luni, 24 ianuarie 2022

Formăm testudo. După patruzeci de ani - Cenaclul de Luni. Viața și opera

 

Cosmin Ciotloș
Cenaclul de Luni. Viața și opera
Editura Pandora M, 2021




Citiți un fragment din această carte.

***** 
Formăm testudo. După patruzeci de ani

 Înainte de a se numi, jucat călinescian, Cenaclul de Luni. Viața și opera, cartea aceasta a purtat un alt titlu. Unul "de lucru", cum se spune, care i-a însoțit scrierea și sub protecția căruia a stat inclusiv folderul în care am păstrat toate fotocopiile pe care urma să le topesc aici. Îi spusesem Formăm testudo, cu o sintagmă, recunosc, un pic prețioasă, dar extrem de sugestivă. Romanii numeau așa, testudo, adică "țestoasă", o formație tipică de luptă la care infanteria recurgea destul de frecvent: la un ordin scurt, scuturile se lipeau unul de altul, în prima linie, pe flancuri și deasupra capetelor, atât cât să rezulte un fel de paralelipiped impenetrabil și mobil. Imaginea e impresionantă coregrafic și cred că nu există film istoric în care ea să nu se regăsească măcar în trecere. Am aflat de curând că i s-a dedicat inclusiv un joc LEGO. Există, în plus, pe YouTube-ul nostru de fiecare zi, pasionante simulări care compară eficacitatea acestei dispuneri cu, de exemplu, aceea a falangei macedonene. Asta ca să nu-l invoc numai pe Plutarh sau să nu trimit, previzibil, la Columna lui Traian.

Mi se păruse potrivit să recurg la această metaforă, împrumutată dintr-un splendid poem al unuia dintre autorii de care mă ocup în carte, ca să rezum în două cuvinte (exact două) istoricul și morfologia unui fenomen de o aiuritoare complexitate. Cum altfel să fi explicat mai plastic solidaritatea generoasă, spiritul camaraderesc, lealitatea polemică, voluntarismul tineresc pe care poeții "optzeciști" le-au întruchipat în primul rând prin scrisul lor? Cum să le fi redat mai bine curajul (nu lipsit de angoase) de a înainta umăr la umăr într-un mediu nu o dată ostil? Sigur, nu le-au lipsit aliații, sigur, câțiva dintre criticii de primă importanță ai momentului i-au adoptat și, după puteri, i-au protejat. Dar mă tem că nicio altă generație înaintea lor n-a fost întâmpinată cu atâtea rezerve și n-a fost șicanată cu atâta consecvență. Ar fi nedrept să n-o recunoaștem. Și probabil că dacă numele unui Traian T. Coșovei, de exemplu, spune astăzi mai puțin decât spuneau părinților noștri numele unor poeți semnificativi ai anilor '60 e și pentru că, vorba unei faimoase butade, din calomniile lui Eugen Barbu tot a rămas ceva. Cel puțin o anumită mefiență care vizează întreaga generație. Nici Alexandru Mușina nu e mai frecventat, nici Ion Stratan, nici Mariana Marin, nici, odată cu ei, mulți alții. În definitiv, până și Mircea Cărtărescu e cunoscut și admirat la scară largă mai degrabă ca prozator decât ca autor al unor volume ca Faruri, vitrine, fotografii sau Poeme de amor. Am fost surprins să observ, de pildă, câtă lume a aflat de emblematicul său poem "Căderea", citit la Cenaclul de Luni și publicat în 1980, abia din romanul Solenoid, care-l ia, cum se știe, ca pretext.

N-am de gând să transform introducerea aceasta într-un "curs scurt" de poezie optzecistă. S-a scris mult pe subiect și, cum e firesc, le sunt recunoscător celor care au făcut-o înaintea mea, chiar atunci când se întâmplă să văd lucrurile (fundamental) diferit. Cei interesați și de alte abordări vor găsi, în note, destule trimiteri pe care să le urmeze. Ca unul care a parcurs sistematic manuscrise, volume de versuri, colecții de reviste și, nu în ultimul rând, multă literatură secundară, mi-am îngăduit să urmez aici un decupaj propriu și să tranșez preliminar câteva puncte nevralgice, evitând, de exemplu, să mă împotmolesc în discuții teoretice legate de postmodernismul pe care această poezie l-ar ilustra (sau nu). Ori întrebându-mă la nesfârșit dacă nucleul dur al optzecismului nu e mai degrabă unul difuz, dispersat egalitar în toate centrele universitare și chiar mult dincolo de granițele lor. Cineva propunea ca epicentru Becleanul. Hilar! Altcuiva i se părea că ea s-ar fi născut mai degrabă la Târgu Neamț. Fără să fie diplomatic, răspunsul meu la chestiune este, îmi place să cred, unul echilibrat: poezia acestei generații înseamnă, în primul rând, poezia bucureșteană lunedistă, care a reușit să atragă de partea ei, asimilându-le și acomodându-le (nu fără inerente asperități) formule de expresie dintre cele mai diverse. De altfel, luat repede, nu găsesc un tânăr autor promițător al deceniului al nouălea care să nu fi trecut pe la Cenaclul de Luni.

Acolo s-a închegat spiritul cu totul particular și irepetabil al unei poezii care se visa (au spus-o mai mulți) "cea mai bună poezie din lume", acolo s-au trăit, în grupuri fluctuante, confruntările și emoțiile competiționale, acolo s-au încasat marile lovituri, culminând cu aceea a dizolvării lui; în fine, de acolo s-au revendicat elanurile nostalgice care au condus, în cazul unora dintre foștii membri, la reveniri spectaculoase, ani buni după fatidicul moment 1983. Titluri astăzi atașante, ca Ruleta rusească, Mutilarea artistului la tinerețe, Regele dimineții, Aerostate plângând, Nimic, Arta războiului și altele, despre care va fi vorba în secțiunea a treia a cărții, de aici vin: din recuperarea, malgré tout (în ciuda însingurării, în ciuda distanței, în ciuda vârstei, în ciuda slăbiciunilor fizice), a unui moment auroral, trăit cândva fără program, dar având o formidabilă coerență emoțională. E motivul pentru care, repet, ca unul care a citit în mai multe etape această poezie, n-am cum să mă limitez la reducțiile ei publicistice sau didactice și la etichetele, uneori îndreptățite, care i s-au atașat. Dincolo de biografism, de emoție cotidiană, de minimalism, de amplori baroce, de dispoziție ludică, de ironism, de autoreferențialitate, de livresc sau, pe celălalt versant, de conștiința abisală a unei crize (poate politică, poate individuală, poate stilistică), rămâne ceva inelucidabil, o sensibilitate profund particulară.

Neputând-o defini rapid, am încercat s-o descriu metodic. Și anume, printr-o investigație în trei pași, corespunzând celor trei secțiuni ale cărții. Cea dintâi, Marile speranțe, urmărește "ecosistemul" care a condus, începând cu mijlocul anilor '70, la cristalizarea unei atitudini literare comune în rândul, ca să zic așa, neofiților, la acea dată încă studenți, majoritatea (dar nu exclusiv) ai Literelor bucureștene. Un rol decisiv l-a avut, se înțelege, Cenaclul de Luni, singurul loc unde aceștia s-au putut produce constant, în deplină libertate și cu succes pe măsura așteptărilor lor. Nu e vorba însă de un monopol. Anticipându-l, dublându-l sau străduindu-se să-l continue, au existat și alte cenacluri favorabile acestor poeți in statu nascendi. În primul rând Amfiteatru, veritabil poligon de încercare pentru destui dintre cei care aveau să strălucească mai târziu sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu. Dar nu numai atât: având în spate o revistă, cei de la Amfiteatru au oferit, vreme de mai bine de un deceniu, un spațiu tipografic semnificativ tinerilor ca Mircea Cărtărescu, Ion Stratan sau Magda Cârneci, publicându-le poemele și recenziile, comentându-le primele cărți, întreținând, în general, o atmosferă binevoitoare (chiar dacă naiv-paternalistă), cu atât mai prețioasă, cu cât singulară. Spre comparație, cu toată statura lui de cronicar en titre, Nicolae Manolescu n-a reușit să le deschidă decât sporadic și cu mari dificultăți paginile mult mai prestigioasei Românii literare. Nu insist. Cazuistica e, cred, suficient de bogată.

Secțiunea a doua, Impactul cu realul, vine să dezamorseze o legendă: se știe, s-a scris de nenumărate ori despre agresivitatea campaniei antioptzeciste întreținute de Săptămâna, revista-fanion a capriciilor lui Eugen Barbu și, nu mai puțin, ale Securității comuniste. Cu documentele pe masă, adică recurgând la colecția hebdomadarului, amintirile "victimelor" se confirmă în bună măsură. Nu până la capăt, însă. În orice caz, comparația cu postdecembrista România Mare (care o moștenește) nu se susține. Departe de mine intenția de a-l disculpa pe Barbu. Trebuie admis totuși că, în cei zece ani cât i-a mitraliat pe lunediști, umorile lui s-au manifestat mai degrabă satiric decât veninos. Și că, analizate astăzi la rece, ele revelează o strategie subtilă de discreditare, cu pași laterali și cu tăceri uneori mai semnificative decât atacul direct.

În sfârșit, a treia parte a cărții, cea mai consistentă cantitativ, conține o serie de studii de caz pe care le-am grupat sub un titlu, sper, elocvent, din același regim militar: Situații tactice. Îmi fac datoria de a preciza de la bun început că nu e vorba de o selecție valorică și nici, cu atât mai puțin, de o dispunere ierarhică a autorilor. Numărul de pagini rezervat fiecăruia nu e, deci, un criteriu. După cum absențele (câte vor fi fiind) nu reprezintă o formă de a-mi camufla eventuale îndoieli estetice. M-am ocupat și de asta la locul cuvenit și la timpul cuvenit în cei peste zece ani cât am ținut cronică literară săptămânală. Nu e cazul, aici, să încurc borcanele. M-a interesat mai curând să reconstitui un ansamblu dinamic, nu un catalog. Într-un fel, exercițiul meu are ceva din acele historical reenactments în care oameni de azi reorchestrează, cu tot echipamentul de rigoare, bătălii de-acum câteva secole. În cazul de față, e vorba doar de patruzeci de ani, cât au trecut de la pragul convențional al debutului acestei generații. Scopul, repet, este acela de a reanima o sensibilitate de grup, la care fiecare dintre cei de aici contribuie cu date care-i sunt temperamental proprii. Pentru asta, e adevărat, aveam nevoie să descopăr câte o amprentă distinctă și o sumă de posibili lianți, prin intermediul cărora șirul de medalioane monografice să lase locul unei rețele de relații. În foarte puține cazuri, acestea mi s-au oferit de-a gata. De cele mai multe ori a fost nevoie să apelez la instrumente istorice și detectivistice (de care m-am folosit cu o satisfacție pe care n-are rost s-o ascund), cercetând memoriale necitite de nimeni, verificând în paginile revistelor data și mai ales semnificațiile câte unui debut uitat, colaționând amintiri la prima vedere lipsite de relevanță. Mi-a surâs, recunosc, și șansa. Așa se face că o parte dintre demonstrațiile de aici includ și documente până acum inedite, unele dintre ele revelatorii.

Trăgând linie și legând nodurile, a rezultat în final un model discret, care nu mai păstrează prea mult din precedentele aliniamente critice. Nu l-am detaliat în cuprins pentru a nu vicia inginerește ceea ce mi se pare că trebuie să rămână implicit. Menționez doar că e vorba mai degrabă de tendințe decât de categorii și că important e întregul: există, așadar, între cei paisprezece autori la care m-am oprit, nostalgici restitutivi (Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Romulus Bucur), autotelici (Florin Iaru, Ion Stratan), reactivi, citindu-se unii pe alții și adaptându-se din mers (Alexandru Mușina, Marta Petreu, Bogdan Ghiu), proactivi (Ion Mureșan, Ion Monoran, Viorel Padina), mitologizanți (Daniel Pișcu), wannabees (cazul-școală al Ilenei Zubașcu, împărtășit de mulți alții dintre marginalii acestei generații) și, în sfârșit, centrifugali (Mircea Cărtărescu, în Levantul). Asta, încă o dată, în raport cu poziția în contingent, nu cu realul, nu cu limbajul sau cu transcendența. Un ultim capitol, coloidal, privitor la dedicațiile pe care optzeciștii și le împart între ei cu larghețe, va clarifica, sunt sigur, această distribuție relativă în front.

*
În septembrie 2013 îmi susțineam, la Facultatea de Litere a Universității din București, teza de doctorat care stă la originea acestei cărți și a cărei secțiune finală conținea doar câteva dintre studiile de caz care alcătuiesc acum Situațiile tactice. Mă bucur că nu m-am grăbit s-o public atunci (așa cum îmi sugerase îndrumătorul lucrării, într-o ediție pe înțelesul celor care citesc a Istoriei sale): aș fi privat-o de câteva observații în lipsa cărora întregul ar fi fost debalansat. Țin să-i mulțumesc, deci, profesorului Nicolae Manolescu pentru minuția cu care mi-a parcurs lucrarea și pentru cuvintele calde pe care le-a scris despre ea. Sper ca această formă definitivă să-i amintească fidel perioada în care a condus Cenaclul de Luni. Le sunt recunoscător doamnei profesoare Ioana Pârvulescu, domnului profesor Ion Vartic și regretatului profesor Andrei Bodiu, ale căror sugestii și încurajări m-au făcut, atunci ca și acum, să mă simt critic literar. Nici mai mult, dar, vorba cuiva, nici mai puțin de atât.

Nu pot încheia fără un gând către echipa editurii Pandora M. Fără profesionalismul lor, fără generozitatea lui Bogdan-Alexandru Stănescu și fără grija fraternă a lui Alin Croitoru, cartea aceasta ar fi sfârșit acolo unde a început: în laptopul meu.

Hamnet

 

Maggie O'Farrell
Hamnet
Editura Pandora M, 2021

traducere din limba engleză de Mihaela Buruiană
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu


***
Intro

Maggie O'Farrell (n. 1972), prozatoare britanică, este autoarea a opt romane și a unui volum de memorii. A câștigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You'd Gone), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us) și Costa Book Award (pentru romanul The Hand that First Held Mine). Cărțile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor.
*
Anglia, 1580: Ciuma Neagră cutreieră ținuturile, lovindu-i deopotrivă pe cei sănătoși și pe cei bolnavi, pe tineri și pe bătrâni. Sfârșitul lumii este aproape și, cu toate acestea, viața merge înainte. Un tânăr meditator de latină, sărac și chinuit de un tată violent, se îndrăgostește de o femeie extraordinară și excentrică. Agnes e o creatură sălbatică ce străbate pământurile familiei cu un șoim pe mână și e recunoscută pentru talentele ei de vindecătoare. Cunoaște plantele și poțiunile mai bine decât înțelege oamenii. Odată ce se stabilește împreună cu soțul ei la Stratford-upon-Avon, se transformă într-o mamă ultraprotectoare și în forța care ține împreună tânăra familie.

Un portret plin de lumină al căsniciei și o portretizare de neuitat a unui băiat care a fost uitat de toată lumea, dar al cărui nume a dat titlul celei mai celebre piese de teatru din toate vremurile.

Notă privind adevărul istoric
În anii 1580, un cuplu care locuia pe Henley Street, în Stratford, a avut trei copii: Susanna, apoi Hamnet și Judith, care erau gemeni.
Băiatul, Hamnet, a murit în 1596, la vârsta de unsprezece ani.
După vreo patru ani, tatăl a scris o piesă de teatru intitulată Hamlet.

Nota autoarei
Aceasta este o operă de ficțiune, inspirată de scurta viață a unui băiat care a murit în Stratford, Warwickshire, în vara anului 1596. Am încercat, unde a fost posibil, să respect puținele fapte istorice cunoscute despre adevăratul Hamnet și familia lui, dar câteva detalii - în special, numele - au fost modificate sau omise.

Majoritatea oamenilor o știu pe mamă cu numele "Anne", dar aceasta a fost numită "Agnes" în testamentul tatălui său, Richard Hathaway, ca urmare am hotărât să o numesc și eu așa. Unii cred că Joan Hathaway a fost mama lui Agnes, în timp ce alții susțin că a fost mama ei vitregă; sunt puține dovezi care să susțină sau să contrazică cele două teorii.

Singura mătușă paternă supraviețuitoare a lui Hamnet nu se numea Eliza, ci Joan (la fel ca sora cea mai mare, care a precedat-o); mi-am luat libertatea de a-i schimba numele, fiindcă numele identice, deși obișnuite în evidențele parohiei din vremea respectivă, pot fi derutante pentru cititorii unui roman.

Unii ghizi de la Shakespeare's Birthplace Trust mi-au spus că Hamnet, Judith și Susanna au crescut în casa bunicilor de pe Henley Street; alții au părut siguri că aceștia ar fi trăit în micuța proprietate alăturată. Oricum ar fi, cele două locuințe ar fi fost foarte apropiate, așa că am ales a doua variantă.

În fine, nu se știe de ce a murit Hamnet Shakespeare: este înregistrată înmormântarea lui, dar nu și cauza morții. Moartea Neagră sau "ciuma", așa cum era cunoscută la sfârșitul secolului al șaisprezecelea, nu este menționată niciodată de Shakespeare în piesele sau poemele sale. Mi-am pus mereu întrebări despre absența aceasta și posibila ei semnificație; romanul de față este doar rodul speculațiilor mele.

Women's Prize for Fiction, 2020

"Concluzia luminoasă a acestei cărți este că până și durerea cea mai profundă, căsnicia cea mai șubredă și inima cea mai sfâșiată își pot găsi alinarea și tămăduirea." (Geraldine Brooks)

"Povestea aceasta a unor oameni remarcabili care­-și pierd băiatul te va lăsa tremurând de durere, dar și plin de dragostea ce clădește o familie adevărată." (Emma Donoghue)

"După toate poveștile ce speculează pe seama vieții lui Shakespeare și despre paternitatea asupra pieselor lui, iată un roman ce-­i așază alături o femeie copleșitoare și memorabilă." (The Boston Globe)

Fragment

Se întinde iar spre el, dar băiatul se ferește de mâna ei și se apropie de pat.
Împreună, îngenunchează lângă fată. Agnes o ia de mână.
- Are... aia, șoptește Hamnet, cu glas răgușit. Nu-i așa?

Agnes nu-l privește. Mintea lui este așa de ageră, așa de atentă la ceilalți, încât ea știe că Hamnet îi poate citi gândurile, ca pe niște cuvinte scrise pe o pagină. Așa că trebuie să și le țină pentru ea, cu capul plecat. Se uită cu băgare de seamă la vârful fiecărui deget să vadă dacă i s-a schimbat culoarea, dacă a apărut vreo urmă alungită de gri sau negru. Nimic. Fiecare deget este roz trandafiriu, fiecare unghie, transparentă, cu o semilună în partea de jos. Agnes îi cercetează picioarele, fiecare deget, oasele rotunde și fragile ale gleznelor.
- Are... ciumă, șoptește Hamnet. Nu-i așa? Mama? Nu-i așa? Asta crezi, nu?

Ea o strânge pe Judith de încheietură; pulsul este schimbător, crește și scade, încetinește, apoi o ia la galop. Privirea lui Agnes cade pe umflătura de pe gâtul lui Judith. De mărimea unui ou de găină, abia făcut. Întinde mâna și o atinge ușor, cu vârful degetului. Este umedă și apoasă, ca terenul mlăștinos. Îi desface rochia la gât și o lărgește. Mai sunt și alte ouă formate la subsuoară, unele mici, altele mari și hidoase, bulboase, pe care pielea pare că plesnește.

A mai văzut așa ceva; în oraș sau chiar în ținut, sunt puțini cei care nu au văzut așa ceva la un moment dat în viața lor. De asta se tem oamenii cel mai mult, asta speră cu toții să nu găsească niciodată pe corpurile lor sau pe ale celor dragi. Sunt atât de înrădăcinate în temerile tuturor, încât ei nu-i vine să creadă că le vede aievea, că nu sunt vreo plăsmuire sau vreo nălucă stârnite de imaginația ei.

Și totuși, iată-le. Umflături rotunde, care se ridică sub pielea fiicei sale.

Agnes pare că se rupe în două. O parte din ea icnește de teamă la vederea bubelor. Cealaltă parte aude icnetul, îl observă, îl reține: un icnet, foarte bine. În ochii primei Agnes apar lacrimi, iar inima ei bubuie surd în piept, un animal care se izbește de temnița oaselor. Cealaltă Agnes înregistrează semnele: bube, febră, somn adânc. Prima Agnes își sărută fiica pe frunte, pe obraji, în locul în care părul se întâlnește cu pielea tâmplei; cealaltă se gândește, o cataplasmă de miez de pâine, ceapă prăjită, lapte fiert și seu de oaie, un întăritor din măceșe, pudră de virnanț, limba-mielului și caprifoi.

Se ridică, străbate camera și coboară scările. Mișcările ei au ceva ciudat de familiar, aproape ușor de recunoscut. Lucrul de care i-a fost întotdeauna groază s-a întâmplat. A venit. Momentul de care s-a temut cel mai mult, evenimentul la care s-a gândit, a meditat, pe care l-a răsucit pe toate părțile, l-a repetat iar și iar în minte, în bezna nopților fără somn, în clipele de răgaz, de singurătate. Ciuma a ajuns în casa ei. Și-a lăsat urmele pe gâtul copilului ei.

Se aude spunându-i lui Hamnet să o cheme pe bunica, pe sora lui, da, s-au întors, sunt în bucătărie, du-te și zi-le să vină, du-te acum, da, fără întârziere. Apoi iat-o în fața rafturilor ei, căutând printre borcanele bine legate. Acolo are virnanț și scorțișoară și astea sunt bune să scadă fierbințeala, iar aici, rădăcină de rochița-rândunicii și cimbru.

Își coboară privirea. Rubarbă? Ține tulpina uscată în mână preț de o clipă. Da, rubarbă, să curețe stomacul, să alunge ciuma.

La auzul cuvântului, își dă seama că scoate un zgomot slab, ca scâncetul unui câine. Își sprijină capul de tencuiala peretelui. Se gândește: fiica mea. Se gândește: umflăturile alea. Se gândește: nu se poate așa ceva, nu îngădui, nu o să-i dau voie.

Apucă pisălogul și îl apasă cu putere în mojar, împrăștiind pudră, frunze și rădăcini pe masă.

Hamnet este afară, pe cărare, în curtea din spate și la ușa bucătăriei, unde bunica lui scotocește într-un butoiaș cu ceapă, iar slujnica stă lângă ea, cu șorțul întins, pregătită să primească orice va considera Mary de cuviință să arunce în el. Focul pocnește și trosnește în cămin, iar flăcările se întind în sus, să ademenească și să mângâie partea de jos a câtorva oale. Susanna stă lângă putineiul de unt, ținând toarta cu o mână fără vlagă.

Ea îl vede prima. Hamnet o privește; Susanna îi întoarce privirea, cu gura întredeschisă la vederea lui. Se încruntă, de parcă ar vrea să spună ceva, să-l certe pentru ceva. Apoi își îndreaptă capul spre bunica ei, care îi dă poruncă slujnicei să curețe cepele și să le toace mărunt. Căldura din încăpere este insuportabilă pentru Hamnet - o simte răsuflând către el, precum fumul de la porțile iadului. Aproape blochează pragul ușii, umplând spațiul, apăsând cu forța ei înspăimântătoare în pereți. Nu pricepe cum o îngăduie femeile. Își trece o mână peste frunte și marginile vederii sale par să tremure, iar el vede sau crede că vede, doar o clipă, o mie de lumânări în întuneric, cu flăcările lăsând șiroaie de ceară și pâlpâind, lumini himerice, lumânări ca niște spiriduși. Clipește și ele dispar; scena dinaintea sa este aceeași ca înainte. Bunica lui, slujnica, apoi cepele, sora lui, putineiul de unt, fazanul fără cap de pe masă, cu picioarele solzoase chircite cu țâfnă, de parcă pasărea n-ar vrea să le murdărească, chiar dacă e decapitată și moartă de-a dreptul.
- Bunico? zice Susanna cu glas șovăielnic, fără să-și ia ochii de la fratele ei.

Mai târziu, acest moment îi va reveni în minte Susannei, iar și iar, mai ales dimineața devreme, când se trezește. Cum stătea fratele ei acolo, în pragul ușii. Își va aduce aminte cum i s-a părut atunci, palid, ca lovit de trăsnet, deloc în apele lui, cu o tăietură sub sprânceană. Ar fi avut vreo însemnătate dacă i-ar fi pomenit de asta bunicii? Dacă i-ar fi atras atenția mamei sau bunicii asupra acestui lucru? Ar fi schimbat ceva? Nu va ști niciodată, pentru că tot ceea ce rostește în momentul de față este "Bunico?".

Mary tocmai îi spune slujnicei:
- Și vezi să nu o arzi iar, nici măcar la margini - imediat ce începe să se rumenească, ridici oala de pe foc, auzi?

Se întoarce, mai întâi spre nepoata ei, apoi, urmărind privirea Susannei, spre ușă și Hamnet.

Tresare, își duce mâna la inimă.
- Oh, exclamă ea. M-ai speriat. Ce faci acolo, băiete? Arăți ca o fantomă, cum stai așa.

Mary își va spune în zilele și săptămânile următoare că nu a rostit niciodată aceste cuvinte. N-ar fi putut să facă asta. Nu i-ar fi spus niciodată "fantomă", nu i-ar fi spus niciodată că felul în care arăta avea ceva înspăimântător, ceva nelalocul lui. Băiatul arăta bine. Ea nu a zis niciodată așa ceva.

Cu mâini tremurânde, Agnes varsă petalele și rădăcinile împrăștiate înapoi în mojar și începe să le toace, mâna răsucind, răsucind, încheieturile degetelor albindu-se, degetele strângând pisălogul de lemn. Tulpina uscată de rubarbă, virnanțul, scorțișoara sunt pisate la un loc, miresmele lor amestecându-se: cea dulce, cea înțepătoare și cea amară.

În timp ce pisează, numără în minte oamenii pe care i-a salvat amestecul acesta. A fost nevasta morarului, care delirase și își rupsese hainele. Chiar a doua zi după ce a băut două înghițituri din această poțiune, stătea în fund pe pat, cuminte ca un mielușel, sorbind supă. A fost nepotul moșierului din Snitterfield: Agnes fusese dusă acolo în toiul nopții, după ce moșierul trimisese după ea. Flăcăul se refăcuse cu poțiunea aceasta și o cataplasmă. Fierarul din Copton, fata bătrână din Bishopton. Toți se însănătoșiseră, nu-i așa? Nu este ceva cu neputință să se întâmple.

E atât de adâncită în gânduri, că tresare când cineva o atinge pe cot. Pisălogul îi cade dintre degete pe masă. Soacra ei, Mary, este lângă ea, cu obrajii roșii din pricina căldurii din bucătărie, cu mânecile suflecate, cu sprâncenele adunate într-o încruntătură.
- E adevărat? întreabă ea.

Agnes trage aer în piept, limba ei simțind gustul înțepător, întunecat, al scorțișoarei, pe cel acru al pudrei de rubarbă și, dându-și seama că s-ar putea să plângă dacă vorbește, încuviințează din cap.
- Are bube? Febră? E adevărat?

Agnes încuviințează din nou, cu o singură mișcare a capului. Fața lui Mary este încordată, ochii ei aruncă flăcări. S-ar putea crede că este furioasă, dar Agnes știe că nu e așa. Cele două femei se privesc și Agnes vede că Mary se gândește la fiica ei, Anne, care a murit de ciumă la vârsta de opt ani, plină de bube și cu trupul arzându-i, chinuit de febră, cu degetele negre și mirositoare putrezind. Știe toate astea pentru că Eliza i-a povestit odată, dar, de fapt, ea știa oricum. Agnes nu întoarce capul, nu-și abate privirea de la Mary, dar știe că mica Anne va fi acolo, în cameră, cu ele, lângă ușă, cu cearșaful răsucit prins peste umăr, cu gâtul umflat și înecându-se. Agnes se silește să întrupeze gândul, Anne, știm că ești aici, nu ești uitată. Cât de firav este, pentru Agnes, vălul dintre lumea lor și a ei. Pentru ea, cele două lumi sunt una și aceeași, se ating una de cealaltă, lăsând loc de trecere între ele. Nu o va lăsa pe Judith să treacă dincolo.

Mary mormăie un șir de cuvinte ca pentru sine, un soi de rugăciune, o implorare, apoi o trage pe Agnes spre ea. Atingerea ei este aproape dură, degetele strâng cotul lui Agnes, brațul ei apasă tare pe umărul lui Agnes. Fața lui Agnes e lipită de boneta lui Mary; îi simte mirosul de săpun, săpun făcut de ea - din cenușă, seu și boboci mici de lavandă - aude foșnetul părului de dedesubt. Înainte să închidă ochii, supunându-se îmbrățișării, îi vede pe Susanna și pe Hamnet intrând pe ușa din spate.

Apoi Mary îi dă drumul din strânsoare și se întoarce cu spatele, momentul dintre ele fiind gata, încheiat. Acum trece la treabă, își netezește șorțul, cercetează conținutul mojarului, se duce la cămin, zicând că o să facă ea focul, îl trimite pe Hamnet după lemne, repede, băiete, o să facem un foc mare pentru că nimic nu alungă febra mai bine decât un foc întețit. Face loc în fața căminului și Agnes știe că va aduce salteaua de paie; va aduce pături curate, va așterne un pat acolo, lângă foc, iar Judith va fi adusă în fața vâlvătăii.

Orice neînțelegeri ar avea Agnes și Mary - și au multe, bineînțeles, dat fiind că locuiesc atât de aproape una de alta, cu atâtea treburi de făcut, atâția copii, atâtea guri de hrănit, atâtea mese de pregătit, atâtea haine de spălat și de cârpit, bărbații de urmărit și judecat, alinat și îndrumat - toate dispar când vine vorba despre sarcini. Cele două pot să se chinuie, să se înțepe și să zgândărească una pe alta; pot să se certe, să se ciondănească și să ofteze; pot să arunce în troaca porcilor mâncarea gătită de cealaltă pentru că este prea sărată sau nu este măcinată destul de fin sau este prea condimentată; pot să ridice din sprânceană la cum a cârpit, cusut sau brodat cealaltă. Însă, în vremuri ca acestea, pot să lucreze împreună ca două mâini ale aceluiași om.

Uite. Agnes toarnă apă într-o tigaie și presară pudră peste ea. Mary dă la foale, luând lemnele de la Hamnet, trimițând-o pe Susanna alături să aducă cearșafuri din sipet. Acum aprinde lumânările, flăcările legănându-se și lungindu-se, răspândind cercuri de lumină în colțurile întunecate ale odăii. Agnes îi întinde tigaia lui Mary, care o așază să se încălzească la flăcări. Amândouă urcă scările acum, fără să se sfătuiască, iar Agnes știe că Mary o va întâmpina pe Judith cu chip zâmbitor, îi va spune câteva cuvinte de îmbărbătare, lipsite de îngrijorare. Împreună, o vor îngriji pe fată, vor ridica patul, îi vor da leacurile. Vor lua acest necaz în mâinile lor.

Jurnalul regăsirii

 

Cristian Bădiliţăa
Jurnalul regăsirii

Editura Vremea, 2021



*****
Intro

Acest volum conţine patru Jurnale publicate anterior la alte edituri. Ediţia de faţă prezintă o versiune ameliorată, la nivel stilistic şi compoziţional, a volumelor Nodul gordian, Tentaţia mizantropiei, Singurătatea păsării migratoare şi Godul nordian. Conţinutul nu a suferit modificări. Autorul a eliminat câteva notaţii anoste sau neimportante pentru cititor. De asemenea, a renunţat la Anexele gazetăreşti din Nodul gordian şi Godul nordian.

Fragment
Comemorare în decembrie (1991)

Câtă speranţă aveam acum doi ani! Acum au mai rămas: o credinţă înjumătăţită, un vag crâmpei de speranţă şi o ură tulbure, neagră.

Vizită la expoziţia studenţilor de la Belle Arte, Nelinişte. Nu pot să rămân mai mult de o jumătate de oră. Parcă m-aş plimba prin propriile-mi măruntaie, macerate. În sala din mijloc, un coş uriaş pentru gunoi plin cu ecrane de televizor. Alături, ascuns într-o nişă, un televizor deschis, un televizor adevărat, care prezintă imagini adevărate din decembrie '89 până azi. În stânga, o cameră întunecoasă (aş zice un vast atelier părăsit) unde s-au împrăştiat pe jos mai mulţi bolovani. Totul e menit să-ţi provoace spaimă şi silă. Mă aşez pe un calorifer şi închid ochii. Dintr-odată cineva începe să izbească într-o bucată de metal. Am căzut în plasă. Şocul este atât de puternic, încât fără voia mea o iau la fugă. Până la ieşire - sala măsoară mai bine de patruzeci de metri - am parcurs un adevărat drum al patimilor. Urc la etaj. Pe fiecare treaptă câte o inscripţie: Celinişte, Belinişte, Nelinişte... Pe ziduri, la fel. Când urci scara, umbra îţi rămâne în spate. Un reflector te loveşte cu o lumină insuportabilă în plină figură obligându-te să-ţi pleci ochii. Când cobori, umbra ţi-o ia înainte. La etaj se află o cameră albă, cu hârtii mototolite în mijloc. Un drug oblic înţepenit în cadrul uşii îţi barează calea: Accesul interzis. Lângă uşă, o movilă de nisip (în forma unui mormânt proaspăt, făcut în grabă) cu semnul lui Saturn (deformat şi el) în vârf. Semnul e confecţionat dintr-o bucată de fier ruginit. La capătul celălalt, pe jos, o inscripţie uriaşă, cu litere albe - Tre- ziţi-vă! - mâzgălită cu vopsea neagră, de parcă autorul s-ar fi răzgândit în cele din urmă. Un coşmar viu, o vizită prin iad sau pur şi simplu prin Bucureştiul anului 1991.

*
Cu câtă dezinvoltură trece Petre Ţuţea, în filmul acela postelectoral, de la portretul lui Eminescu - "sumă lirică de voievozi" - la caricatura derizorie a "preşedintelui Niţă Puţă"!

*
L-am cunoscut pe profesorul Giurgiuman din Cluj. A împlinit şaptezeci şi opt de ani, dintre care şaisprezece şi i-a petrecut în puşcăria de la Aiud (1948-1964). Scenă din celulă: într-o seară, doi deţinuţi (un avocat şi un medic) încearcă să cârpească o bluză care, de purtată ce era, putrezise pe jumătate. Cu un cui transformat în ac prin şlefuiri îndelungate şi cu o bucată de sfoară scoasă, cândva, pe furiş, dintr-o saltea, cei doi stau aplecaţi într-un colţ al celulei, peste tineta întoarsă cu faţa în jos şi devenită masă de croitorie. La un moment dat, în timpul operaţiei, gardianul priveşte prin vizetă şi-i surprinde. Urmează interogatoriul: "Mă, dumnezeii şi paştele... scoateţi acul de unde l-aţi ascuns!" Deţinuţii nimic, toţi tac mâlc. Avocatul e târât afară şi bătut măr. Se întoarce cu faţa plină de sânge, dar fără să fi divulgat ascunzătoarea. Caraliii îl înşfacă pe medic. Acesta e pus să sară de câteva sute de ori "ca broasca". În cele din urmă leşină. Tensiunea urcă. Bestiile devin din ce în ce mai agresive. Bat în stânga şi-n dreapta. La un moment dat unul dintre deţinuţi observă acul. Fusese "ascuns" în buca avocatului. Acesta, buimăcit, fără să stea o clipă pe gânduri, şi-l înfipsese acolo, dar nu de tot - urechea şi firul de aţă rămăseseră afară trădându-l în cele din urmă. Profesorul Giurgiuman, care văzuse şi trecuse prin altele, mai cumplite, îmi povestea lucrurile acestea ca pe o "simplă anecdotă din Aiud".

*
Recitind în greacă un fragment din Viaţa lui Alexandru, îmi dau seama că trecusem, la celelalte lecturi, peste un amănunt esenţial. Filip - povesteşte Plutarh - avea ambiţii mari cu genialul să fiu. De aceea a hotărât să i-l tocmească profesor de filozofie pe însuşi Aristotel, căruia i se dusese faima pretutindeni. Aristotel însă îşi trădează discipolul publicându-şi lecţiile esoterice, hărăzite doar mlădiţei regale. Atunci Alexandru îi trimite o scrisoare furioasă, plină de reproşuri, în care-i spune maestrului că datorită indiscreţiei sale nimic nu-l va putea deosebi de toţi ceilalţi muritori în ceea ce priveşte cunoaşterea. Drept urmare s-a decis pentru cariera armelor.

Macedoneanul ţinea sub pernă Iliada şi un pumnal. Simbolul ştiinţei şi simbolul puterii. Datorită "trădării" lui Aristotel s-a văzut obligat să-l părăsească pe Homer şi să opteze pentru eroul acestuia, Ahile. Ce-ar mai fi avut de spus nou în filozofie, de vreme ce maestrul dezvăluise totul? Cum şi-ar mai fi putut domina semenii printr-o cunoaştere al cărei "termen de garanţie" expirase? Şi încă ceva! Ezitarea, îndoiala, analiza scrupuloasă caracterizează pe filozof, pe omul înţelepciunii şi al prudenţei. Decizia imediată (aparent "inconştientă", "exaltată"), capacitatea de a "moşi" istoria câtorva secole într-o singură clipă aparţin geniului politic. Alexandru a tăiat nodul gordian tocmai prin această decisă şi curajoasă "despărţire de Aristotel".

*
Un prieten îmi povesteşte despre un personaj fabulos, cunoscător a nu ştiu câte limbi străine, de la engleză până la... sumeriană. Evident, lucrul m-a impresionat peste măsură. Ardeam de nerăbdare să întâlnesc şi să cunosc un asemenea monstru erudit. Când însă am aflat că tipul s-a apucat de sumeriană "ca să-l traducă pe Eminescu", am izbucnit într-un râs nebun. Mă lămurisem. Păcat totuşi că doar scrântiţii au elanuri atât de sublime!

*
Când te afli într-un "impas cultural" (deliciile vanităţii!), când simţi că nu mai are absolut niciun rost să scrii, să citeşti, să gândeşti, să scoţi din tine viaţă, există două remedii - dacă ai bani sau curaj, pleci într-o călătorie fără ţel; dacă nu, te apuci să traduci câteva cărţi importante. Dar dacă ai tradus cinci cărţi (or fi existând oare cinci cărţi importante netraduse?) fără ca tu să fi scris măcar una-două, renunţă la aflarea în treabă. Eşti făcut pentru altceva, consolează-te cu stilul epistolar!

*
Citesc în Maxim Mărturisitorul: "Iar tu să nu zici că simpla credinţă în Domnul nostru Isus Cristos poate să mântuiască. Fiindcă aceasta e cu neputinţă, de nu vei dobândi şi iubirea faţă de El prin fapte. Doar despre credinţa simplă s-a spus: «şi dracii cred şi se cutremură»" (Iac. 2, 19). Prin urmare şi dracii cred şi se cutremură... De ce n-ar crede şi netrebnicia mea?

*
Absurdul şi grotescul - două "categorii estetice" născute din frică. Din frica meschină, trufaşă, egoistă faţă de Dumnezeu şi faţă de lumea întocmită de Dumnezeu. Strâmbi, schimonoseşti, întorci pe dos lumea adevărată şi frumoasă în funcţie de toanele fricii tale. Rupi toate punţile dintre ea şi Ziditor, sperând că astfel îţi va fi mai simplu să te cauţi şi să te găseşti pe tine însuţi. Fără intermediari. Dar totul aici, pe pământ, viaţa noastră de fiecare zi şi visul vindecării noastre, greşeala şi ispăşirea, naşterea şi iubirea, moartea şi după moartea, depind de un număr obligatoriu de intermediari. Scriu provocat de lecturile din Gogol! Căci marea lui specialitate este tocmai acest absurd izvorât din frică. Cum să-l cuprinzi altfel? În viaţă a caricaturizat Paradisul, în operă, jumătate din Infern.

Hermeneutul de serviciu

Pesimism. Dacă totul s-a scris, atunci nouă nu ne mai rămâne altceva decât să traducem acest tot cu migală şi fidelitate. Intertextualismul (versiunea hipersecularizată a protestantismului) n-a ucis tocmai Autorul, Creatorul? Victoria textului este în acelaşi timp victoria Cititorului-Actor (ipocrit prin vocaţie) care, iată, jinduieşte să-l "joace" chiar pe Demiurgul ajuns, bietul de el, în pragul senilităţii.

Cuvintele acestea nu-mi aparţin. Eu nu fac decât să traduc un text din Cioran care, la rându-i, nu face decât să traducă o ciozvârtă din Nietzsche, traducătorul impertinent al lui Pascal, genial tălmăcitor al sfântului Augustin, amprentă a Duhului poliglot pe pământ. Scotociţi cu atenţie pământul afânat dimprejurul vostru! Sunt sigur că fiecare va găsi până la urmă un sfânt îngropat la rădăcina arborelui său spiritual (mumificat sau trecut de faza putrefacţiei)!

*
Cât de prost e acel Ion din dialogul omonim al lui Platon! Dar ce rapsod genial! Tocmai pentru că nu are capacitatea de a traduce în termeni raţionali iraţionalul, de a vorbi "filozofic", "ştiinţific" - aşa, ca un critic literar - despre inspiraţie! Socrate, chiar dacă nu-i critic literar, ştie s-o facă. Şi încă foarte bine (suspect de bine!). Acest Traducător înnăscut, Cel Mai Abil Traducător al tuturor timpurilor!

Primul vers al literaturii europene - menin aede thea... - invocă un autor supramundan (Muza). Din întreaga Iliadă (şi Odisee) doar versurile introductive şi parantezele de cadru sunt ale lui Homer; restul aparţin Muzei. Homer se mulţumeşte să traducă, să interpreteze (cum spune chiar Socrate) legând cu lanţ hermeneutic sufletele noastre de zenitul ceresc. Şi dacă sublimul Homer este doar atât, atunci ce să mai zicem de bietul Ion? El încape într-o verigă. Da, în tot acest lanţ hermeneutic, rapsodul nu-i decât o mică verigă, pătrunsă totuşi până la ultimul atom de harul lui Dumnezeu.

*
Traducând mereu şi în toate pe alţii - ce exerciţiu de umilinţă şi asceză! Borges visa la un moment dat să compună o carte numai din citate. La acest lucru ar trebui să ne gândim atunci când îi parcurgem "opera"!

*
O legendă provenită din Bucovina (şi transcrisă de Simion Florea Marian) stabileşte analogia directă între căderea omului şi căderea diavolului. Altfel spus, omul intră în istorie printr-o imitatio diaboli. Imitatio Dei vine abia pe urmă. E un truism să spui că izgonirea lui Adam o repetă pe a Maestrului Lucifer. Desigur. Dar câte lucruri se prind dintr-un foc laolaltă! Căci lumea se află deja în stăpânirea diavolului în clipa în care cuplul vinovat cade într-însa. Adam şi Eva stau de la bun început cu chirie în "casa celui rău".

Legenda povesteşte cum Adam, după ce şi-a ales un pogon de pământ roditor, se apucă să-l lucreze. La nici câteva minute apare dracul şi-l ia împărăteşte la rost - cum îşi permite să-i ciupească din moşie!? A cerut voie cuiva? Se crede pe moştenirea lui taică-su? Întâiul plăsmuit se zăpăceşte... Nu ştie ce să răspundă şi încotro s-o apuce? În rai nu se poate întoarce, fiindcă poarta e păzită straşnic de un înger cu paloş de foc; pe pământ nu poate să rămână, pentru că-l supără pe diavol. Undeva totuşi trebuie să trăiască, este condamnat să trăiască. Prin urmare, cu toate că acum el cunoaşte binele şi răul, se vede obligat să încheie un contract cu Necuratul. Acest contract va fi distrus abia prin botezul lui Cristos în apa Iordanului.

Dacă lumea se afla deja în posesia răului, atunci Adam a căzut, de fapt, direct în iad. Cruzimea acestei legende gnostice ne ajută să înţelegem parcă mai adânc sensul păcatului şi al ispăşirii. În gnosticism conştiinţa păcatului, a căderii originare nu există. Confundându-se cu materia, lumea este din principiu rea. Mitul căderii nu-şi găseşte locul într-o astfel de mitologie radical-pesimistă, dar şi fanatic-optimistă. Mântuirea se află aprioric la cheremul divinităţii. Omul este "scos pe tuşă" încă de la "începutul meciului". Dacă ne gândim însă din acest unghi la jertfa lui Cristos, atunci totul capătă un relief şi o splendoare - unice. Da, pentru a salva întreg neamul omenesc - cu viii şi cu morţii - Mântuitorul se vede obligat să coboare mult mai adânc decât ne-o spun Evangheliile canonice, adică tocmai până la iad. Iadul însă e chiar lumea aceasta vie! Înseamnă că El trebuie să treacă dincolo de buza lumii (iadului) şi să ajungă până la rădăcina ei spurcată, până la talpa iadului.

(Epilog cu măşti)

"Să ai privirea atât de curată - zice psalmistul - încât să poţi privi tot răul din lume". Ne-a fost dată ispita răului spre a ne limpezi şi sufletul şi ochii în răstimpul scurt al unei vieţi. Postim cu trupul întreg, postim vremelnic, dar cel mai purificator îmi pare postul ochilor - nici chiar al buzelor nu este mai presus!

*
Nu poţi citi trupul celui întins pe cruce în taina Răstignirii decât cu ochii despecetluiţi. Leac pentru trup sunt azima şi vinul; pentru buze, rugăciunea; pentru ochii bolnavi, lacrimile.

*
Fiecare zi este un cortegiu de măşti. Oglindă mată şi mută, autoreflectorizantă, masca fiecăruia a căpătat o culoare atât de impersonală, încât te loveşti de ea cu maximă indiferenţă. Un paradis al indiferenţei: cea mai subtilă perversiune a diavolului. Acedie...

*
Masca sub care nu se ascunde nici un chip devine simulacru. Prezenţă şi absenţă deopotrivă, teofanie în visuri şi ceremonii, nedefinit contur al zeului coborât pe pământ, masca are un caracter sacru, purtând în sine reflexia nelumescului. Dimpotrivă, simulacrul este semn autoreferenţial, simplă amăgire ruptă de real, substituind cu sensul ei autonom şi provizoriu însăşi transcendenţa. Simbolul păgânismului rămâne totuşi masca. Ereziile creştine proliferează simulacrul.

*
Sărbătoare a trupului, carnavalul redeşteaptă în lume fiori păgâni. Fiecare dintre noi devine scena intimă a Recapitulării unei istorii sacre, a recapitulării botezului, crucificării şi învierii din patimi. "Spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada!" Spălarea chipului de păcatul primordial cu apă şi duh.

*
Priveşti o mască: cobori pentru o clipă, veşnică, în lumea aseptică a morţii. În lumea urâtului fără leac. Ţuţea spune undeva că toţi morţii Antichităţii sunt îngrozitor de urâţi, cu excepţia Pentesileei, regina amazoanelor, ucisă de Ahile. Mortul frumos apare odată cu creştinismul. Mortul fără mască, în carnea căruia duhul ucide cârtiţele şi viermii la ceasul învierii.

*
Cuvintele, aceste măşti ale profanului, ale aşa-zisului "limbajul discursiv". Logosul, Cuvântul întrupat poartă în sine infinite sensuri. Limbuţia, oricât de fastuos împodobită, niciunul. Şi totuşi, chiar Părinţii Bisericii, Origen de pildă, îmbracă adevărul Revelaţiei în veşmintele retoricii pentru a-l înfăţişa lumii aşa cum se cuvine. Cât dispreţ arată, nu-i aşa?, sfântul Augustin faţă de "limba necioplită" a Italei, când duhul încă nu binevoise a-i şuşoti la ureche.

Ca să ajungi la miezul Cuvântului e nevoie să te lepezi de cuvinte.

*
Îngerii buni nu ştiu să vorbească. Toma din Aquino scrie: "Cuvintele ne-au fost date ca să ne ascundem gândurile". Îngerii sunt gânduri neacoperite de cuvinte, neambalate cu grijă în susurul pervers al fonemelor. Domnia sa, omul, există numai prin limbaj. Parcă-l văd pe Adam vorbindu-i pentru prima dată lui Iahve: ascuns după un tufiş, minţind cu pudoare!

II. Jurnal apocrif

Aprilie 1999. Paris. M-am întors din România cu o mică legătură de însemnări din lunile de armată (acestea chiar nu ştiu cum au scăpat de ochiul ofiţerului de contrainformaţii) şi din jumătatea de an petrecută la Seminarul Conciliar din Madrid. Însemnări de nepublicat telles quelles, fără o prealabilă toaletă, şi nu doar stilistică. În armată mă stresau pârâcioşii, aşa că scriam telegrafic, pe ascuns (sub scară sau, noaptea, în timpul plantoanelor) şi destul de rar. Oboseala şi sila îmi deveniseră consubstanţiale, nu mai aveam chef de nimic, nici de scris, nici de citit, nici de conversaţii pe teme savante. Îmi treceam zilele între arat câmpul de instrucţie cu coatele şi genunchii şi fumat ţigări nordcoreene întins pe spate, cu ochii pierduţi într-o zare tot mai meschină şi mai duşmănoasă. În Seminar, dimpotrivă, aveam prea multe de făcut: cursuri în fiecare dimineaţă, greacă şi latină, examene, slujbe, întâlniri, corespondenţă, filme etc. etc. Mă simţeam plin, preaplin. Tentaţia scrierii unui jurnal consecvent şi amănunţit nu m-a îmboldit realmente niciodată.

Recitind însemnările am fost, mărturisesc, surprins de simetria celor două, scurte, în fond, dar cruciale "paranteze" din juneţea mea "cea mult meşteşugareţă" (adică sucită mereu după cum a bătut vântul). Dumnezeu m-a făcut să cunosc, într-un interval destul de scurt (cinci ani), două regimuri de viaţă excepţionale: acela de cazarmă şi acela, să-i spunem, de semimânăstire (nu era chiar mânăstire, la Madrid, dar nici "salon de teologie"). După fiecare din aceste experienţe am ieşit modificat sufleteşte. Cele nouă luni de armată la limita bestialităţii m-au învăţat să urăsc. Am intrat pe poarta acelei cazărmi mieluşel nepăsător, trestie melancolică şi am ieşit lup negru în cerul gurii. Sejurul petrecut la Madrid a avut rezultate contrare. În răstimp de numai şase luni (parc-ar fi fost şase ani!) am învăţat să respir, să vorbesc, să râd chiar cu gura până la urechi, să mănânc, să lenevesc (acolo m-am deprins cu obiceiul sfânt al siestei), să-mi privesc semenii cu luare-aminte, să citesc omeneşte, să gust până la ultimele consecinţe plăcerea, inimaginabilă, a cufundării într-o limbă străină, să am prieteni la cataramă şi să mă rog împreună cu ei, nu doar să stau la taclale, să mă rog de-adevăratelea. Într-un cuvânt, Seminarul a şters, pe cât a fost posibil, stratul acela de jeg pe care cazarma din România mi-l aşezase, ca un soi de acoperiş-stigmat, peste suflet.

Altă simetrie: în cazarmă am avut de-a face cu ofiţeri care, dacă nu contribuiseră efectiv la lichidarea rezistenţei româneşti anticomuniste (oh, pe câţi şoricuţi de bibliotecă nu i-am auzit declarându-se "rezistenţi" în ultima vreme!), cel puţin elogiau pe unde şi oricând apucau zelul înaintaşilor lor care, ei, nu dispreţuiseră mormanele de cadavre. La Seminarul din Madrid am ajuns prin intercesiunea unei biserici-martir, cea greco-catolică, singura biserică din România care n-a acceptat să se târguiască pentru numele lui Isus. Fără experienţa-limită din armată nu cred că i-aş fi descoperit pe aceşti credincioşi, mulţi dintre ei absolut admirabili. Mă gândesc la părintele Prunduş, blândul şi bunul părinte Prunduş, la părintele Tertulian Langa, la Viorica Lascu, la Doina Cornea şi câţi alţii. Rănile foarte adânci ajung să nu mai fie văzute, chiar dacă le priveşti cu atenţie. Rănile superficiale îţi sar în ochi imediat. Biserica greco-catolică e o rană uriaşă, sângerând în adâncul adâncurilor de sute de ani. Dar să mă întorc la experienţele mele! Cum aş fi astăzi dacă nişte netrebnici (în sensul originar al adjectivului) precum căpitanul Balcan, sergentul Popa ori sergentul Goloşoiu nu m-ar fi batjocorit nouă luni de zile ca pe o gânganie necuvântătoare? Cum aş fi astăzi dacă nişte oameni pur şi simplu, după cinci ani, nu mi-ar fi deschis braţele (uneori cu nepricepere şi stângăcie, dar ce contează?) şi nu mi-ar fi spus cu acel patetism sublim pe care numai spaniolii îl pot întruchipa: "Quédate aquí con nosotros para siempre!"

La Paris, într-un nou refugiu provizoriu, mă gândesc cu nostalgie la două lucruri: la cerul mirositor din nordul Moldovei şi la pământul văzător al Castiliei. Primăvara nu se grăbeşte să mă bucure. Păsările, câte or mai fi?, aciuate prin tufele din curtea imobilului, ţipă isterizate de zgomotul unui marteau piqueur. Burghiul sparge pavajul inocent, împins cu forţă de un reprezentat al clasei muncitoare. Sute de aşchii sar de jur împrejur, împroşcând pereţii şi ferestrele clădirii. Muncitorul apasă şi mai decis, orgasmatic. Păsările îşi iau zborul de pe crengi, urcă sus, pe acoperiş. Încep o nouă zi, chers camarades. Unde mi-o voi petrece? Unde voi găsi un strop de linişte în acest Alphaville cu pretenţii de Ville Lumière? Brusc mă năpădeşte acea senzaţie de neputinţă de la începutul serviciului militar. Îmi vine să scrâşnesc, să-mi muşc buzele, să dispar pur şi simplu într-un alt peisaj. Minunile nu se întâmplă însă atunci când le aştepţi. Cu toţii, îmi spun, avem ceva de ispăşit, o ambiţie ascunsă, un orgoliu meschin sau o îndârjire. Mă consolez cu acest gând creştinesc. În fond şi la urma urmei nimic din ce trăim nu este atât de esenţial pe cât ne pare!

Septembrie 1986 cazarma B. Intru cu o valiză de lemn, verde, încuiată cu lacăt, pe poarta cazărmii. Zi însorită, frumoasă, blândă. Noii recruţi stau grămadă în micul amfiteatru de la intrare. Unii vorbesc sonor, râd, fumează bărbăteşte (se vede că se cunosc), alţii se uită timid în pământ, întrebându-se probabil ce caută aici, în sfârşit, alţii dorm cu capul pe valiză. Din când în când, un ofiţer însoţit de militari în termen îşi face apariţia şi ia cu el o mână de recruţi. Nu cunosc pe nimeni. Mă alătur grupului de terişti. Aştept. Unul câte unul suntem strigaţi şi duşi la tuns. Nu contează că abia acum câteva ceasuri am ieşit de la frizer. Trebuie să există o anumită uniformitate la toate capitolele: vestimentaţie, încălţăminte, tunsoare, fel de a vorbi şi de a merge. Îl cunosc pe Liviu P. A reuşit la drept, dar a terminat liceul de filologie. Primul punct de sprijin. Lucru foarte important. Până la stingere teama de necunoscut dispare.

*
N-am avut timp să scriu de câteva săptămâni. Am depăşit oarecum etapa de coşmar sau mai bine spus coşmarul a devenit acum suportabil. Ni s-au repartizat ca şefi de grupă sergenţi de la trupă, nu ofiţeri, cum prevede regulamentul. Dar a invoca regulamentul înseamnă a-ţi da foc la valiză. Ieri, acest sergent Popa - datorită căruia pot vizualiza perfect expresia "prost ca gardul" - ne-a ameninţat pe un ton ferm, cu mucii curgându-i gârlă din nări şi umplându-ne pe toţi de scuipat, să nu dea dracu' să aplice regulamentul pe pielea noastră, că am încurcat-o. Care va să zică, trebuie să ne înţelegem tovărăşeşte, noi închidem ochii la prostia lui violentă, iar el se face că mai uită, la ananghie, litera regulamentului. Singurul uman mi se pare Plujar, sârb din judeţul Timiş, sculptor în lemn. Ne-am împrietenit, petrecem multă vreme împreună. E străinul perfect, diplomat, cald-rece, ruşinos ca o fată mare. Abia aşteaptă să se isprăvească această comédie. Nici usturoi n-a mâncat nici gura nu-i miroase. Nu ţine să se pună rău cu nimeni şi de aceea toţi îl suspectează.

Prima săptămână a fost cumplită. Totul mă dezgustă, mă doare, mă sufocă. Şi nu văd nicio scăpare. De ce n-am acceptat să fiu scutit de serviciul militar? Se putea "rezolva" atât de simplu! Acum, o dată ce-am intrat în hora asta drăcească, nu mai am cum da înapoi, trebuie să joc. În prima zi de instrucţie am făcut o prostie cât carul: am încercat... să evadez, în plus, şi cu arma în spate. Noroc de L., umbra protectoare, care a ţâşnit în pădure după mine şi m-a adus cu forţa înapoi în pluton. Mi-a fost ruşine şi ciudă toată ziua, am băut aproape o sticlă de vin cumpărată din Vatră şi nu m-am mai gândit la absolut nimic.

Discuţiile cu L. mă întremează de fiecare dată. Vorbeşte pasionant despre literatură, despre rock, dar mai cu seamă despre Godard, Visconti, Antonioni şi Orson Welles. A frecventat ani în şir cinemateca, îmi ţine un curs de iniţiere ca la carte. Mă feresc să-l întreb cum a acceptat să se îngloade în drept (obligaţii de familie?). D.S. îmi dă cursuri de istorie a rockului.
- Dom'le, chiar şi în condiţii de grajd omul vrea să se "lustruiască"!

*
Prima şedinţă de dresaj: ce trebuie să facem şi să spunem când intrăm într-un dormitor unde se află domnia sa, lentu' cutare ori domnia sa sergentu' cutărică. Trebuie să ne scoaaaatem boneta şi s-o ţinem frumooos în mâna stângă, să batem cu mult elan din picior şi să rostim formula magică: "Tovarăşe serg., sunt sold X, am fost să fac pipi, permiteţi să iau loc în dormitor." Sceneta asta grotescă m-a introdus deplin în atmosfera cazonă. M-am făcut că iau totul à la lettre, am repetat cuvânt cu cuvânt prostia lui Popa-Goloşoiu, am bătut înciudat până şi din picior, dar trăsăturile feţei m-au dat de gol. Abia m-am abţinut să nu buşesc în plâns (în râsu-plânsu). Atunci Goloşoiu, un paranoic sadea (cum de n-a fost respins la examenul medical?) a început să urle ca din gură de şarpe: Culcat, culcat! Culcat! L-am lăsat să urle, fără să schiţez un gest de supunere (nu din orgoliu, ci pur şi simplu din scârba de a face pe plac unui mitocan). După vreo jumătate de minut, cu spume la gură, s-a năpustit asupra mea şi m-a lovit în coşul pieptului. M-am prăbuşit peste rastel şi o clipă ne-am încleştat. M-ar fi mâncat pe pâine, o simţeam din toată fiinţa lui, din ochii aceia holbaţi, din palmele tremurânde, din părul zbârlit. În acel moment însă a intervenit Dan I., pe care abia de-l cunoşteam. Cu un calm cutremurător i-a ordonat, el, tilicarul Iosif, tovarăşului sergent Goloşoiu să ia mâna de pe mine. Imediat ordinul a fost executat (D. e un tip solid şi impunător; altfel, un suflet ca pâinea caldă). Dar povestea nu s-a terminat aici. Goloşoiu ne-a pedepsit pentru neascultare şi agresivitate. Toată după-amiaza am spălat WC-urile. Bietul D. nu s-a mai putut abţine şi la un moment dat s-a prăbuşit, cât e el de mare şi de voinic, peste umărul meu şi a-nceput să plângă. Ca principal "vinovat", eu am primit şi un supliment de pedeapsă - planton schimbul 3 (de la unu jumătate la trei jumătate, când e somnul mai dulce).

*
Aproape în fiecare dimineaţă avem instrucţie "la câmp", adică pe un teren din apropierea unităţii. Curând, ni s-a spus, vom începe nu ştiu ce "pas de defilare" în şedinţe intensive. Aseară am mâncat, în sfârşit, bine. Îndată după programul de seară (ritualul făcutului bocancilor mi se pare absolut colosal, s-ar putea scrie o carte de psihologie colectivă plecând de la el) am fost chemat, pe furiş, la cantină. Sergentul X, un ţigan ungur din Ardeal, s-a amorezat lulea de o fătucă de la dânsul din oraş. Problema e că nu prea ştie să scrie, chiar dacă are douăşpe clase şi diplomă de absolvire. Mă roagă (puţin de sus, că doar e sergent, iar eu un tilicar prăpădit) să-i torn o ţidulă de amor pentru Mirela (aşa se numeşte persoana în chestiune) contra una farfurie cartofi pai, două ochiuri şi una halbă de bere plină ochi (un adevărat banchet, ce mai; la desert, un sfert de kil de marmeladă!). A apelat la mine pentru că ştie că scriu poezii (trebuie să le am şi cu scrisorile de amor, nu-i aşa?). În două ore am compus nu una, ci trei răvaşe sfâşietoare: pentru Mirela, pentru Gina şi pentru Viorica.

*
O viziune înspăimântătoare. S-a întâmplat sâmbătă seara, după cină, când îmi vine rândul să car tomberonul la groapă. Abia aştept seara de sâmbătă. E singurul moment de linişte şi pace, de relaxare la sfârşit de săptămână. L-am luat pe D.D. şi am plecat. Groapa de gunoi se află tocmai în partea cealaltă a cazărmii. Mergeam agale, fără să vorbim. Parcă ne-ar fi fost frică să nu rupem o vrajă. Totul mi se părea splendid. Cerul era senin, vremea caldă, mormanele de frunze roşiatice năpădiseră aleile, făceam pârtie prin ele cu bocancii. În jur nici ţipenie de om. Parcă intraseră cu toţii în pământ. Am pus tomberonul jos, ne-am aprins câte o ţigară şi am început să stăm la taifas. Pentru prima oară simţeam că ies din ritmul drăcesc al acestei nelumi demente în care am pătruns, fără să-mi dau seama de consecinţe, acum aproape două luni. Stăteam aşa, ca doi Moromeţi, lângă tomberon, vorbind despre trecutul fiecăruia şi priveam cu nesaţ cerul limpede şi odihnitor. Şi cum tăifăsuiam fără grabă, trăgând alene din ţigară, un gând cumplit m-a străfulgerat dintr-odată, cu o violenţă atât de mare, încât mi-a venit să urlu. Am simţit brusc că seara aceea va fi ultima seară pe care o voi mai trăi pe pământ, că mâine voi muri sigur între zidurile cazărmii şi că viaţa mea a fost un nonsens absolut şi iremediabil. De atunci a intrat parcă un duh nenorocit în mine şi mi-am pierdut tot cheful. Dacă într-adevăr se va termina totul, dacă mă voi curăţi în zilele, în săptămânile următoare? Aici nimeni nu are grijă de nimeni, toţi parcă şi-au propus să ne lichideze cât mai repede. Am optsprezece ani şi sunt pe buza prăpastiei. Voi muri fără să fi înţeles pentru ce-am apărut pe lume? Sunt sigur că nu voi scăpa niciodată de aici. Mai am de putrezit şapte luni. Şapte luni sau şaptezeci de ani, totuna. Viaţa mea deja s-a dus dracului, nu mai am nici o speranţă. Timp mort, timp gol. Totul e hidos şi absurd.

Ianuarie 1992. Madrid. Am aterizat pe aeroportul Barajas. Pământul Spaniei mi s-a părut ciudat: din avion are o culoare aprins-cărămizie. Pe toată durata călătoriei ne-am uitat la podeaua de nori, mereu în mişcare, destrămându-se şi refăcându-se la loc, am repetat sintaxa spaniolă (n-am vorbit încă niciodată în această limbă) şi am tăcut. Pe Cristi l-am simţit extrem de concentrat.

*
Am intrat în altă lume, unde parcă se face mai puţină economie la apă şi detergent. Al treilea Cristi, Langa, ne-a aşteptat la aeroport, însoţit de un prieten spaniol cu maşină, Manolo. Primul contact cu spaniola vorbită - mi se pare atât de confuză, atât de nebuloasă, încât mă tem că nu voi reuşi s-o înţeleg niciodată, darmite s-o mai şi vorbesc. Am ajuns la Seminario Conciliar, pe calle San Buenaventura, chiar la ora mesei. Chipuri prieteneşti, zâmbitoare. Suntem trei români, toţi trei cu acelaşi prenume: Cristian. În bucătărie, la o masă retrasă, între maldăre de farfurii şi cratiţe, întrezăresc figura bizară a unui tânăr slab, cu ochelari imenşi, zâmbind serafic. Are în faţă un coş care acoperă toată suprafaţa mesei şi din care culege la răstimpuri câte un măr pe jumătate stricat. Apoi îl cojeşte şi mestecă pe îndelete, atemporal, felie după felie. Facem cunoştinţă - Enrique, mai simplu, Quique. Aveam să aflu puţin după aceea că este duhovnicul seminarului, un fizician de geniu "eşuat" pe tărâmul credinţei. Nu poate mânca altceva decât mere şi legume. Un prânz poate dura uneori şi câteva ore. Câtă risipă de timp la aceşti oameni ai lui Dumnezeu! Câtă nepăsare! Îmi aduc aminte de graba inutilă din cele nouă luni de armată: deşteptarea la cinci; echiparea după cronometru, în zece secunde; spălarea într-un minut (abia apucam să deschidem şi să închidem robinetul); drumul la cantină în pas alergător; micul dejun în cinci minute (de altfel, porţiile erau atât de meschine încât le terminam în mai puţin de cinci minute); adunarea pe platou, evident, în pas alergător (şi după toată această grabă stupidă eram obligaţi să stăm şi să aşteptăm venirea comandantului câte o jumătate de ceas, uneori şi mai mult). Aici, în acest seminar, dimpotrivă, totul îmi pare că se petrece lin, tihnit, ca-ntr-un acvariu.

*
Seara am ieşit în oraş cu... Cacatua (nu-i ştiu încă numele adevărat), de meserie poliţist, căruia-i place să vorbească mult, să ne prezinte fiecare colţişor al cartierului cu lux de amănunte, să ne iscodească şi să se confeseze el însuşi fără nicio reţinere. Primul obiect pe care mi-l cumpăr e un ceas deşteptător.

După slujba de seară am fost invitaţi în biroul lui Andrés, rectorul seminarului. De la început ne-a rugat să-l tutuim şi să-l considerăm un simplu prieten mai vârstnic (are spre cincizeci de ani). Aici toată lumea se tutuieşte cu respect. Noi am vorbit franţuzeşte, Andrés, spanioleşte. Hotărâm să începem cursurile chiar de a doua zi şi să rămânem deocamdată în comunitatea adulţilor (adică să avem camere autonome).

Târziu am telefonat la Botoşani, ca să spun o singură frază: "N-am întâlnit de când sunt atâţia oameni buni adunaţi laolaltă." La capătul firului, N. a început să plângă liniştită şi fericită.

*
Am intrat în ritmul cursurilor. Patru ore pe zi, de la fenomenologia religiei, cu J. M. Velasco, până la teologia Vechiului Testament şi biblistică. Nu mai sunt stresat, înţeleg aproape tot, cu vorbitul e mai dificil. Totuşi spaniola mi se pare o limbă "conaturală". Nu trebuie să faci absolut niciun efort artistic, interpretativ (ca în franceză, de pildă), ca să te exprimi. L-am cunoscut pe don Angel, unul din miturile vii ale şcolii. Predă greaca veche şi latina. A învăţat, şi încă mai învaţă, la vârsta lui, o grămadă de limbi orientale (coptă, siriacă, ebraică, bineînţeles, aramaică). Retras, discret, profesor de modă veche, dar mereu dispus să-şi ajute elevii. Mă sfătuieşte să merg la seminariile de greacă şi latină de la San Justino şi să reiau pe îndelete Epistolele pauline, pline de hachiţe lingvistice.

Camera mea e la etajul doi, în comunitatea adulţilor. Un etaj mai jos se află majoritatea sălilor de curs; la parter, toate birourile administraţiei, la subsol, într-o aripă a clădirii, cantina şi "comedoarele", iar în cealaltă aripă, sala de lectură şi depozitul uriaş al bibliotecii. Totul e aşadar la îndemână, în câteva minute ajung din pat la masă, la curs ori la bibliotecă. Câteva săli înalte şi spaţioase constituie Institutul San Justino, unde am început deja latina şi greaca creştină pe texte din Augustin şi Origen. Ocolim din principiu analizele filologice şi ne consacrăm interpretării teologice. Totul mi se pare viu şi pasionant. Şi mai cu seamă lecturile cu Juan Calvo, un tânăr patrolog andaluz, discipol al părintelui Orbe, despre care ne vorbeşte des cu un anume accent hieratic.

14 ianuarie. Cristi A. a vizitat aseară, pentru prima oară, "Casa del libro" şi după aceea i-a fost realmente rău. Sute de metri de volume aşteptând să fie scoase din raft, răsfoite, atinse, mângâiate, privite, înhăţate, înfulecate, devorate, deflorate, triste sau însiropate. Cum nu vreau să mă aleg şi eu cu o migrenă hotărăsc să încep iniţierea occidentală cu el mercado de pescados. Fac parte dintr-o comunitate foarte ciudată, alcătuită din convertiţi destul de vârstnici în comparaţie cu ceilalţi studenţi ai Seminarului. Şi ce biografii! Manolo, care a venit să ne întâmpine la aeroport, a fost patronul unei fabrici de textile. Convertindu-se, a părăsit totul. Nu-l mai interesează decât preoţia. Occidentalii nu fac nimic gratuit, de dragul lucrului în sine. Spirite misionare, ei urmăresc întotdeauna şi o poziţie socială, care să le asigure un anumit prestigiu. Manolo, spre patruzeci de ani, îmi pare încarnarea seriozităţii. Meticulos, cazon aproape, sfătos, dar mai cu seamă bun şi curat la suflet. Pregătim împreună slujbele de duminică la biserica San Fulgencio. Va deveni un foarte bun funcţionar al Vaticanului. Credincios fără drame. Jesusón a fost câţiva ani liderul mişcării de tineret al Partidului Comunist Spaniol. E un rudis dotat cu o memorie colosală. Ajunge să parcurgă o singură dată câteva sute de pagini pentru a le reproduce aproape pe de rost. Ce mă impresionează la el însă e mai cu seamă capacitatea de a trece brusc, cu aceeaşi bună-credinţă, de la registrul de jos, suburban, aproape mitocănesc, la cel serafic. L-am văzut plângând în hohote, transfigurat, în timpul unei împărtăşanii, pentru ca imediat după slujbă să-l aud înjurând frenetic şi spumos, ca un birjar. Zilele trecute m-a invitat în camera lui şi mi-a dăruit Scrierile inedite ale lui García Morente. Mă consideră un "filozof". Pe măsuţa de lucru are câteva fotografii, între care una, făcută cu trei ani în urmă, la Tirana, lângă statuia lui Stalin. Mă încrunt puţin, din instinct, şi atunci se simte dator să-mi explice: după acea vizită la Tirana, după "contactul direct cu comunismul în versiune concretă, stalinistă", s-a convertit la creştinism. A trecut printr-o perioadă neagră, de frământări cumplite, dar, fiind un om simplu, cinstit şi curajos ("iar nu un intelectual fudul şi izmenit", ţine să precizeze) a reuşit să se smulgă din ghearele minciunilor marxiste şi a revenit cu bucurie la credinţa mamei sale.

Despre "Cacatua" am vorbit mai sus. A fost poliţist, n-a avut de-a face decât cu borfaşi şi prostituate, cu drogaţi şi alcoolici. Seminarul e pentru el un loc de purificare, de clătire a ochilor, a mâinilor şi a urechilor de toate mârşăviile văzute, atinse sau auzite vreme de zece ani, ca funcţionar la Stat.

Uşă în uşă cu mine stă Marianito, toţi îl alintăm aşa, pentru că Mariano e un piticot de vreun metru jumătate, bondoc, cu priviri somnolente, feciorelnice. Vine de la ţară, se plânge mereu că nivelul de la Seminar e cu mult deasupra posibilităţilor lui intelectuale. Se străduieşte să compenseze prin bunătate şi hărnicie. Şi reuşeşte. Marea problemă a lui Marianito e trezitul de dimineaţă. Acum a devenit un ritual. Pe la şapte Jesusón (cel mai harnic dintre noi) pleacă să cumpere ziarele. În drum se opreşte la uşa lui Marianito şi trânteşte câţiva pumni zdraveni, după care, neprimind niciun răspuns, începe să mormăie supărat şi cheamă liftul. După vreo zece minute revine cu ziarele. Acum începe calvarul, apocalipsa, care se repetă, etapă cu etapă, în fiecare dimineaţă. Ceasul uriaş, cât un clopot de biserică, al lui Marianito începe să urle fără oprire, cu sughiţuri drăceşti, cu disperare, în vreme ce Jesusón, cu mânecile suflecate, cară pumni în uşă. Şi asta durează preţ de vreo cinci minute, uneori chiar mai mult. Toţi cei care locuiesc pe coridor se trezesc - se aude aici un duş nervos, acolo un aparat de radio, în altă cameră un căscat cât toate zilele - numai din spatele uşii lui Marianito continuă să răzbată salve neîntrerupte de sforăituri. Abia după zece minute de chin (Jesusón, transpirat leoarcă, înjură acum pe registrul hard, fără nicio jenă) se aude un foşnet lin, după care o voce suav-răguşită susură un Buenos dias, de-ţi vine să te urci pe pereţi. Apoi ziua se desfăşoară normal: slujba, micul dejun, cursurile etc etc.

nu-l uit pe Tony, cubanez emigrat cu familia în Statele Unite. A lucrat în diplomaţie, mai ales în Franţa. Uneori vorbim franţuzeşte. Se întreţine la Seminar predând engleza, câteva ore pe săptămână. Elegant, aş spune chiar cochet, îi stă bine cu mustăcioară de contrabandist sud-american şi eşarfă colorată în jurul gâtului. Face pereche bună, la rugăciunile de seară, cu Victor, dresorul de câini. Cu Victor m-am plimbat o noapte întreagă prin Madrid şi am aflat tot ce se poate afla în materie de rasă canină (cele patru mari rase cu subspeciile lor), precum şi metodele de antrenament şi dresare. Face culturism şi stă prost cu memoria. Uneori mă roagă să-i conspectez articole sau cărţi. Îl impresionează forţa fizică. În viziunea lui Victor, Isus n-ar putea fi decât un Sylvester Stallone în luptă corp la corp cu fariseii.

Noiembrie 1986, cazarma B. A trecut toamna. Am "depus jurământul". Cei care locuiesc în Bucureşti sau în marginea Bucureştiului au primit învoire. Noi, ceilalţi, provincialii, rămânem în cazarmă, unde avem dreptul să primim pentru câteva ceasuri rubedenii, prieteni. Nu am chef de nimic. Mă gândesc numai că trebuie să supravieţuiesc încă şase luni. De unde atâta putere şi atâta răbdare? M-am apucat să-mi dezvolt muşchii. Zilnic fac o sută de flotări, tracţiuni la bară, genuflexiuni. Asta pe lângă marşurile de pe câmpul de instrucţie. Avem noroc cu un căpitan-pâinea lui Dumnezeu, sabotor al glorioasei armate române, care, după ce ne aleargă de ochii lumii vreo zece minute, ne lasă slobozi prin pădure. Şi nu numai atât. Ne-a adus şi o minge de la el de-acasă, pentru destindere. Jucăm fotbal până la prânz. Mâncăm. Mergem pe coate şi pe genunchi. Înjurăm ca haimanalele. Când ni se pune pata fugim în Vatră şi ne facem mangă cu poşircă. Devenim din ce în ce mai culţi şi mai bărbaţi!

Noroc de cele câteva cărţi pe care le ţin ascunse prin diferite colţuri ale cazărmii. (Ăştia cum te văd citind, cum te trimit la crescătoria de găini, să aduni gunoiul. "Orele de studiu" trebuie consacrate "docomentelor"!). Am ascuns cărţi până şi într-un burlan, acoperindu-le cu frunze uscate. Citesc tot ce-mi pică sub ochi: Faguet, Secolul al XVII-lea (m-a uns pe suflet), Alain Robbe-Grillet, Dos Passos USA (confiscată între timp de către ofiţerul de contrainformaţii, deşi cartea e publicată în România, sub regimul comunist), poeziile lui Baudelaire trimise prin scrisori de Năşişoara (n-avem voie cu cărţi străine), Kazantsakis (Raport către El Greco, tulburător), Sartre, Camus (au din belşug la biblioteca unităţii, de unde, curios, nu putem împrumuta decât două persoane). Impresionat de lecturile lui V.C. din Marx. Ieri, pe "sector", mi-a vorbit un ceas despre Capitalul în raport cu scrierile de tinereţe. Sunt jenat şi umilit, n-am citit nimic, în afară de lecţiile din manualul de economie politică. Va trebui să recuperez! Avem şi un curs de istorie a României. Şi aici mă simt pe dinafară. Am parcurs toată istoria României, până în secolul al XIX-lea, cu minunatul meu profesor de la A. T. Laurian, Dumitru Atudoroaie, prieten apropiat al lui Al. Zub, dar, când să ajungem la perioada interbelică, brusc s-a împotmolit. Acum suport consecinţele. Când s-a întemeiat PCR? Cum s-a desfăşurat actul de la 23 august? Când s-a terminat stârpirea cuiburilor de bandiţi antirevoluţonari din Carpaţi? Victoria antifascistă, antiimperialistă. Etapele democraţiei. Colectivizarea şi eliberarea ţărănimii de sub jugul boieresc. Naţionalizarea mijloacelor de producţie etc. etc.

*
Câteva zile şi plecăm în permisia de Anul Nou. Nerăbdare? Nici nu pot să dorm noaptea. E frig, îngrozitor de frig (şase grade în dormitor) şi nu avem decât două pături. Ofiţerii de serviciu vin să ne controleze înainte de culcare dacă ne-am dezbrăcat vestoanele şi pantalonii. Dar cum să adormi într-o asemenea gheţărie? Noroc că suntem mulţi în dormitor. Ca prin minune s-a mai îmblânzit şi Popa. Dacă n-ar fi atât de prost, ar fi chiar suportabil. Ştie că plecăm acasă şi ne invidiază. Iar invidia e dublată de un soi de respect. Visat, după multe luni, ceva frumos: prima dimineaţă cu ninsoare din viaţa mea, în casa (acum demolată) din Săveni. Am dat perdeaua la o parte şi m-am speriat de frumuseţea care-mi pătrundea în valuri prin ochi, prin piele, prin nări, prin toată fiinţa. Să fi avut trei sau patru ani. Nămeţi mari sprijiniţi de gard şi tata, cu o căciulă cu clape uriaşe pe cap, cu un fular maro, uzat, în jurul gâtului, cu galoşi în picioare, curăţă de zor treptele scării de la intrare manevrând cu îndemânare o lopată mare de lemn. Stau lipit de geam minute în şir. Mă simt îmbătat de alb, îmbătat de peisajul acela transfigurat peste noapte, ca-ntr-o poveste. Nu e soare, pământul, devenit alb, luminează de la sine. Şi nici nu ninge. Mă aflu în faţa unui tablou definitiv, încheiat, la care nicio tuşă nu mai poate fi adăugată. Nici o urmă profană pe zăpada sacră, nici o pasăre, nici măcar un fulg. Doar hârşâitul ritmic al lopeţii de lemn cu care tata mută troienele din faţa uşii lângă peretele casei.

Piese de schimb pentru păsări călătoare

 

Oigăn
Piese de schimb pentru păsări călătoare
Curtea Veche Publishing, 2021


***
Intro

E greu de hotărât ce ar trebui apreciat la omul acesta, care se numeşte Eugen Nuţescu, dar îşi spune şi i se spune Oigăn. Dacă-l asculţi cântând, optezi pentru muzician; dacă-i citeşti versurile, inclusiv cele din antologia Poezia care cântă, te laşi cucerit de poet; iar dacă intri în vorbă cu el - ceea ce nu e greu, pentru că Oigăn este însăşi bucuria comunicării, te simţi vrăjit de frumuseţea demnă a fiinţei omeneşti. Despre artistul Eugen Nuţescu-Oigăn nu sunt multe de spus: cântă cu câteva trupe, pentru care şi compune melodii, şi scrie versuri, cu o nonşalanţă cu adevărat pariziană. Dacă vrei să spui mai multe, atunci trebuie să-ţi sufleci mâinile, să-ţi primeneşti creierul şi mintea, pentru că e musai să te osteneşti cu scrisul unei monografii. Şi încă în două sau trei volume.
*
A vorbi despre poet e ca şi când ai fuma într-o peşteră: nu poate ajunge fumul la tine fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul tobelor şi al chimvalului răsunător ar putea să povestească şi să legene din depărtare delicata singurătate a celui ce visează despre noi în locul nostru. Să ascultăm împreună aşadar această voce puternică, nouă, dar atemporală, toba de război blând a poetului care aşteaptă răbdător să îl ajungem din urmă. La mulţi ani de Oigăn! (Andrei Robin Proca)

Oigăn a avut o relaţie cu o călugăriţă. Pe o plajă, la orele alea ale după-amiezii când soarele redescoperă relieful, domnul Eugen Nuţescu (Oigăn) era tolănit într-un grup de leneşi. Zăceau activ, pentru că Oigăn folosea, de fapt, vocea şi chitara. Atunci, pe trupul cântăreţului s-a tolănit o călugăriţă. Călugăriţa (Mantis religiosa) este o insectă care se aşază foarte rar pe oameni, şi cu atât mai rar pe Oigăn. Omul a văzut-o şi i-a cântat încă vreo două ore. A stat fata neclintită, iar lui i-a fost frică să se oprească, să nu creadă ea că a terminat şi să înceapă să-l devoreze. (Mircea Toma, fragment dintr-un articol publicat în 24Fun - 2009)

OIGĂN are şi un nume "de buletin". Când îşi verifică facturile, când votează, când semnează câte un contract de drepturi de autor, Oigăn devine sau redevine Eugen Nuţescu. Însă numele "de scenă" Oigăn, ca în nenumărate lecturi cu tâlc, îl descrie cel mai fain. Oigăn este rostirea germană a lui Eugen şi transcrierea românească a aceluiaşi nume. De aici componenta ludică, dar şi duală, a personajului. Cărei culturi îi aparţine cu adevărat? Celei germane, venită pe filiera mamei şi a studiilor făcute? Celei engleze, pentru că engleza este limba în care Oigăn se simte, de fapt, cel mai profund acasă, citind enorm în engleză, scriind versuri pentru muzica sa, bălăcindu-se în toate spumele englezei? Dar mai e şi componenta muzicală. Doi termeni nu suportă Oigăn. Unul este muzician, celălalt este virtuoz. În refuzul oricărei nuanţe patetizante, Oigăn fuge de etichetări. Şi totuşi, sorry, cruda realitate îl contrazice: meştereşte la chitarele alea de o viaţă, compune piese, se joacă cu aproape toate instrumentele Universului. Trece cu nonşalanţă prin genuri muzicale, prin colaborări neobişnuite, cântă piesele lui, dar se dă în vânt după coveruri Dylan, Beatles, Nick Cave sau Andrieş. Se mişcă histrionic de la trupa Kumm, la Moon Museum, de la Robin and the Backstabbers, la Oigăn pur şi simplu.
Cea mai ezitantă şi mai recentă colaborare a lui Oigăn este cu limba română. S-a născut în germană, s-a complăcut în engleză şi, de puţini ani încoace, a început, pe lângă texte de muzici în română, să scrie poezie. A intrat tiptil pe teritoriul uneori bolovănos al limbii române. A început să scrie poezii, prozuţe, pe care le-a postat pe Facebook, în acelaşi timp timorat de presiunea limbii şi năbădăios în conţinut. Prietenii l-au încurajat să le publice, au zis că, în ciuda impulsurilor contextuale în care au fost zămislite, aceste creaţii merită un volum. Iacătă-l! (Dana Papadima, profesoară de limba română)

Fragment

cuvintele creează cea mai mare
dependenţă


hai, dă-mi tu "bună ziua" din şolduri.
spune-mi "la mulţi ani" telepatic.
şi-o să-ţi mulţumesc din fluierul piciorului.
hai să stabilim ora şi locul întâlnirii fredonând
piese de Beatles, OK?
ne vedem pe Penny Lane, when I'm 64.
şi asta doar pentru că am lămurit în prealabil o
bază de comunicare.
da, ştiu, poţi să-mi arăţi direcţia cu degetul.
şi eu pot să spun "da" şi "nu" din cap;
şi "nu ştiu" din umeri.
(deşi, dacă aş fi bulgar, am putea avea
niscaiva probleme)
pot să-ţi arăt că încă te doresc cu erecţia mea
falnică de dimineaţă... deşi s-ar putea să aibă
mai multă legătură cu visele recent avute cu
Scarlett Johansson.

(sau Milla Jovovich sau Nastassja Kinski sau
Monica Vitti sau Brad Pitt sau cine vreţi voi în
funcţie de generaţie şi preferinţe sexuale)

cuvintele dau cea mai mare dependenţă.
vezi ultima oară când a fost în top o piesă
instrumentală,
"No More I Love You's" cu caractere de-o şchioapă
iar necuvântătoarele mai fraiere au fost
domesticite.
ne dau lapte şi ne aduc papucii
şi latră la comandă.
noroc cu pisicile care există "decât" pentru poze
pe Facebook.
şi claxoanele care înlocuiesc cu succes "futu-ţi
gura mă-tii", de cel puţin un sfert de secol.
eu v-am zis...
cuvintele dau dependenţă.
chiar dacă muzica e viaţa mea.
chiar dacă instagramu' bate tot.
chiar dacă tăcerea e de aur.
o fi.
dar eu scriu în tăcere.
iubesc în tăcere.
gândesc în tăcere.
şi "aur" is just a three letter word.

(18 octombrie 2018)

TS > TC

cine scrie
fără diacritice
consideră
(egoist
şi/sau
eronat)

timpul său
e mai preţios
decât
timpul
cititorului

 (21 ianuarie 2020)

cerul

perfect
senin
e cel mai
frumos
zise turistul
de sub
umbrela
colorată.
aşa e
aşa e
au sărit
gospodinele
care tocmai
terminaseră
de agăţat
rufele
la uscat.
şi mie-mi place,
dar mai mult
noaptea
s-a băgat în
seamă
astronomul
amator
ba
cerul
cu nori răzleţi
e de departe
cel mai tare,
îţi dă perspectivă
şi profunzime.
a sărit
tot corul
de fotografi
şi regizori de film.
chiar şi
cei de mâna-a şaptea.
nu ştiu ce să zic,
spuse
ciuperca
bosumflată.
iar broasca
a pufnit scârbită.
râmele au arătat
degetul mijlociu
şi melcii
au scris
cuvinte
porcoase
din dâre.

(25 aprilie 2020)

Eminescu şi hipioţii

stau noaptea lângă un foc şi scriu.
încerc să nu scriu despre cât de fain e să stai
noaptea lângă un foc şi să scrii.
e un foc viu.
ştiu, termenul consacrat e "foc de tabără" dar
ideea de tabără îmi aduce aminte de organizaţii
proto-militare şi alea îmi aduc aminte de
organizaţii militare şi alea-mi aduc aminte de
conflicte armate.
iar eu sunt un vlăstar al primului secol care a
declarat oficial că războiul nu-i cool.
ne-a luat cam mult.
doar mamele de băieţi au ştiut-o dintotdeauna.
deci stau lângă un foc viu şi scriu.
atât sunt de absorbit de ceea ce scriu încât nici
n-am observat că bocancul stâng mi-a luat foc.
îmi sar scântei pe şosete.
flăcări înfulecă nădragi...
dar nu, n-o să ard pe de-a-ntregul;
n-o să alerg printre arbori ca o torţă vie.
paranteză - să mori ca o torţă vie!
închid cu greu paranteza.
nu mă găsiţi la capitolul "romantici târzii dintr-o
ţară postmodernă"
şi îmi plac prea mult copacii ca să le fac rău, chiar
şi numai în scris.
nu, nu-i îmbrăţişez... am încercat dar nu
simt nimic.
prefer să-i văd.
cât mai mulţi
cât mai mari
cât mai crengoşi.
iar când sunt înfloriţi mă excit de-a dreptul.
am simţit mirosul de plastic prăjit al pantalonilor
de la Decathlon şi mi-am turnat toată apa
pe picior.
nu, nu vă speriaţi - n-o să încep acum o poliloghie
despre chinurile setei.
focul meu nu-i în Sahara.
sunt lângă confluenţa a două izvoare.
pot să-mi umplu sticla la loc când am chef.
dar mai bine beau o bere că am tras o
sperietură zdravănă.
ce să-i faci?
nu-mi stă bine ca personaj tragic.
nici un pseudo-poet nu a fost vătămat în cursul
conceperii acestor rânduri.
dar acum că se apropie sfârşitul putem vorbi un
pic despre moarte.
voi cum vreţi?
eu - deşi statistic sunt şansele cele mai mari - aş
încerca să evit cancerul şi accidentele rutiere.
dar încă sunt viu lângă un foc şi scriu aşa că îmi
pot inventa o soartă mai pe plac:
la marginea mării - prefer să fac o baie noaptea
cu animăluţele alea căptuşite cu fosfor care
luminează frumos când le agiţi.
în liniştea serii - îmi vine să nu mai mor niciodată
pentru că seara e anotimpul meu preferat.
iar când codrul e aproape prefer să fac un foc
şi să scriu.

(11 aprilie 2018)

nu ştiu vouă, mie mi se întâmplă
chestii faine când aştept


mi-ar plăcea să fiu şoferul unei femei bogate de
vârstă mijlocie.
s-o aştept când e la coafor şi să intru-n vorbă cu
vânzătoarea de îngheţată.
să sper că şedinţa de aerobic nu se va sfârşi
niciodată pentru c-au înflorit magnoliile.
să beau cafele interminabile până vine de la
ginecolog.
să iau copiii altora de la şcoală în timp ce trag cu
ochiul la mămici prezentabile.
azi am intrat într-o librărie dintr-un garaj la
demisol şi mi s-a dat un scaun ca să citesc
afară şi să fumez.
apoi am primit o reducere (două cărţi la preţ de
una) că cică le-am făcut reclamă.
n-am prea citit multă poezie la viaţa mea.
ruşine!
adică fiind bilingv am avut norocul să înfulec
friptura de Eminescu şi Bacovia, de la şcoală,
cu garnitură de Rilke sau Trakl - după sezon,
bineînţeles.
plus dragostea de americani care mi-a întregit
meniul cu salată Ginsberg.
dar azi - pe când făceam reclamă unei librării
dintr-un garaj, unde în mod normal ar fi
trebuit să repete o trupă de punk - am
cumpărat (la superofertă, cum spuneam) o
carte a unui domn care m-a dat pe spate.
pe moment mă las.
şi pe voi vă las cu el.
şi cu Google pe urmă, ca să nu fac viaţa uşoară
decât cărturarilor care mă pot lua peste picior
dacă le dă mâna:
some dogs who sleep at night
must dream of bones
and I remember your bones
in flesh
and best
in that dark green dress
and those high-heeled bright
black shoes,
you always cursed when you
drank,
your hair coming down you
wanting to explode out of
what was holding you:
rotting memories of a
rotten
past, and
you finally got
out
by dying,
leaving me with the
rotten
present;
you've been dead
28 years
yet I remember you
better than any of
the rest;
you were the only one
who understood
the futility of the
arrangement of
life;
all the others were only
displeased with
trivial segments,
carped
nonsensically about
nonsense;
Jane, you were
killed by
knowing too much.
here's a drink
to your bones
that
this dog
still
dreams about.
*)
(16 aprilie 2018)


*) Charles Bukowski, Eulogy To A Hell Of A Dame, în The Pleasures of the Damned: Poems, 1951-1993, Canon Gate, Edinburgh, p. 158. (N. a.)