Confesiunile unei suspecte de crimă

 

James Patterson şi Maxine Paetro
Confesiunile unei suspecte de crimă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Adina Barvinschi



***
Intro
 

James Patterson a vândut peste 300 milioane de cărţi în toată lumea, în SUA la fiecare 20 de cărţi vândute una e scrisă de el, a fost tradus în 38 de limbi şi scrie în medie cam 9 cărţi pe an.
De-a lungul carierei a câştigat numeroase premii, printre care: National Book Foundation's 2015 Literarian Award for Outstanding Service to the American Literary Community / National Parenting Publications Honors Awards / International Reading Association's Young Adults' Choices Booklist / American Library Association "Teens Top Ten" Pick / London Times Book Sense Children's Pick / Children's Choice Book Awards / National Humanities Medal 2019.

*

Malcolm şi Maud Angel erau infecţi, dar nu meritau să fie ucişi şi scoşi din casă împreună cu gunoiul. Suspecta principală este Tandy Angel, fiica lor de şaisprezece ani. Ea se vede nevoită să lămurească pe cont propriu misterul, deşi nu poate avea încredere în nimeni - poate nici măcar în ea însăşi. În goana ei după adevăr, Tandy va coborî în subteranele fetide ale New York-ului, va scoate la lumină secrete întunecate şi va descoperi lucruri periculoase şi tulburătoare despre familia în care a crescut. Asta pentru că nimeni nu ştie ce-i poate pielea cuiva din neamul Angel.

Fragment

1

Trebuie să împărtăşesc cuiva nişte secrete foarte întunecate şi de ce nu ai fi chiar tu acela - un străin, un cititor de cărţi, dar mai ales cineva care nu-mi poate face niciun rău. Aşa că, acu-i acu, totul sau nimic. Nu sunt sigură că mai izbutesc să-mi dau seama care e diferenţa dintre ele.

În noaptea în care mi-au murit părinţii - după ce fuseseră coborâţi cu liftul de serviciu, vârâţi în saci lucioşi şi negri pentru cadavre - fratele meu, Matthew, a început să urle cât îl ţineau plămânii lui uimitor de puternici.
- Părinţii mei erau infecţi, dar nu meritau să fie scoşi din casă împreună cu gunoiul!

Avea dreptate în privinţa ultimei părţi - şi, după cum s-a adeverit mai apoi, şi a primei.

Te iau însă prea repede, nu-i aşa? Te rog să mă ierţi... E un obicei prost de-al meu.

Când s-a întâmplat totul, dormeam jos, în camera de sub dormitorul părinţilor mei. Aşa că n-am auzit nimic - nici bufnituri puternice, nici strigăte îngrozite, niciun fel de zarvă. M-a trezit urletul sirenelor trecând în viteză prin Central Park West, poate cel mai obişnuit sunet din New York.

În noaptea aceea însă lucrurile stăteau complet diferit.

Sirenele s-au oprit chiar la parter. Iată de ce m-am trezit cu inima gonindu-mi în piept cu o sută de kilometri pe oră. Să fi luat foc clădirea? Să fi făcut vreun vecin mai în vârstă un atac cerebral?

Am ieşit de sub stratul dublu de pături, m-am dus până la fereastră şi am aruncat o privire spre strada aflată cu nouă etaje ameţitoare mai jos. Am văzut trei maşini de poliţie şi poate şi pe a patra, fără însemne, oprite pe Seventy-second Street, chiar în faţa porţilor blocului nostru, exclusivista şi notoria clădire Dakota.

O clipă mai târziu a sunat interfonul, un ţiuit strident care mi-a perforat carnea şi oasele.

De ce ne suna pe noi portarul? Era o nebunie.

Dormitorul meu era cel mai aproape de uşa de la intrare, aşa că am ţâşnit prin camera de zi, am cotit în dreptul rechinilor din acvariul-măsuţă de cafea şi am trecut printre Robert şi televizorul lui pornit non-stop.

Când am ajuns pe hol, am apăsat frenetic butonul interfonului ca să opresc urletul enervant care ameninţa să trezească toată casa.

I-am şoptit răsunător portarului în microfon.
- Sal? Ce se întâmplă?
- Domnişoară Tandy? Doi poliţişti urcă în clipa asta spre apartamentul vostru. N-am reuşit să-i opresc. Au primit un apel la 991. E o urgenţă. Asta mi-au zis.
- E o greşeală, Sal. Aici sus toată lumea doarme. E trecut de miezul nopţii. Cum ai putut să-i laşi să urce?

Înainte să apuce să mai zică ceva, am auzit soneria şi apoi izbituri de pumni în uşă.
- Poliţia! a strigat o voce masculină aspră.

M-am asigurat că lanţul era pus şi am deschis uşa - numai câţiva centimetri.

M-am zgâit prin deschizătură şi am văzut că pe casa scării se aflau doi bărbaţi. Cel mai bătrân era mare cât un urs, dar părea blând şi maleabil. Cel tânăr era slăbănog şi avea un chip aspru şi lipsit de orice expresie, care aducea cu o lamă de topor sau cu... nu, de fapt lamă de topor e tocmai bine.
- Sergentul Capricorn Caputo şi detectivul Ryan Hayes, NYPD, a spus cel tânăr, fluturându-şi legitimaţia. Vă rog să deschideţi uşa.
"Capricorn Caputo?" mi-am zis eu. "Serios?"
- Aţi greşit apartamentul, am răspuns eu. Aici n-a sunat nimeni la poliţie.
- Deschideţi uşa, domnişoară. Chiar acum.
- Îi chem pe părinţii mei, le-am zis eu prin deschizătură.

Nu aveam nici cea mai vagă idee că părinţii mei erau morţi şi că noi aveam să fim singurii suspecţi demni de acest nume într-un caz de dublă omucidere. Era ultima mea clipă de inocenţă.

Dar ce prostii vorbesc? Niciun membru al familiei Angel n-a fost vreodată inocent.

2

- Deschideţi sau colegul meu va sparge uşa! a strigat Faţă-de-topor.

Nu exagerez când spun că toată familia mea urma să primească un apel de deşteptare infernal. Însă tot ce-mi trecea prin cap în clipa aceea era că poliţia nu putea să spargă uşa. Eram în clădirea Dakota. Puteam fi evacuaţi dacă am fi permis cuiva să tulbure liniştea publică.

Am scos lanţul şi am deschis uşa larg. Fireşte că eram în pijama. Una galben-canar cu dinozauri care vânau fluturi. Nu era tocmai ţinuta pe care aş fi ales-o pentru o întâlnire cu poliţiştii.
- Cum te cheamă? m-a întrebat detectivul Hayes, cel cu alură de urs.
- Tandy Angel.
- Eşti fiica lui Malcolm şi a lui Maud Angel?
- Da. Îmi puteţi spune ce căutaţi aici, vă rog?
- Tandy e numele tău adevărat? s-a interesat el, ignorându-mi întrebarea.
- Mi se spune Tandy. Vă rog să aşteptaţi aici. Îi chem pe părinţii mei să vorbească cu voi.
- Venim cu tine, a spus sergentul Caputo.

Expresia sumbră de pe chipul său mi-a dat de înţeles că nu-mi adresase o rugăminte. Am aprins rând pe rând becurile pe drum spre dormitorul părinţilor mei.

Tocmai urcam pe scara circulară şi mă gândeam că părinţii mei aveau să mă ucidă când or să vadă pe cine le adusesem pe cap când poliţiştii m-au înghiontit cu nesimţire şi m-au depăşit. Când am ajuns în dreptul camerei părinţilor mei, becul de pe tavan era aprins şi poliţiştii se aplecau peste patul conjugal.

Chiar şi din spatele lui Caputo şi Hayes, reuşeam să văd că mama şi tata arătau complet aiurea. Cearşafurile şi păturile erau pe jos, iar pijamalele lor erau strânse ghem sub braţ, de parcă ar fi încercat să se dezbrace. Braţul tatălui meu părea dislocat, ieşise din încheietura umărului. Mama zăcea cu faţa în jos peste trupul lui tata, iar limba îi atârna afară din gură. Devenise neagră.

N-aveam nevoie să-mi zică un legist că muriseră. Am ştiut din prima clipă când i-am văzut. Diagnosticul era clar.

Am ţipat şi m-am năpustit înspre ei, dar Hayes m-a oprit imediat. Nu m-a lăsat să intru în cameră. Şi-a pus labele lui mari pe umerii mei şi m-a condus cu forţa înapoi pe hol.
- Îmi pare rău că trebuie să fac asta, a zis el, închizându-mi apoi în nas uşa de la dormitor.

N-am încercat să o deschid. Am rămas pe loc. Nemişcată. Abia mai respiram.

Ai putea să te întrebi de ce nu boceam, nu ţipam sau nu leşinam din pricina şocului şi a groazei. Sau de ce nu fugeam la baie să vomit sau nu mă ghemuiam pe podea, cu genunchii strânşi la piept, hohotind. Sau orice alt lucru pe care s-ar fi cuvenit să-l facă o adolescentă care tocmai văzuse cadavrele părinţilor ei proaspăt ucişi.

Răspunsul e complicat, dar iată modul cel mai simplu în care-l pot formula: sunt foarte diferită faţă de majoritatea fetelor. Din câte îmi dau seama, cel puţin. Pentru mine, o criză de isterie era ceva absolut exclus.

Malcolm şi Maud îmi spuseseră că eram deosebit de inteligentă încă de pe vremea când aveam doi ani şi începusem să vorbesc în paragrafe care începeau cu propoziţii principale. Mai târziu îmi spuseseră că eram o persoană analitică, având foarte bune capacităţi de concentrare, şi că indiferenţa mea în privinţa emoţiilor lacrimogene era o trăsătură de caracter remarcabilă. Îmi spuseseră că dacă preţuiam aceste trăsături aveam să-mi îndeplinesc sau chiar depăşesc potenţialul extraordinar. Şi că ăsta nu era un lucru bun, ci de-a dreptul minunat. De fapt, era singurul lucru care conta în viaţa mea.

Îmi lansaseră o provocare, iar eu o acceptasem.

Iată de ce această catastrofă m-a găsit mai pregătită decât pe cei mai mulţi sau chiar pe oricare alţi copii de vârsta mea.

Da, e adevărat că panica îmi dădea fiori pe şira spinării şi-mi scăpăra din vârfurile degetelor. Eram şocată, ba poate chiar îngrozită. Am înăbuşit însă repede vocea care-mi urla în minte şi mi-am revenit în simţiri, reuşind chiar şi să definesc cele câteva lucruri pe care le aflasem.

Unu: părinţii mei muriseră într-o manieră de nedescris.
Doi: cineva ştia că muriseră şi sunase la poliţie.
Trei: uşile de la apartamentul nostru erau încuiate şi nu se vedeau semne evidente de intrare prin efracţie. În afară de mine, acasă se mai aflau fraţii mei, Harry şi Hugo, şi secretara maică-mii, Samantha.

Am coborât şi mi-am luat telefonul. I-am sunat pe unchiul meu, Peter, şi pe avocatul familiei, Philippe Montaigne. Am mers apoi în dormitoarele fraţilor mei şi în cel al Samanthei. Şi am reuşit, nu ştiu nici eu cum, să-i dau fiecăreia vestea inexprimabilă şi oribilă că mama şi tata muriseră şi că era posibil să fi fost ucişi.

Seducătorul

 

Claudia Moscovici
Seducătorul
Editura Vremea, 2021



***
Elogii cărţii Claudiei Moscovici, Seducătorul

Asemeni celor mai bune, mai încântătoare romane, thrillerul psihologic al Claudiei Moscovici, Seducătorul, te atrage încă de la primele pagini şi te ţine captiv în mrejele-i dătătoare de dependenţă până la finalul dramatic, remarcabil. Romanul acesta este unul fascinant, cu fiecare pagină asupra căreia cunoaşterea aprofundată a psihologiei psihopaţilor şi a victimelor lor de către Moscovici luminează cu strălucirea unei raze laser concentrate. Rezultatul este o naraţiune care se construieşte cu o forţă stăruitoare, dar şi de propulsie; o naraţiune a cărei intensitate şi suspans, în tandem, îl fac pe cititor curios să afle, la fiecare pas, ce urmează să se întâmple. Îl încurajez pe cititor să înceapă acest roman cu un set întreg de unghii pentru că te face să-ţi rozi unghiile în cel mai literal sens. (Steve Becker, studii de masterat şi clinician licenţiat în asistenţă socială, editorialist pentru Lovefraud.com, expert/consultant în domeniul narcisismului şi al psihopatiei).
 

*

Seducătorul oferă o perspectivă tulburătoare asupra celor mai periculoşi bărbaţi din societate, în legătură cu care fiecare femeie este avizată şi pe care multe îl întâlnesc: prădătorul psihopat. Am văzut aceşti bărbaţi prezentaţi la ştiri pentru crimele lor abominabile. Dar puţini se aşteaptă să fie seducătorii şarmanţi, voioşi, romantici pe care îi întâlnim în poveştile de dragoste. Când eroina romanului, Ana, îl întâlneşte pe Michael, ea urmează să treacă prin aventura vieţii ei. În captivantul ei roman, Seducătorul, Claudia Moscovici portretizează cu talent şi acurateţe psihologică puterea fascinantă a acestor fermecători, dar şi periculoşi, Don Juani. (D.R. Popa, autor al romanului Lady V şi alte povestiri, Spuyten Duyvil, 2007)
 

*

Ce este dragostea în acest nou roman seducător? Atracţie hipnotică sau o capcană fatală? Un vis împlinit sau o lume plină cu obsesii în absenţa sentimentelor autentice? Seducătorul investighează profunzimile înfricoşătoare ale alienării şi egoismului în vreme ce eroina, Ana, este captivă în pânza de păianjen a iubitului ei narcisist, Michael. Niciun pic de magie, doar cruzime. Claudia Moscovici a scris un roman remarcabil despre o realitate tristă pe care multe femei ajung să o cunoască: destrămarea visurilor lor romantice odată ce iubirea se transformă într-un joc de şah rece şi calculat (Carmen Firan, autoarea cărţii Words and Flesh).
 

*

Noul thriller psihologic al Claudiei Moscovici, Seducătorul, ne aminteşte de opere clasice precum Anna Karenina şi Madame Bovary, dar dintr-o perspectivă contemporană. Noul tip de seducător este un psihopat, un prădător periculos lipsit de emoţii autentice. Cu toate acestea, suntem fascinaţi fiindcă prinde în capcana lui două femei; una dintre ele extrem de dependentă, cealaltă sedusă, dar autonomă.
Furia cititorului faţă de culpabilul Michael ar putea fi estompată de studiile amănunţite ale autoarei despre psihopatul în acţiune şi de ceea ce numesc "ironie etică", o perspectivă morală adesea ascunsă. Epopeea despre trădare şi autoamăgire a lui Moscovici atrage cititorul în mintea întortocheată a prădătorilor sexuali şi a victimelor lor. Naraţiunea este îndrăzneaţă, intensă şi lucidă (Edward K. Kaplan, Profesor în Ştiinţe Umaniste şi Preşedinte al Programului de Studii Religioase, Brandeis University).

Fragment

Capitolul 17

Degetele lui Karen alergau cu rapiditate peste tastatura calculatorului. "Michael Rogers", tastă ea numele logodnicului ei în motorul de căutare. Găsi aproximativ o jumătate de milion de rezultate asociate cu acel nume, din care 99,9 la sută, presupuse ea, nu erau despre el. Neavând nici timpul şi nici răbdarea de a se uita la toate, Karen îşi rezumă căutarea la "Michael Rogers", "Detroit, MI". Descoperi imediat aproape o sută de rezultate despre logodnicul ei. Îl citi pe fiecare în parte cu atenţie, în căutarea unor informaţii personale care ar putea funcţiona ca stimulent pentru revigorarea conversaţiilor lor. În ultimele câteva săptămâni - de fapt, de când se împăcaseră - Michael o surprinsese ca fiind excesiv de distrat. Deşi continua să o întrebe cum îşi petrecuse ziua, adesea ea trebuia să-i repete de câteva ori aceeaşi informaţie şi să strige: "Pământul către Michael! Pământul către Michael!" pentru ca el să-i acorde vreun pic de atenţie. Ceea ce o făcea pe Karen să se simtă complet derutată deoarece îi spunea lucruri pe care, în opinia ei, el ar fi trebuit să fie fericit să le audă.
 
Rămase înmărmurită, cu o seară înainte, când anunţul ei că scăpase de kilogramele în plus fusese întâmpinat cu o privire goală şi un "Super!" rostit sec. "Asta e tot?" se întrebă Karen, mâhnită de lipsa evidentă de interes a lui Michael. Trebui să-şi reamintească singură să se calmeze înainte de a rosti, cu cea mai bună personificare a unei voci sugestive de care era în stare, "Dacă mai dau jos încă puţin peste două kilograme, o să intru în costumul ăla de ursuleţ de dantelă neagră pe care mi l-ai dăruit de Valentine".
 
O imagine a Anei în neglijeul negru îi trecu lui Michael prin minte.
- Sunt impresionat de consecvenţa cu care ţi-ai urmat programul de exerciţii de data asta, remarcă el.
- Da. Am făcut patru ore de exerciţii în fiecare zi. Le-am împărţit în cardio, yoga şi ridicare de greutăţi, ca să nu fie prea monoton, răspunse ea, încurajată de răspunsul lui aprobator.
- Cum stai cu genunchii? Încă te mai dor? El îşi amestecă indiferent mâncarea din farfurie.
- Nu. Fac o pauză săptămâna asta înotând în loc să merg, ai uitat? Karen nu-şi putea crede ochilor. Îl văzu frunzărind prin mâncarea pe care ea se chinuise două ore să o prepare. Mai devreme în acea după-amiază, îi pregătise la grătar ton cu aripioare galbene proaspăt, cu cartofi traşi la tigaie, fasole verde, roşii, măsline negre, anşoa şi usturoi, stropite cu o sofisticată vinegretă de muştar Dijon. Tot ceea ce se alesese acum de capodopera ei culinară era sosul galben închis amestecat cu legumele colorate întruchipând o haotică pictură expresionistă abstractă pe albul farfuriei.
- Nu-ţi place peştele? E foarte proaspăt, îl asigură ea.
- E delicios, spuse Michael, gustând în mod demonstrativ. Dar nu mi-e chiar atât de foame. Am mâncat copios la prânz.
- Unde ai fost?
- Am fost la restaurantul ăla grecesc din campus unde am mâncat nişte baba ganoush, menţionă el într-un mod avantajos masa adevărată pe care o luase cu Ana.
- Îţi plac vinetele? Atunci o să-ţi fac ceva pe bază de vinete pentru mâine! se oferi Karen, fericită că găsise o modalitate uşoară de a-i face pe plac.

Din întâmplare, tocmai învăţase o nouă reţetă cu legume mediteraneene. De fapt, urmând motto-ul mamei ei care zicea că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomacul lui, de când se împăcaseră, Karen se apucase cu impetuozitate de gătit, dedicându-şi cea mai mare parte a timpului liber pregătirii felurilor lui de mâncare preferate. Învăţase să facă şniţel din carne de viţel, soté de file de vită cu piper negru, soté de pui, dimpreună cu tot felul de paste cu verdeţuri şi legume proaspete, sănătoase şi delicioase, aşa cum îi plăceau lui.
- N-o să te iubesc mai puţin dacă nu mai petreci ore în şir gătind zilnic pentru mine, comentă el, adăugând pentru sine: nici mai mult.
- Ştiu, dar îmi place să gătesc. Şi, mai important de atât, ţie îţi place să mănânci, răspunse ea cu un zâmbet mieros.
- E foarte drăguţ din partea ta, răspunse Michael, care abandonase orice efort de a o transforma. Ori iubeşti o persoană aşa cum e, ori nu, îşi aminti el discuţia purtată cu Ana. De când se mutaseră împreună, era frapat de stilul searbăd, metodic, al lui Karen, pe care nu putea să nu-l compare cu prospeţimea şi spontaneitatea Anei. Ori de câte ori Karen îşi fixa în minte vreun ţel, se concentra asupra lui cu o determinare pe care el nu o mai văzuse la nimeni altcineva. Dintre toate femeile americane pe care le cunoscuse prin programul de franceză de la universitate, Karen era singura care vorbea franceza ca un vorbitor nativ.
- Ai avut vreun iubit francez pasional? o întrebase el la începuturile relaţiei lor.
- Nu, răspunse ea. M-am uitat mult la televizor şi am pus peste tot în apartament cuvinte din vocabular pe bileţele, ca să mă asigur că-mi însuşesc limba şi pronunţia corectă.

Privind retrospectiv, Michael găsi această abordare ca fiind tipică pentru Karen. Numai ea era în stare să meargă în Franţa, patria romantismului, şi în loc să-şi găsească un iubit drăguţ de-al locului, sau măcar câţiva prieteni, îşi petrecuse anul decorându-şi apartamentul cu cuvinte din vocabular. Tot ceea ce face, remarcă el privind în urmă, are un tâlc, dar niciun fel de frenezie. Michael nu se putu abţine să nu zâmbească amintindu-şi aluzia ei la ursuleţul negru de dantelă. Dacă el ar fi manifestat vreun pic de entuziasm, ar fi fost în stare să parieze că ea şi-ar cumpăra o duzină de articole diferite de lenjerie.

Plierea ei după dorinţele lui îl măgulea. Dar, îşi zise el, niciuna dintre acţiunile ei compulsive nu putea compensa calitatea care îi lipsea şi pe care el o avea în exces: un apetit insaţiabil pentru plăceri, care putea fi cel mai bine descris ca joie de vivre.
- De ce rânjeşti aşa la mine? întrebă Karen, văzându-i zâmbetul superior.
- Mă gândeam doar că, dacă-ţi pui ceva în minte, chiar faci acel ceva. Cam cum ai făcut cu franceza.
- Asta cam aşa e, răspunse Karen, încântată că Michael părea să-i aprecieze strădania. N-o să găsească niciodată pe cineva ca mine, îşi zise ea. Nimeni n-o să-l iubească la fel ca mine sau n-o să facă atâta efort cât fac eu pentru relaţia noastră. Problema era, se gândi ea, că ceea ce ar fi trebuit să fie lin şi uşor necesita acum atât de multă energie. Efortul de a-i fi lui pe plac o făcea să se simtă stoarsă de vlagă şi nesigură la sfârşitul zilei. Cu toate astea, nu-şi putea imagina alte variante oportune. Despărţirea de Michael o făcuse să-şi dea seama că nu voia să-şi petreacă viaţa fără el. Şi nici măcar nu e pentru că mi-e teamă să fiu singură, îl privi Karen gânditoare pe Michael. Înseamnă doar că pe el îl vreau şi pe nimeni altcineva. Văzuse cum erau alţi bărbaţi. Propriul ei tată era un alcoolic care-şi neglija soţia. Soţul surorii ei se purta ca un băiat dintr-o gaşcă, dar cu aere de om matur, care prefera uitatul după femei, berea şi sportul în loc să-şi petreacă timpul cu soţia lui. Cam aşa ajung cei mai mulţi dintre bărbaţi după câţiva ani de căsătorie, extrapolă Karen. Michael era altfel. E adevărat că îi plăcea să se uite după femei şi să bea bere ca oricărui alt bărbat. Dar, în acelaşi timp, avea şi maniere, putea fi la fel de emotiv ca o femeie şi îi plăcea să se antreneze în conversaţii miezoase. Această înlănţuire de idei o făcu pe Karen să încerce să exploreze, încă o dată, acele straturi mai profunde ale spiritelor lor. De aceea se hotărâse în dimineaţa următoare să cerceteze câte ceva despre logodnicul ei şi să afle mai multe despre activităţile lui din trecut. În felul acesta, spera ea, Michael avea să fie mult mai captivat de comunicarea dintre ei. În plus, gândi ea oarecum cinic, cum aş putea da greş cu această strategie? Oricui îi place să vorbească despre sine.

În dimineaţa acelei zile, când se uită peste rezultatele referitoare la Michael, descoperi că făcuse cros şi atletism atât în liceu, cât şi în facultate. Dar ştia asta deja. Mai mult de atât, ce s-ar putea spune despre asta? Pentru că nu găsise nimic interesant în particular, trecu la rezultatele cu trimitere la câteva articole pe care Michael le publicase în timpul cursului postuniversitar pentru doctoranzi. Găsi un eseu despre Flaubert, unul despre Marivaux şi unul despre Rousseau, toate în reviste ştiinţifice care se axau pe literatura şi cultura franceză. Din păcate, acel domeniu era atât de demodat şi de imposibil de aplicat încât, cu toată sinceritatea, nu îi captase imaginaţia. Rousseau o adormea, Flaubert îi părea de proastă calitate şi nici măcar nu citise Marivaux. Pe când se pregătea să închidă calculatorul, simţindu-se dezamăgită că nu găsise nici măcar un singur subiect captivant de discuţie pentru seara aceea, avu o revelaţie. De ce să nu-l întreb care este motivul pentru care nu vrea să-şi dea doctoratul şi să ajungă profesor de franceză la facultate în loc să predea la un liceu? În felul ăsta, vom păstra conversaţia centrată pe el, pentru a-l ajuta să-şi dea seama ce vrea să facă cu viaţa lui, lucru pe care-l va aprecia, fără îndoială.

Pentru a fi sigură că totul decurge conform planului, Karen îşi puse o rochiţă neagră şi pantofii cu toc înalt pe care-i primise cadou de ziua ei de la Michael. Aranjă apoi masa pentru ceea ce pregătise mai devreme în acea dimineaţă, care era atât de franţuzesc încât avea să-l facă pe Michael să simtă că e teleportat direct la Paris. Pentru aperitiv, plănuise ea, aveau melci în foietaj cu şalote, usturoi, vin alb, arpagic, unt cu un strop de pernod, urmat de o salată niçoise în care pusese legume proaspete, ton, roşii, un ou fiert tare, anşoa şi măsline. Felul principal, realizarea ei impresionantă, consta în preparatul pe bază de vinete pe care i-l promisese cu o seară înainte, făcut cu vinete proaspete, ardei copţi, ceapă şi usturoi, felii de dovlecei şi roşii şi verdeţuri proaspete presărate cu parmezan. La început, strategia ei îşi atinse scopul.
- Wow, de ceva vreme te-ai transformat într-un adevărat maestru bucătar! o lăudă Michael de îndată ce se aşezară la masă. Karen zâmbi cu satisfacţie şi îi puse un pahar cu Merlot. Decise că e momentul să aducă în discuţie subiectul pe care îl pregătise dinainte.
- Ştii, ţi-am căutat numele pe internet azi, îl informă ea.

Of, of, mă întreb ce mizerii o mai fi descoperit, se gândi Michael, devenind uşor neliniştit.
- M-a surprins faptul că nu am mai găsit nimic des pre tine cam de un an. Înainte publicai articole cu regularitate, observă Karen.

Michael răsuflă uşurat. Deci n-am dat de necaz, concluzionă el.
- Asta se întâmplă pentru că am publicat acele eseuri când participam la seminariile pentru doctorat şi trebuia să scriu lucrări pentru ele, explică el. Fiindcă făcusem deja munca pentru seminarii, mi-am zis că n-ar fi rău să trimit eseurile unor reviste şi să am câteva articole la activ.
- Dar de ce ai încetat să mai scrii aşa, dintr-odată?

Michael o privi ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă:
- N-ai observat că acum predau?
- Te mai interesează să-ţi iei doctoratul la franceză? Karen adoptă tonul îngăduitor al unui consilier profesional.
- Nu, spuse Michael, luând o gură de salată. Câtuşi de puţin, spuse el cu gura plină.
- De ce nu? Ai fi un profesor de facultate grozav.

Michael se uită la logodnica lui, la capul ei uşor aplecat într-o parte, la expresia de superioritate întipărită pe trăsăturile ei. De câte ori nu-i explicase că lucrul care-i plăcea cel mai mult la meseria lui era partea de predare, contactul cu oamenii - mai ales de sex feminin - în loc să se implice în cine ştie ce dispute academice irelevante pentru a ajunge la răspunsuri care nu au un rezultat practic? Mă ascultă fără să mă audă cu adevărat.
- Cum am zis mai devreme, îmi doresc să predau, repetă el. Îmi place prea mult contactul cu oamenii ca să-mi pierd timpul ca un tocilar, în cine ştie ce bibliotecă prăfuită, făcând o cercetare inutilă pentru a scrie articole pe care nimeni nu se oboseşte să le citească.

Văzându-i reacţia de respingere a sugestiei ei constructive, răbdarea lui Karen începu să scadă. Se concentră pe singura parte din răspunsul lui care era relevantă pentru ea.
- Contactul cu oamenii? Aşa îi spui? Se uită în jos la farfuria ei şi realiză că-şi pierduse pofta de mâncare.

Pentru tot restul serii, Karen refuză să mai vorbească cu Michael. Se retrase în camera de oaspeţi, ca să-l pedepsească pentru tonul nepoliticos pe care îl adoptase cu ea în timpul cinei. De ce suport toate astea? se întrebă ea, cu inima încărcată de părere de rău pentru sine. Şi totuşi, când logodnicul ei bătu la uşă pentru a-şi cere scuze, furia lui Karen se risipi de îndată. Poate că reacţionez exagerat, îşi spuse ea. La urma urmei, Michael ştie ce vrea şi ce nu vrea de la viaţă. Cine sunt eu să-i spun ce să facă?
- Îţi făceam doar o sugestie, încercând să-ţi fiu de ajutor, spuse ea, pentru a se disculpa.
- Ştiu, iubito. Nu trebuia să ripostez aşa. O impresionă chiar şi această minimă dovadă de căinţă. Ca de atâtea ori până atunci, după momentele tensionate, Karen trecu în revistă calităţile lui Michael pentru a se convinge pe sine că merita din plin să continue să muncească la relaţia lor. La urma urmei, îşi reaminti ea, el este un om bun. Mă ascultă. Este frumos şi atrăgător. Este şarmant şi amuzant. Poate fi nespus de drăguţ atunci când vrea să fie aşa. Şi chiar şi eu mă străduiesc din răsputeri să fiu interesantă şi atrăgătoare. Şi, totuşi, problema de fond persista: nimic din toate astea nu părea să conteze prea mult în relaţia lor.

În noaptea aceea, în pat, cei doi dormiră spate în spate, un obicei iniţiat de Karen pentru a evita să-i stimuleze lui Michael frecventele erecţii nocturne. Dar în ultima vreme ar fi dat orice să poată să-l mai excite la fel de uşor ca înainte. Am slăbit, îşi tot repeta singură, contrariată de faptul că, deşi ajunsese în cele din urmă în formă, asta nu schimbase cu nimic lucrurile.

Oare mă mai iubeşte încă? se întrebă ea. Îşi dorea din tot sufletul să creadă că da. Dar, în acelaşi timp, Karen era îngrijorată, ca şi când ar fi fost captivă într-un labirint fără sfârşit. Din raţiuni de neînţeles, fiecare cale pe care o apuca în relaţia lor se dovedea, în cele din urmă, a fi un drum închis. Nu contează cum mă îmbrac, cum arăt, cât de mult sport fac, cât sunt de drăguţă, cât de mult ţin la el, ce gătesc, ce citesc, ce fac pentru el, la final, nimic din toate astea nu contează. Începu să se simtă ca un şoarece de laborator supus unui experiment ciudat, în care trebuia să alerge mai repede, să învârtă roata mai tare, doar pentru a fi răsplătită de Michael din ce în ce mai puţin şi mai rar cu câte o fărâmă de afecţiune, stimulentul emoţional care o ţinea în viaţă.

În ciuda lipsei de încredere în sine, Karen se aruncă cu capul înainte în fervoarea frenetică a unui optimism nebunesc. Uneori se simţea asemeni unei eroine de roman care luptă pentru a schimba cursul fluviului de indiferenţă care era pe cale să înghită relaţia lor instabilă. După ce fiecare efort în parte eşua, în momentele de cruntă disperare când se simţea copleşită de valuri de părere de rău pentru sine, Karen găsea singura mângâiere care îi aducea cu sine răbdarea de a recâştiga afecţiunea bărbatului pe care îl iubea. Cred că l-am rănit foarte tare când m-am despărţit de el, se învinovăţea ea. Paradoxal, ori de câte ori se vedea pe sine ca sursă a problemelor lor, Karen simţea că prinde puteri, ca şi cum soluţia însăşi ar fi fost la îndemâna ei. Poate ar trebui să aduc în discuţie despărţirea noastră de mai înainte şi să-i cer iertare, ca să putem lăsa tot acel coşmar în urma noastră, decise ea în acea noapte. Se întoarse spre Michael şi îl bătu uşor pe umăr.

Deşi treaz şi frământat de propriii săi demoni, Michael rămase perfect nemişcat, ghemuit în poziţia de fetus, sperând că ea va crede că doarme buştean. Era îngrijorat de reticenţa Anei, pe care o întâlnise la zeci de femei şi care, cu toată sinceritatea, nu-l intimidase niciodată până atunci. Ezita, însă, în acest caz. Pe de o parte, conştient fiind de trecutul apăsător al Anei, nu voia să forţeze intrarea în viaţa ei într-un mod care ar fi sabotat relaţia lor pe cale de a se înfiripa. Pe de altă parte, se temea să nu pună în pericol progresul pe care îl făcuseră. După cum spusese cândva Woody Allen, o relaţie e ca un rechin. Fie merge înainte, fie moare. Tocmai din acest motiv, simţea Michael, nu-şi permiteau să se încurce prea mult în ambiguităţi, nici iubiţi, nici prieteni. Mai fusese într-o asemenea situaţie şi ştia exact cum se termină povestea. Prietenia avea să ia locul atracţiei, impulsul spre înainte avea să se piardă şi indiferenţa să şteargă freamătul fără de seamăn al îndrăgostirii.

Capitolul 18

În ultimele câteva zile, Ana nu putu să muncească. Oricât de mult încerca să se concentreze să picteze, o perturbau gândurile despre Michael. Îşi aminti genele lui lungi umbrindu-i licărirea zburdalnică din ochii negri. Linia maxilarului, bine definită şi masculină, încă o mai chema să o mângâie cu vârfurile degetelor ei. Buzele lui pline încă mai aveau gustul căpşunilor pe care le împărţiseră la prânz. Mirosul părului lui când venise mai aproape să o sărute, cu mireasma proaspătă de săpun fără vreun parfum prea puternic, încă o mai făcea să-şi simtă genunchii moi. Şi vocea lui - joasă, potolită şi hipnotică - încă îi mai răsuna în urechi. Îşi închise ochii, sperând să tragă cortina peste acest carusel al amintirilor. În liniştea întunericului, însă, deveneau mai vii, făcându-i inima să bată când se gândea la el. Chiar şi cântecele de dragoste de la radio, oricât de plicticoase şi răsuflate, o aruncau într-o stare de visare care îi alunga concentrarea ca pe un fum.

Ana nu ştia ce atitudine să adopte faţă de propriile ei emoţii. Pe de o parte, spera că, printr-o minune, relaţia lor avea să se transforme într-una dintre acele poveşti de dragoste platonică despre inimă şi suflet scrise de marii poeţi ai secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, de fiecare dată când suna telefonul, sărea să răspundă, sperând că este el. Şi-ar fi dorit ca prietenia lor să se aprofundeze fără să capete amploare, să se reîntoarcă la un nivel de ambiguitate care să-i stimuleze, dar fără să îi tulbure ei conştiinţa sau să-i dea peste cap viaţa.

Când sună telefonul, Ana se grăbi să ridice după numai un ţârâit.
- Alo? zise ea cu răsuflarea tăiată.
- Ai fost afară la jogging? se auzi vocea prietenoasă a lui Michael.
- Nu, am alergat la telefon sperând că eşti tu, mărturisi ea.

Pentru o secundă, Michael rămase surprins de sinceritatea ei.
- S-ar putea să te dezamăgesc. Nu am sunat pentru a mai cumpăra încă un tablou, îşi reveni el rapid.
- A, nu-mi pasă de asta.
- Bine, aprobă el. Pentru că am sunat să văd dacă te-ar interesa să ne vedem mâine undeva pentru a lua prânzul. Puţină ambiguitate în ceea ce priveşte locaţia nu strică. Cine ştie? Ar putea fi chiar de acord să vină la mine, presupuse el.
- Ar fi grozav. Ştiu un restaurant chiar bun pe State Street. Se numeşte Zanzibar. Ai auzit de el? În regulă, cred că va trebui să fie în altă parte, încuviinţă Michael. Dar nu există niciun motiv pentru care după masă nu am putea avea şi ceva acţiune.
- Sigur. Am mâncat de câteva ori acolo. Ce zici, ne vedem pe la prânz? Ne-am putea întâlni în faţa restaurantului.
- E bine. După ce închise, emoţiile Anei oscilară între anticipare şi nelinişte. Îi părea bine că avea să-l vadă iar pe Michael. Dar se temea că drumul periculos pe care o luase relaţia lor nu putea fi schimbat uşor. Pot să opresc totul acum, îşi zise ea totuşi. Aş putea să-l sun înapoi şi să-i spun că nu mai ajung la întâlnirea noastră de la prânz. Sau aş putea ieşi cu el la prânz şi m-aş putea purta amical, fără să depăşesc vreo limită. Am făcut asta înainte de atâtea ori cu bărbaţii. De ce mă port atât de diferit cu el? Sunt pregătită pentru mai mult de atât? se întrebă Ana, fără să fie sigură ce presupunea "mai mult", dar fără să-şi poată domoli neliniştea dinăuntru.
Gândurile i se îndreptară către soţul ei, încă o dată în căutarea unei constrângeri externe. Rob era loial, muncitor, responsabil şi fidel. Mai mult de atât, era un tată minunat pentru copiii lor. Ce ţi-ai mai putea dori de la un bărbat? se întrebă Ana, surprinsă de propria ei lipsă de împlinire. Când s-a pierdut iubirea noastră? încercă ea să-şi reamintească. Nu-i veni în minte niciun astfel de moment de început, dar avu senzaţia clară că ştia de când nu mai există. Cu ani în urmă, când Rob o întrebase ce făcuse în ziua aceea, nici măcar nu o mai privise în ochi. Era ca şi cum, pentru el, "Ce mai faci?" era un salut de rutină între străini, nu o întrebare sinceră între parteneri. Încetase de mult să mai încerce să se conecteze cu el. Recunoştea privirea de animal încolţit de pe faţa lui ori de câte ori vorbea cu el despre ceva ce o interesa pe ea. "M-am săturat de egoismul tău", răbufnise Rob de câteva ori, pe când încerca să-i vorbească despre aspiraţiile şi zbaterile ei ca artist.

Numai că, de îndată ce ea îşi pierduse speranţa în iubirea lor, şi Rob observase, în cele din urmă, că ea lipseşte. Veni cu propunerea de a angaja o bonă şi de a stabili o ieşire în doi, o dată pe săptămână, pentru revigorarea căsniciei lor. În timpul acelor presupuse întâlniri romantice, făceau tot efortul pentru a-şi găsi subiecte de conversaţie. Recentele alegeri. Preocuparea generală pentru starea de sănătate. Războiul din Orientul Mijlociu. Totuşi, nimic din toate astea nu părea să aibă vreo relevanţă. Conversaţiile adevărate sunt ca o pietricică aruncată într-o mare de idei, se gândi Ana. Indiferent ce subiect ai alege, nimic nu face valuri dacă nu porneşte dintr-un punct central - atracţia unuia faţă de celălalt - care se propagă asemeni unui val, după un model concentric de preocupări pentru alte ipostaze ale lumii. Conversaţiile lor, îşi aminti ea, se pierdeau în neant. Era ca şi cum pietricelele erau aruncate la întâmplare pe o plajă şi se afundau în nisipul călduţ fără să producă vreun sunet. Fiecare venea şi dispărea neobservată, demnă de a fi uitată şi trecută în uitare.

Chiar şi sentimentele de vinovăţie, pe care încerca să şi le provoace gândindu-se la soţul ei, nu făceau decât să-i lase impresia unui vid, niciodată acoperit pe de-a-ntregul, peste care se întindea ca o punte dragostea firească pe care o aveau pentru copiii lor. Ceea ce contează cel mai mult, ţinu Ana să-şi reamintească. Dar, în acelaşi timp, avea senzaţia că orice alt bărbat care o iubea în prezent ar fi mult mai bun decât unul care o iubise cândva. Nu putu să nu se întrebe dacă toate legăturile romantice încep cu efervescenţa interesului reciproc şi sfârşesc în răceala detaşării, pe care ajungi să o vezi doar atunci când e mult prea târziu să readuci la viaţă o iubire care moare.

Capitolul 19

Michael îşi parcă maşina în parcarea cea mai apropiată de Zanzibar, restaurantul unde el şi Ana hotărâseră să se întâlnească pentru prânz. Deşi curajos de cele mai multe ori, avea o ciudată stare de nelinişte, ca şi când această unică întâlnire avea să decidă totul între ei. Se uită la ceas. Ora de întâlnire se apropia. Ezită între a lăsa relaţia lor să-şi urmeze cursul natural, oricare ar fi fost acela, şi a prelua controlul situaţiei, care se potrivea mai bine temperamentului lui. Un sentiment de fatalism luă locul nesiguranţei lui. O să mă ghidez după semnalele ei, concluzionă el.

Deschizând uşa maşinii să coboare, o văzu pe Ana venind spre el. Faţa îi era îmbujorată a speranţă. Nu pare o femeie care vrea să fim doar prieteni, îşi spuse Michael. În timp ce ea se apropie pentru a-l săruta pe obraz, el îşi mută uşor gura spre stânga şi o sărută pe buze. Savură gustul de mentă al limbii ei. Tocmai s-a spălat pe dinţi pentru mine, remarcă Michael, stimulat de acest neînsemnat detaliu. Înainte ca Ana să aibă timp să se retragă, mâinile lui erau deja pe bretelele tricoului ei. Le coborî pentru a-i scoate la iveală sânii, pe care îi întâmpină hulpav cu gura.

Când Ana începu să protesteze, Michael se mută instinctiv în sus, acoperindu-i încă o dată gura cu gura lui. Pentru că acest fapt nu pusese capăt agitaţiei din mişcările ei enervante şi protestelor ei semi-coerente - "Michael", "femeie măritată", "copiii mei", "soţul", "restaurant", "în public" - cu o mişcare rapidă îi răsuci corpul şi o propti cu mâinile pe capota maşinii lui. Corpul lui îl ţinea nemişcat pe al ei, în timp ce buzele lui se lipiră de urechea ei.
- Nu te teme, aici nu ne poate vedea nimeni. El nu trebuie să afle niciodată. Suntem doar noi doi, o ispiti el. Însă tot ceea ce auzea ea, tot ceea ce conta pentru ea în acel moment, erau vorbele lui murmurate uşor, "Cât de mult te doresc, Ana, iubirea mea". Apoi, dintr-odată, mângâierile delicate se transformară în palme uşoare direct pe pielea ei goală. O surprinse brutalitatea blândă a acelui gest. Nu-şi folosise toată forţa. Tot ceea ce simţea era contrastul excitant dintre tandreţea şi duritatea lui.
- Au, de ce ai făcut asta? strigă ea.

Michael îi dădu răspunsul cu fierbinţeala din răsuflarea lui:
- Deci vrei să-mi faci viaţa mai grea? zise el trăgând demonstrativ de straturile de protecţie lăsate în jos - chiloţi, ciorapi şi fustă - care îi separau corpul de al ei.

Apoi Ana simţi o durere surdă înăuntru în timp ce el îşi forţă intrarea fără niciun preambul, după un ritm al lui preferat, repede înăuntru, încet afară, până când ea simţi valuri concentrice de dorinţă propagându-se din acel punct focal către picioarele, genunchii şi pieptul ei. Chiar şi mâinile ei încleştate tremurau pe capota caldă a maşinii. Lumina este o particulă, dar funcţionează ca o undă, îşi reaminti Ana un principiu de bază din fizică. Acum, simţind cercuri concentrice de dorinţă care se amplificau, înţelese mult mai bine ce însemna asta. De fiecare dată când Michael o penetra, o particulă rătăcită în oceanul dorinţei ei, simţea acel punct focal al dorinţei propagându-se cu frecvenţele rezonante ale undelor consecutive. Simţurile ei explodară în senzaţii difuze, deconcertante, în care se amestecau la un loc plăcerea şi durerea, dorinţa şi regretul.

Când Ana se întoarse spre el, Michael îi sărută obrajii, fruntea, gura, chiar şi pleoapele, cu inefabila adoraţie pe care doar un hedonist o poate avea pentru obiectul privilegiat al dorinţei lui. "Eşti atât de frumoasă şi eşti a mea de-acum", îi spuse el. Vârfurile degetelor lui urmăreau unduirea graţioasă a formelor ei. Se simţea mult prea emoţionat de această experienţă pentru a se bucura de sentimentul de triumf pe care-l savura după ce cucerea o femeie. Era încă sub vraja impresiei tangibile lăsate de pielea ei, de umiditatea călduţă care îl întâmpinase, de striaţiile pe care le simţise la fiecare pas, de perfecţiunea ca de păpuşă a corpului ei.

Ana se simţi mult prea confuză ca să-şi rearanjeze imediat hainele. Dorinţele lor dezlănţuite îi alungară pe moment tendinţa spre decenţă a oricărei femei. Privi în ochii iubitului ei şi îşi zise: are dreptate. Am trecut linia şi acum sunt a lui. Ca şi când i-ar fi citit gândurile, Michael o sărută din nou, de data asta mai uşor, abia atingându-o cu vârful buzelor închise. Apoi îi făcu o promisiune pe care nu avea să o uite vreodată:
- Am să mă port frumos cu tine, draga mea Ana. Dacă ni se întâmplă ceva, nu va fi din cauza mea.

Când erau pe punctul de a se îndrepta către restaurant, Ana se întoarse dintr-odată spre el şi îl trase de mânecă.
- Ştii ce? Mie nu mi-e foame. Ţie îţi este? Ochii ei de culoarea migdalelor îl priviră cu înţeles.
- Nu de mâncare, spuse el. Făcură dragoste o dată în maşină şi de două ori la el acasă. Apoi rămaseră unul lângă altul, cu pielea umedă a şoldurilor atingându-se, meditând fiecare la cele întâmplate. Acum trebuie să mă îndepărtez de Karen şi să mă asigur că Ana îmi aparţine doar mie, decise Michael. Pentru el, acţiunea de a face dragoste era finalul logic al unui set de premise pe care le stabilise dinainte. Încă nu se hotărâse ce era mai important: despărţirea de Karen sau implicarea mai profundă în viaţa Anei şi îndepărtarea rivalului pe care-l văzuse în soţul ei.

Ana, în schimb, îşi aminti o dezbatere despre esenţa iubirii pe care o avusese cu unii dintre colegii ei de facultate. Femeile spuneau că ceea ce le atrage cel mai mult este personalitatea unui bărbat. Bărbaţii ripostară că, fără o înfăţişare plăcută, personalitatea nu înseamnă nimic. La vremea aceea, fusese de partea femeilor. Dar, după atâţia ani de căsătorie, realiză că ambele raţionamente erau la fel de lipsite de însemnătate şi, la origine, identice. Acum, când începea o nouă relaţie, Ana simţi că ceea ce conta cu adevărat în dragoste nu era cum începuse, ci modul în care continua să existe. Ai putea fi atras de mulţi alţii, atât fizic, cât şi emoţional. Într-un final, forţele de atracţie tind spre entropie. Se întâmplase în propria ei căsnicie; se întâmplă cu milioane de cupluri. Corpul îmbătrâneşte şi se dezvoltă; personalitatea devine previzibilă şi limitată. E nevoie de o energie şi o creativitate ieşită din comun, sesiză Ana, ca să iei punctul de pornire al oricărei relaţii, oricât de excepţională, şi să-l faci să rodească la fel de frumos şi de senzaţional cum a început.

Dacă ar fi ştiut...

 

Lisa Jackson
Dacă ar fi ştiut...
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro
 

Primul volum din trilogia Familia Cahill.

Totul a început într-o noapte pe o porţiune întunecată de autostradă din nordul Californiei. Orbiţi de farurile din faţă, şoferii a două vehicule părăsesc şoseaua, lăsând în urmă o femeie moartă şi alta în comă. Când supravieţuitoarea se trezeşte, memoria i-a pierit şi faţa i-a fost reconstruită chirurgical. Membrii familiei îi spun că se numeşte Marla Cahill... dar toţi îi sunt necunoscuţi.
Aflată în convalescenţă în vila ei izolată din San Francisco, Marla aşteaptă ceva care să-i declanşeze revenirea memoriei, totuşi are sentimentul profund că ea nu este femeia despre care spune toată lumea. Ea mai ştie, de asemenea, că se află în pericol. Şi pe măsură ce teama îi creşte, un ucigaş aşteaptă momentul perfect pentru a lovi - momentul în care Marla îşi aminteşte!

Fiori reci de oroare i se furişară încet în sus pe şira spinării când îşi dădu seama că nu-şi putea aminti nici măcar o singură clipă din anii ce însemnau viaţa ei. Era ca şi cum ea n-ar fi existat niciodată.

Lisa Jackson este cel mai incitant nume nou din literatura de suspans romantic. Dacă ea ar fi ştiut... trebuie citită cu toate luminile aprinse. (Bookcrazy Reviews)

Un roman care te ţine cu sufletul la gură o capodoperă ce opreşte inima, cu tot atâtea întorsături cât străzile din San Francisco. nu-l rataţi! (Old Book Barn Gazette)

Prolog

Nordul Californiei, autostrada 17

- E maşina următoare... vine în maşina următoare, un Mercedes negru coupé model S500 - se-ndreaptă spre sud, exact aşa cum am plănuit.

Ghemuit în tufe, în ceaţa care se târa încetişor peste solul umed, bărbatul se străduia să audă glasul neliniştit printre pârâiturile walkie-talkie-ului său.
- Am crezut că are un Porsche.
- Conduce un Mercedes! se răsti glasul furios. Mai ai vreo nouăzeci de secunde.
- Am înţeles.

Cu ochii mijiţi, îşi concentră toată atenţia asupra şoselei ce şerpuia printre canioanele şi dealurile din această parte a Californiei. Prin ceaţă şi neguri, auzi într-adevăr torsul lin al unui motor bine reglat. Da, automobilul suia panta. Se apropia.
Ea se apropia.

Inima îi bătea tot mai tare. Îşi amintea parfumul pielii ei. Privirea din ochii ei. Profunzimea trădării ei.
Merita asta din plin, javra ipocrită! Îi părea rău doar că femeia n-avea să ştie niciodată cine fusese instrumentul morţii ei.

Adrenalina îi pulsa prin sânge.
- Să nu ratezi, îl instrui glasul. E unica noastră şansă.
- Ştiu, ştiu.
- Face o sută de miare.
Face mult mai mult, se gândi el, dar nu zise nimic. Mult, mult mai mult.
- O să am grijă.

Închise walkie-talkie-ul, îi strânse antena şi-l îndesă într-un buzunar din interiorul jachetei. Transpiraţia îi furnica pielea capului şi i se prelingea pe ceafă, deşi nu erau nici cinci grade în porţiunea asta de pădure. Îşi trase cagula peste faţa deja vopsită cu negru şi începu să alerge peste covorul de frunze umede; vechii bocanci de armată erau încă rezistenţi, iar costumul de camuflaj îi asigura o acoperire perfectă în noaptea înceţoşată.

Ramurile îl izbeau peste faţă. Aerul era rece şi mirosea a pământ umed şi a încă ceva - propria lui teamă. Teama că va da greş. Teama că poate ea va supravieţui. Că va ajunge să râdă de el.
Nu! Nici vorbă de aşa ceva!

Undeva în apropiere ţipă o bufniţă, abia auzindu-se peste bubuiturile inimii sale. Apoi un uruit de treaptă inferioară de viteză şi de motor greu... nu de Mercedes. Venea din direcţia opusă. Simţi cum i se usucă gura.

Calm, îşi reaminti când ieşi din pădure în curba stabilită a şoselei. Se rugă cerului ca vehiculul celălalt, părea un camion, să fie la câţiva kilometri depărtare, apoi traversă asfaltul strecurându-se pe furiş ca un soldat de comando. Îşi privi ceasul. Încă treizeci de secunde. Blestematul de Mercedes se auzea mai aproape. Scrâşni din dinţi; văzu o fulgerare de faruri prin ceaţă şi printre copaci.

Haide, nemernico, hai odată!

Dinspre sud răsună mai sonor camionul - părea că are semiremorcă şi accelerează. Rahat!

Bărbatul se ghemui pe şoseaua îngustă, poziţionându-se între serpentinele abrupte. Concentrându-se, auzi ţiuitul cauciucurilor Mercedesului cântând pe asfaltul umed. Mai repede, îl îndemnă în gând şi miji ochii. Poţi s-ajungi înaintea camionului. Trebuie!

Automobilul se auzea mai aproape.
Bun!

Îşi privi din nou ceasul şi cadranul luminos îi număra practic bătăile inimii. Totul mergea aşa cum fusese plănuit, cu excepţia camionului. Numai câteva secunde... Îşi umezi buzele cu vârful limbii, anticipând momentul.

Frânele scârţâiră în noapte. Se auzeau prea aproape. Prea aproape, fir-ar a naibii! Întoarse capul spre sud, către vuietul ce sosea. Motorul vehiculului cu optsprezece roţi ezită o clipă când şoferul schimbă viteza şi încetini.

Toţi muşchii îi erau încordaţi în timp ce asculta atent. Nu putea să rişte un martor. Transpiraţia i se prelingea pe spinare.
Putea să abandoneze. Mai era încă timp.
Dar când ar mai fi avut altă şansă?

O sută de miare. Şi-i doar începutul.
În plus, merită asta... şi practic ţi-a căzut în poală.

Motorul camionului mugi sonor, reverberând prin pădurea de conifere şi stejari. Un vehicul cu optsprezece roţi care gonea în jos pe panta abruptă.

În direcţia opusă, Mercedesul, dacă informaţia primită era corectă, torcea urcând panta, iar şoferiţa habar nu avea că se apropia de moarte.

Bărbatul răsufla acum în gâfâieli scurte. Calmează-te. Gândeşte-te că este un exerciţiu - aşa cum ai făcut cu ani în urmă, când erai în unitatea specială. Poţi s-o faci. Câteva secunde şi poţi pleca spre casă. Inima îi bătea ritmic; mâinile erau scăldate în sudoare sub mănuşile mulate pe piele.

Două faruri apărură de după curba de jos. Frânele camionului scârţâiră de sus.

Acum! Sări în picioare şi rămase în mijlocul benzii ce urca panta. Mercedesul acceleră, îl prinse în lumina farurilor, iar el dezveli oglinzile pe care şi le prinsese de curea.

Şoferiţa călcă violent frâna.

Cu un scârţâit, roţile Mercedesului se blocară. Automobilul viră la dreapta, intră pe pietrişul de pe acostament şi derapă. O întrezări pe femeie, cu o expresie îngrozită pe faţa frumoasă, ţipând şi trăgând de volan. Pe scaunul din dreapta ei mai era cineva. Rahat! Ar fi trebuit să fie singură. Fusese asigurat că va fi singură!

Sări pe banda ce cobora. Evită cu numai câţiva centimetri să fie izbit de aripa maşinii germane. Se împiedică şi căzu. Oglinzile de pe curea se crăpară, împrăştiind cioburi. La naiba! Nu mai avea timp să facă nimic. Icnind, se ridică în picioare. O luă la fugă. Spre pădure.

Şterge-o de-aici!

Camionul apăru de după curbă, îl ţintui în farurile sale uriaşe, inundând asfaltul umed cu o lumină aproape orbitoare. Sări şi zări chipul panicat al şoferului. Avea barbă şi era voinic, ca un urs; urla, fără să poată acoperi zbieretul frânelor. Optsprezece roţi groase scârţâiră asurzitor, arzând cauciucul. Cabina se roti şi se îndoi din articulaţie la nouăzeci de grade faţă de remorcă.

Rahat, rahat, rahat! Fugi!

Se rostogoli peste parapet şi se năpusti spre adăpostul stejarilor şi al brazilor înalţi. Ateriză brutal, glezna i se răsuci şi durerea îl arse fulgerător, dar nu se putea opri. Nu acum. Inima îi bubuia furios. Transpiraţia îi şiroia pe faţă, pe sub mască. Cu coada ochiului văzu cum Mercedesul raşcheta parapetul de pe partea opusă a şoselei, lăsând în urmă o jerbă de scântei. Cu un zbieret de agonie, tabla lustruită se despică.

Bărbatul alergă în jos pe deal şi auzi geamătul metalului care cedă când Mercedesul lovi parapetul slăbit, apoi trecu prin el şi se repezi în copaci.

Aşa cum fusese plănuit.

Însă camionul, blestematul de camion, scăpase de sub control şi cobora acum pe deal.

Bărbatul fugea, deşi glezna îi urla de durere, iar plămânii îi luaseră foc. Tirul vuia în jos. Roţile erau blocate. Metalul ţipa. Întreaga pădure se cutremură când monstrul pe optsprezece roţi trecu prin parapet, urmându-şi calea, un gigant metalic furios care-l urmărea, tone de metal contorsionat ce distrugeau totul în cale. Cu inima bubuindu-i, bărbatul încercă să iuţească ritmul picioarelor. Tirul mugi.

Fugi, fugi! Glezna îl durea îngrozitor şi plămânii erau gata să explodeze.

Se rostogoli, ignorând agonia tendoanelor vătămate, şi alergă în zigzag printre copaci. Unde naiba era Jeepul lui? Unde? Încercă disperat să evite traiectoria monstrului ucigaş, blocat ca un briceag pe jumătate deschis. Plonjă cu capul înainte peste un buştean căzut, după care se strădui să se ridice dintre ramurile ţepoase ale rugilor de muri ce i se agăţaseră de haine. Spera cu disperare să poată ajunge la timp în Jeep, să plece şi să se îndepărteze de dezastru.

Solul se cutremură.
Picioarele îi zburară de sub el şi se prăbuşi cu faţa în jos pe pământ.

Ca un fulger orbitor, un glob de foc se ridică dintre copaci, dilatându-se apoi roşu-strălucitor şi portocaliu. Noaptea se transformă brusc în zi.

Vuiete chinuite, oribile, agonizatoare ce aveau să-l bântuie de-a pururi sfredeliră văzduhul când camionul explodă şi scânteile căzură ca ploaia peste pădure, pârlindu-i părul, cagula şi jacheta. Printre copaci răbufni fumul, mirosind a motorină şi cauciuc ars. Preţ de o clipă, bărbatul crezu că o să moară.
Dumnezeu era martor că o merita.

Apoi îşi zări maşina. De parcă îi fusese adusă direct din infern. În lumina sălbatică a flăcărilor, îşi văzu Jeepul din ale cărui geamuri fumurii se reflectau văpăi roşii ca sângele. Era acolo unde-l lăsase, pe drumul forestier abandonat.

Se ridică, clătinându-se, trase fermoarul buzunarului şi bâjbâi după chei. Ajunse la maşină şi deschise portiera. Reuşise. Aproape. Fumul îl îneca atunci când se aruncă înăuntru. Tremura din tot corpul şi glezna îi pulsa, dar întoarse cheia şi motorul porni. Pădurea era scăldată într-o lumină nepământeană. Ca precauţie, păstră cagula pe cap şi trase portiera, închizând-o.

Băgă în viteza întâi şi acceleră. Roţile se învârtiră în gol în făgaşele săpate în noroi.
- Haide, haide!
Jeepul zvâcni în faţă. Se legănă. Noroiul zbura de sub roţi.
La naiba, avea nevoie de o ţigară. Trebuia neapărat să fumeze.
În cele din urmă, blestematele de roţi făcură priză cu solul. Privi în oglinda retrovizoare şi văzu urmările, foc şi fum, ridicându-se în vălătuci prin noaptea ceţoasă.

E moartă. Ai omorât-o. I-ai trimis sufletul ca smoala drept în iad.
Şi o merita din plin!

Deschise radioul. Prin difuzoare, pulsând peste ţiuitul motorului Jeepului, glasul lui Jim Morrison cânta cunoscutele versuri:
Come on baby, light my fire...

Da, da, cum să nu! Căţeaua n-avea să mai stârnească niciodată pasiunea cuiva.

Capitolul 1

Nu putea să vadă, nu putea să vorbească, nu putea... oh, Doamne, nu putea să-şi mişte mâna. Încercă să deschidă ochii, dar pleoapele nu i se clinteau. Cântăreau o tonă şi păreau lipite peste ochii ce ardeau cu o durere îngrozitoare, arzătoare.
- Doamna Cahill?
Doamna Cahill? Simţi o atingere, degetele reci ale cuiva pe dosul mâinii ei.
- Doamna Cahill, mă puteţi auzi?

Vocea era feminină, blândă şi suna de parcă venea de la foarte mare distanţă... atât de departe, dintr-un punct aflat dincolo de durere. Eu? Eu sunt doamna Cahill? Ceva nu era în regulă, dar nu ştia ce anume.
- A sosit soţul dumneavoastră, să vă vadă.
Soţul meu? Dar eu n-am... oh, Doamne, ce mi se-ntâmplă? Înnebunesc?

Degetele se îndepărtară şi femeia care vorbise oftă adânc.
- Îmi pare rău, nicio reacţie.
- Este-n spitalul ăsta de aproape şase săptămâni.

Noul glas aparţinea unui bărbat. Vorbea apăsat. Dur. Nemulţumit.
- Şase săptămâni, pentru numele lui Dumnezeu, şi n-a dat niciun semn de revenire.
- Nu-i adevărat. Acum respiră singură, am observat mişcări ale globilor oculari în spatele pleoapelor, a tuşit şi a încercat să caşte - iar toate astea sunt semne bune, sunt indicii că nu există leziuni ale trunchiului cerebral...
Dumnezeule, ei vorbesc despre leziuni cerebrale!
- Atunci de ce nu se trezeşte? întrebă bărbatul.
- Nu ştiu.
- La naiba, zise el mult mai încet.
- Trebuie să-i acordăm timp, vorbi femeia cu blândeţe. Nu putem fi siguri, bineînţeles, dar există chiar posibilitatea ca ea să ne audă acum.
Da, da, vă pot auzi, dar eu nu sunt doamna Cahill. Nu sunt căsătorită şi mor de durere. Pentru Dumnezeu, să m-ajute cineva! Dacă ăsta-i un spital, trebuie s-aveţi codeină sau morfină sau... sau măcar o aspirină. Se simţi învăluită în ceaţă şi dori să-i cedeze cu totul, să nu simtă iarăşi nimic.
- Marla? Sunt eu, Alex.

Glasul baritonal era mult mai aproape. Mai răsunător. Ca şi cum ar fi stat la numai câţiva centimetri depărtare. Simţi din nou o apăsare pe braţ când bărbatul o atinse şi ar fi vrut să-l anunţe că-l auzea, însă nu se putea mişca deloc. Mirosul de colonie o izbi şi, instinctiv, simţi că era scumpă. Totuşi cum ar fi putut şti aşa ceva? Degetele ce-i atingeau pielea erau netede, mătăsoase... Degetele lui Alex. Degetele soţului ei.
Dumnezeule, de ce nu-şi putea aduce aminte?

Se strădui să-şi amintească faţa lui, culoarea părului, lăţimea umerilor, măsura pantofilor, orice detaliu, oricât de banal, însă nu izbuti. Glasul nu-i trezea amintiri. Percepu un iz slab de fum care-l înconjura atunci când mâneca lui atinse încheietura ei şi îi simţi lâna aspră a sacoului, dar numai atât.
- Iubito, te rog, trezeşte-te. Îţi ducem dorul - şi eu, şi copiii...

Glasul i se întrerupse, gâtuit de emoţie.
Copiii?

Nu! Era imposibil ca ea să aibă copii şi să n-o ştie. Sau era posibil? Chiar dacă zăcea pe jumătate sedată şi în comă pe un pat de spital, o femeie ar fi trebuit să ştie imediat aşa ceva. Cu siguranţă că intuiţia, instinctul animalic al femelei din ea ar fi ştiut că era mamă. Prizonieră, nemişcată, în bezna asta, nu ştia nimic. Dacă ar fi putut măcar deschide ochii... şi totuşi căldura confortabilă a acestei stări de inconştienţă era seducătoare... În curând avea să-şi amintească... Era doar o chestiune de timp...

Fiori reci de groază o trecură pe şira spinării când îşi dădu seama că nu-şi putea aminti nici măcar o singură clipă din anii ce însemnau viaţa ei. De parcă nici n-ar fi existat.
E un coşmar. Asta-i singura explicaţie.
- Marla, te rog, trezeşte-te. Întoarce-te la mine, la noi, şopti răguşit Alex şi, în adâncul inimii ei, femeia dori să simtă ceva, o frântură de emoţie pentru străinul acela fără chip care susţinea că era partenerul ei de viaţă.

Degetele lui netezi se împletiră printre ale ei şi femeia simţi o presiune pe dosul palmei - o strângea uşor tubul perfuziei. Dumnezeule, era de-a dreptul patetic, ca o scenă desprinsă dintr-un film siropos despre al Doilea Război Mondial!
- Cissy îţi duce dorul, şi micul James...

Glasul bărbatului se frânse din nou şi ea încercă să dezgroape măcar un firicel de tandreţe din subconştient, o fărâmă de iubire pentru bărbatul acesta pe care nu-l putea vedea şi pe care nu şi-l putea reaminti. Vidul care era trecutul ei nu-i oferea niciun indiciu despre aspectul lui Alex Cahill, cum îşi câştiga existenţa sau cum făcuse dragoste cu ea... cu siguranţă, asta ar fi trebuit să-şi amintească. Şi ce era cu copiii ei? Cissy? James? Prin minte nu-i fulgeră nicio imagine de ţânci angelici, rumeni în obraji şi cu năsucuri umede, ori de adolescenţi deşiraţi, luptându-se cu ravagiile acneei, dar apoi începu să se scufunde. Poate că-i puseseră ceva în perfuzie, pentru că se simţea detaşându-se de corp... plutind... Trebuia să se concentreze.
- Cât va mai dura? întrebă bărbatul, desprinzându-şi mâna din a ei.
- Nimeni nu poate spune. Vindecarea unor asemenea traume durează, răspunse asistenta şi vocea i se auzi de la mare depărtare, ca printr-un tunel. Comele durează uneori numai câteva ore, însă alteori... mult mai mult. Zile. Săptămâni. Nimeni nu poate să prezică. Ar putea dura chiar şi mai mult...
- Ajunge! o întrerupse Alex. Aşa ceva nu se va întâmpla. Se va trezi.

Glasul îi era ca de oţel. Era un bărbat obişnuit să dea ordine.
- Marla?

Probabil că se întorsese din nou spre pat, deoarece vocea îi era mai tare. Nemulţumită, nerăbdătoare.
- Pentru Dumnezeu, nu mă poţi auzi?

Se strădui din toate puterile să se mişte. N-a putut. Era ca şi cum ar fi fost legată de pat, ţintuită de salteaua cu cearşafuri scrobite şi inconfortabile. Nu putea să clintească nici măcar un deget, totuşi asta nu conta...
- Vreau să vorbesc cu doctorul.

Alex era tăios. Energic.
- Nu văd niciun motiv pentru care să n-o pot lua acasă, pentru a fi îngrijită acolo. Pot să angajez tot personalul necesar. Infirmiere, asistente, sanitari. Orice este necesar. În casă există loc arhisuficient pentru asistenţă medicală non-stop.

Urmă o pauză lungă şi Marla simţi dezaprobare nerostită din partea asistentei - de fapt, era doar presupunerea ei că femeia era o asistentă - când se strădui să-şi mişte o parte a corpului pentru a le arăta că putea să audă în ciuda durerilor.
- O să-l anunţ pe domnul doctor Robertson că doriţi să vorbiţi cu el, zise asistenta cu glas care nu mai era protector şi răbdător, ci devenise ferm, profesional. Nu sunt sigură că este acum în spital, dar voi avea grijă să primească mesajul.
- Te rog!

Marla îşi pierdu din nou cunoştinţa şi pierdu secunde, poate chiar minute. Ca printr-o ceaţă inertă, auzi iarăşi voci ce-i întrerupseră somnul.
- Cred că doamna Cahill ar trebui să se odihnească acum, spunea asistenta.
- Nu rămânem mai mult de un minut.

Un alt glas feminin. Mai vârstnic. Rafinat. Plutea, suprapunându-se peste sunete de paşi sacadaţi şi apăsaţi, în dezacord cu vârsta vocii.
- Suntem din familie şi aş dori să rămân câteva clipe singură cu fiul meu şi cu nora mea.
- De acord, însă pentru binele doamnei Cahill, vă rog să nu staţi mai mult.
- Aşa vom face, draga mea, încuviinţă femeia mai vârstă şi Marla simţi o atingere de piele uscată şi rece pe dosul palmei. Haide, Marla, trezeşte-te! Cissy şi micul James îţi duc dorul şi au nevoie de tine. Urmă un chicotit, apoi: Deşi detest s-o admit, Nana nu-i tocmai la fel ca mama lor.
Nana? Bunică? Soacră?

Se auzi un foşnet de haine, apoi tălpi silenţioase traversară podeaua şi se deschise o uşă - probabil că asistenta plecase.
- Uneori mă-ntreb dacă se va mai trezi vreodată, mormăi Alex. Dumnezeule, am nevoie de-o ţigară.
- Trebuie să ai răbdare. Marla a suferit un accident oribil, după care au urmat chinurile operaţiilor chirurgicale. Se vindecă încet.

Doamne Dumnezeule, totuşi ea de ce nu-şi putea aminti nimic? Urmă alt suspin prelung şi serios şi o atingere blândă de degete pe dosul mâinii Marlei. Un norişor de parfum... îl putea recunoaşte, totuşi nu-i putea atribui un nume.

De ce se afla în spital? Despre ce fel de accident vorbeau? Marla se strădui să se concentreze, să se gândească, însă efortul nu-i provocă decât o durere îngrozitoare de cap.
- Sper doar să nu fi rămas desfigurată, urmă femeia vârstnică.

Cum? Desfigurată? Dumnezeule, nu! Desfigurată? Pentru o secundă, Marla fu smulsă din negura în care zăcea. Gâtul, deja scorojit de sete, aproape că i se strangulă de frică şi-şi simţi stomacul parcă răsucit şi legat cu gumilastic. Se strădui să-şi amintească cum arăta, dar nu conta... Inima îi bubuia de spaimă. Cu siguranţă că cineva urmărea undeva monitoarele şi putea să vadă că era conştientă, că răspundea, totuşi nu auzi paşi repezi intrând pe uşă şi nimeni nu strigă: Reacţionează! Uitaţi, se trezeşte!
- A avut medicii cei mai buni din stat. Poate... poate că n-o să arate aşa cum ne aşteptăm, dar va fi bine, va fi frumoasă.

Alex încerca parcă să se convingă singur de ceea ce spunea.
- Aşa a fost mereu, răspunse femeia care-şi spusese Nana. Să ştii, Alexander, că uneori frumuseţea unei femei poate fi un blestem.

Bărbatul care era soţul ei râse stânjenit.
- Nu cred că ea ar fi de acord.
- Nu, bineînţeles. Dar n-a trăit destui ani ca să-nţeleagă asta.
- Mă-ntreb pur şi simplu ce-şi va aminti când se va trezi.
- Sper că totul, zise Nana, dar în cuvintele ei exista o încordare, o nelinişte evidentă.
- Da, timpul va spune.
- Avem realmente noroc că n-a murit în accident.

După o ezitare foarte scurtă, soţul ei răspunse:
- Şi încă ce noroc! Nici măcar n-ar fi trebuit să fie la volan. Ce naiba, abia ieşise din spital.

Alt spital? Totul redevenea înceţoşat, cuvintele se auzeau ca prin apă. Oare auzise bine?
- Sunt foarte multe întrebări, şopti soacra ei.
Da, foarte multe, dar eu sunt prea obosită ca să mă gândesc la ele acum... sunt foarte obosită.

* * *

Fluierând ascuţit spre câinele lui şchiop, Nick Cahill opri motorul vasului Notorious şi aruncă o parâmă în jurul priponului înnegrit de pe doc, unde-şi amara barca de pescuit.
- Haide, Durule, hai acasă, rosti el peste umăr, în vreme ce barca se legăna pe valurile din Golful Oregon.

Ploaia cădea din cerul plumburiu şi vântul se înteţise, astfel că stropii îi biciuiau faţa. Creste înspumate dansau în contrapunct cu pescăruşii ce dădeau roată pe cer, ţipând. Izurile distincte de motorină, lemn putred şi sare se amestecau în aerul vântos de noiembrie din Oregon.

Ridicându-şi gulerul jachetei, Nick luă găleata cu crabi vii şi păşi pe chei tocmai când câinele ţâşni pe lângă el ca un fulger alb-negru. Durul, o corcitură de ciobănesc, ateriză pe scândurile lunecoase şi, cu labele trosnind la încheieturi, sui scara către parcarea de pe promontoriu. Nick îl urmă mai încet, pe lângă stâlpii deformaţi, acoperiţi de scoici şi strangulaţi de alge.
- Te caută cineva, mormăi Ole Olsen, bătrânul excentric din fereastra magazinului de momeli aflat pe palierul intermediar al scării.

Arătă din bărbie spre vârful treptelor, dar fără să ridice ochii la Nick, ci continuând să lege o muscă, aşa cum făcea mai mereu.
- Pe mine? se miră Nick.

În cei cinci ani de când era aici, nimeni nu trecuse vreodată prin port să-l caute.
- Da, aşa a zis.

Aşezat pe taburetul său, înconjurat de momeli şi de lăzi frigorifice în care ţinea râme şi Royal Crown Cola, Ole era un reper fix al portului de pescari. Chiştocul stins al unei ţigări îi era înfipt mereu într-un colţ al gurii, un cerc de păr roşu, care începuse să încărunţească, îi înconjura creştetul chel al capului, iar pliuri de piele îi ascundeau ochii mai eficient decât ochelarii cu lupe integrate pe care-i purta cocoţaţi pe vârful nasului.
- I-am spus c-o să lipseşti ceva vreme, dar a zis c-aşteaptă. Reteză cu dinţii un capăt de fir şi examină o bucăţică de puf portocaliu care acoperea un cârlig şi pe care urma s-o transforme în curând într-o muscă pentru somoni. M-am gândit că dacă vrea s-o facă n-am cum să-l opresc.
- Cum îl cheamă?
- N-a zis, da' o să-l vezi imediat.

Ole ridică în cele din urmă ochii şi privi peste jumătăţile de lentile ale ochelarilor. Cu chipul încadrat de rafturi cu ţigări, tabele de maree şi zeci de muşte colorate pe care le legase chiar el, adăugă prin fereastra deschisă:
- Nu-i de pe-aici. Mi-am dat seama imediat.

Umerii lui Nick se încordară.
- Mulţam.
- Cu plăcere, zise Ole şi încuviinţă scurt din cap în aceeaşi clipă în care Durul lătră ascuţit.

Nick sui scara şi traversă întinderea acoperită cu pietriş pe care camioane, trailere şi rulote parcaseră fără a ţine seama de vreo regulă. În mijlocul lor, arătând ca proverbialul diamant scânteind într-un morman de pietre, se afla un Jaguar argintiu, al cărui motor torcea încet; plăcuţele de înmatriculare din California anunţau un intrus din sud. Motorul se opri brusc. Portiera şoferului se deschise şi ieşi un bărbat înalt în costum cu vestă, pantofi brogue lustruiţi şi pardesiu.

Alex Cahill în carne şi oase.
Grozav. Pur şi simplu... grozav.

Îşi alesese o zi tare a naibii să apară.
- Era şi timpul, rosti Alex de parcă aşteptase de multe ore. Am crezut că poate ai murit acolo.

Arătă din bărbie, scurt, către ocean.
- N-ai avut noroc de data asta.
- Poate data viitoare.
- Poate.

Ochii pătrunzători ai lui Alex, mai mult cenuşii decât albaştri, fulgerară.
- Aşadar, tot un ticălos obraznic ai rămas.
- Mă perfecţionez. Nick nu se sinchisi să zâmbească. N-aş vrea să dezamăgesc.
- Rahat, Nick, asta-i tot ce-ai făcut mereu.
- Probabil.

Într-o fracţiune de secundă, Nick trase concluzia că probabil murise mama lor. Nu ar fi existat niciun alt motiv pentru care Alex să se fi deranjat într-atât încât să-şi tocească, oricât de puţin, anvelopele lui de trei sute de dolari. Şi totuşi gândul acela era greu de crezut. Eugenia Haversmith Cahill era cea mai dură femeie care păşise vreodată pe planeta asta pe tocuri înalte de zece centimetri. Nu! Se răzgândi imediat. Nu se putea ca mama lor să fi murit. Eugenia avea să trăiască mai mult decât ambii ei fii.

Continuă să meargă spre camioneta sa şi puse găleata în benă, alături de trusa de scule şi roata de rezervă. În jurul parcării, un gard cândva vopsit şi brazi contorsionaţi de anii de vânt şi ploi formaseră o baricadă fragilă ce separa portul de un magazin de antichităţi cu ferestrele astupate cu scânduri care fusese închis în cei cinci ani de când Nick locuia în Devil's Cove.

Alex îşi înfundă pumnii în buzunarele pardesiului care avea probabil eticheta vreunui designer la modă de care Nick nu auzise niciodată. Şi nici nu-i păsa. Totuşi era vorba despre ceva.
- Uite care-i treaba, zise Alex, am venit aici fiindcă am nevoie de ajutorul tău.
- De ajutorul meu? repetă fratele lui cu un surâs sceptic. Poate c-ar trebui să fiu măgulit.
- E ceva serios.
- Bănuiesc.
- E vorba de Marla.

Nemernicule! Sub pielea ponosită a jachetei sale, umerii lui Nick se gârboviră. Indiferent despre ce era vorba nu avea să se lase fraierit. În niciun caz de Marla.

Niciodată n-avea să se mai întâmple asta.
- A suferit un accident.

Nick simţi un ghem în stomac.
- Ce fel de accident?

Nick îşi încleştase maxilarele atât de tare, încât îl dureau. Nu avusese niciodată încredere în fratele lui mai mare. Şi dintr-un motiv bine întemeiat. De când îl ştia, Alex Cahill slujise altarul dolarului, îngenunchease ori de câte ori auzise o cotă NASDAQ şi-şi prezenta frecvent omagiile sfinţilor protectori ai oraşului San Francisco, elita numită "de bani gata". Iar asta era de două ori mai valabil pentru frumoasa şi arivista lui soţie, Marla.

Fratele său nu era decât un memento amar al propriului său flirt cu Dolarul Atotputernic. Şi cu Marla.
- E rău, Nick..., zise Alex şi lovi o pietricică rotundă cu vârful pantofului lustruit.
- Dar trăieşte.

Trebuia să ştie măcar asta.
- Abia. În comă. Este... ei bine, s-ar putea să nu reziste.

Stomacul lui Nick se chirci şi mai mult.
- Atunci de ce eşti aici? N-ar trebui să fii alături de ea?
- Am fost. Dar... N-am ştiut cum altfel să dau de tine. Nu mi-ai răspuns la mesaje şi... ei bine...
- Nu citesc prea des e-mailurile.
- Asta-i una dintre probleme.
- Doar una.

Nick se rezemă de aripa înnoroită a Dodge-ului, spunându-şi să nu se lase păcălit. Fratele lui era un ticălos convingător, un bărbat care putea, cu un zâmbet aparent sincer, cu o strânsoare fermă de mână şi cu o privire studiată, să scoată vesta de salvare de pe cineva care se îneca. Mai mare decât Nick cu trei ani, Alex era şlefuit, rafinat şi educat la Stanford. Pentru lucrarea de licenţă studiase la Harvard, unde învăţase toate chiţibuşurile legii.

Nick nu se sinchisise cu aşa ceva.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă el acum, străduindu-se să rămână calm.
- Accident de maşină.

Spre meritul lui, Alex izbuti să pălească în ciuda pielii bronzate. Băgă mâna în buzunarul pardesiului, scoase un pachet de ţigări şi-i oferi una lui Nick, care clătină din cap, deşi i-ar fi plăcut să simtă fumul umplându-i încet plămânii, ameţeala uşoară pe care i-o dădea nicotina.

Alex îşi aprinse bricheta şi inhală profund.
- Marla conducea maşina altei femei. Asta s-a-ntâmplat acum şase săptămâni, în dealurile de lângă Santa Cruz, pe o porţiune mizerabilă de şosea. Era însoţită de proprietara Mercedesului, Pamela Delacroix.

Urmă o pauză. Un oftat adânc, care exhală fum. O şovăială suficient de lungă cât să indice alte veşti proaste. Nick îşi adună forţele. În aceeaşi clipă, în parcare apăru în viteză un Jeep decapotabil murdar, care împroşcă apa din toate băltoacele înainte de a derapa, oprindu-se lângă parapet. Două tineri gălăgioşi de vreo douăzeci de ani coborâră şi luară din spate undiţe, lansete şi o geantă frigorifică. Coborâră zgomotos scara.
- Continuă, se adresă Nick fratelui său.
- Din păcate, Pam a murit.

Un fior de răceală îl străbătu pe Nick.
- Dumnezeule!
- A fost omorâtă pe loc. A fost implicat un alt vehicul, un camion cu remorcă ce mergea în direcţia opusă. Şoferul lui, Charles Biggs, se afla de şaisprezece ore la volan şi se zice că ar fi fost pe metadonă sau pe nişte droguri din astea. Cine poate şti? Poliţia nu spune nimic. E posibil ca şoferul să fi adormit la volan. Nimeni nu ştie cu certitudine. Doar Biggs, iar el este în secţia pentru arşi. Arsuri pe mai bine de şaizeci la sută din corp, plus leziuni interne. Este un miracol că mai rezistă, dar nimeni nu se aşteaptă să scape cu viaţă.

Nick îşi şterse ploaia de pe faţă şi se uită spre ocean.
- Însă Marla a scăpat.
- Dacă-i poţi spune aşa.
- Fir-ar să fie!

Nick simţi acum acut nevoia unei ţigări. Îşi înfundă adânc pumnii în buzunarele jachetei şi se avertiză în gând să nu-şi creadă fratele. Fiind mai mare şi mai isteţ, Alex se amuzase în copilărie să-şi bată joc de naivitatea lui. Întotdeauna avusese de plătit un preţ. Iar azi suspecta că va fi la fel.
- Aşadar, şoferul a dormit la volan şi tirul a intrat pe banda Marlei?
- Asta-i una dintre ipoteze. Alex trase din Marlboro. Poliţia şi companiile de asigurări o investighează. Au trebuit să închidă şoseaua. Vehiculele nu s-au ciocnit între ele, cel puţin aşa cred ei. Mercedesul a ajuns de o parte a şoselei, iar tirul de cealaltă parte, pe coasta dealului. Ambele vehicule au trecut prin parapete, ambele s-au lovit de copaci, dar camionul a explodat înainte ca şoferul să poată ieşi din cabină.
- La naiba, mormăi Nick. Amărâtul...

Alex pufni scurt, aprobator.
- Spitalul a roit de poliţişti, care au pus întrebări tuturor şi au aşteptat-o pe Marla să-şi revină, ca să povestească şi versiunea ei. Făcu o grimasă posomorâtă spre apele golfului. Bănuiesc că ar putea fi acuzată de omor prin imprudenţă, dacă ea a intrat pe sens invers. N-am... încă n-am avut acces la aspectele legale. Deocamdată. Asta... e... în fine, e un coşmar. E foarte greu pentru toţi.

În privinţa asta, Nick îl credea. Dacă situaţia n-ar fi fost aşa, Alex n-ar fi făcut niciodată drumul până aici. La naiba! Ploaia îi curse pe faţă când deschise portiera camionetei, întinse mâna, găsi resturile unui six-pack de Henry's, smulse o cutie de bere din gulerul comun de plastic şi i-o aruncă lui Alex, apoi îşi deschise şi el una.
- Dacă Marla scapă cu viaţă...
- Dacă, Alex? Dacă? Ea este femeia cea mai puternică pe care o cunosc. O să scape cu bine. Ce naiba, n-o înmormânta deja! E soţia ta!

O clipă de tăcere. Acuzaţii nerostite. Amintiri ce nu aveau niciun drept să fie evocate - seducătoare, erotice şi arzător de intense. Nick îşi simţi gâtul uscat, aproape scorojit pe dinăuntru. Vântul îi biciuia faţa. Bău cu lăcomie, în timp ce Durul îi scâncea la picioare. Însă gândurile lui porniseră deja după colţurile întunecate pe care le evitase atâţia ani, pe poteca îngustă ce ducea direct la soţia fratelui său. Apărură imagini interzise, imagini tabu ale unei femei superbe, cu râs melodios şi sclipiri neastâmpărate în ochi. Auzi clipocitul blând al apei pe cheiul de jos şi traficul de pe autostradă, mugetul surd al oceanului ce izbea coasta de cealaltă parte a digului, ţipetele pescăruşilor şi totuşi nimic nu era la fel de sonor ca bubuiturile inimii sale.

Nick încuviinţă din cap spre Alex, încurajându-l să continue. Mai trase o înghiţitură, străduindu-se, dar nereuşind, s-o alunge pe Marla din minte. Ploaia îi picura de pe vârful nasului. Se gândi să-i propună lui Alex să stea în camionetă, dar n-o făcu.
- Dacă ea scapă, atunci există o probabilitate să nu-şi mai amintească nimic sau ca porţiuni din memorie să fie pierdute. Eu nu-nţeleg foarte bine treaba cu amnezia, dar e ciudată. De-a dreptul stranie.

Alex fuma în ploaie şi părea că ignoră faptul că se uda până la piele. Părul şaten îi era lipit în şuviţe pe scalp, iar pantofii din piele italienească se îmbibau cu ploaia de Oregon din balta care i se formase la picioare.
- Dumnezeule, Nick, ar trebui s-o vezi. Sau poate că nu... Glasul lui Alex tremură evident şi el şovăi o secundă, trăgând cu atâta nesaţ din Marlboro, încât vârful ţigării se înroşi în lumina slabă. N-ai recunoaşte-o. Eu n-am recunoscut-o şi trăiesc cu ea de aproape cincisprezece ani. Dumnezeule! Suflă fumul printr-un colţ al gurii, deschise cutia de bere şi bău adânc. Era atât de frumoasă... adică, îţi aminteşti şi tu...

Glasul i se frânse, ca măcinat de durere.

Nick nu-l credea şi, sorbindu-şi berea, încercă să alunge imaginea unei femei care aproape îi distrusese viaţa. Se uită la podul suspendat ce trecea peste gâtul îngust al golfului şi permitea traficului să se desfăşoare de-a lungul coastei neregulate a Oregonului, graţie autostrăzii 101, dar în minte o vedea pe Marla... Marla cea superbă, mereu gata să se distreze şi să râdă.
- Cu excepţia pierderii de memorie, va fi bine?
- Vrei să zici cu excepţia faptului că nu va mai arăta la fel?
- Nu contează.
- Pentru ea va conta.

Nick pufni.
- Vă puteţi permite chirurgie estetică. Eu mă refer la leziuni cu efecte mai grave.
- Nu ştim.
- Şi-şi va recâştiga până la urmă memoria?

Alex ridică din umeri şi privi spre ocean.
- Aşa sper.

Pentru o fracţiune de secundă, doar cât o bătaie de inimă, Nick simţi un fior mărunt de milă pentru soţia fratelui său.
- Timpul ne va lămuri.
- Aşa zic ei.
- Dar va fi schimbată.
- Păcat, rosti el sarcastic în timp ce studia pietrişul saturat de apă şi bălţile noroioase ce începuseră să curgă în pârâiaşe spre faleză.
- Aşa este.

Nick termină berea, strivi cutia în pumn şi o aruncă în bena camionetei. Imaginea Marlei îi reveni în minte pe aripi interzise. Alex nu exagera. Marla Amhurst Cahill era o femeie superbă. Seducătoare. Nebunatică. Incredibil de sexy. Cu o piele mătăsoasă, arzătoare sub degetele unui bărbat, şi un zâmbet ademenitor ce o făcea de ruşine pe Marilyn Monroe. Avea arta de a se insinua în sângele unui bărbat şi de a dăinui acolo. Ani la rând. Poate pentru totdeauna.

Nick se întoarse brusc.
- Treci la subiect, Alex. De ce-mi spui toate astea?
- Pentru că faci parte din familie. Eşti singurul meu frate...
- Rahat.
- Am crezut că vrei să afli.
- Nu-i numai atât, rosti Nick convins. Altfel n-ai fi venit cu maşina tocmai până aici... şi după şase săptămâni.

Alex încuviinţă lent din cap şi colţurile gurii i se strânseră într-o grimasă ce trăda îngrijorare.
- Ea este... nu poate să vorbească, maxilarele i-au fost prinse cu sârme şi nu s-a trezit, dar a gemut şi a încercat să spună câteva cuvinte. Inspiră adânc, cutremurându-se din tot corpul. Singurul cuvânt pe care l-am înţeles a fost "Nicholas".
- Hai, lasă-mă.

Briza izbi faţa lui Nick, care se simţea furios.
- Are nevoie de tine.
- Ea n-a avut nevoie niciodată de nimeni.
- Noi am crezut...
- Noi?
- Mama şi cu mine, şi... în sfârşit, am spus-o şi medicilor. Am crezut că tu ai putea s-ajungi la ea.
- Tu şi mama, mormăi Nick. Rahat!
- Merită o încercare.

Nick privi către chei, unde ambarcaţiunile păreau deprimante, bărcuţe mici cu pânze, cu catarge scheletice, care se ridicau ca zeci de degete osoase în rugăminţi disperate către un cer indiferent. Gândul de a o revedea pe Marla îl strângea de beregată.
Şi îi intră în minte sfredelitor.

Alex îşi aruncă ţigara pe pietriş, unde sfârâi şi se stinse lângă cauciucul unui Buick vechi.
- Mai e ceva, zise el.
- Altceva?
Acum vine adevărul, se gândi Nick neliniştit şi simţi că fusese păcălit şi lăsase ca laţul familiei să-i fie trecut peste cap.
- Am nevoie de o favoare din partea ta.
- Alta? Pe lângă vizitarea Marlei?
- Aia nu-i o favoare, ci o obligaţie.

Nick ridică din umeri. N-avea chef de discuţii în contradictoriu.
- Spune.
- E vorba de afacere... Din cauza accidentului, am probleme cu concentrarea, pentru că-mi petrec tot timpul la spital cu Marla. Iar când nu sunt acolo, trebuie să mă ocup de copii.
- "Copii"? repetă Nick. La plural?
- Ah, poate că n-ai ştiut, da. Cu câteva zile înainte de accident, Marla a născut. De fapt s-a-ntâmplat în ziua când a fost externată din spital. Alex tăcu, băgă mâna în buzunarul hainei după o batistă şi-şi şterse faţa. Copilul e bine, slavă cerului. Micuţul James este pe cât de bine poate fi fără mama lui.

Glasul lui Alex avea o undă de mândrie, dar mai era şi altceva... îngrijorare? Despre ce naiba era vorba?

Nick îşi frecă ţepii ce-i acopereau bărbia, vârful unui deget îi alunecă peste cicatricea sa, o rană cu care se alesese la vârsta de unsprezece ani, mulţumită lui Alex, şi simţi că povestea era mult mai complicată - că existau omisiuni evidente peste care fratele lui trecuse cu uşurinţă.
- Copilul nu era cu Marla?
- Nu, slavă Domnului! Acum e acasă cu o bonă. Cât despre Cissy, ea e adolescentă şi, în fine, ştii şi tu cum sunt ei. În zilele astea s-a cam închis în sine. E bineînţeles tulburată că mama ei continuă să fie în spital, e îngrijorată, totuşi... Ridică din umeri şi o expresie de acceptare calmă îi apăru pe trăsăturile sale aristocratice. Uneori mă gândesc că o preocupă mai mult dacă va fi invitată la balul de iarnă decât dacă mama ei va supravieţui. Totul e o mască, ştiu prea bine. Cissy e îngrijorată în felul ei, dar asta a fost dintotdeauna relaţia ei cu Marla.
- Din ce în ce mai bine, murmură Nick.
- Nu-i aşa? replică Alex, apoi pufni şi-şi îndepărtă şuviţele de păr ud din ochi.
- Mă surprinde că Marla a mai avut un copil - nu credeam că se dădea în vânt după copii.
- A mai evoluat, replică Alex privindu-l încruntat.

Lui Nick i se părea totuşi ciudat ca Marla să mai nască un copil la atâţia ani după primul. Era mult prea preocupată de propria-i persoană. Încăpăţânată. Egocentrică. O afurisită de prinţesă. Pufni, coborî privirea spre barca lui şi se gândi că, numai cu o jumătate de oră mai devreme, unica lui problemă fusese rezolvarea unei dureri de cap cauzată de prietenia prea apropiată de o sticlă de Cutty Sark cu o seară în urmă. Dar asta... la naiba! Miji ochii spre norii ce se rostogoleau la orizont.

Alex îşi drese glasul.
- Deci - bun, uite care-i treaba, Nick, în clipa de faţă am nevoie de ajutorul tău.
- Ce fel de ajutor? întrebă Nick bănuitor.

Funia aspră a laţului familiei Cahill se strângea în jurul gâtului său, în timp ce burniţa continua neabătut.
- Tu eşti un specialist în rezolvarea problemelor corporaţiilor.
- Am fost, cândva.
- Şi încă eşti.
- Nu. Aia a fost cu ceva timp în urmă, Alex. De atunci am făcut multe altele. Acum pescuiesc. Sau încerc.

Alex se strâmbă şi privi peste portul pescăresc, după care se uită la găleata din bena camionetei fratelui său. Nu părea convins.
- Acum câţiva ani, ai salvat câteva corporaţii din pragul falimentului, iar în clipa de faţă, crede-mă sau nu, mi-ar fi de folos genul acesta de expertiză. Cherise şi Monty nu sunt încântaţi că au fost îndepărtaţi din corporaţie. Au senzaţia că, dacă sunt din familia Cahill, atunci ar trebui să le revină o felie de tort.
- Cherise şi Monty... Grozav!

Situaţia părea şi mai complicată. Tipic pentru familia Cahill. Se rezemă de camionetă şi Durul se culcă la picioarele lui, ridicând ochii şi aşteptându-se să fie mângâiat pe cap. Nick se conformă.
- Mda, mă rog, toată mizeria aia cu unchiul Fenton şi cu copiii lui ar fi trebuit clarificată cu mult înainte ca eu să fac parte din consiliul de administraţie, rosti Alex. Tata s-a înţeles cu fratele lui, dar copiii lui Fenton par să fi uitat asta. Cel puţin, Cherise. Ea a fost cu scandalul. Probabil din cauza ticălosului ăla de soţ al ei. Un predicator, Dumnezeule! În fine, asta-i poveste veche de acum. A naibii de veche. Sau aşa ar trebui să fie.
- Tata l-a tratat pe Fenton aşa cum i-a tratat pe toţi, zise Nick amintindu-şi de tiranul care le fusese tată; Samuel Jonathan Cahill fusese un ticălos puritan de mâna întâi. Adică i-a tratat în felul lui. Punct!
- Nu contează. Ideea e că Fenton a fost plătit cu ani în urmă pentru partea lui din corporaţie. Şi cu asta, basta! Cherise şi Monty îşi pot purta singuri de grijă. Eu am şi aşa destule probleme.

Nick auzise argumentul ăsta toată viaţa. Se plictisise de el, dar nu putea să joace rolul avocatului diavolului, mai ales când era implicat fratele lui.
- Nu-i poţi învinui că sunt supăraţi c-au fost îndepărtaţi. Amândoi au crezut că deveniseră milionari, însă afurisitul lor de tată a stricat totul.
- Eu nu-i învinuiesc pentru nimic. De fapt, puţin îmi pasă de ei. Monty n-a muncit o singură zi în viaţa lui, iar Cherise n-a făcut nici ea prea multe, decât să colecţioneze foşti soţi, iar acum a devenit o nebună religioasă. Eu am încercat să mă lămuresc cu ea, ba chiar i-am găsit un job ultimului soţ - care era predicator. Rahat, a fost un dezastru complet! Alex flutură cu mâna prin aer. Nu contează. Mi-aş dori ca Cherise şi Montgomery să dispară pur şi simplu amândoi. Definitiv.

Îşi termină berea cu un gest dezgustat, apoi se şterse la gură.
- Dumnezeule, ce mai lipitori! Nişte lipitori sugătoare de sânge. Alex ieşi din băltoacă şi se rezemă de aripa îndoită a Dodge-ului. Iar dacă se simt neglijaţi, ei bine, aşa cum se spune, "asta-i viaţa".

În glasul lui nu se simţi nici măcar o fărâmă de compătimire.
- E însă prea frig ca să stăm aici în ploaia asta şi să discutăm despre ei. Sunt pur şi simplu nişte mizerabili neînsemnaţi.
- Ei nu gândesc probabil la fel.
- Nu-i treaba mea. În plus, nu ei sunt motivul pentru care am venit aici.
- Marla este motivul.
- Parţial.

Alex îl privi drept în ochi pe fratele său.
- Am ajuns aşadar la subiect, aşa-i? întrebă Nick.

Vântul îşi schimbă direcţia şi şuieră peste parcare.
- Da, aşa-i. Am ajuns. Glasul lui Alex era foarte serios - acum era vorba despre afaceri. Cahill Limited are nevoie de o perfuzie.
- Sau de un glonţ în cap.
- Nu glumesc. Cute mici şi albe îi încadrau gura lui Alex, iar pentru o fracţiune de secundă păru realmente disperat. Şi n-ar fi rău să dai dovadă de un pic de solidaritate de familie. Ar fi utilă pentru toţi. Pentru mama. Pentru mine. Pentru copii. Pentru Marla.

Nick şovăi.
- Mai ales pentru Marla.

Brusc, laţul devenise atât de strâns, încât nu putea să respire. Durul râcâi cu labele treapta maşinii şi Nick deschise larg portiera, astfel încât ciobănescul ud să poată sări înăuntru. Însă decizia fusese luată deja. Atât el, cât şi Alex o ştiau.
- Va trebui să găsesc pe cineva care să aibă grijă de câine şi de cabana mea.
- O să plătesc pentru orice neplăceri...
- Las-o baltă.
- Dar...
- Aici nu-i vorba despre bani, da?

Nick sui în maşină, îl împinse pe Durul către locul lui de pe scaunul din dreapta şi băgă cheia în contact. Ştiind că făcea o greşeală pe care avea s-o regrete tot restul zilelor sale, rosti:
- Bine, o să vin. Furios pe sine şi pe loialitatea lui înverşunată şi prostească, adăugă: O să mă uit pe registrele tale blestemate, o să fiu drăgălaş cu mama şi-o s-o vizitez pe Marla, dar tu nu-mi datorezi niciun bănuţ. Ai înţeles? O să vin la San Francisco, pentru că aşa sunt eu bun la suflet şi o să plec când o să am chef. Înţelegerea asta nu-i pe termen nedeterminat.
- Bunătatea sufletului tău este un concept interesant, comentă Alex ignorându-i celelalte griji.
- Nu-i aşa? Nick prinse mânerul portierei. Vântul şi ploaia biciuiau interiorul Dodge-ului. Asta-i oferta mea cea mai bună, Alex. Unica mea ofertă. Voi fi acolo până la sfârşitul săptămânii. Acceptă sau nu.

Apăsă după aceea pe acceleraţie, răsuci cheia în contact şi nu mai aşteptă un răspuns. Motorul tuşi, hârâi, apoi porni. Furios pe lume în general şi pe sine în particular, Nick trânti portiera şi porni ştergătoarele de parbriz. Nimic din ceea ce fratele său putea spune n-ar fi contat în vreun fel sau altul.

Fie că-i plăcea sau nu, era în drum spre San Francisco.
- La naiba! mormăi când ştergătoarele începură să înlăture picăturile de ploaie şi băgă în marşarier.

De sub roţi ţâşni pietrişul, iar pe scaunul din dreapta sa Durul aproape că-şi pierdu echilibrul.
- Scuze, rosti Nick, apoi băgă în viteza întâi şi privi furios prin parbrizul înceţoşat.

Alex rămase în parcarea presărată de băltoace, cu pardesiul fluturat de vânt şi având pe chip o expresie la fel de aspră precum cea a unui antreprenor de pompe funebre. Nick porni dejivrarea care şuieră astmatic, după care răsuci butoanele radioului, dar nu auzi decât pârâituri.

Se gândi la Marla şi măruntaiele i se strânseră din nou. Încă o dorea. După cincisprezece ani. Cincisprezece ani nenorociţi. De atunci prin viaţa lui trecuseră peste zece femei, însă niciuna dintre ele, absolut nici una nu lăsase urme la fel de adânci, de-a dreptul cicatrici pe suflet, cum lăsase ea. Miji ochii, uitându-se în oglinda retrovizoare, şi o privire albastră şi aspră îl fulgeră.
- Eşti un prost, Cahill, mârâi el încet. Un prost şi jumătate.