Ultimele...
Editura Măiastra, 2021
(foto copertă: Mihai Barbu)
Citiți un prim fragment din această carte.
Citiți o cronică a acestei cărți.
Fragment
Interviul ce urmează a fost solicitat de Ion Jianu, pentru revista Ramuri (Craiova); Ion D. Sîrbu l-a scris între "26 Ian[uarie] - 6 Febr[uarie] 1989", "eu punându-mi singur si întrebările reporterului".
La 12 februarie, I. Jianu, informator al Securității, îi "predă" lt-col. Bogoslov Nicolae o copie a dactilogramei interviului, însoțită de o "notă explicativă" (patru pagini).
Prin strădania lui Marin Sorescu, câteva fragmente din prima parte a textului, dur cenzurate, au apărut sub titlul Când povestesc din ale vieții valuri..., împreună cu o scrisoare de recomandare a lui Blaga (facsimil) către George Oprescu ("Cluj, 3 Mai 1954").
La 2 martie 1989, Ion D. Sîrbu notează, în Caietul intitulat De pe patul de spital: "Terminat un lung interviu despre Blaga. Pentru Ramuri, două numere succesive. Dar din prima parte, 15 pagini, s-au aprobat 8, și acestea corectate, tăiate, amputate." Xeroxat în zece exemplare, la 8 februarie 1989, de semnatarul acestor rânduri, interviul "a circulat", după cum se poate constata și din corespondența lui Ion D. Sîrbu, pe la prieteni și în redacții. Integral, a fost tipărit, pentru prima dată, în revista "Solstițiu", Petroșani, nr. 1-10, 1990.
(Toma Velici)
"Eu l-am văzut pe Blaga plângând"
[...]
Am mai spus-o și o repet. [...] Lucian Blaga reprezintă pentru mine (și pentru întreaga generație transilvană din care fac parte) "meșter-grinda"
conștiinței noastre cărturărești - iar Tata, minerul Ion Sîrbu, pentru
mine numai, ar fi piatra de la temelia condiției mele umane... Iată,
aici, în mapa asta, am adunat toate acele fișe, note, documente și
scrisori care m-ar putea ajuta - dacă timpul ar mai avea răbdare - să scriu o carte de amintiri vesele pe care aș intitula-o așa: De ce și de cine râdeam cu Lucian Blaga...
Nu am fost cel mai strălucit student al său, aș putea enumera aici cel
puțin cinci colegi care, ca talent, spirit, speranțe, erau mult mai
avantajați decât am fost eu. Fiindcă, din cei patru ani de facultate și
doi ani de doctorat, eu am petrecut pe front, în linia întâi, ca sergent
(gradul de ofițer mi-a fost luat, deoarece
eram considerat a fi un "student bolșevic"), în total 1.001 zile (și
nopți). Am fost rănit, am căzut prizonier, am evadat, am dezertat de
două ori. Examenele însă mi le dădeam regulat - scriam, publicam, făceam
scandal. Eram foarte tânăr, foarte sănătos, înzestrat cu o putere
excepțională de muncă și răbdare.
[...]
Culoarea fricii se
schimbă după fiecare deceniu. Eu mă refer acum la anii imediat de după
război. Aerul era compus din oxigen, azot și frică, apa era alcătuită
din hidrogen, oxigen și frică. Nu frica e esențială - ci modul în care
reușești să o depășești sau să o învingi. O frică prelungită, cu timpul,
se transformă în suspiciune permanentă, la cei care înfricau, și în
ipocrizie și prefacere permanentă la cei înfricoșați...
[...] Când m-am
reîntors la Cluj (în Clujul visat!), în 1946, toamna, după acel aproape
un an de studiu intensiv la Petrila, pe Lucian Blaga nu l-am putut găsi. Lumea vorbea vrute și nevrute, ba că fugise în străinătate, ba că fusese arestat. Într-o seară, doamna Cornelia m-a căutat la Institutul de Istorie (unde ocupam o cămăruță în fostul Seminar de Istoria Artelor) și, foarte misterios, conducându-mă pe străzi laterale, mă introduse (pe poarta din spate) în Clinica Medicală II (Goia). Acolo, într-o cameră ascunsă, din fundul Secției de balneologie, l-am zărit pe Blaga. Era palid, nebărbierit. (Niciodată nu l-am surprins într-o postură neglijentă, era un Herr Professor
și un diplomat, avea trei costume de haine englezești, absolut
asemănătoare, impecabile chiar și după 20 de ani de la cumpărarea lor.)
Deci, Blaga era acum foarte palid, abia putea să vorbească. Tremura de frică. "Gary, mi-a spus, te-am chemat ca să afli de ce sunt aici. Bolnav de uremie. Nu am uremie, dar mi s-a
propus, de sus de tot, să accept să fiu președintele unui nou partid
politic: P.N.P. (Partidul Național Popular). Eu, toată viața mea, am
refuzat să fac politică. Știu ce pot, știu și ce nu pot. Eu am adunat
pietre pentru templul meu filosofic: vocația mea este Filosofia și
Literatura. L-am refuzat pe Carol II, părăsind
diplomația. Am refuzat legionarii, am refuzat și pe Antonescu. Cum să
accept acum să mă mut din Catedrala sistemului meu ca să ajung să semnez
afișe electorale într-un cort militar rusesc... Am refuzat! Dar sunt foarte amenințat, mi-e frică, mi-e frică să nu fiu ucis. Dacă pățesc ceva, tu ești martor că nu am murit de uremie. Ci de altceva..."
Cam așa ceva mi-a
spus Blaga. Din zbor, am reținut două nume grele: Ana Pauker, Miron
Constantinescu... Blaga a mai lipsit circa o lună de zile după această
întâlnire. Am încercat să-l văd, mi-a fost cu neputință. (Doctorii îl mutau din secție în secție.)
Apoi, într-o frumoasă zi, l-am
întâlnit la intrarea în Universitate. Era slăbit, dar acum părea
fericit, sănătos, ochii îi străluceau de o bucurie copilărească de parcă
ar fi săvârșit o foarte reușită păcăleală sau șotie. Îmi șopti, râzând:
"Am scăpat, sunt liber. Închipuiește-ți, Călinescu s-a oferit voluntar să fie președintele acelui partid, P.N.P." După această pățanie, s-a instaurat în cercul nostru o vorbă: "Cu frica pe spaimă călcând - cu moartea pe moarte, povestind."
[...]
Primisem
ordin - eram acum asistentul lui Liviu Rusu (pregăteam doctoratul la
Blaga) - să afișăm o lozincă în fața bibliotecii seminarului. Eu am
scris și am afișat următoarea lozincă: "Patria poate să-mi ceară să mor pentru ea, nu are dreptul să-mi
ceară să mint!" Trebuia acum să scriu dedesubt numele autorului:
Montesquieu. Liviu Rusu, Blaga, Auger și D.D. Roșca au citit lozinca, le-a plăcut, dar m-au sfătuit să scriu, dedesubt, nu Montesquieu, ci... Maxim Gorki. Am scris așa cum m-au
sfătuit profesorii mei. În drum spre casă, urcând noi Dealul Feleacului
împreună, Blaga, foarte tăcut, foarte îngândurat, oftând, mi-a spus așa: "Nu trebuia să accepți să schimbi numele lui Montesquieu!" "Bine, dar dumneavoastră m-ați sfătuit!?"... A tăcut, a tăcut vreme de câteva sute de metri. Apoi, rar, cu lungi pauze, mi-a povestit următoarea întâmplare: "La orele 12, Ion Breazu, decanul, ne-a convocat la decanat. Pe mine, pe D. Popovici, pe Liviu Rusu și pe D.D. Roșca. A închis ușa capitonată și ne-a spus că a primit ordin ca noi să citim împreună, tare, articolul de fond din Scânteia.
Eram cinci profesori bătrâni, nemembri de partid, ne cunoșteam de o
viață. Și... și... după o oră de tăcere totală, unul dintre noi a spus:
«Dacă tot ne-am adunat, ce-ar fi să citim acel articol.» Și l-am citit, dragă Gary..."
[...]
Blaga
era Blaga, credea orbește în opera sa, era o inteligență creatoare cu
totul ieșită din comun. Dar, fiind un supercărturar european (el ne-a
deschis ochii spre culturile africane, asiatice, magice, primitive
etc.), se găsea total dezarmat în fața unor oportuniști dogmatici, care
îl chinuiau, amenințându-l, amăgindu-l, ducând cu el un război al nervilor de care, când îmi aduc aminte, mi se face rău.
[...]
În
anul 1947, la o ședință solemnă a tuturor cadrelor universitare (se
trasau sarcini în vederea aniversării a 100 de ani de la Revoluția din
1848), un coleg al meu (nomina odiosa), pe atunci directorul
politic al Universității, după ce a obținut angajamentele profesorilor
care erau adunați în altă sală, se adresă nouă, celor circa 40 de
asistenți, conferențiari, șefi de lucrări. Și începu cu cei de la
Filosofie. Lui Ovidiu Drimba i-a trasat
sarcina să scrie un articol contra profesorului Speranția, șeful
Catedrei de Filosofia Dreptului. Dar nu un articol de critică
filosofică, ci unul prin care să fie desființat și compromis omul
Speranția. Mitul Speranția. Drimba a acceptat. Și a și scris acest
articol, publicat în Lupta Ardealului. (Deși Drimba, fiu de
învățător sărac din Tinca, Bihor, fusese mult ajutat de familia
Speranția, locuise chiar în casa acestuia, ca prieten al fiului lor,
viitorul doctor Dorin Speranția)...
După Drimba, a urmat conferențiarul Dumitru Isac, pe care, după cedarea Bucovinei, D.D. Roșca l-a adus de la Cernăuți, numindu-l la Catedra lui de Istoria filosofiei. Lui Isac i s-a
cerut să scrie un articol defăimător despre... D.D. Roșca. Isac a
acceptat, dar de scris nu știu să fi scris acest articol. Știu atât că a
fost numit mai târziu în locul lui D.D., căruia i s-a oferit un curs de pedagogie pentru pionieri. Și mai știu că D.D. a refuzat să-i mai întindă mâna.
Am
urmat eu. Redau din memorie (din cei circa 40 de colegi care au
participat la această istorică ședință mai trăiesc, sper, peste
jumătate. Mulți din ei au făcut strălucite cariere universitare, au
ajuns chiar academicieni. Așa încât afirmațiile mele se pot verifica).
Directorul de studii, cunoscându-mi și firea și dosarul și relațiile ce le aveam cu Blaga, fiind eu și asistentul, la Catedra de Estetică, al lui Liviu Rusu, mi-a spus cam așa:
"Dumneata, tovarășe Sîrbu, vei scrie un articol contra lui Lucian Blaga. Un articol tare, dărâmător..."
Am încercat să scap prin tangentă: "Pot să scriu nu unul, ci o sută de articole despre sistemul lui Blaga. Pot chiar să-i critic anumite poziții, dar..."
Iar el m-a contrat: "Nu ne interesează acum sistemul lui filosofic. Noi îți cerem un articol prin care să-l demaști, să-l compromiți ca om, ca bărbat, ca cetățean..."
"Cum?" - am întrebat eu fierbând.
"De pildă, poți să afirmi că face baie gol, împreună cu fiica sa nubilă..."
Mă apropiam de explozie și el vedea asta. Mă bâlbâiam: "Cum să fac așa ceva? Blaga mă iubește, Blaga m-a ajutat, îi datorez enorm..."
Îmi sări în ajutor: "Te înțeleg. Dacă nu vrei să scrii despre Blaga, nu ai decât să scrii despre Liviu Rusu. Și el are fete!"
După aceste cuvinte, am țipat: "Refuz! Refuz categoric!", și am ieșit din bancă.
"Atitudinea dumitale, tovarășe Sîrbu, nu este marxistă!", strigă bietul inchizitor.
"Poate că nu este marxistă, am strigat și eu, dar este în orice caz morală!"
Și am ieșit trântind foarte tare ușa.
(În dosarul meu a apărut formula: "A afirmat că marxismul nu este moral!")
[...]
Blaga mi-a spus: "Trebuia să accepți, Gary. Ai trântit ușa carierei tale universitare."
I-am spus: "Și dacă aș fi acceptat, cum m-aș mai fi uitat în ochii d-voastră? Sau în ochii Tatălui meu?"
[...]
După 10 ani, prin 1957, eram redactor la revista Teatrul, l-am întâlnit [pe acel director politic, n.m.] întâmplător. (Era după câțiva ani de pușcărie - eu eram înaintea câtorva ani, tot de pușcărie.) Mi-a plâns pe umăr, mărturisindu-mi că a trecut, cu arme și bagaje, de partea lui Hegel. L-am înțeles, îmi era milă de el. Călăul este și el o victimă, nu-i așa?
[...]
Apuc firul acesta, desfac un ghem și mă întorc iar în Sibiu, într-o
zi însorită a primăverii anului 1946. Eram vreo cinci tineri scriitori,
profesori, proaspeți licențiați, fie în Litere, fie în Filosofie.
Discutam, ne certam, judecam pe cei mari, cu acea antropofagică poftă pe
care o au tinerele talente de a-i desființa și mânca de vii pe cei din generațiile mai vârstnice. Lui Blaga îi apăruse ultimul volum din trilogia sa. L-am zărit de departe, era senin, mulțumit și luminos. Înalt și adânc. S-a oprit în grupul nostru. Îi eram cu toții studenți și ucenici. Atunci, unul dintre noi cinci (nu îndrăznesc să-mi aduc aminte care; poate că am fost chiar eu, nu sunt sigur), cu acea barbară cruzime și inconștiență a tinereții, i-a spus următoarele:
"Domnule Profesor, chiar acum discutam despre Catedrala d-voastră.
Sistemul e închegat, are toate articulațiile: metafizică,
epistemologie, axiologie, ontologie, estetică, filosofia artelor,
psihologie abisală... Un singur, dar important etaj lipsește. Nu aveți în sistemul d-voastră o Ethică. Sau măcar un cod moral..." Blaga a pălit, n-a zis niciun cuvânt, s-a întors și a plecat. Nouă ne-a părut rău -dar pe urmă am uitat totul, fierbeam de elan vital și de planuri viitoare...
Au
trecut astfel câțiva ani grei. În ziua de 28 decembrie 1949 (eu așa îmi
amintesc, poate greșesc data), a apărut la avizierul Facultății de
Filosofie un mic anunț, prin care se comunica desfacerea contractului de
muncă pentru următoarele cadre didactice: Lucian Blaga, D.D. Roșca,
Liviu Rusu și asistentul acestuia, Ion D. Sîrbu... Ne așteptam de un an
la acest eveniment, totuși, urcând Feleacul alături de acești iubiți
dascăli ai mei, îi simțeam copleșiți, dărâmați. Eu singur fierbeam,
vociferând revoltat. Ei tăceau. Când am ajuns sus, acolo unde începe
strada Văcărescu, la întrebarea mea: "Și, acum ce facem?", Blaga,
deodată, cuprins de o furie vânătă, mă prinse de revere și îmi strigă în
față: "Acum, dragă Gary, vom scrie fiecare tratatul nostru de Ethică."
[...]
După
1952, eu ajunsesem profesor la Liceul nr. 2, pe strada 1 Mai, aproape
de Barițiu și de Teatrul Maghiar. De 2-3 ori pe săptămână îl vizitam pe
Blaga, la Biblioteca Academiei. Mă punea să cer, de la Biblioteca
Universității (la parter), volumul său de Poezii, apărut la
Fundații. Completam fișa și așteptam. Blaga stătea în spatele meu. Și
aprodul și bibliotecarul îl cunoșteau. Mergeau cu fișa de cerere direct
la directorul Bibliotecii. Acesta își scria, cu mânie, refuzul său.
Blaga aduna aceste refuzuri, lună după lună, an după an. "De ce?", am
întrebat. "Sunt foarte instructive, îmi răspundea el. Mă încurajează.
Istoria lucrează încet, dar sigur, în favoarea cărților mele. Constat că
refuzurile - astea mi le spunea prin 1954 - devin din ce în ce mai
politicoase și mai jenante"...
Moartea lui Stalin a reprezentat o cumplită tulburare a apelor ideologice. Multe conștiințe s-au întors pe dos, multe gânduri s-au
răzgândit. Dar prin anii aceia de cumpănă și întorsură, traversam, cu
Blaga, pe jos, jumătate din oraș. De la Bibliotecă - unde își făcea
norma- până sus, în capătul lui Andrei Mureșanu, unde locuia
(Martinuzzi, 14). Mergea cu capul în pământ, cu mâinile la spate, tăcând
ca un înțelept oriental. Când avea, ronțăia boabe de cafea prăjită.
(Acesta a fost singurul "viciu" pe care i l-am
descoperit.) Pe parcursul acestui drum, prin centrul Clujului, eu îi
număram poeții tineri, universitarii tineri, criticii tineri (și mai
vârstnici) care, văzându-l de departe, treceau
discret pe celălalt trotuar. De frică, din jenă, din minus respect - nu
are importanță. Blaga zâmbea amar, dar vesel: "Toți acești începători,
îmi spunea, când se vor coace, vor simți nevoia să se laude că mi-au
fost contemporani." "Nu cred, îi răspundeam, există pete pe conștiință
ce nu se pot șterge!" "Ba da, află de la mine că orice rahat, după ce se
usucă, are dreptul să își scrie neapărat memoriile sale de
trandafir..."
[...]
Există doi Baconsky, opuși dialectic-antagonist. Unul este cel căruia revista Manuscriptum îi dedică un număr pe deplin meritat - și un alt Baconsky - student în drept și publicist - și mai ales poet ultra-jdanovist și hiper-proletcultist,
din anii 1945-1955. Craiovean prin adopțiune fiind, mă consider totuși
prieten cu generația Aurel Rău, Gurghianu, Felea etc. Cunosc suficientă
Istorie și Psihologie pentru a înțelege că, în tinerețe, avem cu toții
dreptul de a exagera și greși. Dar, fiindcă în această convorbire a
noastră ne amintim de Blaga, sunt obligat să fiu magis amica veritas, tocmai fiindcă cel mai mare bine pe care îl putem face față de cei morți este să spunem acum tot adevărul despre ei. De mortuis nihil nisi... veritas. Baconsky, indirect, mi-a salvat viața în 1977, la cutremur. Eu nu-l mai întâlnisem din 1955, în subconștientul meu, rănit de moarte, exista totuși imaginea lui cinică din anii în care m-am
ciocnit nu o dată de trufia lui parvenită, pusă pe rapidă,
aristocratică, cu orice preț, căpătuială materială. Baconsky mă detesta,
eu îl uram în numele luptei de clasă (în care credeam) și de pe
pozițiile clasei muncitoare, sărace, dar cinstite. Greșeam amândoi. Dar
Baconsky mă denunța în scris, mă pâra de fiecare dată la cadre,
că sunt cosmopolit, că citesc numai nemțește, că am rămas admiratorul
lui Blaga. Eram un biet dascăl de liceu, din cauza lui, în fiecare an,
eu abia în decembrie îmi primeam dreptul la catedră. Eugen Todoran, Radu
Enescu, Cornel Regman cunosc de aproape aceste necazuri ale mele.
Fiindcă ținusem o conferință cu titlul Dostoievski, un profet al sufletului rusesc - a aranjat să fiu dat afară din A.R.L.U.S. Sunt singurul intelectual român dat afară dintr-o
Asociație de prietenie și cultură. La ceremonialul respectiv, alături
de Ovidiu Drimba (cu care am rămas bun prieten) asistau și profesorii
Benetato și Nana. De la ei știu de unde mi se trăgeau toate ponoasele.
(Nana era fiul învățătorului meu din Petrila.) Cu ocazia asta, Baconsky
(care era ușor fugit din Basarabia) m-a arătat
cu degetul și a strigat: "Nu întâmplător îl cheamă Sîrbu!" (Aluzie la
proaspătul călău - Tito al acelor ani.) [...] Deci, nu-l
mai văzusem din 1955, cunoșteam foarte bine schimbarea sa la față,
recunoșteam locul de frunte pe care - de astă dată, pe merit - îl ocupa
în literatura română. Îl citeam - și-l
admiram. Admiram mai ales ce spunea el acum despre Lucian Blaga.
Trecutul era mort, în fața istoriei deveniserăm confrați și colegi de
breaslă. Trecusem printr-o școală grea și,
deși îmi lipseau, ca și lui Adrian Marino, cam 15 ani din inventar,
învățasem să uit, să iau oamenii așa cum sunt și nu așa cum ar fi
trebuit să fie. Totuși, în ziua de 3 martie 1977, la orele 12, când l-am
zărit pe un foarte lat trotuar de pe Bulevardul Bălcescu, la numai zece
metri de mine, am reacționat ca un pensionar idiot, senil și încă
jignit. Baconsky, strălucitor, luminos, venea spre mine zâmbind cu
dragoste, cu mâinile desfăcute pentru o îmbrățișare. Nu am avut timp să
gândesc, să-mi gândesc replica sau fireasca reacție. Și l-am ocolit. Dar, după numai o oră de remușcări, am ajuns într-un așa hal de scârbă față de mine însumi, încât îmi venea să mă pălmuiesc, să mă scuip singur.
Venisem pentru mai multe zile la București (Editură, Fond, Direcția Teatrelor, Radio etc.), deodată mi-am anulat toate întâlnirile, m-am dus la hotel și luându-mi în grabă bagajul, am plecat la gară, unde am reușit să prind Rapidul de la orele 14, cu care m-am întors acasă, la Craiova. A doua zi, seara, a avut loc acel cumplit cutremur. Hotelul la care trăgeam de 10 ani, Victoria, de lângă CEC, s-a făcut praf și pulbere... Acasă, cutremurat de nenorocirile cutremurului (și la Craiova am fost aproape de atotprăbușire), mi-am amintit de motivul inconștient, pentru care îi ocolisem, de fapt, îmbrățișarea. Tot Blaga...
[...]
în iarna anului 1953 a avut loc o întâlnire cu Baconsky, pe care nu o
pot nici uita și nici înțelege. De aceea o și povestesc acum. Nu pentru
mine, nici pentru prietenii mei din Cluj, ci pentru generațiile
următoare. Ca să ia aminte și să mediteze. Deci: urcam cu Blaga pe panta
ușoară ce duce spre Biblioteca Universității. Deodată, pe partea opusă a
străzii, am zărit un grup de scriitori. În frunte, venea Veronica
Porumbacu, după ea, Mihai Beniuc, însoțiți de un grup de circa 4-5 poeți
tineri, locali. (Mai târziu, am aflat că fuseseră să-i facă o vizită poetului Emil Isac, care era suferind. A și murit după câteva luni.) Blaga i-a zărit și el, avea ochi excelenți. A pus capul în pământ și s-a făcut că nu-i observă. Mi se părea de-a
dreptul absurd și suprarealist totul. Grupul trecea la numai 10-15
metri de noi, pe celălalt trotuar, în dreptul Institutului de Istorie.
Și totuși, nimeni, nici măcar Beniuc (cu care fusese prieten atâția
ani), nu a schițat cel mai mic gest de salut sau recunoaștere. Baconsky
singur s-a desprins din grup și ne-a
făcut - el, fiul de popă, marele amator de mobilă aristocratică -
gestul acela țigănesc, scabros, din cot... Am rămas stupefiat. Blaga
înverzise. Nu și-a revenit nici când ne-am despărțit. Atâta mi-a spus: "Am să-l trăsnesc!"
Ultimele...
Editura Măiastra, 2021
(foto copertă: Mihai Barbu)
Citiți un prim fragment din această carte.
Citiți o cronică a acestei cărți.
Citiți prima parte a acestui interviu aici.
Contextualizare:
Interviul ce urmează a fost solicitat de Ion Jianu, pentru revista Ramuri (Craiova); Ion D. Sîrbu l-a scris între "26 Ian[uarie] - 6 Febr[uarie] 1989", "eu punându-mi singur si întrebările reporterului".
La 12 februarie, I. Jianu, informator al Securității, îi "predă" lt-col. Bogoslov Nicolae o copie a dactilogramei interviului, însoțită de o "notă explicativă" (patru pagini).
Prin strădania lui Marin Sorescu, câteva fragmente din prima parte a textului, dur cenzurate, au apărut sub titlul Când povestesc din ale vieții valuri..., împreună cu o scrisoare de recomandare a lui Blaga (facsimil) către George Oprescu ("Cluj, 3 Mai 1954").
La 2 martie 1989, Ion D. Sîrbu notează, în Caietul intitulat De pe patul de spital: "Terminat un lung interviu despre Blaga. Pentru Ramuri, două numere succesive. Dar din prima parte, 15 pagini, s-au aprobat 8, și acestea corectate, tăiate, amputate." Xeroxat în zece exemplare, la 8 februarie 1989, de semnatarul acestor rânduri, interviul "a circulat", după cum se poate constata și din corespondența lui Ion D. Sîrbu, pe la prieteni și în redacții. Integral, a fost tipărit, pentru prima dată, în revista "Solstițiu", Petroșani, nr. 1-10, 1990.
(Toma Velici)
[...]
Faza aceasta a vieții lui Baconsky (și nu numai a vieții sale) s-a consumat, în mare parte, sub semnul unei imposturi cinice, oportuniste. Scria denunțuri și pâre, cu talent și plăcere. Eu îmi vindeam la talcioc cărțile din bibliotecă, pentru a putea să-mi cumpăr două pături militare rusești, din care să-mi pot face un palton. Sora mea, contabilă la Mina Petrila, "delapida" câteva cartele "A", de muncă grea: erau "sufletele minerilor morți", cu aceste cartele am micșorat puțin sărăcia casei Blaga și Liviu Rusu. Aveam, ca profesor, 500 de lei pe lună. Blaga avea 600 de lei, fiind ajutor de bibliotecar. În această perioadă cumplită (devenisem donator de sânge voluntar, primeam, pentru 200 grame de sânge, 50 de lei și 1 kg de carne), Baconsky, pentru un singur poem (despre chiaburi, CEC, odă lăptarului meu), încasa între 3.000-5.000 lei. Căuta mobilă și covoare de preț, achiziționa, de la fostele case mari, tablouri rare, blănuri, perle veritabile... Dar nu asta contează. Ci soarta în prezent a ceea ce scria el pe atunci și ce scria Blaga (și chiar Ion D. Sîrbu). Mă uit în biblioteca mea și zăresc excelenta bibliografie a prietenului și colegului meu de facultate, Vatamaniuc, despre Lucian Blaga (8.500 de titluri și referințe privind opera și personalitatea lui Blaga). Enorm! Majoritatea acestor creații au fost scrise în anii în care el era considerat un fel de lepros al urbei... În schimb, peste 90% din volumele și volumașele de poezie și proză ale acelor foarte jdanoviști ani, astăzi sunt cu jenă negate și măturate sub covor nu numai de autorii lor, dar chiar de critică și de istoria literaturii. În anii aceia, în etica ce o trăiam, au apărut două principii blagiene: "De mine, nimănui, niciodată, nu i-a fost frică!" și "Tot ce am scris pot arăta și publica oricând, oriunde, de nimic nu mi-e rușine și nu mă leapăd!"
[...]
Eram foarte bun prieten cu Romul Ladea, sculptorul. Fusese și el dat afară din Institut, trăia la 15 km de Cluj, în comuna Suceag, unde avea un atelier, fiind întreținut din ceea ce câștiga, muncind ca o roabă, această năzdrăvană, tăcută, foarte sensibilă, originală și fină pictoriță (cu totul, pe nedrept, uitată), care era Lucia Piso. (Nu vreau să mor înainte de a povesti clujenilor de astăzi ce mari au fost, în perioada lor săracă, acești doi artiști: sculptorul Romul Ladea și pictorița Lucia Piso.) Ei bine, sub semnul acelei încrederi în viitor și valoare, eu l-am îndemnat pe Ladea să facă, din timp, busturile (statuile) unor scriitori marginalizați. L-am dus, peste dealuri, drum de două ore, pe Blaga, în mai multe rânduri. M-am dus cu Ladea la duhovnicul meu literar, la Agârbiceanu (pe ai cărui umeri plângeam când eram foarte nefericit), am condus la Suceag întreaga Școală Ardeleană pe atunci: Breazu, Liviu Rusu, Muslea și alții. Statuile lui Ladea împodobesc astăzi Clujul cultural.
[...]
Eu am dus această scrisoare [a lui Blaga, 1953, n.m.] la Ion Chinezu. Cu acesta am fost, mai întâi, la Tudor Vianu - și apoi am cerut audiență la Mihai Beniuc. Notez: eu i-am fost student la Psihologie, asistentului Mihai Beniuc. Tot ce știu despre inteligența peștilor, șoarecilor, șobolanilor și maimuțelor, îi datorez lui. Am fost și "colegi" în redacția ziarului Oara (condus, pe atunci, de nedespărțitul său prieten, filosoful Grigore Popa). Student în anul I fiind (în 1941), ajutat și îndrumat de Tiberiu Rebreanu (fratele lui Liviu Rebreanu), scriam vitejește despre clasa muncitoare, despre uriașa grevă antifascistă a minerilor din aprilie 1941. [...] Ne-a primit în somptuosul său cabinet. Și ne-a ținut în picioare. Ion Chinezu fusese redactorul-șef al revistei Gând Românesc, din Cluj, el l-a lansat pe tânărul poet începător, Mihai Beniuc. Cum zic, ne-a ținut în picioare, nu ne-a lăsat să vorbim. Se zvârcolea, urla cuprins de furie: "Nimic pentru Blaga, nu știe nemțește, nu are talent, am angajat alți traducători pentru Faust..." [...] de când e lumea, breasla asta a literaților și-a avut întotdeauna și jungla sa ascunsă. Totuși, în viața mea nu am putut să asist la o mai totală, desființătoare, ucigătoare ură cum am văzut atunci, eu și regretatul, blândul și înțeleptul cărturar Ion Chinezu. Ni se părea cu atât mai surprinzătoare atitudinea lui Beniuc, cu cât - și noi, dar și Beniuc - știam cât de multe servicii i-a făcut Blaga în timpul războiului.
[Blaga] a tăcut. A scris câteva scrisori. După câte am aflat, Beniuc angajase pe Lillin si pe Arghezi pentru o traducere a lui Faust. Și încă pe cineva, al cărui nume îmi scapă. Cu toate acestea, Tudor Vianu (marele binefăcător al profesorilor clujeni marginalizați) a fost acela care a reușit să-l liniștească, stingând incendiul acestei furii. Blaga a primit contractul, lucra acum de zor la finalul părții a doua... Într-o zi, când era deosebit de bine dispus, de față fiind bibliotecarul D. Pătruțiu, doctorul Iubu și profesorul Mușlea, în "camera lui Faust" (camera medievală de lucru de la Biblioteca Academiei), la întrebarea mea: "Totuși, ce i-ați făcut, domnule Profesor, lui Beniuc de vă urăște atât?", Blaga, mustăcind, ne înșiră, ca pe ață, patru binecuvântate motive. "Eu sunt de vină, ne spune. L-am jignit fără să vreau. Prima oară, în 1944, când i-am spus: «Frate Mihai, vei fi fiind cel mai mare poet comunist, totuși eu, Lucian Blaga, sunt primul poet român care a apărut publicat - nici eu nu știu cum - într-o antologie internaționalistă a poeților comuniști, la Moscova, 1938, cu poezia Veniți după mine, tovarăși!» A doua oară, iar l-am supărat, când, el, plecând la Moscova, ca atașat cultural, i-am spus în glumă: «De la Hamburg, dragă Mihai, te-ai întors cu o teză despre inteligența peștilor superiori din India. Acum, sperăm, de la Moscova te vei întoarce cu o teză despre inteligența balenelor superioare...» A treia oară - când l-am supărat tare de tot - a fost când i-am povestit despre felul în care ursul grizzly își înfige gheara la cea mai mare înălțime a forței sale... Iar ultima, involuntară «jignire», pe care crede el că i-aș fi adus-o, e în legătură cu un cerc de cocoane. Am făcut gafa de a-i cita un vers arhicunoscut: «Pe unde mă-ntorc, pe unde mă duc, / Lumea vuiește, șoptește: / Acesta-i poetul Mihai Beniuc, / Știe șase limbi și rusește...» Dar eu l-am corectat nițeluș, spunând: «Acesta-i poetul Mihai Beniuc,/ Știe șase limbi! Dar rusește...» Beniuc e un revoluționar!" "Doar în poezie, am zis eu. A făcut să rimeze «Ruj cu Cluj»."
[...]
Reproduc acum, din memorie, diagnosticul lui Ion Chinezu, care îl cunoștea foarte bine.
"Beniuc, mi-a spus el după acea penibilă audiență a noastră, nu mai e cel care fusese în tinerețe. Gloria, funcția și puterea i s-au urcat la cap. Se crede buricul pământului, e sincer convins că poezia lui va întoarce pe dos lirica universală. De fapt, suferă inconștient de un complex Blaga. Care nu e decât reflexul propriului său complex de inferioritate și vinovăție. Inferioritate, din cauza relelor micimii staturii și talentului său, și vinovăție, din cauza relelor inconștiente pe care le făcea Limbii și Literaturii Române. De-acum, profetiza Ion Chinezu, te asigur, va scrie din ce în ce mai mult și din ce în ce mai confuz și minor..."
Nu vreau să mă gândesc la ce a simțit Blaga citind, în 1959, acel roman Pe muche de cuțit, în care Beniuc își bătea joc de tatăl lui Blaga, preotul Isidor Blaga din Lancrăm. Dar mi-l pot imagina. În anul 1947, un fost coleg - nu spun cine, persoană importantă! - a afirmat undeva că tatăl meu a fost spărgător de grevă. Eu l-am invitat politicos la poarta cimitirului și acolo l-am bătut măr. Minerește. După care bătaie, am rămas foarte buni prieteni. Dar eu aveam, pe atunci, 28 de ani, pe când Blaga, când a citit romanul lui Beniuc, avea 64 de ani și - după cum reiese din memoriul său, publicat de Mircea Zaciu, își cam simțea sfârșitul.
Eu l-am văzut pe Blaga plângând. Fără lacrimi, fără cuvinte, rezemat de contrafortul Bisericii Reformate. "Toți mă veți uita, opera mea va pieri, voi muri singur, ca un câine!" - îmi spunea în ziua de 28 aprilie 1956, ultima oară când l-am văzut. (Îl visez, nu pierd nicio ocazie de a-l evoca, este Zeul protector al singurătății mele.) Nu e ușor să mi-l închipui: singur, cu toți studenții săi plecați foarte departe, cu doctorul Iubu dispărut fără urmă, cu Dorli, căsătorită în București cu șeful Catedrei de Materialism dialectic... Și, în librării, romanul acesta, care îi murdărea satul și memoria casei sale părintești. Fiindcă nu era vorba de un atac la adresa persoanei sale, ci la Ființa sa. La spațiul ființei sale spirituale... Dar nu am dreptul să-l judec pe scriitorul Beniuc. Să-l judece posteritatea, cerul valorilor, sufletul satului Sebiș... Am dorit, nu o dată, să merg la el și să încerc o convorbire prietenească. Ca între doi dascăli ardeleni, având acum mintea românului cea de pe urmă. Nu am putut. L-am văzut la o înmormântare, era foarte speriat. L-am văzut apoi la Casa Scriitorilor, singur, plângând în pahar. "Eu pentru voi m-am jertfit, spunea, habar nu aveți cât de mult v-am iubit. În felul meu." (Weltgeschichte ist Weltgerichte / Istoria lumii este judecata lumii (germ.), gândeam, citându-l pe Hegel, dar și Heimatgeschichte ist Heimatgerichte / Istoria patriei este justiția patriei (germ.).)
[...]
Începând din anii războiului, s-a făcut mult uz și abuz cu acest termen, "spațiul mioritic". Blaga era un filosof dublat de poet (sau invers), ori de câte ori avea nevoie de un termen plasticizant, inventa o metaforă. Pentru spațiul și destinul nostru valah, i-a picat sub condei această frumoasă metaforă, revelatorie în felul ei, "spațiul mioritic". Folosită cuminte în cadrul categoriilor abisale ale filosofiei stilului, această idee rămâne utilă și perfect integrată în sistem. Dar, preluat de gazetari, demagogi, profesori și tribuni naționaliști, termenul se falsifică, devine altceva, devine exact contrarul lui...
Să povestesc încă o întâmplare. Prin anii 1942-43, împreună cu Radu Stanca, Ion Oana, Deliu Petroiu, am asistat la un curs al acestui mare și neînțeles cărturar, pedagog și luptător pe baricade, care a fost bunul meu profesor, Onisifor Ghibu. Cursul său, fiind frecventat de foarte mulți studenți (pedagogia era obligatorie pentru multe facultăți), se ținea în sala mare a Facultății de Drept. (Din clădirea nouă a Liceului 'Domnița Ileana', în care era adăpostită Universitatea, refugiată din Cluj). Ghibu - știindu-ne emuli ai lui Blaga și ai spațiului său mioritic - începu, ex cathedra, să critice abuzul cu acest mit al baladei Miorița. "Nimeni nu contestă, zicea Onisifor, frumusețea excepțională a acestei vechi creații populare, tipic românești. Dar transformarea ei în mit și emblemă națională mi se pare o tristă exagerare. În fond, în această baladă, doi români, proști și răi, nu fac decât să-l ucidă pe fratele lor, numai fiindcă «are oi mai multe, mândre și cornute». Mama, care e Istoria, e mințită. I se vorbește de o nuntă. Iar biata victimă, în loc să se apere, în loc să pună mâna pe ciomag, acceptă pasiv destinul său, așteptând moartea ca pe o ușurare. Asta ne trebuie nouă acum? Acum că..." Noi, tinerii, categorici și revoltați, am trântit capacele de la băncile noastre și am ieșit ostentativ de la cursul lui Ghibu, trântind ușa. Ne-am dus glonț, bineînțeles, la Blaga, povestindu-i ce s-a întâmplat, lăudându-ne cu vitejia noastră. Blaga s-a întristat. A tăcut, a tăcut, apoi ne-a zis doar atât: "Să știți că are și Ghibu dreptate!"... Prin anii 1954-55, Blaga începu să facă diferite drumuri misterioase spre satul său natal. Dar și spre alte sate (Valea Drăganului, de pildă, unde doctorul Mihai Iubu i-a ridicat o casă tipic moțească). Traducea Nathan der Weise, de Lessing și lua drumul spre Lancrăm. Singur. Într-o zi, mi-a spus: "Nu pot să uit adevărul lui Ghibu. Tot mai mult mă conving că balada asta, Miorița, nu este decât un arhaic corind funebru, o ascunsă, criptică, profeție despre moartea satului românesc. Doi români, răi și proști, omoară pe al treilea - care nu se apără, care nu se mai poate apăra. Veșnicia s-a născut la sat, dar moare odată cu acel cioban pasiv, odată cu satul românesc. A lumii mireasă are astăzi alt nume, dealul urcat de noi a fost teribil de scurt, iar valea asta, în care am intrat, nu se mai termină niciodată. Spațiul mioritic trebuie rescris!"
[...]
Blaga și Agârbiceanu
Nu cred că se vizitau. Nu era nevoie. Nu cred că-și vorbeau prea des: nici munții nu comunică între ei. Orice scriitor, odată cu sentimentul datoriei, legate de chemarea și talentul său ("A fi ardelean, spunea Blaga, înseamnă a duce un gând până la capăt"), primește și o cartelă obligatorie de singurătate și izolare. "Solitaire - solidaire", spunea Camus. Eu îl vizitam des pe Agârbiceanu, eram vecini, îi dădeam lui - și fiicei sale, Uca - scrierile mele. Le citea, mă felicita că nu m-am lăsat atins "de boala asta a lui Caragiale". Totuși, după atâția ani, nu pot să nu evoc o scenă simplă, sublimă prin mărunta sa veșnicie și fior. Cum îți spuneam, urcam panta Feleacului cu Blaga, eu mă opream în dreptul primei case de pe Văcărescu, unde locuiam. Într-o zi, Eta Boeriu - care locuia atunci la sora ei, pe strada Cantemir - mă chemă și mă ascunse într-o grădină înaltă, de unde puteam vedea foarte bine și strada Văcărescu (pe care își continua drumul Blaga), și strada Andrei Mureșanu, unde era casa bătrânului Agârbiceanu. Am stat acolo și am așteptat, ascunși după niște tufe dese de liliac. Agârbiceanu, încins cu un șorț albastru, mătura trotuarul din fața casei sale. În fiecare zi, la această oră, popa Agârbiceanu mătura curtea și trotuarul său. Iarna, vara, toamna. Totdeauna. Blaga sosea din oraș și se oprea sus, în dreptul străzii Cantemir. Se oprea și privea spre Agârbiceanu. Se oprea din măturat și popa. Fără să-și vorbească, fără să-și facă semne (erau cam la 30 metri unul de celălalt, pe linia diagonalei pe al cărui mijloc, azi, este așezat superbul bust al lui Agârbiceanu, făcut de Ladea), deci, se opreau amândoi și se priveau. Agârbiceanu cu mătura în mână, Blaga cu mâinile la spate. Se priveau. Tăceau, tăceau câteva minute în șir. Apoi Blaga își pleca privirea și pleca în sus, iar Agârbiceanu își relua măturatul, devenit ritual.
[...]
Tao
Cita mult mai des din Tao-te-king, al clasicului filosof chinez Lao Tse (tradusă si tipărită în comuna Aninoasa, Gorj), decât din Biblie sau Goethe. Cuvântul 'TAO' înseamnă "drum, cărare, cale". Cu timpul, tot spunându-i, între noi, numai TAO, ne-am dat seama că ne referim mai mult la exemplul, la modelul, la caracterul Blaga, decât la drumul sau cărarea filosofică a operei sale. De altfel, Blaga, ca majoritatea cărturarilor ardeleni ("Transilvania - zice prietenul meu din Iași, istoricul Zub - este o regiune prin excelență pedagogică"), era obsedat de ideea de cinste, datorie, obligație prin și pentru caracter. Blaga obișnuia să repete: "Ne-am plătit datoriile de război prin aur, petrol, grâu și lemne: dar le-am plătit și printr-un număr foarte mare de CARACTERE. Grâul, petrolul, aurul și lemnul se mai pot reface: golul lăsat de caracterele lipsă, mult mai greu..." Știind că nu va primi Premiul Nobel (deși fusese propus), fiindcă nu fusese tradus și cunoscut suficient în limbile de mare circulație, Blaga suferea cumplit. Îl citez din memorie: "Ar trebui, după acest cumplit război, în acest dificil secol, să se acorde premii și pentru jertfele de caracter ale unor scriitori. Lupta împotriva hitlerismului, a literaților, a fost în primul rând o luptă a unor caractere integre, curate și neclintite..." Nu o dată l-am auzit: "Trebuie să facem economie de caractere, talente, oameni excepționali: aceștia sunt bob numărat în economia spirituală a unui popor... La Folclor, Istorie și Tradiție să umblăm, ca și la lada de zestre a bunicii: rar, cu parcimonie și numai de zile mari. Ca și marmura de pe Acropole, lada asta de zestre se poate termina. Sau, și mai rău - se poate banaliza ori compromite..."
[...]
E vorba de o anecdotă istorică ce circula în anii de imediat după război. Blaga o cita destul de des. Cred că nu strică să o reamintesc pentru iubiții mei colegi olteni și craioveni, acum când ne apropiem de sfârșitul unui deceniu, care a fost cât un veac. ("Cel mai lung secol din ultimele trei decenii" - a spus-o un confrate local. Care nu era deloc umorist.)
La începutul Războiului al Doilea Mondial, italienii lui Mussolini au început să se plimbe și să se agite cu vase de război, nou-nouțe, prin Mediterana. Au și debarcat și au cucerit câteva insule grecești. Guvernul de la Atena, speriat, ce și-a zis: "Să-i trimitem acestui fanfaron o bucată din marmura de pe Acropole. Poate îl îmblânzim." Și i-au trimis. Zeii războiului, însă, au hotărât ca nu italienii lui Mussolini să cucerească Elada, ci germanii lui Hitler. Un alt guvern, foarte speriat, ce și-a zis: "Hitler e nebun, e cazul să-i trimitem o bucată de marmură de pe Acropole!" Și i-au trimis. Au trecut câțiva ani și iată că englezii sunt aceia care eliberează Grecia de sub ocupația germană. Acum, un guvern republican ce și-a zis: "E cazul să-i trimitem o bucată din marmură de pe Acropole lui... Winston Churchill!" Și i-au trimis. Churchill -
vulpe bătrână, dar și o inteligență lucidă și ironică - luă bucata de marmură în mână și le ținu delegaților Atenei libere și independente următorul discurs: "Știu ce înseamnă și ce simbolizează această sacră bucată de marmură. Sunt emoționat. Totuși, cer iertare, dar aș dori să dau un sfat guvernului de la Atena: să facă economie de marmură, fiindcă istoria e foarte lungă și foarte afurisită."
[...]
Bietul om sub vremi. Într-o tristă iarnă a anilor '50, l-am găsit mânios și, oarecum copilărește, revoltat. "Eu cred, îmi mărturisi, în adevărul ascuns în această veche sentință romană: Nomen est omen (numele este soarta). Uite, nume fericite și norocoase: Benvenuto Cellini, Michelangelo Buonarroti, Amadeus Mozart, Gottlieb, Goethe. Și alții. Pe când eu?"... "De ce vă plângeți, i-am răspuns, Lucian Blaga se poate traduce foarte bine prin «lumină binecuvântată»." S-a liniștit, traducerea mea i-a plăcut. Dar a ținut să adauge, privind ninsoarea de afară: "Așa este: Lumină binecuvântată. Dar vezi, în cazul meu, numai lumina este latină: binecuvântarea e foarte slavonă!"
Ion D. Sîrbu (Craiova, 6 februarie 1989)
