TJ Klune
Casa din marea azurie
Editura Storia Books, 2021
traducere din limba engleză de Irina Stoica
Casa din marea azurie
Editura Storia Books, 2021
traducere din limba engleză de Irina Stoica
Citiți un fragment din această carte.
***
Poate salva bunătatea lumea?
Poate salva bunătatea lumea?
Poate salva bunătatea lumea? T.J. Klune pare a crede că da, sau cel puțin de asta vrea să ne convingă în romanul Casa din marea azurie apărut la editura Storia Books. Cititorul rămâne să decidă singur dacă acest lucru este posibil și în lumea reală sau se poate întâmpla doar într-o carte fantasy. Spun acest lucru pentru că după apariția sa, romanul a stârnit controverse și discuții împărțind cititorii în două tabere: pe de o parte s-au plasat cei care s-au îndrăgostit de stilul, personajele și povestea născocită de Klune, pe de alta s-au plasat, cei care au decis să nu-i citească romanul. Așadar, ce putea fi mai interesant pentru mine decât un roman care a reușit să stârnească reacții atât de vehemente și diametral opuse?
Am citit cartea ignorând controversele și mi-a plăcut mult de tot. Povestea măruntului funcționar Linus care își duce viața searbădă și tristă într-o lume cenușie pentru a descoperi într-un final că viața are multiple culori mi s-a părut emoționantă. Mi-a plăcut, de asemenea, povestea de dragoste dintre el și Arthur pentru că este sensibil construită, are substanță și ne arată că iubirea poate apărea în cele mai neașteptate momente. Klune are un stil cald și lejer care te lasă cu un zâmbet pe buze după ce termini cartea. Dar cel mai mult și mai mult mi-au plăcut copiii. De altfel, ei sunt și cei care contribuie în mod esențial la transformarea lui Linus dintr-un funcționar care urmează la sânge litera regulamentului DERETIMA, într-un om care înțelege că atunci când lucrezi cu oameni și mai ales cu copii, contează ce se întâmplă cu ei și după ce ai predat raportul în termenul limită.
Copiii lui Klune sunt diferiți. Pentru că romanul lui este și un roman despre alteritate. După cum spune în interviuri, el însuși a fost un băiețel queer care suferea și de ADHD. Acest lucru l-au făcut greu de integrat în lumea rurală a fermierilor din Oregonul natal. De aceea, reușește să creeze niște puști originali, amuzanți și de care nu poți să nu te îndrăgostești. Talia, fetița gnom grădinar, acidă, neînfricată și o prietenă de nădejde. Phee, zâna pădurii, a cărei mamă a murit de foame în fața ei, și care își dorește un cămin și să aibă în jur persoane pe care să le poată iubi. Theodore, balaurul pitic, care se comportă ca un copil mic și inocent și care are o colecție impresionantă de nasturi. Chauncey, cel despre care nimeni nu știe mare lucru și care visează să ajungă valet într-un hotel. Sal, timid și timorat ca urmare a unor experiențe îngrozitoare. Și, nu în ultimul rând, Lucy, fiul Satanei, cel despre care profețiile spun că ar putea distruge lumea. De fapt, un băiețel de 6 ani în care se luptă în fiecare zi moștenirea genetică cu educația.
Așadar, este greu să nu te farmece Casa din marea azurie. Și, totuși, pentru că există un totuși, apare un moment în care te dezvrăjești și înțelegi și argumentele taberei care a ales să nu o citească. Și atunci nu mai înțelegi prea clar sentimentele pe care ți le stârnește cartea. Nu mai știi dacă este bine că ți-a plăcut cum este scrisă, ți-au plăcut personajele și finalul. Sincer, eu nici până în acest moment nu știu exact cum să separ sentimentele contradictorii pe care mi le-a creat. Problema acestei cărți vine din sursa de inspirație pe care a avut-o autorul. Acesta spune că s-a inspirat din istoria reală a școlilor rezidențiale canadiene și, mai exact a ceea ce este cunoscut ca Sixties Scoop. Termenul a fost inventat de Patrick Johnston, autorul unui raport din 1963 intitulat Native Children and the Child Welfare System. În acest raport se vorbea despre modalitățile brutale prin care copiii născuți în familiile nativ-americane erau luați de la părinții lor și dați spre înfiere unor familii euro-canadiene sau erau crescuți în școli rezidențiale. Se încerca, astfel, integrarea și asimilarea noilor generații indigene. Aceste școli au avut o istorie lungă și întunecată. Se estimează că în aceste școli au ajuns peste 150.000 de copii. Copiii își pierdeau familiile, rădăcinile și, după cum arată noile descoperiri, de multe ori și viața. De exemplu, în aprilie 2021 a fost descoperită în British Columbia o groapă comună care conținea rămășițele a nu mai puțin de 215 copii din central rezidențial Kamloops.[1]
Când citești despre aceste atrocități, despre suferințele copiilor și a familiilor rămase în urmă, începi să privești altfel romanul lui Klune. Înțelegi că este cumva deplasat faptul că, deși pune în central romanului său bunătatea, omite să fie bun fix față de victimele directe sau indirecte ale acestui genocide cultural. Și happy-end-ul romanului lasă un gust amar. Își găsesc fericirea și locul pe insula doctorului Parnassus, într-o casă pentru copiii magici, diferiți. Familiile sunt reduse la note în dosarele DERETIMA, Linus și Arthur devin noua lor familie și asta este tot ceea ce contează. Pentru mulți dintre copiii din casele rezidențiale canadiene bunătatea și iubirea nu și-au arătat chipul...
Vă sfătuiesc să citiți cartea, dar și istoriile reale din care se inspiră și să vă formați propria opinie. Sentimentele vor fi cu siguranță amestecate. Eu cu siguranță voi ține minte această carte și o voi asocia, din păcate, cu oroarea Sixties Scoop. Nu cred că asta și-a dorit autorul, dar, după cum știm, o carte își croiește propriul drum în lume odată ce a ieșit din mâinile creatorului ei. Și cel care îi decide locul este cititorul. Acesta o face în funcție de propria-i perspectivă asupra lumii, după direcția pe care i-o arată propriul compas moral și, nu în ultimul rând în funcție de propria sensibilitate și istorie personală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu