Casa din marea azurie

 

TJ Klune
Casa din marea azurie
Editura Storia Books, 2021
traducere din limba engleză de Irina Stoica
 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

TJ Klune (Travis John Klune) este scriitor bestseller în topurile New York Times și USA Today, câștigător al premiului Lambda Literary Award și autor al romanelor Casa de la marea azurie, The Extraordinaires și altele. El însuși queer, Klune crede că e important - acum mai mult ca niciodată - să există o reprezentare queer cât se poate de autentică în povești și romane.

*

O insulă magică.
O misiune periculoasă.
Un secret arzător.

O poveste încântătoare, spusă cu multă măiestrie, Casa din marea azurie are în centru experiența descoperirii unei familii improbabile, într-un loc neașteptat - și momentul în care îți dai seama că acea familie e a ta.

Linus Baker duce o viață liniștită și singuratică. La patruzeci de ani, locuiește într-o casă mică, împreună cu o pisică țâfnoasă și discurile lui vechi. Ca asistent social la Departamentul Responsabil de Tineretul Magic, își petrece mai toate zilele ocupându-se de bunăstarea copiilor din orfelinatele de sub tutela ministerului.

Când Linus este convocat pe neașteptate de Conducerea Extrem de Superioară, primește o misiune ciudată și cât se poate de secretă: trebuie să meargă la Orfelinatul de pe Insula Marsyas, unde locuiesc șase copii periculoși. Linus trebuie să lase fricile deoparte și să vadă dacă cei șase vor provoca sau nu sfârșitul lumii.

Dar copiii nu sunt singurul secret de pe insulă. Cel care are grijă de ei este fermecătorul și enigmaticul Arthur Parnassus, care face orice îi stă în putere să îi ferească de orice pericol. Pe măsură ce Arthur și Linus devin tot mai apropiați, secrete vechi sunt scoase la iveală și Linus trebuie să facă o alegere: să distrugă un cămin sau să privească cum lumea este alunecă în haos.

"Mi-a plăcut la nebunie. E de-a dreptul perfectă (V.E. Schwab, autoarea romanului Viața secretă a lui Addie LaRue)

"Îți va reda încrederea în omenire." (Terry Brooks, autorul seriei Shannara)

"Un roman fantasy inteligent și liniștitor, care sigur o să vă umple sufletele de bucurie." (The Washington Post)

"Casa de la marea azurie este un basm modern despre momentul în care descoperi cine ești cu adevărat, pe cine iubești și pe cine vrei să protejezi. E o carte minunată." (Charlaine Harris, autor bestseller #1 New York Times)

"1984 întâlnește The Umbrella Academy, cu o urmă de Douglas Adams. Emoționant, tandru și de-a dreptul încântător, romanul Casa din marea azurie este o poveste fascinantă despre toleranță, familie și înlăturarea birocrației." (Gail Carriger, autoarea romanului Soulless)

"Oare te poți îndrăgosti de imaginația cuiva? Dacă da, sunt de-a dreptul captivat. TJ Klune dă naștere unei lumi unde frica și amenințările pot fi învinse prin blândețe și unde o inimă queer tandră este mai valoroasă decât orice armă sau putere." (David Levithan)

Fragment

 
Capitolul I

- O, Doamne! a spus Linus Baker, ștergându-și transpirația de pe frunte. Asta e cât se poate de neobișnuit.

Puțin spus. Se uita șocat la o fetiță de 11 ani pe nume Daisy, care făcea niște cuburi de lemn să-i leviteze deasupra capului. Obiectele se învârteau lent, în cercuri concentrice. Daisy era încruntată de concentrare și avea vârful limbii ieșit puțin printre dinți. A durat mai bine de un minut până ce cuburile au început să coboare încet pe podea. Nivelul ei de control era fantastic.
- Înțeleg, a zis Linus, în timp ce mâzgălea frenetic în carnetul lui.

Erau în biroul directoarei, o încăpere ordonată, cu un covor maro dat de guvern și cu mobilă veche. Pe pereți era plin de tablouri îngrozitoare, cu lemuri în tot felul de poziții. Directoarea se lăudase cu ele, spunându-i lui Linus că pictura era pasiunea ei și că, dacă nu ar fi condus acest orfelinat, ar fi plecat cu circul ca dresoare de lemuri sau poate chiar și-ar fi deschis o galerie în care să arate lumii creațiile sale. Linus a considerat că lumii i-ar fi fost mai bine dacă tablourile ar fi rămas în camera aceea, dar nu a zis nimic. Nu era acolo ca să emită opinii de critic de artă amator.
- Și cât de des, ăăă, știi tu... faci lucruri să plutească?

Directoarea orfelinatului, o femeie îndesată, cu părul creț, i-a luat-o fetei înainte.
- A, foarte rar, a zis repede, frecându-și palmele și uitându-se agitată în jur. Poate o dată sau de două ori pe... an?

Linus a tușit.
- Pe lună, a rectificat femeia. Ce tontuță sunt. Nu știu de ce am zis pe an. Mi-a scăpat. Da, o dată sau de două ori pe lună. Știți cum e. Pe măsură ce cresc, copiii încep să... facă diverse chestii.
- Așa e? a întrebat-o Linus pe Daisy.
- O, da. O dată sau de două ori pe lună, nu mai des de atât, i-a spus fata, zâmbindu-i lingușitor, moment în care Linus s-a întrebat dacă nu cumva i se spusese dinainte ce răspunsuri să dea.

Nu ar fi fost prima dată și sigur nu avea să fie nici ultima.
- Bineînțeles, a spus el.

Au așteptat toți în timp ce stiloul lui a continuat să zgârie hârtia. Simțea privirile tuturor ațintite la el, dar a continuat să se concentreze pe cuvintele scrise. Precizia necesita atenție. Era mereu extrem de minuțios, iar vizita la acest orfelinat fusese cel puțin edificatoare. Trebuia să ia notițe cât mai detaliate ca să poată scrie raportul final, odată întors la birou.

Directoarea a început să se agite pe lângă Daisy, să-i dea pe spate părul negru și ciufulit și să i-l prindă cu agrafe de plastic cu fluturași. Daisy se uita amărâtă la cuburile de pe podea, de parcă și-ar fi dorit să le facă iar să plutească, în timp ce sprâncenele stufoase îi zvâcneau de nerăbdare.
- Poți să te controlezi? a întrebat-o Linus.

Înainte ca Daisy să apuce să deschidă gura, directoarea a intervenit repede:
- Bineînțeles că poate. Nu i-am permite niciodată să...

Linus a ridicat mâna:
- Doamnă, aș aprecia dacă mi-ar răspunde Daisy. Deși nu mă îndoiesc că îi vreți binele, găsesc că unii copii ca Daisy tind să fie mai... direcți.

Directoarea a dat să mai zică ceva, dar Linus a ridicat o sprânceană. Femeia a oftat și a încuviințat din cap, apoi a făcut un pas în spate.

După o ultimă notiță, Linus a pus capacul stiloului și l-a băgat în servietă, alături de carnetul de lucru. S-a ridicat de pe scaun și s-a aplecat în fața lui Daisy, moment în care genunchii i-au trosnit.

Daisy își tot mușca buza de jos și se uita la el cu ochii mari.
- Daisy? Poți să te controlezi?

Fetița a dat ușor din cap.
- Cred că da?! Nu am rănit pe nimeni de când am fost adusă aici.

Apoi buza de jos a început să-i tremure.
- Nu de când cu incidentul cu Marcus. Nu-mi place să rănesc oamenii.

Linus aproape putea crede asta:
- Nimeni nu a spus asta. Dar uneori nu putem controla... darurile cu care am fost înzestrați. Și nu e neapărat vina celor care sunt înzestrați.

Asta nu a părut că o face să se simtă mai bine.
- Atunci a cui e vina?

Linus a clipit.
- Ei bine, bănuiesc că sunt tot felul de factori. Cercetările moderne sugerează că stările emoționale extreme pot declanșa situații precum a ta. Tristețea. Furia. Chiar și fericirea. Se poate să fi fost așa de bucuroasă, încât ai aruncat un scaun în prietenul tău Marcus?

Ăsta era motivul pentru care băiatul fusese trimis aici de la bun început. Fusese spitalizat ca să i se poată îngriji coada. I se îndoise într-un unghi ciudat, iar spitalul făcuse imediat o sesizare la Departamentul Responsabil de Tineretul Magic, așa cum și trebuia să facă. Asta a demarat o investigație și așa a ajuns Linus să fie trimis la orfelinatul ăsta.
- Da, a spus Daisy. Exact așa a fost. Marcus m-a făcut așa de fericită când mi-a furat creioanele de colorat, încât am aruncat din greșeală cu un scaun în el.
- Înțeleg, a spus Linus. Ți-ai cerut scuze?

Fata s-a uitat din nou în jos, la cuburile ei, și a început să dea din picioare:
- Da. Și mi-a zis că nu s-a supărat. Chiar mi-a ascuțit creioanele înainte să mi le dea înapoi. Se pricepe la asta mai bine decât mine.
- Ce drăguț din partea lui, a spus Linus.

S-a gândit să se întindă și să o mângâie pe umăr, dar nu se cuvenea.
- Și știu că nici tu nu ai vrut să-i faci rău. În viitor poate ne vom opri și ne vom gândi puțin înainte să lăsăm emoțiile să preia controlul. Cum ți se pare?

Fata a dat repede din cap.
- A, da. Promit să mă opresc și să mă gândesc înainte să mai arunc cu scaune în oameni prin puterea minții.

Linus a oftat.
- Nu cred că asta am vrut să...

De undeva, din clădirea aceea veche, s-a auzit un clopoțel.
- Biscuiți! a exclamat Daisy, după care a fugit pe ușă.
- Doar unul, a strigat directoarea după ea. Altfel o să-ți strici pofta de mâncare!
- Nu o să mi-o stric! a spus Daisy grăbită, înainte să trântească ușa în urma ei.

Linus i-a auzit tropăitul pașilor mici pe hol, în timp ce alerga spre bucătărie.
- Ba o să și-o strice, a bombănit directoarea, trântindu-se în scaunul din spatele biroului. Mereu face asta.
- Cred că merită câțiva biscuiți, a spus Linus.

Directoarea și-a frecat fața cu palmele, apoi s-a uitat la el obosită.
- Acestea fiind spuse, cred că ne oprim aici. Ați chestionat toți copiii. Ați inspectat clădirea. Ați văzut că Marcus e bine. Și în ciuda... incidentului cu scaunul, e clar că Daisy nu vrea să facă rău nimănui.

Linus considera că avea dreptate. Marcus părea mai interesat să-l facă pe Linus să-i semneze ghipsul de pe coadă, decât să o bage pe Daisy în bucluc. Bărbatul s-a fofilat, spunându-i că nu se cădea. Marcus a fost dezamăgit, dar și-a revenit imediat. Linus s-a mirat - așa cum mai făcea uneori - cât de ușor trec copiii peste orice.
- Așa e.
- Bănuiesc că nu o să-mi spuneți ce veți scrie în raport...

Linus s-a zbârlit tot.
- În niciun caz. Veți primi un exemplar odată ce îl depun, așa cum bine știți. Atunci veți afla ce scrie în el, nicio secundă mai devreme.
- Bineînțeles, a spus directoarea în grabă. Nu voiam să sugerez că dumneavoastră ați putea să...
- Mă bucur că suntem pe aceeași lungime de undă, a spus Linus. Și sunt sigur că și DERETIMA va aprecia.

Apoi a început să-și facă de lucru cu servieta, rearanjând ce era înăuntru până când a fost mulțumit de rezultat. După aceea a închis-o și a strâns cataramele.
- Dacă asta a fost tot, eu o să mă retrag și vă doresc...
- Copiii vă plac.
- Și eu îi plac pe ei Nu aș face asta dacă nu ar fi așa.
- Nu același lucru se poate spune despre alții ca dumneavoastră, a spus directoarea, dregându-și vocea. Sau, mai bine zis, despre alți asistenți sociali.

Linus s-a uitat cu jind la ușă. Fusese atât de aproape să evadeze. Cu servieta la piept, ca un scut, s-a întors spre directoare.

Femeia s-a ridicat de pe scaun și a venit în fața biroului. Linus a făcut un pas înapoi, mai degrabă din obișnuință. Directoarea nu s-a mai apropiat, ci s-a sprijinit de birou.
- Au fost și... alții, a spus ea.
- Da? Adică era de așteptat, firește, dar...
- Ei nu îi văd pe copii, a spus directoarea. Nu îi văd cu adevărat, ci se uită doar la ce pot să facă.
- Toți copiii ar trebui să primească o șansă. Cum ar putea să spere că o să fie adoptați dacă sunt tratați ca niște creaturi care inspiră teamă?
- Adoptați! a pufnit directoarea.

Linus a mijit ochii:
- Am zis ceva amuzant?

Femeia a scuturat din cap:
- Nu, iertați-mă. Sunteți ca o gură de aer proaspăt, în felul dumneavoastră. Optimismul dumneavoastră e molipsitor.
- Sunt cu siguranță o rază de soare, a zis Linus sec. Așadar, dacă asta a fost tot, vă rog să mă scuzați...
- Cum puteți să faceți asta? l-a întrebat ea și a tresărit, de parcă nici ei nu-i venea să creadă ce l-a întrebat.
- Nu știu la ce vă referiți.
- Să lucrați pentru DERETIMA.

Linus a simțit cum încep să i se prelingă broboane de sudoare pe sub gulerul cămășii. Era groaznic de cald în birou. Pentru prima dată în multă vreme, ar fi vrut să iasă afară, în ploaie.
- Și care, mă rog, e problema cu DERETIMA?

Directoarea a ezitat:
- Nu am vrut să vă supăr.
- Așa și sper.
- Doar că..., a continuat ea, ridicându-se și ținând brațele încrucișate. Nu vă puneți întrebări?
- Niciodată, a răspuns Linus prompt. Despre ce?
- Despre ce se întâmplă cu un loc ca ăsta după ce depuneți raportul final. Despre ce se alege de copiii ăștia.
- Dacă nu sunt chemat să revin, bănuiesc că își continuă existența de copii veseli și fericiți, până când ajung niște adulți veseli și fericiți.
- Și monitorizați în continuare de guvern, din cauza naturii lor.

Linus s-a simțit încolțit. Nu era pregătit pentru asta:
- Nu lucrez pentru Departamentul Responsabil cu Adulții Magici. Dacă aveți vreo problemă în sensul ăsta, vă sugerez să vă adresați DEREAM. Eu mă concentrez exclusiv pe bunăstarea copiilor, atât și nimic mai mult.

Directoarea a zâmbit cu tristețe:
- Nu rămân copii, domnule Baker. În cele din urmă, toți cresc.
- Și fac asta folosind uneltele pe care oamenii ca dumneavoastră li le oferă în cazul în care cresc în orfelinat, nefiind adoptați, a spus Linus făcând un pas spre ușă. Vă rog să mă scuzați, însă trebuie să prind autobuzul. Am mult de mers până acasă și nu vreau să-l ratez. Vă mulțumesc pentru ospitalitate. Și, din nou, odată ce predau raportul, veți primi un exemplar pe care să-l puneți la dosar. Vă rugăm să ne spuneți dacă o să aveți întrebări.
- De fapt, aș mai avea o...
- Vă rog să o adresați în scris, a zis el repede, deja ieșit pe ușă. O aștept cu interes.

A închis ușa în urma lui și a auzit sunetul zăvorului. Apoi a inspirat adânc și a expirat încet.
Acum chiar c-ai făcut-o de oaie, bătrâne. O să-ți trimită sute de întrebări.
- Vă aud, s-a auzit directoarea prin ușă.

Linus a tresărit, apoi a mărit pasul de-a lungul holului. Se pregătea să iasă pe ușa din față, când un hohot de râs din bucătărie l-a făcut să se oprească. Deși nu ar fi trebuit, a mers tiptil pe urma sunetului. A trecut pe lângă niște afișe agățate de perete, care conțineau aceleași mesaje ca în fiecare orfelinat în care mai fusese trimis de DERETIMA. Acestea înfățișau copii zâmbind, iar sub poză era scris SUNTEM CEI MAI FERICIȚI CÂND ÎI ASCULTĂM PE CEI DE LA CONDUCERE sau UN COPIL TĂCUT E UN COPIL SĂNĂTOS ori CE NEVOIE AI DE MAGIE CÂND AI IMAGINAȚIE?

Și-a băgat capul pe ușa de la bucătărie.

Un grup de copii stătea la masa mare de lemn.

Printre ei era un băiat căruia îi creșteau pene albastre pe brațe.

Și o fată care chicotea ca o vrăjitoare; avea sens, din moment ce în dosar scria că asta și e.

Mai era și o fetiță mai mare, care putea să cânte atât de seducător, încât ar fi atras vapoarele marinarilor la mal. Linus ignorase aspectul ăsta când îi citise dosarul.

Mai era și un selkie, un băiat tânăr cu o haină de blană pe umeri.

Și, bineînțeles, nu lipseau Daisy și Marcus. Stăteau unul lângă celălalt, Daisy făcând comentarii despre coada lui pusă în ghips și cu gura plină de biscuiți, Marcus zâmbind cu fața lui ca un câmp de pistrui arămii și cu coada așezată relaxat pe masă. Linus l-a auzit când a întrebat-o dacă nu vrea să-i mai deseneze ceva pe ghips, cu unul dintre creioanele ei colorate. Daisy a fost imediat de acord.
- O floare, i-a zis fata. Sau un gândac cu dinți ascuțiți și cu ac.
- Ooo, a exclamat Marcus. Gândacul. Trebuie să desenezi gândacul.

Linus i-a lăsat în pace, mulțumit de ce a văzut.

Apoi s-a îndreptat din nou spre ușă. A oftat când și-a dat seama că își uitase iar umbrela.
Din toate...
A deschis ușa și a pășit în ploaie, pe drumul lung spre casă.

Capitolul II

- Domnule Baker!

Linus a oftat adânc. Ziua de azi mergea așa de bine. Oarecum. Își mânjise puțin cămașa albă cu sosul portocaliu de la salata zoioasă de la cantină, o pată rezistentă, care n-ar fi făcut decât să-i păteze cămașa și mai tare dacă ar fi încercat s-o șteargă. Și ploaia răpăia pe acoperiș fără să dea vreun semn că s-ar domoli curând. Își uitase din nou umbrela acasă.

Dar, în afară de asta, ziua lui mergea binișor.
În mare parte.

Sunetul tastelor de calculator care se auzea în jurul lui s-a oprit când s-a apropiat domnișoara Jenkins. Era o femeie aspră, cu părul strâns atât de tare la spate, încât îi ridica până la mijlocul frunții sprâncenele unite. Linus se întreba uneori dacă zâmbește vreodată. Probabil că nu. Domnișoara Jenkins era o femeie încrâncenată, cu temperamentul unui șarpe țâfnos.

În plus, mai era și supraveghetoarea lui, astfel că Linus Baker nu îndrăznea s-o calce pe coadă.

Linus a înghițit în sec și și-a lărgit puțin gulerul cămășii când a văzut că domnișoara Jenkins se apropie de el, croindu-și drum printre birouri, tropăind cu tocurile pe podeaua rece, de piatră. Asistentul ei, un broscoi deplorabil pe nume Gunther, venea în urma ei, ținând în mână un carnet și un creion ion obscen de lung, cu care ținea evidența celor care păreau că nu pun osul la treabă. Lista era centralizată la final de zi și fiecare avertisment se aduna la situația săptămânală. La finalul fiecărei săptămâni, celor cu cinci sau mai multe avertismente li se adăugau la dosarul personal. Nimeni nu voia asta.

Cei pe lângă care treceau domnișoara Jenkins și Gunther țineau capul plecat, prefăcându-se că muncesc, dar Linus știa cum stăteau lucrurile - trăgeau cu urechea să vadă ce făcuse greșit și cum avea să fie pedepsit. Poate că urma să fie trimis acasă mai devreme și să i se taie din salariu. Sau poate să fie pus să stea peste program și să i se taie din salariu. În cel mai rău caz, avea să fie concediat, iar viața lui profesională să se sfârșească, nemaiavând niciun salariu care să i se taie.

Nu-i venea să creadă că e de-abia miercuri.

Și totul a devenit și mai rău când și-a dat seama că e de fapt marți.

Nu putea înțelege ce făcuse greșit, poate întârziase puțin în pauza de prânz de 15 minute sau poate că ultimul raport fusese nesatisfăcător. Mintea i-a luat-o razna. Oare pierduse prea mult timp încercând să scape de pată? Sau mâncase vreo literă în raport? Sigur nu. Era impecabil, ceea ce nu se putea spune și despre cămașă.

Dar domnișoara Jenkins avea o privire ciudată, una care nu îi transmitea nimic bun lui Linus. Mereu i se păruse frig în birou, dar acum se făcuse brusc incomod de cald. Chiar dacă era curent - vremea mizerabilă nu făcea decât să agraveze lucrurile -, transpirația tot îi picura pe ceafă. Lumina verde de la monitor îi părea prea strălucitoare și nu reușea deloc să respire cum trebuie. La ultimul control, doctorul îi spusese că are tensiunea prea mare și că trebuie să elimine factorii de stres.

Domnișoara Jenkins era un factor de stres.

A ținut gândul ăla pentru el.

Biroul lui mic de lemn era plasat aproape în mijlocul încăperii: rândul L, biroul 7, într-o cameră cu 26 de a câte 14 birouri fiecare. Nu era aproape deloc spațiu între birouri. O persoană slabă n-ar fi avut nicio problemă să se strecoare, dar cum rămâne cu una care are câteva kilograme în plus (mă rog, vorba vine câteva)? Dacă ar fi avut voie să aibă obiecte personale pe birou, sigur ar fi fost un dezastru pentru cineva ca Linus. Dar, din moment ce asta nu era permis, de cele mai multe ori doar se lovea de câte un birou cu șoldurile lui late și își cerea scuze rapid când vreun coleg îi arunca o privire tăioasă. Era unul dintre motivele pentru care, de cele mai multe ori, aștepta să se golească toată camera înainte să plece și el. Asta și faptul că împlinise recent 40 de ani și se putea lăuda doar cu o casă micuță, o pisică ursuză, care probabil avea să-i îngroape pe toți, și o talie din ce în ce mai lată, de care doctorul îl ciupise și în care îl înghiontise cu o voioșie cel puțin ciudată, în timp ce perora despre beneficiile curelor de slăbire.

De unde și salata zoioasă de la cantină.

Deasupra capetelor aveau agățate afișe oribil de vesele, cu mesaje care îți spuneau că FACI O TREABĂ BUNĂ și AI GRIJĂ LA FIECARE MINUT DIN ZI, PENTRU CĂ UN MINUT PIERDUT ESTE UN MINUT RISIPIT. Linus le ura.

Și-a pus mâinile pe birou, doar ca să nu-și înfigă unghiile adânc în palme. Domnul Tremblay, care stătea pe rândul L, biroul 6, i-a zâmbit cu amărăciune. Era un bărbat mult mai tânăr, căruia părea să-i placă meseria lui.
- Acum chiar că ați dat de necaz, a spus pe sub barbă.

Când a ajuns la biroul lui, domnișoara Jenkins avea buzele subțiri ca o linie. Ca de obicei, părea să se fi machiat la întâmplare, pe întuneric, fără să se ajute de vreo oglindă. Pe obraji era dată cu mult blush magenta, iar pe buze, cu un ruj sângeriu. Purta un costum negru, ai cărui nasturi erau închiși până sub bărbie. Era slabă ca un vis, o adunătură de oase ascuțite, acoperite de o piele întinsă prea mult.

Gunther, pe de altă parte, era la fel de rumen în obraji ca domnul Tremblay. Se zvonea că era băiatul Cuiva Important, cel mai probabil al unei persoane din Conducerea Extrem de Superioară. Deși Linus nu prea vorbea cu colegii lui, tot mai auzea bârfe care se șopteau. A aflat de mic că, dacă nu vorbea, oamenii uitau adesea că era acolo sau că măcar exista. Când era mic, mama lui i-a spus odată că se confunda cu vopseaua de pe pereți, care devine memorabilă doar când cineva își aduce aminte că e acolo.
- Domnule Baker, a zis domnișoara Jenkins iar, scuipându-i practic numele.

Gunther stătea lângă ea, zâmbindu-i de sus. Nu era un zâmbet prea drăguț. Dinții lui erau perfect albi și pătrați și avea gropițe în barbă. Era chipeș, dar într-un mod înspăimântător. Zâmbetul ar fi trebuit să fie frumos, dar nu îi ajungea și în priviri. Singurele dăți când lui Linus chiar i se părea că zâmbește sincer erau când făcea inspecții pe nepusă masă, cu creionul lung scrijelind de zor pe carnet, notând avertisment după avertisment.

Poate chiar asta era. Poate Linus era pe cale să primească primul lui avertisment, ceva ce reușise să evite în mod miraculos de când venise Gunther cu ideea măreață a sistemului de puncte. Știa că sunt monitorizați în permanență. De tavan atârnau niște camere mari, care înregistrau tot. Dacă cineva era prins făcând ceva rău, boxele mari de pe pereți prindeau viață și urlau despre avertismentele pentru rândul K, biroul 2 sau pentru rândul Z, biroul 13.

Linus nu fusese niciodată prins gestionându-și prost timpul. Era prea deștept pentru asta. Și prea temător.

Totuși poate că nu era suficient de deștept sau de temător.

Urma să primească un avertisment.

Sau cinci avertismente și asta înseamnă că avea să i se consemneze în dosar, o pată care i-ar fi mânjit cei șaptesprezece ani de muncă în serviciul Departamentului. Poate văzuseră pata de sos. Erau reguli stricte cu privire la ținuta de birou. Erau descrise în detaliu la paginile 242-246 din REGULI ȘI REGLEMENTĂRI, manualul angajatului în Departamentul Responsabil de Tineretul Magic. Poate cineva văzuse pata și îl raportase. Asta nu l-ar fi surprins deloc pe Linus. Oare nu fuseseră dați afară oameni și pentru mai puțin de atât?

Linus știa că se întâmplase asta.
- Domnișoară Jenkins, a zis cu vocea slabă ca o șoaptă. Mă bucur să vă văd astăzi.

Era o minciună. Nu se bucura niciodată să o vadă pe domnișoara Jenkins.
- Cu ce vă pot ajuta?

Zâmbetul lui Gunther s-a lărgit și mai mult. Deci probabil zece avertismente. La urma urmei, sosul era portocaliu. Nici nu o să aibă nevoie de o cutie maro. Singurele lui lucruri erau hainele de pe el și covorașul de mouse, o poză ștearsă cu o plajă cu nisip alb și cel mai albastru ocean din lume. Deasupra scria NU AI VREA SĂ FII ȘI TU AICI?

Ba da. În fiecare zi.

Domnișoara Jenkins n-a catadicsit să-i răspundă la salut.
- Ce-ai făcut? l-a întrebat, cu sprâncenele aproape de linia părului, ceea ce ar fi trebuit să fie practic imposibil.

Linus a înghițit în sec.
- Îmi cer scuze, nu cred că știu la ce vă referiți.
- Mi-e greu să cred.
- O. Îmi... pare rău?

Gunther a scrijelit ceva pe clipboard. Probabil îi dădea lui Linus un alt avertisment pentru petele evidente de transpirație de la subraț. Nu avea ce să facă în legătură cu asta acum.

Domnișoara Jenkins nu părea să-i accepte scuzele.
- Sigur ai făcut ceva.

Era foarte insistentă.

Poate ar trebui să mărturisească toată povestea cu pata de sos. Ar fi ca atunci când smulgi un bandaj. Mai bine să o faci brusc, decât să te lungești.
- Da. Păi, vedeți dumneavoastră, încerc să mănânc mai sănătos. Un fel de regim.

Domnișoara Jenkins s-a încruntat.
- Un regim?

Linus a dat repede din cap.
- La recomandarea doctorului.
- Avem câteva kilograme în plus, nu? a întrebat Gunther, cam prea bucuros.

Linus a roșit.
- Probabil.

Gunther a scos un sunet compătimitor:
- Am observat. Bietul de tine. Mai bine mai târziu decât niciodată, bănuiesc, a spus și s-a bătut ușor pe abdomenul lui plat cu marginea carnetului.

Gunther era odios. Linus nu a spus asta cu voce tare.
- Absolut minunat.
- Răspunde-mi la întrebare, s-a răstit domnișoara Jenkins. Ce ai fi putut să faci?

Hai să se termine odată cu tot bâlciul ăsta.
- O greșeală. Am fost neîndemânatic. Încercam să mănânc salata, dar se pare că varza kale are voință proprie și mi-a alunecat din...
- Nu știu ce tot zici acolo, a spus domnișoara Jenkins, aplecându-se spre el și punându-și mâinile pe birou.

Avea unghiile date cu ojă neagră. Nici una, nici două, a început să bată cu degetele în birou. Scoteau un sunet ca un zăngănit de oase:
- Taci din gură!
- Da, domnișoară.

Apoi l-a fixat cu privirea.

Lui Linus i s-a strâns stomacul.
- S-a solicitat, a continuat ea încet, să participi la întâlnirea de mâine dimineață a Conducerii Extrem de Superioare.

Nu se așteptase la asta. Deloc. De fapt, dintre toate lucrurile pe care ar fi putut să le spună Bedelia Jenkins în momentul acela, asta era cea mai puțin probabilă variantă.

Linus a clipit.
- Poftim?

Domnișoara Jenkins s-a ridicat și și-a încrucișat brațele pe piept, strângându-se tare de coate.
- Ți-am citit rapoartele. Sunt, în cel mai bun caz, aproape adecvate. Așa că îți imaginezi ce surprinsă am fost când am primit un mesaj prin care mi se zicea că Linus Baker este chemat.

Lui Linus i s-a făcut brusc frig. Nu fusese niciodată chemat la o întâlnire a Conducerii Extrem de Superioare. Singura dată când chiar îi văzuse pe cei din Conducerea Extrem de Superioară fusese de sărbători, când avea loc prânzul anual și cei din Conducerea Extrem de Superioară stăteau într-un rând la intrarea în birouri și puneau șuncă presată și niște cartofi cam uscați, copți în tăvi mari de aluminiu, zâmbindu-le angajaților și spunându-le cum merită masa asta bogată, după toată munca grea. Firește, au trebuit să mănânce la birou, pentru că pauza de masă de 15 minute s-a dus stând la coadă, dar în fine.

Era septembrie. Mai erau câteva luni până la sărbători.

Acum, potrivit domnișoarei Jenkins, îl voiau pe el personal. Nu mai auzise niciodată de ceva de genul ăsta. Nu avea cum să fie ceva de bine.

Domnișoara Jenkins se uita la el de parcă aștepta un răspuns. Linus nu știa ce să-i spună, așa că a început:
- Poate e doar o greșeală.
- O greșeală, a repetat și domnișoara Jenkins. O greșeală.
- Ăăă, da?!
- Conducerea Extrem de Superioară nu face greșeli, i-a tăiat-o Gunther.

Da, asta așa era.
- Atunci nu știu.

Domnișoara Jenkins nu era mulțumită de răspuns. Linus și-a dat seama că nici ea nu știe mai mult decât îi spune și, din cine știe ce motiv pe care nu voia să-l exploreze, oricât de meschin ar suna, simpla idee îl făcea să se bucure puțin. Firește, era combinată cu o teroare de neimaginat, dar oricum. Nu își putea da seama ce spunea asta despre el.

O, Linus, îi spusese mama lui cândva. Nu e politicos să te bucuri de necazul altora. Ce lucru îngrozitor.

Niciodată nu își permitea să se bucure.
- Nu știi, a spus domnișoara Jenkins, de parcă era gata de atac. Cumva ai înaintat vreo plângere? Poate că nu apreciezi tehnicile mele de supervizare și ai crezut că te poți duce pe la spatele meu? Așa ai făcut, domnule Baker?
- Nu, domnișoară.
- Îți plac tehnicile mele de supervizare?

În niciun caz.
- Da.

Gunther a mâzgălit ceva cu creionul de-a lungul carnetului.
- Ce anume îți place la tehnicile mele de supervizare? a continuat domnișoara Jenkins.

Problemă. Lui Linus nu-i plăcea să mintă despre nimic. Chiar și micile minciuni nevinovate îi provocau dureri de cap. În plus, odată ce începi să minți, devine din ce în ce mai ușor, până când ajungi să fii nevoit să ții evidența a sute de minciuni. E mai ușor să fii sincer.

Dar să nu uităm de momentele de maximă necesitate, precum cel de acum. Nu era musai să mintă. Un adevăr putea fi manipulat, astfel încât să semene cu un adevăr.
- Sunt foarte autoritare.

Sprâncenele domnișoarei Jenkins s-au ridicat și mai mult.
- Măi să fie, chiar așa sunt?
- Foarte.

Femeia a ridicat o mână și a pocnit din degete. Gunther a început să umble prin niște hârtii, după care i-a dat o foaie crem. Domnișoara Jenkins a apucat-o cu două degete, de parcă simplul gând că i-ar fi putut atinge altă parte a corpului îi provoca o infecție cu bășici.
- La 9 fix, mâine dimineață, domnule Baker. Să te ferească sfântul să întârzii. Firește, vei recupera după program timpul pierdut. Chiar și în weekend, dacă e nevoie. Nu mai ai nicio deplasare până săptămâna viitoare.
- Bineînțeles, a aprobat Linus repede.

Femeia s-a aplecat iar spre el și i-a vorbit atât de încet, încât aproape i-a șoptit:
- Și dacă aflu că te-ai plâns de mine, o să-ți fac viața un adevărat calvar. Mă înțelegi, domnule Baker?

O înțelegea.
- Da, domnișoară.

Duminici post-restant

 

Julien Caragea
Duminici post-restant
Editura Pavcon, 2021

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Un volum aparte de lirică, izvorât din sufletul unui creator îndrăgostit de mecanica vieții, ascunsă în tot ceea ce este frumos și înnobilează sufletul omului.

O poezie care îmi place foarte mult, rod al unei arte poetice elaborate, rafinate, dar care nu elimină nici inspirația, nici democrația lexicală, iar dacă poemul o cere, nici asperitățile. (Liviu Antonesei)

Ludic, imprevizibil și în același timp îngîndurat, Julien Caragea este neobacovianul nostru izolat la Piscu Vechi, acolo unde scapără flama poeziei în nopțile lungi, fără lună. Uitat de zgomotul prost al lumii, el stă de vorbă cu bucoavnele vechi, cum o făcea Petru Creția în eseurile sale morale, și ne restituie aurul unei limbi apuse lor cu dărnicie, fără zgîrcenia cu care poeții își apără proprietatea. Julien este generos și face operă barocă, doar de cîțiva gustată, dar cu atît mai prețioasă. Orfevru subtil, el visează la o rasă de oameni, poate argonauți, care se va întoarce cîndva să își salveze limba captivă. El e Memoratorul, cel sedus de singurătate, și ne invită într-o cameră unde-l vedem înconjurat de cuvintele-mamă, ca într-un cocon de aur prin care întrevedem "insula zîmbetului dintîi" pe care ne-o dăruie cu sfială. Toate continentele poeziei atunci se redesenează frumos. Lucian Raicu l-ar fi iubit pe acest poet cu "ochelari de samovar". (Nicolae Coande)

Fragmente

O insulă se face neapărat lângă mal, la distanță de o arcă și o șea de cal pentru mulțimi, Unde floarea lunii se întețește până la incendiul depărtărilor Vecinătățile se călesc în univers ca fierul, Ea n-are putrezirea festivă de grădini Și nu-i bomboana pe colivă Ori căpătâi de la finalul săptămânii, Spre adormiri în apele călâi, spre-a regăsi și plumbul și veninul, O insulă mi-i zâmbetul dentâi, Ni-i adeverul, viața și seninul.
(Predică rostită spre dimineață, ușor înfrigurat, pisicilor)

Și eu am trimis corăbioare (de la cheul întunecat și igrasios) Albe, după ce îmi învățau mofturi și viață, De s-au pierdut în ape și ceață, Altele ajunse în fine la porturi Prosoape așterneau peste minarete Suflare de viață dăruiau la geamale Ori în cartierul Crăciunului instalau cutioare poștale Cel ce ca surâsul mereu ni-i aproape. Mă întorceam în negre mahalale pe jos, Dispăruse a guzganilor ceată Sub murdare pavele politicos. Dar eu o țineam pe-ndelete spre câmpuri, Unde un pospai, alb mucegai întâia ninsoare Oferea sfios așteptare.
(De frică scriem noi, mă)

Într-o țară îndepărtată, în cea mai îndepărtată țară de pe lume, pe o insulă fermă ca speranța, deși aflată sub nivelul mării, cocori cu piciorul stâng înfășurat într-un bandaj alb păstrează toate scrisorile mele trimise acasă.
(Duminica post-restant)

Erau mulți - scrâșneau din spice, Ca și o gară infelice, Ori șarg deșert, trăpaș, dintru scrisori, Sau, dintru brazda-ngenuncheată lângă mori, Câinii asurzitori cu limbi de bice, spre gardul fulgeratelor ninsori; Cutremurul de val ce în țeastă-l dă absintu, Că la ieșirea mecită din tunel Mi s-așezase peste ochi un văl, Nu mai speram s-ajung cumva în larg, Blestemu mahalălii să îl sparg Și să-ți apipii tivul fin al rochiței de oraș.
(Felinar jumate cu alcohol)

Dimineață posomorâtă, Un butuc taman la decapitatul orătăniilor (dintre cele pe care fetele vâlvoi ale pădurii îl folosesc drept fântână, oglindă și complet de judecată), Îl acoperise pospai de la moara diavolului, Întâia ninsoare, deși vinovată, îmi lua amprenta oriunde, criminal de lux, trăisem prea mult, Pe urmă, vântul mă căuta, bocind ca un orb ce și-a pierdut câinele, Orice copil înțărcat prea devreme are nevoie să fie sacrificat cineva în locul părinților săi, în speță copilăria mea, Două scrâncioabe goale, din tăria cerească, s-au legănat scârțâind balamale, o vreme, în contratimp, Apoi totul a tăcut.
(Căutând la un radio vechi Europa liberă)

Veneam cu doi fluturi în mână, Două găleți pline cu înserare pală și lună, Aripi fine, gulere de cămeși chitite în lada de zestre, Pleoape albe lipite de fereste, Ninsori ovine, pale făine, Din țoală scoală, afară ieși, Se-ntoarce mortul, revine taica, Vesel răsune după gard balalaica.
(Zi de târg)

Întins în pat, pregătindu-te nu pentru scris/citit, ci pentru mai dreapta reconsiderare a hoitului tău, îți potrivești ochelarii, prelungire a sensului în inutilitate, Ei se transformă în doi cai de apă răsuciți trăgându-te, șlep lung, pe suprafața indolentă și mornă a unui fluviu mărginaș, În două torșoane de curățat hogeacul unei case bătrânești date c-o secundă în urmă, Amintirea unui bal de odinioară, eșarfă, luminiș uitat pe genunchii bunicii, Eviți privirea celor buni și umanitari, ori a celor cu nasuri lungi, uscate și obraji de iască și, în general, pe toți cei ce au credința că vom servi micul dejun la colectiva din cer.
(Pomană de bunăvoie)

Vizitiul iar, pe un cal agale - cal cu ochii mari (de catapetesme) și cu cătări goale, ca a mea, a ta -, Târâie-n hulube înspre undeva, când s-a lumina, dâre de văpsea (leneșe miresme) - cerul violet, roua ca mierea. (Pare cucoș alb atelajul rar.) Și în piatra lisă, egal compromisă, de sub avenue, (aplecate zări), cu motor tractor cutremur duduie. Mânuri delicate, mânuri domnișoare, rânduie-n rotula zilei uzuale oșșcioarele mele, oșșcioarele tale.
(Techno pentru camionagii. Ștergătoare de parbriz cosind ploaia)

Pisică, amare ca salcia sunt rotocoalele tale, Cauciucuri ale unei autobaze ce din aula depărtărilor evadând În groapa târziului și-au construit o acasă, Tu torci ca marea în tivul rochiei de mireasă. De o geometric mângâioasă artificialitate undulările, perioade agale. Acolo ș-acia. Toți cădem pe rând. Pisică, frunză galbenă, ai toată știința somnului. Tu ne deschizi porți mai tinere decât ne-o făcut (our mother) muma noastră. Pisică, antinevralgic uitat într-o glastră.
(Peisagiu cu cracă bleu ce nu lasă păr)

Venea vântul, de braț cu fecioara inundației, toartă a unui urcior de seară, Când pe o uliță, când pe alta, Mire cu păr de aramă înspicată, conducând alaiul unei nunți morganatice, Fetele ce voiau să se căsătorească în curând le traversau calea chiuind, pasăre de curte prin fața trenului, Altele aruncau pești vii în matca instituției acvatice, Sperau într-un baby-boom până și sătenii jerpeliți care-și editau în bodegă ziarul, Totuși, câteva case au căzut.
(Tangou woodoo)

Câteva amintiri fac o patrie, cu toate minciunile aferente, O lama sud-americană de zăpadă decupată distinct în noapte, se vede cărare de pași în ea, Îți pipăi tresărind obrazul și constați că e nebărbierit, Te plimbi cu mâinile întoarse la spate, din ele ciugulesc cocoși, Pe sub ușă curge și se profilează afară o hartă de sânge, aproape topește cubul de zahăr, Te poți destitui pe tine însuți din locurile unde ai consimțit, Fericirea e o linie frântă de rouă.
..................
O, la-mà, la-mà,
piramidă domestică,
cerbice de lână și nea,
șatră-n taiga
fum alb în Anzii de piatră
artificialitate, sacrificiu
și zorilor lectică.
O, Eli Lama...
(Cronica unei scurte plimbări)

Tu porți ochelari de samovar în penumbra lunară, Când râzi în izba de la marginea mării înghețate Pare că te amuzi de prăpăstii uitate, Tu ești o greutate pe piept pe care n-o ridic să nu se creadă că sunt pretutindeni, Tu ești o lunecoasă trădare prin metaforă, ca orice electrocardiogramă, Tu ești un cablu întins sârmă de rufe peste o trecătoare montană, Să ne apere de porumbei (Dar cine-a mai văzut - A-mirare-i! - porumbei care să ne răstignească?) Și încălțările tale sunt pururi sălcii, Tu ne ești binecuvântare și pedeapsă cerească.
(Tutuială de circumstanță)

Orologii destinse ca un arc de luptă asirian Ale femeii sprâncene caligrafiate Tropotul inimii de-a lungul râului Spuma zăpezii lingând seninul întrebării Înfrânând în oglinde chipul tău Liziera pădurii Iar eu îți cânt cam așa un alt cântec Dimineața de toamnă Din aur veniră și se adăpară întâi leii cu coamă bogată pe urmă gazelele Întâi automobilele pe urmă chipul tău Tropotul inimii pe un drum mărginaș Și dincolo de bariera finală Autogara de iarbă cu trădările ninse
(Atracția irezistibilă a rătundului)

Și tot miroase magazinu-a bun, Batistă de pe-un dirijabil, pe care-o voisem pictată cu un chip în chip cum n-aș putea să spun, Furou apretat cu colivă, Păpușă moale, care pare vie, Un magazin din alt oraș, din altă țară, din altă lume, ce, Fiind odată, n-ar mai putea nicicând să fie.
(Bucuria unei presupuse crime)

O butelcă având, nici intim nici protector, de culoarea leucoplastului, un dop dintr-o rețea de panglici împletite, Câinii, și cel mare și cel mic, i-am găsit mai târziu la subsol, haleau ceva, nici că le păsa de gravitatea tărășeniei, făceau, deși cel puțin ăl mare era impunător, un simplu act de prezență, Dormisem într-o cameră de la etaj, poate în hol, becul cu lumină chioară, În vis locuințele au cu totul altă conformație, Poate cu un mâț adăpostit sub cuvertură, Mama se odihnea într-un pat înalt și curat, Probabil că tata, când a auzit gălăgie, s-a dus alarmat afară, fără să mai tragă ceva peste indispensabilii cu genunchi ieșiți, Mi-am dat seama rapid că în curte era un hoț, nu aveam însă - cuțit furcă bâtă, sau măcar emondorul încovoiat și ruginit cumpărat din târg, stranie halebardă - vreo armă la îndemână, așa că, parte paralizat de spaimă, n-am părăsit învelișul cuverturii, tâlharul nu părea a se sinchisi de toate acestea, îngrămădise lemnele noastre, cu trudă strânse și depozitate în curte pentru iarnă, într-un convoi mărunt ca un trenuleț de bâlci, buturugi sparte și cu forme contorsionate, Viața noastră era în pericol, Cuvintele, pietroase și greoaie, refuzau a mi se naște din gură, Întregul dramatism al vorbirii ce, vie trebuind să fie, face parte vulnerabilă din emitent, Am reușit totuși, să articulez, ba chiar, poticnit însă luând cunoștință de mine însumi, într-un târziu, să țip, "Băă! Du-te băă, de-aici!", Și atunci m-am trezit de-a binelea, Din visul din vis și din somnul real, Tata și mama sunt morți de mult, Locuința are cu totul altă conformație. (Caracatițe)

Orice pasăre, în diminețile de toamnă, poartă (vestimentație oarecum paradată și răsfăț civilizat prin temperanță, prin însemnele familiare ale grațiosului) o coleretă mică de nori, Ca schimbul unor rețete de bucătărie din cărți cu grijă păstrate în saliva cămărilor sublinguale, În periodicele migrații ele știu că zborul nu înseamnă desfrâul înălțimilor, ci trebuie cercetate în permanență reperele terestre, Să auzim câinii care latră verde, Memoria verilor trecute. (Inutilitatea torturilor)

Vin unii iar, Să-i pui în capul pomenii tale (arcă de piatră, pe pajiște, printre ierbi, cu prova relativ scufundată) Când tu, în aiurare, privești zburătăcirea dezolantă a păsărilor ce-au uitat să fie migratoare - Vechi generații translucide, tot mai mici, care, în lut cătând misterul, uitară că-n înalt există cerul. (Și încă în orbite le pâlpâie omide, și se vor efasa complect, curând d-aici.) Atavic vin tăunii, revendicându-ți pomișorul; strâng baierile plasei... Ca printr-un ziar costeliv Vezi cum în piept inimă saltă de val spinare, latră... Pe când în ierbi mucegăite și umide Se tot scufundă arca cea de piatră... Seară înalț și ape, de-ntemeierea casei.
(Compoziție la patru mâini cu domnul Noe)

O plantație de file veline, moi ca bumbacul și permisive ca laptele matern Ședea la un capăt de noapte - Cât încă zorii nu ni-i dăruie dracul Și pe buze o brumă de fapte nu se aștern.
(Puținătatea lucrurilor genuine)

Opercule, Fierăstraie moi, dinți de prăpăstii, zgârciuri de gingii extrase din pește, Generozitatea de mecanism jocular a cui nu mai este, Stai nu mă mânca, lupule, Ți-am adus un cal în dar, Fulgere de seu, palpitare finală când se întunericește, Noroiul ne-o alegea, C-ai venit în valea rea, Năzuit în sat la noi, Și poate în curând plouă de ne prăpădește, Măi lupule, dumneata, Colți de fierăstraie moi, Tragicul sărut, Răscolită clisa de lut din copaie.
(Cimitir de instrumente muzicale. N-ai ce-alege)

O sârmă de cupru, lucitoare (Sclipiciul e seu de deochi pentru metale, Tenebrelor bici, Cauciucate, despletite, dehămate, iepe sirepe să nu năvale pe-aici) leagă orașul sub genunchi, cartierele noi, proletare, Adolescentin semn al lumii reale (mărțișor indemn). Iar câini de-ntors oi Când venim de la lucru bâjbâind cărarea, Ca matca un roi, involucru floarea, Ne mână spre cină. Binecuvântată fie sârma de cupru, Ea n-are rugină, Lampa lui Ilici Ne-aduce lumină.
(Miros de cârpă arsă. În grădină.)

Unde în locul rarilor călători așezatu-s-au pe scaune boccele palide (amieze turistice), La miezul nopții ești depus într-un tramway spre a fi expulzat din vârsta de lux, Deși ai rămas unica ființă umană alive, Totuși orășelul (batâr că așezările acestea de provincie sunt amplasate întotdeauna pe un loc mai înalt decât cuviința) va fi iminentamente inundat, digurile sale mohorâte sunt asediate de mârâitul răbdător al apelor fluviale, Certitudinile nu se grăbesc, Culpa ta (specially efectele ei, uriașa rușine care te apasă) este că nerespectând (voit, sau poate din stângăcie nativă) conveniențele vestimentare, ai ratat reconstituirea adolescenței, Elementele, substanțele pure (regimurile dictatoriale criminale) sunt întotdeauna dense și posomorâte, Hibridările, improvizațiile - inconsistente, În ochiul prăpastiei s-au cuibărit păsări moarte, Bocceaua ta-i o fântână cu apă uzată.
(Trădările n-au nicio logică)

Focul - coajă de dovleac turcesc, uitat în ierburi, o Vinere Mare a toamnei, cu îndrăzneli de vulpe, O, tălpile groase cu care, desculți, pășeam odinioară prin arătură, Copii fiind, mergeam spre copilăria viitoare...
(L'Annonce faite à Marie)

Călătorie în jurul omului

 

Alexandru Stermin
Călătorie în jurul omului
Editura Humanitas, Colecția Știință, 2021

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Alexandru N. Stermin este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș-Bolyai cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. În 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea Universității Babeș-Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.

"Cu câteva zile înainte să împlinesc 30 de ani, am plecat singur într-o călătorie în jurul lumii. Primele nopți le-am dormit în jungla amazoniană, apoi zile întregi am umblat în alte două jungle - jungle urbane, pe cât de depărtate, pe atât de diferite -, Los Angeles și Beijing. M-am întors acasă mai viu, însuflețit de ce descoperisem, nu doar în lumea din jurul meu, ci și în lumea din mine - din noi, din om. 30 de ani a marcat pentru mine începutul marilor descoperiri geografice - explorând lumea am descoperit geografia ființei mele, cu continentele ei, de la cele mai luxuriante, cum sunt imaginația și iubirea, la cele mai întunecate și reci, cum este moartea. Despre fascinația acestei lumi vă povestesc aici." (Alexandru N. Stermin)

"Biologul Alexandru Stermin călătorește în jurul lumii. Ceea ce începe ca un periplu în lumea biologiei, a neuroștiințelor și a psihologiei se transformă într-o incursiune în lumea ideilor și concepțiilor despre univers. Ca într-o călătorie pe suprafața unei hipersfere care se închide, Alexandru Stermin părăsește zona unde cultura noastră pune omul în centru, ca să regăsească în îndepărtări, paradoxal, același om cu întrebările lui cele mai adânci. Cartea este un excelent jurnal de călătorie care combină biologia, neuroștiințele și cultura filozofică, chestionând propriile noastre concepte și credințe despre ceea ce suntem și care este locul nostru în natură." (Cristian Presură, fizician, autorul bestsellerului Fizica povestită)

"Dacă n-aș fi fost Cătălin Gruia, mi-ar fi plăcut să fiu Alexandru Stermin. O să înțelegeți de ce spun acest lucru dacă veți citi paginile dintre aceste coperte. Vă recomand cu căldură să o faceți - nu veți descoperi doar o carte, ci vă veți descoperi, veți afla mai multe despre cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm." (Cătălin Gruia, redactor-șef National Geographic)

Fragment

Magie și fantezie - sau cum m-am transformat într-o pasăre

La prima vedere biologii, din tagma cărora fac parte, și restul scepticilor, uneori cu efort, alteori teribil de lesne, dar mereu cu o nonșalanță debordantă, încearcă să "ia praful de magie" al lucrurilor, să "dezvrăjească lumea", așa cum a spus Weber, sociolog și economist politic, atunci când știința a început să catalizeze mintea societății din America și Europa și specia noastră a făcut pasul spre industrializarea modernă, lăsând în urmă superstițiile.

Cu toate că folosesc des expresia "praf de magie", nu am crezut niciodată conștient în magie; spun "conștient" pentru că, dacă pe vremea când eram copil credeam că sunt un vrăjitor și eram convins că am puteri magice pe care nu le foloseam, pe măsură ce am crescut, ideea asta s-a evaporat din mintea mea și m-am resemnat cu gândul că sunt un om ca mai toți oamenii. Încet-încet, în devenirea mea ca om de știință, mi-am cultivat scepticismul și am devenit cât se poate de analitic, în așa măsură încât cred acum că pentru toate trebuie să existe o explicație științifică - biologică, fizică sau chimică.

Magia timpului

În tot acest context, de-a lungul timpului am luat parte și uneori m-am implicat direct în ritualurile magice ale lumii din jurul meu. Îmi amintesc cum, proaspăt venită pe lume, nepoțica mea a ajuns acasă de la maternitate și, împreună cu sora și mama mea, i-am făcut baie. După ce tot momentul s-a terminat și Antonia era uscată și îmbrăcată în pătuțul ei, mama, o femeie cu capul pe umeri, cu picioarele pe pământ și sceptică, nu din interese științifice, ci din experiență de viață, mi-a spus să iau cădița cu apă și să o arunc la țâțâna porții. Când am întrebat-o de ce, mi-a spus simplu că așa se zice că trebuie făcut cu prima apă în care s-a îmbăiat pruncul, și anume că trebuie aruncată la stâlpul porții ca să nu plece copilul departe de casă.

Am luat cădița fără să mă gândesc prea mult și am plecat hotărât să o arunc pe trandafirii din curte. Plantele aveau mult mai multă nevoie de apă decât stâlpii porții. Ajuns în fața florilor, m-am oprit și, pentru că tot ce îmi doream era să văd lumea, am pornit spre poartă. Am lăsat cădița jos, am deschis poarta, am ieșit din curte, cu cădița în brațe, am traversat strada în drumul meu inițiatic și i-am schimbat destinul copilului din casă într-un moment, cu un ritual pe care parcă cineva mă învățase să-l fac, aruncând apa pe un pârâu ce traversa satul și am zis: "Du-te și vezi Lumea!" M-am întors în casă și, fără să spun nimănui nimic, fără să fiu întrebat unde am aruncat apa, am continuat seara ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Gândindu-mă acum la ce am făcut atunci, conștientizez că dacă, pe vremea când eram mic știam că sunt vrăjitor, însă nu făceam vrăji, odată ajuns adult m-am convins că nu sunt vrăjitor, dar tocmai făcusem o vrajă.

Magia spațiului

Cel mai semnificativ moment de magie din viața mea de până acum l-am trăit în junglă. V-am pomenit de el la începutul poveștii - eram deja de câteva zile în pădure cu Roberto și ne familiarizaserăm unul cu celălalt. Ziua se stingea încet și, după ce ne-am întins hamacele, am mâncat la lumina focului orezul fiert și ciupercile culese de noi de pe niște arbori căzuți. Mi-am dat seama că mai am puțin de stat în junglă, iar dacă o să rămân viu, o să vină ceasul să plec acasă. Îmi era dor de casă, însă nu voiam să părăsesc jungla. Toată ziua aceea îmi făcusem planuri și scenarii ca să pot să mai rămân: mă gândeam să-l rog pe Roberto să mă ia la el în trib, să-l ajut la munca pământului și la vânătoare, ori să fiu ghid pentru cercetătorii care vor să străbată jungla.

În oricare dintre situații, îmi trebuia un loc și o comunitate de oameni care să mă accepte și în care să mă integrez. Însă apoi mi-a venit un gând și, fără să cumpănesc prea mult, l-am întrebat pe Roberto:
- Există o plantă în jungla asta care să mă transforme într-o pasăre?

Asta în contextul în care, în zilele trecute, îmi arătase plante potrivite pentru fiecare nevoie umană. Roberto m-a privit drept în ochi, fără să respire, de parcă se speriase de întrebarea mea, și mi-a spus
- Există! Însă nu crește singură, trebuie s-o faci tu!
- Cum adică să fac eu o plantă? l-am întrebat mirat.

S-a ridicat de pe lemnul pe care stătea și, în lumina văpăii de foc, a început cel mai fascinant spectacol făcut de un om pe care l-am văzut vreodată:
- Trebuie să cauți un șarpe, unul gros ca bușteanul ăsta - și l-a numit într-un fel anume ca, mai apoi, să îmi dau seama că era un șarpe boa. Îl iei acasă și-l hrănești cu pui, după care-l ridici în spate și pleci cu el în junglă, mergi așa prin pădure până ajungi într-un loc cu copaci înalți, așa cum e ăsta în care suntem noi. Lași șarpele jos, îl întinzi și îi spui: "Cred în tine, mă supun ție, spune-mi tot ce știi!"

După care, în timp ce și-a ridicat mâna în care ținea maceta și a lovit-o de pământ, mi-a spus:
- Îi tai capul, acoperi șarpele cu crengi și frunze uscate și-i dai foc, stai lângă el până ce arde complet și după aia pleci spre casă. Peste trei luni, te întorci în același loc, îți întinzi hamacul și cauți dâra de pământ pe care s-a făcut sacrificiul, iar acolo ai să vezi că au crescut plante. Iei o frunză de la prima plantă crescută în locul unde a fost focul, ți-o pui pe piept și te culci. Faci așa cu fiecare plantă crescută pe cicatricea arsurii de pe pământ, până în dimineața în care ai să visezi că te-ai transformat într-o pasăre! Ține cont că, în tot acest timp, nu ai voie să mănânci nimic, ci doar să bei apă! Planta cu a cărei frunză te-ai visat pasăre e cea care o să te ajute să te transformi. Bagă de seamă că s-ar putea să dormi nopți întregi, să termini plantele și să nu fi visat nimic. Asta s-ar putea întâmpla fie din cauză că șarpele nu știa cum să facă vraja și, în cazul ăsta, ar trebui să cauți altul, fie din cauză că tu, peste noapte, ai visat, însă, ori pentru că nu erai pregătit să găsești răspunsul sau să suporți transformarea, ori pentru că nu ți-ai dorit destul de mult, ai uitat visul.

Îl priveam înmărmurit. Absorbit de poveștile și mișcările lui, vedeam plantele, șarpele sacrificat și dâra care a pârjolit pământul și, ca să mă aducă înapoi la realitate, mi-a zis:
- Tatăl meu mi-a povestit că a avut un prieten pe care l-a văzut transformându-se de câteva ori într-un jaguar, căci avea o asemenea plantă!

Era cât pe ce să-l rog pe Roberto să mergem să căutăm un șarpe, însă mi-am dat seama că n-aveam semnal în junglă și n-o pot anunța pe mama că nu mai vin acasă și, ca să nu se neliniștească, m-am decis să rămân totuși om. Până la urmă, și omul e tot un animal, un pic diferit de păsări, dar cu care împarte un strămoș comun.

Acum, când scriu, îmi vine în minte Cioran, care își dorea să se întoarcă prin regnuri, să fie iar animal, plantă și rocă, ca să-și piardă povara scepticismului și a conștiinței și-mi dau seama că eu, în seara poveștii lui Roberto, m-am întors în regn, m-am transformat în pasăre, iar pentru că mi-am pierdut scepticismul, l-am crezut pe Roberto, l-am crezut atât de mult, încât nu m-am gândit nici măcar o secundă că ar exista o altă posibilitate, că spusele lui ar putea fi chestionate în vreun fel, mi-am pierdut conștiința sinelui meu pentru că, din toată pădurea aia care forfotea, eu nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic în afară de povestea șarpelui. Îmi dau seama că, dintr-o perspectivă cioraniană, eu am fost o pasăre.

Dar am fost o pasăre și din perspectiva unui biolog, căci, în ultima noapte din junglă, am dormit pe malul Amazonului, în hamac, și îmi amintesc cum, spre mijlocul nopții, m-am trezit, am deschis ochii și am rămas uimit. Era prima noapte în care vedeam stelele și Luna. Păreau atât de aproape de mine, încât aveam impresia că sunt mai aproape de ele decât de pământ, atârnat în hamacul suspendat între doi copaci, ca într-un cuib. Este una dintre imaginile care mi-au rămas în minte - atunci m-am simțit o pasăre, căci păsările poposesc în cuiburile ce le învelesc, atârnate în copaci, așa cum atârnam eu în hamac, au experiența apropierii de cer și depărtării de pământ, așa cum am avut-o eu și, pentru că sunt parte din natură, se hrănesc din ea, așa cum, în toate zilele din junglă, m-am hrănit cu ciuperci și fructe culese din jur. Realizez că eu, la întâlnirea cu jungla, m-am transformat într-o pasăre și că pădurea întreagă a fost planta magică ce mi-a îndeplinit visul.

Când povestesc prietenilor despre ritualul magic descris de Roberto, îl etichetez drept fantezie, tot așa cum cred acum despre ritualul cu apa ce a scăldat-o pe nepoțica mea la prima ei baie. Însă, pe măsură ce povestesc, îmi dau seama că atunci, în junglă, l-am crezut pe Roberto; tot așa cum, în seara băii, am crezut în ceea ce făcusem, simțeam că a fost magie. Cred acum că diferența dintre magie și fantezie o face spațiul sau timpul. Mai toată epopeea vieții noastre are loc în planurile realului și ale fanteziei, însă, uneori, când timpul ori spațiul vibrează sincron cu noi și cu tot ce-i în jurul nostru, fantezia trece parcă în realitate și atunci apare magia sau, mai bine spus, simțim magia.

Un prieten actor mi-a explicat cum teatrul de umbre a apărut atunci când un împărat de prin părțile Asiei și-a pierdut pe veci împărăteasa, de care era teribil de îndrăgostit. Chinuit de lipsa ei, a chemat un vrăjitor pe care l-a rugat să-i aducă înapoi consoarta. Vrăjitorul a făcut un paravan de pânză și, în spatele lui, a reprodus silueta împărătesei, proiectând, cu o lumină, umbra ei pe țesătura albă. Regele, aflat de cealaltă parte a paravanului, se liniștea văzând umbra reginei și așa simțea că ea e încă lângă el. Oricât de sceptici am fi, e ușor să înțelegem de ce, în toată această poveste reală, era nevoie de un vrăjitor: pentru că doar un vrăjitor putea să facă din fantezia împăratului realitate.

Fantezia oamenilor de știință

În primele seminarii, la începutul semestrului, indiferent că sunt de anatomie comparată a vertebratelor ori de ecologie umană, încep să le vorbesc studenților despre teoria "fanteziei" aplicată oamenilor de știință. Le povestesc că, dincolo de faptul că "ceilalți" cred despre "noi", biologii, că suntem rigizi și lipsiți de creativitate și implicit de fantezie, noi știm că un biolog adevărat trebuie să fie, în primul rând, creativ, să fie un munte de imaginație.

Și mă apuc să le spun cum, într-un scenariu ipotetic, plimbându-ne prin pădure și văzând o floare mov, ne întrebăm de ce acea floare e mov și de ce nu este galbenă? Și, în acel moment, începe călătoria marii descoperiri. În primul rând trebuie să emitem câteva ipoteze, să ne imaginăm motive pentru care floarea respectivă e mov. Începem de la faptul că s-ar putea ca, în pădure, să fie un unicorn care vede doar florile mov, le miroase pentru că îi plac, și așa, cu nasul din floare în floare, le polenizează și le crește rata de înmulțire, până la ipoteze de genul celor în care, în perioada în care înflorește planta respectivă, sunt deja înflorite alte plante galbene, iar aceasta, fiind diferită de celelalte, atrage insectele care o polenizează și care, la fel ca unicornul, îi crește rata de reproducere. După ce, ajutați de fantezie, am construit zeci de ipoteze, intră în acțiune omul de știință din noi, analitic și sceptic, care acum începe să le testeze, cu observații și experimente, le argumentează pe cele posibil adevărate și le exclude pe cele posibil false. O minte analitică și sceptică nu s-ar putea mobiliza, dacă nu ar exista o minte creativă care să emită ipotezele.

Conștientizez acum că eu, biologii și ceilalți sceptici nu "dezvrăjim lumea", ci o învăluim într-un univers de magie, o "învrăjim" teribil, dându-i o groază de posibilități de manifestare în care, la început, credem mai mult sau mai puțin, dar pe care, testându-le, le scoatem în lumină, ca mai apoi, în căutarea noastră continuă, să arunce "praful de magie" peste alte întrebări și experiențe. Biologicul a generat astfel imaginația, iar imaginația a dus la apariția și fundamentarea planului cultural al existenței noastre. De cele mai multe ori suntem conștienți că unele lucruri există doar în spațiul imaginației, dar din experiența mea am priceput că nu este nevoie decât de un pas și mintea noastră acceptă imaginarul ca realitate, asta, după cum v-am povestit, cred că ține de o legătură neînțeleasă între timpul și spațiul în care are loc fenomenul.

Religiile pot fi un exemplu în care vremurile și timpurile au adus imaginarul în realitate. Poate că unii se vor simți ofensați pentru că vorbesc despre religie ca o integrare a imaginarului în real. Dar dacă sunteți creștini sau de orice altă religie a prezentului, cel mai probabil sunteți de aceeași părere cu mine dacă ne raportăm la mitologia greacă sau romană. Nu credem în existența zeilor din acea perioadă și punem pe seama imaginației poveștile despre ei. Mecanismele comportamentului nostru religios sunt complexe, însă cunoașterea a reușit să deslușească unele dintre ele și să le explice.

Cuvânt înainte la Un genocid nerecunoscut

 

Mariana S. Ţăranu
Un genocid nerecunoscut
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Foametea organizată de URSS în Basarabia a fost ultima foamete organizată de URSS în perioada existenţei sale. La fel ca şi în cazul foametei din Povolgia, Ural şi RASS Kirghiză (actualmente teritoriul Kazahstanului) în anii 1921-1922, al foametei din RSS Kazahstan şi RSS Ucraineană în anii 1932-1933, foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost organizată cu bună ştiinţă, mai mult, în toate cazurile s-a respectat acelaşi scenariu. În comparaţie cu RSS Ucraineană şi RSFSR, în RSS Kazahstan şi RSSM, jurnaliştilor din Occident nu li s-a permis intrarea în zonele afectate de foamete.

Inclusiv, din cauza camuflării adevărului de comunitatea internaţională, ultimele două republici unionale nu au primit ajutor umanitar internaţional, iar mărturiile fotografice din perioada respectivă sunt singulare.

Deşi este imposibil de calculat pierderile de populaţie în perioada foametei din teritoriile româneşti ocupate deoarece nu se cunosc deplasările acesteia şi nici pierderile de populaţie în timpul Războiului Germano-Sovietic, totuşi la categoria victimelor directe şi indirecte includem 20-25% din populaţia Basarabiei.

Scopul înfometării basarabenilor a fost de a frânge coloana vertebrală a populaţiei şi de a o transforma într-o masă amorfă. Consecinţa imediată a acestei politici inumane a constituit crearea colhozurilor, dar şi frângerea oricărei rezistenţe. Apariţia canibalismului, creşterea criminalităţii, a multiplelor boli ca urmare a inaniţiei, frica de necunoscut şi lipsa încrederii în ziua de mâine sunt doar câteva consecinţe în timp ale politicii de înfometare constantă a populaţiei Basarabiei în primii ani a celei de a doua ocupaţii sovietice.

În situaţia în care oamenii au fost aduşi la limita existenţei, autorităţile promovau o amplă politică de colectivizare - care se manifesta prin confiscarea tuturor bunurilor de la familiile de ţărani pentru a fi date în colhoz cu titlu gratuit. Concomitent se declanşa politica agresivă de rusificare prin negarea a tot ce e românesc, inclusiv prin introducerea alfabetului chirilic. Apogeul terorii sovietice în Basarabia primilor ani după război a constituit-o organizarea deportărilor din vara anului 1949.

Statul sovietic a impus interdicţie de a folosi cuvântul "foamete", această interdicţie s-a menţinut până în anul 1987, ceea ce excludea orice acţiune din partea organelor locale. Despre foamete se vorbea numai în "Dosarele speciale", deci, lupta cu foametea se putea face numai şi numai cu aprobarea Kremlinului. Iar această luptă a început doar în anul 1947, atunci când autorităţile de la Kremlin au decis să-i hrănească pe o parte din înfometaţi. În arhive sunt depozitate doar documente care denotă acordarea de către organele puterii a ajutoarelor în alimente populaţiei înfometate.

În toată perioada existenţei sale, URSS a continuat să nege politica de înfometare utilizată în anumite zone, ignorând-o pe de o parte şi pe de altă parte au constrâns pe supravieţuitorii şi urmaşii acestora să renunţe la propria memorie.

Conducerea Republicii Moldova, succesoare a RSSM, nu a luat nici o atitudine faţă de politica Kremlinului de înfometare intenţionată a basarabenilor, şi respectiv, la iniţiativa autorităţilor nu a fost ridicat nici un monument; mai mult, şi la împlinirea a 70 de ani de la tragedie (2017), aceasta a fost trecută în tăcere.

În ultimii ani, subiectul foamete din spaţiul românesc, în special din Basarabia, constituie una din preocupările mele de bază. Fiind conştientă că în acest moment, în Republica Moldova, balanţa forţelor politice nu înclină în favoarea elementului naţional, iar aceasta presupune şi de acum înainte lipsa unei politici de recunoaştere a fenomenului foametei organizate de URSS şi ulterior de condamnare a acestei politici, după care instituirea unor politici de păstrare a memoriei celor decedaţi, eu am considerat necesar să mă implic în măsura posibilităţilor.

Mai mult timp, împreună cu logodnicul meu, istoricul de la Sibiu cu origini basarabene pe linie maternă - regretatul Nicolae-Bogdan Tămaş (9 decembrie 1974 - 7 iulie 2019) am decis să creăm un Muzeu Virtual al Foametei din Basarabia. Şi am reuşit acest lucru. La începutul anului 2020 a fost lansat primul Muzeu Virtual al Foametei din lume - Muzeul Foametei din Basarabia.

Mai multe luni le-am acordat documentării la Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova (AOSPRM) şi Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), am consultat sute de dosare în speranţa că voi găsi documente ce abordează subiectul ce mă interesează, dar, în majoritatea cazurilor, rezultatele au fost modeste. Cele 50 de documente prezentate în lucrare sunt inedite şi valoroase prin faptul că reflectă realităţile din satele basarabene prin prisma reprezentanţilor administraţiei locale şi a funcţionarilor locali; de asemenea, accent se pune pe modalităţile de supravieţuire a băştinaşilor în perioada respectivă. Documentele, scrise în limba rusă, sunt traduse în limba română.

Timp de doi ani am avut şansa să fiu moderatoarea emisiunii istorice Recurs la istorie la postul de radio Vocea Basarabiei de la Chişinău. Fiind conştientă de şansa pe care o aveam, şi discutând aproape zilnic cu ascultătorii, am realizat că subiectul foametei organizate este unul prea puţin cunoscut. În acelaşi timp, discutam cu mulţi supravieţuitori ai cataclismului politic care doreau să-şi împărtăşească drama vieţii familiei lor. Aceasta a fost motivaţia fermă şi convingerea că eu trebuie să valorific cât mai mult acest subiect, contribuind astfel la aducerea adevărului istoric la un număr cât mai mare de oameni. Cele 30 de mărturii prezente în lucrare constituie 30 de istorii de viaţă ale concetăţenilor noştri. Informatorii sunt oameni cu nivel diferit de pregătire, din diferite zone geografice, de diferite etnii.

La iniţiativa cunoscutului ziarist de la postul de televiziune TVR Moldova, Vitalie Guţu, am realizat filmul documentar Omorâţi prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu... - primul film documentar care are în centrul atenţiei una dintre dramele basarabenilor - foametea organizată - şi consecinţele imediate şi în timp ale acesteia.

Imaginile care ilustrează lucrarea în mare parte le-am fotografiat personal în timpul realizării filmului Omorâţi prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu.... Alte imagini, îndeosebi chitanţele pentru livrarea diferitor cereale mi le-a oferit cu amabilitate fotojurnalistul Nicolae Pojoga, pentru care îi mulţumesc în mod special. Imaginile făceau parte din colecţia lui Zaharia Cuşnir. De asemenea, o parte din fotografii le-am preluat de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova.

Culegerea Un genocid nerecunoscut reprezintă partea întâi a unui proiect mai amplu pe care mi l-am propus, la care lucrez de câţiva ani şi pe care sper să-l realizez într-un viitor nu prea îndepărtat.

(Mariana S. Ţăranu, conferenţiar universitar, doctor în istorie)

Cvartet. Redactarea unui roman jam-session, sau despre cum m-am ales cu un parfum în miez de noapte, pe neîncercate

 

Daniela Ulieriu, Doina Popescu
Cvartet
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cvartet. Redactarea unui roman jam-session, sau
 despre cum m-am ales cu un parfum în miez de noapte, pe neîncercate

Dacă spun că sunt traducătoare, e simplu. E limpede ce fac. Dacă, pe de altă parte, spun că sunt editor de carte, imaginea începe să se blureze puţin, de la margini spre centru. Bafta e că lucrul încă sună îndeajuns de cool cât să nu provoace prea multe întrebări. Dacă, în schimb, nu ştiu ce-mi vine şi spun că sunt redactor de carte, o lungă şi alambicată discuţie stă să înceapă. Discuţie cu două tăişuri, pentru că, până la capăt, eu risc să mă fac destul de puţin înţeleasă, iar interlocutorul riscă să plece acasă destul de nelămurit. "Adică ce faci, corectezi cărţile? Cauţi greşeli?" Cum să zic că da?! Cum să zic că nu?!

De-a lungul celor câţiva ani de când fac meseria asta grea, discretă, ingrată şi mirabilă, de la carte la carte trecută prin mână şi prin inimă şi prin minte, am încercat să îmi definesc postura în primul rând pentru mine însămi. Postură care să nu fie, pe cât posibil, nici aceea de conţopist cu mânecuţe şi vederi înguste, obsedat de cerneală roşie, virgule şi dicţionare ortoepice, nici de scriitor reprimat. (Nu că redactorul n-ar fi câte puţin din amândouă în diferitele lui toane, ipostaze şi zile meteosensibile.) M-au ajutat, e adevărat, şi contextele în care rămâneam agăţată între a răspunde cu da sau cu nu la întrebările de mai sus. Am încercat, în speţă, cu metafore, fiindcă în apele lor mă bălăcesc eu în siguranţă şi fără geamandură.

Preferata mea rămâne luatul la trântă cu textul, pentru că felul de lectură pe care îl cere o bună redactare se lasă de cele mai multe ori cu scrâşnet: trebuie să mobilizezi simultan vreo câteva moduri de a citi, de la literă la cel atent la sens, morfologie, sintaxă, topică, stil, referinţe livreşti, culturale şi aşa mai departe, plus citirea în paralel cu textul original, dacă este vorba despre o traducere. Pe cuvânt că se transpiră. Mai mult decât atât, e ca lupta cu îngerul: simţi că ai învins abia dacă ai ştiut să te laşi înfrânt cum se cuvine, renunţând la propriile idiosincrazii şi marote şi reuşind, în schimb, să intri în pielea textului şi să îi netezeşti cutele în felul lui, nu în felul tău. Apoi, îmi mai place imaginea mânjelii: îţi afunzi mâinile în lutul textului până la coate (bine, uneori chiar un pic peste), frămânţi în neştire, faci o mizerie de nedescris în jur, dar, până la urmă, din abundenţa materiei textuale începe să se ivească forma cărţii - şi-apoi începi să înlături surplusul, să scoţi şi să adaugi, până iese. La sfârşit, un redactor atent şterge, spală şi face curat. Dacă ne hotărâm, în schimb, că materia de lucru e mai degrabă vie, corespondentul acestui fel de a redacta e chirurgia pe text - acolo e vorba, mai ales, despre a tăia burţi. Dacă ne mutăm pe teritoriul mineral, o altă imagine care îmi place e orfevrăria - lucru aşa de fin şi aşa de complicat, încât e aproape inefabil.

Despre toate aceste moduri ale lucrului cu textul mai trebuie spus că se desăvârşesc numai atunci când sunt invizibile. Eşti un redactor bun abia atunci când textul curge aşa de bine, că nu se vede că ai umblat pe el, când modificările / intervenţiile / reformulările / rescrierile pe care le operezi sunt citite de autorul însuşi fie ca operă proprie, fie ca traducere - într-un limbaj comun şi tainic - a unor intenţii care în manuscris nu îşi găsiseră încă forma împlinită, dar acum, iată-le, stau scrise negru pe alb. Doritori?

***

Mă întreb ce ar face un redactor bun cu textul meu de până aici, având în vedere că am cheltuit patru paragrafe pe ceva ce nu atinge decât razant subiectul promis în titlu. Prima mea justificare e că nu sunt la serviciu, aşa că dacă trânta se dă nu cu vreun text gata scris, ci cu panica paginii albe, măcar să dansez liberă în perimetrul ei. A doua justificare nici măcar nu e justificare până la capăt, ci vădire a faptului că a fost nevoie de un lung ocol tocmai ca să mă apropii mai bine de subiect. Anume: de la carte la carte la carte la carte, postura de redactor se autocizelează, se lămureşte, se conturează, iese la suprafaţă. Cu condiţia, desigur, să nu fie inerţială, ci permanent interogată. Iar uneori, pe banda rulantă a producţiei de fiecare zi - dictată nu întotdeauna de iubire - mai apare, în culori vibrante şi arome tari, şi câte un text care în devenirea lui spre carte are darul de a-ţi oferi nu numai cioburi de, ci şi răspunsuri pline. Despre el, despre materia lui şi despre tine, ca orfevru căruia i-a încăput pe mână. Pentru mine, un astfel de text a fost Cvartet, roman semnat de Daniela Ulieriu şi Doina Popescu.

Cvartet mi-a încăput pe mână cam prin iunie 2020 - când, într-o după-amiază, am deschis documentul Word din anexa unui e-mail, ca să fac una dintre obişnuitele evaluări care stau în sarcina unui editor - şi a apărut în librării în mai 2021. Între aceste două momente încape o lume. Una mică, e adevărat, însă de o densitate a experienţelor şi a descoperirilor care face ca propoziţia mea de mai sus să nu cuprindă nicio exagerare.

De obicei, decizia în privinţa unui manuscris e o chestiune care trebuie să se întâmple destul de repede şi destul de la sânge. Oferta e uriaşă, iar noi, editorii, o mână de oameni - fapt la care se adaugă şi o sumedenie de criterii şi socoteli de care trebuie să ţii cont. De aceea, evaluarea unui manuscris poate fi o treabă destul de dureroasă. Şi totuşi. Wordul intitulat Cvartet stătea deschis pe ecranul laptopului, introdus de textul scurt şi elegant al e-mailului trimis de Daniela Ulieriu. Iar eu citeam, citeam, citeam. Şi, în loc să mă opresc după primele 15-20 de pagini şi să trec cu lectura la jumătatea manuscrisului, apoi la final, m-am trezit încercată de un lucru despre care umblă vorba că nu prea s-ar găsi în meseria de redactor: cititul de plăcere.

În douăzeci şi patru de ore citisem tot manuscrisul, deşi trebuie să recunosc că cititorul profesionist din mine s-a făcut mic, mic de tot şi i-a cedat ringul cititorului avid, pasionat şi curios. Curios nu de ce se va întâmpla până la final, pentru că întotdeauna mi s-a părut că ce-ul e o redută groaznic de fragilă a naraţiunii. Ci curios de cum se va ajunge acolo, pentru că acest cum suportă nenumărate sondări, deplieri, ocolişuri şi lupte corp la corp, reînnoindu-se cu fiecare lectură a aceluiaşi text. Nu am citit manuscrisul - l-am devorat. A urmat un referat extins şi entuziast (ţin minte că mi s-a dat de înţeles, cu prilejul lui, că ar trebui să fac referate ceva mai schematice), după care tot procesul contractual, apoi cel de editare. Fiecare etapă a fost presărată cu schimburi de e-mailuri, SMS-uri şi WhatsApp-uri cu autoarele, liste, schiţe şi notiţe care acum mă fac să mă gândesc că în definirea ipostazei de redactor, un experiment ciudat şi captivant (bine, şi un pic psihanalizabil) ar fi întocmirea unei microarhive care să cuprindă textele din marginea textului, ca un fel de metatraseu, din litere şi scrum, al manuscrisului către carte. Probabil că Astrid Iavorovski ar fi făcut asta, dacă în loc de directoare de trust de presă şi colecţionară împătimită ar fi fost redactorul romanului în care apare ca protagonistă şi linie de forţă.

Prind alt capăt de aţă şi continui prin a spune că Cvartet e un text care le răspunde abundent mai ales acelor cititori a căror sensibilitate faţă de naraţiune se situează în zona lui cum. Nici măcar nu e o naraţiune propriu-zisă, ci un acordaj de voci la persoana I - când simfonic, când voit disonant, dar de o alchimie desăvârşită în potrivirea celor patru mâini auctoriale - care pune în centru teribila forţă evocatoare a fragmentului. Şi se adresează inteligenţei cititorului, care e provocat, incomod şi irezistibil, să reconstruiască întregul din lumile sparte ale unor personaje deopotrivă sfârtecate şi sublime. Citeşti Cvartet la fel cum te uiţi la arta contemporană (bună): părăsind orice orizont de aşteptare al armoniei şi izotopiei. Asumând, în contrapartidă, faptul că intri într-o arenă simbolică în care o să te cam doară. Pentru că vei ieşi din zona confortabilă a figurativului şi a reprezentării, ca să pătrunzi într-un interval de haos şi răcnet al formelor, de clocot al materiei, în care ordinea trebuie găsită, regula - descoperită, sensul - uneori - inventat. Un festin. Ţin minte că era deja ianuarie, eu eram la a doua lectură a manuscrisului şi venise vremea să mă gândesc la un text pentru coperta a patra. Mi s-a părut cel mai firesc lucru din lume să le propun autoarelor o alcătuire din care o frază suna cam aşa: "Vocile din Cvartet compun treptat, ca într-un joc de măşti, arhitectura complexă a unui roman în care nu se întâmplă nimic, dar în care suspansul creşte de la o pagină la alta prin inteligenţa construcţiei." Într-un sfârşit, am renunţat cu mare greutate la acel roman în care nu se întâmplă nimic, şi doar sub tăişul nemilos al marketingului de raft. Pentru că, după mine, este şi rămâne cea mai mare calitate a textului, iar revelarea ei - cel mai mare compliment: Cvartet face parte din rândul acelor poveşti mustind de versatilitate, care au la îndemână mijloace atât de variate şi de subtile de a te ţine până la capăt cu sufletul la gură şi cu sinapsele tensionate, încât acţiunea în sine trece în plan secund. Sunt sigură că Ioana Cernea ar fi de acord cu mine, dacă ar fi cititoare a romanului în loc să îi fie personaj absent şi strălucitoare prezenţă.

Sunt parşivă, bineînţeles. Scriu - metascriu - un text despre călătoria redactării unui roman remarcabil fără să divulg aproape nimic din ce se întâmplă în el, plasându-mă sub auspiciile lui cum. E o alegere. Tot aşa cum am ales să-l pun pe Tudor Cernea să metascrie, anonim, citatul de pe coperta a patra, ca într-o mise en abîme în care m-am făcut că uit că în jocul cărţii el nu e autor, ci personaj. Dar nu sunt prima - e vechi păcatul! - şi chiar Cvartetul îl conţine cu mare meşteşug. Pentru că Tudor Cernea, personaj în romanul Danielei Ulieriu şi Doinei Popescu, semnează, în spaţiul lui textual, un alt Cvartet - altul şi poate pe alocuri acelaşi - pe care mi-aş fi dorit cu sete să îl citesc, dar care înadins e lăsat neînceput şi neterminat, invitaţie neformulată către fiecare cititor de a-l închipui.

Din mreje întinse cu inteligenţă şi sfori milimetric controlate, din măşti schimbate la momentul potrivit după o coregrafie tăcută şi precisă, din cioburi de oglindă orientate în lumină astfel încât întregul să trebuiască dedus din geometria caleidoscopică - aşa se constituie arhitectura unei poveşti în care evenimentul are, totuşi, rolul lui. A spune că în Cvartet nu se întâmplă nimic e în acelaşi timp parşiv şi sincer. Ca o antifrază. Evenimentul e acolo - fir colorat în urzeală, osatură în carnea textului -, aşteptând să fie descoperit şi desprins, aşteptând ca articulaţiile să îi fie din nou îmbinate şi puse în mişcare. Are ritm, are nerv. Dacă ar fi să îmi duc până la capăt jocul în care personajele Cvartetului ar ocupa ipostaze în afara textului, probabil că acest din urmă gest ar ţine de expertiza lui Alice şi a lui Horia Mihăileanu - fiecare în felul propriu, cum nu se poate mai diferit.

Jocul meu e numai unul dintre nenumăratele pe care le permite, ba chiar le inspiră Cvartetul, care deşi atât de atent controlat în partiturile lui narative, pentru cititor rămâne un teritoriu al mişcării libere. Tot aşa cum în spaţiul sonor al unui jam-session, odată ce regulile improvizaţiei au fost bine stabilite, poţi să te avânţi. Această libertate pe care textul i-o acordă cititorului, această putere cu care îl înzestrează este o altă calitate a alcătuirii şi o dovadă în plus că romanul se adresează, în primul rând, inteligenţei cititorului, lăsându-i loc pentru interogaţie, reflecţie şi opţiune. Asta se vede în primul rând în felul în care autoarele aleg să mobileze şi să coloreze lumea romanului. Deşi tonurile sunt uneori voit stridente, alegerea lor are întotdeauna o miză. Deşi atmosfera e uneori rocambolescă într-un fel în care m-ar fi făcut să mă gândesc la Sorrentino şi dacă n-ar fi vorbit Jep Gambardella într-una dintre primele pagini, coşmarul omenesc ne este tot atât de familiar ca în La grande bellezza. Şi cu toate că nu am ajuns până acum în Bali - înfăţişat plastic în paginile romanului -, legătura dintre exotismul de acolo şi decadenţa dâmboviţeană se insinuează în avatarurile hâdului şi în mirosurile fetide, fie ele de canal sau de orhidee rară. Pe de altă parte, mirabilul aşteaptă, discret, în cele mai nebănuite pliuri ale textului şi în cele mai ascunse psihisme ale câte unui personaj. Iar când este descoperit, străluceşte pe măsură. De aceea, personajele din Cvartet nu se împart în pozitive şi negative. Fiecare este în el însuşi atât de subtil şi de modulat, atât de discret alcătuit din armonii şi contraste, încât nu e de mirare că există, de-a lungul romanului, momente în care iei distanţă faţă de personajele aşa-zis "bune" şi coalizezi cu unul dintre "răi".

Aşa s-a întâmplat şi cu parfumul. Eram tot în perioada celei de a doua lecturi a romanului - îl redactam. Şi, apropo de cum în loc de ce, îmi părea rău până la lacrimi că se termină. Totuşi, asta nu mă împiedica să rămân pe text până la ore mici, cu ochii împunşi de somn, fericită când mai descopeream câte o articulaţie, câte o catenă, câte o irizaţie de sens. Şi într-una dintre aceste nopţi am coalizat, în modul cel mai neaşteptat pentru mine, cu Astrid Iavorovski. Tocmai cu ea - dominatoarea, manipulatoarea, excesiva - în care m-aş regăsi cel mai puţin dacă aş practica lectura de identificare, dar pe care, scriitura Cvartetului fiind aşa cum am încercat să o înfăţişez, ajunsesem să o îndrăgesc şi să o admir. Aşadar, era noapte, iar eu, de oboseală şi de vraja textului, pesemne că eram cu garda destul de jos. Aşa încât, ajunsă la al treilea paragraf de la pagina 185, am simţit literalmente în nări parfumul cu care Astrid s-a învăluit într-un moment de criză din existenţa ei. Moment pe care îl traversează în mare forţă, asumându-şi tainic vulnerabilitatea, tot aşa cum îşi asumă, cu nonşalanţă şi artă a seducţiei, că Twilly e total nepotrivit cu vârsta ei. Şi, în trena foşnitoare a personajului, aşa cum evoluase el până la pagina 185, impresia acelui moment a fost atât de puternică, încât nu au trecut 10 minute până să îmi comand elixirul cu note de ghimbir, tuberoză şi santal. A doua zi, le-am mărturisit-o, într-un e-mail, autoarelor, pe care încă nu le cunoşteam personal. Ce a urmat s-ar putea numi începutul unei frumoase prietenii.

***

Pornind de la variaţiuni şi improvizaţii pe marginea meseriei de redactor, trecând prin revizitarea meta- a unui roman vibrant şi ajungând la notele olfactive ale unei nesăbuinţe nocturne provocate de nesomn fertil şi stări de graţie literară, simt că am ajuns la capătul unui text de-a lungul căruia nu o dată m-am întrebat cum va continua. (Aici îmi dau mâna cu Tudor Cernea.) În diferitele lui momente de intenţie, insinuare şi tatonare, textul acesta s-a vrut şi prefaţă a romanului Cvartet, şi cronică a lui. Acum mă bucur că a întârziat să se scrie, pentru că îmi dau seama că nu i-ar fi putut fi nici una, nici alta. Dar el se rotunjeşte şi se închide prin faptul că îşi răspunde - şi îmi răspunde - la întrebarea din început.

Şantierul editării unui manuscris precum Cvartet vine cu multe daruri. Dintre ele, l-am ales aici pe acela că romanul m-a ajutat să îmi definesc mai bine decât până la el postura de redactor al unei cărţi. De-a lungul lucrului la text am fost şi jazzman, şi orfevru, şi chirurg, şi sculptor, însă fără ca vreuna dintre aceste ipostaze să epuizeze postura. La sfârşitul călătoriei, am câteva motive în plus să cred că miezul ei stă în calitatea şi în complexitatea relaţiei pe care o dezvolţi cu textul - cu lumea dinăuntrul lui şi cu cea din afară. Când ai sentimentul că stai pe pragul dintre lumea ta şi lumea lui şi, în plus, că pui umărul în mod discret la aşezarea în matcă a acelei lumi de cuvinte, capătă contur ideea că nu faci doar o simplă meserie, la cheremul întâmplării. Cât despre vorba aceea, cum că redactarea n-ar fi lectură de plăcere... se nuanţează: este o lectură care poate cuprinde tot felul de chinuri şi plăceri, de la travaliul analitic până la deşănţarea olfactivă. Fireşte, nu e aşa la fiecare carte. Altfel, am ieşi cu totul storşi.

P.S.: E frumos când joaca merge mai departe şi după ce şantierul e închis şi cartea a ajuns la raft. Pe 5 iunie 2021 îi trimit Danielei Ulieriu un instantaneu dâmboviţean surprins în faţa Palatului CEC, cu un tomberon din care se revarsă, opulent, un aranjament floral aproape cât un stat de om. O provoc: "Mă-ntreb ce-ar fi zis Ioana în faţa unei asemenea privelişti." Păstrează misterul personajului şi îmi răspunde, în schimb, cu ce ar fi zis Astrid. Apoi cu ce ar fi zis Gelu la ce ar fi zis Astrid. Spontan şi efervescent, mesageria WhatsApp-ului devine vehicul pentru literatură. Jam-session-ul continuă.