Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului

 

Václav Havel
Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din cehă: Gabriela Georgescu și Mircea Dan Duță

Citiți prefața și introducerea acestei cărți.

*****
Intro 
 

Václav Havel (1936-2011) a fost scriitor, filosof, disident și om politic ceh, precum și unul dintre primii purtători de cuvânt ai Cartei 77, personalitate de frunte a schimbărilor politice din noiembrie 1989, ultimul președinte al Cehoslovaciei și primul președinte al Republicii Cehe. Personalitate complexă, Václav Havel a marcat destinul poporului său, oferind un exemplu statelor din Europa Centrală și de Est. A lăsat drept moștenire generațiilor viitoare nu doar amintirea disidenței, a preluării puterii politice și a conturării unei căi democratice și juste, ci și creația sa eseistică și dramaturgică, ce va sta în picioare pentru mult timp ca parte a patrimoniului cultural european.

*

Cele două ipostaze ale aceleiași personalități complexe, Václav Havel, disidentul și președintele, se întâlnesc în paginile acestui volum pentru a pune în lumină un simbol al unor întregi generații, nu doar de cehi și slovaci, cât mai ales de europeni. Căci în această veche și mare familie, Europa de Est s-a confruntat în istorie cu un destin total diferit față de vecinii din Vest. Prin contribuția sa la un parcurs democratic atât al Republicii Cehe, cât și al întregii regiuni estice europene, Havel a fost întruparea ideii că este posibil ca un eseist și dramaturg vizionar să își pună mantia politică, aducând astfel un final fericit poveștii tragice a totalitarismului și, mai mult decât atât, oferind întregii lumi o perspectivă nouă, limpede și plină de speranță. Îndemnul de a trăi în adevăr este teza fundamentală a textelor sale, care marchează nu doar destinele personajelor cuprinse în ele, ci și pe ale tuturor oamenilor care au crezut în el, reușind, ca atare, să materializeze binele politic și ideologic.

"Curajul lui Havel de a privi adevărul în ochi, fie sub forma descrierii crizei civilizaționale și politice, fie a acceptării angajamentului și tradiției morale, a funcționat în cele din urmă ca un arc [...] ce a dus la contopirea în aceeași albie a unei vieți boeme și a unei politici cotidiene în care eroul principal a acceptat rolul de președinte fără a compromite etica disidentului." (Jiří Přibáň)

"A devenit simbolul omului politic intelectual, al luptătorului neobosit pentru drepturile omului și un exemplu de disident dintr-o mică țară central‑europeană, care a devenit președinte și care a putut influența, grație autorității sale, evenimentele internaționale." (Ambasadoare Halka Kaiserová)

"Cred că e foarte important în ce atmosferă ajungem să trăim, cred că e foarte important ce auzim în jur și la ce exemple avem acces pentru a ne hotărî să nu trăim în minciună, ci în adevăr. Cred că, în acest sens, Havel a fost un catalizator." (Gianina Cărbunariu)

"Václav Havel este exemplificarea importanței personalității în istorie. Imaginea lui a tras după sine în sus, pe treptele stimei europene, imaginea Cehoslovaciei, pe care a ferit-o de destinul Iugoslaviei." (Ana Blandiana - Cartea cu delfini)

Fragment

Premiul Sonning^[i]
Copenhaga, 28.05.1991

Maiestatea Voastră,
Alteță Regală,
Excelență,
Stimate domnule rector,
Stimate auditoriu,

Premiul pe care am avut onoarea să îl primesc astăzi se acordă de obicei intelectualilor, nu politicienilor. Bineînțeles, eu sunt ceea ce se poate numi un intelectual, însă în același timp destinul a făcut să mă trezesc, și în plus, de pe‑o zi pe alta, în așa‑zisa lume a politicii la nivel înalt.

Cu permisiunea dumneavoastră, voi folosi această experiență neobișnuită și voi încerca aici să privesc fenomenul de putere și în special natura tentației pe care o reprezintă puterea pentru existența umană cu un ochi critic de intelectual, așa cum le‑am observat din interior.

De fapt, de ce tânjesc oamenii după putere politică și de ce le e atât de greu să renunțe la ea, odată ce o dețin?

Aș spune că, în principiu, motivele acestei dorințe pot fi împărțite în trei categorii.

În primul rând, oamenii sunt mânați către politică de ideea lor despre o organizare mai bună a societății, de credința în anumite valori sau idealuri, fie ele bune sau îndoielnice, și de nevoia incontrolabilă de a lupta pentru ele sau de a le transforma în realitate.

În al doilea rând, probabil îi mână dorința naturală de autoafirmare pe care o are fiecare ființă umană. Oare ne putem imagina un mod mai atrăgător de a ne confirma existența și importanța decât cel oferit de puterea politică? Ea în sine ne conferă posibilitatea extraordinară de a ne afirma lăsând amprente perfect vizibile ale existenței noastre asupra unor vaste împrejurimi; modelând lumea care ne înconjoară după chipul și asemănarea noastră; bucurându‑ne de respectul pe care orice funcție politică îl conferă aproape automat celui care o deține.

A treia categorie de motive pentru care mulți oameni tânjesc după puterea politică și pentru care renunță la ea atât de greu este spectrul vast de avantaje pe care le oferă viața de om politic, chiar și în cele mai democratice condiții.

După cum am observat, aceste trei categorii formează țesături complicate; uneori este aproape imposibil de determinat care categorie este cea predominantă; aproape întotdeauna motivele din ultimele două categorii trec drept motive din prima categorie: eu, cel puțin, nu cunosc niciun om politic care ar recunoaște în fața lumii sau măcar față de sine că luptă pentru o anumită funcție doar ca să își confirme lui însuși că este important sau pentru că vrea să se bucure de avantajele care însoțesc puterea politică; dimpotrivă, toți repetăm iar și iar că nu ne interesează puterea în sine, ci doar anumite valori generale și că responsabilitatea noastră față de comunitate este de fapt ceea ce ne determină să preluăm povara funcției, în interesul valorilor pe care le apărăm. Și uneori doar Dumnezeu știe dacă este într‑adevăr așa sau dacă acesta este doar un mod mai digerabil de a justifica în fața lumii și față de noi înșine dorința noastră de a fi puternici și de a ne confirma prin putere și prin posibilitățile pe care le oferă, că existăm cu adevărat, în mod valid și respectabil.

Situația este chiar mai complicată, deoarece nevoia de autoafirmare nu este în esență ceva condamnabil: este ceva fundamental uman și cu greu ne putem imagina o ființă umană consistentă care să nu tânjească după recunoașterea, afirmarea și vizibilitatea propriei ființe.

Sunt unul dintre cei care consideră că mandatul lor în funcția politică reprezintă expresia responsabilității față de comunitate, a simțului obligației, ba chiar un fel de sacrificiu. Însă, observând alți oameni politici pe care îi cunosc și care susțin același lucru, mă simt obligat să mă autoexaminez iar și iar și să mă întreb dacă nu încep și eu să mă înșel pe mine însumi și dacă nu cumva și pe mine mă interesează mai mult această dorință nerecunoscută de a demonstra că sunt important, decât slujba în sine. Pe scurt: am permanent suspiciuni cu privire la mine însumi. Mai exact: toată experiența mea anterioară cu politica și cu oamenii politici și toate observațiile mele de până acum mă obligă să încep să mă suspectez. Și, în cele din urmă, să fiu cu o treaptă mai suspicios cu fiecare premiu pe care îl primesc.

O atenție specială merită a treia categorie de motive despre care am vorbit, adică dorința de a avea avantajele puterii sau pur și simplu obișnuința de a le avea. E foarte interesant de observat cât de diabolice sunt tentațiile puterii tocmai în această sferă. Cel mai bine se vede la noi, cei care nu am avut niciodată nicio putere și care i‑am condamnat întotdeauna cu îndrăzneală pe cei puternici pentru că au cutare și cutare avantaje ce adâncesc prăpastia dintre ei și ceilalți până ce, deodată, ne‑am trezit noi înșine la putere.

Pe nesimțite însă începem să semănăm îngrijorător de tare cu precursorii noștri condamnabili. Ne deranjează, ne enervează, dar ne dăm seama că nu știm sau nu putem să oprim acest proces.

Voi da câteva exemple.

Evident că nu ar avea niciun sens ca un ministru să rateze o ședință importantă de guvern, în care se discută o propunere de lege care va afecta situația țării decenii întregi de acum înainte, doar pentru că îl doare un dinte și trebuie să aștepte la dentist toată dimineața, până îi vine rândul. De aceea, în interesul țării, aranjează să fie tratat de un dentist special la care nu trebuie să aștepte.

Evident că nu ar avea sens ca un om politic să rateze o întâlnire de stat importantă cu un partener din străinătate doar pentru că a trebuit să folosească mijloacele de transport în comun. De aceea, are mașină și șofer de serviciu.

Evident că nu ar avea sens ca un președinte sau un premier să rateze o astfel de întâlnire doar pentru că pe stradă sunt blocaje de circulație, iar mașina lui de serviciu a trebuit să staționeze câte zece minute la fiecare zece metri parcurși. De aceea, se bucură de dreptul special de a depăși coloana sau de a trece pe roșu, adică, în cazul lui, poliția rutieră va tolera acest comportament.

Evident că nu ar avea sens ca un om politic să piardă ore prețioase trudind deasupra aragazului în încercarea de a găti prânzul pentru omologul lui din străinătate. De aceea, are bucătari și ospătari proprii.

Evident că nu ar avea niciun sens ca bucătarul președintelui să cutreiere măcelăriile ca orice gospodină obișnuită dintr‑o țară post‑socialistă căutând carne pe care să o poată oferi, fără jenă, unui oaspete de vază. De aceea sunt aranjate livrări speciale pentru oamenii privilegiați și bucătarii lor.

Nu ar avea niciun sens ca președintele sau premierul să caute în agenda de telefoane diferite numere și să sune de mai multe ori până găsește persoana respectivă acasă, la birou sau până nu mai sună ocupat. E logic, deci, că are un funcționar care se chinuie să caute și să formeze numere.

În concluzie: merg la un doctor special, nu trebuie să conduc mașina, iar șoferul meu nu trebuie să se enerveze pentru că circulă prin Praga cu viteza melcului, nu trebuie nici să gătesc, nici să umblu după alimente, de fapt nu trebuie nici să formez numărul de telefon atunci când vreau să vorbesc cu cineva.

Altfel spus, mă aflu într‑o lume a avantajelor, excepțiilor, protecțiilor. În lumea oamenilor privilegiați care încet, încet nu mai știu cât costă un bilet de tramvai sau un pachet de unt, nu mai știu cum se face cafeaua, cum se conduce o mașină și cum se dă un telefon. Mă trezesc deci în pragul acestei lumi a protipendadei comuniste pe care am criticat‑o toată viața.

Și ce e și mai rău: totul are o logică imbatabilă. Ar fi de râsul lumii și chiar de condamnat dacă aș rata o întâlnire care servește intereselor țării mele pentru că îmi petrec timpul prezidențial în sala de așteptare a dentistului, la coadă la carne, luptându‑mă plin de nervi cu rețeaua de telefonie decrepită din Praga sau încercând disperat să găsesc un taxi în Praga când e evident că nu sunt din Vest și, deci, nu am dolari.

Însă unde se termină logica și necesitatea obiectivă și unde încep scuzele? Unde se termină patria și începe bucuria de a avea protecție universală? Cunoaștem oare și suntem oare capabili să recunoaștem momentul în care încetează să ne mai pese de interesul țării pentru care ne jertfim, suportând anumite privilegii, și începe să ne pese de privilegiile noastre, pe care le justificăm invocând interesele țării?

Recunosc că este nevoie de un grad înalt de auto‑reflexie și de o distanță critică față de propria persoană pentru ca un om aflat la putere, oricât de bine intenționat ar fi inițial, să știe să recunoască momentul respectiv. Eu însumi, deși duc o luptă constantă și destul de lipsită de izbândă cu privilegiile de care mă bucur, nu aș îndrăzni să spun despre mine că recunosc întotdeauna, cu certitudine, momentul acesta. Te obișnuiești, te dezobișnuiești și în cele din urmă, fără să îți dai seama, poți să îți pierzi discernământul.

Din nou: fiind la putere, mă suspectez în permanență. Ba mai mult chiar: deodată, am căpătat o înțelegere sporită față de cei care încep să piardă, ușor, ușor, lupta cu tentațiile puterii și se iluzionează că în continuare nu fac decât să își deservească patria, încep să se convingă din ce în ce mai îngrijorător de propria măreție și, din ce în ce mai îngrijorător, să se obișnuiască cu privilegiile pe care le au, considerându‑le de la sine înțelese.

Există ceva foarte înșelător, amăgitor și ambiguu în tentația puterii: pe de‑o parte, puterea politică îți oferă ocazia extraordinară ca, de dimineață până seara, să ți se confirme că exiști și că ai o identitate incontestabilă, lăsându‑ți în mod vizibil amprenta asupra lumii din jur cu fiecare cuvânt și cu fiecare faptă. Totodată însă, aceeași putere politică și tot ceea ce ține de ea ascund un pericol teribil: prefăcându‑se că ne confirmă existența și identitatea, de fapt, pe nesimțite și fără înduplecare, ne‑o fură.

Cel care a uitat cum este să conducă o mașină, să facă cumpărături, să își facă o cafea, să dea un telefon nu este același cu cel care a știut să facă asta toată viața. Cel care nu a trebuit niciodată să fie atent cu un ochi la camerele de televiziune și care deodată își măsoară fiecare mișcare în funcție de ele nu mai este cel dinainte.

Acest om devine prizonierul poziției, avantajelor, funcției sale. Ceea ce în aparență îi confirmă identitatea și astfel și existența, în realitate îi fură pe nesimțite identitatea și existența. Nu se mai controlează pentru că este controlat de altceva: de funcția lui, de drepturile pe care i le oferă, de consecințele, de aspectele, de privilegiile ei.

Această tentație are ceva aproape ucigător: sub masca autoafirmării existențiale, existența este confiscată, alienată, paralizată. Un om transformat în propriul bust din piatră. Poate că bustul îi subliniază importanța și faima nemuritoare, dar în același timp nu este decât o bucată de piatră moartă.

Kierkegaard a scris Boala de moarte^[ii]. Cu permisiunea dumneavoastră îl voi parafraza pe acest compatriot extraordinar al dumneavoastră și voi folosi expresia "putere de moarte".

Ce înțelegem de aici?
Cu siguranță nu înțelegem că este incorect să te dedici politicii, pentru că politica te face imoral din principiu.

De aici înțelegem altceva: politica este domeniul acțiunii umane care pune accent pe simțul moral, pe capacitatea de auto‑reflexie critică, pe responsabilitatea reală, pe gust și tact, pe capacitatea de a empatiza cu alții, pe simțul măsurii, pe smerenie. Este o slujbă pentru oameni deosebit de modești. Pentru oameni care nu pot fi înșelați.

Toți cei care afirmă că politica este un lucru murdar ne mint. Politica este doar o slujbă pentru care este nevoie de oameni deosebit de curați, deoarece este deosebit de ușor să îți murdărești moralul făcând politică.

Atât de ușor, încât un suflet mai puțin vigilent nici nu își va da seama.

Prin urmare, de politică ar trebui să se ocupe oamenii deosebit de vigilenți. Deosebit de sensibili la ofertele ambigue de autoafirmare existențială care vin din partea ei.

Habar nu am dacă sunt unul dintre ei. Știu doar că ar trebui să fiu, pentru că am acceptat funcția aceasta.

Stimate domnule rector, vă mulțumesc pentru premiul Sonning.
Stimate auditoriu, vă mulțumesc pentru atenție.

---

[i] Titlu original: Sonnigova cena. (N. red.)

[ii] Traducere de Mădălina Diaconu, Humanitas, București, 2006. (N. trad.)

Casa din marea azurie

 

TJ Klune
Casa din marea azurie
Editura Storia Books, 2021
traducere din limba engleză de Irina Stoica
 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

TJ Klune (Travis John Klune) este scriitor bestseller în topurile New York Times și USA Today, câștigător al premiului Lambda Literary Award și autor al romanelor Casa de la marea azurie, The Extraordinaires și altele. El însuși queer, Klune crede că e important - acum mai mult ca niciodată - să există o reprezentare queer cât se poate de autentică în povești și romane.

*

O insulă magică.
O misiune periculoasă.
Un secret arzător.

O poveste încântătoare, spusă cu multă măiestrie, Casa din marea azurie are în centru experiența descoperirii unei familii improbabile, într-un loc neașteptat - și momentul în care îți dai seama că acea familie e a ta.

Linus Baker duce o viață liniștită și singuratică. La patruzeci de ani, locuiește într-o casă mică, împreună cu o pisică țâfnoasă și discurile lui vechi. Ca asistent social la Departamentul Responsabil de Tineretul Magic, își petrece mai toate zilele ocupându-se de bunăstarea copiilor din orfelinatele de sub tutela ministerului.

Când Linus este convocat pe neașteptate de Conducerea Extrem de Superioară, primește o misiune ciudată și cât se poate de secretă: trebuie să meargă la Orfelinatul de pe Insula Marsyas, unde locuiesc șase copii periculoși. Linus trebuie să lase fricile deoparte și să vadă dacă cei șase vor provoca sau nu sfârșitul lumii.

Dar copiii nu sunt singurul secret de pe insulă. Cel care are grijă de ei este fermecătorul și enigmaticul Arthur Parnassus, care face orice îi stă în putere să îi ferească de orice pericol. Pe măsură ce Arthur și Linus devin tot mai apropiați, secrete vechi sunt scoase la iveală și Linus trebuie să facă o alegere: să distrugă un cămin sau să privească cum lumea este alunecă în haos.

"Mi-a plăcut la nebunie. E de-a dreptul perfectă (V.E. Schwab, autoarea romanului Viața secretă a lui Addie LaRue)

"Îți va reda încrederea în omenire." (Terry Brooks, autorul seriei Shannara)

"Un roman fantasy inteligent și liniștitor, care sigur o să vă umple sufletele de bucurie." (The Washington Post)

"Casa de la marea azurie este un basm modern despre momentul în care descoperi cine ești cu adevărat, pe cine iubești și pe cine vrei să protejezi. E o carte minunată." (Charlaine Harris, autor bestseller #1 New York Times)

"1984 întâlnește The Umbrella Academy, cu o urmă de Douglas Adams. Emoționant, tandru și de-a dreptul încântător, romanul Casa din marea azurie este o poveste fascinantă despre toleranță, familie și înlăturarea birocrației." (Gail Carriger, autoarea romanului Soulless)

"Oare te poți îndrăgosti de imaginația cuiva? Dacă da, sunt de-a dreptul captivat. TJ Klune dă naștere unei lumi unde frica și amenințările pot fi învinse prin blândețe și unde o inimă queer tandră este mai valoroasă decât orice armă sau putere." (David Levithan)

Fragment

 
Capitolul I

- O, Doamne! a spus Linus Baker, ștergându-și transpirația de pe frunte. Asta e cât se poate de neobișnuit.

Puțin spus. Se uita șocat la o fetiță de 11 ani pe nume Daisy, care făcea niște cuburi de lemn să-i leviteze deasupra capului. Obiectele se învârteau lent, în cercuri concentrice. Daisy era încruntată de concentrare și avea vârful limbii ieșit puțin printre dinți. A durat mai bine de un minut până ce cuburile au început să coboare încet pe podea. Nivelul ei de control era fantastic.
- Înțeleg, a zis Linus, în timp ce mâzgălea frenetic în carnetul lui.

Erau în biroul directoarei, o încăpere ordonată, cu un covor maro dat de guvern și cu mobilă veche. Pe pereți era plin de tablouri îngrozitoare, cu lemuri în tot felul de poziții. Directoarea se lăudase cu ele, spunându-i lui Linus că pictura era pasiunea ei și că, dacă nu ar fi condus acest orfelinat, ar fi plecat cu circul ca dresoare de lemuri sau poate chiar și-ar fi deschis o galerie în care să arate lumii creațiile sale. Linus a considerat că lumii i-ar fi fost mai bine dacă tablourile ar fi rămas în camera aceea, dar nu a zis nimic. Nu era acolo ca să emită opinii de critic de artă amator.
- Și cât de des, ăăă, știi tu... faci lucruri să plutească?

Directoarea orfelinatului, o femeie îndesată, cu părul creț, i-a luat-o fetei înainte.
- A, foarte rar, a zis repede, frecându-și palmele și uitându-se agitată în jur. Poate o dată sau de două ori pe... an?

Linus a tușit.
- Pe lună, a rectificat femeia. Ce tontuță sunt. Nu știu de ce am zis pe an. Mi-a scăpat. Da, o dată sau de două ori pe lună. Știți cum e. Pe măsură ce cresc, copiii încep să... facă diverse chestii.
- Așa e? a întrebat-o Linus pe Daisy.
- O, da. O dată sau de două ori pe lună, nu mai des de atât, i-a spus fata, zâmbindu-i lingușitor, moment în care Linus s-a întrebat dacă nu cumva i se spusese dinainte ce răspunsuri să dea.

Nu ar fi fost prima dată și sigur nu avea să fie nici ultima.
- Bineînțeles, a spus el.

Au așteptat toți în timp ce stiloul lui a continuat să zgârie hârtia. Simțea privirile tuturor ațintite la el, dar a continuat să se concentreze pe cuvintele scrise. Precizia necesita atenție. Era mereu extrem de minuțios, iar vizita la acest orfelinat fusese cel puțin edificatoare. Trebuia să ia notițe cât mai detaliate ca să poată scrie raportul final, odată întors la birou.

Directoarea a început să se agite pe lângă Daisy, să-i dea pe spate părul negru și ciufulit și să i-l prindă cu agrafe de plastic cu fluturași. Daisy se uita amărâtă la cuburile de pe podea, de parcă și-ar fi dorit să le facă iar să plutească, în timp ce sprâncenele stufoase îi zvâcneau de nerăbdare.
- Poți să te controlezi? a întrebat-o Linus.

Înainte ca Daisy să apuce să deschidă gura, directoarea a intervenit repede:
- Bineînțeles că poate. Nu i-am permite niciodată să...

Linus a ridicat mâna:
- Doamnă, aș aprecia dacă mi-ar răspunde Daisy. Deși nu mă îndoiesc că îi vreți binele, găsesc că unii copii ca Daisy tind să fie mai... direcți.

Directoarea a dat să mai zică ceva, dar Linus a ridicat o sprânceană. Femeia a oftat și a încuviințat din cap, apoi a făcut un pas în spate.

După o ultimă notiță, Linus a pus capacul stiloului și l-a băgat în servietă, alături de carnetul de lucru. S-a ridicat de pe scaun și s-a aplecat în fața lui Daisy, moment în care genunchii i-au trosnit.

Daisy își tot mușca buza de jos și se uita la el cu ochii mari.
- Daisy? Poți să te controlezi?

Fetița a dat ușor din cap.
- Cred că da?! Nu am rănit pe nimeni de când am fost adusă aici.

Apoi buza de jos a început să-i tremure.
- Nu de când cu incidentul cu Marcus. Nu-mi place să rănesc oamenii.

Linus aproape putea crede asta:
- Nimeni nu a spus asta. Dar uneori nu putem controla... darurile cu care am fost înzestrați. Și nu e neapărat vina celor care sunt înzestrați.

Asta nu a părut că o face să se simtă mai bine.
- Atunci a cui e vina?

Linus a clipit.
- Ei bine, bănuiesc că sunt tot felul de factori. Cercetările moderne sugerează că stările emoționale extreme pot declanșa situații precum a ta. Tristețea. Furia. Chiar și fericirea. Se poate să fi fost așa de bucuroasă, încât ai aruncat un scaun în prietenul tău Marcus?

Ăsta era motivul pentru care băiatul fusese trimis aici de la bun început. Fusese spitalizat ca să i se poată îngriji coada. I se îndoise într-un unghi ciudat, iar spitalul făcuse imediat o sesizare la Departamentul Responsabil de Tineretul Magic, așa cum și trebuia să facă. Asta a demarat o investigație și așa a ajuns Linus să fie trimis la orfelinatul ăsta.
- Da, a spus Daisy. Exact așa a fost. Marcus m-a făcut așa de fericită când mi-a furat creioanele de colorat, încât am aruncat din greșeală cu un scaun în el.
- Înțeleg, a spus Linus. Ți-ai cerut scuze?

Fata s-a uitat din nou în jos, la cuburile ei, și a început să dea din picioare:
- Da. Și mi-a zis că nu s-a supărat. Chiar mi-a ascuțit creioanele înainte să mi le dea înapoi. Se pricepe la asta mai bine decât mine.
- Ce drăguț din partea lui, a spus Linus.

S-a gândit să se întindă și să o mângâie pe umăr, dar nu se cuvenea.
- Și știu că nici tu nu ai vrut să-i faci rău. În viitor poate ne vom opri și ne vom gândi puțin înainte să lăsăm emoțiile să preia controlul. Cum ți se pare?

Fata a dat repede din cap.
- A, da. Promit să mă opresc și să mă gândesc înainte să mai arunc cu scaune în oameni prin puterea minții.

Linus a oftat.
- Nu cred că asta am vrut să...

De undeva, din clădirea aceea veche, s-a auzit un clopoțel.
- Biscuiți! a exclamat Daisy, după care a fugit pe ușă.
- Doar unul, a strigat directoarea după ea. Altfel o să-ți strici pofta de mâncare!
- Nu o să mi-o stric! a spus Daisy grăbită, înainte să trântească ușa în urma ei.

Linus i-a auzit tropăitul pașilor mici pe hol, în timp ce alerga spre bucătărie.
- Ba o să și-o strice, a bombănit directoarea, trântindu-se în scaunul din spatele biroului. Mereu face asta.
- Cred că merită câțiva biscuiți, a spus Linus.

Directoarea și-a frecat fața cu palmele, apoi s-a uitat la el obosită.
- Acestea fiind spuse, cred că ne oprim aici. Ați chestionat toți copiii. Ați inspectat clădirea. Ați văzut că Marcus e bine. Și în ciuda... incidentului cu scaunul, e clar că Daisy nu vrea să facă rău nimănui.

Linus considera că avea dreptate. Marcus părea mai interesat să-l facă pe Linus să-i semneze ghipsul de pe coadă, decât să o bage pe Daisy în bucluc. Bărbatul s-a fofilat, spunându-i că nu se cădea. Marcus a fost dezamăgit, dar și-a revenit imediat. Linus s-a mirat - așa cum mai făcea uneori - cât de ușor trec copiii peste orice.
- Așa e.
- Bănuiesc că nu o să-mi spuneți ce veți scrie în raport...

Linus s-a zbârlit tot.
- În niciun caz. Veți primi un exemplar odată ce îl depun, așa cum bine știți. Atunci veți afla ce scrie în el, nicio secundă mai devreme.
- Bineînțeles, a spus directoarea în grabă. Nu voiam să sugerez că dumneavoastră ați putea să...
- Mă bucur că suntem pe aceeași lungime de undă, a spus Linus. Și sunt sigur că și DERETIMA va aprecia.

Apoi a început să-și facă de lucru cu servieta, rearanjând ce era înăuntru până când a fost mulțumit de rezultat. După aceea a închis-o și a strâns cataramele.
- Dacă asta a fost tot, eu o să mă retrag și vă doresc...
- Copiii vă plac.
- Și eu îi plac pe ei Nu aș face asta dacă nu ar fi așa.
- Nu același lucru se poate spune despre alții ca dumneavoastră, a spus directoarea, dregându-și vocea. Sau, mai bine zis, despre alți asistenți sociali.

Linus s-a uitat cu jind la ușă. Fusese atât de aproape să evadeze. Cu servieta la piept, ca un scut, s-a întors spre directoare.

Femeia s-a ridicat de pe scaun și a venit în fața biroului. Linus a făcut un pas înapoi, mai degrabă din obișnuință. Directoarea nu s-a mai apropiat, ci s-a sprijinit de birou.
- Au fost și... alții, a spus ea.
- Da? Adică era de așteptat, firește, dar...
- Ei nu îi văd pe copii, a spus directoarea. Nu îi văd cu adevărat, ci se uită doar la ce pot să facă.
- Toți copiii ar trebui să primească o șansă. Cum ar putea să spere că o să fie adoptați dacă sunt tratați ca niște creaturi care inspiră teamă?
- Adoptați! a pufnit directoarea.

Linus a mijit ochii:
- Am zis ceva amuzant?

Femeia a scuturat din cap:
- Nu, iertați-mă. Sunteți ca o gură de aer proaspăt, în felul dumneavoastră. Optimismul dumneavoastră e molipsitor.
- Sunt cu siguranță o rază de soare, a zis Linus sec. Așadar, dacă asta a fost tot, vă rog să mă scuzați...
- Cum puteți să faceți asta? l-a întrebat ea și a tresărit, de parcă nici ei nu-i venea să creadă ce l-a întrebat.
- Nu știu la ce vă referiți.
- Să lucrați pentru DERETIMA.

Linus a simțit cum încep să i se prelingă broboane de sudoare pe sub gulerul cămășii. Era groaznic de cald în birou. Pentru prima dată în multă vreme, ar fi vrut să iasă afară, în ploaie.
- Și care, mă rog, e problema cu DERETIMA?

Directoarea a ezitat:
- Nu am vrut să vă supăr.
- Așa și sper.
- Doar că..., a continuat ea, ridicându-se și ținând brațele încrucișate. Nu vă puneți întrebări?
- Niciodată, a răspuns Linus prompt. Despre ce?
- Despre ce se întâmplă cu un loc ca ăsta după ce depuneți raportul final. Despre ce se alege de copiii ăștia.
- Dacă nu sunt chemat să revin, bănuiesc că își continuă existența de copii veseli și fericiți, până când ajung niște adulți veseli și fericiți.
- Și monitorizați în continuare de guvern, din cauza naturii lor.

Linus s-a simțit încolțit. Nu era pregătit pentru asta:
- Nu lucrez pentru Departamentul Responsabil cu Adulții Magici. Dacă aveți vreo problemă în sensul ăsta, vă sugerez să vă adresați DEREAM. Eu mă concentrez exclusiv pe bunăstarea copiilor, atât și nimic mai mult.

Directoarea a zâmbit cu tristețe:
- Nu rămân copii, domnule Baker. În cele din urmă, toți cresc.
- Și fac asta folosind uneltele pe care oamenii ca dumneavoastră li le oferă în cazul în care cresc în orfelinat, nefiind adoptați, a spus Linus făcând un pas spre ușă. Vă rog să mă scuzați, însă trebuie să prind autobuzul. Am mult de mers până acasă și nu vreau să-l ratez. Vă mulțumesc pentru ospitalitate. Și, din nou, odată ce predau raportul, veți primi un exemplar pe care să-l puneți la dosar. Vă rugăm să ne spuneți dacă o să aveți întrebări.
- De fapt, aș mai avea o...
- Vă rog să o adresați în scris, a zis el repede, deja ieșit pe ușă. O aștept cu interes.

A închis ușa în urma lui și a auzit sunetul zăvorului. Apoi a inspirat adânc și a expirat încet.
Acum chiar c-ai făcut-o de oaie, bătrâne. O să-ți trimită sute de întrebări.
- Vă aud, s-a auzit directoarea prin ușă.

Linus a tresărit, apoi a mărit pasul de-a lungul holului. Se pregătea să iasă pe ușa din față, când un hohot de râs din bucătărie l-a făcut să se oprească. Deși nu ar fi trebuit, a mers tiptil pe urma sunetului. A trecut pe lângă niște afișe agățate de perete, care conțineau aceleași mesaje ca în fiecare orfelinat în care mai fusese trimis de DERETIMA. Acestea înfățișau copii zâmbind, iar sub poză era scris SUNTEM CEI MAI FERICIȚI CÂND ÎI ASCULTĂM PE CEI DE LA CONDUCERE sau UN COPIL TĂCUT E UN COPIL SĂNĂTOS ori CE NEVOIE AI DE MAGIE CÂND AI IMAGINAȚIE?

Și-a băgat capul pe ușa de la bucătărie.

Un grup de copii stătea la masa mare de lemn.

Printre ei era un băiat căruia îi creșteau pene albastre pe brațe.

Și o fată care chicotea ca o vrăjitoare; avea sens, din moment ce în dosar scria că asta și e.

Mai era și o fetiță mai mare, care putea să cânte atât de seducător, încât ar fi atras vapoarele marinarilor la mal. Linus ignorase aspectul ăsta când îi citise dosarul.

Mai era și un selkie, un băiat tânăr cu o haină de blană pe umeri.

Și, bineînțeles, nu lipseau Daisy și Marcus. Stăteau unul lângă celălalt, Daisy făcând comentarii despre coada lui pusă în ghips și cu gura plină de biscuiți, Marcus zâmbind cu fața lui ca un câmp de pistrui arămii și cu coada așezată relaxat pe masă. Linus l-a auzit când a întrebat-o dacă nu vrea să-i mai deseneze ceva pe ghips, cu unul dintre creioanele ei colorate. Daisy a fost imediat de acord.
- O floare, i-a zis fata. Sau un gândac cu dinți ascuțiți și cu ac.
- Ooo, a exclamat Marcus. Gândacul. Trebuie să desenezi gândacul.

Linus i-a lăsat în pace, mulțumit de ce a văzut.

Apoi s-a îndreptat din nou spre ușă. A oftat când și-a dat seama că își uitase iar umbrela.
Din toate...
A deschis ușa și a pășit în ploaie, pe drumul lung spre casă.

Capitolul II

- Domnule Baker!

Linus a oftat adânc. Ziua de azi mergea așa de bine. Oarecum. Își mânjise puțin cămașa albă cu sosul portocaliu de la salata zoioasă de la cantină, o pată rezistentă, care n-ar fi făcut decât să-i păteze cămașa și mai tare dacă ar fi încercat s-o șteargă. Și ploaia răpăia pe acoperiș fără să dea vreun semn că s-ar domoli curând. Își uitase din nou umbrela acasă.

Dar, în afară de asta, ziua lui mergea binișor.
În mare parte.

Sunetul tastelor de calculator care se auzea în jurul lui s-a oprit când s-a apropiat domnișoara Jenkins. Era o femeie aspră, cu părul strâns atât de tare la spate, încât îi ridica până la mijlocul frunții sprâncenele unite. Linus se întreba uneori dacă zâmbește vreodată. Probabil că nu. Domnișoara Jenkins era o femeie încrâncenată, cu temperamentul unui șarpe țâfnos.

În plus, mai era și supraveghetoarea lui, astfel că Linus Baker nu îndrăznea s-o calce pe coadă.

Linus a înghițit în sec și și-a lărgit puțin gulerul cămășii când a văzut că domnișoara Jenkins se apropie de el, croindu-și drum printre birouri, tropăind cu tocurile pe podeaua rece, de piatră. Asistentul ei, un broscoi deplorabil pe nume Gunther, venea în urma ei, ținând în mână un carnet și un creion ion obscen de lung, cu care ținea evidența celor care păreau că nu pun osul la treabă. Lista era centralizată la final de zi și fiecare avertisment se aduna la situația săptămânală. La finalul fiecărei săptămâni, celor cu cinci sau mai multe avertismente li se adăugau la dosarul personal. Nimeni nu voia asta.

Cei pe lângă care treceau domnișoara Jenkins și Gunther țineau capul plecat, prefăcându-se că muncesc, dar Linus știa cum stăteau lucrurile - trăgeau cu urechea să vadă ce făcuse greșit și cum avea să fie pedepsit. Poate că urma să fie trimis acasă mai devreme și să i se taie din salariu. Sau poate să fie pus să stea peste program și să i se taie din salariu. În cel mai rău caz, avea să fie concediat, iar viața lui profesională să se sfârșească, nemaiavând niciun salariu care să i se taie.

Nu-i venea să creadă că e de-abia miercuri.

Și totul a devenit și mai rău când și-a dat seama că e de fapt marți.

Nu putea înțelege ce făcuse greșit, poate întârziase puțin în pauza de prânz de 15 minute sau poate că ultimul raport fusese nesatisfăcător. Mintea i-a luat-o razna. Oare pierduse prea mult timp încercând să scape de pată? Sau mâncase vreo literă în raport? Sigur nu. Era impecabil, ceea ce nu se putea spune și despre cămașă.

Dar domnișoara Jenkins avea o privire ciudată, una care nu îi transmitea nimic bun lui Linus. Mereu i se păruse frig în birou, dar acum se făcuse brusc incomod de cald. Chiar dacă era curent - vremea mizerabilă nu făcea decât să agraveze lucrurile -, transpirația tot îi picura pe ceafă. Lumina verde de la monitor îi părea prea strălucitoare și nu reușea deloc să respire cum trebuie. La ultimul control, doctorul îi spusese că are tensiunea prea mare și că trebuie să elimine factorii de stres.

Domnișoara Jenkins era un factor de stres.

A ținut gândul ăla pentru el.

Biroul lui mic de lemn era plasat aproape în mijlocul încăperii: rândul L, biroul 7, într-o cameră cu 26 de a câte 14 birouri fiecare. Nu era aproape deloc spațiu între birouri. O persoană slabă n-ar fi avut nicio problemă să se strecoare, dar cum rămâne cu una care are câteva kilograme în plus (mă rog, vorba vine câteva)? Dacă ar fi avut voie să aibă obiecte personale pe birou, sigur ar fi fost un dezastru pentru cineva ca Linus. Dar, din moment ce asta nu era permis, de cele mai multe ori doar se lovea de câte un birou cu șoldurile lui late și își cerea scuze rapid când vreun coleg îi arunca o privire tăioasă. Era unul dintre motivele pentru care, de cele mai multe ori, aștepta să se golească toată camera înainte să plece și el. Asta și faptul că împlinise recent 40 de ani și se putea lăuda doar cu o casă micuță, o pisică ursuză, care probabil avea să-i îngroape pe toți, și o talie din ce în ce mai lată, de care doctorul îl ciupise și în care îl înghiontise cu o voioșie cel puțin ciudată, în timp ce perora despre beneficiile curelor de slăbire.

De unde și salata zoioasă de la cantină.

Deasupra capetelor aveau agățate afișe oribil de vesele, cu mesaje care îți spuneau că FACI O TREABĂ BUNĂ și AI GRIJĂ LA FIECARE MINUT DIN ZI, PENTRU CĂ UN MINUT PIERDUT ESTE UN MINUT RISIPIT. Linus le ura.

Și-a pus mâinile pe birou, doar ca să nu-și înfigă unghiile adânc în palme. Domnul Tremblay, care stătea pe rândul L, biroul 6, i-a zâmbit cu amărăciune. Era un bărbat mult mai tânăr, căruia părea să-i placă meseria lui.
- Acum chiar că ați dat de necaz, a spus pe sub barbă.

Când a ajuns la biroul lui, domnișoara Jenkins avea buzele subțiri ca o linie. Ca de obicei, părea să se fi machiat la întâmplare, pe întuneric, fără să se ajute de vreo oglindă. Pe obraji era dată cu mult blush magenta, iar pe buze, cu un ruj sângeriu. Purta un costum negru, ai cărui nasturi erau închiși până sub bărbie. Era slabă ca un vis, o adunătură de oase ascuțite, acoperite de o piele întinsă prea mult.

Gunther, pe de altă parte, era la fel de rumen în obraji ca domnul Tremblay. Se zvonea că era băiatul Cuiva Important, cel mai probabil al unei persoane din Conducerea Extrem de Superioară. Deși Linus nu prea vorbea cu colegii lui, tot mai auzea bârfe care se șopteau. A aflat de mic că, dacă nu vorbea, oamenii uitau adesea că era acolo sau că măcar exista. Când era mic, mama lui i-a spus odată că se confunda cu vopseaua de pe pereți, care devine memorabilă doar când cineva își aduce aminte că e acolo.
- Domnule Baker, a zis domnișoara Jenkins iar, scuipându-i practic numele.

Gunther stătea lângă ea, zâmbindu-i de sus. Nu era un zâmbet prea drăguț. Dinții lui erau perfect albi și pătrați și avea gropițe în barbă. Era chipeș, dar într-un mod înspăimântător. Zâmbetul ar fi trebuit să fie frumos, dar nu îi ajungea și în priviri. Singurele dăți când lui Linus chiar i se părea că zâmbește sincer erau când făcea inspecții pe nepusă masă, cu creionul lung scrijelind de zor pe carnet, notând avertisment după avertisment.

Poate chiar asta era. Poate Linus era pe cale să primească primul lui avertisment, ceva ce reușise să evite în mod miraculos de când venise Gunther cu ideea măreață a sistemului de puncte. Știa că sunt monitorizați în permanență. De tavan atârnau niște camere mari, care înregistrau tot. Dacă cineva era prins făcând ceva rău, boxele mari de pe pereți prindeau viață și urlau despre avertismentele pentru rândul K, biroul 2 sau pentru rândul Z, biroul 13.

Linus nu fusese niciodată prins gestionându-și prost timpul. Era prea deștept pentru asta. Și prea temător.

Totuși poate că nu era suficient de deștept sau de temător.

Urma să primească un avertisment.

Sau cinci avertismente și asta înseamnă că avea să i se consemneze în dosar, o pată care i-ar fi mânjit cei șaptesprezece ani de muncă în serviciul Departamentului. Poate văzuseră pata de sos. Erau reguli stricte cu privire la ținuta de birou. Erau descrise în detaliu la paginile 242-246 din REGULI ȘI REGLEMENTĂRI, manualul angajatului în Departamentul Responsabil de Tineretul Magic. Poate cineva văzuse pata și îl raportase. Asta nu l-ar fi surprins deloc pe Linus. Oare nu fuseseră dați afară oameni și pentru mai puțin de atât?

Linus știa că se întâmplase asta.
- Domnișoară Jenkins, a zis cu vocea slabă ca o șoaptă. Mă bucur să vă văd astăzi.

Era o minciună. Nu se bucura niciodată să o vadă pe domnișoara Jenkins.
- Cu ce vă pot ajuta?

Zâmbetul lui Gunther s-a lărgit și mai mult. Deci probabil zece avertismente. La urma urmei, sosul era portocaliu. Nici nu o să aibă nevoie de o cutie maro. Singurele lui lucruri erau hainele de pe el și covorașul de mouse, o poză ștearsă cu o plajă cu nisip alb și cel mai albastru ocean din lume. Deasupra scria NU AI VREA SĂ FII ȘI TU AICI?

Ba da. În fiecare zi.

Domnișoara Jenkins n-a catadicsit să-i răspundă la salut.
- Ce-ai făcut? l-a întrebat, cu sprâncenele aproape de linia părului, ceea ce ar fi trebuit să fie practic imposibil.

Linus a înghițit în sec.
- Îmi cer scuze, nu cred că știu la ce vă referiți.
- Mi-e greu să cred.
- O. Îmi... pare rău?

Gunther a scrijelit ceva pe clipboard. Probabil îi dădea lui Linus un alt avertisment pentru petele evidente de transpirație de la subraț. Nu avea ce să facă în legătură cu asta acum.

Domnișoara Jenkins nu părea să-i accepte scuzele.
- Sigur ai făcut ceva.

Era foarte insistentă.

Poate ar trebui să mărturisească toată povestea cu pata de sos. Ar fi ca atunci când smulgi un bandaj. Mai bine să o faci brusc, decât să te lungești.
- Da. Păi, vedeți dumneavoastră, încerc să mănânc mai sănătos. Un fel de regim.

Domnișoara Jenkins s-a încruntat.
- Un regim?

Linus a dat repede din cap.
- La recomandarea doctorului.
- Avem câteva kilograme în plus, nu? a întrebat Gunther, cam prea bucuros.

Linus a roșit.
- Probabil.

Gunther a scos un sunet compătimitor:
- Am observat. Bietul de tine. Mai bine mai târziu decât niciodată, bănuiesc, a spus și s-a bătut ușor pe abdomenul lui plat cu marginea carnetului.

Gunther era odios. Linus nu a spus asta cu voce tare.
- Absolut minunat.
- Răspunde-mi la întrebare, s-a răstit domnișoara Jenkins. Ce ai fi putut să faci?

Hai să se termine odată cu tot bâlciul ăsta.
- O greșeală. Am fost neîndemânatic. Încercam să mănânc salata, dar se pare că varza kale are voință proprie și mi-a alunecat din...
- Nu știu ce tot zici acolo, a spus domnișoara Jenkins, aplecându-se spre el și punându-și mâinile pe birou.

Avea unghiile date cu ojă neagră. Nici una, nici două, a început să bată cu degetele în birou. Scoteau un sunet ca un zăngănit de oase:
- Taci din gură!
- Da, domnișoară.

Apoi l-a fixat cu privirea.

Lui Linus i s-a strâns stomacul.
- S-a solicitat, a continuat ea încet, să participi la întâlnirea de mâine dimineață a Conducerii Extrem de Superioare.

Nu se așteptase la asta. Deloc. De fapt, dintre toate lucrurile pe care ar fi putut să le spună Bedelia Jenkins în momentul acela, asta era cea mai puțin probabilă variantă.

Linus a clipit.
- Poftim?

Domnișoara Jenkins s-a ridicat și și-a încrucișat brațele pe piept, strângându-se tare de coate.
- Ți-am citit rapoartele. Sunt, în cel mai bun caz, aproape adecvate. Așa că îți imaginezi ce surprinsă am fost când am primit un mesaj prin care mi se zicea că Linus Baker este chemat.

Lui Linus i s-a făcut brusc frig. Nu fusese niciodată chemat la o întâlnire a Conducerii Extrem de Superioare. Singura dată când chiar îi văzuse pe cei din Conducerea Extrem de Superioară fusese de sărbători, când avea loc prânzul anual și cei din Conducerea Extrem de Superioară stăteau într-un rând la intrarea în birouri și puneau șuncă presată și niște cartofi cam uscați, copți în tăvi mari de aluminiu, zâmbindu-le angajaților și spunându-le cum merită masa asta bogată, după toată munca grea. Firește, au trebuit să mănânce la birou, pentru că pauza de masă de 15 minute s-a dus stând la coadă, dar în fine.

Era septembrie. Mai erau câteva luni până la sărbători.

Acum, potrivit domnișoarei Jenkins, îl voiau pe el personal. Nu mai auzise niciodată de ceva de genul ăsta. Nu avea cum să fie ceva de bine.

Domnișoara Jenkins se uita la el de parcă aștepta un răspuns. Linus nu știa ce să-i spună, așa că a început:
- Poate e doar o greșeală.
- O greșeală, a repetat și domnișoara Jenkins. O greșeală.
- Ăăă, da?!
- Conducerea Extrem de Superioară nu face greșeli, i-a tăiat-o Gunther.

Da, asta așa era.
- Atunci nu știu.

Domnișoara Jenkins nu era mulțumită de răspuns. Linus și-a dat seama că nici ea nu știe mai mult decât îi spune și, din cine știe ce motiv pe care nu voia să-l exploreze, oricât de meschin ar suna, simpla idee îl făcea să se bucure puțin. Firește, era combinată cu o teroare de neimaginat, dar oricum. Nu își putea da seama ce spunea asta despre el.

O, Linus, îi spusese mama lui cândva. Nu e politicos să te bucuri de necazul altora. Ce lucru îngrozitor.

Niciodată nu își permitea să se bucure.
- Nu știi, a spus domnișoara Jenkins, de parcă era gata de atac. Cumva ai înaintat vreo plângere? Poate că nu apreciezi tehnicile mele de supervizare și ai crezut că te poți duce pe la spatele meu? Așa ai făcut, domnule Baker?
- Nu, domnișoară.
- Îți plac tehnicile mele de supervizare?

În niciun caz.
- Da.

Gunther a mâzgălit ceva cu creionul de-a lungul carnetului.
- Ce anume îți place la tehnicile mele de supervizare? a continuat domnișoara Jenkins.

Problemă. Lui Linus nu-i plăcea să mintă despre nimic. Chiar și micile minciuni nevinovate îi provocau dureri de cap. În plus, odată ce începi să minți, devine din ce în ce mai ușor, până când ajungi să fii nevoit să ții evidența a sute de minciuni. E mai ușor să fii sincer.

Dar să nu uităm de momentele de maximă necesitate, precum cel de acum. Nu era musai să mintă. Un adevăr putea fi manipulat, astfel încât să semene cu un adevăr.
- Sunt foarte autoritare.

Sprâncenele domnișoarei Jenkins s-au ridicat și mai mult.
- Măi să fie, chiar așa sunt?
- Foarte.

Femeia a ridicat o mână și a pocnit din degete. Gunther a început să umble prin niște hârtii, după care i-a dat o foaie crem. Domnișoara Jenkins a apucat-o cu două degete, de parcă simplul gând că i-ar fi putut atinge altă parte a corpului îi provoca o infecție cu bășici.
- La 9 fix, mâine dimineață, domnule Baker. Să te ferească sfântul să întârzii. Firește, vei recupera după program timpul pierdut. Chiar și în weekend, dacă e nevoie. Nu mai ai nicio deplasare până săptămâna viitoare.
- Bineînțeles, a aprobat Linus repede.

Femeia s-a aplecat iar spre el și i-a vorbit atât de încet, încât aproape i-a șoptit:
- Și dacă aflu că te-ai plâns de mine, o să-ți fac viața un adevărat calvar. Mă înțelegi, domnule Baker?

O înțelegea.
- Da, domnișoară.

Între faimă şi onoare se aşterne întunericul

 

Andrea Petković
Între faimă şi onoare se aşterne întunericul
Povestiri autobiografice
Pilot Books, 2021
traducere din germană de Alexandru Mihăilescu

  

 ***
Intro

Andrea Petkovic (n. 1987 în Tuzla/Bosnia) a devenit în 2011 prima jucătoare germană intrată în Top 10 WTA, de la Steffi Graf încoace (care era pe locul 3 în august 1999, când s-a retras). În următorii trei ani, din cauza mai multor accidentări, Petkovic a coborât mult în clasament, dar a reuşit performanţa de a-şi recupera locul în 2014, care s-a dovedit şi cel mai bun an al carierei sale.

De-a lungul carierei, Petkovic a câştigat şapte turnee WTA (cel de-al şaptelea pe 8 august 2021, la Winners Open, în Cluj), nouă titluri ITF şi trei titluri ITF la dublu. A fost campioană naţională a Germaniei de două ori, în 2007 şi 2009.

Andrea Petkovic s-a remarcat ca o talentată comentatoare sportivă şi autoare de texte eseistice pentru Süddeutsche Zeitung, Spiegel şi cunoscuta revistă americană Raquette Magazine. Din decembrie 2019, pe lângă prezenţa în circuitul feminin, este şi moderatoare TV la emisiunea de sport a ZDF.
*
Tenisul ca oglindă a existenţei noastre ar fi tema debutului literar al fostului număr 10 WTA, Andrea Petković. Cartea este o punte între sport şi literatură şi entuziasmează prin povestirile profunde şi sincere despre parcursul unei jucătoare profesioniste.

Cu inteligenţă, simţ poetic şi umor plin de căldură, Andrea Petković ne povesteşte despre copilăria şi adolescenţa ei în Darmstadt ca fiică a unor emigranţi din fosta Iugoslavie, despre întâlniri tulburătoare pe terenul de joc sau în preajma acestuia, despre sufletul ei sârbo-german sfâşiat şi nopţi sălbatice în New York, despre corpul feminin în sportul de performanţă şi despre marea ei dragoste pentru literatură şi muzică.

Cum este cu adevărat viaţa unei tenismene ajunsă în Top 10?
Cum se obţine echilibrul între conştiinţa victoriei şi permanenta îndoială de sine?
Cum poţi reuşi să-ţi păstrezi bucuria de a juca, în ciuda înfrângerilor zdrobitoare şi a accidentărilor care te aruncă în depresie?
Cum poţi să cultivi prietenii într-o lume a rivalităţii şi a deplasărilor permanente?

Introspecţie şi autoironie. Două elemente caracteristice inteligenţei sale remarcabile, pe care Andrea Petkovic le aruncă în joc într-un mix de amintiri care au stat la baza construcţiei sale ca om şi jucătoare de tenis. O carte din care nu înveţi doar despre tenis şi turneele mari şi mici, ci şi despre temerile şi fricile care construiesc baza succesului într-un sport pe cât de frumos, pe atât de singuratic şi cinic. (Mircea Meşter, cronicar sportiv)

Andrea Petković reuşeşte cu această carte un debut excelent în proză. În cele 18 povestiri, care formează un colaj al propriei vieţi, găsim fără îndoială spiritul lui Dostoievski şi al lui David Foster Wallace. Sunt temele majore care o preocupă pe autoare şi pe care vrea să le înţeleagă - fericirea, nefericirea, prietenia, dragostea, dezamăgirea, singurătatea, suferinţa. (Süddeutsche Zeitung)

Petković este un caz rar de talent dublu: este în acelaşi timp înăuntru şi afară, este capabilă să se autoanalizeze, dar şi să se privească de pe margine şi apoi să povestească despre toate astea. (Die Zeit)

Fragment

Best Day Ever

Stăteam întinsă în pat şi mă uitam prin televizor. Nişte siluete îmbrăcate în alb aruncau o minge aparent grea pe trei beţe mici de lemn. Uneori o luau la fugă sau se veseleau din motive de neînţeles pentru mine. Stăteam pe spate. O menghină se instalase în jurul pieptului meu şi abia îmi permitea să respir. Fantome fără ochi o strângeau tot mai tare, minut cu minut.

Pereţii camerei de hotel veneau spre mine într-o mişcare lentă. Soarele strălucea prin fereastră, camera devenea din ce în ce mai fierbinte, dar nu aveam puterea să mă ridic şi să trag perdelele. Bătăile inimii mele aduceau cu un hit electronic underground, surd, fără viaţă, sfâşiat de luminile stroboscopice.

Din fericire, în cei aproape 13 ani de carieră, am trăit doar câteva incidente în care să fi fost cuprinsă de o panică atât de aprinsă, care mă neliniştea şi mă paraliza în acelaşi timp. Înaintea unui meci important, din starea mea de spirit, de multe ori, nu se poate distinge dacă este vorba de simplă emoţie sau frică latentă. Ambele condiţii sunt însoţite de mâini transpirate, mers la toaletă şi dureri de burtă.

Dar această panică era diferită. Nu mă lăsa să funcţionez.

Stăteam întinsă într-o minusculă cameră de hotel din Melbourne, cu o zi înainte de meciul meu din prima rundă împotriva unei calificate, iar oraşul de dincolo de fereastra mea se agita înaintea turneului de Grand Slam. Mă uitam la televizor şi tocmai încercam să pricep cricketul, sportul naţional australian, când mintea mi-a alunecat şi a început să alerge cu viteză periculoasă înspre diferite obstacole.

Se încheia într-o spirală neîncetată de gânduri care s-au oprit, în cel mai bun caz, cu accidentări şi sfârşit de carieră, şi, în cel mai rău caz, cu moartea pe terenul de joc. Iraţional, desigur. Produceam o transpiraţie rece care mi se scurgea pe tâmple, lacrimile stăteau în spatele globilor oculari, dar erau prea paralizate ca să o ia la vale.

În prima fază a unei cariere, te arunci în orice aventură cu o ignoranţă sălbatică şi reuşeşti să faci faţă cu ajutorul unui instinct natural. În faza a treia, eşti suficient de experimentată pentru a evalua situaţiile şi posibilele lor efecte şi pentru a le face faţă în consecinţă. Faza a doua a unei cariere este cea mai dificilă. Este faza în care ai văzut suficient pentru a înţelege ce urmează, dar nu ai experimentat suficient pentru a avea instrumentele necesare rezolvării problemei.

Am închis ochii. Întunericul nu a adus nici o uşurare. Am încercat să respir adânc, dar oxigenul nu-mi trecea prin plămâni. Am deschis ochii şi m-am uitat în jur.

În căutarea distragerii, ochii mi-au căzut pe noptieră. O carte zăcea pe ea, neatinsă, cu titlul care mă privea îmbietor: Crimă şi pedeapsă. Numele de deasupra titlului m-a speriat - mă împiedicase de altfel să ridic cartea în ultimele două săptămâni. Fiodor Dostoievski: Asociam nori negri cu acest nume, melancolie, ţarism şi religie, un pluton de execuţie de care autorul scapă în ultima secundă. O altă lume, una intelectuală de care nu aparţineam.

Am deschis cartea. În timp ce citeam prima frază, m-a învăluit o linişte atotcuprinzătoare. În acea clipă mă aflam la Sankt Petersburg, într-o zi fierbinte de vară. Stăteam în camera îngustă a lui Raskolnikov, care arăta ca un dulap. Am simţit îngustimea şi neputinţa de a scăpa de acolo. Şi cu cât Raskolnikow se încâlcea mai adânc în povestea sa, cu atât mai tare mă eliberam de propriile mele griji.

Astăzi ştiu că atunci am citit Crimă şi pedeapsă ca pe un simplu roman poliţist care m-a înşfăcat şi m-a scos la lumină din starea în care mă aflam. Nuanţele filozofice, ideile morale ale indivizilor în raport cu societatea - toate acestea au trecut pe lângă mine atunci. M-am îndrăgostit nebuneşte de personajul lui Raskolnikov, studentul sărac, care şedea în camera lui şi se gândea deprimat la lumea din jur. Era încăpăţânat, un exclus care avea propriile principii etice, dar nu ştia cum să le aplice într-o societate care îl uitase. Că era, de asemenea, arogant, recalcitrant, autosuficient şi egoist, nu am înţeles decât ani mai târziu, când am recitit cartea cu ochi de adult.

M-am trezit din întâlnirea mea literară cu Raskolnikov pentru că îmi ghiorăiau maţele. Afară se întunecase. Am sunat la recepţie şi am comandat o supă de roşii cu pâine cu usturoi. Recepţionera avea un accent australian atât de puternic, încât abia am înţeles-o. M-am aşezat la fereastră, m-am uitat în noapte şi mi-am aşteptat mâncarea. Fereastra era răcoroasă când am atins-o cu fruntea. Luminile zgârie-norilor din Melbourne pâlpâiau şi străluceau, furând spectacolul stelelor. Puteam vedea Rod Laver Arena din camera mea de hotel şi ştiam că a doua zi voi funcţiona. Anxietatea pe care o simţisem în acea după-amiază lăsase doar un gust amar pe limba mea. Ca atunci când, aproape moartă de sete, am băut trei înghiţituri mari de lapte stricat.

De atunci, literatura a devenit fuga mea personală din calea stresului şi a fricii. Când eram o adolescentă emo întunecată, îl citisem pe Werther, scrisesem citate în caiet şi vărsasem primele lacrimi pe o carte. M-a enervat criza vârstei de mijloc a lui Faust. Dar au fost momente trecătoare care nu au devenit niciodată parte din fiinţa mea. Crimă şi pedeapsă era altfel. Am cumpărat apoi toate cărţile lui Fiodor Dostoievski şi, treptat, literele tipărite au pătruns în viaţa mea.

*
Ani mai târziu, stăteam pe o bancă de lemn, într-un parc. Parc este probabil un cuvânt prea prietenos pentru un spaţiu împrejmuit cu opt copaci şi un pătrat mic de gazon - restul era beton. În dreapta mea era o bucată de pizza pe jumătate mâncată pe o bucată de carton îmbibată în grăsime. Băieţi în pantaloni supradimensionaţi călăreau în jurul meu pe skateboarduri şi un adolescent cu aspect asiatic, cu o piele ca de fildeş, arunca o minge de baschet în coşul din lanţuri metalice.

În stânga mea stătea un tânăr care, cu mult timp în urmă folosise un proces chimic pentru a extrage pigmenţii din violete, iar acum le picta, uscate, pe o pânză. Purta pantaloni de culoare albastră, adidaşi şi un tricou destul de vechi.

Eu trăncăneam câte-n lună şi-n stele. Indiferent ce spuneam, el mârâia. Uneori zâmbea cinic sau îşi dădea ochii peste cap. Şi tot aşa de săptămâni întregi. Când mă săturam şi plecam, îmi trimitea mesaje stăruitoare şi îmi cerea o următoare întâlnire. Când stăteam unul în faţa celuilalt se uita, la mâini sau, alternativ, la obiecte precum farfurii goale şi şerveţele şi rămânea tăcut cu încăpăţânare. Nefiind o iubitoare a tăcerilor incomode, pălăvrăgeam până îl înnebuneam.

A trecut ceva timp până să-mi dau seama că ieşeam cu Raskolnikow. Era mohorât şi moralist. Sinistru în viziunea sa asupra lumii şi de o moralitate superioară - credea el. Tăcea crezând că nu pot vedea prin el, pentru că eram mai tânără şi sportivă, pentru că vorbeam foarte mult şi îmi plăcea să mă distrez, pentru că aveam prieteni cu care băteam din palme şi bârfeam şi pentru că uneori eram fascinată de Celebrity Gossip (blog dedicat noutăţilor din lumea vedetelor din showbiz-ul american - n.red.). Mă privea de sus. Mă subevalua. Dar la un moment dat am înţeles cine era. Pur şi simplu nu refuzasem să observ.

De ce am încercat cu încăpăţânare să-i câştig afecţiunea (nici nu-mi plăcea cu adevărat) este greu de explicat. A fost o provocare. Reprezenta un cerc intelectual din care nu am simţit niciodată că făceam parte. Însemna o Germanie în care mersesem la şcoală ca un copil refugiat cu accent sârbo-croat. Şi el era Raskolnikov. Prima mea mare pasiune literară.

Când l-am părăsit pentru că nu mai avea rost, nu am fost tristă. Doar rănită în mândrie. M-am uitat la fotografii cu el pe internet. În fotografie, cu părul înfoiat, ochelarii pentagonali şi bărbia uşor proeminentă, arăta precum David Foster Wallace. A doua mea dragoste literară.

*
L-am descoperit pe David Foster Wallace într-o cameră de hotel, într-o seară, târziu. Mi-am agăţat jacheta de cârligul din perete, de lângă uşă şi, ca întotdeauna când dormeam singură într-o cameră de hotel, primul lucru pe care l-am făcut a fost să aprind televizorul. În zilele bune, uşura singurătatea.

Erau ştirile, iar eu m-am dus la baie să mă spăl pe dinţi şi pe faţă. Mi-am periat părul şi am păşit înapoi în cameră. În prim-plan era un bărbat cu o voce blândă, ochelari şi uşoare cicatrici de acnee pe faţă. Purta o cămaşă verde închis şi vorbea despre umor morbid şi despre Ludwig Wittgenstein. Am uitat de părul meu şi m-am aşezat pe marginea patului cu peria încă în mâna dreaptă. Bărbatul părea nesigur şi încrezător în acelaşi timp şi îşi dezvăluia dinţii când credea că a spus un lucru greşit întrebând-o pe reporteră dacă avea sens ceea ce spunea. La un moment dat a spus: "Încerc disperat să par interesant aici".

Să fiu sinceră, au fost multe lucruri pe care nu le-am înţeles. Ca să fiu şi mai sinceră, nu am înţeles aproape nimic. Nu ştiam cine este acest Wittgenstein. Nu ştiam nici cine era bărbatul de pe ecranul meu. "David Foster Wallace" scria sub o linie albă, în partea stângă jos, "Autor".

"Ce este rău la divertisment este că e atât de al naibii de distractiv. Spuneţi, dacă aţi sta singur într-o cameră de hotel şi aţi zapa printre canale, v-aţi uita la tocilarul care lălăie prelegeri despre literatură sau v-aţi opri la Pamela Anderson alergând pe jumătate goală pe plaja din Malibu?" o întrebă el pe intervievatoare.

I-am notat numele cu litere curbate în caietul meu: David Foster Wallace. Şi l-am subliniat de două ori. Cu un semn de exclamare.

*
Trebuie să fi fost luni mai târziu, poate ani mai târziu. Mă plimbam printr-o librărie puternic luminată din Darmstadt, când o carte albă cu litere negre care păreau să cadă de pe copertă mi-a sărit în ochi. Distracţie fără sfârşit (Roman de David Foster Wallace, apărut în 1996, celebru pentru structura narativă neconvenţională şi interminabilele sale note de subsol: Infinite Jest, Back Bay Books, 1996. - n.red.). Mai jos: "David Foster Wallace".

Undeva, în subconştientul meu, a tresărit ceva. Nu am asociat imediat numele cu tânărul care fusese atât de dureros de conştient de sine într-un interviu de televiziune. Dar coperta cărţii promitea ceva legat de tenis şi mă obişnuisem să cumpăr cel puţin un lucru în librării sau în magazinele de discuri doar datorită design-ului. Uneori erau nişte oribilităţi (muzică de fanfară din anii '70 din Franţa, o blasfemie pentru oricine din Balcani), alteori erau descoperiri norocoase (fantasticul roman al Evei Babitz Sex & Rage).

După ce am plătit, m-am dus la brutăria-cafenea de alături, m-am aşezat într-un colţ, pe un scaun de bar în faţa căruia se afla o masă de metal, care în mod inexplicabil se clătina, în ciuda piciorului rotund, şi am început să citesc. M-a invadat un haos, urât mirositor, ca de cloacă, un amestec de droguri şi depresie. Mă nelămureau notele de subsol care se întindeau pe pagini întregi, din totalul de 1.545, personajele bizare, şarjate care sufereau mereu de tot soiul de dizabilităţi şi boli rare. Am citit cartea în limba germană, o limbă pe care credeam că o pot vorbi şi tot trebuia să caut cuvinte pe care nu le citisem niciodată. Dar de fiecare dată, în următoarele săptămâni, când eram gata să pun capăt, să mă despart de David Foster Wallace, să-l părăsesc aşa cum l-a părăsit pe el bucuria vieţii, mă aducea înapoi câte o idee uimitoare sau un adevăr care te ataca undeva între plexul solar şi adâncul stomacului. Imagini care îmi fuseseră arse pentru totdeauna pe retină.

Femeia care îşi purta inima într-o geantă, care apoi i-a fost furată de un drogat.

Cea mai frumoasă fată din lume care a fost stropită de mama ei cu acid şi care acum poartă un văl.

Drogatul care a luat o supradoză şi care a generat cea mai ciudată şi mai bună descriere a relaţiei cu timpul pe care am citit-o vreodată într-o carte.

Descrierile oraşului Tucson, când soarele era sus pe cer şi străluceşte nemilos peste acoperişuri.

Dar cel mai mult m-au inspirat pasajele despre tenis. Nu mai citisem niciodată un autor care să fie în stare să scrie astfel despre tenis. David Foster Wallace a apucat monotonele zile de antrenament de ciuf, le-a rupt capul şi le-a transformat într-un adevăr despre viaţă pe care l-am simţit, dar nu am putut să-l exprim în cuvinte. Da, se trăia într-o monotonie zilnică în vederea unor momente grozave care treceau atât de repede, încât nici nu le puteai înţelege. Şi astfel întreaga viaţă a devenit un ritual repetitiv.

Datorită lui Foster Wallace am înţeles că tenisul nu este atât de superficial, cum îl prezintă cei mai mulţi. Luasem cu mine complexul de inferioritate al unui copil de emigrant în lumea mare a tenisului - şi David Foster Wallace mi l-a înlăturat. M-am simţit mai puternică intelectual. Deoarece, în vreme ce arta, literatura şi filmele sunt încărcate de sens şi încorporate în societate, sportul este în mare parte luat peste picior. Desigur, un concept bine gândit al unui film sau al unei opere de artă nu poate fi comparat cu niciun joc de fotbal. Dar în fiecare sportiv există decenii de valori trăite, cum ar fi disciplina, credinţa în ceva (în tine însuţi), când toţi ceilalţi au pierdut-o şi în confruntări cu limitele corpului şi al naturii fizice. Depăşirea obstacolelor face parte din ADN-ul fiecărui sportiv. Când tinerii pornesc în lume să se regăsească, eu mă gândesc întotdeauna: trei meciuri sub presiune maximă sunt semnificativ mai ieftine şi mai eficiente.

Nu pot spune că mi-a plăcut să citesc fiecare pagină din Infinite Jest - chiar nu - dar m-am luptat cu cartea, până la capăt, aşa cum am învăţat să fac în tenis.

În schimb, eseurile lui David Foster Wallace au fost adevărata "trezire" pentru mine. Romanele sale erau descrierile postmoderne, halucinogene ale stărilor sale sufleteşti - pe când eseurile erau reprezentări lucide ale prezentului. String Theory, colecţia de eseuri despre tenis, le citeam cel puţin o dată pe an. M-au ajutat să-mi înţeleg mai bine sportul şi să-l explic mai bine în propriile mele încercări de a scrie.

Am citit despre dezamăgirea lui cu biografia lui Tracy Austin, plină de platitudini.

Am citit portretul său cult al lui Michael Joyce, un jucător profesionist, clasat pe atunci aproape de locul 70, care era incredibil de bun, dar nu la fel de bun ca Andre Agassi şi ceilalţi. Rareori se întâmplă ca autorul portretului să devină mai celebru decât obiectul descrierii.

Am citit cum a aplicat el cunoştinţele de geometrie la meciurile de tenis şi despre schimbarea unghiurilor în Illinoisul plat şi brăzdat de vânt.

M-a atins mai ales pasajul despre prima sa întâlnire cu "o tristeţe adultă", atunci când şi-a dat seama că nu va fi niciodată suficient de bun pentru a deveni jucător profesionist de tenis. Pe atunci avea 14 ani. Tenisul l-a făcut să crească prea devreme.

Şi nu în ultimul rând, am citit despre felul în care Roger Federer celebra tenisul.

La un moment dat, cineva mi-a spus cum a fost pentru Roger Federer întâlnirea cu cel mai mare scriitor al timpului nostru. "Nu pot să-ţi spun exact. A stat zece minute în faţa mea, s-a uitat fix la mine, apoi, într-un final, mi-a strâns mâna, mi-a mulţumit şi a plecat fără să-mi pună nicio întrebare", ar fi spus Federer, cu accentul său moale elveţian şi apoi a râs.

N-am îndrăznit niciodată să-l întreb pe Roger despre asta, dar sper că este adevărat.

David Foster Wallace şi-a luat viaţa pe 12 septembrie 2008, la trei zile după ce eu împlinisem 21 de ani. Suferise de depresie o viaţă întreagă, pe care reuşise să o ţină cât de cât sub control cu medicamente.

Foster Wallace lucra la romanul său The Pale King. Ar fi trebuit să fie următorul mare succes. A încercat să scrie un roman despre plictiseală şi monotonie, care nu era plictisitor şi monoton. Aşa cum a scris în Infinite Jest despre pericolele divertismentului, rămânând însă distractiv. The Pale King l-a dus într-o fundătură. N-a mai putut înainta. A oprit medicamentaţia, fiindcă se temea că nu putea gândi clar din cauza asta. O săptămână mai târziu s-a spânzurat în casa lui.

The Pale King a fost publicat postum, neterminat, şi se află pe raftul meu de cărţi ca o ameninţare. Până în prezent nu mi-am putut face curaj să deschid cartea.

*
Când mă gândesc la toate călătoriile pe care le-am făcut - la numeroasele aeroporturi cu interiorul lor gri şi strălucitor, maşinile din care mă uitam pe fereastră, hotelurile de reţea unde eram cazată - pe toate le asociez cu stări de spirit hrănite de vreme, de peisaj - de cărţile pe care le citeam.

Întinderea goală a deşertului din New Mexico, pe lângă care trecea autocarul formaţiei Tennis - cu mine scufundată în romanul lui Roberto Bolaño, 2666.

Cu febră în rândul din spate al unui avion - chiar acolo unde oamenii fac coadă la toaletă - înfăşurată în patru pături, forţându-mă să zâmbesc stewardesei în speranţa că va confunda gripa incipientă cu frica de zbor - şi citind Război şi pace de Tolstoi.

Cam în acelaşi loc în avion am stat şi când l-am citit pe David Sedaris, mă zguduiam de râs şi după o oră am observat că locurile deveniseră libere în jurul meu. Dacă nu-l recunoşti pe nebun, sunt mari şanse ca tu să fii nebunul.

Uraganul din Guangzhou, China, care ne-a ţinut închişi în hotel, zile întregi, şi care a sfâşiat mobilele de pe terase asemeni unui animal de pradă fioros. Am sorbit tăiţei moi din supe picante şi am văzut chinezi râzând şi occidentali cu figuri speriate. Un scaun aruncat de vânt pe autostrada din faţa hotelului, urmat îndeaproape de o frunză de palmier căzută, a provocat o mare distracţie în rândul localnicilor. Citeam I love Dick, o autobiografie scrisă sub formă de jurnal a artistei de performance Chris Kraus. Dick era numele cowboyului tăcut care trăia singur în deşert şi pe care ea credea că îl iubeşte. Dar numai eu, care citeam cartea, ştiam asta. Femeile se înroşeau, iar bărbaţii mă priveau sugestiv când mă vedeau cu cartea.

Eram în spital, îndopată cu anestezice, când am citit Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov, şi când Necuratul s-a întrupat plutind în faţa ferestrei mele. Putea fi şi datorită artei de povestitor a lui Bulgakov, dar cel mai probabil au fost medicamentele.

L-am citit pe Paul Auster când eram la New York, Joan Didion în Los Angeles. Henry Miller la Paris, Haruki Murakami la Tokyo. Şi, la fel ca aspirina, l-am avut întotdeauna pe Ernest Hemingway cu mine. Personajele lui erau prietenii mei pe care îi puteam duce oriunde.

*
Uneori, entuziasmul pentru literatură ajungea şi în viaţa mea reală. Într-o dimineaţă devreme de toamnă - tocmai ajunsesem de la Beijing pe aeroportul din Frankfurt - eram la controlul paşapoartelor, când telefonul meu a bâzâit în buzunarul jachetei. Mesaj: "Jonathan Franzen la Schauspiel Frankfurt, astăzi, din păcate nu mai sunt bilete disponibile!"

Am sunat-o pe prietena mea Joni, la Darmstadt. Era opt dimineaţa, nu tocmai ora ei.
- Nu eşti normală? Suni atât de devreme? Şi a închis telefonul.

Am sunat din nou.
A respins.

Mesajul WhatsApp: Joni, răspunde imediat. Altfel vin la tine acasă!
Joni S. a părăsit chat-ul.

Am sunat din nou.
De data aceasta Joni a răspuns, vădit enervată.
- Tu. Ce. Vrei.
- Jonathan Franzen este în Frankfurt.
- Cine?
- Jonathan Franzen, scriitorul meu preferat.
- Am crezut că David Foster Wallace este scriitorul tău preferat.
- Da, dar a murit. Jonathan Franzen este acum noul meu scriitor preferat.
- Când o să mor eu, mă vei uita la fel de repede?
- Um, nu, dar nici nu am atât de mulţi prieteni. Şi există o mulţime de autori buni.

În liniştea de la celălalt capăt am putut s-o aud pe Joni, pe jumătate adormită, cum încearcă să-şi dea seama dacă a fost un compliment sau o insultă.
- Ce vrei de la mine acum?
- M-am gândit aşa: Mergem la Frankfurt, ne putem plimba puţin prin Târgul de Carte, dimineaţa, dar trebuie să fim aproape de teatru pe la ora 15, fiindcă nu mai sunt bilete. Haha, ştiu, dar o să facem coada la ghişeu şi o să-i enervăm în asemenea hal, până când ne vor lăsa să intrăm.
- Nu. În niciun caz nu stau ore în şir în faţa vreunui teatru...
-... Schauspiel Frankfurt.
... în faţa ORICĂRUI TEATRU pentru a PÂNDI ORICE SCRIITOR! Înţelegi asta?

Era un obstacol uşor de gestionat, deoarece Joni era uşor de mituit cu prăjituri şi burgeri vegetarieni. Câteva ore mai târziu am ajuns cu maşina până în dreptul apartamentului ei şi am claxonat. A urcat cu o privire încruntată ca să arate că nu era în regulă să fie sunată înainte de opt dimineaţa şi confruntată cu planuri bizare, chiar dacă ştiam foarte bine că în viaţă erau puţine lucruri pe care le iubea mai mult decât planurile bizare. Am invitat-o la un burger în Bahnhofsviertel din Frankfurt, pe care a trebuit să îl plătească pentru că nu am găsit în portofel decât yuani chinezi.

Era prima zi rece din octombrie. Joni era îmbrăcată în negru. M-a trimis singură la ghişeul de la teatru, s-a oprit în faţa vitrinei lungi de sticlă de la Willy-Brandt-Platz şi s-a prefăcut că nu era acolo.
- Hallooo, am spus eu cu voce cântată, Bună ziua. Da, bine, ştiu că de fapt nu mai sunt bilete pentru Jonathan Franzen, dar ar însemna foaaarte muuuult pentru mine dacă l-aş putea vedea astăzi. Şi vreau să spun, nu sunt o fană nebună, sunt o fană, dar nu nebună, nu mai nebună decât alţii, înţelegeţi. Anywayssss, dacă cineva anulează sau două bilete devin disponibile, anunţaţi-ne, bine? Sau spuneţi-ne pe cine să ucidem!

Am făcut semn cu degetele de parcă aş fi împuşcat pe cineva. Femeia din spatele tejghelei m-a privit îngrozită.
- A fost o glumă. Voi aştepta acolo, cu prietena mea. I-am arătat-o pe Joni, care ne-a întors imediat spatele, ostentativ. Cea cu haina lungă şi neagră este prietena mea. Am arătat din nou spre ea, de data aceasta mai energic. Joni a aruncat scurt o privire peste umăr şi s-a întors din nou cu spatele.

Am ieşit afară.
- Ei bine, ai fost din nou psiho? A întrebat ea.
- Nuuu, am fost foarte simpatică.

Joni nu crezu niciun cuvânt.

După vreo jumătate de oră, s-a auzi un ciocănit în geam. O femeie scundă, cu ochelari şi o rochie maro peste genunchi ne-a făcut semn cu mâna.
- Du-te tu.

Am intrat şi am ieşit apoi triumfătoare cu două bilete. Aveam cele mai bune locuri, rândul 5, exact la mijloc, la înălţimea autorului. Joni s-a mai liniştit.

Jonathan Franzen a urcat pe scenă îmbrăcat ca un intelectual din New York. Elegant-neglijent, cu pantofi purtaţi (niciodată pantofi noi, nu le arătaţi că vă pasă), pantaloni negri din velur, un pulover negru, sacou negru deasupra şi o cămaşă albă care ieşea de sub pulover. I-am iubit cărţile pentru observaţiile lui despre păsări şi pentru acel personaj hiper-moral care apare în fiecare din cărţile lui şi presupunerea mea e că el însuşi se credea o astfel de persoană. Dar, mai presus de toate, am iubit cărţile pentru descrierile precise ale relaţiilor interumane şi descompunerea lor. Mi-a plăcut autorul pentru că era ciudat, solitar, sumbru şi arogant - cel puţin aşa spuneau (Raskolnikov chiar m-a marcat pe viaţă). Mi-a plăcut pentru că în timpul liber urmărea păsările şi pentru că era un prieten apropiat al lui David Foster Wallace. L-am descoperit pe Jonathan Franzen când răspundeau amândoi la întrebări despre decăderea literaturii, la Charlie Rose Show. Amândoi aveau cele mai jalnice şi suferinde feţe, şi tunsori şi mai groaznice - era absolut spectaculos.

De data asta tunsoarea era incomparabil mai bună, la fel şi starea de spirit. Vorbea germană (trăise şi studiase la Berlin) şi făcea glume la care Joni şi cu mine râdeam cu voce tare. După lectură şi jocul obişnuit întrebări-răspunsuri, s-a aşezat la o masă în foaier şi a semnat cărţi. M-am aşezat la coadă şi am forţat-o să stea lângă mine pe Joni care mormăia şi bombănea cum doar Jonathan Franzen însuşi mai putea. La un moment dat nu a mai putut suporta şi mi-a spus că mă aşteaptă la intrare. Stăteam la coadă în aşteptarea unui autograf, iar alte persoane, care aşteptau şi ele, îmi cereau mie autografe. Meta!

Când a venit rândul meu, am făcut ceea ce fac mereu când sunt emoţionată. Am vorbit. Prea mult, prea rapid, prea tare.
- Domnule Franzen, am vrut doar să spun: Sunt o mare fană a dumneavoastră, v-am citit toate cărţile, sunt: FAN-TAS-TICE. Cu adevărat fantastice. Da, acesta este cuvântul, într-adevăr fantastice sunt. Noroc în tot ce faceţi!

M-a privit confuz, şi-a pipăit părul, apoi ochelarii. O vedeam pe Joni lângă uşă, venindu-i să intre în pământ de ruşine.
- Vreţi să vă semnez o carte... sau...?

Mi-am deschis cartea teatral. A semnat şi a scris o dedicaţie cu litere largi, cool. Când mi-am luat rămas bun, nu mai ştiam ce să mai spun, spusesem deja tot ce poţi îndrăzni să-i spui unei persoane, în zece secunde, aşa că am adăugat ca-n tenis: "Good luck, man!"

S-a ridicat nehotărât de pe scaun, mi-a întins mâna, părând că ar vrea să mă îmbrăţişeze dar s-a răzgândit în ultimul moment.

Am plecat cu un rânjet lipit definitiv pe faţă.
- Uau, asta chiar că a fost jenant. A clătinat Joni din cap.

Am mers prin seara rece din Frankfurt până la parcare. Am condus în tăcere peste Untermainbrücke şi am lăsat în spate luminile sclipitoare ale oraşului, care se reflectau în Main.

Tocmai când conduceam pe autostradă - radioul cânta încet - Joni a deschis vorba:
- Andy? Nu am vrut să spun nimic, dar chiar mi-a fost jenă. Am stat acolo lângă uşă şi te-am urmărit: păreai atât de fericită.

Nasul ei mic şi strâmb tremura de plăcere. Se amuza nemaipomenit.
- Habar n-am ce-ai făcut, dar tipul n-a dat mâna cu nimeni altcineva.

A pufnit.

Am privit-o dintr-o parte, neîncrezătoare, apoi nu m-am mai putut abţine. Am tot râs de mine şi de Jonathan Franzen, până când am ajuns la ieşirea Darmstadt-Stadtmitte. Cel puţin un an de zile a trebuit s-o suport pe Joni imitâdu-mă cum cer autograf.

Dar nici că mi-a păsat. Best day ever.

Civilizaţii

 

Laurent Binet
Civilizaţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din limba franceză de Claudiu Constantinescu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

***
Intro

Laurent Binet (n. 1972) s-a născut la Paris şi a absolvit studii de literatură modernă la universitatea unde predă în prezent (Paris VIII). Primul său roman, HHhH, roman istoric postmodern despre asasinarea lui Reinhard Heydrich, a câştigat Prix Goncourt du Premier Roman şi a devenit bestseller internaţional. Cel de-al doilea roman al său, La Septième Fonction du langage, roman metaficţional despre Roland Barthes, a câştigat Prix Interralié şi Prix du roman Fnac în 2015. Laurent Binet este şi muzician, fost membru al formaţiei Stalingrad, pentru care şi compunea.

*
Considerat astăzi unul dintre cei mai importanţi scriitori francezi ai generaţiei sale, Laurent Binet şi-a început strălucit cariera câştigând Premiul Goncourt pentru primul său roman. Civilizaţii, cel de-al treilea roman al său, premiat şi primit cu entuziasm atât de public, cât şi de criticii din Hexagon, îi confirmă lui Laurent Binet statutul de scriitor de primă mărime.

Roman electrizant, Civilizaţii ne prezintă o istorie alternativă a lumii moderne, o poveste în care vikingii descoperă America, Cristofor Columb nu se întoarce niciodată în Spania, regele incaş Atahualpa invadează Europa, în timp ce Cervantes este exilat în Cuba. Povestea unei globalizări inversate, aşa cum ar fi putut avea loc în alte condiţii, într-o Europă în care imperiile se confruntă, alianţele se reconfigurează şi religiile sunt opuse.

Romanul lui Laurent Binet, literatură contrafactuală de cea mai pură esenţă, exploatează ipoteza unei răsturnări a istoriei, ce reuşeşte să fie verosimilă şi să dea naştere unei literaturi captivante, ca un joc de strategie.

În jurul anului 1000, fiica lui Erik cel Roşu pune piciorul, alături de vikingii ei, în America Centrală, aducând caii, fierul şi virusurile creatoare de anticorpi. În 1492, Columb nu descoperă America. În 1531, din cauza unui război civil, Atahualpa - Fiul Soarelui - fuge în Cuba, apoi traversează "Marea Ocean" şi, însoţit de 181 de soldaţi, de 37 de cai şi de o pumă uriaşă, cucereşte Europa.

Marele Premiu al Academiei Franceze, ediţia 2019

"Cea mai bună carte a lui Binet de până acum: Civilizaţii este opera unui mare scriitor ajuns la maturitate. Un roman contrafactual încântător." (Daily Telegraph)

"Am vizitat muzeele din Lima şi am fost fascinat de culturile precolumbiene. Apoi am citit cartea lui Jared Diamond, Arme, virusuri şi oţel, şi atunci am înţeles cum poate fi rezolvată problema acestei cărţi, ca într-un joc." (Laurent Binet)

"Ceea ce vrea să ne reamintească Binet este că detaliile de suprafaţă se pot schimba, însă ambiţiile imperiale sunt o constantă a istoriei, oricum ai privi-o." (The Guardian)

"Acest roman aduce în faţa cititorilor săi mari nume ale istoriei şi literaturii, care prind viaţă şi primesc şansa de a juca noi roluri." (Libération)

Fragmente

1. Erik

A fost odată o femeie care se numea Aude Preaînţeleapta, fiica lui Ketill cel cu nasul turtit, şi care era regină. Era văduva lui Olaf cel Alb, rege‑războinic al Irlandei. La moartea soţului ei, a venit în insulele Hebride, iar apoi în Scoţia, unde fiul său, Thorstein cel Roşu, a ajuns la rândul lui rege, după care scoţii l‑au trădat, iar el a pierit într‑o bătălie.

Când a aflat de moartea fiului ei, Aude a luat calea mării cu douăzeci de oameni liberi, pornind spre Islanda, unde a colonizat ţinuturile aflate între râurile Nămiaza şi Şipotul Skraumei.

Cu ea au sosit mai mulţi bărbaţi nobili care fuseseră luaţi prizonieri în expediţiile vikinge către Apus şi care erau socotiţi sclavi.

A fost odată şi un bărbat, Thorvald pe numele lui, care plecase din Norvegia din cauza unui omor, împreună cu fiul său, Erik cel Roşu. Erau fermieri, lucrau pământul. Într‑o zi, Eyjolf Găinaţ, rudă cu un vecin de‑ai lui Erik, a ucis nişte sclavi de‑ai acestuia din urmă, fiindcă provocaseră o alunecare de teren. Erik l‑a ucis atunci pe Eyjolf Găinaţ. Şi l‑a ucis şi pe Harfn Duelistul.

Aşa că a fost izgonit.

El a colonizat Insula Boilor. Şi‑a lăsat bârnele casei la vecinul său, dar când a venit să le ia înapoi, acesta a refuzat să i le mai dea. S‑au bătut şi iarăşi au murit nişte oameni. Erik a fost izgonit din nou de marele sfat din Thorsnes.

Nu mai putea rămâne în Islanda, iar în Norvegia nu se putea întoarce. De aceea a ales să navigheze către ţara pe care o zărise fiul lui Ulf Corbul, într‑o zi când se abătuse din drum înspre vest. Erik a numit acea ţară Groenlanda, zicându‑şi că oamenii şi‑ar dori foarte tare să meargă într‑un loc cu un nume atât de frumos.

S‑a însurat cu Thjodhild, nepoata lui Thörbjorg Piept de Knörr (Ambarcaţiune vikingă cu vele şi vâsle - n.trad.), cu care a avut mai mulţi fii. Dar a mai avut şi o fată, de la o altă femeie. Ea se numea Freydis.

[...]

8. Ţara de la Răsărit

Tunşii, oricât de speriaţi erau, nu conteneau totuşi cu iscoditul. Cine erau acei vizitatori? Le admirau veşmintele, le atingeau urechile şi se pierdeau în tot felul de ipoteze. Prezenţa femeilor îi băga într‑o agitaţie extremă, în special Higuenamota, a cărei simplă apariţie părea a‑i orbi ca lumina soarelui, căci îşi acopereau ochii cu mâinile şi întorceau capul când aceasta trecea pe lângă ei. Au vrut să‑i pună pe umeri un linţoliu din acela urât de‑ale lor, însă ea i‑a refuzat râzând. Prinţesa cubaneză purta drept unic veşmânt brăţările pe care le avea de la mama ei, la încheieturi şi la glezne, şi un colier de aur pe care i‑l dăruise Atahualpa.

Totuşi, văzând că ea îi înţelegea un pic limba, tunsul cu inel, care era mai‑marele lor şi care părea ceva mai rezonabil, a condus‑o într‑o sală unde alţi tunşi zgrepţănau de zor pe nişte dreptunghiuri de pânză înnegrite cu tot felul de semne mărunţele. Ea a recunoscut, fiindcă mai văzuse cândva, foile vorbitoare, păstrate în nişte cutii de piele, de care încăperea era plină până în tavan. Tunsul cu inel a desfăşurat una dintre acele foi, pe care era desenată o hartă ce arăta cam la fel ca cele găsite pe nava străinilor. Higuenamota a înţeles că omul încerca să afle de unde venea ea. El i‑a arătat pe hartă un loc căruia‑i spunea Portugalia. La stânga, nu era decât un mare gol, cu excepţia unei mici insule aflate mult mai jos.

Quizquiz a luat zece oameni ca să facă un tur de recunoaştere prin împrejurimi şi s‑a întors să‑i dea lui Atahualpa raportul: ţinutul era complet devastat. Oraşul părea să fie foarte mare şi bine populat. Locuitorii erau năuci cu toţii. Niciunul nu le dăduse vreo atenţie nou‑veniţilor. Fluviul avea peşti din belşug, iar pământurile, câtă vreme nu se cutremurau, păreau primitoare. Quizquiz aducea, ca probă, un fel de lamă pitică, pe care o găsise pe drum. Pe cer nu văzuseră nicio pasăre.

Nişte nori grei, veniţi dinspre nord, au prins să se deşarte, iar ploaia a stins focurile care încă mai ardeau pe dealuri. Quitonenii au profitat de ospitalitatea tunşilor pentru a se reface după ostenelile traversării mării. Au văzut că băutura cea neagră pe care le‑o serveau gazdele se făcea roşie atunci când era vărsată în cupe translucide, iar minunea aceasta i‑a impresionat nespus.

Când Atahualpa a considerat că oamenii i s‑au odihnit îndeajuns, a hotărât să fie arse, aşa cum era obiceiul, resturile celor mâncate de el de când plecase din Cuba, resturi ce fuseseră păstrate cu evlavie în nişte lăzi. Datina impunea să fie arse şi hainele pe care le purtase, însă situaţia fără precedent în care se găsea fostul suveran al provinciei Chinchansuyu, debarcat într‑un ţinut necunoscut, despre care nu ştia încă ce resurse de bumbac şi lână de alpaca avea (dar era destul de neplăcut impresionat de îmbrăcămintea grosieră a acelor oameni care locuiau totuşi într‑un palat), îl îndemna să amâne această parte a ritualului.

Au fost coborâte lăzile de pe corăbii. Atahualpa s‑a urcat în lectică pentru a asista la ceremonie. Dorise ca aceasta să aibă loc pe malul fluviului, de unde apa se retrăsese în sfârşit. Fastul şi strălucirea obişnuite ale unui astfel de ritual au fost reduse din pricina puţinătăţii mijloacelor de care dispuneau fugarii, dar suveranul decăzut părea a dori cu orice chip să reafirme prerogativele persoanei sale regale, deşi nimeni nu i le contestase vreo clipă. Pentru acea festivitate, îi dăduse Higuenamotei mantia sa din puf de liliac, fiindcă era destul de frig. Prinţesa cubaneză stătea lângă el, la fel ca sora‑soţie, Coya Asarpay, în vreme ce micuţele Cusi Rimay şi Quispe Sisa i se aşezaseră la picioare. Cei trei generali se ţineau băţoşi pe caii lor, cu câte un topor în mână. După mai multe dansuri şi cântece, o femeie aleasă dintre preotesele Soarelui a dat foc primei lăzi în sunet de tamburine. Imediat s‑a ridicat în aer un miros de carne arsă, lucru ce a avut ca efect atragerea locuitorilor din împrejurimi. Erau murdari şi zdrenţăroşi, iar ochii lor holbaţi, aţintiţi asupra lăzilor, păreau să nici nu‑i vadă pe quitoneni. Nimeni n‑ar fi îndrăznit să întrerupă ceremonia fără o poruncă expresă de la Atahualpa - pe care acesta n‑a dat‑o -, dar toţi pândeau reacţiile celor nou sosiţi, care se apropiau de lăzi în cercuri concentrice. Până la urmă, nemairezistând, unul dintre ei şi‑a vârât mâinile în flăcări pentru a scoate un os pe jumătate ros. A fost înşfăcat pe dată de câţiva soldaţi din gardă, pregătiţi să‑i ia gâtul, însă Atahualpa le‑a făcut semn să‑l cruţe. Asta a fost ca un semnal pentru ceilalţi. Quitonenii se uitau uluiţi la acel spectacol animalic. Lăzile erau sparte una după alta, iar locuitorii din Ţara de la Răsărit se băteau, mugind, pe orice găseau înăuntru. Înfulecau rapid tot ce prindeau, apărându‑şi mizerabila pradă cu lovituri de picioare. Mai mult de uimire decât de milă, fără doar şi poate, au fost lăsaţi să termine de mâncat. Odată înghiţit şi ultimul oscior de purcel‑de‑mare, au început să‑şi revină ca după o febră delirantă. Şi‑au ridicat feţele mânjite de grăsime văzându‑i în sfârşit pe vizitatori. Şi au încremenit, la rândul lor.

Mai târziu, scena avea să fie imortalizată într‑un celebru tablou al lui Tiţian: Atahualpa, tânăr, frumos, imperial în demnitatea sa, cu un papagal pe umăr, cu puma ţinută în lesă, încadrat de femeile sale, Higuenamota, purtând o mantie cu reflexii arămii, Coya Asarpay, afişând o figură dezgustată, micuţa‑i soră, Quispe Sisa, înspăimântată de spectacolul primilor răsăriteni pe care îi fusese dat să‑i vadă de aproape, toţi quitonenii încremeniţi în veşmintele lor frumoase, cu culori vii şi motive geometrice, pielea lucioasă a calului negru, pe care stă Ruminahui, şi caii albi, cu coamele în vânt, ai lui Quizquiz şi Chalco Chimac. În mijloc, un răsăritean aşezat pe jos roade un os, cu buzele strânse, în faţa unei preotese îngrozite a Soarelui. Un altul, mai curios, atinge urechile unui nobil incaş impasibil. Iar un altul stă în genunchi, implorând, cu braţele întinse spre cer. În fine, toţi ceilalţi se înclină cu respect în faţa împăratului.

Desigur, Tiţian nu era acolo, ca să asiste la acea scenă, iar lucrurile nu s‑au petrecut chiar aşa.

E adevărat că unul dintre răsăriteni a vrut să atingă urechea unui nobil incaş, numai că, atunci, Atahualpa, fără a se clinti din lectică, le‑a făcut un semn celor din garda sa; soldaţii şi‑au izbit lăncile de scuturi, iar răsăritenii s‑au împrăştiat ca nişte vigonii speriate de tunet.

Ca urmare a acelui episod, vestea sosirii quitonenilor s‑a răspândit în întreg ţinutul. O mulţime de răsăriteni flenduroşi s‑au înghesuit în jurul palatului tunşilor. Quizquiz, din nou, a fost trimis în recunoaştere. Acesta a raportat că intenţiile lor, fără a fi ostile pe faţă, nu erau totuşi foarte prietenoase. Ieşirile au fost limitate atunci la strictul necesar. La urma urmelor, quitonenii stăteau destul de bine, adăpostiţi în spatele acelor ziduri de piatră. Rezerve de băutură neagră aveau din belşug şi oricum nu ştiau unde altundeva să se ducă.

9. Caterina

Zilele treceau, făcându‑se o lună, ori poate două. Quitonenii credeau că vor rămâne acolo până la epuizarea rezervelor. Istoria ne‑a învăţat că, de fapt, puţine evenimente au grijă să se anunţe dinainte, unora dintre ele plăcându‑le chiar să dejoace prevestirile, şi că, până la urmă, cele mai multe se mulţumesc pur şi simplu să se producă.

S‑a întâmplat ca regele acelei ţări să vină la palatul tunşilor. Era însoţit de o tânără femeie blondă, regina lui, şi de o escortă numeroasă, alcătuită din nobili şi soldaţi. Nobilii şi regina erau înveşmântaţi cu o eleganţă pe care quitonenii n‑o întâlniseră la ceilalţi localnici, iar stofele le erau făcute din nişte ţesături care, fără a rivaliza cu ale incaşilor, păreau totuşi dintre cele mai delicate, însă regele, care purta o mantie simplă şi o scufie plată, negre amândouă, la fel ca şi barba, se mulţumea să arboreze în jurul gâtului un lanţ cu zale groase, de care atârna o cruce roşie, montată într‑un inel de aur. Părul blond al reginei îi intriga mai puţin decât barba regelui. Bărbosul cu veşminte negre a discutat mai întâi cu mai‑marele tunşilor, iar quitonenii puteau vedea consideraţia cu care acesta din urmă i se adresa celuilalt, lăsând mâinile în jos şi făcând o mulţime de genuflexiuni, fără a se ridica niciodată pe de‑a‑ntregul (dar fără a‑şi scoate totuşi sandalele).

Apoi regele şi‑a manifestat dorinţa de a sta de vorbă cu Atahualpa.

A spus că‑l cheamă João, la care incaşul s‑a uitat spre Higuenamota, căci numele acela suna un pic ca unele nume taíno.

Deşi regele bărbos a fost şocat de nuditatea prinţesei, n‑a lăsat să se vadă nimic. A spus că domneşte peste ţara Portugalia şi făcea nişte gesturi largi cu braţele, pentru a indica, pare‑se, un vast imperiu, dar conversaţia era greoaie, întrucât Higuenamota nu pricepea decât câteva cuvinte răzleţe. El rostea des cuvântul deus, pe care ea însă nu‑l pricepea. Atahualpa întindea braţele în direcţia vestului, pentru a‑i explica de unde veniseră. João părea complet dezorientat. A mai rostit un cuvânt: Brasil?. Însă interlocutorii săi nu‑l înţelegeau nici pe acesta.

S‑a lăsat tăcerea. Atunci i‑a adresat câteva cuvinte soţiei sale, pe care Higuenamota le‑a înţeles pe jumătate: o întreba unde pot găsi un tălmaci care să vorbească "turca". Regina i‑a răspuns, plină de graţie, că, pentru aceasta, trebuie să aştepte ca fratele ei să se întoarcă victorios din următoarea sa "cruciadă", împotriva unui rege numit Soliman, iar Higuenamota şi‑a dat seama că pe regină o înţelege. Şi aşa, din puţul memoriei sale, au ţâşnit nişte cuvinte pe care le crezuse uitate:
- Hablas castellano?

Regele şi regina s‑au uitat unul la celălalt, stupefiaţi.
Între cele două femei s‑a încins o discuţie plină de însufleţire.
Regina a întrebat dacă au venit din Indii, din Africa sau din Turcia.
Prinţesa i‑a spus că locuia pe o insulă aflată dincolo de locul unde apune soarele.
Regina a spus că are cunoştinţă de o insulă îndepărtată, numită Vera Cruz, unde poporul soţului ei se duce după lemn, dar pe care n‑au străbătut‑o niciodată de la un capăt la altul.
Prinţesa a spus că a văzut nişte străini asemănători portughezilor debarcând pe insula ei, cu ceva vreme în urmă, dar că aceia căutau aur, nu lemn.
Regina şi‑a amintit de un marinar genovez, care voia să arate că pământul e rotund şi pe care bunicii ei, Isabela şi Ferdinand, îl trimiseseră să caute către vest un drum până‑n Indii. Omul nu s‑a întors niciodată şi nimeni, prin urmare, nu s‑a mai încumetat a încerca să treacă de Marea Ocean.
Prinţesa i‑a spus că l‑a cunoscut pe acel marinar când era mică şi că a murit în braţele ei.
Regina a întrebat dacă au venit cumva din Cipango şi dacă au fost trimişi de Marele Han.
Prinţesa i‑a spus că Atahualpa e împăratul Celor Patru Sferturi, fără a pomeni însă de războiul civil pe care l‑a dus împotriva fratelui său şi pe care l‑a pierdut.

Atahualpa şi‑a dat seama că vorbesc despre el, dar nu înţelegea nimic din discuţie.
João părea a înţelege, dar tăcea.
Regina a spus că numele ei e Caterina şi că vine dintr‑o ţară ce se numeşte Castilia.
Micuţa Cusi Rimay a pus mâna pe barba lui João, iar acesta n‑a împiedicat‑o nicicum.
Prinţesa a întrebat cât de mare e ţara în care se află.
Regina a spus că soţul ei domneşte peste regate de dincolo de mări, dar că fratele ei stăpâneşte peste pământuri foarte întinse.
Prinţesa ştia că Spania cuprinde Castilia şi Aragonul.
Regina i‑a vorbit de Italia şi de Roma, unde trăia un mare preot, despre Germania şi principii ei, precum şi despre un îndepărtat Ierusalim, cetatea unui anume Iisus, căzută în mâinile unui popor vrăjmaş.
Prinţesa a întrebat ce cataclism a lovit acest oraş.
Regina i‑a spus că, atunci când pământul s‑a cutremurat, marea şi fluviul s‑au despicat în două şi au aruncat navele în înaltul cerului.

Afară a răsunat un urlet lugubru; nu se putea identifica dacă era vorba de un om sau de un animal.
Atunci, João i‑a spus din nou ceva tunsului cu inel. Părea îngrijorat şi‑i vorbea cu fermitate.

Higuenamota a întrebat‑o pe regină despre ce discută cei doi bărbaţi. Îşi dăduse seama că se aflau într‑un templu şi că tunşii erau preoţi. Regina i‑a explicat că unii dintre ei prezic un nou cataclism, iar João vrea să pună capăt acestor zvonuri. Oamenii de aici cred că asupra lor s‑a abătut furia zeului, iar prezenţa unor străini veniţi de peste mări nu face decât să le sporească temerile şi superstiţiile.
Prinţesa a întrebat despre ce zeu e vorba.
Regina şi‑a trecut mâna peste faţă şi peste piept, într‑un gest rapid, pe care cubaneza îl văzuse adeseori făcut de spaniolii pe care‑i cunoscuse odinioară.
Apoi regele şi regina au plecat. Sălăşluiau ceva mai departe, pe partea cealaltă a fluviului, de teama unei molime căreia îi spuneau "ciumă".