Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

 

Vasile Aaron
Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos
Editura Vremea, 2021
 

Citiți introducerea acestei cărți.

*****
Fragment
 
 Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

în Marele Principat al Ardealului jurat procurator,
în versuri alcătuită, din nou de același îndreptată
și acum a doua oară, cu a mai multora cheltuieli, tipărită.

(Sibiu, în Tipografia lui Ioan Bart, 1808)

Păcătoasă fire, stai și socotește

Necuprinsa taină care se gătește;

Cel ce a făcut cerul și pământul

Și oricâte sunt, numai cu cuvântul,

Merge să primească moartea grea pe cruce

Voind ca pe tine din foc să te-apuce

Și să te ridice sus, la fericire,

De unde căzuseși cândva, cu cumplire^[i].

Către cititor

Câțiva iubitori de folosul neamului și procopsirea^[ii] limbii românești, în mai multe rânduri povestindu-mi, precum cartea prin mine în verșuri alcătuită cu titul: Patima și Moartea Domnului nostru Isus Hristos, typărită în anii trecuți, așa de tare s-ar fi trecut și vândut, mai vârtos în Țara Românească și în Moldova, cât mai nu s-ar mai afla de vândut, batăr că în Bănat, în Țara Ungurească, în Maramurăș, ba încă și în Ardeal nice numele pe multe locuri încă până acum îi iaste cunoscut; iară de altă parte, pe unde s-au tâmplat de să află câte un exemplariu, nu numai afară în deosebite locuri, ci și în biserică, dumineca și în sărbători, mai ales în postul Paștilor, cu foarte mare a norodului credincios plăcere și mângâiere s-ar ceti, pretinește m-au poftit, ca fiind că dânșii ar vrea această carte cu ale sale cheltuele din nou a o typări, să nu-mi prejet, precum o am alcătuit-o dintru început, așa a o și îndrepta și cu tot deadinsul a priveghea ca, în cât va fi cu putință, fără greșele să iasă afară din typariu, sârguindu-mă și într-aceea, cu cât stările împrejur și alcătuirea verșurilor ar îngădui, toate cuvintele cele străine care, ca neghina în grâul cel curat, să văd multe a fi în limba românească vârâte, să le las afară și să întrăbuințez în locul lor altele adevărate românești.

Vrednicei de toată lauda râvnă a acestora voitori de bine vrând a face destul, ceasurile cele puțintele care îmi prisosea de la alte ale mele trebi n-am lipsit cu atâta mai tare a le jirtfi spre scopul mai sus numit, cu cât, de cumva (precum în verșuri foarte lesne să întâmplă) ar fi eșit pomenita carte cu zmintele și greșită, mulți doară s-ar fi aflat carii pre mine m-ar fi vinovățit, că n-aș fi bine procopsit în măestria poeticească. Și așa iată, iubite cetitoriu, că cu ajutoriul lui Dumnezeu s-au și tipărit de nou această carte, cu 11 icoane împodobită^[iii].

A adăuga sau a cuvânta ceva despre frumseța și alcătuirea cea cu temeiu a verșurilor mi-ar fi cu totul rușine, fiindcă fieștecare lucru pe sine însuși pentru săvârșirile sale să laudă. Iară aceasta, cu îndrăzneală pociu zice: că de vom socoti materia cărții aceștia, ca aceasta încă n-au eșit afară până acum în limba românească din fabrica măestriei poeticești. Că cuprinde în sine moartea lui Isus Hristos, Fiiului omenesc, cela ce iaste Fiiu lui Dumnezeu, taina întrupării, lucrul răscumpărării neamului omenesc, lucrul cel mare și necuprins al înțelepciunii cei dumnezeești, lucrul spre care toată facerea de la început atârna, care toate jirtfele și umbrele Legii cei vechi îl însemna, toți prorocii îl prorocea, lucrul în care toată scriptura să razimă, lucrul care e temeiul și capul credinței noastre.

Nu vei găsi într-însa, iubite cetitoriule, ceva din povești prostatice adăogat: toate câte s-au scris sunt culesă din Sfânta Scriptură și din istorii sfinte; poate, drept aceea, tot creștinul să o cetească și să cerce într-însa hrană sufletească.

Una am pe voitoriul de bine cetitoriu a-l înștiința: în multe locuri într-această carte în loc de "în" stă "'n" p.p^[iv] O, Cerescule 'npărate în loc de O, Cerescule înpărate! Așijderea de multe ori silaba cea mai de pe urmă a cuvântului s-au lăsat afară, punându-se în locul ei semnul 'p.p. pentr'aceia, o, Părinte în loc de pentru aceia ș.cel [elalte]. Însă aceasta nu trebuie să socotească cineva greșeală sau sminteală, că firea poeziei poftește și aduce cu sine, ca în toate limbile, asemenea sorbiri de silabe și schimbări în verșuri să se facă.

(Sibii, 25 Martie 1808,
Vasilie Aaron, jurat procurator)

***

Isus înălțat pe munte
Se roagă cu lacrimi crunte^[v]
Cerescului său Părinte
Să ieie spre El aminte.

Capitolul 1
Isus se suie pe Muntele Măslinilor^[vi]. Îngerul vestește în limb^[vii] venirea Lui. Isus doarme. În vale, îngerul Îi ține umbră.

Tu, Cerescule Părinte,
Care toate iei aminte.
Cela ce, cu sfânta mână,
M-ai făcut om din țărână
Și mi-ai dat duh de viață,
Dându-mă lumii în brață;
Mai apoi, pentru că foarte
Greșise omul de moarte,
Ai dat pe Fiul Tău morții,
După rânduiala sorții
Care au dat loc răbdării
Pe Crucea răscumpărării,
Trimite-mi Sfântul Duh mie,
Să-mi reverse dar, a scrie
A Domnului Hristos soarte,
Patimă, Cruce și Moarte.
O, Maică, Maică curată
Demult la cer înălțată,
Care L-ai purtat în brață
Și la toate-ai fost de față
Câte de Isus răbdate
Și de Tine lăcrimate!
Oh, ceată, ceată cerească!
Obște sfântă îngerească,
Ajutați-mi deodată^[viii]
Să cânt cântare curată:
câte date îmi sunt mie
Desăvârșit să pot scrie.
Și așa, făcându-mi cruce,
Așa voi a o aduce^[ix].
* * *
Ierusalim, minunată
Cetate în lumea toată
Mult era împodobită,
Cu multe lucruri vestită.
Iar o biserică mare
Era-n-trânsa, decât care
Nici că s-a mai auzit,
Nici că s-a mai pomenit
Să fi fost vreodată
Mai mare, mai minunată.
De cetate nu departe,
Era un deal înalt foarte,
În care Izbăvitorul,
Al lumii Mântuitorul
Multă vreme petrecuse,
De multe ori aici fuse.
Ba și singur se ducea
Și nopți întregi petrecea
Făcând multă rugăciune,
Precum Scriptura ne spune.
Acum, când vremea sosi,
Vremea de a pătimi,
Ca lumea să izbăvească
Din robia vrăjmășească,
Gândind multe-ntr-al Său gând,
Numai pe Ioan luând,
Către seară s-au suit
În muntele pomenit.
Ioan rămâne mai jos.
Isus, în vârf nodoros^[x],
În vârf nodoros de munte,
Se roagă cu lacrimi crunte^[xi].
Lucru negrăit de limbă!
Fața în foc și o schimbă,
Și tot în foc se preface;
Ioan, din jos, mai mort zace^[xii].
Ceata heruvimicească,
Ceata albă, îngerească
Se apropie și cântă
Cântare frumoasă, sfântă.
Îi slujesc toți cu tărie,
Îi slujesc cu bucurie,
Serafimii Îl măresc,
Arhanghelii Îl slăvesc,
Cad la pământ, I se-nchină
Cu o glăsuire lină,
De a cărora subțire
Și frumoasă glăsuire
Ioan cade la pământ
Neputând grăi cuvânt.
Glasul serafimicesc,
Glasul arhanghelicesc
Prin pământ în jos pătrunde
Pân-la limb^[xiii], la locul unde
Toți direpții din vecie
Așteptau cu osârdie^[xiv],
Ca unii cu gând duios,
În statul cel lăcrămos^[xv]
Prin a lui Hristos venire,
A sa de-acolo ieșire.
Simt cu multă desfătare
A pământului mișcare,
Simt cu mare bucurie
Izbăvirea ce-o să fie,
Văd semne de mântuire
Din locul de osândire.
Peste vreme puțintică
Isus mâinile-și ridică,
Așa se roagă fierbinte,
La al Său Ceresc Părinte:
"Părinte Atotputernic,
Rogu-Mă, ca un nemernic.
Iată că vremea sosește,
Pe mine mă proslăvește,
Vine ziua păciuită^[xvi],
De cei drepți de mult dorită.
Făcuși din nimic pământul,
Toate, numai cu cuvântul.
Soarele, înalta lună,
Și câte sunt dimpreună
Făcutu-le-am amândoi,
Ci, mai mari sunt înapoi.
Adam, cât păcătui
Și din grație ieși
Și din rai dându-l afară
Ți se făcu milă iară
Și-Mi ziseși: Iubite Fiu,
Iată Eu ce socotiu^[xvii]!
Adam, a noastră zidire,
Veni la grea osândire.
Cu el dimpreună, toți
Ai săi viitori nepoți
Căzură cădere grea.
O, neascultare rea!
Milă Mi-e de-a Mea zidire
S-o las în veci la pierire!
Vino, Fiule iubite!
Vino, Fiule dorite!
Vino, s-o mântuim iară,
S-o scoatem din munc^[xviii]-afară.
La aceste dulci cuvinte,
Bucuros am fost, Părinte,
A lua chip omenesc,
A lua trup pământesc,
M-am legat a face toate,
Ca din iad s-o putem scoate.
M-am legat, cum că și moarte
Voi suferi, tristă foarte,
Moarte tristă, de ocară,
Ca s-o scot din chin afară.
Iată, pusa^[xix] vreme vine,
Precum Tu însuți știi bine.
Treizeci de ani au trecut
De când sunt Eu om născut.
Umblat-am din sat în sat,
Pe norod l-am învățat
Și din cetate-n cetate,
Învățând proastele gloate
Calea cea spre pocăință,
Calea la buna credință.
În biserică^[xx] și-afară
Răbdat-am chin și ocară
Și, în loc de mulțumire,
De multe ori izgonire
Și blestemuri am luat
De la neamul blestemat.
Răbda-voi bucuros foarte
Și trista pe cruce moarte.
O, place-mi că m-am născut!
Place-mi că om m-am făcut!
În scurt timp vor ieși toți,
Bunii lui Adam nepoți,
Din întuneric afară
Și din para cea amară
Și, din lanțuri izbăviți,
Laolaltă însoțiți,
Vor cânta Ție mărire,
Și laudă peste fire.
Iuda Iscarioteanul,
Vânzătorul și vicleanul,
Acuma văd că se gată
Să-și isprăvească odată
Gândul, ce demult îl are,
Spre a Mea, în bani, vânzare.
Deci Tu, o, drepte Părinte,
Ia la al Meu chin aminte!
Fii aspru răsplătitor,
Fii dirept judecător,
Fie-ți milă de noroade,
Ce demult rabdă dosade^[xxi].
Dă-le dar să se căiască
Și Legea să o primească
Și a Mea tristă ieșire^[xxii]
Să aibă bună rodire!"
* * *
Acestea Hristos grăi.
În cer sunet se porni,
Sunet serafimicesc,
Cântec arhanghelicesc:
"Bucură-te și săltează,
Sioane, că mare rază
Peste tine strălucește!
Un luceafăr se ivește,
Care va lumina toate,
Noroade, neamuri și gloate.
Ah! Lasă, Sioane, somnul!
Și mărește drept pe Domnul!
Fă laudă, mulțumită
Mărirei nemărginită;
Mărirea cea peste fire
Lăudați-o în Psaltire.
Laudă, acum, Sioane,
Pe Stăpânul, în organe!
Să cânte toți pe pământ
Dumnezeiescul cuvânt.
Voi, mări, ape, lăudați!
Voi munți, binecuvântați!
Saltă, păcătoasă fire,
Văzând a ta izbăvire,
Că, iată, Hristos se duce
Să se înalțe pe cruce
Și să moară pentru tine,
Ca să-ți dea veșnicul bine!"
Întru acest chip se cântă
În ceruri cântare sfântă.
Gavriil, arhanghel mare,
Jos din scaunul său sare
Degrabă și iute zboară,
Zburând, la limb se pogoară.
Îngerul cel minunat,
Dacă în limb a intrat,
Toate se iluminară
De a strălucirii pară.
Iată, vechiul nost' părinte,
Adam, lăcrimând fierbinte,
Plângând, la înger grăiește
Dacă la dânsul sosește.
Întâi cade la pământ,
Neputând grăi cuvânt,
Mai târziu, în sus se scoală,
Uns de lacrimi și de smoală,
Deși plânsu-l nădușește,
Către arhanghel grăiește:
"O, arhanghel minunat,
Acum de mult așteptat!
Ce lucru poate să fie,
Îngerul în limb să vie?
Rogu-mă ție fierbinte,
Spune-mi, arhanghele sfinte!
Doar ne-aduci vreo veste bună,
Tuturora dimpreună?
Semne bune am simțit
Când pământul s-a clătit^[xxiii].
Un sunet foarte frumos,
Un glas vesel, mângăios
Pătrunse până la noi,
La locul cel cu nevoi.
Ci noi tot am vrea mai bine
A ști însuși de la tine
Ce-i acest cutremur mare
Și glas minunat^[xxiv], de care
Limbul tot se îngrozi
Atunci când îl auzi?
Oh, spune-ne bună veste!
Spune-ne lucrul cum este,
Spune-ne, înger cumplite,
Spune-ne, înger dorite!
Demultu-i de când dorim
De aicea să ieșim;
De mult acum așteptăm
Dintr-acest loc să scăpăm,
De mult suntem tot în pază,
Așteptând dorita rază,
Care să ne lumineze,
Roua să ne râureze.
Ah, inima chiar îmi spune
Despre lucrurile bune
Ce se lucră^[xxv] pe pământ
De milostivul Cuvânt.
Inima tare îmi saltă
Cu bucurie înaltă.
O, de Te-aș putea vedea,
Hristoase, nădejdea mea,
În trup prost și omenesc,
După chipul pământesc,
Prin care voiești pe noi
A ne scoate din nevoi.
O, arhanghel luminat,
Spune-mi tu, mai apriat^[xxvi],
Arată-mi iubita formă,
Arată-mi dorita normă
După care s-a născut
Acel fără de-nceput,
Arată-mi locul în care
Se ruga, cu suspin mare
Și cerea pace, la toți
Din mine născuți nepoți.
Ci o, vai, cum îndrăznesc,
Cum, ticălosul, poftesc
Cu ai mei ochi vinovați,
Cu greu păcat întinați,
A vedea pe acel mare
Stăpân și Împărat, care
De păcat nicicum nu știe.
O, vai! O, vai! O, vai mie!
O, vai mie, ticălosul!
O, vai mie, păcătosul!
Greșit-am și greșesc tare!
O, înger, arhanghel mare!
Iată, plânsul mă-mpresură
Îmi amurte^[xxvii] a mea gură."
Adam vrea să mai grăiască,
Să plângă, să se căiască;
Iar arhanghelul, de unde
Sta înalt, așa-i răspunde:
"Leapădă, Adame, frica,
Nu te teme de nimica,
Saltă și te veselește,
Că, iată, vremea sosește,
Vremea de-a merge la rai,
La de mult doritul trai.
Acuma se săvârșesc,
Acuma se împlinesc
Câte prorócii grăiră.
Acum vremile sosiră
Să ieșiți cu bucurie
La locul de veselie.
Fiul cel dumnezeiesc
A luat trup omenesc
Și, într-un chip de rob, vine
Să te mântuie pe tine,
Răstignindu-Se pe cruce,
Pe tine să te apuce,
Să te scoată din amar
Și din al limbului jar!
El va da răscumpărare
Pentru păcatul cel mare.
Iată! Iată! Smerit vine,
Ca să moară pentru tine.
În scurt timp va și muri,
Pe cruce S-o pironi
Și, vărsându-Și al Său sânge,
Pe ai Săi vrăjmași va-nvinge.
Plânge-vor aceia, toți
Ai tăi blestemați nepoți,
Oricare va îndrăzni
A-L prinde, a-L răstigni."
Atunci, tot limbul răsună
Și saltă, de voie bună,
Tot limbul să veselește.
Îngerul iară grăiește:
"Adame, bătrân cinstit!
Părinte întâi zidit!
Zidire cu-naltă minte,
A Cerescului Părinte!
Tu poftești, tare dorești
Și, a vedea, te topești,
Pe Fiul Dumnezeiesc
A-L vedea-n trup omenesc.
Și cu această vedere
A simți o mângăiere
Și o dulce desfătare
Întru dorul tău cel mare.
O, câtu-i de minunat!
O, câtu-i de lăudat!
Așa, cât noi, serafimii,
Îngerii și heruvimii,
A și gândi ne sfiim,
Ne speriem, ne-ngrozim.
Însă, dup-a ta dorire,
După marea ta poftire,
Spune-oi Stăpânului toate,
Doar cumva se va abate
Și-ți va da, precum dorești,
Ca chipul Lui să-L privești.
Vei vedea pe Dumnezeu
În chipul robului Său
Și vei vedea, o, minune!
Cum Cel Vecinic va apune,
Va apune, va muri
Și în mormânt nou va fi."
* * *
Atuncea, mulțime multă
Se strâng, vin, stau și ascultă,
Se-ndeasă-n mijloc, se bagă
Și de arhanghel se roagă,
Se roagă să le grăiască,
Pe rând să le povestească,
Să povestească, anume,
Ce face Hristos în lume.
Ce viață a avut
De când cu trup s-a născut?
Ce lucruri s-au întâmplat?
Pe unde a învățat?
Ce minuni mari a făcut
Într-al Iudeii ținut?
Și în ce chip poate fi
Hristos a se răstigni?
Cine-i pricinuitorul,
A morții izbăvitorul,
Cine-i așa de tiran
Și așa mare dușman
Cât pe Hristos Dumnezeu,
Pe milostiv Domnul său
Fără vină să-L rănească,
Pe cruce să-L răstignească?
De acestea întreba
Cei ce împrejur îi sta.
Arhanghelul, atunci, tace
Și pe voie nu le face.
Iară ei se roagă tare,
Având foarte poftă mare.
Atunci, arhanghelul zice:
"Să nu fie-ntre voi price,
Price sau vreo supărare
Pentru lucrul despre care
Să vi-l spui, de mine stați,
Și cu toții mă rugați.
O, ai miei fii mult doriți,
Puțin mai îngăduiți,
Fiți încă în așteptare,
Aveți puțintea răbdare.
Dumnezeiescul Părinte,
Cela ce nicicum nu minte,
Nici a înșela nu poate,
În scurt timp va spune toate
Și veți cunoaște toți bine
Cum a fost lucrul în sine^[xxviii].
Acum! Acum nu-i departe
Trupeasca lui Hristos moarte.
Acum, ziua de pe urmă,
În care toate se curmă,
Vedea-veți voi o-ntâmplare
Și un lucru foarte mare.
Părintele Cel Ceresc,
Căruia toate-I slujesc,
El vă va chema afară,
Să vedeți acea ocară,
Amară și tristă foarte
A lui Isus Hristos moarte.
Însă, pân-atuncea, fiți
În pace și odihniți,
Stați cu frică, așteptați,
Lui Dumnezeu vă rugați!"
* * *
Și, când "vă rugați" grăiește
În aripi tare lovește,
În sus foarte iute zboară,
Ca o pasăre ușoară.
Cum iese din limb afară,
În limb, întuneric iară,
Întuneric, văietare,
Rugă întru așteptare.
Deci ieșind din limb afară,
Tocmai la acel loc zboară,
La locul cel nodoros,
Unde fusese Hristos.
Îl caută cu tărie,
Voind tare ca să-L știe.
Îl găsește într-o vale,
Nu departe de la cale,
Fiind o formă de cruce
Ce în sus la munte duce.
Rezemat de un răzor
Dormea iar, foarte ușor.
Arhanghelul, dacă-L vede
Unde de somn cuprins șede,
Stă în loc, se minunează
Și, cu ale sale raze,
Îl acoperă, -L păzește,
În jurul Lui străjuiește.
Din trupul Dumnezeiesc
După chipul omenesc,
Era ieșită sudoare,
Bătând foarte lină boare.
Lacrimi, încă, pe obraz
Îi cursese de necaz,
De necaz, de supărare
Pentru patima cea mare
Ce era să se petreacă,
Cu inima tocma seacă,
Fiind cu griji încărcat,
Ca un om adevărat.
Gavriil aproape merge,
Lacrimile I le șterge.
Colea, cam de cătră seară,
În vreme de primăvară,
Lângă Dânsul vreme multă
Șade, cum doarme, ascultă.
Mai pe urmă Îl deșteaptă,
Cum dormea pe mâna dreaptă,
Zicând: "O, bun dătător^[xxix],
De bine izvorâtor!
Cela ce știi și vezi toate
Și măcar ce Ți se poate,
Cel ce cu ochiul cel sfânt
Vezi cele de sub pământ
Și acelea ce s-au pus
Și decât cerul mai sus,
Cela ce auzi, dormind,
Ca când ai fi priveghind,
Cele ce mi-ai poruncit
Eu toate le-am împlinit.
Iar Adam tare dorește
Și de dor se mai topește,
Cu trup de om să Te vază
Și lângă Tine să șază.
Șezând, să Te-mbrățișeze,
Mult gemând, să lăcrimeze.
Acum, Cerescul Părinte,
Foarte cu aspre cuvinte,
Îmi porunci, prin văzduh
Iarăși la cer să mă duc.
Iar voi, o, locuri zidite,
De firea însăși sădite,
Ce aicea vă aflați,
Foarte tare tăcând, stați.
Fie vremea foarte lină,
Cu de tot binele plină!
Fie vremea aurită,
Fie bine păciuită!
Gâlceava, ca o nălucă
De aicea să se ducă,
Pacea aici să-nflorească,
Liniștea să se lățască,
Pacea împrejur să fie
Cu liniștea-ntr-o soție^[xxx].
Fii, o, vreme, păciuită!
Fii prea bine liniștită!
Acuma, când doarme bine,
Cel ce te-a zidit pe tine!

---

[i] În chip teribil.

[ii] Evoluția, progresul.

[iii] Ediția noastră nu are ilustrații (n.m. C.B.).

[iv] Pentru pildă (de exemplu).

[v] De sânge.

[vi] În original, "Muntele Olivetului".

[vii] Sălașul morților.

[viii] De asemenea.

[ix] Voi începe.

[x] Cu stânci.

[xi] De sânge.

[xii] Conform Evangheliei după Matei 17,1‑13, Schimbarea la Față a avut loc în prezența apostolilor Petru, Iacob și Ioan. Aaron modifică scenariul: el situează scena pe Muntele Măslinilor (Matei nu precizează locul), iar dintre apostoli numai Ioan asistă la miracolul transformării lui Isus în "foc" divin.

[xiii] Sălașul morților.

[xiv] Nerăbdare.

[xv] În starea lor de plâns.

[xvi] De liniștire și împăcare.

[xvii] Pentru "socotii".

[xviii] Chinuri.

[xix] Stabilită.

[xx] Sens de sinagogă.

[xxi] Necazuri.

[xxii] Moarte, sfârșit.

[xxiii] Zguduit

[xxiv] Teribil.

[xxv] Lucrează.

[xxvi] Clar, limpede.

[xxvii] Amorțește.

[xxviii] Cum s‑a petrecut exact totul

[xxix] Darnic.

[xxx] Însoțită de liniște.

De la mania lalelelor la bitcoin

 

Torsten Dennin
De la mania lalelelor la bitcoin. O istorie a averilor câștigate și pierdute în piețele de mărfuri
Editura Meteor Press, 2021
traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți.

*****
Intro

"Povestea este întotdeauna aceeași; doar numele nebuniei se schimbă."

Profesorul de economie Torsten Dennin sintetizează în mod excelent ultimele patru secole de istorie a piețelor financiare și de mărfuri, cu reperele lor importante. Cartea nu se concentrează doar asupra evenimentelor extreme, ci descrie în detaliu suișurile și coborâșurile de-a lungul timpului - speculații, câștiguri și pierderi ce determină destine individuale -, rezumate cronologic în peste patruzeci de capitole, care fascinează ca un adevărat serial TV palpitant.

"Torsten Dennin a scris o carte de căpătâi pentru oricine este interesat de piețele de mărfuri și criptomonede. Citiți-o și învățați din lecțiile trecutului." (dr. Jan Peter Firnges, Berlin Institute of Finance, Innovation and Digitalization e.V.)
 
"Așteptăm de mult și cu nerăbdare o asemenea carte! Episoadele istorice sunt captivante și excelent rezumate!" (Thomas Rehmet, Chief Operating Officer and Founding Partner, Bloxolid)

Fragment

Introducere

"Prețul unei mărfi nu va ajunge niciodată la zero... nu cumpărați o bucată de hârtie care afirmă că dețineți o bucată intangibilă dintr-o companie ce poate da faliment." (Jim Rogers)

Mărfurile au intrat în vogă la începutul noului mileniu, deoarece investițiile în țiței, aur, argint, cupru, grâu, porumb sau zahăr au fost introduse și promovate masiv de către bănci și alți intermediari financiari ca fiind "investiții tematice" și o "nouă" clasă de active. Primii indici de mărfuri investibile - S&P Goldman Sachs Commodity Index și Dow Jones AIG Commodity Index - au apărut la începutul anilor 1990, dar după începutul mileniului fiecare bancă de investiții majore a oferit propriul său indice de mărfuri și concept de indice. Aceasta a deschis o clasă nouă și atractivă de active pentru investitori instituționali și indivizi bogați. În prezent, asistăm la aceeași evoluție în lumea criptomonedelor, grație căreia publicul poate investi într-o clasă nouă de active exotice.

Creșterea rapidă a economiei chineze este parametrul-cheie al boom-ului mărfurilor, care a fost evident încă din jurul anului 2000, când "bancul de lucru al lumii" a dovedit o lăcomie gigantică pentru materii prime: importurile de minereu de fier, cărbune, cupru, aluminiu și zinc au început să crească și China a devenit factorul dominant în cererea mondială. Creșterea dinamică a economiei chineze a catapultat prețurile mărfurilor până la cer. Ca un aspirator gigantic, China a măturat piețele de energie, metale și bunuri agricole, iar prețurile au continuat să crească, deoarece creșterea ofertei nu a putut ține pasul cu creșterea cererii.

Cel puțin temporar, prăbușirea corporației Lehman Brothers și înrăutățirea crizei financiare au cauzat oprirea creșterii prețurilor. Petrolul a căzut de la maximumul de 150 de dolari / baril în vara anului 2008 la sub 40 de dolari în primăvara anului 2009. În cursul anului, prețurile s-au redresat, ajungând la peste 80 de dolari. Metalele industriale au beneficiat, de asemenea, de redresarea economică. În urma crizei financiare și pe fondul îngrijorărilor legate de creșterea datoriei publice și de stabilitatea sistemului financiar, interesul investitorilor în aur a crescut substanțial. În 2009, odată cu criza datoriilor europene, aurul a depășit pentru prima dată nivelul de 1.000 de dolari, dar a urcat până la 1.900 de dolari pe uncie troy în 2011.

Produse agricole ca zahărul, cafeaua și cacaua s-au numărat, de asemenea, printre bunurile care au înregistrat creșteri importante de prețuri în 2009, pe măsură ce fantoma "agflației" a revenit și a înspăimântat piețele. Revenirea pieței după dezastrul financiar din 2008/2009 nu s-a dovedit însă sustenabilă. După aprilie 2011, piețele de mărfuri au intrat timp de cinci ani într-o piață bear accentuată. O perioadă de creștere înceată, reducerea gradului de îndatorare și o economie mai lentă în China au înrăutățit un dezechilibru masiv al cererii și ofertei de materii prime. Un exces de aprovizionare a făcut ca prețul țițeiului să cadă la 26 de dolari la începutul anului 2016. Dar de atunci, piețele de mărfuri și-au revenit. În 2016, pentru prima dată în cinci ani, ele au închis pozitiv.

Piața mărfurilor și criptomonedele - noțiuni de bază

O marfă este orice materie primă sau bun economic primar standardizat. Tranzacționarea organizată a mărfurilor în SUA datează de aproape două sute de ani, dar procesul în sine are o istorie mult mai lungă, care a început acum câteva mii de ani de la sumerieni, greci și romani. Comparativ cu tranzacționarea mărfurilor, istoria bursei de valori - unde se schimbă părți de proprietate în companii - este mult mai recentă. În 1602, Compania Olandeză a Indiilor de Est a devenit oficial prima companie din lume cotată la bursă - la Bursa de la Amsterdam. În SUA, prima bursă importantă a fost New York Stock Exchange, creată în 1792 pe Wall Street din New York.

Mărfurile pot fi clasificate în energie, metale, agricultură, vite și carne. De asemenea, se pot clasifica în mărfuri dure, ca metalele și petrolul, care sunt extrase din sol, și mărfuri moi, care sunt cultivate, ca grâul, porumbul, bumbacul sau zahărul.

De departe, cel mai important sector al mărfurilor este țițeiul și produsele obținute din el, ca benzina, păcura, kerosenul sau motorina. Întrucât consumul zilnic mondial de țiței depășește 100 de milioane de barili, asta înseamnă o valoare de piață de peste 6 miliarde de dolari/zi sau 2,2 trilioane de dolari/an! Aproximativ trei sferturi din țiței intră în sectorul transporturilor, alimentând automobile, camioane, avioane și nave.

Piețele metalelor sunt împărțite de obicei în metale de bază și metale prețioase. Din punctul de vedere al tonajului, minereul de fier este cea mai mare piață a metalelor, cu peste 2,2 miliarde de tone extrase la nivel global. Aproape două treimi din exporturile mondiale se îndreaptă către China, ceea ce înseamnă 1 miliard de tone! Pe de altă parte, la 70 de dolari/tonă, valoarea de piață a minereului de fier este destul de mică. Cea mai mare piață a metalelor din punctul de vedere al valorii în dolari este aurul. Anual se extrag în jur de 3.500 de tone, echivalentul a 140 de miliarde de dolari. Stocurile totale de aur extrase sunt estimate la 190.000 de tone; ceea ce face din aur o piață fizică de aproape 8 trilioane de dolari. În termeni valorici, cuprul, aluminiul și zincul sunt următoarele metale, în timp ce alte piețe ale metalelor prețioase - argintul, platina sau paladiul - sunt destul de mici.

În agricultură și vite, piețele cele mai mari sunt cerealele, ca grâul și porumbul, semințele oleaginoase ca soia, precum și zahărul.

Bitcoin a fost lansat ca primă criptomonedă în ianuarie 2009 și de atunci au fost inventate peste 4.000 de monede alternative ("altcoins"). Site-ul coinmarketcap.com urmărește zilnic prețurile a aproximativ 2.000 dintre ele. După corecții masive de prețuri în 2018, capitalizarea de piață totală a tuturor criptomonedelor a scăzut sub 200 miliarde de dolari. Bitcoin rămâne criptomoneda dominantă, cu o capitalizare de piață în prezent de aproape 900 de miliarde de dolari și o cotă de piață de 40%. Următoarele cinci cele mai tranzacționate criptomonede sunt ether, cardano, tether, binance coin, solana. Împreună, acestea cinci reprezintă o capitalizare de piață de circa 600 de miliarde de dolari.

Tranzacționarea organizată a mărfurilor are o istorie mai veche decât a piețelor de acțiuni, fapt adesea trecut cu vederea din cauza concentrării asupra fluctuațiilor spectaculoase ale prețurilor din ultimele decenii. De exemplu, Chicago Board of Trade (CBOT) a fost înființată în 1848 pentru a oferi o platformă de comercializare a produselor agricole ca grâul și porumbul. Dar comerțul și speculațiile cu mărfuri sunt mult mai vechi. În jurul anului 4000 î.e.n., sumerienii foloseau tăblițe din lut pentru a stabili ora, data și numărul de animale, de exemplu capre, care urmau să fie livrate, ceea ce seamănă cu contractele futures moderne. Țăranii din Grecia Antică vindeau livrări la termen ale măslinelor lor, iar documente din Roma Antică arată că grâul era cumpărat și vândut pe baza livrării la termen în viitor. Negustorii romani acopereau prețurile cerealelor din Africa de Nord pentru a se proteja împotriva unor creșteri neașteptate de preț.

Istoria tranzacțiilor cu mărfuri și criptomonede este pitorească și instructivă, iar în această carte am dorit să aduc la viață cele mai importante episoade din trecut până în prezent. Unele dintre ele sunt povești spectaculoase de cicluri de tip boom-and-bust, iar altele sunt exemple de tranzacționări de succes. Toate merită să fie cunoscute.

Primele șase capitole acoperă evenimente majore din secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea. Nebunia lalelelor olandeze din anii 1600 este considerată unul dintre primele crahuri de piață documentate din istorie și continuă să fie subiect al prelegerilor universitare. În secolul al XVIII-lea, pe piața orezului din Japonia s-au câștigat și s-au pierdut averi, iar în cursul procesului aceluia au fost inventate graficele lumânare, utilizate în prezent în industria financiară. În anii 1800, strategiile lui J. D. Rockefeller și creșterea lui Standard Oil au marcat începutul erei petrolului. Aproape în același timp, în Vestul Mijlociu al Statelor Unite, doi bărbați încercau să se îmbogățească prin manipularea piețelor de grâu, în timp ce în California a izbucnit goana după aur, cu consecințe importante.

Episoadele de tranzacționare a mărfurilor din secolul al XX-lea par un "Who's Who" al istoriei afacerilor: Aristotel Onassis, Warren Buffett, Bill Gates și George Soros sunt doar câțiva dintre actorii principali. Între timp, țițeiul juca un rol tot mai important.

Anii 1970 au cunoscut un adevărat boom pe piețele de mărfuri. După un deficit al recoltei sale de grâu, URSS a cumpărat bunuri agricole din SUA, consolidând trendul deja pozitiv al prețului la grâu, porumb și soia. Nu este o exagerare să spunem că creșterea rapidă a prețurilor la țiței în timpul celor două crize ale petrolului din 1973 și 1979 a schimbat ordinea mondială existentă; Războiul din Golf din 1990 a fost, în parte, o încercare de a da timpul înapoi. În perioada aceea, prețul petrolului s-a dublat. Printre victimele colaterale s-a numărat conglomeratul german Metallgesellschaft, care a fost împins în pragul insolvenței de activitățile sale de tranzacționare de țiței.

În anii ce au urmat, un boom al prețurilor aurului, argintului și diamantelor a fost urmat de un crah, iar frații Hunt și-au pierdut averea familiei bazată pe petrol din cauza prăbușirii prețului argintului. Warren Buffett, Bill Gates și George Soros au fost implicați mai târziu și pe piața argintului. Iar în jungla Borneo, cea mai mare escrocherie cu aur din toate timpurile a culminat cu falimentul Bre-X. O altă speculație uriașă în 1996 a fost cauzată de brokerul japonez Hamanaka pe piața cuprului, acțiune repetată aproape zece ani mai târziu de traderul de cupru chinez Liu Qibing, care a semnalat mutația forțelor economice din Japonia în China.

Boom-ul emergent al mărfurilor din noul mileniu a atras speculanți și a dus la alte episoade de tip boom-and-bust. Prăbușirea fondului de hedging Amaranth Advisors, care a acumulat o pierdere de 6 miliarde de dolari în câteva săptămâni prin parierea pe gaze naturale, a ținut pagina întâi a ziarelor din toată lumea.

Vremea a jucat adesea un rol important. Inundațiile din New Orleans cauzate de uraganul Katrina au dus la creșterea prețului zincului la Londra, deoarece majoritatea depozitelor de zinc licențiate de London Metal Exchange au devenit inaccesibile. În 2006, un sezon de uragane atlantice puternice nu numai că a determinat creșterea prețului petrolului din cauza daunelor provocate în Golful Mexic, dar a dus și prețul concentratului de suc de portocale la noi culmi.

O "secetă milenară" a amenințat Australia, cauzând prețuri record la grâu la nivel mondial. Câțiva ani mai târziu, o secetă în India a dus prețul zahărului la niveluri neatinse de treizeci de ani. Cu puțin timp înainte, ciclonul Nargis din Asia a provocat o catastrofă umană. Orezul a trebuit raționalizat și creșterea prețurilor a dus la tulburări sociale în câteva țări.

Aceste evenimente nefericite contrastează adesea cu speculațiile individuale, în care au fost implicate sume uriașe de bani. De exemplu, traderul Evan Dooley a pierdut peste 100 de milioane de dolari în contracte futures de grâu, la doar câteva săptămâni după ce pierderea a miliarde de către Jérôme Kerviel, în sistemul de tranzacționare al gigantului bancar francez Société Générale, a ajuns cap de afiș mondial. În 2011, moștenirea lui Marc Rich, "Regele petrolului", a fost valorificată: Glencore și-a sărbătorit oferta publică inițială, catapultându-l pe Ivan Glasenberg, CEO-ul său, pe lista celor mai bogați 10 oameni din Elveția.

Odată cu începerea unui nou deceniu, temele la modă ale piețelor de mărfuri s-au mutat mai întâi la pământuri rare ca neodim și disprosiu, apoi la "metale energetice" ca litiu și cobalt, care sunt esențiale pentru stocarea energiei și electrificarea transportului în viitor. Din 2009, blockchain și bitcoin au atras atenția traderilor. În 2017, la COMEX au fost introduse contracte futures pentru bitcoin tranzacționabile și criptomoneda a devenit o marfă. La începutul anului, prețul unei unități bitcoin era sub 1.000 de dolari, pentru ca să crească până la 20.000 de dolari, după care criptomoneda s-a prăbușit cu 80% în primele săptămâni ale anului 2018. În istoria celor mai mari bule financiare ale omenirii, nebunia lalelelor a fost împinsă pe locul al doilea după ce dominase topul timp de patru sute de ani.

Capitolele acestei cărți sunt încadrate de a doua și prima cele mai mari bule financiare din istorie: lalele și bitcoin. Între ele se află poveștile a 40 de evenimente majore de pe piața mărfurilor de-a lungul a mai bine de patru secole. Aceste episoade au fost însoțite de fluctuații extreme ale prețurilor și de deznodăminte individuale, și ele demonstrează că orice piață poate cunoaște un ciclu de tip boom-and-bust în urma unei modificări a ofertei, a cererii sau a altor factori externi. Asta este valabil pentru producția de platină dominată de Africa de Sud, înghețul brusc în recoltele de cafea sau portocale, tulburările din Côte d'Ivoire care au afectat prețul la cacao, grevele minerilor din Chile care au împins în sus prețul cuprului și fluctuația prețurilor monedei bitcoin și a altor criptomonede din cauza necazurilor financiare.

Piețele mărfurilor și criptomonedelor sunt acum la răscrucea unor megatendințe în investiții, ca revoluția demografică, schimbările climatice, electrificarea și digitalizarea. Investițiile în mărfuri, blockchain și aplicațiile sale vor rămâne o călătorie palpitantă.

Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului

 

Václav Havel
Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din cehă: Gabriela Georgescu și Mircea Dan Duță

Citiți prefața și introducerea acestei cărți.

*****
Intro 
 

Václav Havel (1936-2011) a fost scriitor, filosof, disident și om politic ceh, precum și unul dintre primii purtători de cuvânt ai Cartei 77, personalitate de frunte a schimbărilor politice din noiembrie 1989, ultimul președinte al Cehoslovaciei și primul președinte al Republicii Cehe. Personalitate complexă, Václav Havel a marcat destinul poporului său, oferind un exemplu statelor din Europa Centrală și de Est. A lăsat drept moștenire generațiilor viitoare nu doar amintirea disidenței, a preluării puterii politice și a conturării unei căi democratice și juste, ci și creația sa eseistică și dramaturgică, ce va sta în picioare pentru mult timp ca parte a patrimoniului cultural european.

*

Cele două ipostaze ale aceleiași personalități complexe, Václav Havel, disidentul și președintele, se întâlnesc în paginile acestui volum pentru a pune în lumină un simbol al unor întregi generații, nu doar de cehi și slovaci, cât mai ales de europeni. Căci în această veche și mare familie, Europa de Est s-a confruntat în istorie cu un destin total diferit față de vecinii din Vest. Prin contribuția sa la un parcurs democratic atât al Republicii Cehe, cât și al întregii regiuni estice europene, Havel a fost întruparea ideii că este posibil ca un eseist și dramaturg vizionar să își pună mantia politică, aducând astfel un final fericit poveștii tragice a totalitarismului și, mai mult decât atât, oferind întregii lumi o perspectivă nouă, limpede și plină de speranță. Îndemnul de a trăi în adevăr este teza fundamentală a textelor sale, care marchează nu doar destinele personajelor cuprinse în ele, ci și pe ale tuturor oamenilor care au crezut în el, reușind, ca atare, să materializeze binele politic și ideologic.

"Curajul lui Havel de a privi adevărul în ochi, fie sub forma descrierii crizei civilizaționale și politice, fie a acceptării angajamentului și tradiției morale, a funcționat în cele din urmă ca un arc [...] ce a dus la contopirea în aceeași albie a unei vieți boeme și a unei politici cotidiene în care eroul principal a acceptat rolul de președinte fără a compromite etica disidentului." (Jiří Přibáň)

"A devenit simbolul omului politic intelectual, al luptătorului neobosit pentru drepturile omului și un exemplu de disident dintr-o mică țară central‑europeană, care a devenit președinte și care a putut influența, grație autorității sale, evenimentele internaționale." (Ambasadoare Halka Kaiserová)

"Cred că e foarte important în ce atmosferă ajungem să trăim, cred că e foarte important ce auzim în jur și la ce exemple avem acces pentru a ne hotărî să nu trăim în minciună, ci în adevăr. Cred că, în acest sens, Havel a fost un catalizator." (Gianina Cărbunariu)

"Václav Havel este exemplificarea importanței personalității în istorie. Imaginea lui a tras după sine în sus, pe treptele stimei europene, imaginea Cehoslovaciei, pe care a ferit-o de destinul Iugoslaviei." (Ana Blandiana - Cartea cu delfini)

Fragment

Premiul Sonning^[i]
Copenhaga, 28.05.1991

Maiestatea Voastră,
Alteță Regală,
Excelență,
Stimate domnule rector,
Stimate auditoriu,

Premiul pe care am avut onoarea să îl primesc astăzi se acordă de obicei intelectualilor, nu politicienilor. Bineînțeles, eu sunt ceea ce se poate numi un intelectual, însă în același timp destinul a făcut să mă trezesc, și în plus, de pe‑o zi pe alta, în așa‑zisa lume a politicii la nivel înalt.

Cu permisiunea dumneavoastră, voi folosi această experiență neobișnuită și voi încerca aici să privesc fenomenul de putere și în special natura tentației pe care o reprezintă puterea pentru existența umană cu un ochi critic de intelectual, așa cum le‑am observat din interior.

De fapt, de ce tânjesc oamenii după putere politică și de ce le e atât de greu să renunțe la ea, odată ce o dețin?

Aș spune că, în principiu, motivele acestei dorințe pot fi împărțite în trei categorii.

În primul rând, oamenii sunt mânați către politică de ideea lor despre o organizare mai bună a societății, de credința în anumite valori sau idealuri, fie ele bune sau îndoielnice, și de nevoia incontrolabilă de a lupta pentru ele sau de a le transforma în realitate.

În al doilea rând, probabil îi mână dorința naturală de autoafirmare pe care o are fiecare ființă umană. Oare ne putem imagina un mod mai atrăgător de a ne confirma existența și importanța decât cel oferit de puterea politică? Ea în sine ne conferă posibilitatea extraordinară de a ne afirma lăsând amprente perfect vizibile ale existenței noastre asupra unor vaste împrejurimi; modelând lumea care ne înconjoară după chipul și asemănarea noastră; bucurându‑ne de respectul pe care orice funcție politică îl conferă aproape automat celui care o deține.

A treia categorie de motive pentru care mulți oameni tânjesc după puterea politică și pentru care renunță la ea atât de greu este spectrul vast de avantaje pe care le oferă viața de om politic, chiar și în cele mai democratice condiții.

După cum am observat, aceste trei categorii formează țesături complicate; uneori este aproape imposibil de determinat care categorie este cea predominantă; aproape întotdeauna motivele din ultimele două categorii trec drept motive din prima categorie: eu, cel puțin, nu cunosc niciun om politic care ar recunoaște în fața lumii sau măcar față de sine că luptă pentru o anumită funcție doar ca să își confirme lui însuși că este important sau pentru că vrea să se bucure de avantajele care însoțesc puterea politică; dimpotrivă, toți repetăm iar și iar că nu ne interesează puterea în sine, ci doar anumite valori generale și că responsabilitatea noastră față de comunitate este de fapt ceea ce ne determină să preluăm povara funcției, în interesul valorilor pe care le apărăm. Și uneori doar Dumnezeu știe dacă este într‑adevăr așa sau dacă acesta este doar un mod mai digerabil de a justifica în fața lumii și față de noi înșine dorința noastră de a fi puternici și de a ne confirma prin putere și prin posibilitățile pe care le oferă, că existăm cu adevărat, în mod valid și respectabil.

Situația este chiar mai complicată, deoarece nevoia de autoafirmare nu este în esență ceva condamnabil: este ceva fundamental uman și cu greu ne putem imagina o ființă umană consistentă care să nu tânjească după recunoașterea, afirmarea și vizibilitatea propriei ființe.

Sunt unul dintre cei care consideră că mandatul lor în funcția politică reprezintă expresia responsabilității față de comunitate, a simțului obligației, ba chiar un fel de sacrificiu. Însă, observând alți oameni politici pe care îi cunosc și care susțin același lucru, mă simt obligat să mă autoexaminez iar și iar și să mă întreb dacă nu încep și eu să mă înșel pe mine însumi și dacă nu cumva și pe mine mă interesează mai mult această dorință nerecunoscută de a demonstra că sunt important, decât slujba în sine. Pe scurt: am permanent suspiciuni cu privire la mine însumi. Mai exact: toată experiența mea anterioară cu politica și cu oamenii politici și toate observațiile mele de până acum mă obligă să încep să mă suspectez. Și, în cele din urmă, să fiu cu o treaptă mai suspicios cu fiecare premiu pe care îl primesc.

O atenție specială merită a treia categorie de motive despre care am vorbit, adică dorința de a avea avantajele puterii sau pur și simplu obișnuința de a le avea. E foarte interesant de observat cât de diabolice sunt tentațiile puterii tocmai în această sferă. Cel mai bine se vede la noi, cei care nu am avut niciodată nicio putere și care i‑am condamnat întotdeauna cu îndrăzneală pe cei puternici pentru că au cutare și cutare avantaje ce adâncesc prăpastia dintre ei și ceilalți până ce, deodată, ne‑am trezit noi înșine la putere.

Pe nesimțite însă începem să semănăm îngrijorător de tare cu precursorii noștri condamnabili. Ne deranjează, ne enervează, dar ne dăm seama că nu știm sau nu putem să oprim acest proces.

Voi da câteva exemple.

Evident că nu ar avea niciun sens ca un ministru să rateze o ședință importantă de guvern, în care se discută o propunere de lege care va afecta situația țării decenii întregi de acum înainte, doar pentru că îl doare un dinte și trebuie să aștepte la dentist toată dimineața, până îi vine rândul. De aceea, în interesul țării, aranjează să fie tratat de un dentist special la care nu trebuie să aștepte.

Evident că nu ar avea sens ca un om politic să rateze o întâlnire de stat importantă cu un partener din străinătate doar pentru că a trebuit să folosească mijloacele de transport în comun. De aceea, are mașină și șofer de serviciu.

Evident că nu ar avea sens ca un președinte sau un premier să rateze o astfel de întâlnire doar pentru că pe stradă sunt blocaje de circulație, iar mașina lui de serviciu a trebuit să staționeze câte zece minute la fiecare zece metri parcurși. De aceea, se bucură de dreptul special de a depăși coloana sau de a trece pe roșu, adică, în cazul lui, poliția rutieră va tolera acest comportament.

Evident că nu ar avea sens ca un om politic să piardă ore prețioase trudind deasupra aragazului în încercarea de a găti prânzul pentru omologul lui din străinătate. De aceea, are bucătari și ospătari proprii.

Evident că nu ar avea niciun sens ca bucătarul președintelui să cutreiere măcelăriile ca orice gospodină obișnuită dintr‑o țară post‑socialistă căutând carne pe care să o poată oferi, fără jenă, unui oaspete de vază. De aceea sunt aranjate livrări speciale pentru oamenii privilegiați și bucătarii lor.

Nu ar avea niciun sens ca președintele sau premierul să caute în agenda de telefoane diferite numere și să sune de mai multe ori până găsește persoana respectivă acasă, la birou sau până nu mai sună ocupat. E logic, deci, că are un funcționar care se chinuie să caute și să formeze numere.

În concluzie: merg la un doctor special, nu trebuie să conduc mașina, iar șoferul meu nu trebuie să se enerveze pentru că circulă prin Praga cu viteza melcului, nu trebuie nici să gătesc, nici să umblu după alimente, de fapt nu trebuie nici să formez numărul de telefon atunci când vreau să vorbesc cu cineva.

Altfel spus, mă aflu într‑o lume a avantajelor, excepțiilor, protecțiilor. În lumea oamenilor privilegiați care încet, încet nu mai știu cât costă un bilet de tramvai sau un pachet de unt, nu mai știu cum se face cafeaua, cum se conduce o mașină și cum se dă un telefon. Mă trezesc deci în pragul acestei lumi a protipendadei comuniste pe care am criticat‑o toată viața.

Și ce e și mai rău: totul are o logică imbatabilă. Ar fi de râsul lumii și chiar de condamnat dacă aș rata o întâlnire care servește intereselor țării mele pentru că îmi petrec timpul prezidențial în sala de așteptare a dentistului, la coadă la carne, luptându‑mă plin de nervi cu rețeaua de telefonie decrepită din Praga sau încercând disperat să găsesc un taxi în Praga când e evident că nu sunt din Vest și, deci, nu am dolari.

Însă unde se termină logica și necesitatea obiectivă și unde încep scuzele? Unde se termină patria și începe bucuria de a avea protecție universală? Cunoaștem oare și suntem oare capabili să recunoaștem momentul în care încetează să ne mai pese de interesul țării pentru care ne jertfim, suportând anumite privilegii, și începe să ne pese de privilegiile noastre, pe care le justificăm invocând interesele țării?

Recunosc că este nevoie de un grad înalt de auto‑reflexie și de o distanță critică față de propria persoană pentru ca un om aflat la putere, oricât de bine intenționat ar fi inițial, să știe să recunoască momentul respectiv. Eu însumi, deși duc o luptă constantă și destul de lipsită de izbândă cu privilegiile de care mă bucur, nu aș îndrăzni să spun despre mine că recunosc întotdeauna, cu certitudine, momentul acesta. Te obișnuiești, te dezobișnuiești și în cele din urmă, fără să îți dai seama, poți să îți pierzi discernământul.

Din nou: fiind la putere, mă suspectez în permanență. Ba mai mult chiar: deodată, am căpătat o înțelegere sporită față de cei care încep să piardă, ușor, ușor, lupta cu tentațiile puterii și se iluzionează că în continuare nu fac decât să își deservească patria, încep să se convingă din ce în ce mai îngrijorător de propria măreție și, din ce în ce mai îngrijorător, să se obișnuiască cu privilegiile pe care le au, considerându‑le de la sine înțelese.

Există ceva foarte înșelător, amăgitor și ambiguu în tentația puterii: pe de‑o parte, puterea politică îți oferă ocazia extraordinară ca, de dimineață până seara, să ți se confirme că exiști și că ai o identitate incontestabilă, lăsându‑ți în mod vizibil amprenta asupra lumii din jur cu fiecare cuvânt și cu fiecare faptă. Totodată însă, aceeași putere politică și tot ceea ce ține de ea ascund un pericol teribil: prefăcându‑se că ne confirmă existența și identitatea, de fapt, pe nesimțite și fără înduplecare, ne‑o fură.

Cel care a uitat cum este să conducă o mașină, să facă cumpărături, să își facă o cafea, să dea un telefon nu este același cu cel care a știut să facă asta toată viața. Cel care nu a trebuit niciodată să fie atent cu un ochi la camerele de televiziune și care deodată își măsoară fiecare mișcare în funcție de ele nu mai este cel dinainte.

Acest om devine prizonierul poziției, avantajelor, funcției sale. Ceea ce în aparență îi confirmă identitatea și astfel și existența, în realitate îi fură pe nesimțite identitatea și existența. Nu se mai controlează pentru că este controlat de altceva: de funcția lui, de drepturile pe care i le oferă, de consecințele, de aspectele, de privilegiile ei.

Această tentație are ceva aproape ucigător: sub masca autoafirmării existențiale, existența este confiscată, alienată, paralizată. Un om transformat în propriul bust din piatră. Poate că bustul îi subliniază importanța și faima nemuritoare, dar în același timp nu este decât o bucată de piatră moartă.

Kierkegaard a scris Boala de moarte^[ii]. Cu permisiunea dumneavoastră îl voi parafraza pe acest compatriot extraordinar al dumneavoastră și voi folosi expresia "putere de moarte".

Ce înțelegem de aici?
Cu siguranță nu înțelegem că este incorect să te dedici politicii, pentru că politica te face imoral din principiu.

De aici înțelegem altceva: politica este domeniul acțiunii umane care pune accent pe simțul moral, pe capacitatea de auto‑reflexie critică, pe responsabilitatea reală, pe gust și tact, pe capacitatea de a empatiza cu alții, pe simțul măsurii, pe smerenie. Este o slujbă pentru oameni deosebit de modești. Pentru oameni care nu pot fi înșelați.

Toți cei care afirmă că politica este un lucru murdar ne mint. Politica este doar o slujbă pentru care este nevoie de oameni deosebit de curați, deoarece este deosebit de ușor să îți murdărești moralul făcând politică.

Atât de ușor, încât un suflet mai puțin vigilent nici nu își va da seama.

Prin urmare, de politică ar trebui să se ocupe oamenii deosebit de vigilenți. Deosebit de sensibili la ofertele ambigue de autoafirmare existențială care vin din partea ei.

Habar nu am dacă sunt unul dintre ei. Știu doar că ar trebui să fiu, pentru că am acceptat funcția aceasta.

Stimate domnule rector, vă mulțumesc pentru premiul Sonning.
Stimate auditoriu, vă mulțumesc pentru atenție.

---

[i] Titlu original: Sonnigova cena. (N. red.)

[ii] Traducere de Mădălina Diaconu, Humanitas, București, 2006. (N. trad.)

Idealul locuirii bucureştene: familia cu casă şi grădină

 

Andrei Răzvan Voinea
Idealul locuirii bucureştene: familia cu casă şi grădină:
Parcelările Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine - Bucureşti (1908-1948)
Asociaţia Studio Zona, 2019

 

*****
Intro

Cartea reprezintă primul proiect editorial al Asociaţiei dedicat istoriei urbane şi are la bază studiul doctoral al autorului despre parcelările de locuinţe-tip edificate de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine - Bucureşti între 1908 şi 1948.

Studiul investighează activitatea acestei instituţii de stat şi idealul care a guvernat o generaţie de medici politicieni, ingineri şi arhitecţi: cel al locuirii într-o casă înconjurată de grădină, la un preţ accesibil oricui. Acest ideal s-a dovedit a fi imposibil de pus în practică, într-un Bucureşti dominat de tuberculoză, inegalitate şi de lipsa drepturilor sociale, departe de naraţiunile romantice publicate după 1989.

Din perspectivă teoretică, critica foucauldiană a relaţiilor de putere dintre elita tehnică şi politică şi proletariatului bucureştean (căruia îi erau destinate locuinţele) subliniază eşecul activităţii sociale a Societăţii. Din perspectivă arhitecturală şi urbanistică, parcelările reprezintă chiar şi astăzi investiţii publice sustenabile, echipate cu facilităţi precum biserici, maternităţi, şcoli, fiind primele exemple din istoria capitalei când concepte moderne de planificare au fost aplicate în proiectarea de cartiere noi.

Între 2015 şi 2018, Asociaţia Studio Zona a condus o iniţiativă civică de conştientizare a istoriei fiecăreia dintre cele 25 de parcelări prin redactarea şi distribuirea de pliante fiecărei familii care locuieşte în cele peste 4.000 de locuinţe edificate între 1908 şi 1948. Locuitorii parcelărilor sunt invitaţi la eveniment.

La lansare, cartea poate fi achiziţionată la preţul de 15 lei, fiind subvenţionată prin Timbrul de Arhitectură.

Răzvan Voinea (n. 1985 - Câmpina) este istoric, absolvent al Facultăţii de Istorie (2008), al masteratului de Studii Culturale Britanice (Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, 2010), ambele în cadrul Universităţii Bucureşti şi al masteratului de istorie central-europeană din cadrul Universităţii Central-Europene (Budapesta, 2012). Doctor în istoria arhitecturii (UAUIM, 2017). Bursier al Academiei Române (2014-2015) şi Fulbright Visiting Scholar la University of Pittsburgh.

Răzvan a fost autor al rubricii De locuit şi povestit pe LiterNet, în perioada 2012-2015. Textele sale pot fi citite aici.

Fragment

Introducere

Congresul Internaţional al Locuirii, desfăşurat la Viena între 30 mai şi 3 iunie 1910, a întrunit o mie de delegaţi din peste 15 ţări, printre care Austro-Ungaria, Belgia, Franţa, Germania, Marea Britanie şi Statele Unite. România era reprezentată de doctorul Ioan Costinescu, unul dintre cei mai importanţi medici ai Bucureştiului, şi de George Moroianu, ataşatul comercial pe lângă Germania şi Austro-Ungaria. Pe durata desfăşurării congresului, delegaţii, cu excepţia celor americani, au militat pentru o politică intervenţionistă a instituţiilor de stat în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de locuire ale clasei muncitoare. Mai mult, au primit cu entuziasm prezentarea principiilor oraşului-grădină, susţinute la congres de către Raymond Unwin, arhitectul unora dintre primele proiecte de acest fel din Europa, constând în planificarea coerentă a terenului şi în proiectarea locuinţelor unifamiliale. Totodată, delegaţii au respins soluţia locuinţelor colective, considerându-le neigienice, mai scumpe decât cele individuale şi improprii dezvoltării vieţii adecvate de familie^[i]. Prezenţa oficialilor români a demonstrat atât dorinţa lor de a fi în contact cu evoluţia ideilor şi a practicilor internaţionale, cât şi intenţia de a face cunoscut pe plan internaţional progresul pe care Bucureştiul îl realizase în acest domeniu. Prezentarea delegatului român la acest congres, doctorul Ioan Costinescu, membru al Consiliului Comunal şi, ulterior, primar al Bucureştiului, s-a concentrat pe scopurile Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine^[ii], compania municipală care şi-a asumat implementarea reformei locuirii în Bucureşti^[iii]. Prin înfiinţarea acestei societăţi, Consiliul Comunal lansa primul program coerent de construire a locuinţelor pentru clasa muncitoare din istoria Bucureştiului. Societatea îşi propunea demolarea clădirilor neigienice din oraş, înlocuirea lor cu case construite din materiale rezistente şi distribuirea lor populaţiei vulnerabile social. Prezenţa lui Costinescu, în primul rând în calitate de medic, dădea măsura importanţei acestei categorii profesionale în iniţiativa de îmbunătăţire a condiţiilor de locuire. Întorcându-se în Bucureşti a doua zi după congres, Costinescu prezenta în faţa primarului şi a consilierilor comunali concluziile delegaţilor şi lucra împreună cu aceştia la statutele Societăţii^[iv]. Înfiinţarea Societăţii Comunale venea după un deceniu de experimente şi încercări de îmbunătăţire a condiţiilor de locuire, timp în care reformatorii români au încercat să limiteze impactul negativ al industrializării în mediul urban. La finalul acestui deceniu, autorităţile române, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local, concluzionau că modelul de locuire pentru clasa muncitoare era unul asemănător celui prezentat de reformatorii occidentali, bazat pe locuinţa unifamilială, considerată potrivită pentru stilul de viaţă românesc. Societatea Comunală fusese înfiinţată cu doar două săptămâni înainte de începerea congresului şi îşi propunea îmbunătăţirea condiţiilor de locuire ale muncitorilor bucureşteni, asumându-şi rolul de a construi locuinţe pentru aceştia. Reformatorii români, precum medicul Costinescu, consilierul Ion Procopie Dumitrescu şi primarul Vintilă Brătianu, au adoptat acest intervenţionism municipal drept răspuns la creşterea rapidă a populaţiei şi la industrializarea Capitalei. Ca membru al Consiliului de Administraţie de-a lungul întregii activităţi a Societăţii, Costinescu a supervizat construirea a peste 3.000 de locuinţe pe terenurile acesteia. În plus, Societatea Comunală a construit alte 1.000 de locuinţe pe terenuri private. În total, aceste aproximativ 4.000 de locuinţe adăposteau peste 16.000 de locuitori şi au fost construite în 25 de cartiere atent planificate, denumite parcelări sau lotizări.

Principala modalitate prin care Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine urmărea să îşi atingă scopul consta în construirea de locuinţe cuplate, grupate în parcelări, situate în jurul centrului oraşului şi integrate cu grijă în ţesutul urban, şi a fost inspirată, parţial, de principiile oraşului-grădină. Fiecare dintre aceste lotizări era dotată cu facilităţi publice moderne, precum electricitate, canalizare, străzi şi trotuare pavate cu piatră şi asfalt. Treptat, parcelarea cu case înconjurate de grădini, aflate în deplina proprietate a beneficiarului, a devenit principalul model de extindere a Bucureştiului. Încă din a doua jumătate a secolului al începuturile XIX-lea, investitorii publici şi privaţi din Capitală şi-au îndreptat atenţia către acest nou model de dezvoltare urbană, parcelarea, provenită în special din împărţirea marilor terenuri din jurul Bucureştiului. Comanditarii au ales fie să construiască vile individuale în aceste lotizări, fie să parceleze terenul şi să vândă loturile beneficiarilor care şi-au construit ulterior locuinţele în funcţie de propriile preferinţe. Cu toate acestea, nici parcelarea, nici locuinţele-tip nu reprezentau inovaţii, întrucât Bucureştiul cunoscuse deja proiecte de acest fel. Legea administrativă de la 1894 prevedea construirea de locuinţe-tip în mediul sătesc, şi o fabrică din Bucureşti chiar construise, în 1897, primele locuinţe de acest fel. Avântul pe care îl luaseră aceste parcelări a determinat adoptarea unei legi de mărginire a oraşului, în 1895, care urmărea să stopeze proiectarea lor dincolo de limitele nou trasate ale oraşului. Simultan, reformatorii şi-au îndreptat atenţia şi către oraşul-grădină, o iniţiativă care ilustra capacitatea autorităţii publice de a privi dincolo de simpla lotizare a unui teren şi de vânzarea loturilor şi a îndrepta această tehnică urbană spre îndeplinirea unor scopuri sociale.

Principiile oraşului-grădină proveneau din ideile socialiste şi utopice ale secolului al XIX-lea din Marea Britanie, Franţa şi Germania şi s-au răspândit cu rapiditate la începutul secolului al XX-lea, influenţând planificarea urbană în Europa şi în Statele Unite. Promotorii oraşului-grădină propuneau un nou tip de abordare a problemei locuirii, care consta în planificarea atentă a terenului, dotarea cu lucrări publice, construirea de locuinţe unifamiliale şi, mai presus de toate, îndeplinirea scopurilor sociale de a oferi beneficiarilor un standard mai bun de locuire. De-a lungul secolului al XX-lea, rădăcinile socialiste ale ideilor oraşului-grădină au fost uitate, în timp ce principiile sale de planificare au dobândit sensuri diferite şi au influenţat noi viziuni asupra unui standard de viaţă mai bun. În cele mai multe cazuri, proiectele influenţate de aceste principii au reprezentat idealurile unei elite politice şi ale unei birocraţii de stat, expresii ale autorităţii locale şi naţionale.

În Europa Centrală şi de Est, principiile oraşului-grădină au fost adoptate pentru prima dată în Polonia (în regiunile aflate sub dominaţie germană) şi în Ungaria şi, foarte rapid, au devenit o caracteristică esenţială a reformei locuirii din România. În aceste trei cazuri, influenţele oraşului-grădină s-au manifestat printr-o planificare riguroasă a terenului, prin proiectarea locuinţelor individuale şi prin integrarea atentă a naturii în compoziţia urbanistică. Fiecare dintre aceste iniţiative prezintă particularităţi arhitecturale semnificative, influenţate de tradiţiile ţărilor în care au fost adoptate. În Polonia, la acea dată parte a Prusiei, primul proiect datează din 1905 şi reprezintă investiţia unei întreprinderi miniere germane, cu scopul asigurării unor condiţii de locuire adecvate muncitorilor de lângă Katowice^[v]. În Ungaria, ansamblul rezidenţial Wekerle, construit între anii 1908 şi 1923 pentru angajaţii Ministerului de Finanţe, a fost conceput în stil naţional maghiar, simbolizând idealurile naţionale pe care Ungaria le urmărea în acea perioadă^[vi]. Diferenţele dintre cele două proiecte, atât în ceea ce priveşte intenţiile, cât şi modalităţile de punere în practică, denotă interesele diferite ale investitorilor şi antiteza cu ideile de comunitate autonomă ale promotorilor oraşului-grădină.

În Bucureşti, primele parcelări au fost destinate elitei politice şi economice, însă, curând, reformatorii urbani şi sociali au plasat aceste principii în centrul gândirii lor despre locuirea pentru clasa muncitoare. Împreună cu bulevardele şi alte proiecte inspirate de arhitectura franceză, parcelările au fost considerate oaze de civilizaţie în Bucureşti. În contrast cu acestea, muncitorii locuiau în condiţii mult mai grele, nevoiţi să supraaglomereze locuinţele de la periferia oraşului. Spre această periferie şi-au îndreptat atenţia reformatorii, care considerau acest tip de locuire neigienic şi periculos pentru sănătatea întregului oraş.

Complementar aspectelor urbanistice şi arhitecturale, reformatorii au urmărit combaterea tuberculozei şi a altor boli determinate de condiţiile precare de locuire din oraş. Demolarea caselor neigienice şi relocarea familiilor muncitorilor în locuinţe sănătoase, înconjurate de grădini, expuse permanent la aer şi lumină, au avut la bază necesitatea de protejare împotriva aerului viciat care favoriza răspândirea tuberculozei. Succesul acestei reforme ar fi indicat capacitatea statului de a-şi extinde proiectul politic către clasa muncitoare.

În afara acestor două aspecte, reforma locuirii în Bucureşti a însemnat şi asimilarea principiilor noului stil arhitectural, denumit de iniţiatorii săi naţional sau neoromânesc. Locuinţa individuală, înconjurată de o mică grădină, promova un tip ideal de familie, care, deşi mutată din mediul rural în cel urban, trebuia să conserve valorile tradiţionale româneşti şi să garanteze, astfel, continuitatea naţiunii. De dimensiuni mici din cauza limitărilor economice, locuinţa individuală reprezenta spaţiul familiei industriale, moderne, compusă din soţ, soţie şi copii, în contrast cu familia extinsă, tipică mediului rural. Standardizarea producţiei acestor locuinţe urmărea multiplicarea lor pe scară largă, fapt ce contravenea unicităţii promovate de stilul neoromânesc. Astfel, arhitecţii caselor s-au văzut nevoiţi să limiteze utilizarea ornamentelor bogate, caracteristice vilelor, în încercarea de a reduce preţul locuinţelor.

Între 1911 şi 1916, Societatea Comunală construise deja 14 parcelări având la bază intenţia reformatorilor de a preveni răspândirea tuberculozei, principiile oraşului-grădină şi stilul neoromânesc, iar până la desfiinţarea ei numărul lor crescuse la 25. Aceste parcelări continuă să fie considerate şi astăzi cartiere remarcabile ale Capitalei. Deşi proiectate cu locuinţe-tip, cu greu pot fi considerate uniforme şi repetitive. Construite cu materiale de calitate, precum cărămizi, beton şi ţiglă, parcelările s-au dovedit a fi investiţii publice sustenabile, care au rezistat cutremurelor din anii 1940 şi 1977. Echipate cu facilităţi publice precum biserici, maternităţi, grădiniţe, şcoli primare şi licee, parcelările reprezintă proiecte precursoare urbanismului postbelic. Au fost primele exemple din istoria Bucureştiului când astfel de concepte moderne de planificare au fost aplicate în proiectarea de noi cartiere. Aceste calităţi au asigurat durabilitatea parcelărilor. Cu o singură excepţie, toate parcelările construite de Societatea Comunală fac parte din peisajul urban actual. Dar au servit aceste parcelări scopului pentru care au fost create, asigurarea unor locuinţe de calitate claselor vulnerabile social? Şi de ce au renunţat autorităţile comuniste, după 1948, la această tehnică inovatoare pentru extinderea oraşului, insistând asupra construirii clădirilor de apartamente?

Argument, structură, limite

Studiul de faţă analizează parcelările construite de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine începând cu 1908, când reformatorii au purtat primele dezbateri care au condus la crearea acestei instituţii, până la dizolvarea ei în anul 1948. Argumentez că, deşi activitatea sa a fost determinată, iniţial, de nobile intenţii de prevenire a răspândirii tuberculozei şi cazare a clasei muncitoare, Societatea s-a depărtat de menirea sa şi a distribuit locuinţele către funcţionarii publici şi lucrătorii din industriile controlate de stat sau membri ai clasei de mijloc, eşuând, astfel, să îşi atingă scopurile sociale. Motivul din spatele acestei deturnări a reformei a fost intenţia autorităţilor de a câştiga loialitatea clasei de mijloc, prin lărgirea accesului la un bun care asigura ascensiunea pe scara socială. Opoziţia socialistă a semnalat rapid, prin articole şi greve, direcţia greşită a reformei, susţinând că reformatorii ignorau clasele vulnerabile, însă acţiunile ei au rămas fără rezultate concrete. Fără îndoială, locuinţele-tip din parcelări au îmbunătăţit condiţiile de locuire de la periferie şi au schimbat viaţa celor mutaţi în ele. Cu toate acestea, în condiţiile în care populaţia Bucureştiului s-a triplat între 1912 şi 1948, devenise clar chiar şi pentru reformatori că strategia de proiectare de parcelări şi construire de locuinţe-tip nu mai putea fi susţinută, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial.

Motivaţia acestei lucrări a fost determinată de informaţiile inexacte despre subiect şi de lipsa unui studiu aprofundat dedicat exclusiv activităţii Societăţii Comunale. Subliniind importanţa istorică a parcelărilor, administraţia postdecembristă a clasat nouă dintre acestea pe Lista Monumentelor Istorice. Investigarea acestor nouă parcelări a reprezentat punctul de plecare pentru studiul de faţă. Treptat, informaţiile contrastante privind istoricul parcelărilor au determinat necesitatea de a analiza strategia care a condus la construirea lor, nevoia de clarificare a cronologiei şi, în paralel, de a le înţelege caracteristicile sociale. Acestor intenţii le-a corespuns necesitatea abordării unei metodologii specifice.

De-a lungul studiului voi clarifica importanţa neîndeplinirii scopurilor sociale ale Societăţii pentru Locuinţe Ieftine, în paralel cu greşelile strategice ale reformatorilor, punând sub semnul îndoielii decizia de a proiecta parcelări. În ce măsură desfiinţarea Societăţii a fost legitimă? În 40 de ani de existenţă, discursul socialist a criticat continuu lipsa accesului la locuinţe, astfel încât dizolvarea din 1948 nu apare deloc surprinzătoare. În contrast cu eşecul social, Societatea a însemnat o reuşită în privinţa urbanismului şi arhitecturii, o creştere a esteticii în Bucureşti. Eşecul Societăţii, confirmat de înfiinţarea unei alte companii în 1930 (Casa Construcţiilor), a consemnat incapacitatea autorităţilor centrale sau locale de a oferi locuinţe clasei muncitoare. Criza postbelică determinată de bombardamentele din 1944 şi de creşterea populaţiei a condus direct la dizolvarea acestei Societăţi, incapabilă să rezolve o situaţie de asemenea însemnătate.

Am ales titlul lucrării din considerente mai degrabă contemporane, întrucât imaginarul familiei care locuieşte într-o casă cu grădină în oraş este destul de prezent şi astăzi. Urmărind firul narativ, am încercat să găsesc provenienţa acestui concept şi să explic în ce măsură a reprezentat un model de modernizare sau de conservare tradiţională şi de blocare în limbajul tradiţional în faţa creşterii populaţiei. Am preferat o relatare cronologică a naraţiunii, nu una tematică, pentru a face loc unui corpus mai mare de documente şi pentru ca să clarific cronologia construirii parcelărilor. Capitolele dedicate activităţii Societăţii au o structură asemănătoare, cu o analiză a contextului social şi politic, urmată de analiza caracteristicilor arhitecturale şi urbanistice, precum şi a efectelor pe care le-a avut construirea acestor parcelări.

Primul capitol clarifică rolul medicilor în diagnosticarea bolilor oraşului şi traducerea traumelor urbane în politicile publice, preluarea de către politicieni a intenţiilor medicilor, precum şi rolul arhitecţilor şi influenţa discretă a principiilor oraşului-grădină. Această analiză scoate la iveală lupta împotriva tuberculozei drept cauză a declanşării reformei locuirii, birocratizarea iniţiativei prin construirea primelor locuinţe-tip de către corpul politic şi lansează direcţiile de cercetare privitoare la forma pe care urma să o ia această intervenţie. Astfel, examinarea originii conceptului de oraş-grădină subliniază limitele influenţei acestui concept asupra elitei tehnice româneşti, dar şi motivele optării pentru locuinţa unifamilială şi preferinţa pentru stilul neoromânesc.

Cel de-al doilea capitol analizează realizările Societăţii Comunale între 1911 şi 1916, clarifică datele proiectării şi construirii fiecărei parcelări, aduce informaţii referitoare la primii lor locuitori şi descrie caracteristicile arhitecturale şi urbane ale acestora. Comanda de stat reprezintă cheia înţelegerii acestor prime proiecte şi a distribuirii lor către funcţionarii publici şi către lucrătorii din industriile controlate de stat. În consecinţă, primele parcelări confirmă distribuirea treptată a locuinţelor către acest public. Parteneriatele între Societatea Comunală şi Ministerul de Finanţe, Căile Ferate Române şi Ministerul de Război au condus la construirea a şapte parcelări, finalizate după război.

Cel de-al treilea capitol investighează parcelările construite de Societatea Comunală între anii 1919 şi 1927. Faţă de primele două capitole, analiza va aduce în discuţie şi referiri legate de arhitectura de interior, de modul în care locuitorii au transformat o locuinţă standardizată într-un cămin şi de metodele de construcţie ale Societăţii. Un rol important în acest capitol îl au memoriile artiştilor Margareta Pâslaru şi Dan Mizrahy, doi dintre cei mai renumiţi locuitori ai caselor.

Capitolul al patrulea examinează activitatea Societăţii Comunale între 1928 şi 1944 şi dificultăţile cu care s-a confruntat de-a lungul acestei etape. În comparaţie cu proiectele examinate în primul capitol, instituţiile de stat nu au mai comandat noi parcelări Societăţii, ceea ce a dus la creşterea preţurilor locuinţelor, făcându-le inaccesibile clasei muncitoare.

Ultimul capitol cercetează ultimii ani de activitate ai Societăţii şi explică motivele dizolvării ei în 1948. În acelaşi timp, analizează contextul postbelic, proiectele noilor autorităţi în domeniul locuirii şi prezintă destinul parcelărilor după 1948. De asemenea, capitolul lămureşte în ce măsură motivele abandonării construirii de locuinţe-tip în parcelări au fost ideologice sau tehnice şi explică indiciile care anunţau eşecul Societăţii.

Studiul are limitele sale. Prima dintre acestea priveşte delimitarea strategiei de construire a locuinţelor de către Societatea Comunală de alte strategii ale politicii de locuire. Subiectul locuirii şi al politicilor de locuire în Bucureşti în prima jumătate a secolului al XX-lea a fost analizat, printre alţii, de Nicolae Lascu^[vii] şi, mai recent, de Irina Calotă^[viii]. Între 1906 şi 1948, statul a realizat simultan sau consecutiv trei strategii principale pentru implementarea politicii de locuire. Prima dintre acestea a fost sprijinirea indirectă a construirii de locuinţe, prin înfiinţarea instituţiilor care acordau împrumuturi, precum "Creditul Urban" (1874). Această strategie a fost, probabil, cea mai răspândită în această perioadă, însă a avut un impact redus^[ix]. În plus, Legea agrară din 1921 a avut motivaţii similare şi a determinat parcelarea terenurilor din suburbiile Bucureştiului pentru funcţionarii de stat^[x]. Cea de-a doua strategie a constat în adoptarea de legi care reglementau mediul construit, izvorâte din necesitatea instituirii controlului sanitar, analizate, de asemenea, de Lascu şi Calotă. Nu este scopul prezentului studiu de a analiza primele două strategii, din cauza limitărilor metodologice şi a argumentului propus. În schimb, analizăm doar implicarea directă a statului în producţia şi distribuirea de locuinţe, prin înfiinţarea Societăţii Comunale. Chiar şi în acest caz, studiul este dedicat exclusiv analizei parcelărilor Societăţii Comunale, excluzând locuinţele construite pe terenurile particulare. În plus, cea de-a doua companie de stat, Casa Construcţiilor, nu face obiectul acestui studiu. Pe baza documentelor recent oferite spre consultare de către Arhivele Naţionale, Casa Construcţiilor merită istoria sa separată, nu doar un capitol dintr-o altă naraţiune.

Cea de-a doua limitare este cronologică, întrucât se rezumă la analiza activităţii Societăţii (1910-1948), la discuţiile premergătoare înfiinţării acesteia (1908-1909) şi la istoria parcelărilor după desfiinţarea sa în 1948. Deşi ideile pentru construirea de locuinţe pentru clasa muncitoare sunt mai vechi decât aplicarea lor şi practicile urbane s-au cristalizat treptat la sfârşitul secolului al XIX-lea, abia în martie 1908 reformatorii au pus bazele acestei strategii de construire de locuinţe. Primul capitol va demonstra că dezbaterile din Consiliul Comunal şi din cadrul Consiliului de Igienă din 1908 până în 1910 au condus direct la înfiinţarea Societăţii Comunale şi, implicit, la construirea de locuinţe în parcelări. Fiecare şedinţă a Consiliului Comunal care a abordat acest aspect a reprezentat o consecinţă directă a celei premergătoare. Pe baza progresului înregistrat de comisiile care au studiat problema locuirii la periferie, Consiliul Comunal a decis să construiască primele locuinţe pe strada Lânăriei, în 1909. În urma succesului acestui proiect, consilierii au decis să instituţionalizeze practica prin înfiinţarea Societăţii în 1910, trasând şi direcţiile principale care constau în parcelarea de terenuri întinse, construirea de locuinţe şi distribuirea lor, iniţial, la preţuri convenabile. Prăbuşirea regimului liberal a pus capăt activităţii Societăţii Comunale, desfiinţată de autorităţi în 1948, şi a dus la naţionalizarea unei bune părţi din patrimoniul său. În timp ce reformatorii iniţiali au sculptat începutul reformei pe faţada primei locuinţe construite în 1911 în parcelarea Clucerului, sfârşitul Societăţii se pierde în arhive, iar liderii săi ajung în închisorile comuniste.

Concluziile studiului vor arăta în ce măsură Societatea şi-a îndeplinit scopurile pentru care a fost înfiinţată, pentru fondul tensiunilor dintre viziunile opuse ale liberalilor şi socialiştilor privind reforma locuirii. Au reprezentat aceste parcelări mai degrabă un eşec simbolic al construirii statului naţional-liberal, care nu a găsit soluţiile pentru rezolvarea problemelor generate de industrializare şi urbanizare? Strategia de construire a locuinţelor-tip în parcelări şi de respingere a clădirilor de apartamente s-a dovedit a fi corectă sau mai degrabă a generat un ritm scăzut de construire şi, implicit, incapacitatea claselor vulnerabile de a-şi satisface dreptul la locuire? Radicalizarea limbajului arhitectural şi urbanistic din anii '50 a avut la bază tocmai eşecul Societăţii şi al iniţiativelor similare? Fără a răspunde direct tuturor acestor întrebări, studiul de faţă oferă o cheie de lectură nu numai asupra parcelărilor Societăţii Comunale, ci deschide noi linii de investigare a locuirii în primul deceniu al comunismului românesc

Asociaţia Studio Zona
Autor: Andrei Răzvan Voinea
Editor şi reproduceri grafice: dr. arh. Irina Popescu (Calotă)
Autor: dr. ist. Andrei Răzvan Voinea
Corectură: Mariana Dinu
Foto: arh. Andrei Mărgulescu
Design & DTP: Faber Studio (Max Gruenwald)
Promovare & PR: ist. Dana Dolghin
Consultant de specialitate: ist. Mircea Dragomir
Cartea a apărut în cadrul proiectului editorial finanţat de Ordinul Arhitecţilor din România din Fondul Timbrul Arhitecturii în 2018.

***
Lansare

 

---

[i] Henry R. Aldridge, "The Cottage versus the Block", şi Raymond Unwin, "Recommendations for Lessening the Cost of Improved Dwellings, as to Plan, Construction and Building Material" în "Bericht über den IX. Internationalen wohnungskongress, Wien, 30 mai bis 3. juni 1910, hrsg. von Bureau des Kongresses" ["Raport privitor la cel de-al nouălea Congres Internaţional al Locuirii, Viena, 30 mai - 3 iunie 1910, publicat de Biroul Congresului"], Wien: Zentralstelle für wohnungsreform in Österreich, 1911, pp. 706-707, respectiv pp. 744-749.

[ii] Denumirea originală era "Eftine".

[iii] Dr. Ioan Costinescu, "Les habitation à bon marché en Roumanie", în "Bericht...", pp. 1.000-1.006.

[iv] Consiliul Comunal al Capitalei, "Şedinţa extraordinară de la 4 iunie 1910", în Monitorul Comunal, anul XXIV - nr. 32, 15 august 1910. 

[v] Dorota Wlodarczyk, Rediscovering Garden City Principles and Applying Them in New Neighbourhoods - The Suchy Dwor Area in Gdynia, Poland, în ed. Lars Rydén, "Building and Re-Building Sustainable Communities": Baltic University Press, 2003.

[vi] Gabor Gyani, "Budapest", în M. J. Daunton, ed., Housing the Workers, 1850-1914 (London: Leicester University Press, 1990), pp. 149-181.  

[vii] Nicolae Lascu, Legislaţie şi dezvoltare urbană, Bucureşti, 1831-1952. Teză de doctorat, coord. ştiinţific: prof. arh. Alexandru Sandu (Bucureşti, Institutul de Arhitectură "Ion Mincu", 1997)

[viii] Irina Calotă, Dincolo de centru. Politici de locuire/Bucureşti/1910-1944. Teză de doctorat, coord. ştiinţific: prof. dr. arh. Anca Brătuleanu (Bucureşti. Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", 2013).

[ix] "Legea societăţilor civile de credit funciar urban din 1873 [...] nici nu s-a gândit la locuinţa celor foarte săraci" şi "vedem dar că locuinţa celor săraci nu poate fi ajutată de societăţile de credit", în Cincinat Sfinţescu, "Problema locuinţelor în România în raport cu programul chestiunilor dezbătute în congresul internaţional ţinut la Paris în iulie 1928", în Monitorul Uniunii Oraşelor din România, anul V, nr. 7-9/1928, pp. 15-16.

[x] Pentru o analiză detaliată a parcelărilor bazate pe Legea împroprietăririi, vezi Irina Calotă, Dincolo de centru. Politici de locuire în Bucureşti 1910-1948, Editura Ozalit, 2017.

Omul de cretă

 

C.J. Tudor
Omul de cretă
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Alexandru Macovescu



***
Intro

C.J. TUDOR s-a născut în Salisbury şi locuieşte în Sussex, Marea Britanie, împreună cu partenerul şi cu fiica sa. Dragostea ei pentru literatură, în special pentru cea întunecată şi macabră, a început în tinereţe. În vreme ce colegii ei o citeau pe Judy Blume, ea îi devora pe Stephen King şi pe James Herbert.

De-a lungul anilor, a avut o varietate de locuri de muncă. Printre altele a plimbat câini, a fost reporter, scenarist de radio, prezentator de televiziune, copywriter şi, acum, autor de succes.

Primul ei roman, Omul de cretă, este bestseller peste tot în lume, fiind tradus în aproape patruzeci de limbi.

*

"Dacă vă plac cărţile mele, o să vă placă şi asta." (Stephen King)

Nu răscoli amintirile copilăriei dacă ştii că ascund secrete întunecate...

În 1986, Eddie şi prietenii lui îşi petrec zilele mergând cu bicicleta printr-un orăşel englez mereu adormit, în căutare de aventuri. Omuleţîi de cretă pe care-i desenează peste tot sunt codul lor secret. Dar atunci când unul dintre aceste desene îi conduce la un cadavru dezmembrat povestea se schimbă definitiv.

În 2016, Eddie crede că a lăsat totul în urmă. Dar apoi el şi prietenii lui primesc un mesaj misterios şi trecutul se întoarce la viaţă mai periculos ca niciodată.

"Cu adevărat hipnotic, Omul de cretă este un roman ca un coşmar, unul care îţi accelerează pulsul şi îţi îngheaţă sângele în vine." (A.J. Finn)

"O carte care vă va aminti de IT: povestea la persoana întâi, alternarea dintre trecut şi prezent şi capitolele care se termină în suspans. Un roman care surprinde inteligent atmosfera insulară şi uşor sinistră a unui orăşel de provincie. Copiii anilor '80 vor fi cuprinşi de nostalgie." (Kirkus Reviews)

Fragment

1986

Ceva m-a trezit din nou brusc. Un zgomot ca o aversă sau grindină. M-am încruntat şi m-am întors pe partea cealaltă. Iar s-a auzit. Pietre la fereastră. Am sărit din pat, am păşit pe podeaua goală şi am deschis draperiile.

Cred că dormisem ceva. Era întuneric afară. Luna era argintie, despicând parcă cerul de culoarea cărbunelui.

Era suficient de luminos ca să-l văd pe Sean Cooper.

Stătea pe iarbă, la marginea terasei. Avea pe el blugi şi jacheta albastră de baseball sfâşiată şi murdară. Nu era verde, umflat, peştii nu-i ciuguliseră ochii, dar era foarte palid şi foarte mort.

Un vis. Sigur era. Trezeşte-te! mi-am zis. Trezeşte-te, trezeşte-te, TREZEŞTE-TE!
- Hei, căcăciosule!

Mi-a zâmbit. Stomacul mi s-a întors pe dos. Mi-am dat seama cu groază că nu era un vis. Era un coşmar.
- Pleacă! i-am şuierat cu pumnii încleştaţi şi cu unghiile intrându-mi în carne.
- Am un mesaj pentru tine.
- Nu-mi pasă! i-am strigat. Pleacă!

Am vrut să par sfidător. Dar frica mă strangula, iar cuvintele au ieşit ca un chiţăit strident.
- Ascultă la mine, căcăciosule! Dacă nu cobori, trebuie să urc şi să vin după tine.

Un Sean Cooper mort în grădină era groaznic, dar un Sean Cooper mort în dormitorul meu era şi mai groaznic. Şi încă visam, da? Trebuia să continui până mă trezeam.
- Bine... lasă-mă un minut.

Mi-am luat adidaşii de sub pat şi m-am încălţat în timp ce îmi tremurau mâinile. M-am dus tiptil la uşă, am apucat mânerul şi am apăsat. Nu am îndrăznit să aprind lumina, aşa că am bâjbâit pe lângă perete până la scări şi am înaintat încetişor în lateral ca un crab.

În sfârşit am ajuns la capul scărilor. Am traversat holul până în bucătărie. Uşa din spate era deschisă. Am păşit afară. Aerul nopţii îmi pişca pielea prin bumbacul subţire al pijamalei; o briză uşoară îmi ridica părul. Simţeam ceva umed, acru şi putrezit.
- Nu mai adulmeca aerul ca un câine, căcăciosule!

Am tresărit, m-am întors. Sean Cooper era chiar în faţa mea. De aproape arăta mai rău decât din dormitor. Pielea îi era albăstrie. Vedeam vene mici sub ea. Ochii păreau galbeni şi cumva dezumflaţi.

Mă întrebam dacă poţi ajunge într-un moment în care să nu-ţi mai fie frică. Dacă da, cred că ajunsesem acolo.
- Ce faci aici?
- Ţi-am zis, am un mesaj pentru tine.
- Ce anume?
- Fereşte-te de oamenii de cretă.
- Nu înţeleg.
- Da' tu crezi că eu pricep ceva? A făcut un pas spre mine. Crezi că vreau să fiu aici? Crezi că vreau să fiu mort? Crezi că vreau să duhnesc?

A ridicat un braţ care atârna ciudat în articulaţie şi a arătat spre mine. De fapt, mi-am dat seama că nu era în articulaţie. Era sfâşiat în partea superioară. Osul alb strălucea în lumina ceţoasă a lunii.
- Sunt aici din cauza ta.
- A mea?!
- E numai vina ta, căcăciosule! Tu ai început totul.

Am făcut un pas în spate spre uşă.
- Îmi pare rău... tare rău.
- Pe bune? Buzele i s-au dezvelit într-un mârâit ameninţător. Ia arată-mi tu cum îţi ceri scufeee?

M-a înşfăcat de braţ. A început să mi se prelingă urină pe picior.
- Suge-mi-o!
- NUUU!

Mi-am smucit braţul pe când aleea a fost scăldată într-o lumină albă strălucitoare de la fereasta de pe palier.
- EDDIE, EŞTI TREAZ? CE FACI ACOLO?

Sean Cooper a rămas acolo o clipă, luminat ca o decoraţiune sinistră de Crăciun, străpuns de lumină. Şi apoi, la fel cum fac toţi monştrii buni eliberaţi de întuneric, s-a estompat încetişor şi a ajuns pe pământ un nor de praf alb.

M-am uitat în jos. Era altceva unde stătuse. Un desen. Albul contrasta cu aleea întunecată. Un om desenat, pe jumătate înghiţit de valuri puternice, cu un braţ ridicat de parcă saluta. Nu, m-am gândit. Se îneca. Nu saluta. Şi nu era un om desenat, ci unul de cretă.

M-au trecut fiori reci pe şira spinării.
- Eddie?

Am zbughit-o înăuntru şi am închis uşa cât de încet am putut.
- Sunt bine, mama. Voiam doar să beau nişte apă.
- Am auzit cumva uşa din spate?
- Nu, mamă.
- Bea şi apoi du-te înapoi în pat. Ai şcoală mâine.
- Bine, mamă.
- Băiat cuminte!

Am închis uşa cu degetele tremurându-mi aşa de tare că am reuşit abia după câteva încercări să răsucesc cheia în broască. Apoi m-am dus tiptil la etaj, mi-am dat jos pantalonii umezi de pajama şi i-am băgat în coşul de rufe. Mi-am pus o pereche curată şi m-am suit în pat. Dar nu am adormit decât peste multă vreme. Stăteam acolo, aşteptând să aud mai multe pietre în fereastră sau poate zgomot de paşi umezi pe scări.

La un moment dat, pe când păsările începeau să ciripească şi să scoată triluri, cred că am aţipit. Nu mult. M-am trezit devreme. Înaintea mamei sau a tatei. M-am dus imediat jos şi am deschis larg uşa din spate, sperând din tot sufletul să fie totul un vis. Nu era niciun Sean Cooper mort. Niciun...

Omul de cretă era încă acolo.
- Căcăciosule, vrei să te bagi în apă? Hai cu mine - apa e mortală.

Aş fi putut să îl las acolo. Poate aşa ar fi trebuit să procedez. În schimb am luat de sub chiuvetă ligheanul de spălat al mamei şi l-am umplut cu apă. Apoi l-am golit, înecând din nou omul de cretă în apă rece şi ce a mai rămas din clăbucii de săpun.

Am încercat să-mi spun că a desenat altcineva. Poate Gav sau Hoppo. O glumă macabră. Mi-am dat seama la jumătatea drumului spre şcoală. Cu toţii aveam o anumită culoare de cretă: Gav roşu, Metal Mickey albastru, Hoppo verde, Nicky galben, iar eu portocaliu. Nimeni din gaşca noastră nu folosea alb.

2016

Mama mă sună înainte de prânz. În general reuşeşte să sune în cele mai nepotrivite momente, iar astăzi nu este o excepţie. Aş putea lăsa să intre căsuţa vocală, dar mama o detestă şi o să fie şi mai nervoasă când o să vorbesc următoarea oară cu ea, aşa că apăs fără tragere de inimă pe tasta "accept".
- Bună!
- Bună, Ed!

Ies jenat din clasă pe coridor.
- E totul în regulă? o întreb.
- Desigur. De ce n-ar fi?

Pentru că mama nu e genul care să sune din complezenţă. Dacă sună, are un motiv.
- Nu ştiu. Eşti bine? Cum e Gerry?
- Foarte bine. Am făcut detoxifiere cu suc proaspăt aşa că ne simţim foarte energizaţi acum.

Sunt sigur că mama nu a folosit niciodată cuvinte ca "energizat" sau nu s-ar fi gândit să facă o cură cu suc proaspăt în urmă cu câţiva ani. Nu când trăia tata. Gerry e vinovat.
- Super! Auzi, mamă, făceam ceva, aşa că...
- Ed, eşti la muncă?
- Păi...
- Nu e vacanţă?
- Ştiu, dar lucrurile nu mai stau aşa.
- Ed, să nu-i laşi să te muncească prea mult. Oftează: Mai sunt şi alte lucruri în viaţă.

Mama nu ar fi spus niciodată aşa ceva cu câţiva ani în urmă. Munca era viaţa ei. Dar apoi tata s-a îmbolnăvit şi s-a ocupat doar de îngrijirea lui.

Înţeleg că tot ce face acum - inclusiv relaţia cu Gerry - e să recupereze toţi acei ani pierduţi. Nu o învinovăţesc pe ea. Ci pe mine. Dacă m-aş fi însurat şi aş fi avut o familie, poate că şi-ar fi petrecut altfel timpul, nu făcând cure de detoxifiere tâmpite cu suc natural. Şi poate eu mi-aş fi umplut altfel timpul în afară de muncă. Dar nu asta vrea mama să audă.
- Ştiu, îi spun. Ai dreptate.
- Bun! Ed, ar trebui să încerci Pilates. Îţi faci bine la suflet.
- O să mă gândesc.
Nu o s-o fac.
- Mă rog, nu te mai reţin dacă eşti ocupat. Mă întrebam dacă poţi să faci ceva pentru mine.
- Bine...
- Gerry şi cu mine ne gândim să plecăm o săptămână cu rulota.
- Foarte frumos.
- Însă persoana care stă cu pisica ne-a lăsat baltă.
- O, nu!
- Ed! Ar trebui să-ţi placă animalele.
- Aşa e, dar Mittens mă urăşte.
- Prostii! E pisică. Nu urăşte pe nimeni.
- Nu e pisică, e sociopat cu blană.
- Poţi să ai grijă de ea câteva zile sau nu?
Oftez.
- Da, desigur.
- Bine. O aduc mâine-dimineaţă.
O, super!

Închid şi mă întorc în sala de clasă. Un adolescent slăbănog cu bretonul negru şi lins intrându-i în ochi se lasă pe spate în scaun, cu picioarele pe bancă, tastează pe mobil şi mestecă gumă. Danny Myers este la ora mea de engleză. E un puşti isteţ sau cel puţin aşa îmi spun toţi: directorul şi părinţii lui Danny care sunt prieteni cu directorul şi cu câţiva membri din Comitetul de Guvernatori. Nu mă îndoiesc, dar nu am văzut încă nimic sclipitor în ce face.

Desigur că nu e ceea ce vor să audă părinţii sau directorul nostru. Cred că Danny are nevoie de atenţie specială. Danny este dezamăgit de sistemul nostru educaţional "universal". E prea deştept, prea distrat, prea sensibil. Bla, bla, bla.

Aşa că Danny este acum în ceea ce numim "intervenţie". Adică este adus pentru ore în plus în timpul vacanţei şi eu trebuie să-l inspir, să-l intimidez şi să-l conving să ia notele pe care părinţii lui cred că le poate obţine.

Uneori aceste intervenţii dau rezultate cu copiii capabili, dar care nu se descurcă bine la ore. Uneori sunt o pierdere atât pentru elev, cât şi pentru mine. Nu-mi place să cred că sunt sceptic, dar sunt realist. Nu sunt domnul Chips. La urma urmei, vreau să-I învăţ ceva pe elevii care vor să încerce. Mai bine un şapte muncit decât un opt care înseamnă "mi se rupe."
- Dă-ţi jos picioarele de pe masă şi închide telefonul, îi spun în timp ce mă aşez la catedră.

Îşi dă jos picioarele, dar tot butonează telefonul. Îmi pun din nou ochelarii şi găsesc unde am rămas în textul pe care îl discutam.
- După ce termini, poate îţi captează atenţia Împăratul muştelor.

Tot butonează.
- Danny, nu aş vrea să le sugerez părinţilor tăi să-ţi blocheze toate conturile pe reţelele sociale ca să iei note mai mari...

Danny se uită urât la mine pentru o clipă. Îi zâmbesc politicos. Ar vrea să se ia la harţă cu mine. Ar vrea să mă încerce, dar de data asta închide telefonul şi şi-l strecoară în buzunar. Nu cred că e o reuşită, ci m-a lăsat să câştig.

E în regulă. Mă mulţumesc dacă astfel trec mai uşor cele două ore rămase. Uneori îmi place să mă joc aşa cu Danny. Şi chiar simt satisfacţie când îl conving să predea o temă cât de cât decentă. Dar azi nu e ziua mea norocoasă. Sunt obosit pentru că am dormit întrerupt şi mă simt tare agitat. De parcă aştept să se întâmple ceva. Ceva rău. Ceva iremediabil.

Încerc să mă concentrez asupra textului.
- Aşadar vorbeam despre ce reprezintă personajele principale: Ralph, Jack, Simon...
Dă din umeri.
- Simon era în plus de la început.
- De ce?
- Cantitate neglijabilă. Un tâmpit. Merita să moară.
- Merita? Cum aşa?
- OK, nu a fost nicio pierdere, nu? Jack avea dreptate. Dacă aveau de gând să supravieţuiască pe insulă, trebuia să uite de rahaturile alea cu civilizaţia.
- Dar ideea romanului e că, dacă recurgem la barbarie, societatea se destramă.
- Poate aşa ar trebui. Oricum totul e artificial. Asta e de fapt ideea cărţii. Ne prefacem că suntem civilizaţi când, de fapt, nu suntem.

Zâmbesc, deşi simt cum mă cuprinde o senzaţie de disconfort. Poate e doar indigestie din nou.
- E un punct de vedere interesant.

Îmi sună ceasul. Mereu pun alarma ca să marchez sfârşitul lecţiei.
- În regulă. Asta e tot pentru azi, zic şi îmi strâng manualele.O să citesc mai multe despre teoria ta într-un eseu viitor, Danny.

Se ridică şi îşi ia ghiozdanul de jos.
- Pe curând, domnule!
- La aceeaşi oră săptămâna viitoare.

Pe când pleacă grăbit din clasă, mă trezesc spunând:
- Danny, bănuiesc că în noua societate tu ai fi unul din supravieţuitori, nu?
- Logic. Se uită ciudat la mine: Dar nu vă faceţi griji, domnule. Şi dumneavoastră v-aţi număra printre ei.

Drumul prin parc până acasă e mai lung. Nici nu e o zi foarte caldă, dar oricum vreau să ocolesc. O mică plimbare pe cărarea amintirilor.

E drăguţ să te plimbi pe malul râului, într-o parte sunt câmpurile în bătaia vântului şi mai departe se vede catedrala în depărtare, deşi momentan este înconjurată de schele, cum e de câţiva ani. A durat patru sute de ani să construiască vestitul acoperiş de la zero, fără utilaje potrivite sau maşinării. Mă gândesc că restaurarea vadura mai mult cu toate minunile tehnologiei moderne.

În ciuda priveliştii pitoreşti, oricând mă plimb pe malul lacului, privirea îmi este atrasă de apa maronie care curge repede. Mă gândesc cât de rece e. Cât de nemiloşi sunt curenţii. Mă tot gândesc la Sean Cooper scufundându-se sub apă, încercând să ajungă la bicicleta lui. Bicicleta despre care nimeni nu a recunoscut că a furat-o.

În stânga mea este noua zonă de recreere. Un grup de băieţi se dau cu placa în parcul pentru skateboarding, o mamă impinge un bebeluş care râde într-un carusel şi o adolescentă singură stă într-un leagăn. Are capul plecat şi părul îi cade ca o cortină pe faţă. Păr castaniu, nu roşcat. Dar felul în care stă acolo, închisă în carapacea tare de stăpânire de sine, mă duce cu gândul la Nicky.

Îmi amintesc o altă zi din vara aceea. O clipă aproape pierdută în ceaţa altor amintiri. Mama mă trimisese în oraş să cumpăr câte ceva. Mă întorceam prin parc când am văzut-o pe Nicky pe terenul de joacă. Stătea singură în leagăn şi se uita în poală. Aproape am strigat-o: Bună, Nicky!

Dar ceva m-a oprit. Poate că felul în care se legăna încetişor înainte şi înapoi. M-am apropiat. Ţinea ceva în mână. Avea o strălucire argintie în lumina soarelui - şi am recunoscut crucifixul mic pe care îl purta de obicei la gât. Mă uitam pe când îl ridica... şi pe care apoi şi l-a înfipt în carnea moale a coapsei. Iar şi iar şi iar.

M-am dat în spate şi m-am grăbit să ajung acasă. Nu i-am spus niciodată lui Nicky şi nimănui altcuiva ce am văzut în acea zi. Dar mi-a rămas întipărit în minte. Felul în care şi-a împlântat crucifixul în picior. Iar şi iar. Probabil i-a dat sângele. Dar nu a scos niciun sunet, nici măcar nu s-a smiorcăit.

Fata din parc îşi ridică privirea şi îşi dă părul după ureche. Are mulţi cercei din argint care strălucesc, iar în nas are un inel mare din metal. E mai mare decât am crezut la început, poate e la facultate. Însă sunt perfect conştient că sunt între două vârste, arăt destul de ciudat şi mă holbez la o adolescentă într-un teren de joacă pentru copii.

Îmi cobor privirea şi merg mai repede. Telefonul îmi bâzâie în buzunar. Îl scot şi mă aştept să fie mama. Nu e. Este Chloe.
- Da?
- Mişto salut! Ar mai trebui să-ţi perfecţionezi manierele la telefon.
- Scuze... Sunt un pic... scuze, ce e?
- Prietenul tău şi-a lăsat portofelul aici.
- Mickey?
- Da, l-am găsit sub masa din hol după ce ai plecat. I-a căzut sigur din geacă.

Mă încrunt. E ora prânzului. Mickey şi-a dat cu siguranţă seama că îi lipseşte portofelul până acum. Însă era destul de beat noaptea trecută. Poate încă mai doarme la hotel.
- Păi, o să-l sun şi îi spun. Mersi.
- În regulă.

Apoi îmi dau seama de ceva.
- Poţi să iei portofelul lui Mickey şi să te uiţi înăuntru?
- Stai aşa!

O aud mişcându-se şi apoi întorcându-se la telefon.
- Bani gheaţă - cam 20 de lire - carduri de credit, carduri de debit, chitanţe, permis de conducere.
- Cardul de acces de la camera de hotel?
- Da, şi ăla.

Cardul de acces de care avea nevoie ca să intre. Sunt sigur că un angajat i-ar fi eliberat altul dacă avea un act de identitate la el... De parcă mi-ar fi citit gândurile, Chloe mă întreabă:
- Asta înseamnă că nu s-a întors la hotel noaptea trecută?
- Nu ştiu, îi răspund. Bănuiesc că o fi dormit în maşină.

Dar de ce nu m-a sunat? Şi, chiar dacă nu a vrut să mă deranjeze noaptea trecută, de ce nu m-a sunat de dimineaţă?
- Sper că nu zace printr-un şanţ pe undeva.
- De ce naiba ai spune una ca asta?

Îmi pare imediat rău că m-am luat de ea. Parcă o aud zbârlindu-se la celălalt capăt al telefonului.
- Ce e cu tine în dimineaţa asta? Te-ai ridicat din pat şi pe pernă scria "Bou"?
- Îmi cer scuze, îi zic. Sunt doar obosit.
- Bine, îmi spune pe un ton care îmi dă de gândit că nu e aşa. Ce o să faci cu prietenul tău?
- O să-l sun. Dacă nu dau de el, o să las portofelul la hotel. Să mă asigur că e bine.
- Îl las pe masa din hol.
- Ieşi?
- Ai nimerit-o, Sherlock. Ai uitat complet de viaţa mea socială incredibilă?
- Bine, atunci ne vedem mai târziu.
- Sincer, sper că nu.

Închide telefonul şi mă întreb dacă a glumit că va sta până târziu sau a fost sinceră că nu vrea să mai vadă niciodată un nebun prost dispus. Oftez şi încerc să-l sun pe Mickey. Intră direct căsuţa vocală:
"Bună, Mickey la telefon! Nu pot să vorbesc acum, aşa că ştii ce să faci după semnalul sonor."

Nu mă deranjez să las un mesaj. Ies din parc şi o iau pe drumul scurt spre casă, încercând să ignor vaga nelinişte care-mi răscoleşte stomacul. Poate nu e nimic grav. Poate că Mickey a mers împleticit până la hotel, a convins angajaţii să îi dea o cheie nouă şi doarme ca să-i treacă mahmureala. Până ajung acolo, cu siguranţă o să bage în el la prânz. Totul o să fie al naibii de bine, perfect.

Îmi spun asta de mai multe ori cu din ce în ce mai multă convingere.

Şi de fiecare dată cred din ce în ce mai puţin.

*
Hotelul este o clădire urâtă, ghemuită lângă un restaurant dărăpănat "Little Chef". Credeam că Mickey îşi putea permite să stea undeva mai bine, dar probabil că a fost mai la îndemână.

Îl mai sun de două ori pe drum. De fiecare dată intră căsuţa vocală. Sentimentul de rău augur mă sufocă din ce în ce mai mult. Parchez şi mă duc la recepţie. Un tânăr cu păr roşcat prins într-o coadă zburlită şi cu găuri enorme în urechi stă în spatele biroului şi nu pare să se simtă la locul lui într-o cămaşă prea strâmtă şi cu o cravată prost pusă la gât. La rever are un ecuson pe care scrie "Duds" şi care nu pare un nume, ci mai degrabă recunoaşterea unei greşeli grave.
- Bună ziua! Doriţi o cameră?
- Nu, de fapt, sunt aici ca să mă văd cu un prieten.
- Am înţeles.
- Mickey Cooper. Cred că s-a cazat ieri.
- Bine.

Se tot uită vag la mine.
- Aşa că aţi putea verifica dacă e aici? îl rog.
- Nu-l puteţi suna?
- Nu răspunde, iar ideea e - îmi scot portofelul din buzunar. Mi l-a lăsat acasă noaptea trecută. Înăuntru sunt cheia de la cameră şi toate cardurile de credit.

Aştept să conştientizeze importanţa acestor amănunte. Încep să-mi crească licheni la picioare. Se formează gheţari şi se topesc.
- Îmi pare rău, îmi spune în cele din urmă. Nu înţeleg.
- Vă rog să verificaţi dacă s-a întors noaptea trecută. Îmi fac griji.
- Păi, nu eram de serviciu noaptea trecută, ci Georgia.
- În regulă, dar nu ar trebui să fie ceva în calculator? Arăt spre computerul antic ghemuit într-un colţ pe un birou murdar. Ar fi trebuit să ceară o cheie nouă de la cameră. Bănuiesc că ar trebui să fie o înregistrare în sistem.
- Cred că aş putea verifica.
- Şi eu cred.

Nu a sesizat sarcasmul. Se trânteşte pe un scaun la calculator şi tastează ceva. Apoi se întoarce.
- Nu, nimic.
- Aţi putea să o sunaţi pe Georgia?

Se gândeşte. Am sentimentul că necesită un efort imens să îl pui pe Duds să facă ceva în afara atribuţiilor slujbei. Ca să fiu sincer, şi să respire pare un efort incomensurabil pentru Duds.
- Vă rog!

Oftează adânc.
- În regulă.

Ridică telefonul.
- Bună! George?

Aştept.
- S-a întors noaptea trecută un tip Mickey Cooper fără card de acces în cameră? A trebuit să-i dai altul? Bine. În regulă. Mulţumesc.

Pune jos receptorul şi vine la birou.
- Deci? îl întreb.
- Neah! Prietenul dumitale nu s-a întors aici noaptea trecută.