Iată cum autoarea a identificat acest Psalm în creația unui mare număr de compozitori, începând cu secolele XV-XVI ale școlii franco-flamande și trecând prin istoria muzicii până în zilele noastre. Apar nume cunoscute sau mai puțin cunoscute, de la francezul Josquin des Prez sau venețianul Adrian Willaert, la germanul Thomas Stolzer, periplul continuând și acoperind și alte zone geografice și de timp. Nu îi menționez pe toți, dar nu pot să trec de Claudio Monteverdi (1567-1643), de Georg Friedrich Händel (1685-1759), de Benedetto Marcello (1686-1739), de Felix Mendelsson-Bartholdy (1809-1847), de Johannes Brahms (1833-1897) sau Franz Liszt (1811-1886). Lista continuă cu nume de compozitori ai secolului XX și chiar XXI, dar Carmen Stoianov nu se oprește aici, ci investighează mai departe, găsind acest Psalm și în creațiile unora dintre compozitorii români. Este citat Ștefan Niculescu (1927-2008) pentru monumentala lucrare dedicată unui ansamblu de șase voci bărbătești intitulată Psalmus, apoi compozitorul Theodor Grigoriu (1926-2014) cu o suită pentru cor mixt, care cuprinde 33 de Psalmi. Nu în ultimul rând, Psalmul 13 se oglindește și în creația compozitoarei Carmen Petra Basacopol, căreia, ca și celorlalți compozitori citați, Carmen Stoianov îi face un mini portret. Cum am afirmat de la început, muncă grea, de mare migală, muncă de adânci căutări.

Tot în căutările sale, autoarea a mai urmărit o idee foarte interesantă, aceea a CÂNTĂRII NUMELUI DOMNULUI și a CÂNTĂRII INSTRUMENTALE A NUMELUI DOMNULUI, acel NUME sacru, de nerostit. Dacă în multe traduceri s-a trecut cu vederea diferența dintre cântare vocală și cântare instrumentală, iată că textul ebraic arată clar și stă mărturie faptului că NUMELE DOMNULUI apare întotdeauna însoțit de instrument sau doar instrumental (cele două instrumente tradiționale fiind o harpă, posibil cu zece coarde, care acompania un alt instrument cu coarde a cărui denumire în limba română apare ca alăută, chitară, etc., dar poate fi și lira).

Concluziile ce se află în finalul fiecărui volum ne spun din nou foarte multe. Eu, una, citindu-le, am avut senzația unei veritabile sinteze, o esență plină de substanță, care, pe alocuri, pune noi întrebări, deschizând calea unor noi și noi răspunsuri.

Să vă mai spun un secret: "Mi-a șoptit o viorea" că volumele trei și patru sunt gata și le vom avea în anul 2022.

Și nu trebuie să uit să semnalez că soțul lui Carmen, compozitorul Petru Stoianov, este autorul coperților ce se definesc prin simplitate și simboluri: lira și numărul 1 (cu simbolul ebraic Alef) - pentru primul volum și numărul 2 (cu simbolul ebraic Bet) - pentru volumul secund.