Alexandru Stermin
Călătorie în jurul omului
Editura Humanitas, Colecția Știință, 2021
Călătorie în jurul omului
Editura Humanitas, Colecția Știință, 2021
Citiți o cronică a acestei cărți.
***
Intro
Intro
Alexandru N. Stermin este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș-Bolyai cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. În 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea Universității Babeș-Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.
"Cu câteva zile înainte să împlinesc 30 de ani, am plecat singur într-o călătorie în jurul lumii. Primele nopți le-am dormit în jungla amazoniană, apoi zile întregi am umblat în alte două jungle - jungle urbane, pe cât de depărtate, pe atât de diferite -, Los Angeles și Beijing. M-am întors acasă mai viu, însuflețit de ce descoperisem, nu doar în lumea din jurul meu, ci și în lumea din mine - din noi, din om. 30 de ani a marcat pentru mine începutul marilor descoperiri geografice - explorând lumea am descoperit geografia ființei mele, cu continentele ei, de la cele mai luxuriante, cum sunt imaginația și iubirea, la cele mai întunecate și reci, cum este moartea. Despre fascinația acestei lumi vă povestesc aici." (Alexandru N. Stermin)
"Biologul Alexandru Stermin călătorește în jurul lumii. Ceea ce începe ca un periplu în lumea biologiei, a neuroștiințelor și a psihologiei se transformă într-o incursiune în lumea ideilor și concepțiilor despre univers. Ca într-o călătorie pe suprafața unei hipersfere care se închide, Alexandru Stermin părăsește zona unde cultura noastră pune omul în centru, ca să regăsească în îndepărtări, paradoxal, același om cu întrebările lui cele mai adânci. Cartea este un excelent jurnal de călătorie care combină biologia, neuroștiințele și cultura filozofică, chestionând propriile noastre concepte și credințe despre ceea ce suntem și care este locul nostru în natură." (Cristian Presură, fizician, autorul bestsellerului Fizica povestită)
"Dacă n-aș fi fost Cătălin Gruia, mi-ar fi plăcut să fiu Alexandru Stermin. O să înțelegeți de ce spun acest lucru dacă veți citi paginile dintre aceste coperte. Vă recomand cu căldură să o faceți - nu veți descoperi doar o carte, ci vă veți descoperi, veți afla mai multe despre cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm." (Cătălin Gruia, redactor-șef National Geographic)
Fragment
Magie și fantezie - sau cum m-am transformat într-o pasăre
La prima vedere biologii, din tagma cărora fac parte, și restul scepticilor, uneori cu efort, alteori teribil de lesne, dar mereu cu o nonșalanță debordantă, încearcă să "ia praful de magie" al lucrurilor, să "dezvrăjească lumea", așa cum a spus Weber, sociolog și economist politic, atunci când știința a început să catalizeze mintea societății din America și Europa și specia noastră a făcut pasul spre industrializarea modernă, lăsând în urmă superstițiile.
Cu toate că folosesc des expresia "praf de magie", nu am crezut niciodată conștient în magie; spun "conștient" pentru că, dacă pe vremea când eram copil credeam că sunt un vrăjitor și eram convins că am puteri magice pe care nu le foloseam, pe măsură ce am crescut, ideea asta s-a evaporat din mintea mea și m-am resemnat cu gândul că sunt un om ca mai toți oamenii. Încet-încet, în devenirea mea ca om de știință, mi-am cultivat scepticismul și am devenit cât se poate de analitic, în așa măsură încât cred acum că pentru toate trebuie să existe o explicație științifică - biologică, fizică sau chimică.
Magia timpului
În tot acest context, de-a lungul timpului am luat parte și uneori m-am implicat direct în ritualurile magice ale lumii din jurul meu. Îmi amintesc cum, proaspăt venită pe lume, nepoțica mea a ajuns acasă de la maternitate și, împreună cu sora și mama mea, i-am făcut baie. După ce tot momentul s-a terminat și Antonia era uscată și îmbrăcată în pătuțul ei, mama, o femeie cu capul pe umeri, cu picioarele pe pământ și sceptică, nu din interese științifice, ci din experiență de viață, mi-a spus să iau cădița cu apă și să o arunc la țâțâna porții. Când am întrebat-o de ce, mi-a spus simplu că așa se zice că trebuie făcut cu prima apă în care s-a îmbăiat pruncul, și anume că trebuie aruncată la stâlpul porții ca să nu plece copilul departe de casă.
Am luat cădița fără să mă gândesc prea mult și am plecat hotărât să o arunc pe trandafirii din curte. Plantele aveau mult mai multă nevoie de apă decât stâlpii porții. Ajuns în fața florilor, m-am oprit și, pentru că tot ce îmi doream era să văd lumea, am pornit spre poartă. Am lăsat cădița jos, am deschis poarta, am ieșit din curte, cu cădița în brațe, am traversat strada în drumul meu inițiatic și i-am schimbat destinul copilului din casă într-un moment, cu un ritual pe care parcă cineva mă învățase să-l fac, aruncând apa pe un pârâu ce traversa satul și am zis: "Du-te și vezi Lumea!" M-am întors în casă și, fără să spun nimănui nimic, fără să fiu întrebat unde am aruncat apa, am continuat seara ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Gândindu-mă acum la ce am făcut atunci, conștientizez că dacă, pe vremea când eram mic știam că sunt vrăjitor, însă nu făceam vrăji, odată ajuns adult m-am convins că nu sunt vrăjitor, dar tocmai făcusem o vrajă.
Magia spațiului
Cel mai semnificativ moment de magie din viața mea de până acum l-am trăit în junglă. V-am pomenit de el la începutul poveștii - eram deja de câteva zile în pădure cu Roberto și ne familiarizaserăm unul cu celălalt. Ziua se stingea încet și, după ce ne-am întins hamacele, am mâncat la lumina focului orezul fiert și ciupercile culese de noi de pe niște arbori căzuți. Mi-am dat seama că mai am puțin de stat în junglă, iar dacă o să rămân viu, o să vină ceasul să plec acasă. Îmi era dor de casă, însă nu voiam să părăsesc jungla. Toată ziua aceea îmi făcusem planuri și scenarii ca să pot să mai rămân: mă gândeam să-l rog pe Roberto să mă ia la el în trib, să-l ajut la munca pământului și la vânătoare, ori să fiu ghid pentru cercetătorii care vor să străbată jungla.
În oricare dintre situații, îmi trebuia un loc și o comunitate de oameni care să mă accepte și în care să mă integrez. Însă apoi mi-a venit un gând și, fără să cumpănesc prea mult, l-am întrebat pe Roberto:
- Există o plantă în jungla asta care să mă transforme într-o pasăre?
Asta în contextul în care, în zilele trecute, îmi arătase plante potrivite pentru fiecare nevoie umană. Roberto m-a privit drept în ochi, fără să respire, de parcă se speriase de întrebarea mea, și mi-a spus
- Există! Însă nu crește singură, trebuie s-o faci tu!
- Cum adică să fac eu o plantă? l-am întrebat mirat.
S-a ridicat de pe lemnul pe care stătea și, în lumina văpăii de foc, a început cel mai fascinant spectacol făcut de un om pe care l-am văzut vreodată:
- Trebuie să cauți un șarpe, unul gros ca bușteanul ăsta - și l-a numit într-un fel anume ca, mai apoi, să îmi dau seama că era un șarpe boa. Îl iei acasă și-l hrănești cu pui, după care-l ridici în spate și pleci cu el în junglă, mergi așa prin pădure până ajungi într-un loc cu copaci înalți, așa cum e ăsta în care suntem noi. Lași șarpele jos, îl întinzi și îi spui: "Cred în tine, mă supun ție, spune-mi tot ce știi!"
După care, în timp ce și-a ridicat mâna în care ținea maceta și a lovit-o de pământ, mi-a spus:
- Îi tai capul, acoperi șarpele cu crengi și frunze uscate și-i dai foc, stai lângă el până ce arde complet și după aia pleci spre casă. Peste trei luni, te întorci în același loc, îți întinzi hamacul și cauți dâra de pământ pe care s-a făcut sacrificiul, iar acolo ai să vezi că au crescut plante. Iei o frunză de la prima plantă crescută în locul unde a fost focul, ți-o pui pe piept și te culci. Faci așa cu fiecare plantă crescută pe cicatricea arsurii de pe pământ, până în dimineața în care ai să visezi că te-ai transformat într-o pasăre! Ține cont că, în tot acest timp, nu ai voie să mănânci nimic, ci doar să bei apă! Planta cu a cărei frunză te-ai visat pasăre e cea care o să te ajute să te transformi. Bagă de seamă că s-ar putea să dormi nopți întregi, să termini plantele și să nu fi visat nimic. Asta s-ar putea întâmpla fie din cauză că șarpele nu știa cum să facă vraja și, în cazul ăsta, ar trebui să cauți altul, fie din cauză că tu, peste noapte, ai visat, însă, ori pentru că nu erai pregătit să găsești răspunsul sau să suporți transformarea, ori pentru că nu ți-ai dorit destul de mult, ai uitat visul.
Îl priveam înmărmurit. Absorbit de poveștile și mișcările lui, vedeam plantele, șarpele sacrificat și dâra care a pârjolit pământul și, ca să mă aducă înapoi la realitate, mi-a zis:
- Tatăl meu mi-a povestit că a avut un prieten pe care l-a văzut transformându-se de câteva ori într-un jaguar, căci avea o asemenea plantă!
Era cât pe ce să-l rog pe Roberto să mergem să căutăm un șarpe, însă mi-am dat seama că n-aveam semnal în junglă și n-o pot anunța pe mama că nu mai vin acasă și, ca să nu se neliniștească, m-am decis să rămân totuși om. Până la urmă, și omul e tot un animal, un pic diferit de păsări, dar cu care împarte un strămoș comun.
Acum, când scriu, îmi vine în minte Cioran, care își dorea să se întoarcă prin regnuri, să fie iar animal, plantă și rocă, ca să-și piardă povara scepticismului și a conștiinței și-mi dau seama că eu, în seara poveștii lui Roberto, m-am întors în regn, m-am transformat în pasăre, iar pentru că mi-am pierdut scepticismul, l-am crezut pe Roberto, l-am crezut atât de mult, încât nu m-am gândit nici măcar o secundă că ar exista o altă posibilitate, că spusele lui ar putea fi chestionate în vreun fel, mi-am pierdut conștiința sinelui meu pentru că, din toată pădurea aia care forfotea, eu nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic în afară de povestea șarpelui. Îmi dau seama că, dintr-o perspectivă cioraniană, eu am fost o pasăre.
Dar am fost o pasăre și din perspectiva unui biolog, căci, în ultima noapte din junglă, am dormit pe malul Amazonului, în hamac, și îmi amintesc cum, spre mijlocul nopții, m-am trezit, am deschis ochii și am rămas uimit. Era prima noapte în care vedeam stelele și Luna. Păreau atât de aproape de mine, încât aveam impresia că sunt mai aproape de ele decât de pământ, atârnat în hamacul suspendat între doi copaci, ca într-un cuib. Este una dintre imaginile care mi-au rămas în minte - atunci m-am simțit o pasăre, căci păsările poposesc în cuiburile ce le învelesc, atârnate în copaci, așa cum atârnam eu în hamac, au experiența apropierii de cer și depărtării de pământ, așa cum am avut-o eu și, pentru că sunt parte din natură, se hrănesc din ea, așa cum, în toate zilele din junglă, m-am hrănit cu ciuperci și fructe culese din jur. Realizez că eu, la întâlnirea cu jungla, m-am transformat într-o pasăre și că pădurea întreagă a fost planta magică ce mi-a îndeplinit visul.
Când povestesc prietenilor despre ritualul magic descris de Roberto, îl etichetez drept fantezie, tot așa cum cred acum despre ritualul cu apa ce a scăldat-o pe nepoțica mea la prima ei baie. Însă, pe măsură ce povestesc, îmi dau seama că atunci, în junglă, l-am crezut pe Roberto; tot așa cum, în seara băii, am crezut în ceea ce făcusem, simțeam că a fost magie. Cred acum că diferența dintre magie și fantezie o face spațiul sau timpul. Mai toată epopeea vieții noastre are loc în planurile realului și ale fanteziei, însă, uneori, când timpul ori spațiul vibrează sincron cu noi și cu tot ce-i în jurul nostru, fantezia trece parcă în realitate și atunci apare magia sau, mai bine spus, simțim magia.
Un prieten actor mi-a explicat cum teatrul de umbre a apărut atunci când un împărat de prin părțile Asiei și-a pierdut pe veci împărăteasa, de care era teribil de îndrăgostit. Chinuit de lipsa ei, a chemat un vrăjitor pe care l-a rugat să-i aducă înapoi consoarta. Vrăjitorul a făcut un paravan de pânză și, în spatele lui, a reprodus silueta împărătesei, proiectând, cu o lumină, umbra ei pe țesătura albă. Regele, aflat de cealaltă parte a paravanului, se liniștea văzând umbra reginei și așa simțea că ea e încă lângă el. Oricât de sceptici am fi, e ușor să înțelegem de ce, în toată această poveste reală, era nevoie de un vrăjitor: pentru că doar un vrăjitor putea să facă din fantezia împăratului realitate.
Fantezia oamenilor de știință
În primele seminarii, la începutul semestrului, indiferent că sunt de anatomie comparată a vertebratelor ori de ecologie umană, încep să le vorbesc studenților despre teoria "fanteziei" aplicată oamenilor de știință. Le povestesc că, dincolo de faptul că "ceilalți" cred despre "noi", biologii, că suntem rigizi și lipsiți de creativitate și implicit de fantezie, noi știm că un biolog adevărat trebuie să fie, în primul rând, creativ, să fie un munte de imaginație.
Și mă apuc să le spun cum, într-un scenariu ipotetic, plimbându-ne prin pădure și văzând o floare mov, ne întrebăm de ce acea floare e mov și de ce nu este galbenă? Și, în acel moment, începe călătoria marii descoperiri. În primul rând trebuie să emitem câteva ipoteze, să ne imaginăm motive pentru care floarea respectivă e mov. Începem de la faptul că s-ar putea ca, în pădure, să fie un unicorn care vede doar florile mov, le miroase pentru că îi plac, și așa, cu nasul din floare în floare, le polenizează și le crește rata de înmulțire, până la ipoteze de genul celor în care, în perioada în care înflorește planta respectivă, sunt deja înflorite alte plante galbene, iar aceasta, fiind diferită de celelalte, atrage insectele care o polenizează și care, la fel ca unicornul, îi crește rata de reproducere. După ce, ajutați de fantezie, am construit zeci de ipoteze, intră în acțiune omul de știință din noi, analitic și sceptic, care acum începe să le testeze, cu observații și experimente, le argumentează pe cele posibil adevărate și le exclude pe cele posibil false. O minte analitică și sceptică nu s-ar putea mobiliza, dacă nu ar exista o minte creativă care să emită ipotezele.
Conștientizez acum că eu, biologii și ceilalți sceptici nu "dezvrăjim lumea", ci o învăluim într-un univers de magie, o "învrăjim" teribil, dându-i o groază de posibilități de manifestare în care, la început, credem mai mult sau mai puțin, dar pe care, testându-le, le scoatem în lumină, ca mai apoi, în căutarea noastră continuă, să arunce "praful de magie" peste alte întrebări și experiențe. Biologicul a generat astfel imaginația, iar imaginația a dus la apariția și fundamentarea planului cultural al existenței noastre. De cele mai multe ori suntem conștienți că unele lucruri există doar în spațiul imaginației, dar din experiența mea am priceput că nu este nevoie decât de un pas și mintea noastră acceptă imaginarul ca realitate, asta, după cum v-am povestit, cred că ține de o legătură neînțeleasă între timpul și spațiul în care are loc fenomenul.
Religiile pot fi un exemplu în care vremurile și timpurile au adus imaginarul în realitate. Poate că unii se vor simți ofensați pentru că vorbesc despre religie ca o integrare a imaginarului în real. Dar dacă sunteți creștini sau de orice altă religie a prezentului, cel mai probabil sunteți de aceeași părere cu mine dacă ne raportăm la mitologia greacă sau romană. Nu credem în existența zeilor din acea perioadă și punem pe seama imaginației poveștile despre ei. Mecanismele comportamentului nostru religios sunt complexe, însă cunoașterea a reușit să deslușească unele dintre ele și să le explice.
