În pat cu duşmanul - Fiica Reichului

 

Louise Fein
Fiica Reichului
Editura Nemira, 2021
 traducere din engleză de Emanuela Ignăţoiu-Sora
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 
În pat cu duşmanul

În ultimii ani piaţa de carte a fost invadată de romane care încearcă să recreeze atmosfera apăsătoare din Germania de dinaintea şi din timpul celui de-al doilea război mondial, să pună în cuvinte experienţele de multe ori inimaginabile ale supravieţuitorilor lagărelor de exterminare naziste. Din punctul meu de vedere este un demers bun pentru că perioada aceea devine din ce în ce mai îndepărtată în timp, negarea Holocaustului a căpătat susţinători din ce în ce mai vocali, şi, nu în ultimul rând, extremismele sunt imediat după colţ, după cum constatăm în fiecare zi. Aşadar, chiar dacă fac parte din categoria romanelor de consum, nu obţin aprecierea criticilor literari şi nici nu intră în istoria literaturii, cărţile de acest tip răspund unei nevoi a oamenilor de a şti, chiar şi la nivel superficial, câte ceva despre acele vremuri. Speranţa mea este ca un roman de acest fel să le stârnească curiozitatea şi, ulterior, să citească în continuare despre acest subiect. Şi, cred eu, acest tip de roman mai face ceva: dă chip suferinţei. Pentru că dând nume, chiar şi fictive, victimelor îi transformă din statistică în indivizi.

În această categorie intră şi romanul Fiica Reichului de Louise Fein. Romanul a apărut la editura Nemira în colecţia Damen Tango. Cartea este, în mare parte, scrisă din perspectiva lui Hetty Heinrich, fiica unui înalt oficial nazist şi soră a unui pilot Luftwaffe (forţele aeriene din armata germană). Trăim împreună cu Hetty nu doar procesul de maturizare, ci şi pe cel de dezvrăjire. Hetty începe să înţeleagă că lumea din jurul ei, considerată iniţial perfectă, este, de fapt, strâmbă, hidoasă şi nedreaptă. Acţiunea romanului se desfăşoară între 1929 şi august 1939, adică în perioada premergătoare războiului. Un scurt epilog lămureşte cititorul despre soarta ulterioară a personajelor. Romanul a fost inspirat de povestea tatălui autoarei, refugiat în Anglia din cauza naziştilor.

Hetty este prototipul tinerei germane: vine dintr-o familie bine situată, cu sânge arian, participă la toate acţiunile Tineretului Hitlerist, se aşteaptă ca viaţa ei să fie dedicată Reich-ului ca soţie şi mamă. Îndoctrinarea la care este supusă se fisurează, însă, atunci când se reîntâlneşte cu Walter, un tânăr evreu, prieten din copilărie al fratelui ei. Realitatea începe să capete treptat mai multe nuanţe: Hetty descoperă că evreii nu sunt după cum spune propaganda leneşi şi sălbatici, că sunt murdari pentru că nu mai au acces la utilităţi, că viaţa lor nu este uşoară şi că nimeni nu încearcă să corupă sângele pur german. Povestea lor de dragoste îi oferă prilejul autoarei să scrie despre greutăţile şi abuzurile la care au fost supuşi evreii în acea perioadă, despre modul în care şi-au pierdut afacerile, casele şi de multe ori viaţa. În plus, Hetty descoperă că sub faţada de respectabilitate a părinţilor ei se ascund secrete şi poveşti sordide, că la o privire mai atentă ipocrizia este prezentă în vieţile multora dintre familiile ariene din Reich.

Nu ştiu de ce povestea familiei lui Hetty m-a dus cu gândul la una dintre scenele zguduitoare din Der Untergang / Downfall, scena în care mor otrăviţi de propria lor mamă copiii lui Goebbels. Momentul acela ilustrează atât de bine efectele devastatoare ale fanatismului, modul în care familii ce se consideră respectabile şi stâlpi ai societăţii îşi sacrifică inclusiv copiii pentru motive mai mult decât discutabile, încât rămâi la final mut şi golit de sentimente. În Fiica Reichului nu există momente de asemenea intensitate, deşi, cred eu, autoarea încearcă să ilustreze exact acest lucru. Cartea nu are în mod cert nici forţa romanului Singur în Berlin a lui Fallada, dar se dovedeşte o lectură agreabilă şi instructivă pentru cineva mai puţin familiarizat cu epoca respectivă.

Zeitatea din apartamentul de la etajul şapte - Nu te găsesc pe nicăieri

 

Laura Ionescu
Nu te găsesc pe nicăieri
Narator, editura Publica, 2021

 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 
Zeitatea din apartamentul de la etajul şapte

O mică confesiune: m-am temut de cartea aceasta, am evitat să o cumpăr, să citesc despre ea, să o frunzăresc prin librării. Bănuiam despre ce vorbeşte autoarea în ea şi nu doream să mă întorc în lumea aceea în care mama încă trăia. Ştiam că citind-o va fi inevitabil. Şi mi se repetase de prea multe ori că trăiesc prea mult în trecut şi prea puţin în prezent. Dar, uneori, dincolo de eschivările şi laşităţile noastre, cărţile îşi găsesc drum către noi, fie că ne place, fie că nu.

În Nu te găsesc pe nicăieri, Laura Ionescu face ceea ce cred că ar trebui, poate, să facem la un moment dat cu toţii: scrie o istorie personală, recreează o lume, celebrează prin rândurile sale memoria mamei sale. În acelaşi timp am simţit cartea ca pe o formă de catharsis, de eliberare şi de vindecare. Spun acest lucru pentru că ştiu că cei rămaşi în urmă simt că au rămas cuvinte nespuse, gânduri neîmpărtăşite, întrebări nepuse, regrete şi nostalgii. Moartea îţi răpeşte posibilitatea de a-ţi cere scuze, de a spune că-ţi pare rău. Odată cu părinţii moare o lume, îţi înţelegi la nivel visceral propria mortalitate, viaţa îşi pierde o mare parte din magie. Tot ceea ce rămâne sunt amintirile, crâmpeie din viaţa de copil - luminoase dacă ai avut norocul de-a avea părinţi iubitori. Şi mai rămâne ceva: frica. O frică imensă, iraţională care se ascunde în tine şi te poate copleşi. Ştiu, totodată, că nu devine mai uşor odată cu trecerea anilor, chiar dacă ajungi la un moment dat în ceea ce psihologii numesc ultimul stadiu al doliului - cel al acceptării şi al rezoluţiei. Pentru că undeva acolo în tine un loc rămâne gol, vocile pe care îşi doreşti să le auzi nu se mai aud, mirosul şi mângâierile mamei care făceau ca lumea să fie un loc sigur au dispărut. Pentru mine, personal, acest sentiment al pierderii, s-a accentuat după ce am devenit şi eu mamă şi am înţeles că eu am pierdut-o pe mama, dar fiul meu a pierdut, la rândul lui, o bunică. Dar, tot datorită părinţilor şi lecţiilor de viaţă pe care ţi le-au predat pe nesimţite ajungi să te ridici din fundul prăpastiei şi să continui să trăieşti.

Laura Ionescu scrie cu umor şi duioşie, ştie să întoarcă fraza în aşa fel încât femeia din carte să capete substanţă. Mimi trăieşte în paginile acestei cărţi. Este spumoasă, ironică, directă şi puternică. Pare indestructibilă. De aceea, în opinia mea, titlul cărţii este un pic înşelător: pentru că mama este în inima şi mintea autoarei, este parte din ea, din ceea ce a devenit ca om şi ca femeie. Pentru că, ea însăşi recunoaşte, mama este cea care i-a pus primele cărţi în braţe, mama este cea care i-a dat rădăcini, mama este cea care a învăţat-o cum şi la ce anume să se uite şi să caute în oameni. În mâinile care le seamănă, în aluniţele identice. Mama rămâne zeitatea de la etajul şapte.

Cartea aceasta este şi un bun manual de parenting. Pentru că ne spune că satisfacerea nevoilor financiare contează, dar cele mai importante lucruri de care are nevoie un copil din partea părinţilor este acceptarea şi încrederea. Adică de iubirea aceea care nu sufocă, care ştie să pună limite acolo unde experienţa îi spune că este cazul, de râsete şi normalitate. Am empatizat cu familia Laurei Ionescu pentru că povestea ei este şi povestea mea. Povestea unui copil crescut în comunism care l-a simţit apăsător, dar pentru care universul avea ca punct central mama şi care ştia că tocmai din acest motiv nu i se poate întâmpla nimic rău. Mama era cea care făcea ca familia să fie unită, era elementul care îi ţinea pe toţi laolaltă.

Citind cartea, îţi dai seama că, practic, viaţa noastră este construită din cioburi mai vesele sau mai triste care adunându-se şi unindu-se unele cu altele ne formează şi ne modelează pe noi, adulţii. Adulţi care îşi poartă cu ei bagajul de amintiri din copilărie. Nu te găsesc pe nicăieri este din acest motiv şi o carte a maturizării. Pentru că amintirile ne-o construiesc pe Mimi, dar şi pe Laura. De la bebeluşul pe care părinţii şi l-ar fi dorit băiat la adolescenta pe care mama o învaţă să supravieţuiască DUPĂ, la femeia adultă care se aşază faţă în faţă cu sine în această carte oglindă.

Cartea aceasta m-a dus înapoi, la propria traumă, la propria durere. Nu ştiu dacă este un lucru bun sau rău. Ştiu doar că undeva în mine va exista mereu o parte care se va gândi mereu la ei, la ce ar spune şi la ce şi-ar dori să fac într-o situaţie sau alta. Cartea aceasta mi-a întărit convingerea că acest fel de experienţă, dureroasă şi unică, constituie un prag important în procesul de maturizare al fiecăruia dintre noi. Cred, într-un final, că aceasta este o carte care te pune faţă în faţă cu tine, care va fi percepută şi simţită de fiecare cititor în funcţie de propria poveste.

Un spectacol despre tăticie - Cartea cu tați

 

Andrei Dósa / Robert Șerban / Radu Pavel Gheo / Igor Mocanu / Bogdan Alexandru Stănescu / Mihai Duțescu / Florin Hălălău / Doris Mironescu / Dan Coman / Florin Dumitrescu / Vasile Ernu / Andrei Gamarț / Robert Bălan, coordonatorul volumului
Cartea cu tați
Editura Trei, 2021
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
 
Un spectacol despre "tăticie"

Acest volum este urmarea unui spectacol de teatru. În 2019 am făcut Cocoțat pe schele, un spectacol despre rolul tatălui în societatea contemporană. A fost produs de ONG-ul pe care îl conduc, Asociația Art No More, a obținut prin concurs fonduri de la Administrația Fondului Cultural Național și Uniter și a fost repetat și reprezentat la Centrul de Teatru Educațional Replika. Textul pentru spectacol (îl veți găsi la finalul volumului) cuprinde dramatizări ale unor interviuri pe care le-am făcut eu cu mai mulți bărbați și texte originale ale unor scriitori contemporani.

Pentru Cocoțat pe schele am cerut texte de la scriitori, care sunt și tați, despre experiența lor paternală. În spectacol am păstrat doar fragmente din textele lor. Nu pentru că nu ar fi fost valoroase, ci pentru că nu am vrut ca spectacolul să dureze peste o oră și jumătate. Și tocmai pentru ca să pun în evidență munca celor cinci scriitori, m-am gândit să găsesc o soluție să public aceste texte integral. Mai întâi, am publicat în revista Scena 9 niște fragmente din textele rămase pe dinafară. Apoi am cerut și altor autori să scrie despre paternitate. Și așa a apărut acest volum.

În 2014, am făcut un spectacol despre mame: Habemus bebe. Textul acela, aflat undeva la limita între dramaturgie și poezie, a devenit apoi volum de poeme: Non stress test, de Elena Vlădăreanu, publicat de Casa de Pariuri Literare în 2016.

În 2018, mi-am zis să fac un spectacol și despre tați. Pentru că diada tată-copil e foarte puțin sau fals, din punctul meu de vedere, reprezentată în mai toate artele. Avem pe de o parte imaginea idilică: nou-născutul e un îngeraș care aduce bucurie și fericire în familie, iar tatăl descrie asta de undeva din turnul său de fildeș (mă rog, biroul lui) fără să ia parte efectiv la tot ce ține, practic, de noua ordine familială. De cealaltă parte, avem tatăl văzut ca o autoritate, care stabilește reguli și dă pedepse, iarăși fără să țină cont de nevoile copilului și ale partenerei. Ambele imagini nu au (sau au prea puțin) de-a face cu realitatea, cu concretul, cu ceea ce se întâmplă în viața de zi cu zi. Chiar și în cele mai paternaliste medii, lucrurile par acum să se schimbe. Mă rog, nu am făcut studii în acest domeniu și nici n-am citit prea multe, dar informațiile primite mai degrabă empiric par să confirme acest lucru. Tatăl nu mai este doar cel care aduce banii și dă ordine, ci, cel puțin în mediul urban de clasă mijlocie, este implicat direct în creșterea și educarea copilului.

Cu spectacolul mi-am propus trei lucruri.

În primul rând, am vrut să ofer o altfel de imagine a tatălui. A unuia mai normal, mai uman, mai banal... Naiba știe ce-o fi "normal", dar în capul meu e cam așa: unul care se și bucură, e și bulversat, și frustrat, și fericit, și enervat. Și nu total habarnist.

În al doilea rând, am vrut să arăt ce zice unul dintre personajele din spectacol: "Și tații trec prin schimbări majore" (odată cu apariția unui copil în viața lor).În general, literatura de specialitate este dedicată aproape exclusiv schimbărilor prin care trec femeile după ce nasc. Asta e stabilit, studiat, băgat la catastif, integrat în viața de zi cu zi. (Apropo, mi-am dat seama acum, după ce am făcut cele două spectacole, că în Habemus bebe, tatăl era total absent. Era pomenit o singură dată. Puteam foarte bine să vorbim despre a fi părinte fără a menționa o singură dată tatăl. În schimb, în spectacolul despre tați nu s-a putut fără să vorbim și despre mame.)

Am zis să privim puțin lucrurile și din partea masculină. Am încercat să fac o documentare serioasă. Am căutat literatură self-help și studii pe această temă. N-am găsit decât vreo două-trei volume traduse, care conțineau un fel de sfaturi, scrise amuzant, în care rolul tatălui nu pare a fi luat prea în serios. Episodul din Cocoțat pe schele în care povestesc că am fost în librării să caut cărți despre paternitate pentru a mă documenta e real. Am găsit un singur studiu serios pe această temă. Nu mai era în librării pentru că fusese publicat mai demult de Editura Trei: Tatăl de Luigi Zoja. L-am mai găsit pe net. Am citat din acest studiu în spectacol. La fel am făcut cu o carte autobiografică, publicată de Corint, a unui jurnalist sportiv britanic: Tată de nota zece de Brian Viner.

În al treilea rând, spectacolul (și cartea asta) reprezintă așa... un mic îndemn spre implicare. Din partea masculină. Era o memă pe Facebook: "O întreagă generație s-a zbătut pentru women empowering, dar am uitat să-i învățăm pe bărbați cum să colaboreze cu empowered women. (Scuze, nu găsesc un termen bun în română pentru "empowered".) Rolul mamei este înregistrat adânc în fiecare dintre noi. Sunt și studii, există și partea aia bazată pe cunoaștere directă. În ceea ce privește rolul tatălui, lucrurile nu-s prea clare. Nimeni nu îi contestă rolul. Dar cât și cum, aici încă ține de păreri personale, de cultură, de obiceiuri. Cu spectacolul (și textele din acest volum) am vrut să prind și părțile alea frumoase, dar și chestiunile banale sau chiar neplăcute din viața de familie. nevoie și de scutece schimbate, și de timp petrecut degeaba pe bancă în parc (când, de fapt, îți dorești să fii oriunde în altă parte), și de bani... Până la urmă, există și momente fericite și plictiseli, și nesiguranțe, și bucurii și certuri sau chiar divorțuri...

Mulțumesc Evei și Alexandrei, care au reușit să scoată din mine și ce e mai bun, și ce e mai nasol. Mulțumesc Elenei pentru că fără Habemus bebe, spectacolul despre mame, nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată să fac și un spectacol despre tați. Mulțumesc echipei spectacolului Cocoțat pe schele: Virgil Aioanei, Nicu Rotaru, Ana Iulia Popov, Petre Fall și celor de la Centrul Replika. Mulțumesc tuturor celor care au acceptat să-mi povestească în privat despre experiența lor de tată. Și foarte multe mulțumiri autorilor care au acceptat să scrie aici. Eu le-am dat doar o temă și o limită de pagini. Felul în care a ales fiecare să abordeze acest subiect a fost opțiunea lui. Unii au dus propria poveste spre ficțiune, alții spre mărturie, alții spre eseu. Singura cerință a fost ca subiectul să aibă un punct de plecare în propria experiență. Și toate cuprind lucrurile alea care se nasc odată cu copilul: fericirea, îngrijorarea, schimbarea, rutina, nesiguranța.

Aceasta nu este încă o carte despre cum să fii "un părinte perfect".

Introducere la Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

 

Vasile Aaron
Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos
Editura Vremea, 2021
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Autorul Patimii și morții Domnului a văzut lumina zilei în 1780 (nu în 1770, cum se vehiculează greșit), în satul Glogoveț, lângă Blaj, unde tatăl său era preot greco-catolic. Aparținea familiei Aron/Aaron von Bistra, înnobilată de Leopold I la 18 iulie 1701. Numele apare scris în două feluri: Aron sau Aaron (avocatul-poet și-l scrie cu doi a). Neamul "aroneștilor" pretinde că se trage din os domnesc, mai precis, dintr-un fiu nelegitim al lui Alexandru Lăpușneanu. Această genealogie, fictivă, e susținută și de poetul nostru. Cea mai prestigioasă personalitate din "neamul aroneștilor" este, fără îndoială, episcopul Petru Pavel Aron. Născut în 1709, episcop între 1752 și 1764 - vicar, apoi succesor al lui Inochentie Micu-Klein, el a fost ctitorul "școalelor" de la Blaj și inițiatorul primei traduceri a Vulgatei în românește. Dinastia "Aroneștilor" va fi întreruptă, nemilos, de regimul comunist.

Ultimul preot legitim, Greco-catolic, al "Bisericii dintre brazi" de la Sibiu, aparținea familiei Aroneștilor. Victor Aron, născut în 1887, protopop al Sibiului și senator de Alba al Partidului Național Țărănesc, a fost alungat din propria biserică și din propria casă după 1948, murind în închisoare la 6 aprilie 1957.

Vasile Aaron, poetul, a urmat "școalele de la Blaj", unde a dobândit o excelentă cultură clasică și teologică. Apoi a studiat dreptul la liceul piariștilor din Cluj, practica juridică efectuând-o la Târgu Mureș. În 1804, după cronologia stabilită de profesorii Popa, se instalează la Sibiu. Aici va avea două posturi fixe - avocat la Consistoriul Bisericii ortodoxe, unde era coleg cu Aron Budai, fratele lui Ioan Budai-Deleanu; și notar la o cameră de comerț grecească. Îndatoririle față de cele două instituții îi lăsau destul timp pentru a-și servi clientela proprie. Ca avocat, de pildă, s-a ocupat de recuperarea câtorva moșii ale lui Emanuel/Manolache Brâncoveanu, descendent al domnitorului ucis de turci, între care cea mai faimoasă e Sâmbăta de Sus, dăruită, în 1823, de Grigore, fiul lui Manolache, "Bisericii grecești" din Brașov. În 1806, Vasile Aaron se căsătorește cu o austriacă, adoptându-i și băiețelul, Friedrich, alintat Fritzi.

Nu în ultimul rând trebuie amintită sănătatea precară a poetului. După o lungă suferință, datorată unei boli de natură digestivă, moare pe 21 august 1821, la 41 de ani. "Dacă e să judecăm după descrierea făcută în pașaport, notează profesorul Popa, nici ca înfățișare nu era de lepădat: avea o înălțime peste medie, păr negru ondulat, ochi căprui, pielea smeadă, știa mai multe limbi".

Prin tipul de educație, prin anvergura culturală, prin operă, dar și cronologic, Vasile Aaron aparține primei "generații de aur" a greco-catolicilor români, cunoscută sub numele de Școala Ardeleană.

A absolvit la Blaj, a purtat o corespondență neîntreruptă cu mult mai cunoscuții săi colegi de generație: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, fiind, cum spuneam, "coleg de serviciu" cu unul dintre frații lui Budai-Deleanu. Chiar debutul său literar (sub formă tipărită) e legat de două evenimente greco-catolice blăjene: aniversarea episcopului în funcție, Ioan Bob, și înscăunarea, ca episcop de Oradea, dar tot la Blaj, a lui Samuil Vulcan, strămoșul lui Iosif.

Pentru intelectualii Școlii Ardelene, orice publicație răspunde unei necesități imediate. Memorabilă și profund grăitoare mi se pare scena povestită de George Sion, unul dintre redescoperitorii lui Aaron în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Într-o librărie din Timișoara, Sion a întâlnit câțiva ciobani care cumpărau broșurile versificatorului pentru a le citi, în timp ce pășteau oile, pe vârful muntelui. Un intelectual român din Transilvania secolului al XVIII-lea vede obligatoriu în artă, în literatură, în cultură o dimensiune formativă, educativă. Nu este vorba de "arta cu tendință", specifică regimurilor totalitare, ci de un imperativ al "omului iluminist", căruia îi e străină concepția gratuității scrisului (specifică junimiștilor). Pentru iluminist scrisul are un impact existențial, ajută la formarea intelectuală, morală și spirituală a individului. Numai așa putem înțelege "filozofia" Școlii Ardelene și, în cadrul acestui curent, ipostaza de "vulgarizator", în sens apostolic, a lui Vasile Aaron. Publicul larg ignoră faptul că el a fost și primul traducător al lui Virgiliu și Ovidiu în limba română. Exercițiile de transpunere a Metamorfozelor ovidiene datează, probabil, din perioada blăjeană. Cât despre capodopera virgiliană Eneida, deși pare să fi fost tradusă integral, nu ni s-au păstrat decât opt cânturi, într-un manuscris ronțăit de șoareci. Aaron nu avea pretenții de poet original. El își alege subiectele în funcție de "feelingul" personal și de interesul publicului.

Astfel, prelucrează șase "legende" ovidiene; Mesiada lui Klopstock; Georgicele lui Virgiliu; romanele inițiatice antice; Evangheliile.

Intenția sa este îmbunătățirea moravurilor, corectarea viciilor, reconfortarea sufletească prin intermediul unei literaturi accesibile, plecând de la capodopere consacrate.

În acest scop, Vasile Aaron alege versul popular, de șapte, opt silabe, mai atractiv pentru cititorii proveniți din rândul târgoveților, meșteșugarilor, păstorilor sau țăranilor. Așa sunt transpuși hexametri gravi din Virgiliu, sau din Ovidiu; tot așa vorbesc personajele din Patima și moartea Domnului sau cele din Reporta.

Pe lângă traducerile menționate, scrierile lui Vasile Aaron - care fac parte din tezaurul literaturii române de la începutul secolului al XIX-lea (ne aflăm cu șase decenii înaintea lui Eminescu) - sunt următoarele: Leonat și Dorofata (1803, un dialog spumos, în versuri, despre daunele beției); Patimile și moartea Domnului (1805, a doua ediție, corectată, în 1808); Anul cel mănos (1820, prelucrare după Georgicele; descrierea, tot în versuri, a frumuseții naturii de-a lungul celor patru anotimpuri); Reporta din vis, operă neterminată, publicată, parțial, în 1868 și integral abia în... 1981!

Reporta din vis descrie viziunile inițiatice, mistico-filozofice, ale unui tânăr "vânător", Reporta, însoțit de un "bătrân" (după modelul ghidului spiritual din Virgiliu și Dante). Tema principală este vanitas vanitatum, tratată în registru coșmaresc. Imaginația poetului - descinderea în interiorul mormintelor și descrierea stării de putrefacție a cadavrelor etc. - trimite la imaginarul călugărilor egipteni, sedimentat în cărți precum Patericul sau Historia monachorum.

Vasile Aaron ne-a lăsat o capodoperă a literaturii religioase prin "colindul" Patima și moartea Domnului (prima ediție se numea Patimile și moartea Domnului). Autorul prelucrează tradiții foarte vechi, transmise de Evanghelia lui Nicodim și Acta Pilati; se inspiră din Mesiada lui Klopstock (apărută în 1748), dar aceste influențe, perfect normale după codul literar din epocă, nu reprezintă un minus, ci un plus. Aaron creează un poem vizionar, mistic, de factură populară, într-o cheie originală. Patima și moartea Domnului este un colind pascal, un megacolind, scris anume în ritmul și cu "tehnica" acestui "gen" popular, pentru a fi cât mai accesibil unui public larg.

Rezumând, am putea spune că poemul desfășoară, la nivelul unei drame cosmice, cântarea pascală tradițională: "Hristos a înviat din morți,/ cu moartea pe moarte călcând/ și celor din morminte viață dăruindu-le". Patima începe cu plânsul lui Isus pe Muntele Măslinilor ("Olivetul") și se termină cu biruința asupra iadului. Nu există scena Învierii. Poetul prelucrează o teologumenă din secolul al II-lea, transmisă de Evanghelia lui Nicodim, în care este prezentată "coborârea lui Isus" la iad și eliberarea protopărinților Adam și Eva. În poemul-colind al lui Aaron există și alte elemente nonevanghelice, surprinzătoare pentru cititorul obișnuit: Lucifer (Luțifer) convoacă o "mare adunare" a diavolilor pentru a organiza bătălia decisivă împotriva lui Isus și a oștirilor îngerești (scenă analoagă în Țiganiada); demonul Adramalic primește misiunea de a-i ațâța pe arhierei și de a-l ispiti pe Iuda; pentru aceasta, demonul i se arată lui Iuda în vis, sub chipul tatălui acestuia; "tatăl"-demon îi spune că Isus le va da întreaga putere și bogăție celorlalți apostoli, el fiind păcălit; cel mai înțelept ar fi să treacă de partea arhiereilor și să-l vândă pe Isus; Iuda ascultă sfatul "părintelui"; muntele Tabor joacă un rol esențial: deasupra lui se arată norul în care se ascunde Dumnezeu-Tatăl; după "soborul demonilor" are loc un al doilea sobor, al preoților iudei, în palatul lui Caiafa; unul din cele mai agresive personaje (inspirat din Klopstock) se numește Filo, probabil după numele filozofului Philon din Alexandria; lui Filo i se opune bătrânul Nicodim; drama hristică se împletește, de-a lungul întregului poem, cu drama Fecioarei Maria, care-și caută Fiul, motiv preluat din folclorul românesc; creștinii se adună pe Golgota, în jurul lui Isus, iar acesta își anunță, public, moartea; urmează Cina de Taină, în timpul căreia Isus oficiază prima liturghie; se împărtășește și Iuda: "Ia și tu din a Mea pâne/ Măcar ești la mațe câne", îi spune Domnul; după Cină urmează chinurile "de moarte" în grădina Ghetsimani; Dumnezeu-Tatăl îl trimite pe Eloa, "principele îngerilor", ca să-l întărească; Isus, arestat, ajunge în palatul lui Caiafa; la judecarea lui asistă și soția lui Pilat, dintr-un "foișor de criștal"; "Pilăteasa", personaj inventat după Acta Pilati, joacă un rol esențial; în vis i se arată filozoful Socrate, alt condamnat pe nedrept la moarte, avertizând-o asupra nevinovăției lui Isus; răstignirea e un moment de glorificare; îngerii stau deasupra crucii Mântuitorului, iar personaje celebre din Vechiul Testament (Adam, Eva, Moise, Avraam, Isaac, Iov etc.) sunt eliberate din iad și asistă la "taina jertfei"; îngerul Orion îl aduce și pe Iuda, ca să-i arate paradisul în care vor ajunge toți ceilalți apostoli; poemul se termină cu biruința lui Isus asupra morții (scenă descrisă după Evanghelia lui Nicodim).

Colindul pascal Patima și moartea Domnului ar trebui inclus în programa seminariilor și institutelor teologice românești, indiferent de confesiune. Ar fi un gest de normalitate, reparatoriu, după aproape două secole de "amnezie".

(Cristian Bădiliță)

Orientare bibliografică
Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Vasile Aaron (1780-1820). Studiu monografic, Prefață de Iacob Mârza, Editura Infoart Media, Sibiu, 2011.
Vasile Aaron, Patima și moartea Domnului, Prefață de Ioan Chindriș, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura Infoart Media, Sibiu, 2012.
Vasile Aaron, Scrieri antume, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura CURS, Cluj-Napoca, 2013.

Cuvânt înainte la De la mania lalelelor la bitcoin

 

Torsten Dennin
De la mania lalelelor la bitcoin. O istorie a averilor câștigate și pierdute în piețele de mărfuri
Editura Meteor Press, 2021
traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

#Mărfuri

(de Jochen Staiger, CEO al Swiss Resource Capital)

Tranzacționarea de mărfuri și futures are o istorie lungă, ce datează din zilele dinaintea schimburilor comerciale, ca modalitate de a-i asigura pe fermieri și producători împotriva pierderilor neașteptate. Odată cu înființarea lui Chicago Mercantile Exchange (CME - Bursa comercială din Chicago) în 1898, tranzacțiile futures au devenit standard; în mod brusc, piața aceasta a devenit sigură și o modalitate de a specula prețurile "mărfurilor moi", ca grâul sau porumbul, fără a le deține sau a avea nevoie fizic de ele. Inițial, cercul investitorilor speculativi a fost limitat, dar în timp situația s-a schimbat. În prezent vedem fonduri de hedging și chiar fonduri de pensii care investesc și speculează în mărfuri ca aur, argint, cupru, burtă de porc și suc de portocale înghețat. În plus, există investitori privați pe scară mare, care cred că pot fi mai abili decât piețele. Vremurile se schimbă rapid și acum suntem, fără îndoială, în stadiul incipient al unui nou boom al mărfurilor și materiilor prime.

Pe de o parte, industria mărfurilor în sine s-a schimbat mult datorită taxelor neprevăzute, schimbărilor de guverne, vămilor și, cel mai important, datorită noii ere a vehiculelor electrice, care va continua să modifice spectaculos lumea aceasta în următorii douăzeci-treizeci de ani. Să luăm, de exemplu, transportul. În viitor, vom dori toți să șofăm în mod "curat" din punct de vedere ecologic și în același timp să avem parte de confort. Asta înseamnă că vom avea nevoie de mai mult cupru, litiu, cobalt, zinc, nichel, argint și plumb pentru a produce automobilele dorite din punct de vedere ecologic. În plus, valoarea uraniului va crește din nou, deoarece până în 2030 va trebui să depășim dublul consumului de energie din 2018 pentru a ne alimenta mobilitatea. Nu în ultimul rând, aurul rămâne marfa supremă ca siguranță în care să ne investim averea. Dar, pentru că deocamdată nu există exploatări miniere pentru toate aceste mărfuri, în curând va începe pentru ele o nouă piață de tip bull. Din această cauză, suntem pe punctul de a crea noi bule și cicluri de tip boom.

În cartea de față, Torsten Dennin explică diverse cicluri de tip boom-and-bust de pe aceste piețe, începând cu nebunia lalelelor și terminând cu nebunia bitcoin. (În mod interesant, unitățile bitcoin sunt obținute tot prin operațiuni de "minerit", dar prețul lor a scăzut brusc, deoarece în spatele lor nu există o valoare reală și nici rezerve fizice în sol.) Povestea este întotdeauna aceeași; doar numele bulei se schimbă. Torsten explică modelul și este recomandabil să-i citiți cu atenție cartea. Investitorii au nevoie de asemenea informații istorice pentru a înțelege mai bine piețele de mărfuri, întrucât pot învăța din trecut și pot evita repetarea erorilor. De asemenea, vor ajunge să înțeleagă că piețele de mărfuri sunt mereu în pericol de a fi manipulate, deoarece uneori sunt foarte mici, iar activele financiare sunt frecvent concentrate în câteva mâini ce pot mișca sute de miliarde.

Țiței, lalele, argint, soia - piețele pot fi mișcate de "fantoma de la Operă", iar contribuția însemnată a lui Torsten este că proiectează o lumină asupra evenimentele ascunse sau necunoscute ce afectează piețele mărfurilor. Torsten este una dintre puținele persoane din domeniu care s-au implicat intens în acest subiect încă de la începutul boom-ului mărfurilor. De mai bine de 16 ani, el s-a ocupat pe larg de piețe de mărfuri individuale și de comportamentele lor eterogene în privința cererii, ofertei și prețurilor.

Îl cunosc pe Torsten Dennin de mai bine de zece ani și-l consider unul dintre puținii experți de vârf în domeniul piețelor de mărfuri. Prin intermediul episoadelor variate din cartea aceasta, el atrage cititorii către subiectul mărfurilor, speculațiilor și ciclurilor de tip boom-and-bust în mod plăcut și accesibil. Mulțumită lecțiilor sale desprinse din evenimente istorice ale pieței, cartea reprezintă o valoare reală pentru investitorii privați și instituționali care sunt implicați în mărfuri.

#Blockchain și bitcoin
(de Thomas Rehmet, COO al Bloxolid)

De la izbucnirea crizei financiare din 2008, bănci centrale din toată lumea au accelerat tipografiile și au inundat piețele financiare cu miliarde de dolari, euro, yeni și așa mai departe prin intermediul Relaxării Cantitative. În această epocă de lichidități abundente, piața materiilor prime a atras tot mai mult atenția investitorilor. Nu numai investitorii instituționali au tranzacționat asemenea mărfuri, ci tot mai mulți investitori privați caută să-și plaseze activele în valori reale, pentru a se proteja de riscurile unei inflații în creștere a monedelor fiduciare. Valoarea materială depășește valoarea monetară - acesta este sloganul la modă.

Dar au existat și perturbări repetate pe piețele materiilor prime, indiferent dacă au fost evenimente economice, politice sau frauduloase.

Simultan cu începerea crizei financiare, pe 1 noiembrie 2008, a fost publicat documentul fondator al criptomonedelor, intitulat: "Bitcoin: A Peer-to-Peer Electronic Cash System".

Acela a fost semnalul de plecare, deoarece blockchainul este considerat în prezent ca următoarea tehnologie revoluționară a lumii.

În 2017, vâlva legată de criptomonede a însemnat punctul culminant al atenției la nivel mondial, în timp ce anul 2018 a însemnat verificarea realității vâlvei raportată la utilizabilitate. Anul 2019 va aduce inovații în blockchain. Misiunea noastră este de a combina active reale, așa cum sunt metalele prețioase, cu tehnologia blockchain inovatoare, pentru a crea o nouă clasă de active și monede sigure și stabile. Bloxolid înființează ARG3NTUM: prima criptomonedă complet susținută de argint fizic și creată în Germania.

Torsten Dennin a sintetizat excelent ultimele patru secole de istorie a piețelor financiare și de mărfuri, cu reperele lor importante. De la mania lalelelor la fenomenul bitcoin nu se concentrează doar asupra evenimentelor extreme, ci descrie în detaliu toate suișurile și coborâșurile de-a lungul timpului, rezumate cronologic în 42 de capitole. Este o carte ce trebuie citită de toți investitorii. La urma urmelor: "Oricine cunoaște trecutul poate înțelege prezentul și poate modela viitorul."

Prefață și introducere la Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului

 

Václav Havel
Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din cehă: Gabriela Georgescu și Mircea Dan Duță

Citiți un fragment din această carte.

*****
Prefață

(de Ambasadoare Halka Kaiserová^[i])

"Probabil că așa ceva ar trebui trăit abia după moarte", a exclamat Václav Havel pe când traversam podul Brooklyn în octombrie 2006 și îi prezentam programul și acțiunile care urmau să se desfășoare în onoarea sa la New York. În toamna anului 2006, University of Columbia i-a pregătit un program de rezidență de șapte săptămâni. Era anul în care la universitățile americane își începea studiile prima generație de studenți născuți în 1989, așadar o generație care, după căderea Cortinei de Fier, nu cunoscuse lumea împărțită bipolar între Est și Vest. Lui Havel i-au fost dedicate workshopuri, seminare și conferințe care îi examinau personalitatea artistică polivalentă - dramaturg, cugetător, eseist și lider politic al transformărilor din țara sa și de pe scena internațională. Toate piesele sale (una dintre ele în premieră mondială) au fost puse în scenă în cadrul grandiosului Havel Festival la teatrele de pe Broadway, dar și din afara lui. Dezbaterea comună a celor doi foști președinți Václav Havel și Bill Clinton de la University of Columbia a fost dedicată temei Provocările democrațiilor emergente.

Această rememorare ar trebui să amintească atenția pe care au suscitat-o opera și viața remarcabilă ale lui Václav Havel atât printre experți, cât și în rândul publicului larg, nu doar în SUA, ci practic în toată lumea. A devenit simbolul omului politic intelectual, al luptătorului neobosit pentru drepturile omului și un exemplu de disident dintr-o mică țară central-europeană, care a devenit președinte și care a putut influența, grație autorității sale, evenimentele internaționale. La sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru a devenit un fel de purtător de cuvânt al Europei de Est. Jacques Rupnik^[ii] a spus despre el că, tocmai datorită textelor sale în care descrie mecanismele regimului totalitar, Occidentul a putut înțelege în timpul Războiului Rece cum funcționează societățile în regimurile comuniste și a putut surprinde declinul și descompunerea lor. În același mod, mai târziu, i-a ajutat cu sugestiile sale pe partenerii din Vest să înțeleagă necesitatea și stadiul integrării ulterioare a Europei.

Václav Havel a fost ales președintele țării noastre de patru ori în vremuri de transformări radicale. Prima oară ca reprezentant al Forumului Civic, în care s-au reunit indivizi sau grupuri care militau pentru schimbări politice fundamentale în Cehoslovacia anului 1989. Václav Havel a devenit în mod firesc liderul mișcării și a fost ales de către parlamentul comunist - Adunarea Federală - drept candidat care intenționa să aducă țara la primele alegeri libere. Viteza schimbărilor petrecute în Cehoslovacia de atunci și în blocul comunist, precum și contextul acestora sunt cuprinse în discursul rostit la adunarea comună a ambelor camere ale Congresului SUA. În cartea sa Pe scurt, vă rog!^[iii] a declarat, plin de modestie: "Am fost primul reprezentant de rang înalt al unei țări din blocul comunist care a adus în Congres vestea fără echivoc a destrămării comunismului, a căderii Cortinei de Fier, a finalului împărțirii bipolare a lumii și a Războiului Rece și despre necesitatea construirii unei noi ordini politice pe această planetă. Un mesaj de o asemenea amploare nu se recepționează în fiecare zi. De aici probabil și ecoul imens, aproape de neînțeles pentru mine."

Și-a încheiat al doilea mandat de președinte al Republicii Cehe și Slovace demisionând în iulie 1992, justificând că nu poate continua să-și îndeplinească obligațiile care decurg din jurământul de credință față de republica federală într-un mod adecvat caracterului, convingerilor și conștiinței sale. În acel moment, reprezentanții politici aleși cehi și slovaci nu mai reușeau să cadă de acord asupra unei ordini constituționale unitare și se îndreptau spre divizarea statului comun - Cehoslovacia. În ianuarie 1993, Václav Havel a fost ales ca primul președinte democratic al Republicii Cehe și în 1998 a fost reales pentru încă un mandat. Din punct de vedere politic, perioada primei președinții a lui Václav Havel a fost extraordinar de agitată, atât pe plan intern, cât și extern. A început să își îndeplinească obligațiile de șef al statului conform noii Constituții și să confirme continuitatea relațiilor diplomatice bilaterale cu statele lumii. Datorită abilităților sale, Cancelaria Prezidențială a avut o particularitate pe toată durata mandatelor sale de președinte - nu a angajat niciun speechwriter. Václav Havel și-a scris singur toate discursurile pentru a le putea rosti, cum spunea el însuși. În această perioadă s-a preocupat intens în principal de două subiecte de politică externă. Primul a fost propagarea intensă a extinderii NATO către Est și al doilea, lărgirea Uniunii Europene. Percepea Europa ca pe o singură entitate politică, deși structurată intern în mod complex. Perioada postbelică, în care Europa a încercat să-și construiască ordinea politică internă pe o bază justă și democratică, pe principiul egalității, al voluntariatului și al respectului pentru toți, prin discuții și nu prin violență, el a considerat-o ca fiind unică din punct de vedere istoric și extrem de importantă nu numai pentru Europa, ci pentru întreaga lume.

Întrebat care este cel mai important rezultat politic obținut cu aportul său activ, răspundea fără ezitare: desființarea Tratatului de la Varșovia la Praga în 1991 și extinderea NATO la Praga în 2002.

Unele dintre primele sarcini ale lui Václav Havel și ale noii diplomații a anilor '90 au fost asigurarea plecării armatei sovietice de pe teritoriul Cehoslovaciei și ieșirea din Pactul de la Varșovia, compus la acea oră din șapte membri (URSS, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, România și RDG). Planul ministrului sovietic de Externe de atunci, Eduard Șevarnadze, era transformarea pactului în organizație politică cu componentă militară. În pofida tuturor recomandărilor politicienilor și diplomaților occidentali de a nu se grăbi dizolvarea Tratatului de la Varșovia, la propunerea părții cehe, Conferința de Afaceri Externe a Pactului de la Varșovia din martie 1990 de la Praga a căpătat un alt conținut decât cel pregătit de către delegația sovietică. Dizolvarea s-a produs un an mai târziu, în iulie 1991, la Praga, la ultima ședință a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia.

Summitul NATO din 2002 de la Praga avea loc pentru prima dată într-o țară din fostul bloc est-european. Václav Havel, care acordase o atenție și o grijă considerabilă pregătirilor, a văzut evenimentul și ca pe o "serată de adio" la funcția sa de președinte. L-a considerat de asemenea finalul luptei sale de zece ani pentru extinderea NATO spre Est. Era convins că, prin extinderea NATO și asigurarea garanțiilor de securitate pentru țările din Est, se va crea un climat mai liniștit și stabil pentru pregătirea aderării acestor state la Uniunea Europeană. La Praga au primit invitația de aderare la NATO șapte țări: Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, România, Slovacia și Slovenia. În discursul său la Summit a menționat în legătură cu extinderea: "... este un semnal clar nu numai pentru toți europenii, ci pentru toată lumea, că era împărțirii forțate a lumii în sfere de influență, sau chiar a subjugării celor slabi de către cei puternici, a apus definitiv. Extinderea cu cei șapte noi membri va fi un act de mare încredere în dreptul popoarelor de a alege liber din ce parte a lumii doresc să facă parte și ce relații vor să stabilească și să cultive." În mod simbolic, la Praga au fost redesenate granițele organizării postbelice a Europei, iar sferele de influență stabilite de fosta Cortină de Fier au încetat.

Václav Havel a rămas activ în sfera publică și după ce a părăsit funcția de președinte. În cadrul Forumului 2000, a invitat la Praga, la discuții despre provocările globale, oameni politici remarcabili, gânditori și personalități temerare, care încercau să promoveze în lume valorile democrației și ale respectului față de drepturile omului și care încurajau toleranța religioasă și etnică. Forumul 2000 a fost fondat împreună cu scriitorul, umanistul și laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel.

La 18 decembrie 2011, când s-a răspândit vestea că Václav Havel a încetat din viață, mass-media din toată lumea a reacționat, personalități marcante publicând amintiri și transmițând condoleanțe. Acasă, în Cehia, în marile piețe unde în 1989 avuseseră loc manifestații pentru căderea regimului comunist, oameni din toate generațiile s-au adunat din nou și au citit pe rând din textele lui Václav Havel. Cred că pentru omul politic și scriitorul secolului al XXI-lea nu există o mai mare apreciere.

Text introductiv (fragment)

(de Jirí Přibáň^[iv])

Coduri în anticoduri: despre gândirea lui Havel între sens și absurd

Cu mai mult de o sută de ani în urmă, când a apărut statul cehoslovac, întemeietorii lui au decis ca pe drapelul prezidențial să fie scrisă propoziția "Adevărul învinge".

Astfel, mitul renașterii naționale a poporului care continua învățăturile medievale ale Maestrului Jan Hus și ale mișcării husite se conecta la politica modernă și la metafizica morală la care ținea atât de mult primul președinte, Tomáš Garrigue Masaryk^[v].

Într-un stat împovărat încă de la bun început de adevăr, de la care, în plus, nu se așteaptă nimic mai prejos de biruință, nu este ușor să guvernezi, dar nici să fii supus guvernării. Așteptările sunt mari, iar dezamăgirile profunde.

Același motto polisemantic și l-au însușit și comuniștii, acești deținători aroganți ai adevărului istoric prezumtiv și obiectiv, deși aceeași propoziție de pe drapelul guvernului lor a servit drept componentă doar a unui limbaj automat de propagandă și a ascuns cele mai oribile minciuni, crime politice, inechități și nedreptăți. Cu atât mai curajos este impactul retroactiv al cugetării lui Václav Havel despre "viața în adevăr", așa cum a formulat-o în eseul său Puterea celor fără de putere și în care este surprins tocmai acest automatism al limbii și al comportamentului ca sursă de represiune politică și de umilire morală.

Puterea celor fără de putere

Eseul amintit nu este doar o reflecție intelectuală asupra Cartei 77, asupra drepturilor omului, asupra situației generale din lumea bipolară de atunci și asupra civilizației moderne în general. Nu reprezintă doar radicalizarea îndemnului lui Soljenițîn, "să nu trăim în minciună", despre care se discuta la jumătatea anilor '70 în ambele părți ale lumii divizate. În el se reflectă totodată expresiile verbale și ideatice care continuă să rezoneze în cultura cehă ca tradiție vie a acesteia, a căror forță eliberează și angajează în același timp.

Curajul lui Havel de a privi adevărul în ochi, fie sub forma descrierii crizei civilizaționale și politice, fie a acceptării angajamentului și tradiției morale, a funcționat în cele din urmă ca un arc care a propulsat un spectacol de neuitat și paradoxal ce a dus la contopirea în aceeași albie a unei vieți boeme și a unei politici cotidiene în care eroul principal a acceptat rolul de președinte fără a compromite etica disidentului.

La zece ani de la moartea lui Havel și la aproape două decenii după încheierea mandatelor sale prezidențiale, în propria țară oamenii îl citează din ce în ce mai des, dar îl citesc din ce în ce mai puțin. La nivel mondial lucrurile stau exact invers. Opera lui este citită în special în țările în care nu poate fi citat în mod public.

Păstrez încă vie amintirea discuțiilor despre libertate și drepturile omului purtate cu studenții egipteni care îmi povesteau că Puterea celor fără de putere le-a servit drept inspirație esențială pentru proteste și cum își împrumutau unul altuia traducerile din Havel și discutau cu pasiune despre ideile lui în timpul Primăverii Arabe. M-au întrebat dacă este posibil ca realitatea politică să nu siluiască idealurile pentru care își riscaseră viețile, iar eu am avut un profund sentiment de prăbușire conștientizând că lupta lor pentru libertate și demnitate fusese mai întâi confiscată de islamiști cu pretențiile lor de exclusivitate asupra adevărului doar pentru ca mai apoi, cu sprijin popular masiv, să fie strivită de tancurile militare fără a se ține cont dacă în piețele respective se spusese sau nu vreun adevăr.

Conversațiile cu studenții aceia m-au întristat și pentru că eu, spre deosebire de ei, exact la vârsta lor, am putut trăi bucuria acelorași clipe revoluționare în care ordinea existentă s-a dovedit nesustenabilă, iar viitorul oferea diferite posibilități de dezvoltare a societății, toate prezentând însă o anumită formă de scindare politică. Pe atunci, în noiembrie 1989, mi-a fost teamă când mie și unui prieten din comitetul studențesc de grevă ne-a fost încredințată misiunea de a-i convinge pe membrii miliției comuniste să nu atace mulțimile de protestatari și amândoi am răsuflat ușurați când administratorul stadionului de fotbal pe care se presupunea că urmează să se strângă milițienii ne-a asigurat că aceștia primiseră ordin de retragere și că vom ieși învingători din acea revoluție.

Mulți ani la rând, eu și prietenul respectiv, care între timp a devenit un organizator de succes al unor festivaluri de film, am râs de naivitatea noastră și ne-am imaginat că pentru administratorul acelui teren probabil am părut niște tineri neîndemânatici din comediile timpurii ale lui Forman, dar vărsarea de sânge care a avut loc atunci în România ne va aminti întotdeauna că acea "catifelare" a revoluției cehoslovace a fost mai degrabă excepția care confirmă regula violenței revoluționare. [...]

Cuvânt despre sens

Îmi vin în minte propozițiile din discursul Cuvânt despre cuvânt în care Havel, în seara din ajunul revoluțiilor democratice din 1989, avertiza cu privire la ambiguitatea, lipsa de transparență și violența conținută în cuvinte, astfel că "merită întotdeauna să suspectezi cuvintele și să fii atent la ele". Iar avertismentul se referea și la ceea ce un scriitor sau un dramaturg stăpânește cel mai bine, și anume puterea cuvântului în sine!

Această vigilență și, într-o anume măsură, și scepticismul umanistic îl apropie pe Havel de un alt scriitor și dramaturg ceh, Karel Čapek, care a scris în perioada Primei Republici Cehoslovace, care, datorită prieteniei cu președintele Masaryk, a modelat viața culturală și intelectuală a acesteia, și care avertiza și el cu privire la despotismul mișcărilor totalitare și descria conflictele interne ale civilizației moderne tehnologice și ale omului care, dorind să facă bine, reușește să stârnească cele mai oribile războaie și distrugerea totală.

Tema autodistrugerii omului și civilizației care în numele propriului progres și-a pierdut controlul și care sub stindardul umanității săvârșește cele mai mari atrocități leagă opera și gândirea lui Havel de umanismul lui Čapek. Dacă pentru Čapek simbolul amenințării omenirii a devenit robotul ca produs artificial al tehnologiei care duce omenirea la pierzanie, Havel a văzut această amenințare în limba artificială ptydepe, care duce la pierderea sensului. Și pentru că simbolurile și cuvintele vin din exterior, nu întâmplător cuvântul "robot" i-a fost sugerat lui Karel Čapek de fratele lui, Josef, în timp ce ideea de limbă neinteligibilă a expresiilor goale, "ptydepe", a fost născocită de fratele mai mare al lui Havel, Ivan.

Dacă după Primul Război Mondial oamenii se temeau pe bună dreptate că civilizația modernă se îndreaptă cu pași repezi spre colaps, după cel de Al Doilea Război Mondial era deja clar că prăbușirea amenință chiar limba și comunicarea umană. Cursa pentru o viață pură a devenit astfel o cursă pentru păstrarea sensului limbii și al vieții înseși. Și tocmai această cursă este ceea ce leagă textele lui Havel de contextele lor politice și ceea ce îl așază printre cele mai semnificative personalități nu doar din politica, ci și din cultura și gândirea cehă modernă.

---

[i] Halka Kaiserová este ambasadoare a Republicii Cehe în România. Între anii 1993 și 1996 a lucrat pentru președintele Václav Havel, iar în 2000-2002 a fost purtător de cuvânt al TASK FORCE de la Praga al Summitului NATO 2002. Ulterior a fost consul general al Republicii Cehe la New York și ambasadoare a Republicii Cehe la UNESCO. (N. red.)

[ii] Specialist în științe politice și consilier al lui Václav Havel (1990-1992) în perioada prezidențială. (N. red.)

[iii] Traducere de Helliana Ianculescu, Curtea Veche Publishing, București, 2009. (N. red.)

[iv] Jiří Přibáň (născut în 1967) este academician ceh, intelectual de marcă și eseist, specializat în filosofia dreptului, sociologie și politologie. În prezent este director al Centre of Law and Society din cadrul Cardiff University și contribuie regulat cu articole în presa cehă și internațională. (N. red.)

[v] Tomáš Garrigue Masaryk (1850-1937) a devenit, în 1918, primul președinte al Cehoslovaciei. A fost reales în funcție de trei ori și nominalizat de șaptesprezece ori la Premiul Nobel pentru Pace. (N. trad.)

Poate salva bunătatea lumea? - Casa din marea azurie

 

TJ Klune
Casa din marea azurie
Editura Storia Books, 2021
traducere din limba engleză de Irina Stoica 

Citiți un fragment din această carte.

***
Poate salva bunătatea lumea?

Poate salva bunătatea lumea? T.J. Klune pare a crede că da, sau cel puțin de asta vrea să ne convingă în romanul Casa din marea azurie apărut la editura Storia Books. Cititorul rămâne să decidă singur dacă acest lucru este posibil și în lumea reală sau se poate întâmpla doar într-o carte fantasy. Spun acest lucru pentru că după apariția sa, romanul a stârnit controverse și discuții împărțind cititorii în două tabere: pe de o parte s-au plasat cei care s-au îndrăgostit de stilul, personajele și povestea născocită de Klune, pe de alta s-au plasat, cei care au decis să nu-i citească romanul. Așadar, ce putea fi mai interesant pentru mine decât un roman care a reușit să stârnească reacții atât de vehemente și diametral opuse?

Am citit cartea ignorând controversele și mi-a plăcut mult de tot. Povestea măruntului funcționar Linus care își duce viața searbădă și tristă într-o lume cenușie pentru a descoperi într-un final că viața are multiple culori mi s-a părut emoționantă. Mi-a plăcut, de asemenea, povestea de dragoste dintre el și Arthur pentru că este sensibil construită, are substanță și ne arată că iubirea poate apărea în cele mai neașteptate momente. Klune are un stil cald și lejer care te lasă cu un zâmbet pe buze după ce termini cartea. Dar cel mai mult și mai mult mi-au plăcut copiii. De altfel, ei sunt și cei care contribuie în mod esențial la transformarea lui Linus dintr-un funcționar care urmează la sânge litera regulamentului DERETIMA, într-un om care înțelege că atunci când lucrezi cu oameni și mai ales cu copii, contează ce se întâmplă cu ei și după ce ai predat raportul în termenul limită.

Copiii lui Klune sunt diferiți. Pentru că romanul lui este și un roman despre alteritate. După cum spune în interviuri, el însuși a fost un băiețel queer care suferea și de ADHD. Acest lucru l-au făcut greu de integrat în lumea rurală a fermierilor din Oregonul natal. De aceea, reușește să creeze niște puști originali, amuzanți și de care nu poți să nu te îndrăgostești. Talia, fetița gnom grădinar, acidă, neînfricată și o prietenă de nădejde. Phee, zâna pădurii, a cărei mamă a murit de foame în fața ei, și care își dorește un cămin și să aibă în jur persoane pe care să le poată iubi. Theodore, balaurul pitic, care se comportă ca un copil mic și inocent și care are o colecție impresionantă de nasturi. Chauncey, cel despre care nimeni nu știe mare lucru și care visează să ajungă valet într-un hotel. Sal, timid și timorat ca urmare a unor experiențe îngrozitoare. Și, nu în ultimul rând, Lucy, fiul Satanei, cel despre care profețiile spun că ar putea distruge lumea. De fapt, un băiețel de 6 ani în care se luptă în fiecare zi moștenirea genetică cu educația.

Așadar, este greu să nu te farmece Casa din marea azurie. Și, totuși, pentru că există un totuși, apare un moment în care te dezvrăjești și înțelegi și argumentele taberei care a ales să nu o citească. Și atunci nu mai înțelegi prea clar sentimentele pe care ți le stârnește cartea. Nu mai știi dacă este bine că ți-a plăcut cum este scrisă, ți-au plăcut personajele și finalul. Sincer, eu nici până în acest moment nu știu exact cum să separ sentimentele contradictorii pe care mi le-a creat. Problema acestei cărți vine din sursa de inspirație pe care a avut-o autorul. Acesta spune că s-a inspirat din istoria reală a școlilor rezidențiale canadiene și, mai exact a ceea ce este cunoscut ca Sixties Scoop. Termenul a fost inventat de Patrick Johnston, autorul unui raport din 1963 intitulat Native Children and the Child Welfare System. În acest raport se vorbea despre modalitățile brutale prin care copiii născuți în familiile nativ-americane erau luați de la părinții lor și dați spre înfiere unor familii euro-canadiene sau erau crescuți în școli rezidențiale. Se încerca, astfel, integrarea și asimilarea noilor generații indigene. Aceste școli au avut o istorie lungă și întunecată. Se estimează că în aceste școli au ajuns peste 150.000 de copii. Copiii își pierdeau familiile, rădăcinile și, după cum arată noile descoperiri, de multe ori și viața. De exemplu, în aprilie 2021 a fost descoperită în British Columbia o groapă comună care conținea rămășițele a nu mai puțin de 215 copii din central rezidențial Kamloops.^[1]

Când citești despre aceste atrocități, despre suferințele copiilor și a familiilor rămase în urmă, începi să privești altfel romanul lui Klune. Înțelegi că este cumva deplasat faptul că, deși pune în central romanului său bunătatea, omite să fie bun fix față de victimele directe sau indirecte ale acestui genocide cultural. Și happy-end-ul romanului lasă un gust amar. Își găsesc fericirea și locul pe insula doctorului Parnassus, într-o casă pentru copiii magici, diferiți. Familiile sunt reduse la note în dosarele DERETIMA, Linus și Arthur devin noua lor familie și asta este tot ceea ce contează. Pentru mulți dintre copiii din casele rezidențiale canadiene bunătatea și iubirea nu și-au arătat chipul...

Vă sfătuiesc să citiți cartea, dar și istoriile reale din care se inspiră și să vă formați propria opinie. Sentimentele vor fi cu siguranță amestecate. Eu cu siguranță voi ține minte această carte și o voi asocia, din păcate, cu oroarea Sixties Scoop. Nu cred că asta și-a dorit autorul, dar, după cum știm, o carte își croiește propriul drum în lume odată ce a ieșit din mâinile creatorului ei. Și cel care îi decide locul este cititorul. Acesta o face în funcție de propria-i perspectivă asupra lumii, după direcția pe care i-o arată propriul compas moral și, nu în ultimul rând în funcție de propria sensibilitate și istorie personală.

---

[1] nytimes.com/kamloops-mass-grave-residential-schools

Cuvânt înainte la De la mania lalelelor la bitcoin

 

Torsten Dennin
De la mania lalelelor la bitcoin. O istorie a averilor câștigate și pierdute în piețele de mărfuri
Editura Meteor Press, 2021
traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

#Mărfuri

(de Jochen Staiger, CEO al Swiss Resource Capital)

Tranzacționarea de mărfuri și futures are o istorie lungă, ce datează din zilele dinaintea schimburilor comerciale, ca modalitate de a-i asigura pe fermieri și producători împotriva pierderilor neașteptate. Odată cu înființarea lui Chicago Mercantile Exchange (CME - Bursa comercială din Chicago) în 1898, tranzacțiile futures au devenit standard; în mod brusc, piața aceasta a devenit sigură și o modalitate de a specula prețurile "mărfurilor moi", ca grâul sau porumbul, fără a le deține sau a avea nevoie fizic de ele. Inițial, cercul investitorilor speculativi a fost limitat, dar în timp situația s-a schimbat. În prezent vedem fonduri de hedging și chiar fonduri de pensii care investesc și speculează în mărfuri ca aur, argint, cupru, burtă de porc și suc de portocale înghețat. În plus, există investitori privați pe scară mare, care cred că pot fi mai abili decât piețele. Vremurile se schimbă rapid și acum suntem, fără îndoială, în stadiul incipient al unui nou boom al mărfurilor și materiilor prime.

Pe de o parte, industria mărfurilor în sine s-a schimbat mult datorită taxelor neprevăzute, schimbărilor de guverne, vămilor și, cel mai important, datorită noii ere a vehiculelor electrice, care va continua să modifice spectaculos lumea aceasta în următorii douăzeci-treizeci de ani. Să luăm, de exemplu, transportul. În viitor, vom dori toți să șofăm în mod "curat" din punct de vedere ecologic și în același timp să avem parte de confort. Asta înseamnă că vom avea nevoie de mai mult cupru, litiu, cobalt, zinc, nichel, argint și plumb pentru a produce automobilele dorite din punct de vedere ecologic. În plus, valoarea uraniului va crește din nou, deoarece până în 2030 va trebui să depășim dublul consumului de energie din 2018 pentru a ne alimenta mobilitatea. Nu în ultimul rând, aurul rămâne marfa supremă ca siguranță în care să ne investim averea. Dar, pentru că deocamdată nu există exploatări miniere pentru toate aceste mărfuri, în curând va începe pentru ele o nouă piață de tip bull. Din această cauză, suntem pe punctul de a crea noi bule și cicluri de tip boom.

În cartea de față, Torsten Dennin explică diverse cicluri de tip boom-and-bust de pe aceste piețe, începând cu nebunia lalelelor și terminând cu nebunia bitcoin. (În mod interesant, unitățile bitcoin sunt obținute tot prin operațiuni de "minerit", dar prețul lor a scăzut brusc, deoarece în spatele lor nu există o valoare reală și nici rezerve fizice în sol.) Povestea este întotdeauna aceeași; doar numele bulei se schimbă. Torsten explică modelul și este recomandabil să-i citiți cu atenție cartea. Investitorii au nevoie de asemenea informații istorice pentru a înțelege mai bine piețele de mărfuri, întrucât pot învăța din trecut și pot evita repetarea erorilor. De asemenea, vor ajunge să înțeleagă că piețele de mărfuri sunt mereu în pericol de a fi manipulate, deoarece uneori sunt foarte mici, iar activele financiare sunt frecvent concentrate în câteva mâini ce pot mișca sute de miliarde.

Țiței, lalele, argint, soia - piețele pot fi mișcate de "fantoma de la Operă", iar contribuția însemnată a lui Torsten este că proiectează o lumină asupra evenimentele ascunse sau necunoscute ce afectează piețele mărfurilor. Torsten este una dintre puținele persoane din domeniu care s-au implicat intens în acest subiect încă de la începutul boom-ului mărfurilor. De mai bine de 16 ani, el s-a ocupat pe larg de piețe de mărfuri individuale și de comportamentele lor eterogene în privința cererii, ofertei și prețurilor.

Îl cunosc pe Torsten Dennin de mai bine de zece ani și-l consider unul dintre puținii experți de vârf în domeniul piețelor de mărfuri. Prin intermediul episoadelor variate din cartea aceasta, el atrage cititorii către subiectul mărfurilor, speculațiilor și ciclurilor de tip boom-and-bust în mod plăcut și accesibil. Mulțumită lecțiilor sale desprinse din evenimente istorice ale pieței, cartea reprezintă o valoare reală pentru investitorii privați și instituționali care sunt implicați în mărfuri.

#Blockchain și bitcoin
(de Thomas Rehmet, COO al Bloxolid)

De la izbucnirea crizei financiare din 2008, bănci centrale din toată lumea au accelerat tipografiile și au inundat piețele financiare cu miliarde de dolari, euro, yeni și așa mai departe prin intermediul Relaxării Cantitative. În această epocă de lichidități abundente, piața materiilor prime a atras tot mai mult atenția investitorilor. Nu numai investitorii instituționali au tranzacționat asemenea mărfuri, ci tot mai mulți investitori privați caută să-și plaseze activele în valori reale, pentru a se proteja de riscurile unei inflații în creștere a monedelor fiduciare. Valoarea materială depășește valoarea monetară - acesta este sloganul la modă.

Dar au existat și perturbări repetate pe piețele materiilor prime, indiferent dacă au fost evenimente economice, politice sau frauduloase.

Simultan cu începerea crizei financiare, pe 1 noiembrie 2008, a fost publicat documentul fondator al criptomonedelor, intitulat: "Bitcoin: A Peer-to-Peer Electronic Cash System".

Acela a fost semnalul de plecare, deoarece blockchainul este considerat în prezent ca următoarea tehnologie revoluționară a lumii.

În 2017, vâlva legată de criptomonede a însemnat punctul culminant al atenției la nivel mondial, în timp ce anul 2018 a însemnat verificarea realității vâlvei raportată la utilizabilitate. Anul 2019 va aduce inovații în blockchain. Misiunea noastră este de a combina active reale, așa cum sunt metalele prețioase, cu tehnologia blockchain inovatoare, pentru a crea o nouă clasă de active și monede sigure și stabile. Bloxolid înființează ARG3NTUM: prima criptomonedă complet susținută de argint fizic și creată în Germania.

Torsten Dennin a sintetizat excelent ultimele patru secole de istorie a piețelor financiare și de mărfuri, cu reperele lor importante. De la mania lalelelor la fenomenul bitcoin nu se concentrează doar asupra evenimentelor extreme, ci descrie în detaliu toate suișurile și coborâșurile de-a lungul timpului, rezumate cronologic în 42 de capitole. Este o carte ce trebuie citită de toți investitorii. La urma urmelor: "Oricine cunoaște trecutul poate înțelege prezentul și poate modela viitorul."

Prefață și introducere la Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului

 

Václav Havel
Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din cehă: Gabriela Georgescu și Mircea Dan Duță

Citiți un fragment din această carte.

*****
Prefață

(de Ambasadoare Halka Kaiserová^[i])

"Probabil că așa ceva ar trebui trăit abia după moarte", a exclamat Václav Havel pe când traversam podul Brooklyn în octombrie 2006 și îi prezentam programul și acțiunile care urmau să se desfășoare în onoarea sa la New York. În toamna anului 2006, University of Columbia i-a pregătit un program de rezidență de șapte săptămâni. Era anul în care la universitățile americane își începea studiile prima generație de studenți născuți în 1989, așadar o generație care, după căderea Cortinei de Fier, nu cunoscuse lumea împărțită bipolar între Est și Vest. Lui Havel i-au fost dedicate workshopuri, seminare și conferințe care îi examinau personalitatea artistică polivalentă - dramaturg, cugetător, eseist și lider politic al transformărilor din țara sa și de pe scena internațională. Toate piesele sale (una dintre ele în premieră mondială) au fost puse în scenă în cadrul grandiosului Havel Festival la teatrele de pe Broadway, dar și din afara lui. Dezbaterea comună a celor doi foști președinți Václav Havel și Bill Clinton de la University of Columbia a fost dedicată temei Provocările democrațiilor emergente.

Această rememorare ar trebui să amintească atenția pe care au suscitat-o opera și viața remarcabilă ale lui Václav Havel atât printre experți, cât și în rândul publicului larg, nu doar în SUA, ci practic în toată lumea. A devenit simbolul omului politic intelectual, al luptătorului neobosit pentru drepturile omului și un exemplu de disident dintr-o mică țară central-europeană, care a devenit președinte și care a putut influența, grație autorității sale, evenimentele internaționale. La sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru a devenit un fel de purtător de cuvânt al Europei de Est. Jacques Rupnik^[ii] a spus despre el că, tocmai datorită textelor sale în care descrie mecanismele regimului totalitar, Occidentul a putut înțelege în timpul Războiului Rece cum funcționează societățile în regimurile comuniste și a putut surprinde declinul și descompunerea lor. În același mod, mai târziu, i-a ajutat cu sugestiile sale pe partenerii din Vest să înțeleagă necesitatea și stadiul integrării ulterioare a Europei.

Václav Havel a fost ales președintele țării noastre de patru ori în vremuri de transformări radicale. Prima oară ca reprezentant al Forumului Civic, în care s-au reunit indivizi sau grupuri care militau pentru schimbări politice fundamentale în Cehoslovacia anului 1989. Václav Havel a devenit în mod firesc liderul mișcării și a fost ales de către parlamentul comunist - Adunarea Federală - drept candidat care intenționa să aducă țara la primele alegeri libere. Viteza schimbărilor petrecute în Cehoslovacia de atunci și în blocul comunist, precum și contextul acestora sunt cuprinse în discursul rostit la adunarea comună a ambelor camere ale Congresului SUA. În cartea sa Pe scurt, vă rog!^[iii] a declarat, plin de modestie: "Am fost primul reprezentant de rang înalt al unei țări din blocul comunist care a adus în Congres vestea fără echivoc a destrămării comunismului, a căderii Cortinei de Fier, a finalului împărțirii bipolare a lumii și a Războiului Rece și despre necesitatea construirii unei noi ordini politice pe această planetă. Un mesaj de o asemenea amploare nu se recepționează în fiecare zi. De aici probabil și ecoul imens, aproape de neînțeles pentru mine."

Și-a încheiat al doilea mandat de președinte al Republicii Cehe și Slovace demisionând în iulie 1992, justificând că nu poate continua să-și îndeplinească obligațiile care decurg din jurământul de credință față de republica federală într-un mod adecvat caracterului, convingerilor și conștiinței sale. În acel moment, reprezentanții politici aleși cehi și slovaci nu mai reușeau să cadă de acord asupra unei ordini constituționale unitare și se îndreptau spre divizarea statului comun - Cehoslovacia. În ianuarie 1993, Václav Havel a fost ales ca primul președinte democratic al Republicii Cehe și în 1998 a fost reales pentru încă un mandat. Din punct de vedere politic, perioada primei președinții a lui Václav Havel a fost extraordinar de agitată, atât pe plan intern, cât și extern. A început să își îndeplinească obligațiile de șef al statului conform noii Constituții și să confirme continuitatea relațiilor diplomatice bilaterale cu statele lumii. Datorită abilităților sale, Cancelaria Prezidențială a avut o particularitate pe toată durata mandatelor sale de președinte - nu a angajat niciun speechwriter. Václav Havel și-a scris singur toate discursurile pentru a le putea rosti, cum spunea el însuși. În această perioadă s-a preocupat intens în principal de două subiecte de politică externă. Primul a fost propagarea intensă a extinderii NATO către Est și al doilea, lărgirea Uniunii Europene. Percepea Europa ca pe o singură entitate politică, deși structurată intern în mod complex. Perioada postbelică, în care Europa a încercat să-și construiască ordinea politică internă pe o bază justă și democratică, pe principiul egalității, al voluntariatului și al respectului pentru toți, prin discuții și nu prin violență, el a considerat-o ca fiind unică din punct de vedere istoric și extrem de importantă nu numai pentru Europa, ci pentru întreaga lume.

Întrebat care este cel mai important rezultat politic obținut cu aportul său activ, răspundea fără ezitare: desființarea Tratatului de la Varșovia la Praga în 1991 și extinderea NATO la Praga în 2002.

Unele dintre primele sarcini ale lui Václav Havel și ale noii diplomații a anilor '90 au fost asigurarea plecării armatei sovietice de pe teritoriul Cehoslovaciei și ieșirea din Pactul de la Varșovia, compus la acea oră din șapte membri (URSS, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, România și RDG). Planul ministrului sovietic de Externe de atunci, Eduard Șevarnadze, era transformarea pactului în organizație politică cu componentă militară. În pofida tuturor recomandărilor politicienilor și diplomaților occidentali de a nu se grăbi dizolvarea Tratatului de la Varșovia, la propunerea părții cehe, Conferința de Afaceri Externe a Pactului de la Varșovia din martie 1990 de la Praga a căpătat un alt conținut decât cel pregătit de către delegația sovietică. Dizolvarea s-a produs un an mai târziu, în iulie 1991, la Praga, la ultima ședință a Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia.

Summitul NATO din 2002 de la Praga avea loc pentru prima dată într-o țară din fostul bloc est-european. Václav Havel, care acordase o atenție și o grijă considerabilă pregătirilor, a văzut evenimentul și ca pe o "serată de adio" la funcția sa de președinte. L-a considerat de asemenea finalul luptei sale de zece ani pentru extinderea NATO spre Est. Era convins că, prin extinderea NATO și asigurarea garanțiilor de securitate pentru țările din Est, se va crea un climat mai liniștit și stabil pentru pregătirea aderării acestor state la Uniunea Europeană. La Praga au primit invitația de aderare la NATO șapte țări: Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, România, Slovacia și Slovenia. În discursul său la Summit a menționat în legătură cu extinderea: "... este un semnal clar nu numai pentru toți europenii, ci pentru toată lumea, că era împărțirii forțate a lumii în sfere de influență, sau chiar a subjugării celor slabi de către cei puternici, a apus definitiv. Extinderea cu cei șapte noi membri va fi un act de mare încredere în dreptul popoarelor de a alege liber din ce parte a lumii doresc să facă parte și ce relații vor să stabilească și să cultive." În mod simbolic, la Praga au fost redesenate granițele organizării postbelice a Europei, iar sferele de influență stabilite de fosta Cortină de Fier au încetat.

Václav Havel a rămas activ în sfera publică și după ce a părăsit funcția de președinte. În cadrul Forumului 2000, a invitat la Praga, la discuții despre provocările globale, oameni politici remarcabili, gânditori și personalități temerare, care încercau să promoveze în lume valorile democrației și ale respectului față de drepturile omului și care încurajau toleranța religioasă și etnică. Forumul 2000 a fost fondat împreună cu scriitorul, umanistul și laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel.

La 18 decembrie 2011, când s-a răspândit vestea că Václav Havel a încetat din viață, mass-media din toată lumea a reacționat, personalități marcante publicând amintiri și transmițând condoleanțe. Acasă, în Cehia, în marile piețe unde în 1989 avuseseră loc manifestații pentru căderea regimului comunist, oameni din toate generațiile s-au adunat din nou și au citit pe rând din textele lui Václav Havel. Cred că pentru omul politic și scriitorul secolului al XXI-lea nu există o mai mare apreciere.

Text introductiv (fragment)

(de Jirí Přibáň^[iv])

Coduri în anticoduri: despre gândirea lui Havel între sens și absurd

Cu mai mult de o sută de ani în urmă, când a apărut statul cehoslovac, întemeietorii lui au decis ca pe drapelul prezidențial să fie scrisă propoziția "Adevărul învinge".

Astfel, mitul renașterii naționale a poporului care continua învățăturile medievale ale Maestrului Jan Hus și ale mișcării husite se conecta la politica modernă și la metafizica morală la care ținea atât de mult primul președinte, Tomáš Garrigue Masaryk^[v].

Într-un stat împovărat încă de la bun început de adevăr, de la care, în plus, nu se așteaptă nimic mai prejos de biruință, nu este ușor să guvernezi, dar nici să fii supus guvernării. Așteptările sunt mari, iar dezamăgirile profunde.

Același motto polisemantic și l-au însușit și comuniștii, acești deținători aroganți ai adevărului istoric prezumtiv și obiectiv, deși aceeași propoziție de pe drapelul guvernului lor a servit drept componentă doar a unui limbaj automat de propagandă și a ascuns cele mai oribile minciuni, crime politice, inechități și nedreptăți. Cu atât mai curajos este impactul retroactiv al cugetării lui Václav Havel despre "viața în adevăr", așa cum a formulat-o în eseul său Puterea celor fără de putere și în care este surprins tocmai acest automatism al limbii și al comportamentului ca sursă de represiune politică și de umilire morală.

Puterea celor fără de putere

Eseul amintit nu este doar o reflecție intelectuală asupra Cartei 77, asupra drepturilor omului, asupra situației generale din lumea bipolară de atunci și asupra civilizației moderne în general. Nu reprezintă doar radicalizarea îndemnului lui Soljenițîn, "să nu trăim în minciună", despre care se discuta la jumătatea anilor '70 în ambele părți ale lumii divizate. În el se reflectă totodată expresiile verbale și ideatice care continuă să rezoneze în cultura cehă ca tradiție vie a acesteia, a căror forță eliberează și angajează în același timp.

Curajul lui Havel de a privi adevărul în ochi, fie sub forma descrierii crizei civilizaționale și politice, fie a acceptării angajamentului și tradiției morale, a funcționat în cele din urmă ca un arc care a propulsat un spectacol de neuitat și paradoxal ce a dus la contopirea în aceeași albie a unei vieți boeme și a unei politici cotidiene în care eroul principal a acceptat rolul de președinte fără a compromite etica disidentului.

La zece ani de la moartea lui Havel și la aproape două decenii după încheierea mandatelor sale prezidențiale, în propria țară oamenii îl citează din ce în ce mai des, dar îl citesc din ce în ce mai puțin. La nivel mondial lucrurile stau exact invers. Opera lui este citită în special în țările în care nu poate fi citat în mod public.

Păstrez încă vie amintirea discuțiilor despre libertate și drepturile omului purtate cu studenții egipteni care îmi povesteau că Puterea celor fără de putere le-a servit drept inspirație esențială pentru proteste și cum își împrumutau unul altuia traducerile din Havel și discutau cu pasiune despre ideile lui în timpul Primăverii Arabe. M-au întrebat dacă este posibil ca realitatea politică să nu siluiască idealurile pentru care își riscaseră viețile, iar eu am avut un profund sentiment de prăbușire conștientizând că lupta lor pentru libertate și demnitate fusese mai întâi confiscată de islamiști cu pretențiile lor de exclusivitate asupra adevărului doar pentru ca mai apoi, cu sprijin popular masiv, să fie strivită de tancurile militare fără a se ține cont dacă în piețele respective se spusese sau nu vreun adevăr.

Conversațiile cu studenții aceia m-au întristat și pentru că eu, spre deosebire de ei, exact la vârsta lor, am putut trăi bucuria acelorași clipe revoluționare în care ordinea existentă s-a dovedit nesustenabilă, iar viitorul oferea diferite posibilități de dezvoltare a societății, toate prezentând însă o anumită formă de scindare politică. Pe atunci, în noiembrie 1989, mi-a fost teamă când mie și unui prieten din comitetul studențesc de grevă ne-a fost încredințată misiunea de a-i convinge pe membrii miliției comuniste să nu atace mulțimile de protestatari și amândoi am răsuflat ușurați când administratorul stadionului de fotbal pe care se presupunea că urmează să se strângă milițienii ne-a asigurat că aceștia primiseră ordin de retragere și că vom ieși învingători din acea revoluție.

Mulți ani la rând, eu și prietenul respectiv, care între timp a devenit un organizator de succes al unor festivaluri de film, am râs de naivitatea noastră și ne-am imaginat că pentru administratorul acelui teren probabil am părut niște tineri neîndemânatici din comediile timpurii ale lui Forman, dar vărsarea de sânge care a avut loc atunci în România ne va aminti întotdeauna că acea "catifelare" a revoluției cehoslovace a fost mai degrabă excepția care confirmă regula violenței revoluționare. [...]

Cuvânt despre sens

Îmi vin în minte propozițiile din discursul Cuvânt despre cuvânt în care Havel, în seara din ajunul revoluțiilor democratice din 1989, avertiza cu privire la ambiguitatea, lipsa de transparență și violența conținută în cuvinte, astfel că "merită întotdeauna să suspectezi cuvintele și să fii atent la ele". Iar avertismentul se referea și la ceea ce un scriitor sau un dramaturg stăpânește cel mai bine, și anume puterea cuvântului în sine!

Această vigilență și, într-o anume măsură, și scepticismul umanistic îl apropie pe Havel de un alt scriitor și dramaturg ceh, Karel Čapek, care a scris în perioada Primei Republici Cehoslovace, care, datorită prieteniei cu președintele Masaryk, a modelat viața culturală și intelectuală a acesteia, și care avertiza și el cu privire la despotismul mișcărilor totalitare și descria conflictele interne ale civilizației moderne tehnologice și ale omului care, dorind să facă bine, reușește să stârnească cele mai oribile războaie și distrugerea totală.

Tema autodistrugerii omului și civilizației care în numele propriului progres și-a pierdut controlul și care sub stindardul umanității săvârșește cele mai mari atrocități leagă opera și gândirea lui Havel de umanismul lui Čapek. Dacă pentru Čapek simbolul amenințării omenirii a devenit robotul ca produs artificial al tehnologiei care duce omenirea la pierzanie, Havel a văzut această amenințare în limba artificială ptydepe, care duce la pierderea sensului. Și pentru că simbolurile și cuvintele vin din exterior, nu întâmplător cuvântul "robot" i-a fost sugerat lui Karel Čapek de fratele lui, Josef, în timp ce ideea de limbă neinteligibilă a expresiilor goale, "ptydepe", a fost născocită de fratele mai mare al lui Havel, Ivan.

Dacă după Primul Război Mondial oamenii se temeau pe bună dreptate că civilizația modernă se îndreaptă cu pași repezi spre colaps, după cel de Al Doilea Război Mondial era deja clar că prăbușirea amenință chiar limba și comunicarea umană. Cursa pentru o viață pură a devenit astfel o cursă pentru păstrarea sensului limbii și al vieții înseși. Și tocmai această cursă este ceea ce leagă textele lui Havel de contextele lor politice și ceea ce îl așază printre cele mai semnificative personalități nu doar din politica, ci și din cultura și gândirea cehă modernă.

---

[i] Halka Kaiserová este ambasadoare a Republicii Cehe în România. Între anii 1993 și 1996 a lucrat pentru președintele Václav Havel, iar în 2000-2002 a fost purtător de cuvânt al TASK FORCE de la Praga al Summitului NATO 2002. Ulterior a fost consul general al Republicii Cehe la New York și ambasadoare a Republicii Cehe la UNESCO. (N. red.)

[ii] Specialist în științe politice și consilier al lui Václav Havel (1990-1992) în perioada prezidențială. (N. red.)

[iii] Traducere de Helliana Ianculescu, Curtea Veche Publishing, București, 2009. (N. red.)

[iv] Jiří Přibáň (născut în 1967) este academician ceh, intelectual de marcă și eseist, specializat în filosofia dreptului, sociologie și politologie. În prezent este director al Centre of Law and Society din cadrul Cardiff University și contribuie regulat cu articole în presa cehă și internațională. (N. red.)

[v] Tomáš Garrigue Masaryk (1850-1937) a devenit, în 1918, primul președinte al Cehoslovaciei. A fost reales în funcție de trei ori și nominalizat de șaptesprezece ori la Premiul Nobel pentru Pace. (N. trad.)