Acolo unde cântă racii

 

Delia Owens
Acolo unde cântă racii
Editura Pandora M, 2019
Traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară.

***
Intro

Delia Owens şi-a obţinut licenţa în zoologie la Universitatea din Georgia şi doctoratul în etologie la Universitatea din California. Împreună cu fostul ei soţ, Mark, a scris trei bestselleruri internaţionale despre anii pe care i-au petrecut ca naturalişti în Africa: Cry of the Kalahari, The Eye of the Elephant şi Secrets of the Savanna. A primit Premiul John Burroughs pentru carte de ştiinţă şi a publicat articole în Nature, African Journal of Ecology şi International Wildlife.
Acolo unde cânta racii este romanul ei de debut, care va fi ecranizat de Fox 2000, producătoarea filmului fiind Reese Witherspoon.
În prezent, locuieşte în Idaho. O puteţi urmări pe www.deliaowens.com.

*

Zvonurile despre Fata Mlaştinii au circulat mulţi ani în Barkley Cove, un orăşel liniştit de pe coasta Carolinei de Nord. Aşa că, în 1969, când chipeşul Chase Andrews este găsit mort, localnicii bănuiesc imediat că a fost ucis de Kya Clark, adevăratul nume al Fetei Mlaştinii.

Însă Kya nu este nici pe departe sălbăticiunea pe care şi-o închipuie lumea. Sensibilă şi inteligentă, a supravieţuit singură în ţinuturile luxuriante de pe malul oceanului, împrietenindu-se cu pescăruşii, descoperind bogăţia nesfârşită a pădurilor brăzdate de canale şi învăţând lecţii de viaţă accesibile doar celor care trăiesc în natură.

Într-o bună zi, Kya simte înfiripându-se în sufletul ei dorinţa de a fi iubită, iar când doi tineri din oraş sunt atraşi de frumuseţea ei neobişnuită, viaţa i se schimbă complet, căpătând un alt sens. Dar, nu după mult timp, ceva cu totul neprevăzut îi sfărâmă noua existenţă.

Acolo unde cânta racii îmbină cu un talent extraordinar povestea tulburătoare a maturizării unei fete părăsite de familie, un superb omagiu adus naturii, o emoţionantă poveste de iubire şi misterul unei crime.

#1 Bestseller New York Times

"Un roman de o frumuseţe tulburătoare." (The New York Times Book Review)

 "Delia Owens explorează felul în care izolarea afectează comportamentul uman, precum şi efectul profund pe care îl poate avea respingerea asupra noastră." (Vanity Fair)

Fragment
 

Pentru Amanda, Margaret şi Barbara

De la început
Dacă nu v-aş fi ştiut
Nu v-aş fi cunoscut.
V-am ştiut
V-am cunoscut
V-am îndrăgit
Pe vecie.
 

PARTEA 1

Balta

PROLOG

1969

Balta nu e o mocirlă. Balta e un spaţiu al luminii, unde iarba creşte din apă, iar apa curge către cer. Pârâiaşe leneşe hălăduiesc în voie, purtând cu ele către mare globul soarelui, iar păsările cu picioroange se înalţă cu neaşteptată graţie - de parcă n-ar fi alcătuite pentru zbor - în zarva asurzitoare a gâştelor albe.

Apoi, în trupul bălţii, ici şi colo, petice de mocirlă adevărată cuprind limbile joase de pământ pitite în umezeala lipicioasă a pădurilor. Apa mocirlelor e neclintită şi întunecată, fiindcă a înghiţit lumina cu gâtlejul său nămolos. Până şi târâtoarele nopţii sunt diurne în vizuina asta ferită. Există sunete, fireşte, dar, în comparaţie cu balta, mocirla e tăcută, fiindcă descompunerea e munca celulelor. Viaţa se fărâmiţează, începe să duhnească şi redevine materie organică putredă, informă; o băltoacă moartă, cu iz înţepător, stă la originea vieţii.

În dimineaţa zilei de 30 octombrie 1969, cadavrul lui Chase Andrews zăcea în mocirlă. Îl păştea obişnuita absorbţie tăcută, care l-ar fi făcut nevăzut pentru totdeauna. O mocirlă se pricepe la moarte, n-o socoteşte neapărat o tragedie şi cu siguranţă nu un păcat. Însă în dimineaţa asta doi băieţi din sat, veniţi cu bicicletele până la vechiul foişor de foc, îi zăresc, de pe drumul vălurit, geaca de blugi.

1. Mămica

1952

Dimineaţa dogoritoare de august făcea ca răsuflarea de ceaţă a mlaştinii să se agaţe de stejari şi de pini. Pâlcurile de palmieri pitici stăteau neobişnuit de tăcute, dacă nu puneai la socoteală fâlfâitul slab al egretelor ce se ridicau din lagună. Şi atunci Kya, de doar şase ani la acea vreme, auzi pocnetul uşii de plasă. Îndreptându-şi spinarea pe scăunel, se opri din frecat murdăria de pe oală şi o lăsă în ligheanul plin de clăbuci zoioşi. Nu se mai auzea niciun sunet acum, în afară de propria-i respiraţie. Cine ieşise din baracă? Nu mămica. Ea nu lăsa niciodată uşa să se izbească.

Dar când Kya dădu fuga pe verandă, îşi văzu mama într-o fustă lungă, cafenie, cu pliurile bătându-i gleznele, păşind pe cărarea nisipoasă, încălţată cu pantofii cu toc. Încălţămintea cu vârfuri rotunjite era făcută din imitaţie de piele de aligator. Singura ei pereche de pantofi buni. Kya vru să strige, dar ştia că nu era cazul să-l trezească pe tăticu', aşa că deschise uşa şi se opri pe treptele de cărămidă. Văzu, de acolo, valiza albastră pe care o ducea mămica. De obicei, încrezătoare ca un căţeluş, Kya ştia că mama ei avea să se întoarcă nu peste mult cu ceva carne unsuroasă înfăşurată în hârtie maro ori cu vreun pui cu capul bălăbănindu-se. Doar că până atunci nu mai purtase pantofii de aligator şi nu-şi luase niciodată valiza cu ea.

Mămica se uita întotdeauna înapoi când ajungea acolo unde şleaul dădea la şosea, cu un braţ ridicat, fluturând din mâna albă, apoi se întorcea să-şi vadă de drum, care şerpuia printre smârcurile din codru, pe lângă lagune prelungi, şi care ajungea în cele din urmă - dacă mareea o permitea - în sat. Însă azi nu se opri şi păşi mai departe, nesigură, pe făgaşul cărării. Silueta ei înaltă se mai iţi când şi când prin găurile din frunzişul pădurii, până ce nu se mai văzură decât străfulgerări ale eşarfei albe printre frunze. Kya porni în fugă către locul din care ştia că are să se ivească şoseaua; mămica, desigur, avea să-i facă de acolo cu mâna. Însă ajunse doar cât să întrevadă o clipită valiza albastră - ce culoare greşită pentru umblat prin pădure! - în vreme ce dispărea. Simţi că pieptul îi e apăsat de o greutate, de ceva dens precum mâlul; se întoarse pe trepte şi se puse pe aşteptat.

Kya era cea mai mică dintre cinci fraţi, ceilalţi cu toţii mult mai în vârstă, deşi în ultima vreme nu mai ştia exact câţi ani aveau. Stăteau cu mămica şi cu tăticu', înghesuiţi ca iepurii în cuşcă, în baraca grosolană a cărei verandă cu plasă la uşă se holba de sub stejăriş.

Jodie, fratele de care Kya era cea mai apropiată ca vârstă, însă totuşi cu şapte ani mai mare, ieşi din casă şi se opri în spatele ei. Era, ca şi ea, brunet şi cu ochii negri; o învăţase să fluiere ca păsările, numele stelelor şi cum să cârmeşti o barcă prin stufăriş.
- Are să se-ntoarcă mămica, zise.
- Nu ştiu. Umbla cu pantofii ăi buni.
- O mamă nu-şi lasă copchiii. Nu-i în stare.
- Mi-ai zis tu că vulpile-şi lasă plozii.
- Mda, numa' că vulpiţa aia avea picioru' tot o rană. Murea de foame dacă-ncerca să-şi hrănească puiuţii şi pe ea. Mai bine aşa, că i-a lepădat, acuma o să se facă bine şi-o să mai fete alţii, când i-o putea creşte cum se cade.

Jodie nu era nici pe departe atât de sigur pe cât suna, însă o zicea pentru Kya.

Cu gâtlejul strâns, fata şopti:
- Da' mămica a luat valiza albastră, de parcă s-ar duce hăt departe...

Sălaşul se afla dincolo de palmierii-evantai al căror şir se întindea de-a lungul câmpiei nisipoase până la colierul de lagune verzi şi, în depărtare, până la mlaştinile de dincolo de acestea. Kilometri întregi de buruieni, aşa de rezistente că puteau creşte şi-n apă sărată, întrerupte doar de copaci gheboşaţi, în care se întipărise forma vântului. Păduri de stejar se adunau de ambele părţi ale barăcii şi adăposteau cea mai apropiată dintre lagune, a cărei oglindă forfotea de viaţă. Printre copacii aceştia se strecurau dinspre mare aer sărat şi ţipete de pescăruşi.

Revendicarea teritoriului nu se schimbase prea mult de la anul 1500. Proprietăţile răsfirate prin mlaştină nu erau înregistrate legal, aveau însă hotare naturale - un pârâiaş era graniţă ici, un stejar mort colo - şi erau populate de renegaţi. Că doar nu-şi face nimeni colibe din frunze de palmier într-un smârc decât dacă fuge de ceva ori a ajuns la capătul drumului.

Mlaştina era străjuită de o coastă frământată, poreclită de cei dintâi exploratori "Cimitirul Atlanticului", din pricina mareelor uriaşe, a vânturilor furioase şi a epavelor eşuate ca nişte coifuri de hârtie în apa puţin adâncă de lângă ţărmul a ceea ce avea să devină coasta statului Carolina de Nord. Iată ce se putea citi în jurnalul unui matelot: "ne-am dat aproape de ţărm... dar n-am desluşit vreo intrare... ne-a cuprins o furtună grozavă... a trebuit să ne legăm bine cu parâme, şi ne-a mânat iureşul unui curent puternic... pământul... fiind băltit şi plin de mocirle, îndată ne-am întors la corabie... Neprielnic loc pentru cei ce vor veni poate să se aşeze prin aceste părţi."

Coloniştii nu întârziaseră totuşi să apară şi mlaştina infamă devenise o plasă în care se prinsese un talmeş-balmeş de marinari răzvrătiţi, naufragiaţi, datornici şi fugari din calea impozitelor, războaielor ori legilor care nu le picau bine. Din cei care nu fuseseră ucişi de malarie sau pe care nu-i înghiţise mocirla, se ivise cu timpul un trib de pădureni de mai multe rase şi culturi, şi fiecare dintre ei era în stare să taie un crâng întreg cu securea şi să nimerească un cerb de la un kilometru distanţă. Precum şobolanii de râu, aveau cu toţii teritoriul propriu şi totuşi era necesar să se potrivească între ochiurile reţelei, altfel într-o zi ajungeau să dispară, iac-aşa, în smârcuri. Două secole mai târziu, li se alăturaseră sclavi fugari care evadaseră în mlaştină şi cărora li se spunea cafenii, apoi sclavi eliberaţi, fără un şfanţ şi încolţiţi din toate părţile, care se răspândiseră pe tărâmul bălţilor din lipsa altor opţiuni.

Poate că era un meleag aspru, însă mustea de viaţă. Viaţă de toate soiurile - crabi de nisip agitându-şi frenetic picioarele, raci ce navigau prin mâl, peşti, creveţi, stridii, căprioare grase şi gâşte durdulii care umpleau uscatul şi apa. Dacă nu-ţi era peste mână să scormoneşti primprejur după mâncare, nu flămânzeai în veci.

Era 1952 acum, iar unele dintre loturile din baltă trecuseră de la o persoană la alta, generaţii întregi, fără acte şi înscrisuri, vreme de patru secole. Cei mai mulţi îşi făcuseră sălaş acolo demult, dinainte de Războiul Civil. Alţii ocupaseră terenuri mai recent, mai ales după cele două Războaie Mondiale, de unde bărbaţii se întorseseră frânţi, cu vântul şuierându-le prin buzunare. Mlaştina nu îi delimita, însă îi definea şi, ca orice pământ sacru, le ţinea secretele bine ascunse. Nu-i păsa nimănui că ocupaseră pământul, fiindcă nu-l mai voia nimeni altcineva. Era, până la urmă, un teritoriu inundat şi nedesţelenit.

La fel ca şi cu băutura, locuitorii bălţii îşi distilau legile proprii - nu ca acelea săpate cu foc în table de piatră sau scrise pe hrisoave, ci unele mai profunde, imprimate în materialul lor genetic. Străvechi şi naturale precum cele care guvernau şoimii şi porumbiţele. Când e prins la înghesuială, deznădăjduit ori izolat, omul revine la acele instincte care ţintesc direct la supravieţuire. Iute şi just. Atuuri mereu existente, fiind trecute mai adesea de la o generaţie la alta decât genele mai blânde. Fără nimic moral, matematică şi-atât. Între ele, porumbiţele se luptă la fel de des precum şoimii.

Mămica nu se întoarse în acea zi. Nu vorbi nimeni despre asta. Tăticu', cel mai puţin. Duhnind a peşte şi-a rachiu, se apucase să zdrăngănească din capacele cratiţelor.
- Ce-i de haleală?

Fraţii şi surorile, cu ochii plecaţi, ridicară din umeri. Tăticu' lătră o înjurătură şi ieşi şchiopătând înapoi în pădure. Se mai certaseră ei şi altădată, ba chiar mămica o luase o dată sau de două ori din loc, dar mereu se întorsese, strângând în braţe, la nimereală, pe oricine avusese chef să se lase alintat.

Cele două surori mai mari gătiră pentru cină fasole şi pâine de mălai, dar nimeni nu se aşeză la masă, cum ar fi făcut de-ar fi fost de faţă mămica. Îşi luară din oală fasolea, trântiră peste ea pâinea de mălai şi se duseră să mănânce pe saltelele întinse pe podele ori pe sofaua ponosită.

Kya nu reuşi să bage nimic în gură. Se aşeză pe treptele verandei, uitându-se în lungul cărării. Înaltă pentru vârsta ei, numai piele şi os, avea pielea înnegrită de soare şi păr drept, des şi negru ca pana corbului.

Întunericul o opri din pândă. Orăcăitul broaştelor avea curând să acopere sunetul paşilor, dar chiar şi aşa, întinsă pe patul ei de pe verandă, continuă să stea cu urechile ciulite. Chiar în dimineaţa aceea, se trezise de la sfârâitul cărnii grase de porc în tingirea de fier şi de la aroma de scovergi rumenindu-se în cuptorul cu lemne. Îşi trăsese salopeta pe ea şi dăduse fuga la bucătărie ca să aşeze farfuriile şi tacâmurile şi să culeagă cărăbuşii de pe turtele de porumb. Adesea, în zori, mămica o îmbrăţişa -"Bună dimineaţa, fetiţa mea specială" - şi se apucau amândouă de corvezi ca şi cum ar fi făcut-o în paşi de dans. Uneori, mămica îngâna cântece populare sau spunea cimilituri pentru copii: "Purceluşul ăsta a plecat la piaţă". Sau o lua pe Kya la un joc îndrăcit, izbind cu tălpile în podeaua de placaj până ce muzica de la radioul cu baterii murea şi începea să sune ca şi cum s-ar fi auzit dintr-un fund de butoi. În alte dimineţi, mămica vorbea despre chestii de oameni mari pe care Kya nu le pricepea, dar îşi dădea seama că vorbele mămicăi trebuiau să se ducă undeva şi ele, aşa că le absorbea prin piele în vreme ce împingea încă un lemn în vatră. Dând din cap de parcă ar fi înţeles totul.

Apoi urma zarva trezitului şi hrănitului tuturor. Tăticu' nu era. El avea două reglaje: tăcere şi răcnit. Aşa că era numai bine când dormea mai mult ori dacă nu venea acasă deloc.

Însă, în acea dimineaţă, mămica fusese tăcută, cu zâmbetul pierit de pe buze şi ochii înroşiţi. Îşi legase pe frunte o eşarfă albă, în stil pirat, însă tot se vedeau marginile purpurii şi galbene ale unei vânătăi. Îndată după ce mâncaseră, mămica îşi pusese în valiză câteva lucruri şi o pornise la drum.

*
În dimineaţa următoare, Kya îşi reluă straja pe trepte, cu ochii negri scrutând drumul ca un tunel ce aşteaptă sosirea trenului. Balta era învăluită în ceaţă, o ceaţă atât de joasă, încât dosul ei molatec se cobora până în noroi. În picioarele goale, Kya îşi frământă degetele, necăji cu fire de iarbă larvele de leul-furnicilor, dar un copil de şase ani nu poate sta mult locului şi nu peste mult o porni spre pământul moale, îmbibat de maree, care scotea plescăituri când păşeai. Se ghemui la marginea apei limpezi şi privi zvârlugile cum ţâşnesc printre umbre şi petice însorite.

Dintre palmierii-evantai se auzi strigătul lui Jodie. Ridică ochii într-acolo: poate avea veşti. Dar, când îl văzu strecurându-se printre frunzele ascuţite, îşi dădu seama, din felul în care se mişca, lipsit de elan, că mămica nu venise.
- Vrei s-o facem pe exploratorii? întrebă el.
- Ziceai că eş' prea mare ca s-o faci pe esploratoru'.
- Noo, am zis şi io aşa. Nu se există prea bătrân. După mine!
O zbughiră pe întinderea plată, apoi printre copaci, către plajă. Ţipă voioasă când el o prinse şi râseră până ce ajunseră la stejarul cel mare care îşi răşchira braţele enorme peste nisip. Jodie şi fratele lor mai mare, Murph, bătuseră nişte scânduri în cuie, printre crengi, făcând din arbore turn de veghe şi fortăreaţă. Mare parte dintre ele se desprinseseră de-acum, bălăngănindu-se în cuie ruginite.

De obicei, dacă i se dădea voie să se joace acolo, i se permitea doar în calitate de sclavă, ca să le aducă fraţilor scovergi calde, abia scoase din cuptorul mămicăi.

Însă azi Jodie zise:
- Poţi să fii căpitan.

Kya ridică războinică braţul drept:
- Să-i alungăm pe spanioli!

Îşi făcură săbii din beţe şi începură să croiască tufişurile cu ele, chiuind şi împungându-şi inamicii imaginari.

Apoi - fiindcă puseurile de fantezie veneau şi se duceau cu repeziciune - se duse la un buştean acoperit cu muşchi şi se aşeză. I se alătură şi fratele, în tăcere. Voia să-i spună ceva, să-i abată gândul de la mămica, dar nu-i ieşi nicio vorbă de pe buze, aşa că se mulţumiră să stea aşa şi să urmărească umbrele mişcătoare ale vietăţilor apei.

Mai târziu, Kya se întoarse pe verandă şi aşteptă vreme lungă pe trepte, însă, cât stătu să se uite în lungul potecii, nu plânse. Faţa îi era liniştită, iar buzele, o linie subţire sub ochii cercetători. Doar că mămica nu se întoarse nici în ziua aceea.

2. Jodie

1952

După ce mămica plecă, pe parcursul următoarelor săptămâni, surorile şi fratele mai mare al Kyei îşi pierdură şi ei urma, de parcă s-ar fi luat după ea. Răbdaseră faţa congestionată a lui tăticu' şi accesele sale de furie care porneau cu strigături şi ajungeau la pumni peste ceafă sau la scatoalce date cu dosul palmei până ce, unul câte unul, dispăruseră. Erau, oricum, aproape adulţi. Iar mai încolo, la fel cum urma să le uite vârstele, avea să le uite şi numele adevărate, amintindu-şi doar că li se spunea Missy, Murphy şi Mandy. Pe salteaua de pe verandă, Kya găsi o moviliţă de şosete lăsate de surorile ei.

Într-o dimineaţă, când dintre fraţi nu-i mai rămăsese decât Jodie, Kya se trezi în zăngănit de cratiţe şi în miros de grăsime prăjită. Se năpusti către bucătărie, gândind că mămica se întorsese acasă şi că făcea prăjiturele de mălai sau friganele. Însă era Jodie la plită, amestecând în mămăligă. Kya zâmbi ca să-şi ascundă decepţia, iar el se bătu cu palma peste creştet şi-i semnaliză cu blândeţe să nu ridice vocea: dacă nu-l trezeau pe tăticu puteau să mănânce doar ei. Jodie nu ştia să facă pesmeţi şi nici şuncă nu mai era, aşa că termină mămăliga şi ouăle jumări în untură şi se aşezară la masă, schimbând în tăcere priviri şi zâmbete.

Îşi spălară iute străchinile şi o luară la goană spre baltă, cu el în frunte. Dar chiar în clipa aceea apăru tăticu, zbierând şi înaintând către ei cu mers poticnit. Imposibil de slab, cu silueta părând să-i plutească deasupra solului din pricina gravitaţiei scăzute. Şi cu dinţii galbeni ca ai unui câine bătrân.

Kya aruncă o privire spre Jodie.
- Putem fugi. Să ne-ascundem în locu' ăla cu muşchi.
- E-n regulă. O să fie bine, răspunse el.

*
Mai încolo, aproape de apus, Jodie dădu peste Kya pe plajă, uitându-se lung spre mare. Când se apropie, fata nu ridică ochii spre el, ci şi-i menţinu îndreptaţi spre apă. Dar tot îşi dădu seama, auzindu-l cum vorbeşte, că tăticu' îl pocnise în figură.
- Tre' să plec, Kya. Nu se mai poate să stau aici. Aproape că se întoarse către el, dar n-o făcu totuşi. Voia să-l implore să n-o lase singură cu tăticu', dar cuvintele nu ieşeau.
- O să pricepi tu, când te-oi face mai mare, zise Jodie. Kya voia să ţipe că o fi ea mică, dar că proastă nu-i. Ştia că tăticu' era motivul pentru care plecaseră cu toţii; însă ce o măcina era că nu o luase şi pe ea nimeni. Se gândise s-o şteargă şi ea, doar că n-avea unde se duce şi nici bani de autobuz.
- Kya, drăguţă, ai grijă. De-o veni careva, să nu te duci în casă. Acolo te poate prinde oamenii. Tu să fugi în mlaştină, să te-ascunzi în tufe. Şi mereu să-ţi ascunz' urmele. Ţi-am arătat cum. Şi poţi să te-ascunz' şi de tăticu'.

Cum ea tot nu scotea o vorbă, Jodie îşi luă rămas-bun şi porni cu paşi mari, peste plajă, către pădurice. Chiar înainte să se piardă printre copaci, se întoarse în cele din urmă către el şi-l privi cum se îndepărtează.
- Purceluşul ăsta a rămas acasă, rosti către valuri fetiţa. Apoi, rupându-se din încremenire, alergă la baracă. Îi strigă numele în hol, dar lucrurile lui Jodie nu mai erau şi culcuşul lui de pe duşumea era despuiat de aşternuturi. Se cufundă în salteaua lui, privind ce mai rămăsese din zi cum alunecă în josul peretelui. Lumina stărui după ce se ascunse soarele, cum făcea de obicei, şi o parte din ea nimeri în odaie, făcând ca pentru o clipă paturile soioase şi teancurile de boarfe să capete mai multă formă şi culoare decât copacii de-afară.

O foame de lup - chestie atât de trivială - o luă prin surprindere. Se duse în bucătărie şi se opri în uşă. Toată viaţa ei încăperea fusese încălzită de coptul pâinii, de fiertul fasolei sau de tocana de peşte ce forfotea pe plită. Acum, locul mirosea a rânced, era tăcut şi întunecat.
- Cine-o să facă mâncare? întrebă cu voce tare. Ar fi putut să-ntrebe: Cine-o să danseze?

Aprinse o lumânare şi se apucă să scormonească în tăciunii din sobă, adăugând apoi surcele. Dădu la foale până ce se aprinse o flăcăruie, apoi mai adăugă lemne. Frigiderul folosea pe post de dulap, de vreme ce electricitatea era de negăsit prin preajmă. Ca să nu se întindă mucegaiul, uşa era ţinută întredeschisă cu pliciul de muşte. Şi totuşi, vinişoarele negru-verzui se alungeau în fiece scobitură.

Găsi ceva rămăşiţe şi spuse:
- Am să tăvălesc mămăliga prin untură şi-am s-o încălzesc.

Zis şi făcut. Mâncă apoi direct din cratiţă, uitându-se pe geam, în tot acest timp, după tăticu'. Dar nu-l văzu să apară.

Când lumina revărsată de secera lunii atinse în cele din urmă baraca, se mută greoi pe patul de pe veranda - o saltea noduroasă pe podea, cu aşternuturi adevărate, presărate cu trandafiraşi, pe care mămica le găsise la o vânzare de vechituri - , singură noaptea pentru prima oară în viaţa ei.

La început, la fiecare câteva minute, se ridica şi se uita prin cadrul de plasă. Încerca să audă paşi în pădure. Ştia formele tuturor copacilor, şi totuşi, unii păreau să ţopăie ici şi colo, mişcându-se odată cu luna. Un timp, stătu atât de încremenită, că nici nu putu să înghită, însă deodată, fiindcă se făcuse vremea, melopeea familiară a broaştelor şi a greierilor-verzi umplu noaptea. Mai liniştitoare decât trei şoricei orbi cu cuţit de măcelar. Întunericul avea un iz dulceag, răsuflarea reavănă a broaştelor şi salamandrelor care izbutiseră să treacă de încă o zi fierbinte şi împuţită. Mlaştina trimise o ceaţă joasă, alinătoare, şi Kya adormi.

*
Tăticu' nu se arătă vreme de trei zile şi Kya fierse frunze de napi din grădină pentru micul dejun, prânz şi cină. Se dusese şi la coteţul găinilor, să caute ouă, dar nu găsise niciunul. Nu se vedea pe nicăieri vreo găină ori vreun ou.
- Pui de rahat! Sunteţi nişte pui de rahat, asta sunteţi. Voise să aibă grijă de păsări de când plecase mămica, însă nu făcuse mare lucru. Scăpaseră din îngrăditură şi gloata pestriţă se auzea cloncănind departe, printre copaci. Trebuia acum să le arunce crupe, să vadă dacă le poate ţine prin apropiere.

În seara celei de-a patra zile, tăticu' se înfăţişă cu o sticlă în mână şi se lăbărţă pe pat. Apoi, intrând în bucătărie în dimineaţa următoare, răcni:
- Da' unde s-au dus toţi?
- Nu ştiu, răspunse ea fără să-l privească.
- Nu ştii tu nimic, ţi-e goală tărtăcuţa. Eşti făr' de folos, ca ţâţele boului.

Kya se strecură fără zarvă afară pe uşa verandei, dar când se preumbla pe plajă, căutând scoici, simţi miros de ars şi, când ridică ochii, văzu fum ridicându-se dinspre baracă. Alergând cât de iute putu, ieşi în grabă dintre copaci şi văzu o ditai pălălaia arzând în curte. Tăticu' arunca în flăcări picturile, rochiile şi cărţile mămicăi.
- Nu! ţipă Kya.

Tăticu' nu se uită la ea, însă aruncă pe foc vechiul aparat de radio cu baterii. Kya îşi pârli faţa şi braţele când dădu să-l scoată, însă văpaia o împinse înapoi.

Se grăbi să se întoarcă în baracă, încercând să blocheze întoarcerea lui tăticu' pentru încă o serie, şi-l înfruntă din priviri. Tăticu' ridică dosul palmei la Kya, însă fetiţa nu cedă. Apoi, brusc, el se răsuci şi o porni şchiopătând spre barcă.

Kya se lăsă pe trepte, fără vlagă, uitându-se cum acuarelele mamei, peisaje din mlaştină, se mistuie şi se fac cenuşă. Rămase acolo până ce apuse soarele, până ce toţi nasturii începură să lucească precum chihlimbarul şi amintirea dansatului cu mămica se topi în flăcări.

Pe parcursul următoarelor zile, Kya învăţă din greşelile celorlalţi, ori poate mai mult de la zvârlugile din apă, cum să trăiască cu tăticu'. Trebuia să te ţii departe, să nu-l laşi să pună ochii pe tine, să fugi din peticele cu soare în cele cu umbră. Trezită şi ieşită din casă înainte să se scoale el, fata locuia în pădure şi pe apă, apoi se furişa neştiută în casă şi se culca pe patul de pe verandă, cât de aproape de baltă era cu putinţă.

*
Tăticu' luptase cu nemţii în al Doilea Război Mondial, unde femurul său drept fusese nimerit de un şrapnel şi se despicase -ultimul lor motiv de mândrie. Cecurile săptămânale cu ajutorul de invalid erau singura lor sursă de venit. La o săptămână de la plecarea lui Jodie, frigiderul se golise de tot şi nu mai rămăseseră nici prea mulţi napi. Când Kya păşi în bucătărie, în acea dimineaţă de luni, tăticu' arătă spre o bancnotă boţită de un dolar şi nişte mărunţiş aflat pe masă.
- Cu ăia de colo-şa iei mâncare pe-o săptămână. Nu-i nimica pe gratis, aşa să ştii, zise tăticu'. Totu' costă ceva şi pentru banii ăia o să ţii casa, o s-aduni lemne de foc şi-o să speli rufile.

Şi pentru întâia oară o porni Kya singură spre satul Barkley Cove ca să cumpere de mâncare - purceluşul ăsta s-a dus la piaţă. Plescăi prin nisipul adânc şi prin mâlul negru cale de aproape şapte kilometri, până ce văzu în faţă licărul golfului, cu cătunul pe mal.

Braţe subţiri, cu apă sărată, înconjurau aşezarea, amestecându-şi pâcla sărată cu cea a oceanului, care se umfla, în ora de flux maxim, de cealaltă parte a Străzii Mari. Împreună, balta şi marea separau oraşul de restul lumii, singura legătură fiind şoseaua asfaltată cu o singură bandă care pătrundea şchiopătând în sat, plină de crăpături şi gropi.

Erau două străzi: Strada Mare era paralelă cu oceanul şi avea un şir de prăvălii: băcănia Piggly Wiggly într-un capăt, Western Auto în celălalt, birtul în mijloc. Printre ele se înşirau Mărunţişuri la Kress, un magazin de mobilă Penney (doar marfă de catalog), brutăria lui Parker şi un magazin de încălţăminte Buster Brown. Lângă Piggly se găsea birtul La Naiba, care oferea cârnăciori prăjiţi, ardei roşii iuţi şi creveţi serviţi în cornete de hârtie. Nicio doamnă ori vreun copil nu punea piciorul acolo fiindcă era considerat indecent, însă o fereastră pentru comenzi fusese tăiată într-un perete, permiţându-le să ceară cârnaţi şi cola de pe stradă. Cei de culoare nu puteau folosi nici uşa, nici ferestruica.

Cealaltă stradă, Strada Principală, se întindea de la vechea şosea direct spre ocean şi Strada Mare, în care se oprea perpendicular. Aşa că singura intersecţie din localitate era între Strada Mare, Strada Principală şi Oceanul Atlantic. Prăvăliile şi celelalte acareturi nu erau lipite unele de altele ca în majoritatea oraşelor, ci separate de parcele mici, goale, pe care poposeau alge şi frunze de palmier de parcă peste noapte mlaştina şi-ar fi croit drum până acolo. Timp de mai bine de două secole, vânturile aspre şi sărate erodaseră clădirile înjghebate din lemn de cedru şi le făcuseră să capete culoarea ruginii, iar cercevelele ferestrelor, majoritatea vopsite în albastru ori alb, crăpaseră şi se coşcoviseră. Cătunul părea, în linii mari, să fi ostenit de lupta cu elementele şi, pur şi simplu, se năruia încet.

Pontonul, înveşmântat în parâme ferfeniţite şi bătrâni pelicani, înainta în golful mic, ale cărui ape, atunci când nu se zbuciumau, reflectau roşul şi albastrul bărcilor de pescuit creveţi. Drumeaguri de pământ bătătorit, cu căsuţe de cedru pe margini, şerpuiau printre copaci, pe după lagune şi de-a lungul oceanului, după ce se terminau prăvăliile. Barkley Cove era aproape literalmente un sătuc uitat din fundul lumii, răsfirat printre estuare şi stufăriş ca un cuib de egretă luat de vânt.

Cu picioarele goale şi îmbrăcată în salopeta de-acum prea scurtă, Kya se opri acolo unde cărarea din mlaştină dădea în şosea. Îşi muşca buzele, tare ar fi vrut s-o tulească înapoi acasă. Nu ştia ce-o să le spună oamenilor, cum o să se descurce cu banii de cumpărături. Dar foamea o îmboldea, aşa că păşi pe Strada Mare şi, cu bărbia în piept, o apucă spre Piggly Wiggly pe o cărăruie mărginaşă care se ivea când şi când printre peticele înierbate. Auzi, apropiindu-se de Mărunţişuri la Kress, ceva zarvă în spatele ei şi sări într-o parte tocmai când trei băieţi, mai mari cu vreo câţiva ani decât ea, trecură grăbiţi pe biciclete. Cel din frunte se uită în urmă, râzând că fusese la un pas să dea peste ea, apoi fu cât pe ce să se ciocnească de o femeie care ieşise din prăvălie.
- CHASE ANDREWS, treci încoace imediat! Haideţi, tustrei.

Băieţii mai pedalară un pic, apoi se resemnară şi se întoarseră la femeie, domnişoara Pansy Price, vânzătoare de textile şi de poveţe. Familia ei deţinuse cândva cea mai mare fermă din marginea mlaştinii şi, cu toate că fuseseră demult siliţi să vândă, femeia îşi juca mai departe rolul de proprietăreasă înstărită. Lucru deloc uşor atunci când trăiai într-un apartament minuscul, deasupra birtului. Domnişoara Pansy purta îndeobşte pălării ce aduceau cu nişte turbane de mătase, iar în dimineaţa asta avea una roz pe creştet, care-i punea în umbră rujul şi obrajii daţi cu fard roşu.

Se apucă să-i mustre pe băieţi.
- Mă cam gândesc să le spun mamelor voastre de treaba asta. Sau, mai bine, taţilor. Aşa de repede să mergeţi pe drum, cât pe ce să mă daţi jos. Ai ceva de spus, Chase?

Băiatul avea bicicleta cea mai şic - şa roşie, ghidon cromat, înălţat.
- Ne pare rău, domnişoară Pansy, nu v-am văzut de fata aia de colo, s-a pus în drum.

Chase, bronzat şi brunet, arătă cu degetul spre Kya, care dăduse înapoi, pe jumătate ascunsă după o tufă de mirt.
- Las-o pe ea. Nu poţi să-ţi arunci păcatele în cârca altuia, nici dacă-i un gunoi de mlaştină. Acuma... băieţi, tre' să faceţi o faptă bună, să vă răscumpăraţi. Iote domnişoara Arial, cară cumpărăturile, mergeţi şi ajutaţi-o să le ducă pân' la camionetă. Şi băgaţi-vă poalele cămăşilor în pantaloni.
- Da, doamnă, rostiră smeriţi băieţii şi porniră pedalând spre domnişoara Arial, care le fusese învăţătoare în clasa a doua.

Kya ştia că părinţii băiatului cu păr negru deţineau prăvălia Western Auto, motiv pentru care avea şi bicicleta cea mai bătătoare la ochi. Îl văzuse pe Chase descărcând cutii mari cu marfă din camion şi ducând-o în magazin, însă nu schimbase niciodată vreo vorbă cu el sau cu ceilalţi.

Aşteptă câteva minute, după care, iarăşi cu bărbia în piept, păşi spre băcănie. Înăuntru, Kya studie ce soiuri de mălai erau la vânzare şi alese o pungă de jumătate de kilogram de crupe măcinate mare, din pricina unei etichete roşii ce atârna de sus - Oferta specială a săptămânii. Cum o învăţase mămica. Se foi printre rafturi până nu mai văzu pe nimeni la casă, apoi înaintă şi dădu nas în nas cu vânzătoarea, doamna Singletary, care o şi întrebă:
- Un' ţi-e maică-ta?

Părul doamnei Singletary era tuns scurt, cu cârlionţi strânşi, vopsiţi vineţiu, ca un iris în lumina soarelui.
- Are treabă, doamnă.
- Păi... ai bani pentru mălaiu' ăla ori ba?
- Am, doamnă.

Neştiind cum să socotească suma exactă, îi întinse întregul dolar.

Doamna Singletary nu era convinsă că fetiţa face diferenţa între monede, aşa că puse restul în palma desfăcută a Kyei şi numără încetişor, desluşit:
- Douăzeci şi cinci, cincizeci, şaizeci, optzeci... optzeci şi cinci şi trei bănuţi. Fiin'că mălaiu' face doişpe cenţi.

Kya simţi că i se face rău de la stomac. Trebuia să numere şi ea? Se uită la grămăjoara de monede necunoscute din palmă.

Doamna Singletary păru să se mai înmoaie.
- Bine atunci. Hai, du-te.

Kya o zbughi din prăvălie şi porni, mergând cât de repede putea, înapoi spre cărarea din mlaştină. Mămica îi spusese de multe ori: "Să nu alergi prin oraş, că lumea are să creadă c-ai furat ceva." Dar de îndată ce ajunse la cărarea nisipoasă, o rupse la fugă şi goni aşa aproape un kilometru. Restul drumului îl parcurse în pas vioi.

Întoarsă acasă, crezându-se în stare să facă terciul, aruncă crupele în apă clocotită, cum făcea mămica, dar se strânseseră într-un cocoloş mare, pârlit la fund şi crud în mijloc. Atât de cleios era cocoloşul, că abia dacă izbuti să ia câteva îmbucături, aşa că ieşi din nou în grădină şi mai descoperi nişte frunze de nap printre florile de sânziene. Le fierse şi le mâncă, sorbind zeama cu zgomot.

Reuşi, după câteva zile, s-o scoată la capăt şi cu mămăliga, deşi nişte cocoloaşe tot făcea, oricât de tare ar fi învârtit în ceaun. În următoarea săptămână, cumpără nişte spinare de porc - însemnată cu etichetă roşie - şi o fierse cu nişte crupe şi varză creaţă, făcând un terci deloc rău la gust.

Kya spălase de multe ori rufăria, ajutând-o pe mămica, aşa că ştia cum să frece hainele de placa de sub robinetul din curte, cu bucăţi de săpun. Salopeta lui tăticu' era aşa de grea, că nu izbutea s-o stoarcă bine cu mânuţele ei şi nici s-o întindă pe frânghie, aşa că se mulţumea s-o aburce, şiroind de apă, pe o creangă de palmier-evantai de la marginea pădurii.

Ducea cu tăticu' o viaţă în doi timpi, locuind separaţi în aceeaşi baracă, uneori fără să se vadă zile întregi. Nu vorbeau aproape niciodată. Kya strângea după ea şi după el, ca o femeie în toată firea. La gătit nu se pricepea îndeajuns cât să-i pregătească şi masa - iar el oricum nu era prin preajmă de obicei -, însă îi făcea patul, strângea mizeria, dădea cu mătura şi spăla de cele mai multe ori vasele. Nu fiindcă aşa i s-ar fi spus, ci fiindcă era singura cale de a menţine decentă baraca pentru când avea să se-ntoarcă mămica.

*
Mămica spusese mereu că luna de toamnă se arată la ziua de naştere a Kyei. Aşa că, deşi nu-şi amintea data naşterii, într-o seară, când luna se ridică aurie şi dolofană din lagună, Kya îşi zise: "Cred că am făcut şapte ani." Tăticu' nu suflă un cuvânt; şi bineînţeles că nu se ivi nici pic de tort aniversar. Nu spunea nimic nici despre mersul ei la şcoală, iar fata, neştiind mare lucru despre asta, se temea să aducă vorba.

Mămica trebuia musai să se-ntoarcă de ziua ei, aşa că în dimineaţa de după luna plină Kya îşi trase pe ea rochiţa de bumbac cu imprimeu şi rămase să se uite în lungul drumului. Îşi dorea ca mămica să apară pe drum, înspre baracă, purtând aceiaşi pantofi de aligator şi aceeaşi fustă lungă. Când nu apăru nimeni, apucă oala cu crupe şi, străbătând pădurea, ajunse pe plajă. Duse mâna la gură şi, cu capul lăsat pe spate, slobozi o chemare: kiii-oo, kii-oo, kii-oo. Pâlpâiri de argint apărură în aer din susul şi din josul plajei şi de peste valuri.
- Ia uite-i cum vin. Nici nu pot număra cât de mulţi pescăruşi îs.

Ţipând şi cârâind strident, păsările se roteau şi se lansau în picaj, se opreau aproape de faţa ei şi poposeau la pământ, unde Kya le aruncase crupe. Se liniştiră până la urmă şi se apucară să-şi cureţe penele, iar ea se aşeză pe nisip, cu picioarele strânse. Un pescăruş mare se opri lângă Kya.
- E ziua mea, îi spuse păsării.

Prăbuşirea Imperiului

 

John Scalzi
Prăbuşirea Imperiului
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Nina Iordache



***
Intro

John Scalzi s-a născut pe 10 mai 1969 în California. A studiat la universitatea din Chicago, printre profesorii săi numărându-se celebrul scriitor Saul Bellow, şi a fost apoi redactor-şef al publicaţiei Chicago Maroon. A scris cronici de film şi editoriale umoristice, apoi a devenit editor la America Online şi s-a mutat la Sterling, Virginia, împreună cu soţia. Din 1998 îşi dedică tot timpul literaturii.

În ianuarie 2005 a debutat cu romanul Războiul bătrânilor, care avea să fie primul din cea mai cunoscută şi cea mai apreciată serie a sa, din care mai multe romane au fost nominalizate la Premiul Hugo. În 2006 a apărut volumul The Ghost Brigades, continuarea romanului Războiul bătrânilor, precum şi Android's Dream. În acelaşi an autorul a fost recompensat cu John W. Campbell Award for Best New Writer. Un an mai târziu a apărut romanul The Last Colony, al treilea din seria Războiul bătrânilor, urmat de Zoe's Tale în 2008. Din aceeaşi serie fac parte şi volumele After the Coup (2008), The Human Division (2013) şi The End of All Things (2015). Printre alte distincţii, autorul a câştigat Premiul Hugo pentru cel mai bun roman în 2013 pentru The Red Shirts. În 2008 a primit Premiul Hugo Award for Best Fan Writer pentru blogul său. A publicat şi lucrări de nonficţiune şi a scris articole pe teme din multiple domenii: finanţe, jocuri video, filme, astronomie, literatură.

În 2010 a fost ales preşedinte ale Science Fiction and Fantasy Writers of America, uniune pe care a condus-o până în 2013.

*

Premiul Locus 2018 / Finalist Hugo 2018 / Prima parte din seria Interdependenţa

În universul nostru, călătoria cu viteza luminii nu a fost posibilă până la descoperirea Fluxului. Un câmp extradimensional la care avem acces în anumite momente şi care ne poate transporta la distanţe teribil de mari.

Oamenii călătoresc tot mai departe, ajungând să uite de primul lor cămin şi să creeze un nou imperiu în care toate avanposturile sunt dependente unele de celelalte. Războaiele nu sunt posibile, iar imperiul controlează totul printr-un sistem foarte strict în care se îmbină monopolurile cu dependenţa de resurse.

Însă, deşi Fluxul este etern, el nu e şi stabil. Aşa cum un râu îşi modifică uneori cursul, şi Fluxul îşi schimbă mişcarea, lăsând unele lumi pământene fără posibilitatea de a mai călători vreodată cu viteza luminii.

Un om de ştiinţă, un căpitan de navă şi Împăraxul trebuie să găsească o soluţie înainte ca întregul imperiu să se prăbuşească.

"Fanii Urzeala Tronurilor sau Dune se vor bucura mult de această aventură plină de brutalitate, politică şi ştiinţă." (Booklist)

"Cu intrigi politice, mult suspans, dar şi o doză considerabilă de acţiune, Scalzi continuă să fie nesuferit de bun când scrie aventurile lui SF care te pun pe gânduri, dar te şi distrează." (Kirkus Review)

Fragment

Vorbind din punct de vedere tehnic, în momentul morţii Împăraxului Attavio IV, Cardenia devenise noul Împărax. Practic însă lucrurile nu sunt niciodată atât de simple.
- Trebuie să declari în mod oficial o perioadă de doliu, îi spuse Naffa Dolg, în încăperea care devenise brusc şi oficial cabinetul ei.

Trecuseră doar câteva clipe de când murise tatăl ei. Corpul fusese scos din dormitorul lui - care acum devenise dormitorul ei - pe o targă care-i purtase pe toţi Împăracşii care fuseseră suficient de norocoşi să moară în patul lor. Cardenia văzuse mai demult targa, depozitată într-una dintre celelalte camere ale apartamentului, şi o considerase un amănunt sinistru. Apoi îşi dăduse seama că era foarte posibil ca şi propriile ei oase să fie purtate astfel într-o zi. Tradiţia avea dezavantajele ei.

Cardenia izbucni în râs.
- Car? spuse Naffa.
- Am gânduri morbide, spuse Cardenia.
- Pot să te las singură câteva minute.
- Doar câteva.
- Tranziţia spre postul de Împărax este o perioadă agitată, spuse Naffa, cât mai blând posibil.
- Cât de lungă trebuie să fie perioada de doliu?
- Tradiţia ne cere cinci zile standard.

Cardenia încuviinţă:
- Restul celor din Interdependenţă au la dispoziţie cinci zile.

Eu nu am decât cinci minute.
- O să revin, spuse Naffa, ridicându-se.
- Nu, făcu Cardenia, dând din cap. Ţine-mă ocupată, Naf.

Naffa o ţinu ocupată.

Mai întâi: declaraţia oficială de doliu. Cardenia se duse mai departe pe hol până la biroul lui Gell Deng, secretarul personal al tatălui ei (şi acum, şi dacă ea nu hotăra altceva, al ei), care urma să transmită ordinul. Cardeniei îi era teamă că va trebui să dicteze ceva care să sune oficial, dar Deng avea declaraţia pregătită deja pentru ea - ceea ce nu ar fi trebuit s-o surprindă. Mulţi Împăracşi veniseră şi plecaseră în timpul Interdependenţei.

Cardenia citi declaraţia până la capăt - cu textul ei consfinţit de timp şi consacrat de tradiţie -, găsi că limbajul era osificat şi prăfuit, dar nu era în stare să-l modifice acum. Aşa că încuviinţă, luă un stilou să semneze şi apoi ezită.
- Ce este, maiestate? spuse Deng şi o regiune din creierul

Cardeniei observă că era prima oară când cineva i se adresa în acest mod oficial.
- Nu ştiu cum să semnez asta, spuse Cardenia. Nu mi-am ales încă numele oficial.
- Dacă preferaţi, puteţi semna pentru moment doar cu sigiliul imperial.
- Da, mulţumesc.

Deng scoase ceara şi sigiliul, topi ceara şi-i dădu Cardeniei sigiliul să-l aplice. Ea îl aplică, ridicând apoi ceara verde imperial şi dezvăluind blazonul Familiei Wu, cu coroana imperială deasupra lui. Coroana ei.

Cardenia îi dădu înapoi sigiliul lui Deng şi observă că acesta plângea:
- Acum e oficial, îi spuse el. Acum sunteţi Împărax, Maiestate.
- Cât timp l-ai slujit pe tatăl meu? întrebă Cardenia.
- Treizeci şi nouă de ani, spuse Deng şi păru gata să izbucnească în lacrimi. Cardenia se apropie de el şi-l îmbrăţişă, iar după un moment se îndepărtă.
- Îmi pare rău, spuse ea. N-ar fi trebuit să fac asta.
- Sunteţi Împărax, doamnă, spuse Deng. Puteţi face orice doriţi.
- De acum înainte trebuie să mă opreşti să-mi mai permit asemenea familiarităţi nepotrivite, te rog, îi spuse Cardenia Naffei, după ce ieşiră din biroul secretarului.
- Mi s-a părut înduioşător, spuse Naffa. Bietul bătrân. A avut o zi grea.
- Şeful lui a murit.
- Da, dar îşi închipuie şi că şi-a pierdut slujba. În mod normal, noua garnitură de amici ai Împăraxului sunt ocupaţi să se instaleze în poziţii de putere. Poziţia lui este, oficial, una de putere.
- Nu am o garnitură de amici, spuse Cardenia. Vreau să spun, cu excepţia ta.
- Nu te teme, o să apară doritori.
- Ce am de făcut în continuare?
- Te întâlneşti cu Comitetul Executiv peste o jumătate de oră. Cardenia se încruntă când o auzi:
- Nu putem ajunge la Xi'an aşa de repede.

Comitetul Executiv, ca aproape toate instituţiile statului, îşi desfăşura activitatea în imensa staţie spaţială de deasupra Centrului. Naffa îşi ridică sprâncenele, mirată:
- Nu trebuie să mergi nicăieri, spuse ea. Tu eşti acum Împărax.

Ei sunt cei care vin la tine. Dr. Drinin i-a informat acum câteva ore că tatăl tău se ducea. Comitetul a sperat să fie prezent pentru a te consola în momentul morţii lui. Acestea sunt, de fapt, cuvintele lor. Cardenia se gândi la cei nouă membri ai Comitetului Executiv cum s-ar fi aplecat deasupra patului de moarte al tatălui său, răpindu-le clipa finală, acea clipă a lor, împreună, cât-se-putea-de-intimă-posibil-în-situaţia-dată, şi-şi suprimă o senzaţie sâcâitoare:
- Va trebui să-mi aduc aminte să le mulţumesc. Sprâncenele Naffei se arcuiră din nou, dar ea nu spuse nimic:
- Sunt acum în sala oficială de bal. În cealaltă parte a clădirii.
- Mulţumesc.
- Desigur. Ce ai vrea să faci acum?
- Cred că vreau să fac pipi.

Naffa încuviinţă şi o conduse pe Cardenia la apartamentul ei:
- Mă întorc peste cincisprezece minute, îi spuse ea şefei sale.
- Şi tu ce o să faci cu timpul tău liber?
- La fel ca tine, dar pe un closet mai puţin luxos.

Cardenia zâmbi auzind-o şi Naffa plecă.

Ajunsă în apartamentul său, parte din creierul Cardeniei îşi nota tot ce făcea pentru prima oară. E prima oară că sunt în această cameră ca Împărax, îi spunea creierul. E prima oară că sunt în baie ca Împărax. E prima oară că mi-am tras fermoarul la pantaloni ca Împărax. Prima oară când mă aşez pe closet ca Împărax. Şiiiiiiiiiiii acum e prima oară când fac pipi ca Împărax.

Atât de multe premiere.
- Mai spune-mi despre Împăraxul Grayland, îi zise Cardenia tabletei sale, în timp ce stătea pe closet.
- "Împărax Grayland a domnit de la 220 până la 223 FI", o informă tableta, cu o voce plăcută, deschizând o pagină de căutare. Interdependenţa îşi începuse propriul calendar de la fondarea imperiului de către Profeta-Împărax Rachela I, care era arogantă - înainte avuseseră un sistem calendaristic cât se poate de potrivit, în care fondarea Interdependenţei avusese loc la sfârşitul secolului al 26-lea - dar, Cardenia bănuia că nu fusese cu nimic mai arogantă decât orice alt conducător de imperiu, atunci când i se iveşte ocazia.
- "Evenimentele principale din Domnia Sa sunt fondarea Lamphunului, dispariţia Dalasýslei şi asasinarea Împăraxului de către Gunnar Olafsen în 223."
- De ce a fost asasinată?
- "În timpul procesului său, Gunnar Olafsen a susţinut că Împăraxul nu făcuse destul pentru salvarea cetăţenilor Dalasýslei."
- Şi era adevărat?
- "Sunt doar o funcţie de căutare. Nu am păreri despre chestiunile politice."

Cardenia se uită cruciş de enervare. Ai dreptate, computer fără chip, se gândi ea.
- Cum am pierdut Dalasýsla?
- "Accesul la curentul Fluxului spre ea a dispărut în 222, spuse tableta."

Ah, sigur, se gândi Cardenia. Lecţiile de istorie a Interdependenţei din şcoala elementară îi reveniră acum în minte. Dalasýsla era una dintre cele câteva colonii vechi care sfârşiseră prost înainte ca Împăracşii Wu şi dogmele religioase şi sociale despre Interdependenţă să fi blocat aproape orice formă de opoziţie.

Majoritatea acelor colonii totuşi fuseseră pierdute din cauza războiului, a foametei sau a bolilor. Dalasýsla fusese pierdută fiindcă brusc nu se mai putea ajunge la ea sau pleca din ea cu ajutorul Fluxului. Dispăruse... pur şi simplu de pe hartă, cu totul. Cardenia deschise un articol din enciclopedie despre asasinat, cu o fotografie a lui Olafsen, un inginer naval de pe Dalasýsla, care fusese încartiruit pe Toun Sandin, decarul imperial. Acesta îl asasinase pe Împăraxul Grayland şi, împreună cu el, pe mai mult de o sută de oameni din suita lui, sigilând segmentul inelar unde se aflau sălile de recepţie, în timp ce Toun Sandin se afla în Flux, pe drumul de întoarcere dintr-o vizită de stat la Jendouba, şi aruncând segmentul de inel din bula de spaţiu-timp ce înconjura nava, direct în Flux, unde s-a oprit din a exista.
- Ei bine, asta chiar are darul să mă înveselească, îşi spuse Cardenia. Nu era absolut sigură de motivul pentru care tatăl ei îi sugerase numele de Grayland, dacă nu cumva era sigur că va fi asasinată de un curtean nemulţumit. Asta o tulbură cumva. Citi printre rânduri restul articolului şi observă că Grayland ordonase, de fapt, evacuarea Dalasýslei, conform informaţiilor furnizate ei de către oamenii de ştiinţă, dar că parlamentul inclusiv miniştrii din Dalasýsla şi breslele se opuseseră, ceea ce întârziase evacuarea până când se făcuse prea târziu. Olafsen a dat vina pe Împărax pentru întârziere, când vinovaţii ar fi trebuit, de fapt, să fie căutaţi în altă parte.
Dar nu exista decât un singur Împărax, se gândi Cardenia. Şi se afla pe nava lui.
- Hei, spuse Naffa din cealaltă încăpere: Ai terminat?
- Aproape am terminat, spuse Cardenia.

Îşi termină treaba, se spălă, ieşi din baie şi descoperi că Naffa ţinea în mână o uniformă foarte serioasă, de mărimea Cardeniei.
- Ce-i asta? întrebă Cardenia.
- Eşti pe punctul de a te întâlni cu cei mai puternici nouă oameni din Univers, fără tine, spuse Naffa. E cazul să fii ceva mai elegantă.

Uniforma Cea Foarte Serioasă o irita, dar nici pe departe atât de mult cât Comitetul Executiv. Atunci când Cardenia intră în uriaşa sală de bal, cei nouă membri ai Comitetului se apropiară de ea şi făcură plecăciuni adânci:
- Maiestate, spuse Gunda Korbijn, Arhiepiscop de Xi'an şi Şeful Simbolic al Comitetului Executiv din străfundurile plecăciunii. Aş dori să vă transmit adânca noastră tristeţe şi simpatie în această zi, pentru trecerea în nefiinţă a tatălui dumneavoastră, Împăraxul. Stă neîndoios acum alături de Profet în Lumea de Dincolo. Cardenia, care cunoştea deplina lipsă de religiozitate a Împăraxului, deşi acesta fusese Capul Oficial al Bisericii Interdependenţei, îşi reţinu un zâmbet ironic:
- Mulţumesc, Eminenţă.
- Vorbesc în numele întregului consiliu când afirm că vă jurăm credinţă nestrămutată dumneavoastră, Casei Imperiale Wu şi Interdependenţei.
- Sigur, şi noi vă mulţumim, spuse Cardenia, folosind pentru prima oară pluralul imperial "noi" şi stilul de adresare imperial ceva mai oficial cu care fusese obişnuită în ultimul an.
O să-mi ia ceva timp să mă obişnuiesc cu asta, îşi zise. O privi pe Naffa care nu-i trimise nicio arcuire de sprâncene drept aprobare. Probabil că i-o va trimite mai târziu. Membrii Comitetului rămăseseră aplecaţi în reverenţele lor adânci, ceea ce o tulbură pe Cardenia, până când îşi dădu seama că o aşteptau pe ea să le dea dezlegarea:
- Vă rog, spuse ea, ascunzându-şi destul de bine agitaţia şi făcându-le semn să se ridice.

Se ridicară. Cardenia le făcu semn spre masa lungă care fusese pregătită în centrul sălii de bal:
- Să ne aşezăm şi să ne continuăm treburile.

Comitetul se aşeză, cu cel mai în vârstă dintre ei lângă scaunul Împăraxului din capul mesei şi următorii din ce în ce mai departe, cu excepţia Arhiepiscopului Korbijn, care se aşezase vizavi de Cardenia. Aceasta remarcă îmbrăcămintea fiecăruia: episcopii Bisericii în robe roşii fine, tivite cu purpuriu, reprezentanţii breslelor în costumul de ceremonii, negru cu auriu, parlamentarii în ţinută de afaceri albastru-închis. Propria ei Uniformă Foarte Serioasă era de un verde-închis imperial, tivită cu smaralde.
Arătăm ca o cutie de creioane colorate, se gândi Cardenia.
- Zâmbiţi, Maiestate, remarcă Arhiepiscopul Korbijn, în timp ce lua loc.
- Ne aminteam de tatăl nostru care ne vorbea adesea despre întâlnirile cu acest Comitet.
- Ne vorbea de bine, sper.
Nu, nu prea:
- Da, bineînţeles.
- Maiestate, următoarele zile sunt critice. Trebuie să stabiliţi o perioadă de doliu...
- Am făcut-o deja, Eminenţă. Vom respecta cele cinci zile tradiţionale de doliu.
- Foarte bine, spuse Korbijn, nelăsând să transpară nicio urmă de iritare că fusese întreruptă. În această perioadă dumneavoastră veţi fi, din păcate, foarte ocupată. Făcu un semn din cap spre Episcopul Vear de Hub, aşezat în dreapta Cardeniei, care scoase un dosar de piele şi, din acesta, un teanc gros de hârtii pe care i le oferi: Am pregătit un program pentru dumneavoastră, ca să vă ajute. Include atât o serie de instrucţiuni, cât şi întâlniri oficiale şi neoficiale cu breslele, Parlamentul şi Biserica.

Cardenia luă hârtiile, dar nu se uită la ele şi i le dădu Naffei care stătea în picioare în spatele scaunului ei:
- Vă mulţumim.
- Am dori să vă asigurăm că în această perioadă de tranziţie totul se va petrece lin, cu cea mai mare grijă şi respect. Ştim că este o perioadă dificilă pentru dumneavoastră şi că multe dintre aceste lucruri sunt noi pentru dumneavoastră. Ne-am dori să putem să vă facilităm o tranziţie lină către acest nou rol, Maiestate.
Vreţi să mă ajutaţi să parcurg tranziţia sau să mă conduceţi pe mine?
- Vă mulţumim din nou, Arhiepiscopule. Ne mişcă preocuparea şi solicitudinea dumneavoastră.
- Avem şi alte îngrijorări, spuse Lenn Edmunk, unul dintre reprezentanţii breslelor. Casa de Edmunk a avut monopolurile vacilor şi porcilor, şi a tuturor produselor derivate, de la lapte la pielea de porc. Tatăl dumneavoastră a lăsat o mulţime de treburi ale breslelor nerezolvate, inclusiv transferarea monopolurilor şi autorizarea rutelor comerciale.

Cardenia observă că Arhiepiscopul Korbijn îşi strânsese buzele: se părea că Edmunk vorbea neîntrebat:
- Ni s-a dat de înţeles că aceste chestiuni trebuie transmise la Parlament, apoi trebuie ca noi să ne dăm aprobarea sau să le refuzăm.
- Tatăl dumneavoastră ne-a dat asigurări că aceste chestiuni vor fi rezolvate, Maiestate.
- Într-un fel care ar ocoli cumva privilegiile Parlamentului, Lord Edmunk?
- Sigur că nu, doamnă, spuse Edmunk, după o clipă.
- Suntem bucuroşi să auzim aceasta. Unul dintre lucrurile pe care nu am dori să le facem în acest moment timpuriu este să dăm parlamentarilor impresia că rolul lor este doar unul consultative şi că sunt obligaţi să se conformeze chefurilor Împăraxului.

Se întoarse spre Upeksha Ranatunga, parlamentarul cel mai important din Comitet, aşezat la stânga ei, care dădu din cap, mulţumindu-i.
- Tatăl nostru credea în echilibrul de putere care a permis Interdependenţei să prospere: Parlamentul cu legile şi justiţia, breslele cu comerţul şi prosperitatea, Biserica cu spiritualitatea şi comunitatea. Şi, deasupra lor, Împăraxul, mama tuturor, întruchiparea ordinii.
- Acestea fiind spuse, doamnă...
- Nu uitaţi că şi Casa de Wu are o breaslă, spuse Cardenia, întrerupându-l pe Edmunk, care fusese deja în mod clar deranjat. Aşa că nu vom neglija interesele breslelor. Suntem şi mama Bisericii, şi un simplu membru al parlamentului. Ne interesează toată lumea, ne interesează să fim drepţi cu toţi. Vom discuta problemele breslelor la vremea potrivită, Lord Edmunk. Dar noi nu suntem tatăl nostru. Asigurările lui faţă de voi nu vor rămâne neascultate, dar nici nu le resimt ca pe nişte obligaţii. Eu sunt Împăraxul acum, nu tatăl meu.
Sâc! îşi zise Cardenia şi-l privi fix pe Edmunk. Meditează puţin la asta!

Edmunk îşi plecă uşor capul, înclinându-se:
- Doamnă, spuse el.
- În ceea ce priveşte parlamentul, doamnă, mai este o altă problemă gravă, spuse Ranatunga. Ne-a parvenit informaţia că există o revoltă la Capăt care a trecut la o fază nouă şi mai periculoasă. Ducele de Capăt ne-a trimis asigurări că totul este sub control, dar evaluarea Comandantului Marinei Imperiale trimis acolo este mult mai puţin optimistă. El se aşteaptă ca Ducele să fie detronat în doi ani standard. Sigur, informarea aceasta a fost transmisă acum nouă luni. Cine ştie care e acum situaţia acolo.
- Şi puşcaşii noştri marini nu au intervenit?
- Politica tatălui dumneavoastră şi a mai multor Împăracşi dinaintea sa a fost să lase Capătul să se ocupe de Capăt. Puşcaşii marini sunt mai mult acolo pentru a-i împiedica să plece de pe planetă fără permisiune. Comandantul ne spune că singura misiune pe care au primit-o de la Împărax - de la Împăraxul dinainte - a fost să supravegheze siguranţa Contelui de Claremont.
- Cine este acesta?
- Îmi aduc aminte de el, doamnă, spuse Korbijn. Un nobil minor din Sofala pe care tatăl dumneavoastră l-a înălţat în rang. Un prieten al tatălui dumneavoastră din universitate. Un fizician care a studiat Fluxul.
- De ce l-a exilat tatăl nostru?
- Tatăl dumneavoastră i-a oferit titlul înainte de căsătoria Domniei-Sale cu Lady Glenna.
Ei bine, asta da insinuare subtilă! gândi Cardenia. Arhiepiscopul implica faptul că tatăl ei şi acest conte fuseseră un cuplu înainte de căsătoria lui Batrin, care fusese una dintre acele căsătorii dinastice, de vreme ce Casa de Costu era la cârma uneia dintre cele mai puternice bresle.

Shining

 

Stephen King
Shining
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Ruxandra Toma



***
Intro

Stephen King s-a născut în Portland, Maine, în 1947 şi este cel de-al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, astfel că micul Stephen King a avut o copilărie grea, marcată de repetate mutări dintr-un oraş în altul. Stephen King a îndrăgit matineele cinematografice ale anilor '50, unde se proiectau în special filme de groază şi SF.

În 1960, Stephen King l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o influenţă decisivă asupra carierei sale. Acesta a fost momentul în care marele autor a început să scrie poveşti la o maşînă de scris căreia îi lipsea tasta "N", pe care o vom întâlni mai târziu în Misery.

Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, unde a ţinut şi o rubrică permanentă.

În iunie 1970 a obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică. În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea scriitoare şi poetă T. King, cu care a avut trei copii. O vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden Academy, Maine.

În aceea perioadă, Stephen King a dus o viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar fiindcă romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Soţia sa însă, care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat manuscrisul şi l-a convins să-l ducă la bun sfârşit.

În 1973 declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400.000 de dolari. În 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Salem's Lot.

Din acest moment Stephen King îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost ecranizate. De asemenea, Stephen King acordă permisiunea studenţilor la regie să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un dolar.

Stephen King a doborât toate recordurile de vânzare şi a primit numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii Americane oferită de National Book Foundation. În 2006 venitul său anual a fost estimat la 40 de milioane de dolari.

*

În hotelul Overlook se ascunde o forţă monstruoasă, care începe să strălucească şi să-şi desăvârşească sinistra lucrare odată cu sosirea lui Jack Torrance şi a familiei sale. Nebunia izbucneşte cu o furie uriaşă, în timp ce forţe stranii se manifestă în jurul lui Danny, băieţelul de cinci ani care are un dar unic.

Destinul teribil al lui Jack Torrance şi dezastrul unei familii - victime ale unui rău necunoscut - au stârnit imaginaţia cititorilor din toată lumea, devenind o poveste-cult, ecranizată magistral de Stanley Kubrick, cu Jack Nicholson în rolul principal.

"Incontestabil, o capodoperă despre suspans şi teroare." (The Washington Post)

"King ştie mai multe despre locuri izolate şi înfricoşătoare decât oricine de la Edgar Allan Poe încoace." (Entertainment Weekly)

Fragment

Începuse Şcoala cea mică în acelaşi spirit optimist. Dar în timpul din urmă devenise părtinitor. Mai mult decât atât, ajunsese să-şi deteste eroul, Gary Benson. Conceput iniţial ca fiind un băiat mai mult blestemat de avere, decât binecuvântat de ea, un băiat care voia mai mult decât orice să aibă o foaie matricolă bună şi să poată merge la universitate, pentru că luase în mod cinstit examenul de admitere şi nu pentru că tatăl său trăsese nişte sfori, devenise în ochii lui Jack un îngâmfat, un aspirant în faţa altarului cunoaşterii, mai degrabă decât un ucenic sincer, model de virtute pe dinafară, plin de cinism pe dinăuntru, dotat nu cu inteligenţă adevărată (aşa cum fusese gândit la început), ci numai cu şiretenie de animal. De-a lungul întregii piese i se adresa lui Denker cu "domnule", aşa cum Jack îşi învăţase propriul fiu să se adreseze celor mai în vârstă şi mai competenţi. I se părea că Danny folosea cu sinceritate cuvântul aşa cum o făcea şi acel Gary Benson de la început, dar în actul cinci devenea din ce în ce mai limpede că Gary folosea cuvântul cu inflexiuni ironice în voce, în aparenţă sincer, în timp ce acel Gary Benson dinăuntru se strâmba şi se uita chiorâş la Denker. Denker, care nu avusese niciodată parte de lucrurile pe care le avea Gary. Denker, care a trebuit să muncească toată viaţa ca să ajungă directorul unei şcoli nenorocite. Care se confrunta acum cu dezastrul din cauza acestui băiat bogat, frumos şi aparent inocent care copiase la ultimul examen şi apoi ştersese cu viclenie toate urmele. Jack îşi închipuise că Denker-profesorul nu se deosebea prea mult de acei ţanţoşi Cezari micuţi din America de Sud, în regatele lor bananiere, înfruntându-şi disidenţii oriunde s-ar fi aflat; era un superfanatic, într-o cochilie meschină, om a cărui fiecare poftă devine o adevărată cruciadă. La început voise ca piesa lui să simbolizeze universul la scară mică, pentru a putea spune câte ceva despre abuzul de putere. Acum avea din ce în ce mai mult tendinţa să şi-l închipuie pe Denker drept un fel de domn Chips, iar tragedia nu se mai referea la supliciul intelectual la care era supus Gary Benson, ci la distrugerea unui profesor şi director de şcoală, bătrân şi cumsecade, incapabil să pătrundă tertipurile cinice ale acestui monstru prefăcut în elev.

Nu a fost în stare să termine piesa.

Acum se uita la ea, bombănind furios, întrebându-se dacă există vreo cale prin care să salveze situaţia. Nu credea că există. Începuse să scrie o altă piesă care la un moment dat s-a transformat în alta - hocus-pocus! La dracu'! Oricum ar fi fost, mai fusese scrisă. Oricum ar fi fost, era un mare rahat. Şi de ce îşi făcea nervi degeaba din cauza ei în seara asta? După câte se întâmplaseră în timpul zilei, nu era de mirare că nu poate gândi limpede.
-... să-l ducem jos?

Ridică privirea, încercând să vadă cu ochii împăienjeniţi:
- Ce?
- Am zis cum o să-l ducem jos? Trebuie să-l ducem de aici, Jack.

O clipă minţile i-au fost atât de împrăştiate încât nici nu a înţeles despre ce este vorba. Apoi îşi dădu seama şi scoase un hohot scurt de râs, scurt ca un lătrat.
- Vorbeşti de parcă ar fi cel mai simplu lucru din lume.
- N-am vrut...
- Nicio problemă, Wendy. Mă duc în cabina telefonică din hol să-mi schimb hainele şi o să-l duc în zbor la Denver. Îmi spuneau Superman Jack Torrance în tinereţe.

Chipul ei căpătă o expresie jignită.
- Înţeleg, Jack. Este o problemă. Aparatul de radio e spart. Zăpada... dar trebuie să înţelegi problema lui Danny. Dumnezeule, de ce nu înţelegi? A fost stare catatonică, Jack! Dacă n-ar fi ieşit din ea?
- Dar a ieşit, zise Jack tăios.

Şi el se speriase când văzuse ochii fără expresie, chipul cadaveric al lui Danny, sigur că se speriase. La început. Dar, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât se întreba dacă nu cumva puştiul se prefăcuse ca să scape de pedeapsă. Doar pătrunsese pe teritoriul interzis:
- Nu contează, spuse ea.

Se apropie de el şi se aşeză pe marginea patului, lângă birou. Era uimită şi îngrijorată.
- Jack, dar vânătăile de pe gât?! N-au apărut din senin. Şi vreau să-l luăm de aici!
- Nu ţipa! Mă doare capul, Wendy. Şi eu sunt tot atât de îngrijorat ca şi tine, aşa că te rog... nu... ţipa.
- Bine, zise ea coborând vocea. Nu ţip. Dar nu te înţeleg, Jack. Este ceva aici, înăuntru, cu noi. Şi e ceva destul de urât. Trebuie să coborâm în Sidewinder, nu doar Danny, ci toţi trei. Repede. Şi tu... tu stai aici şi-ţi citeşti piesa!
- "Trebuie să coborâm, trebuie să coborâm", tot repeţi asta. Chiar că-ţi închipui că sunt Superman.
- Îmi închipui că eşti soţul meu, spuse ea încet, privindu-şi mâinile.

Atunci explodă. Trânti manuscrisul pe birou, îndoind colţurile paginilor şi mototolindu-le pe cele de la fund.
- E timpul să-ţi bagi în cap nişte adevăruri neplăcute, Wendy. Nu mi se pare că le-ai fi "asumat", aşa cum spun sociologii. Îţi tot joacă în cap, ciocnindu-se una de alta, ca bilele de biliard. Trebuie să le bagi în pungile din colţurile mesei. Trebuie să înţelegi o dată pentru totdeauna că suntem înzăpeziţi!

Pe neaşteptate, Danny începu să se foiască în pat. Dormind încă, se răsucea de pe o parte pe alta. "Aşa cum făcea întotdeauna când noi doi ne certam" gândi Wendy uluită. "Şi ne certăm din nou."
- Te rog, Jack, nu-l trezi!

Se uită la Danny şi obrajii i se descongestionară puţin:
- Bine. Îmi pare rău. Îmi pare rău că ţi s-a părut că sunt supărat, Wendy. Nu e din cauza ta. Eu am spart aparatul de radio. Dacă este cineva vinovat, atunci eu sunt acela. Era legătura noastră cu restul lumii. Alo-Alo-Alo. Vă rugăm, domnule pădurar, luaţi-ne de aici. E târziu şi ne e frică.
- Opreşte-te! zise ea şi-i puse o mână pe umăr.

El îşi culcă tâmpla pe ea. Cu cealaltă mână, Wendy îi netezi părul.
- Cred că ai dreptul să vorbeşti aşa, după câte acuzaţii ţi-am aruncat. Câteodată semăn cu mama. Sunt o ticăloasă. Dar trebuie să înţelegi că mi-e greu să trec peste... anumite lucruri. Trebuie să înţelegi asta.
- Te referi la braţul lui.

Buzele i se subţiară.
- Da, zise ea şi continuă grăbită: Dar nu din cauza ta. Sunt îngrijorată când iese să se joace. Sunt îngrijorată că o să-şi dorească o bicicletă la anul, sunt îngrijorată din cauza dinţilor şi ochilor lui şi mai ales din cauza acestui lucru pe care el îl numeşte strălucire. Mi-e teamă. Pentru că e atât de mic şi pare atât de fragil şi pentru că... pentru că e ceva în hotelul ăsta care-l vrea. Şi va trece peste noi ca să-l prindă dacă va fi nevoie. De asta trebuie să-l scoatem de aici, Jack. Ştiu asta! Simt că trebuie! Trebuie să-l scoatem de aici!

În agitaţia care o cuprinse, mâna i se încleştase cu putere pe umărul lui, dar Jack nu se mişcă. Îi căută sânul prin cămaşă şi începu s-o mângâie.
- Wendy, spuse el şi se opri.

Ea îl aşteptă să-şi găsească cuvintele. Mâna puternică pe pieptul ei îi dădea o senzaţie de bine, o alina.
- Poate că pot să cobor pe schiuri cu el până jos. Ar putea să meargă singur pe o porţiune, dar cea mai mare parte a drumului va trebui să-l duc în spate. Asta ar însemna să dormim sub cerul liber, una, două, poate chiar trei nopţi. Asta ar însemna să construiesc o sanie pentru provizii şi sacii de dormit. Mai avem tranzistorul şi putem alege o zi când prognoza meteorologică ne va spune că urmează trei zile frumoase. Dar dacă prognoza se înşală, încheie el pe un ton blând şi măsurat, cred că s-ar putea să murim.

Wendy pălise. Faţa îi era lucioasă, aproape străvezie. Continuă să-i mângâie sânul, frecând sfârcul uşor cu degetul.

Ea scoase un sunet slab ca reacţie la cuvintele lui sau la gesturile sale blânde, nu-şi putea da seama. Ridică puţin mâna şi-i deschise nasturele de sus al cămăşii. Wendy îşi schimbă poziţia picioarelor. Dintr-odată pantalonii i se păreau prea strâmţi, iritând-o uşor, într-un mod destul de plăcut.
- Ar însemna să te lăsăm singură aici, pentru că habar n-ai să schiezi. Asta ar însemna trei zile în care să nu ştii nimic despre noi. Vrei aşa ceva?

Mâna îi coborî spre al doilea nasture, îl descheie şi-i dezvălui o parte din sâni.
- Nu, răspunse ea, cu o voce răguşită.

Aruncă o privire înspre Danny. Se liniştise. Îşi sugea degetul. Totul era în regulă. Dar Jack omisese un amănunt. Era prea întunecat tabloul descris. Mai era ceva... ce?
- Dacă stăm cuminţi, spuse Jack, descheind al treilea şi al patrulea nasture cu aceeaşi încetineală premeditată, o să vină la un moment dat un pădurar pe aici să vadă ce mai facem. Şi atunci o să-i spunem că vrem să coborâm. Şi el o să aibă grijă de asta.

Îi expuse sânii prin cămaşa descheiată, îşi plecă capul şi-şi puse buzele în jurul unui sfârc. Era tare şi drept. Îşi plimbă limba peste el încet, înainte şi înapoi, aşa cum ştia că îi place lui Wendy. Ea gemu şi-şi arcui spatele.
("Ceva ce am uitat?")
- Iubitule?

Cu de la sine putere, mâinile ei îi mângâiau ceafa, ţinându-l mai aproape, aşa că atunci când răspunse, vocea îi sună înăbuşit.
- Cum o să ne scoată pădurarul de aici?

Îşi ridică o clipă capul să-i răspundă şi apoi îşi puse gura pe celălalt sân.
- Dacă nu se poate cu elicopterul, bănuiesc că o să o facă cu snowmobilul.
(!!!)
- Dar avem şi noi un snowmobil! Aşa a zis Ullman.

Buzele lui îi îngheţară pe sân, apoi se ridică. Ea era îmbujorată, ochii îi străluceau. Jack însă era calm de parcă ar fi citit o carte destul de plicticoasă şi nu ar fi fost angajat într-un preludiu amoros cu soţia.
- Dacă există un snowmobil, nu mai avem nicio problemă, spuse ea agitată. Putem coborî toţi trei.
- Wendy, n-am condus un snowmobil în viaţa mea.
- Nu poate fi prea greu să înveţi. În Vermont le conduc şi copiii de zece ani... deşi nu prea ştiu ce părere au părinţii lor despre chestia asta. Şi aveai motocicletă când ne-am cunoscut.

Avusese o motocicletă, o Honda. O vânduse la puţin timp după ce el şi Wendy au început să locuiască împreună.
- Cred că pot să-nvăţ, zise el rar. Dar mă întreb cât de bine a fost întreţinut. Ullman şi Watson... lucrează aici din mai până în octombrie. Sunt oameni de vară. Ştiu că n-o să aibă benzină în rezervor. S-ar putea să nu aibă nici bateria încărcată. Nu vreau să-ţi pui prea multe speranţe în chestia asta, Wendy.

Era excitată de-a binelea. Se aplecase peste el, iar sânii îi ieşiseră din cămaşă. Jack simţi un impuls neaşteptat să apuce unul şi să-l strângă şi să-l răsucească, până când ea ar fi urlat de durere. Poate că aşa s-ar fi învăţat minte să tacă din gură.
- Benzina nu e o problemă, spunea ea. Volkswagenul şi microbuzul au rezervoarele pline. Şi mai este benzină aici pentru generatorul de avarie. Şi trebuie să fie în magazie şi vreo canistră ca să putem lua nişte benzină în plus.
- Da, zise, este.

De fapt, erau trei canistre. Două de optsprezece litri şi una de şapte.
- Şi pun prinsoare că bujiile şi bateria sunt tot acolo. Nimeni n-ar depozita un snowmobil într-un loc şi bujiile şi bateria în altul, nu?
- Puţin probabil, da.

Se ridică şi se îndreptă spre locul unde dormea Danny. O şuviţă de păr îi căzuse pe frunte şi Jack o dădu cu blândeţe la o parte. Danny nu se mişcă.
- Şi dacă reuşeşti să-l faci să funcţioneze, ne iei de-aici? îl întrebă. În prima zi când o să se anunţe vreme bună?

O clipă nu răspunse. Privea în jos spre fiul său, iar sentimentele sale confuze se dizolvară într-un val uriaş de iubire. Era exact aşa cum spusese Wendy: vulnerabil, fragil. Semnele de pe gât erau foarte vizibile.
- Da, zise. O să-l fac să funcţioneze şi o să plecăm de-aici cât de repede putem.
- Slavă Domnului!

Se întoarse spre ea. Wendy îşi scosese cămaşa şi se întinsese pe pat, cu pântecul plat şi sânii îndreptaţi obraznic spre tavan. Se juca cu ei, cu gesturi leneşe, lovindu-şi uşor sfârcurile.
- Hai, domnilor! şopti. E timpul!

Mai târziu, când toate luminile erau stinse, cu excepţia lămpii de noapte pe care Danny şi-o adusese din cameră, Wendy se simţea împăcată şi teribil de liniştită în braţele lui Jack. I se părea greu să creadă că împărţeau hotelul cu un pasager clandestin şi criminal:
- Jack?
- Hmmmmm?
- Cine l-a atacat?

Nu-i răspunse direct.
- Are ceva copilul ăsta. Un talent care nouă celorlalţi ne lipseşte. Scuze: celor mai mulţi dintre noi ne lipseşte. Şi poate că şi Overlook are ceva.
- Stafii?
- Nu ştiu. Nu în sensul livresc, asta e sigur. Cred că e vorba de reziduuri de sentimente şi senzaţii ale oamenilor care au locuit aici. Lucruri bune şi lucruri rele. În sensul acesta, cred că fiecare hotel mare are stafia lui. Mai ales cele vechi.
- Dar o femeie moartă în cada de la baie... Jack, doar Danny nu e pe cale să-şi piardă minţile, nu?

O strânse uşor:
- Ştiu că intră în... transe, nu avem cum să le numim altfel... din când în când. Ştiu că în acele momente... vede... lucruri pe care nu le înţelege. Dacă există într-adevăr aceste transe precognitive, înseamnă că ele sunt funcţii ale subconştientului. Freud a spus că subconştientul nu ne vorbeşte niciodată în cuvinte. Numai în simboluri. Dacă visezi că eşti într-o brutărie unde nu vorbeşte nimeni engleza înseamnă că eşti îngrijorat de capacitatea ta de a-ţi întreţine familia. Sau poate că e vorba de faptul că nimeni nu te înţelege. Am citit că visele sunt un fel de supape pentru sentimentele de nesiguranţă. Jocuri. Conştient de-o parte a fileului, subconştient de partea cealaltă, servind nişte imagini fantastice în loc de mingi. La fel şi cu bolile de nervi, cu presentimentele, cu toate chestiile astea. De ce să fie altfel în cazul cunoaşterii anticipate? Poate că Danny chiar a văzut sânge pe pereţii din apartamentul prezidenţial. Pentru un copil de vârsta lui imaginea sângelui şi ideea de moarte sunt aproape identice. Dar oricum, pentru copii imaginea este mult mai accesibilă decât conceptul. William Carlos Williams ştia asta, era pediatru. Când creştem, devine mai uşor să înţelegem conceptele şi lăsăm imaginile pe mâna poeţilor... şi eu bat câmpii.
- Îmi place să te ascult cum baţi câmpii.
- Ea a spus-o, oameni buni! Ea a spus-o! Aţi auzit cu toţii!
- Semnele de pe gât, Jack. Sunt adevărate.
- Da.

Mult timp nu se mai auzi nimic. Începuse să creadă că probabil a adormit şi moţăia şi ea acum, când îl auzi:
- Cred că pot fi două explicaţii. Şi niciuna nu implică prezenţa unui al patrulea în hotel.
- Cum?

Se ridică într-un cot.
- Poate e vorba de stigmate, spuse el.
- Stigmate? Ca atunci când oamenii sângerează în Vinerea Mare sau cam aşa ceva?
- Da. Uneori, oamenii care cred puternic în natura divină a lui Hristos prezintă semne sângerânde la mâini şi picioare în cursul Săptămânii Patimilor. Era ceva mult mai obişnuit în Evul Mediu decât acum. Pe atunci asemenea oameni erau consideraţi a fi binecuvântaţi de Dumnezeu. Nu cred că Biserica Catolică a proclamat vreuna din aceste întâmplări drept un miracol desăvârşit, chestie care a fost foarte isteaţă din partea lor. Stigmatele nu sunt prea diferite de unele lucruri pe care le pot face yoghinii. Acum sunt mai bine înţelese fenomenele astea, atâta tot. Oamenii care înţeleg interacţiunea dintre minte şi trup - o studiază, adică, pentru că nimeni n-o poate înţelege - sunt de părere că ne controlăm mult mai mult activităţile involuntare decât se credea înainte. Îţi poţi încetini ritmul inimii dacă te concentrezi destul. Îţi poţi accelera metabolismul. Te poţi face să transpiri mai mult. Sau să sângerezi.
- Crezi că Danny s-a concentrat şi şi-a făcut vânătăile alea pe gât? Jack, nu pot să cred aşa ceva.
- Eu cred că este posibil, deşi şi mie mi se pare puţin probabil. E mai probabil să şi le fi făcut pur şi simplu.
- El singur?
- A mai intrat în "transe" din astea şi şi-a făcut rău singur şi în trecut. Mai ţii minte seara aia la masă? Acum vreo doi ani. Eram certaţi rău. Nu vorbeam aproape deloc. Şi atunci, dintr-odată, şi-a dat ochii peste cap şi a căzut cu capul în farfurie. Apoi s-a rostogolit pe jos. Ţi-aminteşti?
- Da, zise Wendy. Sigur că-mi amintesc. Am crezut că are o criză.
- Altă dată eram în parc, continuă Jack. Doar Danny şi cu mine. Sâmbătă după-amiază. Se dădea în leagăn. S-a prăbuşit. Ca împuşcat. Am fugit la el, l-am luat în braţe şi şi-a revenit brusc. A clipit de mai multe ori şi a zis: "M-am lovit la burtă. Să-i spui lui mami să închidă geamurile de la dormitor dacă plouă." Şi în noaptea aia a plouat al naibii de tare.
- Da, dar...
- Şi mereu vine acasă zgâriat şi cu pielea jupuită de pe coate. Picioarele îi sunt ca un câmp de luptă după o bătălie pierdută. Şi când îl întrebi de unde le are, zice pur şi simplu: "A, m-am jucat" şi cu asta basta.
- Jack, dar toţi copiii se lovesc şi-şi fac vânătăi. Mai ales băieţii, de când învaţă să meargă, până la doisprezece, treisprezece ani.
- Sunt convins că Danny nu este altfel, răspunse Jack. E un copil foarte vioi. Dar îmi aduc aminte de seara aia la masă şi de ziua aia în parc. Şi mă întreb dacă nu cumva unele din vânătăile şi zgârieturile copilului nostru provin doar din căzăturile încasate. Pentru numele lui Dumnezeu, doctorul ăla, Edmonds, a zis că Danny a făcut-o chiar în cabinetul lui!
- Ai dreptate. Dar vânătăile alea sunt urme de degete. Jur ca aşa e. Nu le-a căpătat căzând.
- Intră în transă, spuse Jack. Poate că vede ceva ce s-a petrecut în camera aceea. O ceartă. Poate o sinucidere. Emoţii violente. Nu e ca şi când ar vedea un film; e într-o stare extrem de impresionabilă. E chiar în locul ăla blestemat. Subconştientul lui poate că vizualizează ce s-a întâmplat acolo într-un mod simbolic... sub formă de femeie moartă care a înviat, monstru sculat din morţi, vampir, spune-i cum vrei.
- Mi se face pielea de găină, zise ea cu o voce înfundată.
- Şi mie. Nu sunt psihiatru, dar mi se pare că se potriveşte. Femeia moartă care se ridică şi umblă simbolizează emoţiile moarte, vieţile moarte care nu vor să renunţe şi să plece... dar pentru că ea este o imagine a subconştientului, ea este în acelaşi timp şi el. În stare de transă, Danny cel conştient este dat la o parte. Imaginea subconştientului trage sforile, ea dictează. Aşa că Danny îşi pune mâinile în jurul gâtului şi...
- Încetează! spuse Wendy. Înţeleg. Şi cred că e şi mai îngrozitor decât dacă ar fi ceva străin care să se furişeze pe coridoare, Jack. Te poţi ţine departe de un străin. Poţi scăpa de el. Nu poţi scăpa de tine însuţi. Ce vrei tu să-mi explici se cheamă schizofrenie.
- De un tip foarte limitat, zise el puţin neliniştit. Şi de o natură foarte specială. Pentru că într-adevăr pare a fi în stare să citească gândurile şi într-adevăr pare să aibă sclipiri precognitive din când în când. Nu cred că este vorba de vreo boală mintală, oricât m-aş strădui să gândesc altfel. Toţi avem unele tendinţe schizoide în noi. Şi cred că, atunci când o să mai crească, o să poată să şi le stăpânească.
- Dacă ai dreptate, atunci cu atât mai mult trebuie să-l ducem de-aici. Indiferent ce are, hotelul ăsta îi înrăutăţeşte starea.
- N-aş spune asta, obiectă el. Dacă ar fi ascultat ce i s-a spus, n-ar fi intrat în camera aia. Şi nu s-ar fi întâmplat niciodată ce s-a întâmplat.
- Dumnezeule, Jack! Vrei să spui că faptul că a fost pe jumătate sugrumat a fost... o pedeapsă cuvenită pentru că a fost neascultător?
- Nu... nu. Sigur că nu. Dar...
- Fără niciun "dar", spuse ea, clătinând din cap cu fermitate. Adevărul este că facem tot felul de presupuneri. Habar nu avem când, după vreun colţ, poate da peste unul dintre... golurile astea de aer... filmele astea de groază, ce dracu' sunt. Trebuie să-l ducem de aici.

Scoase un hohot mic de râs în întuneric.
- O să ajungem să avem şi noi vedenii.
- Nu spune tâmpenii!

Şi în întunericul din cameră, văzu leii din tufe, bulucindu-se în jurul potecii pe care nu o mai străjuiau, ci o păzeau. Lei de noiembrie, înfometaţi. O sudoare rece îi acoperi fruntea.
- N-ai văzut nimic, nu-i aşa? îl întrebă ea. Adică, atunci când te-ai dus în camera aia. Ai văzut ceva?

Leii dispăruseră. Acum vedea o perdea roz din plastic cu o formă întunecată în spatele ei. Uşa închisă. Plescăiturile înăbuşite, grăbite şi sunetele care puteau fi paşi care aleargă. Bătăile oribile, neregulate ale propriei sale inimi când se lupta cu paspartuul.
- Nimic, spuse el.

Şi era adevărat.

Fusese prea încordat, nu-şi dăduse seama ce se întâmplase. Nu avusese ocazia să-şi analizeze gândurile în căutarea unei explicaţii logice pentru vânătăile de pe gâtul fiului său. Fusese şi el, la rândul său, destul de influenţabil. Halucinaţiile pot fi molipsitoare, uneori.
- Şi nu te-ai răzgândit? În legătură cu snowmobilul?

Pumnii i se încleştară strâns.
("Nu mă mai bate la cap!")

Candido

 

Doru Preda
Candido
Editura Nemira, 2019



***
Intro

Poveştile oamenilor cu care ne intersectăm de-a lungul vieţii sunt întotdeauna mai complicate decât ne putem imagina. În profunzime, lucrurile nu sunt deloc atât de luminoase pe cât am fi tentaţi să credem. Asta ne transmite Candido prin fiecare dintre cele 24 de proze din volum.

Povestaş şarmant, Doru Preda te conduce prin zeci de microuniversuri, îţi scoate în cale iubiri pierdute, dorinţe interzise, neîmpliniri, vieţi sfărâmate, enigme greu de desluşit.

"Unul dintre avantajele debutului la maturitate e că nu mai vrei să impresionezi cu orice preţ, nu tragi cu artificii colorate ca să obţii aplauze facile. Şi de aici vine forţa povestirilor lui Doru Preda: din calm, din linişte, din rafinament. În cele mai banale cotloane ale cotidianului, autorul găseşte mister, care izvorăşte adeseori din sexualitate şi pe care ni-l expune fără să-l explice, lăsându-ne să ne jucăm cu el în mintea noastră şi să-l interpretăm cum găsim de cuviinţă. Eu, unul, văd în încrederea lui Doru Preda în cititorii săi un compliment pe care puţini autori sunt dispuşi să-l facă." (Alex Tocilescu)

Fragmente
 

Intersecţii

La început, s-a făcut că nu mă vede. Stătea în faţa mea, la doar câţiva paşi, în mijlocul unui grup de băieţi şi fete, care vorbeau repezit şi râdeau zgomotos. Un balaur cu multe capete şi braţe, foindu-se neliniştit. Ea îşi plimba privirea pe clădirea din spatele meu, aparent interesată de ceva ce eu nu puteam vedea. Am rămas pe loc când stopul s-a schimbat în verde, prefăcându-mă ocupat cu telefonul mobil. Până la urmă, s-a desprins de ceilalţi şi s-a oprit în dreptul meu, la doar câţiva centimetri distanţă. "Bună ziua, dom' profesor, ce surpriză!" Am ridicat privirea şi am încercat să par surprins la rândul meu.

Mă simţeam ca un student prins când copiază. Mă privea cu atenţie. În ciuda vorbelor, nu părea deloc mirată. "Bună, Marcela!" am spus, "încercam să sun pe cineva, dar cred că mă las păgubaş, bateria e pe terminate". "Îl puteţi lua pe al meu" a spus şi mi-a întins mobilul ei cu carcasă aurie. "Nu, e-n regulă, voi suna mai târziu. Ce e cu tine în Bucureşti, te-ai mutat?" Şi-a aplecat capul într-o parte şi a continuat să mă fixeze. "De ce aş face-o? Nu pare să fie nimic interesant pe aici în august." A tăcut, parcă aşteptând să o contrazic. N-am spus nimic. "Sunt doar în trecere" a continuat, "am fost la cununia unei verişoare. Mâine mă întorc la Cluj. Dumneavoastră de ce nu sunteţi în concediu?" I-aş fi spus de Andra, de casa goală, prin care bântuiam până noaptea târziu. Lucruri care nu se povestesc nimănui, dar, nu ştiu de ce, ei îmi venea să i le spun. "Încurcături" am zis. "Şi nu mai e cazul să-mi spui dom' profesor, nu mai eşti studenta mea." "Şi, atunci, cum?" "Nu ştiu, Mihnea, Miki, cum îţi vine mai uşor." "Prefer Mihnea, sună mai serios" a spus. "Deci mâine pleci" am continuat repede şi mi-am dat seama că în vorbele mele se strecurase fără să vreau o undă de regret. M-a privit curioasă. "Ai un program pentru diseară?" Vorbisem înainte de a gândi, nu reuşeam să mă controlez simţind-o atât de aproape. "Da, dar pot contramanda. Mă inviţi undeva, Mihnea?" Mi-a pronunţat numele apăsat, ca şi cum încerca să-mi arate că s-a obişnuit cu el. "Mergem unde vrei tu" i-am răspuns. "Mi-e indiferent. Poate o terasă, o grădină, undeva la aer" a spus. Am stabilit să ne vedem la opt şi jumătate în Romană, la coloane.

Pe drum spre casă am făcut o mică recapitulare. Fusese studenta mea în anul trei. Am observat-o de cum am intrat în amfiteatru, purta o bluză galbenă, care mi-a atras atenţia, apoi celelalte chipuri s-au estompat şi, cât a durat cursul, nu am reuşit să o văd decât pe ea. Am încheiat cu câteva minute mai devreme, simţeam nevoia să ies la aer. Atracţia era irezistibilă, a trebuit să stau în gardă la fiecare curs din acel an, să nu fac vreo prostie. O simţeam privindu-mă în tăcere, ca un animal de pradă care îşi pândeşte victima. Părea să aştepte ca eu să fac prima mişcare. Nu am făcut-o. Ne-am revăzut la balul de absolvire, mai întâi un dans nevinovat, un pahar cu şampanie băut în grădină, apoi întâlnirea neaşteptată pe holul îngust care ducea la baie. M-a tras de mână într-o cabină din toaleta femeilor, sărutul înfometat mi-a sfâşiat buzele, mâinile au alergat peste tot, dar, la un moment dat, m-am smuls, "Nu e bine, nu se poate" m-am bâlbâit şi am ieşit valvârtej pe uşă, sub privirile uluite ale fetelor care-şi refăceau machiajul. Asta fusese tot, trecuseră doi ani de atunci.

Mi-am pus o pereche de jeanşi şi un tricou, am plecat cu o jumătate de oră mai devreme şi m-am învârtit pe străzile din jur, încercând să scap de emoţii. Am văzut-o de departe, purta o rochie roşie ca focul, sandale elegante, pe lângă ea cred că păream tatăl sau unchiul care încearcă să pară tânăr şi nonconformist. "Arăţi bine" mi-a spus, "nu te-ai schimbat deloc". Mi-am înghiţit remarcile despre eleganţa ei, nu mai aveau niciun rost. Am petrecut seara în grădina unui restaurant de lângă parcul Ioanid, mi-a înşirat câteva istorisiri de acasă, planuri de viitor, vacanţa din Italia, la care visa de câţiva ani şi care părea aproape. Eu am spus doar că am divorţat de curând. Poate că nu era ştirea cea mai veselă, dar era bine să lămurim de la bun început acest aspect. Nu a comentat în niciun fel, de parcă era la curent cu situaţia.

"Te conduc" i-am spus când am ieşit. M-a privit în ochi uşor amuzată, "Hai să lăsăm prostiile, amândoi vrem acelaşi lucru. Dacă tot mă conduci, condu-mă la tine". Am mers pe jos, ca un cuplu ieşit la plimbarea de seară prin cartier. Apartamentul meu se restrânsese la două camere, celelalte două, din care fusese scoasă mobila, rămâneau mereu încuiate. În camera de zi, păstrasem o canapea şi o ladă veche, pe care stătea televizorul, iar în dormitor, în afară de pat, mai erau două ştendere cu umeraşe înghesuite. "Vesel" a spus, "iubesc spaţiul" şi a pornit să se rotească în jurul patului, ca un fluture frumos, stacojiu. Nu reuşeam să mă relaxez, nu băusem destul şi mă gândeam că ar fi fost mai bine să o fi făcut. "Ai muzică?" Da, aveam, am conectat telefonul la boxe şi încet, încet vocea Cesariei m-a calmat, am dansat desculţi în întuneric, ca pe o plajă din Cabo Verde. "Am nişte iarbă în geantă" a spus, s-a desprins de mine şi a scos un joint şifonat, din care am tras pe rând. "Spune-mi, dar fii sincer, de ce te-ai ferit de mine până acum? Nu-mi băga povestea cu profu' şi studenta, că nu te cred." Nu neg, mă gândisem de nenumărate ori la asta, dar tot nu aveam un răspuns. "Nu ştiu prea bine" am spus, "nimic logic, era mai degrabă sentimentul că trebuie să am grijă de tine... Ca de o fiică, înţelegi? Faptul că mă atrăgeai mă speria, aducea a incest". "Şi acum, nu mai simţi la fel?" "Nu mai ştiu ce simt, sunt complet amorţit." "Nu chiar complet" a spus în timp ce mâna ei se strecura din ce în ce mai jos.

Draperiile rămăseseră deschise şi soarele încălzea jumătatea mea de pat. Marcela dormea cu faţa în jos, i-am mângâiat spatele şi am acoperit-o cu cearceaful. Tulburarea nu se risipise cu totul, simţeam încă o oarecare sfială văzând-o goală, întinsă în patul meu. Când cafeaua a fost gata, a apărut în bucătărie, îmbrăcată cu tricoul pe care îl purtasem cu o seară în urmă. "Am tren la unu şi jumătate" a spus, "trebuie să trec să-mi iau bagajul de la hotel". "Sigur, te duc eu cu maşina, avem timp."

Ne-am băut cafeaua faţă în faţă, puţin incomodaţi de intimitatea situaţiei. La un moment dat, şi-a pus geanta în poală şi a scotocit prin ea câteva clipe, după care a răsturnat conţinutul pe masa din bucătărie. "Scuză-mă, dar niciodată nu găsesc ce caut!" A apucat chiloţii de dantelă albă, încurcaţi printre farduri, iar cu cealaltă mână a îndesat la loc obiectele împrăştiate. O fotografie s-a desprins dintre filele unei agende şi a căzut pe podea. "Mă duc să fac un duş, sunt gata în zece minute" a spus, fără s-o observe.

M-am aplecat şi am ridicat bucata de carton lucios, care înfăţişa o femeie cu ochi mari şi părul pieptănat cu cărare pe mijloc. Am recunoscut-o imediat pe Maria, iubita mea din tinereţe, şi am simţit cum un fulger mă loveşte în ceafă. Acelaşi nume, cum de nu-mi trecuse prin cap? Fotografia fusese făcută în urmă cu douăzeci şi trei de ani, într-un studio din Mănăştur, când Maria absolvise şcoala de asistente. Făcuse cinste cu o prăjitură şi un suc. Un an mai târziu, mă mutasem la Bucureşti, dar ea refuzase să mă însoţească.

Marcela mă privea din uşă. "Este mama" a spus. "Ştiu la ce te gândeşti, dar nu-ţi face griji. M-a adoptat când aveam doi ani. Toată viaţa am auzit-o vorbind de tine, poate de-asta am şi ales facultatea, trebuia să te cunosc. Mai departe ştii."

S-a aşezat pe genunchii mei şi mi-a lipit capul de pieptul ei. Mirosea a levănţică şi a dimineaţă de vară târzie.

Pamplemousse

A simţit o bătaie pe umăr.
- Doru?

Femeia a continuat, înainte ca el să apuce să răspundă.
- Cu părul ăsta zburlit te recunosc dintr-o mie, chiar şi după atâţia ani.

A privit-o atent, ca un cercetaş în căutarea potecii potrivite. O doamnă cu figură severă, tunsă scurt, deloc genul care s-ar băga în vorbă cu un necunoscut. Ochii îi sclipeau însă, refuzând să ascundă o bucurie care avea nevoie doar de o mică confirmare pentru a fi împărtăşită.
- Nu ştii cine sunt, nu-i aşa?
- Sincer să fiu, nu, a spus el, dar memoria mea vizuală n-a funcţionat niciodată în parametri satisfăcători.
- Ha, ha, exact cum mi te amintesc: aerian şi sofisticat în exprimare, se pare că nu te-ai schimbat prea tare.
- Să o iau ca pe un compliment?
- Din partea mea, nu poate fi altfel, mă ştii doar. Sunt Lia, Lia Voica, colega ta de clasă din generală.
- Ah, Lia, a bălmăjit el, în timp ce confuzia i se întindea îngrijorător pe faţa îngustă. Ce-ai mai făcut în anii ăştia?
- Vrei versiunea de cinci minute sau intrăm la o cafea vizavi? Acolo putem vorbi mai mult. Dacă ai timp, desigur, eu am o şedinţă peste două ore, aşa că nu mă grăbesc.
- Cum să nu, îmi face plăcere, nu prea m-am întâlnit cu foştii colegi...

Cafeneaua era aproape goală, orele de prânz se derulau anost în perioada concediilor. Au ales o masă într-un ungher, unde lumina ajungea filtrată prin pânza cafenie a copertinei.
- Doamnele au prioritate, a zis el, după ce au comandat câte un cappuccino.
- Ei, nici nu ştiu cu ce să încep. Nu-i uşor să-ţi comprimi viaţa în doar câteva fraze. Mai târziu, îţi dai seama că ai uitat multe lucruri importante, ştii tu... Pamplemousse! Asta era porecla ta, acum mi-am amintit-o.
- Nu cred că...
- Iartă-mă, nu e frumos din partea mea; mi-a venit aşa, din senin. Ai zice că, spunându-ne ca atunci, regăsim ceva din inocenţa copilăriei, dar, ai dreptate, mai degrabă ne simţim stânjeniţi ca adulţi, poreclele ascund întotdeauna un act de cruzime. Suferinţa este de multe ori o minge pe care copiii şi-o aruncă unul altuia. Mie îmi spuneaţi Corcoduşa, îţi aminteşti?
- Parcă vorbim de o livadă sau de un raion cu fructe.
- Ha, ha, chiar aşa, ne puneam tot felul de porecle, una mai ciudată decât alta. Dar să-ţi spun despre mine: am două fiice, una termină Dreptul anul ăsta, iar cea mică este la liceul de muzică, clasa de pian, mă mândresc peste tot cu ele, sunt comorile mele. Uite, am aici poze! a spus şi i-a întins telefonul mobil, pe ecranul căruia s-au înşiruit fotografiile unor fete drăguţe, care nu semănau deloc cu ea. Sunt partener într-o firmă de avocatură, a reluat, m-am recăsătorit acum cinci ani, soţul meu este professor universitar. Am o viaţă destul de normală, aş zice, dar n-a fost aşa de la început, căsătoria cu George mi-a adus multă suferinţă. M-am hotărât greu să divorţez, mă gândeam la fete, că vor trebui să crească fără tată, nu ştiu dacă îţi poţi imagina cât de dificil este să renunţi la un om lângă care ai petrecut aproape o viaţă, doar am crescut împreună, încă din clasa întâi. Tu nu prea erai prieten cu George, el era mai brutal, sportivul după care li se aprind călcâiele fetelor, îmi amintesc ce mândră eram că mă alesese pe mine. Pe mine, după care alte două sute...
- Îmi pare rău...
- Nu-ţi face griji, am trecut de mult peste asta, nu am prea avut prilej să rememorez cele întâmplate; întâlnirea cu tine m-a purtat, fără să vreau, în trecut. Mircea, actualul meu soţ, compensează cu vârf şi îndesat, este bărbatul pe umărul căruia îţi poţi aşeza capul oricând ai nevoie de consolare. Găseşte întotdeauna cuvintele potrivite, te-ai înţelege perfect cu el - dacă nu cumva te-ai schimbat radical şi ai devenit, nu ştiu, inginer aeronautic sau politician.
- Sunt scriitor. Nu ştiu dacă este chiar o meserie... La noi, cel puţin.
- Incredibil! Şi eu cum de nu am aflat? Ce-i drept, stau cam prost cu cititul, ajung acasă atât de obosită, încât nu-mi arde nici să mănânc, dar cărţile tale le-aş fi citit, fără îndoială.
- Am publicat două romane, acum ar trebui să-mi apară al treilea, însă...
- Vreau neapărat cărţile, cu autograf, am să le dau întâi fetelor să le citească. Mara, cea mare, devorează tot ce-i cade în mână. În rest, eşti căsătorit, ai copii?

El s-a sprijinit pe spătarul scaunului şi a tras adânc aer în piept. A încercat să ia o gură de cappuccino, dar a renunţat, mâna îi tremura prea tare. Lia n-a observat, trăgea cu nesaţ din ţigară, parcă hotărâtă să o dea gata în scurtul răgaz în care urma să-i asculte povestea vieţii.
- Nu, nu am copii, soţia mea suferea de o malformaţie congenitală şi nu putea păstra o sarcină. De altfel, din acest motiv a şi decedat. Am îngropat-o ieri, la Cimitirul Armenesc. Ştii, ai ei erau de origine armeană.

Femeia a rămas cu mâna în aer, privindu-l uluită. Parcă uitase să şi respire, căci la un moment dat a tuşit violent, expirând cu putere fumul rămas în plămâni. A stins ţigara, turtind-o în scrumieră cu un gest precipitat.
- Doamne, Doru, nici nu ştii cât de rău îmi pare! Şi eu ţi-am împuiat capul cu ale mele... Îmi cer iertare!
- Nu-i nevoie, nu aveai de unde să ştii. S-a întâmplat să ne întâlnim într-un moment nepotrivit, atâta tot. Mai spune-mi de colegi, de profesori, cred că ştii mai multe decât mine. Lia şi-a trecut o mână prin păr, nehotărâtă. Buzele i se uscaseră, ar fi luat încă o gură de cafea, dar o terminase. Se gândea să mai comande ceva, apoi a renunţat. Şi-a umezit buzele cu limba, poate aşa vorbele se îndurau să iasă mai uşor.
- Îl ştii pe Alexandrescu, profu' de sport, ăla care venea numai în trening?
- Parcă îl chema Iliescu, dar o fi vorba de altcineva.
- Nu, ăsta de care-ţi zic eu e Alexandrescu, nici nu-mi amintesc să mai fi avut pe altcineva la sport... Omul a dat din coate şi a ajuns director. Îţi închipui ce pile a avut, să ajungă unul de sport director! Şcoala 111 a rămas, totuşi, o şcoală de prestigiu, cu profesori valoroşi. Ce-i drept, n-a durat decât un an, dar chiar şi aşa...
- Stai puţin, nu înţeleg despre ce vorbeşti, noi am învăţat la "Arghezi".

Ea l-a privit mirată.
- Cum adică la "Arghezi"? Vorbim de şcoala generală, doar nu era să uit aşa ceva!
- Mia, cred că facem o confuzie...
- Lia, Doruleţ, Lia... Doar am fost colegi opt ani, nu se uită atât de uşor. Te rog să mă ierţi, e normal să fii tulburat în situaţia ta.
- Nu, nu-i vorba de asta, cred că este cu adevărat o neînţelegere.

A zâmbit timid, ca semn de reconciliere.
- Nu eşti Doru Diamandescu?
- Îmi pare rău, mă cheamă Doru Stamate. Am aici unul dintre romanele mele, ţi-l arăt imediat.

A scotocit puţin în geanta de piele moale, de unde a scos o carte cu copertele puţin mototolite, pe care i-a întins-o femeii. Aceasta i-a aruncat o privire absentă, după care a coborât capul, într-un gest de renunţare. Bărbatul a deschis cartea şi a scris pe prima pagină câteva cuvinte, cu litere alungite, dezlânate.
- Uite, o dedicaţie pentru fetele tale, am scris-o ca şi cum am fi fost cu adevărat colegi. Sper să se bucure, acum nu prea are mare importanţă că nu a fost aşa.

A cerut nota de plată, iar atunci când ea şi-a deschis poşeta, i-a spus:
- Te rog să mă laşi pe mine să plătesc, este pentru sufletul soţiei mele, Dumnezeu să o aibă în pază. Mi-a făcut plăcere să ne cunoaştem, oricum.

S-a ridicat şi a pornit către uşă, păşind rar, ca un om care nu se grăbeşte nicăieri. Lia a privit în urma lui, în timp ce degetele pipăiau coperta lustruită, ca un gest de rămas-bun.