Prefață și introducere la Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului

 

Václav Havel
Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din cehă: Gabriela Georgescu și Mircea Dan Duță

Citiți un fragment din această carte.

*****
Prefață

(de Ambasadoare Halka Kaiserová^[i])

"Probabil că așa ceva ar trebui trăit abia după moarte", a exclamat Václav Havel pe când traversam podul Brooklyn în octombrie 2006 și îi prezentam programul și acțiunile care urmau să se desfășoare în onoarea sa la New York. În toamna anului 2006, University of Columbia i-a pregătit un program de rezidență de șapte săptămâni. Era anul în care la universitățile americane își începea studiile prima generație de studenți născuți în 1989, așadar o generație care, după căderea Cortinei de Fier, nu cunoscuse lumea împărțită bipolar între Est și Vest. Lui Havel i-au fost dedicate workshopuri, seminare și conferințe care îi examinau personalitatea artistică polivalentă - dramaturg, cugetător, eseist și lider politic al transformărilor din țara sa și de pe scena internațională. Toate piesele sale (una dintre ele în premieră mondială) au fost puse în scenă în cadrul grandiosului Havel Festival la teatrele de pe Broadway, dar și din afara lui. Dezbaterea comună a celor doi foști președinți Václav Havel și Bill Clinton de la University of Columbia a fost dedicată temei Provocările democrațiilor emergente.

Această rememorare ar trebui să amintească atenția pe care au suscitat-o opera și viața remarcabilă ale lui Václav Havel atât printre experți, cât și în rândul publicului larg, nu doar în SUA, ci practic în toată lumea. A devenit simbolul omului politic intelectual, al luptătorului neobosit pentru drepturile omului și un exemplu de disident dintr-o mică țară central-europeană, care a devenit președinte și care a putut influența, grație autorității sale, evenimentele internaționale. La sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru a devenit un fel de purtător de cuvânt al Europei de Est. Jacques Rupnik^[ii] a spus despre el că, tocmai datorită textelor sale în care descrie mecanismele regimului totalitar, Occidentul a putut înțelege în timpul Războiului Rece cum funcționează societățile în regimurile comuniste și a putut surprinde declinul și descompunerea lor. În același mod, mai târziu, i-a ajutat cu sugestiile sale pe partenerii din Vest să înțeleagă necesitatea și stadiul integrării ulterioare a Europei.

Václav Havel a fost ales președintele țării noastre de patru ori în vremuri de transformări radicale. Prima oară ca reprezentant al Forumului Civic, în care s-au reunit indivizi sau grupuri care militau pentru schimbări politice fundamentale în Cehoslovacia anului 1989. Václav Havel a devenit în mod firesc liderul mișcării și a fost ales de către parlamentul comunist - Adunarea Federală - drept candidat care intenționa să aducă țara la primele alegeri libere. Viteza schimbărilor petrecute în Cehoslovacia de atunci și în blocul comunist, precum și contextul acestora sunt cuprinse în discursul rostit la adunarea comună a ambelor camere ale Congresului SUA. În cartea sa Pe scurt, vă rog!^[iii] a declarat, plin de modestie: "Am fost primul reprezentant de rang înalt al unei țări din blocul comunist care a adus în Congres vestea fără echivoc a destrămării comunismului, a căderii Cortinei de Fier, a finalului împărțirii bipolare a lumii și a Războiului Rece și despre necesitatea construirii unei noi ordini politice pe această planetă. Un mesaj de o asemenea amploare nu se recepționează în fiecare zi. De aici probabil și ecoul imens, aproape de neînțeles pentru mine."

Și-a încheiat al doilea mandat de președinte al Republicii Cehe și Slovace demisionând în iulie 1992, justificând că nu poate continua să-și îndeplinească obligațiile care decurg din jurământul de credință față de republica federală într-un mod adecvat caracterului, convingerilor și conștiinței sale. În acel moment, reprezentanții politici aleși cehi și slovaci nu mai reușeau să cadă de acord asupra unei ordini constituționale unitare și se îndreptau spre divizarea statului comun - Cehoslovacia. În ianuarie 1993, Václav Havel a fost ales ca primul președinte democratic al Republicii Cehe și în 1998 a fost reales pentru încă un mandat. Din punct de vedere politic, perioada primei președinții a lui Václav Havel a fost extraordinar de agitată, atât pe plan intern, cât și extern. A început să își îndeplinească obligațiile de șef al statului conform noii Constituții și să confirme continuitatea relațiilor diplomatice bilaterale cu statele lumii. Datorită abilităților sale, Cancelaria Prezidențială a avut o particularitate pe toată durata mandatelor sale de președinte - nu a angajat niciun speechwriter. Václav Havel și-a scris singur toate discursurile pentru a le putea rosti, cum spunea el însuși. În această perioadă s-a preocupat intens în principal de două subiecte de politică externă. Primul a fost propagarea intensă a extinderii NATO către Est și al doilea, lărgirea Uniunii Europene. Percepea Europa ca pe o singură entitate politică, deși structurată intern în mod complex. Perioada postbelică, în care Europa a încercat să-și construiască ordinea politică internă pe o bază justă și democratică, pe principiul egalității, al voluntariatului și al respectului pentru toți, prin discuții și nu prin violență, el a considerat-o ca fiind unică din punct de vedere istoric și extrem de importantă nu numai pentru Europa, ci pentru întreaga lume.

Întrebat care este cel mai important rezultat politic obținut cu aportul său activ, răspundea fără ezitare: desființarea Tratatului de la Varșovia la Praga în 1991 și extinderea NATO la Praga în 2002.

Unele dintre primele sarcini ale lui Václav Havel și ale noii diplomații a anilor '90 au fost asigurarea plecării armatei sovietice de pe teritoriul Cehoslovaciei și ieșirea din Pactul de la Varșovia, compus la acea oră din șapte membri (URSS, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, România și RDG). Planul ministrului sovietic de Externe de atunci, Eduard Șevarnadze, era transformarea pactului în organizație politică cu componentă militară. În pofida tuturor recomandărilor politicienilor și diplomaților occidentali de a nu se grăbi dizolvarea Tratatului de la Varșovia, la propunerea părții cehe, Conferința de Afaceri Externe a Pactului de la Varșovia din martie 1990 de la Praga a căpătat un alt conținut decât cel pregătit de către delegația sovietică. Dizolvarea s-a produs un an mai târziu, în iulie 1991, la Praga, la ultima ședință a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia.

Summitul NATO din 2002 de la Praga avea loc pentru prima dată într-o țară din fostul bloc est-european. Václav Havel, care acordase o atenție și o grijă considerabilă pregătirilor, a văzut evenimentul și ca pe o "serată de adio" la funcția sa de președinte. L-a considerat de asemenea finalul luptei sale de zece ani pentru extinderea NATO spre Est. Era convins că, prin extinderea NATO și asigurarea garanțiilor de securitate pentru țările din Est, se va crea un climat mai liniștit și stabil pentru pregătirea aderării acestor state la Uniunea Europeană. La Praga au primit invitația de aderare la NATO șapte țări: Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, România, Slovacia și Slovenia. În discursul său la Summit a menționat în legătură cu extinderea: "... este un semnal clar nu numai pentru toți europenii, ci pentru toată lumea, că era împărțirii forțate a lumii în sfere de influență, sau chiar a subjugării celor slabi de către cei puternici, a apus definitiv. Extinderea cu cei șapte noi membri va fi un act de mare încredere în dreptul popoarelor de a alege liber din ce parte a lumii doresc să facă parte și ce relații vor să stabilească și să cultive." În mod simbolic, la Praga au fost redesenate granițele organizării postbelice a Europei, iar sferele de influență stabilite de fosta Cortină de Fier au încetat.

Václav Havel a rămas activ în sfera publică și după ce a părăsit funcția de președinte. În cadrul Forumului 2000, a invitat la Praga, la discuții despre provocările globale, oameni politici remarcabili, gânditori și personalități temerare, care încercau să promoveze în lume valorile democrației și ale respectului față de drepturile omului și care încurajau toleranța religioasă și etnică. Forumul 2000 a fost fondat împreună cu scriitorul, umanistul și laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel.

La 18 decembrie 2011, când s-a răspândit vestea că Václav Havel a încetat din viață, mass-media din toată lumea a reacționat, personalități marcante publicând amintiri și transmițând condoleanțe. Acasă, în Cehia, în marile piețe unde în 1989 avuseseră loc manifestații pentru căderea regimului comunist, oameni din toate generațiile s-au adunat din nou și au citit pe rând din textele lui Václav Havel. Cred că pentru omul politic și scriitorul secolului al XXI-lea nu există o mai mare apreciere.

Text introductiv (fragment)

(de Jirí Přibáň^[iv])

Coduri în anticoduri: despre gândirea lui Havel între sens și absurd

Cu mai mult de o sută de ani în urmă, când a apărut statul cehoslovac, întemeietorii lui au decis ca pe drapelul prezidențial să fie scrisă propoziția "Adevărul învinge".

Astfel, mitul renașterii naționale a poporului care continua învățăturile medievale ale Maestrului Jan Hus și ale mișcării husite se conecta la politica modernă și la metafizica morală la care ținea atât de mult primul președinte, Tomáš Garrigue Masaryk^[v].

Într-un stat împovărat încă de la bun început de adevăr, de la care, în plus, nu se așteaptă nimic mai prejos de biruință, nu este ușor să guvernezi, dar nici să fii supus guvernării. Așteptările sunt mari, iar dezamăgirile profunde.

Același motto polisemantic și l-au însușit și comuniștii, acești deținători aroganți ai adevărului istoric prezumtiv și obiectiv, deși aceeași propoziție de pe drapelul guvernului lor a servit drept componentă doar a unui limbaj automat de propagandă și a ascuns cele mai oribile minciuni, crime politice, inechități și nedreptăți. Cu atât mai curajos este impactul retroactiv al cugetării lui Václav Havel despre "viața în adevăr", așa cum a formulat-o în eseul său Puterea celor fără de putere și în care este surprins tocmai acest automatism al limbii și al comportamentului ca sursă de represiune politică și de umilire morală.

Puterea celor fără de putere

Eseul amintit nu este doar o reflecție intelectuală asupra Cartei 77, asupra drepturilor omului, asupra situației generale din lumea bipolară de atunci și asupra civilizației moderne în general. Nu reprezintă doar radicalizarea îndemnului lui Soljenițîn, "să nu trăim în minciună", despre care se discuta la jumătatea anilor '70 în ambele părți ale lumii divizate. În el se reflectă totodată expresiile verbale și ideatice care continuă să rezoneze în cultura cehă ca tradiție vie a acesteia, a căror forță eliberează și angajează în același timp.

Curajul lui Havel de a privi adevărul în ochi, fie sub forma descrierii crizei civilizaționale și politice, fie a acceptării angajamentului și tradiției morale, a funcționat în cele din urmă ca un arc care a propulsat un spectacol de neuitat și paradoxal ce a dus la contopirea în aceeași albie a unei vieți boeme și a unei politici cotidiene în care eroul principal a acceptat rolul de președinte fără a compromite etica disidentului.

La zece ani de la moartea lui Havel și la aproape două decenii după încheierea mandatelor sale prezidențiale, în propria țară oamenii îl citează din ce în ce mai des, dar îl citesc din ce în ce mai puțin. La nivel mondial lucrurile stau exact invers. Opera lui este citită în special în țările în care nu poate fi citat în mod public.

Păstrez încă vie amintirea discuțiilor despre libertate și drepturile omului purtate cu studenții egipteni care îmi povesteau că Puterea celor fără de putere le-a servit drept inspirație esențială pentru proteste și cum își împrumutau unul altuia traducerile din Havel și discutau cu pasiune despre ideile lui în timpul Primăverii Arabe. M-au întrebat dacă este posibil ca realitatea politică să nu siluiască idealurile pentru care își riscaseră viețile, iar eu am avut un profund sentiment de prăbușire conștientizând că lupta lor pentru libertate și demnitate fusese mai întâi confiscată de islamiști cu pretențiile lor de exclusivitate asupra adevărului doar pentru ca mai apoi, cu sprijin popular masiv, să fie strivită de tancurile militare fără a se ține cont dacă în piețele respective se spusese sau nu vreun adevăr.

Conversațiile cu studenții aceia m-au întristat și pentru că eu, spre deosebire de ei, exact la vârsta lor, am putut trăi bucuria acelorași clipe revoluționare în care ordinea existentă s-a dovedit nesustenabilă, iar viitorul oferea diferite posibilități de dezvoltare a societății, toate prezentând însă o anumită formă de scindare politică. Pe atunci, în noiembrie 1989, mi-a fost teamă când mie și unui prieten din comitetul studențesc de grevă ne-a fost încredințată misiunea de a-i convinge pe membrii miliției comuniste să nu atace mulțimile de protestatari și amândoi am răsuflat ușurați când administratorul stadionului de fotbal pe care se presupunea că urmează să se strângă milițienii ne-a asigurat că aceștia primiseră ordin de retragere și că vom ieși învingători din acea revoluție.

Mulți ani la rând, eu și prietenul respectiv, care între timp a devenit un organizator de succes al unor festivaluri de film, am râs de naivitatea noastră și ne-am imaginat că pentru administratorul acelui teren probabil am părut niște tineri neîndemânatici din comediile timpurii ale lui Forman, dar vărsarea de sânge care a avut loc atunci în România ne va aminti întotdeauna că acea "catifelare" a revoluției cehoslovace a fost mai degrabă excepția care confirmă regula violenței revoluționare. [...]

Cuvânt despre sens

Îmi vin în minte propozițiile din discursul Cuvânt despre cuvânt în care Havel, în seara din ajunul revoluțiilor democratice din 1989, avertiza cu privire la ambiguitatea, lipsa de transparență și violența conținută în cuvinte, astfel că "merită întotdeauna să suspectezi cuvintele și să fii atent la ele". Iar avertismentul se referea și la ceea ce un scriitor sau un dramaturg stăpânește cel mai bine, și anume puterea cuvântului în sine!

Această vigilență și, într-o anume măsură, și scepticismul umanistic îl apropie pe Havel de un alt scriitor și dramaturg ceh, Karel Čapek, care a scris în perioada Primei Republici Cehoslovace, care, datorită prieteniei cu președintele Masaryk, a modelat viața culturală și intelectuală a acesteia, și care avertiza și el cu privire la despotismul mișcărilor totalitare și descria conflictele interne ale civilizației moderne tehnologice și ale omului care, dorind să facă bine, reușește să stârnească cele mai oribile războaie și distrugerea totală.

Tema autodistrugerii omului și civilizației care în numele propriului progres și-a pierdut controlul și care sub stindardul umanității săvârșește cele mai mari atrocități leagă opera și gândirea lui Havel de umanismul lui Čapek. Dacă pentru Čapek simbolul amenințării omenirii a devenit robotul ca produs artificial al tehnologiei care duce omenirea la pierzanie, Havel a văzut această amenințare în limba artificială ptydepe, care duce la pierderea sensului. Și pentru că simbolurile și cuvintele vin din exterior, nu întâmplător cuvântul "robot" i-a fost sugerat lui Karel Čapek de fratele lui, Josef, în timp ce ideea de limbă neinteligibilă a expresiilor goale, "ptydepe", a fost născocită de fratele mai mare al lui Havel, Ivan.

Dacă după Primul Război Mondial oamenii se temeau pe bună dreptate că civilizația modernă se îndreaptă cu pași repezi spre colaps, după cel de Al Doilea Război Mondial era deja clar că prăbușirea amenință chiar limba și comunicarea umană. Cursa pentru o viață pură a devenit astfel o cursă pentru păstrarea sensului limbii și al vieții înseși. Și tocmai această cursă este ceea ce leagă textele lui Havel de contextele lor politice și ceea ce îl așază printre cele mai semnificative personalități nu doar din politica, ci și din cultura și gândirea cehă modernă.

---

[i] Halka Kaiserová este ambasadoare a Republicii Cehe în România. Între anii 1993 și 1996 a lucrat pentru președintele Václav Havel, iar în 2000-2002 a fost purtător de cuvânt al TASK FORCE de la Praga al Summitului NATO 2002. Ulterior a fost consul general al Republicii Cehe la New York și ambasadoare a Republicii Cehe la UNESCO. (N. red.)

[ii] Specialist în științe politice și consilier al lui Václav Havel (1990-1992) în perioada prezidențială. (N. red.)

[iii] Traducere de Helliana Ianculescu, Curtea Veche Publishing, București, 2009. (N. red.)

[iv] Jiří Přibáň (născut în 1967) este academician ceh, intelectual de marcă și eseist, specializat în filosofia dreptului, sociologie și politologie. În prezent este director al Centre of Law and Society din cadrul Cardiff University și contribuie regulat cu articole în presa cehă și internațională. (N. red.)

[v] Tomáš Garrigue Masaryk (1850-1937) a devenit, în 1918, primul președinte al Cehoslovaciei. A fost reales în funcție de trei ori și nominalizat de șaptesprezece ori la Premiul Nobel pentru Pace. (N. trad.)

Poate salva bunătatea lumea? - Casa din marea azurie

 

TJ Klune
Casa din marea azurie
Editura Storia Books, 2021
traducere din limba engleză de Irina Stoica 

Citiți un fragment din această carte.

***
Poate salva bunătatea lumea?

Poate salva bunătatea lumea? T.J. Klune pare a crede că da, sau cel puțin de asta vrea să ne convingă în romanul Casa din marea azurie apărut la editura Storia Books. Cititorul rămâne să decidă singur dacă acest lucru este posibil și în lumea reală sau se poate întâmpla doar într-o carte fantasy. Spun acest lucru pentru că după apariția sa, romanul a stârnit controverse și discuții împărțind cititorii în două tabere: pe de o parte s-au plasat cei care s-au îndrăgostit de stilul, personajele și povestea născocită de Klune, pe de alta s-au plasat, cei care au decis să nu-i citească romanul. Așadar, ce putea fi mai interesant pentru mine decât un roman care a reușit să stârnească reacții atât de vehemente și diametral opuse?

Am citit cartea ignorând controversele și mi-a plăcut mult de tot. Povestea măruntului funcționar Linus care își duce viața searbădă și tristă într-o lume cenușie pentru a descoperi într-un final că viața are multiple culori mi s-a părut emoționantă. Mi-a plăcut, de asemenea, povestea de dragoste dintre el și Arthur pentru că este sensibil construită, are substanță și ne arată că iubirea poate apărea în cele mai neașteptate momente. Klune are un stil cald și lejer care te lasă cu un zâmbet pe buze după ce termini cartea. Dar cel mai mult și mai mult mi-au plăcut copiii. De altfel, ei sunt și cei care contribuie în mod esențial la transformarea lui Linus dintr-un funcționar care urmează la sânge litera regulamentului DERETIMA, într-un om care înțelege că atunci când lucrezi cu oameni și mai ales cu copii, contează ce se întâmplă cu ei și după ce ai predat raportul în termenul limită.

Copiii lui Klune sunt diferiți. Pentru că romanul lui este și un roman despre alteritate. După cum spune în interviuri, el însuși a fost un băiețel queer care suferea și de ADHD. Acest lucru l-au făcut greu de integrat în lumea rurală a fermierilor din Oregonul natal. De aceea, reușește să creeze niște puști originali, amuzanți și de care nu poți să nu te îndrăgostești. Talia, fetița gnom grădinar, acidă, neînfricată și o prietenă de nădejde. Phee, zâna pădurii, a cărei mamă a murit de foame în fața ei, și care își dorește un cămin și să aibă în jur persoane pe care să le poată iubi. Theodore, balaurul pitic, care se comportă ca un copil mic și inocent și care are o colecție impresionantă de nasturi. Chauncey, cel despre care nimeni nu știe mare lucru și care visează să ajungă valet într-un hotel. Sal, timid și timorat ca urmare a unor experiențe îngrozitoare. Și, nu în ultimul rând, Lucy, fiul Satanei, cel despre care profețiile spun că ar putea distruge lumea. De fapt, un băiețel de 6 ani în care se luptă în fiecare zi moștenirea genetică cu educația.

Așadar, este greu să nu te farmece Casa din marea azurie. Și, totuși, pentru că există un totuși, apare un moment în care te dezvrăjești și înțelegi și argumentele taberei care a ales să nu o citească. Și atunci nu mai înțelegi prea clar sentimentele pe care ți le stârnește cartea. Nu mai știi dacă este bine că ți-a plăcut cum este scrisă, ți-au plăcut personajele și finalul. Sincer, eu nici până în acest moment nu știu exact cum să separ sentimentele contradictorii pe care mi le-a creat. Problema acestei cărți vine din sursa de inspirație pe care a avut-o autorul. Acesta spune că s-a inspirat din istoria reală a școlilor rezidențiale canadiene și, mai exact a ceea ce este cunoscut ca Sixties Scoop. Termenul a fost inventat de Patrick Johnston, autorul unui raport din 1963 intitulat Native Children and the Child Welfare System. În acest raport se vorbea despre modalitățile brutale prin care copiii născuți în familiile nativ-americane erau luați de la părinții lor și dați spre înfiere unor familii euro-canadiene sau erau crescuți în școli rezidențiale. Se încerca, astfel, integrarea și asimilarea noilor generații indigene. Aceste școli au avut o istorie lungă și întunecată. Se estimează că în aceste școli au ajuns peste 150.000 de copii. Copiii își pierdeau familiile, rădăcinile și, după cum arată noile descoperiri, de multe ori și viața. De exemplu, în aprilie 2021 a fost descoperită în British Columbia o groapă comună care conținea rămășițele a nu mai puțin de 215 copii din central rezidențial Kamloops.^[1]

Când citești despre aceste atrocități, despre suferințele copiilor și a familiilor rămase în urmă, începi să privești altfel romanul lui Klune. Înțelegi că este cumva deplasat faptul că, deși pune în central romanului său bunătatea, omite să fie bun fix față de victimele directe sau indirecte ale acestui genocide cultural. Și happy-end-ul romanului lasă un gust amar. Își găsesc fericirea și locul pe insula doctorului Parnassus, într-o casă pentru copiii magici, diferiți. Familiile sunt reduse la note în dosarele DERETIMA, Linus și Arthur devin noua lor familie și asta este tot ceea ce contează. Pentru mulți dintre copiii din casele rezidențiale canadiene bunătatea și iubirea nu și-au arătat chipul...

Vă sfătuiesc să citiți cartea, dar și istoriile reale din care se inspiră și să vă formați propria opinie. Sentimentele vor fi cu siguranță amestecate. Eu cu siguranță voi ține minte această carte și o voi asocia, din păcate, cu oroarea Sixties Scoop. Nu cred că asta și-a dorit autorul, dar, după cum știm, o carte își croiește propriul drum în lume odată ce a ieșit din mâinile creatorului ei. Și cel care îi decide locul este cititorul. Acesta o face în funcție de propria-i perspectivă asupra lumii, după direcția pe care i-o arată propriul compas moral și, nu în ultimul rând în funcție de propria sensibilitate și istorie personală.

---

[1] nytimes.com/kamloops-mass-grave-residential-schools

Gheara străvezie a singurătății - Duminici post-restant

 

Julien Caragea
Duminici post-restant
Editura Pavcon, 2021

 

Citiți un fragment din această carte.

***
Gheara străvezie a singurătății

Avem impresia adeseori că talentul trebuie să se coaguleze în centru, dar observăm că talentul are obiceiuri proprii, e o acuarelă udă, nu se știe până unde ajung nuanțele. Nuanța este de această dată cartea de lirică Duminici post-restant de Julien Caragea, apărută la Editura Pavcon, în 2021.

Duminica post-restant, p. 100, este o zonă caracterizată prin îndepărtare, un loc în care supraviețuiește speranța. Speranța este un sentiment care te determină să crezi că unele ființe, chiar și niște cocori bandajați, au însușirile unui anticar, pasiunea unui bibliofil și curiozitatea unui prieten. Cocorii păstrează scrisori "trimise acasă". Aici, "sub nivelul mării", așteaptă scrisori vechi și scrisori noi. Mă așteaptă pe mine sau pe tine, sau pe cel care le-a scris? Dilemele oferă puncte bonus, dilemele te cheamă și te amăgesc, te atrag spre zone noi în care investigația este o plasă pentru pește, alge, cizme, peturi și dorințe, multe neîmplinite.

Julien Caragea vine din sud, de la Piscu Vechi, unde este profesor de franceză și un scriitor obișnuit cu arșița verii sau cu ploaia, cu frigul, cu sensibilitatea, cu tăcerea. În sud, oamenii au vorba tăioasă și fapta aspră, nu se știe de ce, uneori, ies la iveală oameni blânzi, nepotriviți pentru vânturile din jurul Dunării, pentru nisipurile care înconjoară bălțile. Acolo agricultura a erbicidat sufletul, i-a luat neghina, pălămida, volbura, albăstrelele, macii. De atunci pâinea e făcută cu aditivi. Satul lui Julien Caragea păstrează amintirea, dar trăiește alături de vremi, cugetând în singurătate.

Tăișul albastru al curcubeului, p. 15, surprinde marșul a "50 de mii de rațe" care amenință "trifoiul" și "cei câțiva puișori auriferi". "50 de mii de rațe" trec pe lângă gard, o invazie a unor trupe străine, în sine inofensive, dar căpătând proporții uriașe în ochii celui care își mărturisește "Promiscuitatea și melodrama de a nu avea nici măcar câteva lucruri personale". O sfântă singurătate îl face salvatorul micului său avut piuitor. "Plopul rotat" este un Inel de vacanță, p. 16, care "Își ține marginile coamei în găletușe de plajă" și produce o revoluție interioară, una de catifea, de regăsire a granițelor sufletului. "O fântână în câmp" este o Barieră precară, p. 18, între om și mare. Pe întinderea câmpului, "fără ciutură, fără cumpănă", fântâna este inutilă, singura legătură a omului cu marea, a materiei cu impalpabilul. Madlenă iz de pătul, p. 21, face ce face o madlenă de la Proust citire, aduce aminte, în cadență lirică, de adolescență. "În șopru" se cristalizează viața interioară, apar, în mod surprinzător "principiile morale". O serie de senzații ies din "mirosul stătut de șoarec și frustrări", sunt ani în care diminețile s-au împrăștiat în cele patru zări ca boabele de porumb, în timp ce istoria și-a mișcat valțurile și a depănușat visul "Și toate câte au fost or vor fi". Doar albul a rămas în cămăși, în timp ce "Roata manuală" a fost înlocuită de "cruzimea și indecența instrumentalizării".

Tăierea părului e nepermisă, va fi urmată de pedeapsă. Construită peste blestemul pomului, casa se năruie, chiar dacă are în mijloc, în locul părului, un izvor, dar unul "ros", subțiat. Încălcarea legilor nescrise ale vieții o preschimbă în "falsitate". Titlul, Proiect de centru urban, p. 86, extinde observația la mediul opus satului, orașul. Orașul a nesocotit mersul firesc al existenței, a condensat materia în orizonturi mici, a transformat-o în ipocrizie. În Căutând frunza pierdută, p. 26, spațiul urban este unul distopic, este nevoie de "permis de liberă trecere printr-un parc pentru bătrâni". Bucuria unei presupuse crime, p. 29, înregistrează datele unui oraș posibil, dar un oraș fantomă în care persistă un miros de bun, în rest nu se poate spune nimic. Femininul este prezent doar printr-un indiciu, dar și el destructurat, refuzat vieții, realității. Primind datele morții, dispariția ei condiționează existența, o face irepetabilă, "Fiind odată n-ar mai putea nicicând să fie". Ideea este completată de "gogoșeriile triste" cu "Mirosul gras de străzi practicabile și de cocă prăjită" din Aranjarea ținutei, p. 30. Duritatea concluziei este atenuată de chiasmul final, sub aparența jocului de cuvinte: "Curățenia, educația, răsfățul familial, Limitele progresului și progresul limitelor".

Limbajul lui Julien Caragea are subtilități uimitoare, un stil de mare finețe care impune o analiză stilistică atentă. Lirismul este profund, ludic, la primul nivel. Zâmbetul e fin, amuzat la vederea unei lumi imune la frumusețe, incapabile să gestioneze sensurile insesizabilului. În esență, este o lume frivolă și tragică. Cuvintele au rolul principal. Pot fi palpate, cunoscute. Comparația și metafora se înregimentează într-o armadă istorică, într-un interval intenționat nemuritor. Titlurile, lăsate la final, în paranteză, trăiesc prin ele însele, plusează prin apropieri neașteptate, ironice. Exemplele sunt nenumărate: Încheierea precaută a nasturilor, O timiditate de brazi, O evadare de gâște sălbatice, Turmă de oi așteptând sosirea fanfarei, Camionagiu în zona prăpăstiilor transparente, Tangou woodoo etc.

P. 70, Bandaj alb, schimbat, pe fruntea celui cuprins de febră. Poemul nu trebuie citat fragmentar pentru a nu pierde ceva, acel evanescent suprasolicitat până la respingerea totală de către poezia tânără. Și totuși, "neobacovianul nostru", cum îl numește Nicolae Coande pe Julien Caragea, creează un univers al desprinderii, al pierderii. Nimic nu-l oprește și "Trimite acest mesaj alb într-o sticlă pe mare" (Lavandă fină, p.71).

Cartea ţuicii. Povestiri din Banat

 

Matěj Hořava
Cartea ţuicii. Povestiri din Banat
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duţă
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Matěj Hořava (n. 1980) este un scriitor ceh care în ultimii ani a locuit în Tbilisi, Georgia. A publicat poezie şi proză scurtă în revistele literare Tvar, Weles, Host şi Respekt.

Publicată în original în 2014, Cartea ţuicii. Povestiri din Banat este volumul lui de debut, o lucrare autobiografică inspirată de experienţele lui Hořava din anii în care a locuit împreună cu cehii din Banat, o comunitate minoritară care ocupă câteva sate de-a lungul Dunării şi al cărei trai a rămas în multe feluri neatins de modernitate. Cartea s-a bucurat de o primire entuziastă din partea cititorilor şi a criticilor şi a fost tradusă până în prezent în Bulgaria, Polonia, Macedonia, Ungaria, Croaţia şi România. În anul 2015 a primit Premiul Magnesia Litera - cea mai importantă distincţie literară a Cehiei - la categoria debut, precum şi Premiul Cartea Cehă.

*

Un tânăr profesor ceh vine într-un sat din Banat ca să îi înveţe pe copiii cehilor de aici să scrie şi să citească. Ei îl învaţă să aprindă focul în sobă cu coceni înmuiaţi în motorină. Păduri de carpen şi gropi carstice, livezi abrupte, dude, strugure răscopt şi salcâmi în floare, imensa casă albă cu obloane albastre de pe creasta dealului, ciudatul fel de a trăi şi a muri al oamenilor locului, vuietul Dunării în depărtare - şi, treptat, amintirile se strecoară în prezent. Revin anii petrecuţi în sala de sport a unui gimnaziu din Boemia natală, tinereţea rebelă, perioada studiilor în Bavaria, singurătatea profundă a feluritelor ţărmuri şi peregrinările prin lume - culori vii, arome pline, chipuri şi clipe de apropiere trecătoare.

Cartea de debut a lui Matěj Hořava este o meditaţie autobiografică de o maturitate stilistică surprinzătoare. Textele scurte şi dense, la graniţa dintre poem şi proză, sunt scrise într-o limbă distilată, sonoră, exuberant colorată, cu un ritm interior propriu. Mozaicul lor este alcătuit în jurul unor trăiri şi întâmplări fulgurante, adânc întipărite în memorie, în aşa fel încât cititorului i se descoperă o existenţă stranie şi un adânc al omenescului, cuprinse deopotrivă de lumină şi întunecare.

"Hořava are un talent aparte de a găsi nodurile mărunte de la întretăierea firelor timpului." (Jan Němec)

"Hořava este un stilist matur, distins, care promite o lectură captivantă." (iliteratura.cz)

"O adevărată revelaţie. Matěj Hořava este un poet în proză care ne arată ce poate face literatura, fără să fie neapărat literară." (Ondřej Horák)

"O lucrare minunat de concisă, atent finisată, în care fiecare cuvânt are locul lui precis, ca o piatră într-un zid. Ritmul acestor cuvinte pătrunde în sânge până la adicţie." (Respekt)

Fragment

Trimisul Domnului

Nu este indicat să mergi pe dealurile din Banat pe timp de furtună: trăsnetele nu sunt la fel de inofensive pentru oameni ca pe blândele câmpii ale Moraviei sau Bavariei. Cele două fiice ale cârciumăresei Marje mi-au povestit cândva, la şcoală, cum s-a întâmplat de l-a luat pe bunicul lor Trimisul Domnului: mergea pe câmp, pe timp de furtună, cu furca pe umăr. Atunci am auzit pentru prima dată această respectuoasă referire la adresa trăsnetului: Trimisul Domnului. Câţiva ani mai târziu, Trimisul Domnului le-a luat cu el tocmai pe fiicele Marjei. Era într-o duminică după prânz, mergeau să culeagă primele cireşe; ajunseseră pe coasta din spatele troiţei, de unde începe să se vadă apa scânteietoare a Dunării înghesuite printre stânci. Dintr-odată, o furtună a dat buzna dinspre Serbia, iar fetele, care se ascunseseră sub copacul parfumat, îmbibat cu apă şi rămuros, au fost răpuse dintr-o singură lovitură de trăsnet (după un an, am simţit că ameţesc când mi-am dat seama că mâncam şi culegeam cireşe tocmai din pomul acela; el a supravieţuit loviturii cu o urmă a trecerii trăsnetului ca o cicatrice şi cu o ramură frântă). La înmormântare a plâns tot satul, inclusiv preotul. Caii trăgeau căruţa cu cele două mici sicrie albe pe drumul plin de praf către ţintirimul de pe coastă; albinele zumzăiau prin florile dimineţii şi cerul era limpede; flăcăii transpirau şi nu pălăvrăgeau pe drum, ca la alte înmormântări; fetelor li se suceau gleznele în cizmele înalte, cu tocuri; iar femeile cântau fals, cumplit de fals... De-abia de curând mi-a povestit Marje cum îşi găsise fiicele moarte (Doamne, tocmai ea!): cică aveau chipurile albe, nici urmă de arsură, numai nişte dungi roşii pe piept şi sub genunchi; şi (se pare că la fel ca toţi cei ucişi de trăsnet) fetele au fost descălţate de pantofiorii cei frumoşi de duminică, de care nu mai aveau nevoie pentru această călătorie, dar cu care Marje şi mama ei aveau să le încalţe din nou după două zile, înainte de a le depune în sicrie...

Ţuica

Livada de pruni pare să cadă din vârful crestei; porneşte chiar din vârf, cade pe un povârniş abrupt şi este cam la fel de îndepărtată de toate satele din zonă; ea, livada de pruni sau de zarzări (nu-i deosebesc între ei cu aceeaşi siguranţă precum oameniilocului, ci doar după fructe, după cât de uşor se desprinde pulpa de sâmbure). Poate că livada asta ţine de vreuna dintre gospodăriile de munte româneşti prin care am trecut (copii cu ochii holbaţi şi câini care latră tare; femei vigilente şi rufe puse la uscat pe frânghii întinse de la un pom fructifer la altul; clăi de fân înalte, adunate în jurul unor prepelece, atât de specific balcanice; nu am văzut niciodată bărbaţi în aceste gospodării de munte; poate că taie carpeni, fură lemne sau pândesc vânatul pe undeva prin pădure, poate îşi risipesc prin barurile de pe malul Dunării cei câţiva bănuţi pe care i-au câştigat cine ştie pe unde). În curând se vor coace prunele sau zarzărele; jos, pe Dunăre, s-au copt deja toate fructele; aici se coc mai târziu; dar simt că nu mai durează mult. Poate azi. Nu ştiu; nu am stat niciodată lângă un copac ca să urmăresc exact când i se coc fructele. Se coc prunele, iar satul se umple de cazane de fiert ţuica. Cel mai mare este al lui Hašek. Valahi, cehi, sârbotei, toţi vor veni la el cu butoaiele de borhot încărcate în căruţe; apoi vor bea ţuică proaspătă de la cazan şi vor cânta şi vor râde: dinţii aurii vor străluci prin fumul îmbibat cu amurg de toamnă târzie; bucurie, bucurie pură. În prima vară am băut ţuică acolo cu directorul; mă chiombeam uimit la foc şi la boilerul imens din cupru. "Aţi văzut vreodată aşa ceva, dom' învăţător?", m-a întrebat tânărul Véna Hašek. "Nu." Mai târziu, mă târam prin imensa mea locuinţă albă, iar icoanele îmi tremurau înaintea ochilor; uneori, totul se pierdea în ceaţă, echilibrul se pierdea şi reapărea pe neaşteptate. Am crezut că mă otrăvisem; am crezut că voi orbi. Stăteam pe treptele de la intrare în noaptea aceea rece de septembrie, tremurând de frică. A doua zi m-am simţit mai bine ca niciodată. De parcă m-aş fi născut a doua oară. Ţuica de prună şi zarzără, ăsta e sângele acestei regiuni. Chiar şi acum am la mine o sticlă şi din când în când trag câte un gât din ea. În fiecare gospodărie există butoaie, damigene, canistre sau sticle de ţuică. Şi chiar şi aici, pe creste, între două păduri de carpen, chiar şi aici se aruncă în jos pe coasta abruptă o livadă plină de prune şi zarzăre care au dat în pârg. Se coc pe lângă case, în uriaşele adâncituri de pe câmpuri (localnicii le zic "găuri", simplu şi frumos), se coc pe drumuri, pe poteci, lângă ţintirim, lângă biserică... Ţuica este sângele sălbatic al acestei regiuni: duce la extaz dionisiac şi aduce cu sine distrugerea; este element nutritiv, dar şi foc care devorează; dezleagă limba şi distruge lumea cu o vorbă strâmbă; îndeamnă la o strângere prietenească de mână, dar îndeamnă şi mâna care strânge de gât în vârtejul unei bătăi pe jumătate inconştiente; dezgroapă din morminte amintiri preistorice şi aruncă în flacăra uitării ceea ce s-a întâmplat ieri. Este un bine, este un rău? Asta nu se poate spune aici: ţuica este semnul ospitalităţii, ţi-o oferă orice plugar care trudeşte pe ogor alături de calul său bălan plin de sudoare; mai târziu, ţuica - aceeaşi, din aceeaşi sticlă - se semnează sub formă de vânătăi pe chipurile soţiei şi ale copiilor lui (vânătăi de prună; zarzăre în pârg în jurul ochilor). Fructele se coc în livada care ţi-a apărut pe neaşteptate în faţa ochilor; se lasă seara; cu sticla în mână, m-am lăsat în voia viselor pe iarba presărată cu prune; iar acum ştiu că nu voi reuşi să ajung până la căderea nopţii în niciunul dintre satele care mă înconjoară: nici în cel de pe creste, din care am plecat, nici în cel din defileul de pe cursul torentului carstic, în care se află casa mea cea albă. Se întunecă şi nu aş nimeri niciodată drumul prin întunecimea pădurilor de carpen; probabil că aş rătăci până când aş ajunge la una dintre gospodăriile româneşti sau sârbeşti, unde m-ar sfâşia câinii mari şi furioşi. Trebuie să-mi scot din rucsac impermeabilul greu, să mă înfăşor în el şi să petrec noaptea aici. Vor răsări stelele, se va lăsa frigul de munte din septembrie. Voi şedea pe iarbă, poate că, din când în când, voi cădea într-un somn nu prea adânc; voi visa; şi voi bea ţuică.

Melodica

Am recunoscut sunetul imediat; nu că nu m-ar fi surprins, dar îmi era prea familiar. Melodica; da, aici cineva cântă la melodică. În copilărie suflasem într-o melodică pentru copii, un fel de mic "acordeon" cu clape colorate (amintind prin intensitate şi registru de bombonelele M&M's); cu acest sunet penetram cu succes zgomotul de fond al cartierului de blocuri din Boemia de Nord. Mai târziu, într-un bazar specializat în muzică din Brno, mi-am cumpărat de la un ţigan o melodică mare, cu tastatură cromatică: "Cum se numeşte, de fapt, chestia asta?" l-am întrebat pe ţiganul burduşit cu aur. "Ce ştiu eu? Clapsuflău", a râs el cu o tuse tuberculoasă. Multă vreme nu am numit altfel acest instrument muzical. Mai târziu, când mi-am înregistrat câteva melodii la Radio Brno (eram beat şi speriat; mă tot chiombeam de la fereastră la grădina şi peretele alb ale bisericii iezuite), am completat vocea şi chitara suflând mai în melodică, mai în clapsuflău. Curând după aceea am fugit în Germania, lăsând melodica şi o grămadă de cărţi şi fluiere unui prieten, un adevărat muzician. Iar de-a lungul anilor petrecuţi în Bavaria, dar şi de-a lungul anilor trăiţi într-o clădire mare şi albă de la graniţa româno-sârbă - de-a lungul tuturor acestor ani, am uitat complet sunetul melodicii, sunetul inconfundabil al clapsuflăului. Abia acum, într-o dimineaţă fierbinte de vară, la Sighet, în Maramureş, unde am ajuns pur şi simplu orbeşte printr-un ocean de lanuri de porumb şi floarea-soarelui (numai miresele şi bâtlanii tulburau prin albeaţa lor potopul de galben), doar acum, doar aici, din căldura şi zgomotul de fond ale Sighetului, din rumoarea ucraineano-maghiaro-românească, a apărut pe neaşteptate acest sunet. Cine, cine suflă în melodică şi unde? Poate un bătrân de pe celălalt mal, de peste Tisa (apucase încă vremurile în care acolo era Cehoslovacia; poate că se zbenguise pe străduţele acelea cu bunica şi cu o prietenă de-ale ei, o evreică mărunţică din Brno, odată, cândva, când veniseră aici în vacanţă, împreună). Sau cineva îşi încropise o melodică din aluat de pâine şi acum tocmai se întorcea din lagărul din apropiere, un lagăr comunist oribil, din mizeria de neuitat a trecutului. Nu ştiu, este imposibil de stabilit exact de unde provine acel sunet familiar. Chiar şi aşa, mă străduiesc să identific sursa cântecului plin de jale. Înaintez pe strada fierbinte; cu ajutorul unui amalgam de cuvinte româneşti, ucrainene şi maghiare, mă strecor din ce în ce mai aproape de sursa sunetului atât de familiar. Gata, am văzut: la umbra sinagogii, pe pământ (ca un câine, ca un căţel infestat cu purici), şade un ţigănuş cu un mic furtun în gură. Are în poală o melodică (de aceea furtunul în locul unei ţevi de suflat), este vechea mea melodică cu claviatură - în poala lui; în faţa lui, o pălărie preistorică (câte genuri de monede o fi cunoscut pălăria asta... câte portrete în relief ale unor lideri politici, simboluri şi efigii scrise în diverse limbi s-au sprijinit de materialul pâslos); monoton, persistent, resemnat, ţigănuşul cântă singura melodie de care este în stare instrumentul; cu o singură mână aşterne pe claviatură toată mizeria, greutatea şi nedreptatea destinului uman; cu o singură mână, pentru că - de-abia acum observ - numai una are...

Sub o viţă-de-vie cu rod răscopt

Şedem sub o viţă-de-vie cu rod răscopt; sorbim ţuică de prune, tăcuţi în după-amiaza însorită. Gutuile parfumate cad la pământ; nucile cad pe acoperişuri (nu numai aici şi acum, în curtea directorului, ci şi la mine, în vârful dealului: când merg la toaletă prin iarbă, cojile de nucă îmi crapă sub paşi). Am mâncat ciorbă, am mâncat sarmale (gustul de foaie de viţă, mereu atât de neaşteptat), am băut cidru de casă, am băut cafea; şi acum sorbim din păhăruţe ţuica slabă de prune. Viţa-de-vie umbreşte curtea (obiceiul mediteraneean care sfinţeşte chiar şi aceste dealuri dunărene cu o tuşă de antichitate): strugurii răscopţi, aproape negri, nu lasă viespile să doarmă; parfumul ameţitor al viei, al umbrei viţei-de-vie. Stau în curte cu directorul în această după-amiază de duminică de septembrie; mama, soţia şi copiii lui sunt în vizită la rude, la Timişoara. O vreme am stat de vorbă, dar numai câteva clipe, în timpul mesei, printre îmbucături; acum, doar tăcere, binecuvântarea soarelui în asfinţit, un paradis al liniştii, pacea lichiorului slab care te adoarme. Vaca paşte nepăsătoare în livada din spate; din când în când, găinile fac să foşnească tufişurile sau buruienile; pe o laviţă toarce o pisică, lângă o treierătoare veche care merge cu benzină; căţelul stă culcat, e mulţumit; botul lui sprijinit comod de soba caldă stârneşte praful Balcanilor. Şedem sub viţa-de-vie cu rod răscopt; uneori ne ridicăm şi culegem o boabă sau un ciorchine, strugurii merg foarte bine cu ţuica de prune; armonia gusturilor, armonia zgomotelor şi a tăcerii, armonia mirosurilor (chiar şi mirosul omniprezent de bălegar de vacă şi cal până la urmă tot un parfum devine). Şi acum, dintr-odată, iese din casă tatăl bolnav al directorului; nu ne salută, nu ne vede; se clatină orbeşte, dar străbate curtea fără greş, în pijamale şi desculţ, găsindu-şi drumul pe baza amintirilor; stă în picioare, îşi sprijină palmele pe zidul umbros al grajdului; apoi şi fruntea; bărbia nerasă îi tremură, îi tremură tot trupul; încăpăţânat şi încordat, se împinge în zid de parcă ar vrea, cu ultimele puteri, să-l trântească la pământ. Iar noi privim în tăcere la bătrânul anormal de înclinat, nepământean, supranatural de alb, care timp de zile şi săptămâni întregi nu a putut să se ridice din pat fără ajutor, de mers ce să mai vorbim. În cele din urmă, directorul se ridică şi se duce la el: "N-ai voie să stai în picioare, tată; trebuie să te culci." La un semn al lui, îl luăm pe bătrân de câte un braţ şi îl conducem înapoi în întunericul şi răcoarea casei, unde directorul (de data aceasta singur) îl aşază în pat. Îmi amintesc că, atunci când câinele meu era pe moarte, nu voia deloc să se culce; se tot căznea să stea în picioare, târându-se către un colţ sau către o piesă de mobilier şi sprijinindu-se de ea, privind către cotlonul întunecat şi gol sau, din imediata apropiere, către materia lipsită de viaţă a obiectelor. Pe măsură ce îşi pierdea puterile, era nevoit să se sprijine cu fruntea de perete şi se uita în jos, la scândurile crăpate ale podelei; picioarele îi tremurau (când l-am dus la culcuş, s-a ridicat, mârâind cu încăpăţânare, ca să se târască într-un colţ al camerei şi să rămână acolo, sprijinit pe picioarele neliniştite). A doua zi l-am găsit în pârâu (în dimineaţa de vară, la orizont se profila printre ceţuri, parcă renăscut, Třemšínul, vârful dealului sacru pe care obişnuiam să mergem împreună în fiecare zi). În dimineaţa aceea parfumată şi ameţitoare, câinele meu stătea în pârâul care traversa grădina; la început am sperat că poate bea apă (timp de două zile nu băuse deloc şi acesta este întotdeauna semnul cel mai rău: să se târască într-un colţ şi să nu bea apă); dar el nu făcea decât să stea şi să se uite în jos, în apa îngheţată a pârâului. Apa îi curgea printre labe, umezindu-i blana lungă de pe piept; iar el stătea în picioare, cu capul înclinat, privind fix către curentul de apă (sau spre reflecţia vălurită a propriei imagini?). Deodată, lângă el a apărut, plutind pe suprafaţa apei, o frunză, una singură, prematur căzută; ochii câinelui s-au pironit pe ea, urmărind-o (cel puţin s-a desprins pentru un timp de nimicul acela absolut şi curgător); a urmărit cu privirea frunza purtată de curent, apoi a ridicat ochii către mine şi a căzut în apă. Când am ajuns la pârâu, alergând în jos pe coasta dealului, am scos din şuvoi doar un trup mort, îmbibat cu apă. Dar asta, desigur, nu-i pot povesti directorului care s-a şi întors din întunericul şi răcoarea casei, aşezându-se din nou lângă mine. Continuăm să bem ţuică slabă de prune sub viţa-de-vie cu rod răscopt; tăcem mai departe în după-amiaza acelei duminici însorite; curtea, tăcerea, calmul; totul e la fel ca înainte. Şi totuşi, totul este altfel, cu totul altfel.

Al doilea sărut

Mi-am croit cu greu drum prin zăpadă pentru a ajunge la uşă, am deschis lacătul greu (din cauza îngheţului, pielea mi s-a lipit de el), am intrat în bucătărie, am alunecat şi am căzut pe scândurile podelei: apa intrase prin acoperiş şi formase pe podea o baltă mare, care îngheţase. Am făcut foc în toate sobele, am pus pe mine două pulovere groase şi am pornit peste câmpiile albe. Mă voi întoarce de două sau trei ori şi voi adăuga lemne în sobă; atunci atmosfera va fi ceva mai suportabilă şi în imensa mea locuinţă albă. Până atunci, este mai bine să mă plimb, să merg fără întrerupere. Venisem în Germania. Era al doilea Crăciun pe care îl petreceam alături de Ingeborg şi Florian într-un sat de munte bavarez din apropierea graniţei cu Cehia (Šumava şi Boemia - partea nevăzută a Lunii). Am umblat prin pădure cu Florian: el mi-a arătat urme de linx, locul unde îşi rupsese piciorul cu o primăvară în urmă şi unde ar fi îngheţat dacă nu ar fi fost găsit de un coleg din administraţia forestieră. Mi-a spus despre poveştile terifiante care sunt transmise din generaţie în generaţie. Iar Ingeborg şi fiica lor, micuţa Gretchen, au gătit la o plită preistorică, au zdrăngănit la pian, au suflat în flaute şi ne-au întâmpinat cu vin fiert picant, iar pe Florian şi cu un sărut. Când am fugit prima dată în străinătate, am locuit în Bavaria singur, absolut singur. Stăteam în bibliotecă şi răsfoiam monografiile pictorilor, participam la cursuri de teorie muzicală şi seara beam într-o cârciumă de pe o insulă de pe Dunăre; beat, rătăceam pe străzile înguste ale oraşului nocturn; pe o stradă dintre două cimitire (cel catolic şi cel protestant), am adunat gutuile parfumate căzute pe jos. Apoi l-am întâlnit pe Florian la Universitate. Seara stăteam într-o cafenea goală şi beam bere cumpărată de la un automat (doar câţiva ucraineni, a căror sarcină era să presorteze deşeurile deja sortate, stăteau la o masă în apropiere); şi atunci s-a aşezat la masa mea, cu o bere în mână, un tânăr, prototipul bavarezului ideal, care băuse deja destul în seara aceea. Mi-a vorbit frumos despre păduri; compania lui mi-a fost plăcută din primul moment. A vorbit despre păduri şi copaci, despre animale sălbatice. Când nu ştiam vreun cuvânt, mi-l explica precum unui copil mic, mi-l mima într-un anumit fel şi îi desena semnificaţia cu degetul înmuiat în berea vărsată pe masă. "Eichhörnchen: roşiatică, roşiatică precum..." şi deodată s-a ridicat şi a răcnit: "Ingeborg!" Şi o frumuseţe cu părul roşu a apărut din întunericul coridorului de beton. "Veveriţă", am mai spus eu în cehă, dar Florian nu mă mai auzea, nu mă mai observa; îşi întâmpina cu toate simţurile iubita zâmbitoare. Niciodată nu am mai cunoscut - nici până atunci, nici după aceea - acest gen de prietenie: intensă, aprigă, călduroasă. Petreceam cu ei aproape fiecare zi; niciodată nu mai trăisem aşa ceva până atunci: contactul cotidian cu cineva dorit, apropiat. Ei locuiau într-un apartament studenţesc, dar în oraşul acela până şi în apartamentele studenţeşti se intră pe scări baroce, prin galerii renascentiste, printre ziduri medievale (dar nu am de gând acum să depăn amintiri despre acel vechi şi binecuvântat apartament). Mergeam în excursii la München, Bamberg, Würzburg; iar ei visau deja să locuiască împreună la ţară, să aibă o casă de munte şi o grămadă de copii. Iar eu speram că visul lor se va împlini. Când eu am plecat în Balcani şi ei s-au căsătorit, s-au mutat în pădure, iar lui Ingeborg i-a crescut prima burtică de femeie însărcinată, am resimţit aceasta ca pe ceva aproape perfect, drept, aşa cum trebuie, ceva (cel puţin în ochii mei şi din punctul meu de vedere subiectiv şi deformat) de-a dreptul nemaivăzut. Şi, cu toate că am rupt toate legăturile cu lumile mele mai vechi, această legătură am păstrat-o: între Banat şi pădurea din Bavaria circulau o mulţime de scrisori, ba chiar îi şi vizitam din când în când, atunci când simţeam nevoia de a evada până şi dintre aceste dealuri paradisiac de pustii. Florian nu s-a schimbat: a rămas amabil, calm, blând - un element de rezistenţă în mijlocul oricărei furtuni. Ingeborg a devenit mai liniştită, s-a făcut şi mai frumoasă (dacă mai era posibil), avea ochii mai trişti (de toată fericirea asta, m-am gândit eu în permanenţă, toată binecuvântarea asta epuizează, trimite asupra omului un fel de stare de ebrietate, un somn greu de pădure...). În sfârşit, două persoane cărora le-a ieşit tot ce şi-au dorit, mă gândeam eu întotdeauna; în sfârşit, iată măcar o urmă de fericire pământească, de dreptate, căci, în ochii mei, ei îşi binemeritaseră această fericire. Acum zece zile i-am vizitat din nou; mi-am părăsit deci pentru o vreme imensa locuinţă albă şi dealurile din Banat, m-am deschis din nou, pentru câteva zile, limbii germane, colindelor bavareze, prieteniei, căldurii umane. "Cum de nu-ţi petreci vacanţa mai degrabă undeva la oraş? La Praga, la München, la Viena?" Vocea calmă a lui Ingeborg, o voce înăbuşită, un accent care s-a adaptat deja sudului, zăpezii, munţilor, păcii, singurătăţii rurale (de mult nu mai era accentul berlinez al frumuseţii sălbatice care venise din nord să studieze la Regensburg); o voce calmă care însă tremura puţin de dorinţă în timp ce pronunţa numele marilor oraşe în întunericul cald al casei de la ţară. Florian o adormea pe Gretchen la ultimul etaj; ne-am aşezat lângă şemineu, am băut vin, l-am aşteptat fără cuvinte. Dar, prin această unică întrebare, Ingeborg a cutremurat întunericul tulburat de lumina pâlpâindă a focului. Şi apoi... De-ar fi doar un vis, un coşmar frumos... Apoi s-a aplecat asupra mea şi m-a sărutat îndelung. Nu m-am ferit; nu îmi dădeam prea bine seama ce se întâmplă; acel foc demult uitat mi-a turnat în vine un fel de fierbinţeală stranie. Nu era primul sărut pe care mi-l dădea Ingeborg. Numai că primul, acela vechi, studenţesc, beţivănesc, plin de compasiune, nu însemnase nimic, fusese aproape amuzant. Odată, pe cheiul Dunării, pe una dintre insule, după o noapte de beţie... Orizontul începuse deja să se coloreze în roz - răsărit timpuriu de primăvară; Ingeborg fuma poate a mia ţigară, avea ciorapii găuriţi şi cercuri întunecate sub ochi - o adevărată frumuseţe decadentă, surprinsă de dimineaţa neaşteptată. La dorinţa ei, am cântat o melodie populară din Moravia, am spulberat tăcerea ordonată a liniştitei dimineţi citadine: "Hei, iubiţel frumos avea, / În Dunăre l-arunca, / Du-te tu pe apă, frate, / Eu îmi cat de libertate." Florian şedea în apropiere, pe malul apei, cu picioarele atârnate deasupra fluviului; Ingeborg se străduia să-şi menţină echilibrul pe o bicicletă mare (nu era a ei, existau zeci de biciclete neasigurate cu lacăt peste tot prin oraş) şi să imite cuvintele ceheşti; dintr-odată, a pornit cu bicicleta, dar nu a mers nici doi metri şi a căzut lată la pământ. Sunetul sec al căderii a răsunat în mijlocul cântecului; Ingeborg s-a ridicat, se prăpădea de râs; avea ciorapii sfâşiaţi la genunchiul plin de sânge, parcă ar fi fost un copil. Încă îmi aud vocea: "Inge, ce vacă eşti!" (Am spus-o râzând şi în cehă.) Florian nici măcar nu s-a uitat în urmă; şedea beat, chiombindu-se la valuri. Am adus un pahar de rachiu din cârciumă, am îngenuncheat în faţa lui Ingeborg, care stătea în picioare; ea şi-a aşezat mâna pe umărul meu, şi-a transferat toată greutatea pe un singur picior, iar pe acela sângerând l-a ridicat în faţa mea (văd acel picior, îl simt, acum şi aici, deşi îmi doresc cu disperare să nu fie aşa). I-am turnat rachiu pe genunchi; de durere, a scos un şuierat, dar scurt şi în linişte. Şi apoi m-a tras în sus, către sine, m-a sărutat mult timp în dimineaţa aceea de primăvară, pe malul râului. Totul era roşu: genunchiul, părul ei, orizontul, întunericul de sub pleoape. M-a sărutat îndelung (infinit de lung, mi s-a părut atunci), în timp ce Florian vomita în valurile translucide ale Dunării, deja înverzite de lumina proaspăt trezită a dimineţii. Dar nu despre acel sărut este vorba, sau cel puţin am sperat să nu fie. Cum să scap de noaptea aceea de alaltăieri? Cum să scap de cealaltă amintire? Parcă nu era de ajuns aceea veche, blândă, nefericită, numai un pic vinovată, parcă nu era de ajuns acel sărut nevinovat, un pic ridicol. Mai trebuia să apară şi al doilea, cel cumplit, disperat, implorând salvarea? Nu numai că l-a scos pe acela vechi, primul, din abisul uitării, dar şi înţelesul său este altul, el a ridicat probleme, a provocat confuzii şi îndoieli. În timp ce Florian o adormea pe Gretchen (vocea lui amabilă şi profundă se auzea de jos, îmi vine să o numesc voce de sfânt), în timp ce focul şi vinul umpleau totul cu echilibru, linişte şi pace paradisiacă, în timp ce în mine totul aplauda şi admira cu sinceritate acea binemeritată fericire a lor, exact în acest moment, cel mai vulnerabil şi mai neaşteptat al timpului meu pământesc, Ingeborg s-a aplecat către mine. M-a sărutat sălbatic, convulsiv, isteric (dezgustător, aş vrea să pot spune, dacă n-aş şti că este doar o minciună intenţionată, o denaturare artificială); m-a sărutat în cel mai neaşteptat moment şi tot ea a pronunţat şi fraza care a şters brusc acea unică oază bavareză de pe faţa pământului, fraza care a transformat o casă prietenoasă de la ţară într-un alt loc întunecat de pe hartă, către care nu aş mai putea niciodată să mă îndrept plecând din pustietatea mea din Banat: "Dacă ai şti măcar cât sunt de nefericită aici..." Doamne: acel cuvânt îmi va face capul ţăndări în vecii vecilor, acel cuvânt căzut de pe buzele acelea atât de dulci, în acea noapte în aparenţă minunată: unglücklich.

Niciun prieten, doar munţii

 

Behrouz Boochani
Niciun prieten, doar munţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din engleză de Bertha Savu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

***
Intro

Behrouz Boochani a absolvit Universitatea Tarbiat Moallem şi Universitatea Tarbiat Modares, ambele din Teheran; are o diplomă de master în ştiinţe politice, geografie politică şi geopolitică.

Este scriitor, jurnalist, activist cultural şi cineast de origine kurdo-iraniană. Boochani semnează articole în revista de limba kurdă Werya, este membru onorific al PEN International, câştigător al Amnesty International Australia 2017 Media Award, al Diaspora Symposium Social Justice Award, al Liberty Victoria 2018 Empty Chair Award şi al Premiului pentru jurnalism Anna Politkovskaia; este şi profesor invitat nerezident la Sydney Asia Pacific Migration Centre (SAPMiC), Universitatea din Sydney.

Publică frecvent în The Guardian, iar articolele sale apar şi în The Saturday Paper, Huffington Post, New Matilda, The Financial Times şi The Sydney Morning Herald. Boochani este de asemenea coregizor (alături de Arash Kamali Sarvestani) al filmului de lungmetraj Chauka, Please Tell Us the Time (2017) şi consultant pentru spectacolul de teatru Manus al regizoarei Nazanin Sahamizadeh.
*
Niciun prieten, doar munţii, volum de memorii al cunoscutului refugiat iranian de etnie kurdă Behrouz Boochani, descrie poveştile adevărate ale refugiaţilor de pe Insula Manus, din Papua Noua Guinee, unde autorul a fost închis în 2013, după ce a fost prins încercând să intre cu barca în apele teritoriale ale statului australian.

Niciun prieten, doar munţii i-a adus lui Behrouz Boochani nu doar recunoaşterea internaţională şi un loc în galeria scriitorilor pentru care instituţii precum PEN Internaţional au dus campanii în numele libertăţii de exprimare, ci şi unul dintre cele mai importante premii literare din Australia: Victorian Prize, ediţia 2019, primind astfel recunoaşterea guvernului aceleiaşi ţări care i-a refuzat cetăţenia şi l-a ţinut închis timp de şase ani.

Cartea a fost scrisă iniţial în limba kurdă, fragment cu fragment, şi transmisă sub forma mesajelor pe Twitter sau pe telefon, a apelurilor telefonice şi video şi a e‑mailurilor. Ulterior, volumul a fost tradus în limba engleză de filosoful iraniano-australian, cercetător asociat onorific la Universitatea din Sydney, Omid Tofighian, ediţia engleză stând la baza principalelor traduceri în întreaga lume ale cărţii. Ediţia în limba română poartă semnătura Berthei Savu.

"O carte ce îşi merită pe bună dreptate locul pe raftul literaturii penitenciare, alături de diverse alte lucrări, precum De profundis a lui Oscar Wilde, Scrisori din închisoare a lui Antonio Gramsci, Into the Smother a lui Ray Parkin, The Man Died a lui Wole Soyinka şi Letter from Birmingham Jail a lui Martin Luther King Jr", scrie în prefaţa cărţii îndrăgitul scriitor australian Richard Flanagan.

Fragment

Culoarul M e de partea cealaltă a închisorii. E aproape de gardurile de la malul oceanului. A ajuns să fie cunoscut drept Micul Kurdistan. Aici s‑a născut o altă formă de competiţie pentru mâncare.

Deţinuţii kurzi trăiesc în şiruri de camere de‑a lungul gardurilor. Şi‑au adus cu ei în închisoare aspiraţiile politice reprimate şi pe una dintre camere domneşte steagul tricolor: alb, roşu, albastru, cu imaginea soarelui pictată în culori vii. E interesant că, deşi nu au nici măcar un pix, s‑au trezit într‑o dimineaţă cu steagul kurd prins pe uşă. E aproape un miracol. Poate că un gardian de origine kurdă l‑a desenat acolo. Dar, indiferent cine a făcut‑o, existenţa lui înseamnă că zona asta mică nu mai este identificată doar printr‑un număr.

Chiar aici, chiar lângă garduri, se înalţă un arbore de mango cu un trunchi magnific. Copacul ăsta pune la încercare gardurile închisorii. Ramurile sale lungi se întind în direcţia închisorii, se întind în interiorul închisorii, se întind peste acoperişul culoarului şi coboară peste camere. Copacul se întinde în aşa fel, încât nu poate fi văzut de pe culoar - nu poate fi văzut decât de departe, din apropierea toaletelor. Scoarţa netedă a trunchiului şi ramurile sale groase sunt atât de nemaipomenite, încât i‑ar fi foarte dificil cuiva să se urce în el.

Mango, aceste fructe suculente şi galbene, se ascund printre frunzele late - e un copac tropical ce face paradă de fructele sale. Când ai în faţă o astfel de minunăţie, te cuprinde bucuria, bucuria de a vedea un copac care dă pe dinafară de bunătate, bucuria de a vedea abundenţa darurilor sale. Probabil e acelaşi sentiment glorios pe care îl încearcă un bărbat atunci când soţia sa e însărcinată. Fără nicio îndoială, senzaţia pe care o au deţinuţii flămânzi transcende experienţa admiraţiei mute în faţa frumuseţii sale. Merge dincolo de plăcerea asociată văzului.

Copacul se află într‑o fază în care nu încurcă pe nimeni - prin urmare, nu există niciun motiv să fie tăiat. O senzaţie de linişte e emanată de însăşi esenţa lui. E un simbol al măreţiei naturii, o putere grandioasă ce pătrunde până în adâncurile închisorii.

Când se lasă noaptea, prezenţa sa se face simţită peste tot, căci fructele îi cad o dată la câteva minute peste acoperişul culoarului, cu zgomotul tipic al unui obiect solid ce loveşte pereţii de metal. Se pare că fructele se rostogolesc de câteva ori pe acoperiş şi apoi cad lângă pereţii containerului. Sunt mai multe etape:

La început, din beznă, apare o pasăre pornită să găsească fructul cel mai copt, ascuns sub frunze
Apoi, în linişte, pasărea începe să mănânce
Instantaneu, fructul mâncat îşi schimbă centrul de greutate
Se dezechilibrează
Ciugulit de cioc, începe să se legene
Şi cade pe acoperiş
Se rostogoleşte şi îşi continuă căderea, de data asta până pe pământul murdar
Într‑un final, deţinutul flămând urmăreşte sunetul căderii
Îl urmăreşte până în locul unde aterizează fructul
Îl găseşte în grămada de mizerie şi de frunze uscate.

După sunetul căderii iniţiale, deţinutul nu poate fi niciodată sigur că fructul e doar la câteva momente distanţă. În majoritatea cazurilor, nu există a doua cădere până la pământ. Operaţiunea e abandonată după prima cădere - fructul va rămâne pentru totdeauna pe acoperiş. Din trei sau patru fructe picate, doar unul se va rostogoli suficient pentru a ajunge la marginea acoperişului şi pentru a ajunge la pământ. Şi, chiar dacă fructul îşi continuă drumul - până la pământ, adică -, tot nu e sigur că deţinutul va pune mâna pe el. De cele mai multe ori, cade în spatele containerelor şi dispare în întuneric - e foarte greu pentru deţinut să‑l găsească printre frunzele veştejite. Chiar dacă găseşte locul, trebuie să scormonească minute întregi să‑l recupereze.

Deţinutul nu e o creatură mânată de instinct, aşteptând pasiv într‑un colţ, gata să sară de fiecare dată când pică un mango. Trebuie să‑şi folosească mintea. Din momentul primei căderi - pe acoperişul culoarului - până la momentul celei de‑a doua - de pe acoperiş la pământ - trebuie să‑şi ajusteze auzul cu precizie perfectă pentru a putea calcula exact unde a aterizat.

Chiar şi cea mai mică distragere înseamnă că s‑ar putea să nu‑l mai găsească niciodată. Unele fructe din cele căzute la sol sunt desfăcute în jumătăţi. Altele au doar câteva găuri. Altele sunt atât de terciuite, încât nu mai pot fi mâncate.

Sus, în copac, are loc o adevărată bătălie între păsări şi lilieci. Lilieci sunt totuşi puţini şi majoritatea fructelor ce îşi croiesc drum spre pământ sunt desprinse de păsări. Liliecii tropicali sunt mari cât nişte porumbei. Aceşti lilieci giganţi mănâncă fructele într‑un fel care îl îngrozeşte pe spectator. E uşor să‑ţi imaginezi că bătălia dintre păsări şi lilieci e una inegală, dar nu e deloc aşa. Cu un ţipăt scurt, liliacul sperie pasărea atât de tare, încât aceasta zboară în căutarea unui alt copac.

Sunt momente când deţinutul îşi pierde concentrarea şi nu mai e atent la sunete. Când se întâmplă asta, nu mai poate spune cu precizie care e locul unde a aterizat fructul. După ce îl caută un timp pe întuneric, se întoarce pe culoar cu mâna goală. Dar apoi se concentrează pe bune, aşteptând acolo. Natura a stabilit destinul acestor fructe. Dimineaţa, deţinutul vede că nu a mai rămas mai nimic din fructele mari, cu excepţia sâmburilor imenşi. Sunt aici, sub containere, sâmburi eliberaţi din pieliţa lor, în timp ce carnea le e fărâmiţată şi cărată de crabi, ajutaţi de micile furnici roşii manusiene.

Crabii sunt nişte experţi - târăsc toate fructele de mango de sub container, le cară fără excepţie pe toate cele care cad acolo. Au atuurile lor în competiţia cu deţinuţii. Din câte ne dăm noi seama, vederea unui crab e mai bună decât auzul deţinutului. Când un deţinut îşi face apariţia, crabul de obicei se retrage, dă înapoi, cu cleştii lui cu tot. Cred că dau dovadă de o anumită formă de inteligenţă - cel puţin, în cazul acesta.

Teritoriul ăsta e marcat ca fiind Kurdistan. Cine îi ştie pe kurzi înţelege foarte bine nivelul de respect pe care îl au unul pentru celălalt. Dar respectul adânc înrădăcinat în cultura lor începe să se evapore când, zi după zi, foamea îşi cere obolul. Încet, dar sigur, foamea le coboară stindardul.

Deţinuţii kurzi s‑au autodeclarat unici proprietari ai mangoului. În primele zile, apăreau uneori alţi prizonieri, scormonind pe jos în speranţa găsirii vreunui fruct. Dar deţinuţii kurzi se uitau urât la ei. Îi loveau pe cei care veneau prin preajmă şi nu‑i lăsau nici măcar să arunce o privire înspre fructe şi cu atât mai puţin aveau să le permită plăcerea de a aştepta căderea unuia. Au anihilat din faşă orice competiţie pentru mâncarea fructelor de mango. Au preferat să restrângă competiţia la mica lor comunitate, în loc să‑i lase şi pe alţii la această măsuţă. Nu au tolerat pe nimeni altcineva care ar fi vrut să se bucure şi de ofrandele mangoului.

Zilele astea nu mai sunt ca cele de început. Nu ca acelea când deţinutul ce punea mâna pe un fruct îl împărţea cu ceilalţi. Acum cine îl găseşte se înfruptă din el acolo, în întuneric. Când se întoarce pe culoar, nu mai are nimic de oferit prietenilor săi şi nu schiţează niciun gest de curtoazie faţă de ceilalţi.

Prin urmare, pe măsură ce timpul trece, ura se intensifică între deţinuţii din zonă. Reza e cel mai puternic şi mai înalt bărbat din închisoare şi modul lui de a interacţiona cu ceilalţi iese în evidenţă. Peste tot în închisoare sunt oameni ce încearcă să‑şi păstreze demnitatea. Dar gentileţea din comportamentul lui Reza o depăşeşte de departe pe cea pe care poţi s‑o vezi la alţii. La anumiţi oameni, din cale afară de buni şi de milostivi, există şi un anumit filon de egocentrism, ce le dă curajul să suporte viaţa asta, să‑i vadă fineţurile, să se raporteze la ea obiectiv. Dar Reza e altfel. Generozitatea lui îi uimeşte pe cei din jur. Toţi kurzii, de fapt toţi cei din închisoare, îl ştiu drept Gigantul‑blând. Cu timpul, am renunţat la adjectivul "blând", ca să‑i mai scurtăm numele. Îi spunem doar Gigantul.

Poate că, pentru cei din cercul apropiat, "blând" are o conotaţie emoţională mai puternică. Dar pentru majoritatea deţinuţilor, pentru cei care îl văd la coadă la masă, la rând la toalete sau în alte părţi ale închisorii, e oricum mai mult un Gigant decât un Gigant‑blând. De fapt, prima dată a fost numit aşa în glumă. Pentru cei ce trăiau în vecinătatea mangoului, era greu de crezut că un gigant precum Reza putea să fie şi blând.

Spre deosebire de mulţi alţii, când intră în posesia unui fruct, Gigantul îl împarte cu alţii fără să aştepte nimic în schimb, într‑un gest de curtoazie copilăresc, încărcat cu toate emoţiile ce dau culoare universului copilăriei. Iar acest comportament îi pune pe gânduri pe ceilalţi, ce îşi dau seama că ei sunt absolut incapabili de un asemenea gest. În felul acesta apare Celălalt. Când oamenii nu au capacitatea de a înţelege purtarea nobilă, devin chinuiţi de conflicte lăuntrice şi de deznădejde. Nu se mai simt siguri pe ei. Aşa că suprimă acest sentiment, folosindu‑se de orice le e la îndemână.

Deţinuţii kurzi alcătuiesc un fel de frăţie de la sine înţeleasă şi preferă să ţină mangoul doar pentru ei. Nimeni altcineva nu primeşte nimic. E aproape obligatoriu ca oricine găseşte un fruct să se îndoape fericit cu el, fără să‑l împartă cu restul. Cu generozitatea lui copilărească, Gigantul‑blând pune sub semnul întrebării această mentalitate. Îi pune faţă în faţă cu o altă manieră de a fi, le deschide noi orizonturi, le dă acces la o lume mai bună.

Într‑o noapte de foame, un deţinut tânăr trece pe lângă deţinuţii ce stau în capătul camerelor containerului din care se compune Culoarul M - în capătul Micului Kurdistan, cum ar veni. Privirile fixate asupra lui sunt crâncene. Pare că are de gând să facă ceva ieşit din comun. Se citeşte limpede pe feţele deţinuţilor: omul ăsta nu are ce căuta aici, nu la ora asta din noapte. Nu are dreptul să dea târcoale mangoului. Cu toate astea, nu suntem siguri pentru ce a venit până aici.

Pe măsură ce Tânărul‑vulpan înaintează, ajunge în spatele containerelor, unde aterizează majoritatea fructelor de mango. În secunda aceea, sunetul unui mango care pică răsună din acoperişul culoarului. Şi apoi se rostogoleşte chiar la picioarele Tânărului‑vulpan. Aparent, e un cadou pe care pomul i l‑a pus în braţe. Cu acest dar, copacul vrea poate să testeze umanitatea deţinuţilor. Se pare că Tânărul‑vulpan nu înţelege foarte bine ce le trece prin minte celor ce stau acolo - foarte curioşi să vadă ce va face acest tânăr. Orice ar fi, el nu ar trebui să se afle aici, bucurându‑se de roadele copacului lor.

Tânărul‑vulpan stă acolo, uitându‑se în sus înspre copac, stă acolo zâmbind, orb la ce se întâmplă în jurul său. Copacul arată mai magnific ca oricând. Din felul în care şi‑a lăsat capul pe spate, cu ochii la copac, îţi dai seama că e fermecat de acest dar neaşteptat al cerurilor. Iar zâmbetul său e plin de recunoştinţă. Deţinuţii se uită unii la alţii. Într‑o clipită, se înţeleg din priviri. Se uită în adâncul ochilor celorlalţi şi cad de acord - intrusul nu are niciun drept să păstreze fructul. Trebuie să riposteze. Vreo doi‑trei indivizi se îndeamnă reciproc. Dar numai unul dintre ei, măscăriciului grupului, se duce la Tânărul‑vulpan, să‑l scuture ca pe un bandit. Măscăriciul e ca un şcolar, rânjind diavoleşte. Fără să scoată un cuvânt, îi face semn cu mâna Tânărului‑vulpan: "Dă‑mi fructul!". Tânărul‑vulpan pare foarte speriat, tremură şi se pregăteşte să‑i înmâneze fructul Măscăriciului.

Chiar în acel moment, Gigantul îşi face apariţia lângă ei. Cu ochii ţintă pe Măscărici, strânge palmele Tânărului‑vulpan în jurul fructului. Spune că îi aparţine. Măscăriciul şi ceilalţi nu schiţează niciun gest şi rămân fără cuvinte, au fost pur şi simplu amuţiţi de apariţia Gigantului şi se uită înmărmuriţi. Imediat ce îi mai revine încrederea şi realizează că e protejat de muşchii puternici ai Gigantului, Tânărul‑vulpan se eliberează din frica ce îl cuprinsese cu câteva momente în urmă şi zâmbeşte. Ţine fructul strâns în palme şi se face repede nevăzut.

Suntem deja uitarea ce vom fi

 

Héctor Abad Faciolince
Suntem deja uitarea ce vom fi
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din spaniolă de Mariana Sipoş
 

Citiţi prefaţa (semnată de Mario Vargas Llosa) acestei cărţi.

*****
Intro

Héctor Abad Faciolince (n. 1958, Medellín) este un scriitor, eseist, jurnalist şi editor columbian. S-a născut şi a crescut în Medellín, unul dintre cele mai mari oraşe ale Columbiei. Abad Faciolince este considerat unul dintre cei mai talentaţi scriitori ai valului post-latin american, fiind cunoscut mai ales pentru romanele Angosta şi Suntem deja uitarea ce vom fi.

Şi-a început cariera literară de la o vârstă fragedă. Avea doar 12 ani când a scris primele sale nuvele şi poezii. La 21 de ani i s-a acordat Premiul Naţional Columbian pentru Proză Scurtă din 1980, pentru Piedras de Silencio.

Abad Faciolince face parte dintr-o nouă generaţie de autori care a apărut în acea perioadă în Columbia. Operele lui literare se concentrează adesea pe actul narativ. Bogăţia, complotul, ironia, atragerea permanentă a cititorului, intensitatea poveştilor sale, precum şi seriozitatea cercetărilor sociale, istorice şi umane din spatele naraţiunii sale confesive dezvăluie un scriitor strălucit, un portretist al societăţii contemporane columbiene.

De asemenea, Abad Faciolince a tradus numeroase opere ale lui Italo Calvino, Leonardo Sciascia, Primo Levi şi Natalia Ginzburg. Totodată, a publicat articole în ziare şi reviste de prestigiu din Columbia, precum Cromos, La Hoja, El Malpensante, Semana şi Cambio, ultima cofondată de autorul columbian Gabriel García Márquez. Abad Faciolince a lucrat ca jurnalist pentru ziarele El Mundo, El Colombiano şi El Espectador. Din mai 2008, este membru al consiliului de redacţie al El Espectador, cel mai vechi ziar din Columbia.

"O carte zguduitoare şi necesară, de un curaj şi o onestitate zdrobitoare. Uneori m-am întrebat cum de-a avut Abad Faciolince forţa să o scrie." (Javier Cercas)

"Cartea lui Abad Faciolince este la fel de caldă, generoasă şi plină de înţelepciune precum omul pe care îl descrie, iar în studiul său asupra bolilor trecute din Columbia, autorul reuşeşte să scrie cu profunzimea blândă a unei mânii digerate de-a lungul mai multor ani." (The Guardian)

"Cred că Abad Faciolince este unul dintre cei mai buni romancieri pe care îi avem astăzi în America Latină. Primul său roman pe care l-am citit a fost tocmai Suntem deja uitarea ce vom fi - o carte şocantă, originală, stimulantă, creativă. Mi-am dat seama atunci că sunt pus faţă în faţă cu un scriitor magnific." (Mario Vargas Llosa)

"Am vrut să fiu sincer scriind această carte. Nu am vrut să mă mint. Am încercat să fiu foarte atent la capcanele conştiinţei." (Héctor Abad Faciolince)

Fragment
Anii fericiţi

Tata şi mama erau complet opuşi unul altuia în convingerile şi comportamentul lor, dar în viaţa zilnică se potriveau foarte bine şi se completau reciproc. Exista un contrast atât de limpede de atitudine, de caracter şi de educaţie între cei doi, încât pentru copilul care eram această diferenţă radicală dintre modelele mele de viaţă mi se părea misterul cel mai greu de descifrat. El era agnostic, şi ea aproape mistică; el ura banii, şi ea sărăcia; el era materialist în plan spiritual, în timp ce ea lăsa spiritualul pentru mai încolo şi pe pământ urmărea binele material. Diferenţele, totuşi, nu păreau să‑i îndepărteze, ci îi atrăgeau unul spre altul, poate pentru că împărtăşeau un nucleu de etică umană în care se identificau. Tata o consulta în toate problemele, în timp ce mama, cum se spune, vedea cu ochii lui şi îi arăta o iubire profundă, necondiţionată, verificată nu numai la greu, ci chiar şi în faţa oricărui dezacord radical sau a oricărei informaţii răutăcioase sau periculoase pe care vreun "suflet caritabil" i‑ar fi dat‑o despre el.
- Eu îl iubesc aşa cum e, cu toate calităţile şi toate defectele, şi îmi plac la el până şi lucrurile în care nu cădem de acord, ne spunea mama de multe ori.

De îndată ce se trezeau dimineaţa sau când se revedeau, la prânz sau seara, începeau să‑şi povestească tot (visele din timpul zilei şi coşmarurile din timpul nopţii) cu entuziasmul unor prieteni care nu s‑au văzut de săptămâni. Îşi povesteau bunele şi relele care li se întâmplaseră în ziua aceea şi vorbeau tot timpul despre orice, despre viaţa copiilor, problemele de la birou, micile succese şi eşecurile constante ale vieţii cotidiene. Când nu erau împreună, vorbeau unul despre altul foarte frumos, şi fiecare separat ne învăţa să iubim calităţile celuilalt. Uneori dimineaţa, mai ales la ferma de la Rionegro, îi găseam în pat, stând de vorbă îmbrăţişaţi. Tata îi scria poezii şi cântece de iubire (pe care noi, copiii, trebuia să le recităm sau să le cântăm de ziua ei de naştere), cu versuri amuzante în fiecare an şi cu acelaşi cântec sentimental la fiecare aniversare, pe care sora mea Marta îl acompania la chitară (Fără tine, ar fi umbră, nimic nu ar fi fără iubirea ta...). Mai mult, spre sfârşitul vieţii, tata începuse să cultive trandafiri la fermă dintr‑un motiv foarte simplu, despre care a vorbit într‑un interviu: "De ce trandafiri? Simplu, pentru că soţiei mele, Cecilia, îi plac mult trandafirii." Mama, la rândul ei, muncea foarte mult pentru o cauză, în fond, altruistă: pentru ca tata să nu trebuiască să aibă grija banilor, ba chiar să‑i poată dărui, aşa cum îi plăcea, fără să‑şi facă probleme că neglija familia, dar mai ales pentru a putea să‑şi menţină independenţa la universitate, pentru ca nimeni să nu‑i poată închide gura, cum se întâmplă frecvent în Columbia, cu ameninţări şi cu perspectiva foamei.

Am mai spus că tata tindea spre iluminismul filosofic şi că în plan teologic era agnostic. Mama, în schimb, era şi continuă să fie mistică, deşi repeta mereu că avea nevoie de "mult mai multă credinţă" şi ce bine ar fi dacă ar avea‑o. Credincioasă, chiar foarte credincioasă, bisericoasă, cum s‑ar spune, şi mereu cu Dumnezeu şi Sfânta Fecioară pe buze. Religiozitatea ei avea totuşi o componentă animistă, aproape păgână, dat fiind că sfinţii în care ea credea cel mai mult nu erau cei din calendarul catolic, ci sufletele persoanelor moarte din propria familie, pe care ea le sanctifica automat în momentul morţii, fără a aştepta vreo confirmare sau autorizare din partea Bisericii. Dacă rătăcea banii sau dacă nu găsea cheile sau dacă vreunul dintre noi se îmbolnăvea, ea încredinţa problema sufletului unchiului Joaquín, arhiepiscopul, sau sufletului lui Tata, când a murit şi Tata, sau celui al Martei Cecilia, sora mea, sau al mamei sale, după ce a murit bunica Victoria şi, în cele din urmă, sufletului tatălui meu, după ce a fost ucis. Dar în acelaşi timp, deşi mereu dependentă de aceste prezenţe imateriale supralumeşti, mama nu trăia niciodată în acea stare care se cheamă "uitare de sine şi înălţare spirituală".

Dimpotrivă, era - şi continuă să fie şi azi - persoana cea mai realistă din câte cunosc, cu picioarele bine înfipte în pământ. Gospodărea cu mână fermă şi sigură economiile familiei (credincioasă întotdeauna principiului atât de puţin creştin potrivit căruia "caritatea începe acasă, cu ai tăi") şi era mult mai capabilă decât tata să rezolve problemele practice, atât cele din familia noastră, cât şi pe cele ale altora, dacă îi rămânea timpul necesar. Pentru tata "caritatea de acasă" era ceva fără sens, căci aceasta nu însemna să fii generos, ci să te supui impulsurilor naturale şi primitive (şi a le avea echivala pentru el cu degenerarea bolnăvicioasă a minţii numită avariţie) şi se putea vorbi de caritate doar când se manifesta cu cei care nu făceau parte din cercul nostru cel mai apropiat şi poate de aceea împrumuta sau dăruia bani întotdeauna sau îşi risipea timpul cu cele mai idealiste proiecte - chiar dacă ele aveau şi o latură practică - cum ar fi educarea săracilor să fiarbă apa, să construiască closete sau sisteme de apeducte şi de canalizare.

Dar altruismul tatei, care în colectivitate şi în plan social era perfect, în spaţiul cotidian şi individual era mai mult teoretic decât practic. Concret, în problemele medicale, când vreun ţăran bolnav din împrejurimile casei noastre de la ţară venea să‑l consulte cu privire la vreo suferinţă, mama era cea care îl întâmpina şi asculta ce i se povestea despre simptome, spunând că va transmite totul tatei, care citea în salon sau era îngenuncheat în faţa trandafirilor lui din grădină, în timp ce ea făcea pantomima de a‑l consulta pe omul acela, pentru ca apoi să‑i recomande tot ea medicamentele necesare. Dacă cineva întreba de ce nu poate să‑l vadă personal pe "domnul doctor", mama îi spunea că este acelaşi lucru dacă îl ascultă ea, pentru că are multă experienţă (dându‑se drept infirmieră, deşi singurele lucruri pe care ştia să le facă erau să pună tinctură de iod pe răni, să schimbe bandajele, să dezinfecteze termometrele şi să facă injecţii) şi că urmează întocmai instrucţiunile soţului ei.

Tatălui meu nu i‑a plăcut niciodată practica directă a medicinei şi - aşa cum am putut să‑mi explic mai târziu - acest fapt se datora unei traume din tinereţe, când a fost victima unui profesor de chirurgie în timpul studiilor de medicină. Acesta îl obligase să scoată o vezică biliară deşi tata nu avea suficientă practică şi, în timpul colecistectomiei, care este o operaţie delicată, lezase coledocul bolnavului iar acest pacient, un om tânăr, de vreo patruzeci de ani, murise după câteva zile de la operaţie; mai mult, când l‑au închis, profesorul ştia sigur că pacientul va muri. Tata a fost întotdeauna de o incompetenţă absolută când era vorba să‑şi folosească propriile mâini. Era prea intelectual chiar şi pentru un medic şi îi lipsea complet acea abilitate de măcelar pe care trebuie să o aibă, totuşi, un chirurg. Pentru el, şi schimbarea unui bec ars era foarte dificilă, nu mai zic de schimbarea unui cauciuc (când avea o pană, râdea singur de el spunând că trebuie să stea pe marginea şoselei, ca o femeie, ca să oprească vreun bărbat să‑i dea o mână de ajutor) sau să verifice carburatorul (ce‑o fi ăla?), nu mai vorbesc de scoaterea vezicii fără atingerea delicatelor canale din zonă. Nu înţelegea mecanica şi conducea cu mare greutate un automobil cu cutie de viteze automată, pentru că învăţase târziu să conducă. De fiecare dată când trebuia să întreprindă actul eroic de a intra într‑o intersecţie aglomerată, o făcea fără să se gândească prea mult, la noroc, şi de fiecare dată când se urca la volan spunea că "îl apucă dorul de autobuz". Nu era agil şi nu era bun pentru niciun sport, iar în bucătărie era complet inutil, incapabil să îşi facă o cafea sau să‑şi prăjească un ou în tigaie. Nu‑i plăceau riscurile de niciun fel şi eu eram singurul copil din cartier care mergea pe bicicletă (obligat de el) cu cască de protecţie şi, de asemenea, singurul copil incapabil să se caţăre în copaci, căci tata mă lăsa să mă urc doar într‑un totumo pitic din faţa casei, şi cel mai mare eroism care îmi era permis în acest domeniu era să sar de pe creanga cea mai de jos, adică de la cel mult treizeci de centimetri înălţime.

Dacă nu mă înşel, de la episodul în care omul acela a murit după intervenţia chirurgicală, tata a renunţat definitiv la exercitarea directă a profesiei sale, pentru care nu se simţea suficient de abil şi de sigur, preferând aspectele globale ale ştiinţei medicale, cum ar fi igiena, sănătatea publică, epidemiologia şi medicina preventivă sau socială. Practica medicina dintr‑un punct de vedere strict ştiinţific, dar fără un contact direct cu pacienţii şi cu boala (prefera să o prevină, în interminabile programe de vaccinare sau de predare a normelor elementare de igienă), poate şi din cauza unui exces de sensibilitate care îl făcea să aibă oroare de sânge, răni, puroi, dureri, viscere, secreţii, mirosuri şi faţă de tot ceea ce este inerent practicii cotidiene a profesiunii de medic, când se află în contact direct cu bolnavii.

Tata, care, în funcţie de împrejurări, se declara fie agnostic, fie religios, adept al învăţăturilor etice ale lui Iisus, fie ateu pe uscat (căci în avion se convertea brusc şi se închina înainte de zbor), fie ateu convins, din cei care râdeau de preoţi şi ţineau adevărate dizertaţii ştiinţifice lămuritoare despre cele mai absurde superstiţii religioase, era, în schimb, obsedat de etica vieţii sociale şi spirituale. Avea impulsuri avântate de idealism care îl determinau să dedice ani întregi unei cauze pierdute, cum ar fi reforma agrară sau problema impozitelor pe pământ, sau apa potabilă pentru toţi, vaccinarea generală sau drepturile omului, ultima lui pasiune intelectuală, care l‑a dus la sacrificiul suprem. Se prăbuşea în abisuri de furie şi indignare din cauza nedreptăţilor sociale, şi trăia, în general, ocupându‑şi timpul cu probleme importante, cât se poate de îndepărtate de viaţa cotidiană, dar impregnate de dorinţa de schimbare şi de progres al societăţii.

Se emoţiona uşor, până la lacrimi, şi se exalta în faţa poeziei şi a muzicii, chiar şi a celei religioase, ca în faţa unei trăiri estetice asemănătoare cu extazul mistic, iar muzica pe care o asculta închis singur în bibliotecă, cu volumul dat la maximum, era antidotul lui cel mai bun în momentele de dezolare şi de decepţie. Era în acelaşi timp un senzualist, iubitor de frumuseţe (a bărbaţilor şi a femeilor, a naturii şi în operele umanităţii) şi nepăsător faţă de comodităţile materiale ale acestei lumi. Generozitatea sa se apropia de cea a misionarilor creştini şi părea fără limite sau cu singura limită de a nu trebui să atingă durerea cu propriile mâini ("nu vreau să o văd, nu vreau să o văd", repeta deseori), iar lumea materială părea să nu existe pentru el, decât dacă era vorba de minimele condiţii de subzistenţă, care îl obsedau, considerându‑le indispensabile oricărei fiinţe umane, pentru ca toţi să se poată bucura de ceea ce era cu adevărat important: creaţiile sublime ale ştiinţei, artelor şi spiritului. Pentru el, cel mai incredibil şi mai frumos lucru din lume îl constituiau descoperirile şi progresele ştiinţei, dar şi marile creaţii artistice din muzică şi literatură. Cultura lui în domeniul picturii nu era foarte vastă, dar îmi amintesc foarte bine cu câtă pasiune îmi citea, traducându‑mi pe loc, Istoria artei de Gombrich, cartea care ne încânta, din motive diferite, pe amândoi: erotice în cazul meu, iar în cazul lui, pentru că avea meritul - pe care eu l‑am descoperit mai târziu - clarităţii unei minţi geometrice, ordonate, precise şi care, în acelaşi timp, transmitea simplu şi pasionant minunile estetice ale artei.

Despre lecturile lui pot să spun că erau numeroase, dezordonate şi din toate genurile. În general, miile lui de cărţi, pe care le păstrez, sunt subliniate şi pline de însemnări, dar aproape niciodată dincolo de primele o sută sau o sută cincizeci de pagini, ca şi cum, brusc, nu îi mai plăcea sau nu mai avea chef să continue, sau, mai probabil, ca şi cum alt interes, neaşteptat, îl înlocuise pe cel anterior. Citea puţine romane, dar multe cărţi de poezie, în engleză, în franceză şi spaniolă. Despre poezia columbiană, credea sincer şi repeta mereu că poetul cel mai bun din ţară este Carlos Castro Saavedra. Rareori spunea însă şi că acesta este, în acelaşi timp, şi cel mai bun prieten al său şi că de multe ori îşi petrece seara de sâmbătă la proprietatea poetului din Rionegro, vecină cu a noastră, stând de vorbă la un pahar de ţuică băut pe îndelete. "Beau puţin pentru că îmi place mult", comenta tata întorcându‑se acasă de la serile petrecute împreună cu Carlos, nu mai târziu de unsprezece noaptea.

Îl interesau filosofia politică şi sociologia (Machiavelli, Marx, Hobbes, Rousseau, Veblen), ştiinţele exacte (Russel, Monod, Huxley, Darwin), filosofia (era îndrăgostit de Dialogurile lui Platon, pe care îi plăcea să le citească uneori cu voce tare, şi de romanele raţionaliste ale lui Voltaire), dar sărea de la una la alta pe neaşteptate, în stilul lui de lectură diletant şi, poate tocmai din acest motiv, fericit. O lună îi plăcea Shakespeare, în alta Antonio Machado sau García Lorca, apoi o ţinea săptămâni întregi cu Whitman sau Tolstoi. Era un om de mari entuziasme, de pasiuni înrobitoare, dar nu durabile, poate chiar din cauza intensităţii pasiunii iniţiale, imposibil de păstrat mai mult de două‑trei luni.

În ciuda tuturor bătăliilor intelectuale şi a căutării deliberate a unui liberalism luminat şi tolerant, tata se ştia victima şi reprezentantul involuntar al prejudecăţilor tristei şi învechitei şi anchilozatei educaţii pe care o primise în satele îndepărtate unde crescuse. "Eu m‑am născut în secolul al XVIII‑lea, sunt pe punctul de a împlini 200 de ani", spunea, amintindu‑şi de copilăria lui. Deşi, în mod raţional, respingea rasismul cu o argumentaţie furibundă (cu vehemenţa exagerată a celui care se teme să fie contrazis şi demonstrează prin acest exces că, mai degrabă decât cu un interlocutor, discută cu sine însuşi, convingându‑se pe sine, în sufletul său, luptând cu o fantasmă interioară care îl frământă), în viaţa reală îi era greu să accepte cu sufletul senin că vreuna dintre surorile mele se împrietenea cu cineva care avea un pic mai multă melanină decât noi şi uneori nu mai era atent, şi vorbea cu mare mândrie de ochii albaştri ai bunicului, tatăl său, sau despre părul blond al unora dintre copiii sau nepoţii lui. Mama, dimpotrivă, recunoştea deschis că nu îi plac persoanele cu pielea închisă la culoare sau cu trăsături indiene prea evidente, deşi nu ştia de ce ("sunt urâte", spunea, în bruşte izbucniri de sinceritate), dar în relaţia directă cu ele era mult mai blândă, mai amabilă şi mai lipsită de prejudecăţi decât tata. Bătrâna Tata, care fusese dădaca ei şi a bunicii, era un amestec de negresă şi indiancă şi poate, graţie culorii pielii ei, mama simţea o afecţiune sinceră faţă de negri şi indieni şi se purta foarte prietenos în relaţia directă cu ei, fără urmă de repulsie şi fără să fie deranjată de ceva.

Din această cauză, uneori, era ca şi cum ceea ce spunea fiecare nu corespundea comportării în viaţa reală şi ca şi cum agnosticul se purta ca un mistic, mistica se comporta ca o materialistă, iar alteori, dimpotrivă, idealistul se purta nepăsător, rasist şi egoist, iar materialista şi rasista, ca o adevărată creştină pentru care toţi oamenii erau egali. Presupun că de aceea se iubeau şi se admirau atât de mult: pentru că mama vedea în gândurile pasionate şi generoase ale tatălui meu raţiunea vieţii ei, iar tata vedea în acţiunile ei realizarea practică a gândurilor lui. Iar alteori se întâmpla invers: mama vedea în el creştinul care ar fi dorit să fie ea în viaţa practică şi el o vedea rezolvând problemele zilnice asemenea persoanei practice şi folositoare care i‑ar fi plăcut să fie el.

Sunt convins că tata, în parte, a putut să se dedice proiectelor sale de idealism, asistenţă socială şi activism politic, pentru că problemele casei erau rezolvate datorită simţului practic al mamei. Şi acest lucru a devenit din ce în ce mai evident, căci ea a putut construi, începând cu acel mic birou din clădirea La Ceiba, pe baza unei austerităţi şi a unei tenacităţi permanente, o întreprindere mijlocie de administrare a coproprietăţilor, având în grijă sute de clădiri şi mii de angajaţi plătiţi de ea şi de surorile mele, care au ajuns, aproape toate, să lucreze alături de mama, ca nişte planete care se învârt în jurul unui astru cu suficientă forţă de atracţie.

Mai mult decât pentru a putea avea cele necesare traiului, mama muncea pentru ca tata să poată duce viaţa pe care o dorea, fără să se preocupe că trebuia să întreţină o casă. Mamei i se părea minunat că bunăstarea materială, care i se datora ei, îi permitea tatei să vorbească şi să acţioneze fără să ia în calcul posibilitatea de a ceda presiunilor de la locul de muncă sau presiunii banilor şi fără să caute alte locuri de muncă în străinătate, aşa cum făcuse la începutul căsătoriei lor. Se simţea puţin vinovată că îl obligase să se întoarcă în ţară la sfârşitul anilor cincizeci, când el avea o poziţie sigură şi bine plătită în Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi ea insistase să vină acasă pentru că voia să trăiască lângă bunica "ultimii ei anişori" (bunica trăind sănătoasă alte trei decenii, până la 92 de ani). Pentru mama nu exista decât un singur loc pe lume unde voia să trăiască, şi anume Columbia, şi doar un singur mamoş bun, doctorul Jorge Henao Posada. Singura dată când a asistat‑o alt ginecolog, la Washington, când s‑a născut sora mea cea mai mare, a suferit de febră puerperală şi aproape era să moară. Doctorul Henao Posada, cu mult înainte de apariţia ecografiei, avea puterea magică de a ghici sexul copilului înainte de a se naşte şi când îşi punea trompeta de aluminiu pe burta unei gravide, spunea la modul cel mai serios: "o să fie băiat" sau, dimpotrivă, "o să fie fată". Apoi o prevenea că va nota acest lucru în caietul lui. Şi când se năştea copilul, dacă prevestise corect, sărbătorea cu mama darul său de prezicător, iar dacă nu ghicise, îi spunea mamei că fabulează, că el nu spusese niciodată aşa şi că putea verifica, pentru că avea totul notat în caietul lui, şi atunci îl scotea şi i‑l arăta femeii. Numai că mama, care avusese patru fete una după alta, îi descoperise trucul, anume că în caiet nota contrariul a ceea ce spunea. Până şi acest truc, odată descoperit, crease un fel de complicitate între ei, şi la fiecare sarcină pe care a avut‑o, când nu era în ţară, pe la şapte luni îl lăsa pe tata acolo unde se afla şi ea se întorcea la Medellín pentru a naşte cu doctorul Henao Posada şi pentru a aduce pe lume o altă fată columbiană. Şi când în cele din urmă s‑au întors definitiv, pentru că insistenţa ei a învins voinţa lui, el câştiga la universitate aceeaşi sumă pe care o câştiga înainte la OMS, trei mii, şi acolo şi aici, doar că acolo erau dolari şi aici pesos, şi poate de aceea mama simţea o mare responsabilitate şi voia să muncească pentru a câştiga banii care să completeze leafa lui, astfel încât împreună să câştige cât câştiga el singur în străinătate.

Siguranţa materială pe care o asigura ea familiei îi permitea tatei să fie consecvent până la capăt cu independenţa lui ideologică şi spirituală. Lucrurile ideale şi cele practice se completau şi se armonizau, astfel încât ei au fost pentru noi imaginea, atât de puţin întâlnită în această lume, a unei perechi fericite. Datorită exemplului lor, surorile mele şi cu mine ştim astăzi că există un singur motiv pentru care merită să vrei să obţii bani: ca să‑ţi poţi păstra şi apăra cu orice preţ libertatea de a gândi, fără ca nimeni să te poată supune vreunui şantaj profesional care să te împiedice să fii ceea ce eşti.