Când moartea nu mai este ultima frontieră - Tărâmul verii

 

Hannu Rajaniemi
Tărâmul verii
Editura Nemira, 2021
 traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

***
Când moartea nu mai este ultima frontieră

Mă tot gândesc de câteva zile la modul în care aş putea începe această recenzie. Să încep prin a spune că autorul, Hannu Rajaniemi este un tip ultra-deştept, matematician cu studii la Cambridge şi un doctorat în domeniu la Edinburgh? Să spun că la Nemira i-a apărut seria Jean le Flambeur, una dintre cele mai complexe şi antrenante serii citite în ultimii ani? Să încep prin a vă povesti despre o vară de demult pe care mi-am petrecut-o citind despre parapsihologie, viaţa de apoi şi posibila comunicare cu cei trecuţi dincolo? Hmmm... dificil, nu-i aşa?

Bănuiesc drept cauză a acestor oscilaţii şi nehotărâri faptul că romanul Tărâmul verii este o carte care m-a delectat pe de o parte prin imaginaţia bogată a autorului şi cunoştinţele de matematică şi de fizică pe baza cărora îşi construieşte lumea, iar pe de altă parte pentru că îmbină într-un mod interesant genul science fiction cu romanul noir, ambele aflându-se printre favoritele mele când vine vorba de citit ceva care să mă relaxeze, fără a mă plictisi. În plus, Rajaniemi reuşeşte, astfel, să construiască un univers alternativ original, o lume cum cititorul nu prea a mai avut ocazia să întâlnească până acum.

Rareori mi se întâmplă să dau dreptate celor scrise pe ultima copertă a unei cărţi, dar în cazul romanului de faţă confirm că "se citeşte ca John le Carre, dacă acesta ar fi consumat LSD, înainte să scrie Cârtiţa." Tărâmul verii este construită pe scheletul unui roman clasic cu spioni. Rachel White este singura agentă din Curtea Verii. Suntem în anul 1938, într-un univers paralel, în care războiul civil spaniol se află în plină desfăşurare, un creuzet sângeros pentru statele puternice ale lumii care se joacă unele cu altele de-a şoarecele şi pisica încercând totodată să evite declanşarea unui nou conflict mondial. Spun univers paralel pentru că în această lume odată cu descoperirea ectofonului a devenit posibilă comunicarea cu cei trecuţi în lumea de apoi. Astfel, după ce mor, dacă au un Tichet, oamenii ajung pe Tărâmul Verii, unde pot munci în continuare, ieşi la pensie şi comunica cu cei aflaţi încă în viaţă. Mai mult, pot închiria corpul unui medium atunci când au treabă în lumea celor vii. Sincer, m-a amuzat ideea de a merge la serviciu şi după ce mori, cu un program la fel de strict şi exact ca şi atunci când eşti în viaţă.

Rachel este responsabilă de obţinerea unor informaţii esenţiale de la un dezertor rus, pentru că, evident, şi în această lume alternativă există Uniunea Sovietică. Dar, spre deosebire de istoria ştiută, aici Uniunea Sovietică nu este condusă de Stalin, ci de Prezenţa Dumnezeu, o entitate superioară născută din contopirea conştiinţelor şi cu care se poate comunica prin intermediul unei maşinării. Lucrurile nu merg aşa cum ar trebui, rusul zburându-şi creierii, dar înainte o avertizează pe Rachel despre existenţa unei cârtiţe în organizaţia ei. Cârtiţa respectivă este o fantomă cu relaţii sus puse în lumea celor vii şi ale cărei motivaţii le descoperim pe parcursul cărţii.

Fiecare capitol aduce noi detalii despre lumea gândită de Rajaniemi. Aflăm despre piatra luz, piatra sufletului, despre ectotancuri, arme care devin mai puternice cu cât omoară mai mulţi oameni, despre vim, substanţa care permite fantomelor să îşi păstreze amintirile şi personalitatea fără să se destrame. Mai aflăm, însă şi despre misoginismul existent şi în această lume alternativă, despre tragedii şi probleme de cuplu, despre sex, ură şi aspiraţii.

Într-o discuţie despre romanul său, Rajaniemi spune că s-a inspirat pentru crearea acestei lumi din ceea ce a citit despre inventarea telegrafului şi despre rolul pe care acesta l-a jucat în dezvoltarea lumii. El îl numeşte "internetul epocii victoriene". De asemenea, spune el, a avut ca sursă de inspiraţie interesul şi fascinaţia oamenilor acelei epoci pentru medium-uri şi comunicarea cu lumea de dincolo. Se mai joacă cu conceptul celei de-a patra dimensiuni, cu datele istoriei reale pe care le modifică sau distorsionează după bunul său plac. Probabil că acest ultim aspect a fost pentru mine cel mai greu de înghiţit pentru că am o oarecare reticenţă în ceea ce priveşte joaca cu evenimente şi monştri ca Stalin, de exemplu. Pentru că tind să cred că a arunca crimele acestuia în derizoriu este un fapt periculos având în vedere că omenirea are, în general, memoria scurtă.

O să spun în concluzie că Tărâmul verii este un roman interesant, plin de idei îndrăzneţe, care mi-a adus aminte ca stil de China Miéville. Şi, după mine, mai are o calitate care îl face deosebit: faptul că după ce l-am terminat am vrut să ştiu mai multe despre a patra dimensiune, despre Tesseract şi teoriile legate de Univers. Aici a intervenit parţial frustrarea mea de umanist căruia îi lipsesc cunoştinţele aprofundate legate de aceste subiecte. Dar, Carl Sagan şi alţii ca el au făcut informaţia accesibilă şi pentru cei ca mine (how-to-imagine-the-4th-dimension). În concluzie, după mine, o carte care te face să vrei să ştii mai multe despre un subiect nu poate fi decât un câştig.

Introducere şi cuvânt înainte la Cum vă place / Eternitatea. Şi încă o zi

 

Andreea Nanu
Cum vă place - cronică de teatru, operă şi film / Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban
Editura Eikon, 2021

  

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere la volumul 1 (Cum vă place - cronică de teatru, operă şi film)

Dragă cititorule,

Cum vă place. Sub această replică "democratică" a lui Shakespeare se situează volumul de cronici pe care-l răsfoieşti. Democratică dar şi elitistă, fiindcă am scris liber despre ce mi-a plăcut, aşa cum mi-a plăcut, alegând spectacolele preferate din teatru, operă şi film. Adeseori cu entuziasmul lui Orlando care agaţă poeme de dragoste în copacii pădurii din Arden... Unele eseuri au fost publicate în Revista 22 şi Ziarul Metropolis, altele mi-au conturat rubrica de teatru Cum vă place?, difuzată la Radio Trinitas. Le mulţumesc, pe această cale, doamnei Andreea Pora, Redactor Şef al Revistei 22, doamnei Teodora Stanciu, realizatoarea Revistei culturale Trinitas şi domnului Dan Boicea, Redactor-Şef al Ziarului Metropolis.

Privind înapoi la călătoria mea în lumea scenei, înţeleg de ce este imposibil să dăm un unic răspuns întrebării: Ce este Teatrul? Dar pentru mine Teatrul e secretul pe care Antoine de Saint-Exupéry ni-l dezvăluie prin vocea Micului Prinţ: "créer des liens". Să creezi legături: cu piesa, cu actorii, cu dramaturgii şi scenografii, cu viziunea regizorului, cu spectatorii alături de care, chiar dacă nu vezi acelaşi lucru, înveţi ceva esenţial: să priveşti în aceeaşi direcţie. Directe sau intermediate, manifeste sau subtile, explicite sau intuite, legăturile ne unifică cu ceilalţi şi cu noi înşine. Şi astfel, ne vindecă. Poate nu întâmplător, la vechii greci amfiteatrele erau uneori situate în incintele templelor închinate zeului taumaturg Asclepios... Conexiunea între ceea ce se petrece pe scenă şi ceea ce spectacolul declanşează în noi aparţine Miracolului. O întâlnire pluristratificată care, poate paradoxal, înlătură vălurile aparenţelor, reducându-ne la esenţă, ajutându-ne să ne vedem aşa cum suntem, în deplină sinceritate. Spectatori şi actori, suntem împreună responsabili faţă de întâlnirea care se poate produce sau nu. Condiţia fundamentală a teatrului ca "act" e "spaţiul gol" dar şi saltul în gol. Ambele conţin promisiunea Posibilităţii. Parafrazând un personaj shakespearian, chiar dacă nu ştim ce suntem, după un spectacol avem intuiţia a ceea ce putem deveni. Teatrul ne aminteşte cât este de important să pornim, de fiecare dată, de la zero. Ca un exerciţiu de asceză, de modestie, de critică revelatoare şi dialog, de admiraţie. Spectacolul nu are misiunea să ne ducă la o destinaţie anume, ci să ne arate calea spre ea. În Teatrul-Relaţie ne naştem simultan, actori şi spectatori, printr-un travaliu reciproc. E nevoie să asumi adevărul vieţii. Şi bucuria ei. Există un timp de pregătire. O aşteptare. Un moment de risc, de pericol. O călătorie, o ascensiune şi o coborâre în adâncuri. Pentru ca totul să culmineze într-o sărbătoare!

Pandemia, noua boală planetară, ca de altfel orice situaţie-limită, ne obligă să trecem proba cea mai grea, a singurătăţii; şi ne testează arta cea mai dificilă, a legăturilor. În Flautul fermecat, înainte de a trece împreună prin foc şi prin apă, îndrăgostiţii Pamina şi Tamino trebuie să depăşească, fiecare în singurătatea sa, proba Tăcerii. Legătura lor e suspendată. La un moment dat, moartea pare preferabilă incertitudinii. Celălalt e oare încă acolo, statornic? O întrebare care, în ultimul an, mi-a marcat legătura cu Teatrul. Ştim că Spectacolul există aici şi acum. Dar unde dispare el, când teatrul se închide şi peste scenă se lasă întunericul? Poate el supravieţui doar în virtual?... L-am regăsit, prin scris, în memoria afectivă; o miridă subiectivă a memoriei personale care are şansa să întregească, şi prin cartea de faţă, Memoria culturală a Teatrului... În Lupul de stepă, Hermann Hesse scrie pe uşa teatrului său: "Teatru magic. Intrarea nu e permisă oricui". Le mulţumesc prietenilor mei, actori şi regizori, care m-au chemat să pătrund, împreună cu ei, în kairosul spectacolului, dincolo de cortină: Andrei şi Andreea Grosu, Sânziana Stoican, Constantin Cojocaru, Florina Gleznea, Richard Bovnoczki. Şi mulţi alţii, care au dat viaţă textelor mele, scrise la întâlnirea privilegiată dintre Teatru şi Viaţă. 

(Andreea Nanu)

Cuvânt înainte la volumul 2 (Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban)

Adeseori, când încercăm să traducem experienţa directă a spectacolului în cuvinte, ne confruntăm cu fenomenul lost in translation. Când un spectacol de teatru sau operă e filmat şi înregistrat pentru a fi proiectat pe ecran, "traducerea" de la scenă la ecran suferă, pentru că relaţia dintre actor şi spectator nu are loc în momentul prezent, ci se obţine prin mijloace mecanice, prin tehnologie. Beneficiul de a urmări, totuşi, pe ecran anumite detalii de joc, ori imagini gros-plan, care de la distanţă în sală nu se percep, e totuşi nesemnificativ comparat cu cercul energetic creat când simţim împreună pulsul vieţii vibrând în acelaşi timp. De aceea, regizori ca Lev Dodin şi alţii refuză categoric filmarea spectacolelor pe acelaşi vechi principiu, conform căruia prin traducere se pierde ceva. Principiu cu care am fost de acord, cu diferenţa că din tinereţe, când nu exista video, mi-ar fi plăcut să am înregistrate primele mele montări, cu caracter pur documentar, de studiu. Când a devenit posibil, am colecţionat toate înregistrările producţiilor, din teatru sau operă, unele extrem de profesionist filmate high-tech, cu multiple camere, pentru a fi promovate pe canale TV sau comercializate ca DVD. Altele, filmate la repetiţii de mine, cu telefonul sau o cameră împrumutată, imagini neclare şi mişcate, luate de un diletant cu o mână tremurândă. Zeci de cutii cu aceste casete au fost transportate din biroul meu de profesor la Columbia University, când m-am retras din activitate, tocmai la Craiova. De ce acolo? Pentru că prietenul meu, academicianul Basarab Nicolescu, mă anunţase entuziast că Lucian Dindirică, directorul Muzeului Exilului Românesc, nou înfiinţat, ar dori ca arhiva mea să poată fi consultată de publicul interesat din România.

Arhiva a stat la baza cărţii scrisă de Andreea Nanu. Citisem, cu precădere în Revista 22, o serie de cronici ale autoarei despre diverse montări, printre care şi ale mele. Nu o cunoşteam, dar am devenit interesat de felul în care scria. Mi-a plăcut, pentru că scria cu suflet! Atenţia la pulsul inimii unui spectacol se întâlneşte rar în cronici referitoare la teatrul de azi. Din păcate, azi nimic nu mai poate scăpa ideologiei, domină tendinţa spre o critică acidă, nemiloasă a tot ce există, sau mai pe şleau, care nu corespunde principiilor corectitudinii politice, vechea formă reînnoită a stângismului cultural. E acelaşi curent negativ, aceeaşi molimă ce se manifestă în tot, de la politică la artă. Însă Andreea Nanu scrie din iubire pentru teatru şi artişti, pentru prietenii ei. Flatat şi motivat de interesul Andreei Nanu pentru munca mea, ştiind că a scris deja un număr semnificativ de cronici despre spectacolele mele, din teatru şi operă, i-am propus să le adune într-un volum. Ideea s-a conturat prin tenacitatea autoarei şi, susţinută de dialogul nostru, a crescut. Câteva spectacole le-a văzut pe scenă recent, majoritatea le-a vizionat cu ajutorul Muzeului Exilului din Craiova, care i-a pus la dispoziţie arhiva mea. Am reflectat, pe parcurs, la scopul cărţii şi la ecoul pe care l-ar putea avea. Oare ar fi o idee bună? Pe cine ar putea interesa o astfel de carte despre spectacole care nu mai există? Da, ştim că teatrul se întâmplă în prezent. Cum şi clipa de acum moare în clipa următoare, ce a fost ieri nu mai are nici o relevanţă, în afară de una muzeistică.

Fac o confesiune: când montez un spectacol nou sper să fie ca o bătaie de clopot. Când, într-o slujbă, clopotele bisericii bat, reprezintă ce anume? O abatere din obişnuit. O schimbare de stare. Clopotele ne trezesc ca să ne amintească de miracolul că suntem vii. Ştiu că în montările mele nu reuşesc decât rareori să fac să sune clopotul. Dar după un timp, după ce spectacolul nu mai este, clopotul rugineşte şi sunetul dispare. La fel spectacolele... cele de ieri, azi sunt moarte. Însă Andreea Nanu mi-a argumentat unul din motivele pentru care o astfel de carte ar merita să fie scrisă: "nu e firesc să nu existe până la ora aceasta nici o carte despre Andrei Şerban, în România". Într-adevăr, singura lucrare de specialitate publicată în ţară a fost traducerea volumului lui Ed Menta, Lumea magică din spatele cortinei, apărut cu ani în urmă în Statele Unite.

Citesc cu bucurie ce se scrie despre ceilalţi. Mă atrage însă ideea lui Marcel Duchamps, a unei reprezentaţii în care toate numele artiştilor sunt omise. Am putea să ne lăsăm inspiraţi de anonimitatea celor care au clădit catedrala din Chartres sau piramidele egiptene? Cum arta pură nu serveşte nici unui scop material, acţiunea artei, după Duchamps, e transformarea fiinţei. El definea arta printr-un verb: "a lucra". Dacă am putea să lucrăm împreună liberi de egoism, nu ne-ar păsa dacă numele este sau nu subliniat.

Venind din afara breslei, făcând o muncă de cercetare uriaşă care i-a luat aproape un an, studiind în amănunt înregistrări cu spectacolele de teatru şi operă pe care le-am montat în diferite ţări şi continente, parcurgând toate etapele carierei mele, Andreea Nanu m-a făcut să înţeleg că "miza cărţii nu e doar personală, ci e despre şansa de a trezi o conştiinţă culturală, în car e spectacolele acestea trebuie să aibă un loc, nu atunci, ci acum, în prezent. Iar cartea trebuie să servească acest scop". A rămas adâncită zile şi nopţi în faţa ecranului, ca să înţeleagă atmosfera fiecărei montări, ca să ne comunice emoţia lor vie în eseurile din acest volum. Aşadar, cartea de faţă nu se adresează neapărat breslei teatrale, ci direct publicului larg, care e constant interesat de lucrul pe care l-am făcut şi continui să îl fac. Şi pentru tinerii care poate vor fi inspiraţi să urmărească exemplul unei cariere neobişnuite. Oricare ar fi viitorul cărţii, îi susţin încrederea şi munca, fiindcă cred că acestea merită onorate. Ce poate fi mai departe? Dacă prin sensibilitatea, imaginaţia şi inteligenţa emoţiei care o caracterizează, Andreea Nanu a putut să readucă la viaţă aceste montări, dacă a reuşit, privindu-le, să gândească şi să simtă simultan ceea ce percepe, aceste spectacole vor putea să "evadeze" din Muzeul Exilului, unde sunt păstrate, ca să ne comunice o vibraţie nouă...

Pentru copertă, autoarea a ales, din ceea ce îi propusesem, un portret pe care mi l-a făcut tatăl meu, cunoscutul fotograf George Şerban. Emoţia cu care tânărul ce eram priveşte în obiectiv exprimă tot ceea ce visam la vârsta fragedă: infinitul... marea, libertatea... El a captat-o. Ce fotograf extraordinar a fost George Şerban! E o poză foarte specială, şi pentru că diferă mult de cele care circulă pe internet; în loc de imensitatea luminoasă a mării, acum mă aflu în săli întunecate de repetiţii, în loc de zâmbet relaxat plin de speranţe, am o încordare tensionată şi incertă. Nimeni nu m-a surprins mai bine decât tatăl meu. Datorită lui, pe copertă, mă recunosc: sunt eu însumi... Dar cine sunt? Şi ce mai poate însemna teatrul meu astăzi? Autoarea mi-a răspuns, prin replica unui personaj shakespearian, Orlando din Cum vă place, care mi-a inspirat una dintre cele mai îndrăgite montări din tinereţe: "Eternitatea. Şi încă o zi".

(Andrei Şerban)

Valoarea începutului, Prefaţă la volumul 2 (Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban)

Lévi-Strauss, în celebra sa carte La pensée sauvage, afirma valoarea începutului, căci atunci "ce e mare se înfăptuieşte". Evident că această convingere se asociază "originilor" pe care le studiază şi explică pe fond de încredere în "început". Adaptată la artă, convingerea integrează nu doar opţiunea antropologică ci şi pe cea particulară, des evocată, aceea a "primei fraze". Prima frază a lui Proust din Căutarea timpului pierdut, a lui Beckett din Godot sau a lui Camus din Ciuma... Cine suntem la început şi cum începem? Din acelaşi motiv, retrospectivele pasionează căci revelă începuturile şi evoluţia unui artist către sine ca la Mondrian care debutează cu peisaje figurative pentru a se împlini la sfârşit prin abstracţia geometrică. Retrospectiva e un traseu... şi această carte pregătită de Andreea Nanu îi împrumută spiritul în ciuda mediocrităţii probelor lăsate de teatru pentru a reconstitui cariera unui regizor. Operele sunt absente sau deteriorate, urmele imperfecte şi amintirile incomplete. Dar efortul merită efectuat pentru a restitui parţial un drum şi a defini o identitate. Ca aceea a unui erou militar fondată pe legende de fapte şi fragmente de documente. Pe mărturii şi fotografii... asociind aceşti doi poli pe care grecii îi opuneau, "arhiva" şi "memoria". Căsătorie morganatică dar indispensabilă. Hibridare de surse din lipsa de probe, impuritate determinată de esenţa teatrului ce conjugă durata şi efemerul. Iată deci dificultăţile unei călătorii indispensabile. Ea debutează şi se construieşte pornind de la valoarea începutului. Acela al lui Andrei Şerban. I-am fost martor.

Un detaliu iniţial. Nu-mi amintesc exact datele, dar văd situaţia. Pentru un exerciţiu la actorie în clasa Sandei Manu, Andrei a agăţat un măr deasupra capului şi s-a străduit să spună un monolog. Amestec de ironie şi serios, propunerea derutantă de atunci mi se pare a fi şi azi primul gest ce-i atesta vocaţia regizorală. El punea în scenă o situaţie teatrală integral construită de el şi totodată se distribuia în protagonist cu resurse reduse. Asemeni atâtor regizori ca Brook, Mnouchkine sau Penciulescu ce şi-au afirmat vocaţia scenică pe fond de absenţă a disponibilităţilor de joc. Ele, sunt convins, nu sunt indispensabile.

Gestul revelator, în cercul închis al clasei de regie, a fost Ubu (1964), exerciţiul strălucit de examen. Auzeam atunci întâia dată acest text care a deschis polemic scena europeană spre o nouă dramaturgie, spre un alt limbaj, act fondator al avangardei. Spectacolul, căci era un spectacol, a uimit şi sedus pe colegul-spectator care eram prin extraordinara putere de a anima aproape coregrafic un grup şi a evidenţia personalităţi actoriceşti ca Florian Pittiş sau Niki Wolcz, fără a mai vorbi de Aureliu Manea, apariţie chapliniană a celui care, la rândul său, se va impune ca un regizor fără de seamăn. Totul ne-a surprins şi încântat. Îndeosebi vocabularul lui Jarry tratat pe scena goală ca un schimb de mingi dintr-o farsă liceană: nimic vulgar, nimic grosolan. De altfel, spectacolele lui Andrei nu vor adopta nicicând asemenea atitudini: îi sunt organic străine. O frază a rectorului Loghin e de neuitat: "Prefer limba lui Racine" concludea el, derutat, la capătul acestui examen strălucit.

A urmat apoi debutul din sala mică de la Teatrul Nottara cu o piesă de abia publicată în revista ce ne era dragă, Secolul 20: Omul care s-a transformat în câine de Osvaldo Dragun (1964). Patru colegi de la clasa de actorie erau reuniţi de către Andrei şi se dăruiau pe fond de cunoaştere şi încredere reciprocă. Totul respira plăcerea de a se regăsi împreună pe o scenă minusculă, dar, de astă dată, publică. Justeţea relaţiei cu textul uimea căci nimic nu îi parazita inteligenţa, nu îl încărca ci, dimpotrivă, spectacolul îi oferea un context de improvizaţie şi entuziasm de grup. Mă aflam în primul rând când mingea pe care şi-o aruncau între ei cei patru interpreţi mi-a aterizat în braţe. Ea mă integra fortuit în joc, eu care eram acolo unde voi rămâne o viaţă: "aproape de scenă". Toţi actorii de atunci s-au stins, n-au rămas decât doi supravieţuitori: regizorul şi spectatorul.

Nu am văzut, din păcate, şi nu-mi explic motivele, Şeful sectorului suflete (1965) de Alexandru Mirodan, care marca o ruptură faţă de textele oficial admise.

Andrei şi-a dezvoltat apoi apetitul pentru improvizaţie şi ludic în Nu sunt turnul Eiffel (1966), text de Ecaterina Oproiu care marca o ruptură de stil în dramaturgia epocii liberată de sarcinile oficiale care-i fuseseră îndelung impuse. Andrei, cu o intuiţie extrem de exactă, şi-a găsit un partener şi, împreună, afirmau o libertate necunoscută, o dezinvoltură inedită, o satisfacţie a gratuitului. Pe scena aproape goală, străjuită doar de un trunchi de copac descoperit de la fereastra unui tren de către Popescu-Udrişte, actorii se lansau într-o adevărată partidă de ping-pong care ne încânta. Cornelia Hâncu, Dan Nuţu... comunicau acel aer proaspăt şi neîncrâncenat pe care epoca îl oferea pentru scurt timp. Andrei descoperea şi cultiva gustul ludic, străin epocii. Şi poate aceasta a explicat şi succesul internaţional al Turnului Eiffel. O experienţă de optimism teatral - iată ce a fost acest spectacol care, din păcate, nu a cunoscut o lungă carieră de exploatare publică. Mi-l amintesc ca o sărbătoare amicală, sinceră şi aproape intimă.

După acest diptic ce afirma disponibilitatea lui Andrei pentru lejeritate şi comunitate, el surprinde prin Arden din Faversham (1967). Întâi, prin revelarea unui text necunoscut, nefrecventat, dar totodată un text elisabetan pentru care nu-i bănuiam atracţia. El se afirma deja ca un explorator al repertoriului ale cărui rezerve inedite le sesizează şi exploatează. Şi astfel se afiliază acelor regizori ca Luca Roconi care s-au impus prin interesul pentru texte rare, texte fără tradiţie de interpretare şi protocol de punere în scenă. Cu Arden, Şerban deschidea un drum, al lui cât şi al teatrului român de atunci. El anima o trupă reunită la Piatra Neamţ de reputatul director Ion Coman, trupa ce de astă dată plonja într-un univers sumbru, violent şi extrem. În obscuritatea platoului corpurile se zbat, cuţitele strălucesc fulgurant, pasiunile se manifestă, dar niciodată dezordonate - Andrei nu suportă haosul. O lume sumbră se sfâşie, dar "cruzimea" căutată şi restituită e bine controlată. Ca şi în Titus Andronicus pus în scenă câtva timp înainte de Brook ce surprindea prin opţiunea pentru acest text violent, strict "temperat". Afinitatea între cele două spectacole mi-a apărut de atunci. Aceleaşi lumini întunecate şi costume uzate, aceleaşi sfâşieri însângerate, dar totodată aceeaşi stăpânire a limbajului scenic. "Cruzimea nu înseamnă dezordine" spunea Artaud.

A urmat un an mai târziu Iulius Cezar (1968), de astă dată la Teatrul Bulandra. Spectacol, pentru mine, esenţial căci descoperea un alt mod de a pune în scenă, o faţă inedită a lui Andrei care, ironic, mărturisea că a dorit "să facă acest Iulius Cezar în maniera lui Ivan Helmer". Spectacol de o profundă melancolie politică, spectacol lent şi reflexiv ce reunea marile speranţe ale scenei de atunci, Ştefan Iordache, Ion Caramitru ca şi pe Victor Rebengiuc într-un rol neaşteptat, Brutus. E conservat în mine acest spectacol crepuscular despre eşecul luptei contra tiraniei ce se anunţa. Premoniţie politică, puţin timp mai târziu confirmată. Andrei folosea pentru prima dată "puntea florilor" împrumutată de la teatrul kabuki ce traversa sala ca o potecă sumbră pe care avansau fantomatic actorii. Nimic dezinvolt, nimic ludic, doar o splendidă şi lungă melopee - aud şi azi vocile şi văd încă mişcările, teatrul se constituia în experienţă intensă, gravă, "teatru de idei" responsabil asumat. În noapte, aceste siluete de revoltaţi înfrânţi îşi murmurau crezul democratic fără exaltare sau vocaţie militantă. Cât mi-au fost de apropiaţi! I-am întâlnit apoi în viaţă şi de nici unul nu m-am despărţit. Iulius Cezar a fost un meteorit.

Apoi, Andrei a revenit la Piatra Neamţ şi s-a împlinit acolo cu ceea ce rămâne capodopera sa de început: Omul cel bun din Seciuan (1968-1969) de Brecht. Împreună cu scenograful prieten, Lucu Andreescu, el se inspiră din nou din Orient - era de altfel o pasiune proprie şi altor regizori în epocă, de la Ariane Mnouchkine la Patrice Chéreau. Platoul acoperit de un parchet impecabil ce evoca scena de teatru Nô părea a fi o pagină pură pe care se caligrafiau siluete precise şi evoluau personaje evocând China imaginară propusă de Brecht ca un "artificiu de calcul" pentru a ne confrunta cu dilema etică esenţială: când să fii bun, când să fii rău? Frumuseţea spaţiului era propice dezbaterii ce asocia cotidianul mizeriei şi splendoarea grafică a atitudinilor. Aici Andrei a echilibrat cu perfecţiune relaţia între grup şi protagoniştii interpretaţi cu geniu de Carmen Galin şi Mitică Popescu. Câtă emoţie nesentimentală, câtă durere reţinută în iubirea de ploaie a vânzătorului de apă, câtă luciditate în ultima întrebare lansată spre sală la capătul parabolei brechtiene. Îmi amintesc corpuri şi rezonez la apeluri de atunci, mă recunosc în spectatorul sedus de această incandescenţă a gândirii. Spectacol al împlinirii. Spectacol totodată al înfrângerii speranţelor noastre, căci Primăvara de la Praga murea asfixiată de tancurile ruseşti şi la Teatrul Tineretului, în septembrie 68, Andrei ne arăta o cutie de chibrituri întrebându-ne: "Cine vrea să fie Jan Palach?" De câte ori trec prin Praga mă opresc în faţa statuii acestui martir laic şi îmi amintesc apelul lui Andrei. Omul cel bun... cu el cădea cortina peste pasagera liberalizare de la capătul anilor '60.

Apoi, la invitaţia lui Radu Penciulescu, director atunci la Teatrul Mic, Andrei a revenit la dramaturgia română şi la unul din cei mai semnificativi scriitori ai săi: Marin Sorescu şi Iona (1969). Piesa parabolică despre captivitatea în pântecul balenei unde închisorile se succed fără şansă de scăpare şi liberare a eroului. A fost textul cel mai important pentru noile timpuri întunecate. Florica Mălureanu a imaginat un dispozitiv plastic ce pulsa ritmic, traducând mişcările imprevizibile ale lui Iona interpretat de George Constantin. Andrei, animator de echipe şi îndrăgostit de colective, se confrunta cu solitudinea monologului. Cu relaţia singulară între un actor de geniu şi dispozitivul plastic imaginat de Florica Mălureanu pe fond de poezie dramatic tratată, intens. Această gravitate m-a surprins şi am scris o cronică unde îmi mărturiseam perplexitatea parţială. Târziu am aflat că Ion Brad, atunci cenzor implacabil, azi credincios public afişat, a folosit şi textul meu ca argument pentru suspendarea Ionei. "Tovarăşul Şerban, până şi colegii dumneavoastră se afirmă rezervaţi!" - instrumentalizare oficială a ceea ce era doar o îndoială. Sub dictatură, totul poate fi utilizat. Lecţie de meditat la care n-am încetat să mă refer.

Andrei pleca apoi spre Peter Brook întâi şi apoi spre New York. Asemeni lui Brâncuşi care s-a disociat de Rodin, nici el nu s-a adăpostit la umbra lui Brook şi l-a părăsit îndreptându-se spre New York. Acolo i-a continuat căutările întrerupte la Shiraz în contextul comunitar al unui grup pe care la Teatrul La Mama l-a constituit, animat şi iubit. După însingurarea lui George Constantin în Iona, mă întreb: a fost oare aceasta o soluţie alternativă, o recunoaştere de sine în energia unei echipe pe care Andrei ştie, ca nimeni altul, să o suscite?

De la mărul agăţat de tavan până la Iona, Andrei şi-a afirmat dispoziţia multiplă a vocaţiei sale plurale. El n-a fost şi n-a vrut să se consacre unei opţiuni unice, dar nici nu s-a pierdut în rătăcirile indiferenţiate ale regizorilor fără identitate. În România, de la debutul său, el şi-a schiţat progresiv autoportretul în mişcare şi eu am fost martorul sedus al acestei afirmaţii de sine. Azi, la capăt de drum, ce s-a anunţat atunci se confirmă acum. Andrei nu e prizonierul unei opţiuni, ci voiajorul în căutare de împliniri temporare şi reuşite distincte.

La început se află adevărul. Aceasta îi e valoarea.

(George Banu)

În pat cu duşmanul - Fiica Reichului

 

Louise Fein
Fiica Reichului
Editura Nemira, 2021
 traducere din engleză de Emanuela Ignăţoiu-Sora
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 
În pat cu duşmanul

În ultimii ani piaţa de carte a fost invadată de romane care încearcă să recreeze atmosfera apăsătoare din Germania de dinaintea şi din timpul celui de-al doilea război mondial, să pună în cuvinte experienţele de multe ori inimaginabile ale supravieţuitorilor lagărelor de exterminare naziste. Din punctul meu de vedere este un demers bun pentru că perioada aceea devine din ce în ce mai îndepărtată în timp, negarea Holocaustului a căpătat susţinători din ce în ce mai vocali, şi, nu în ultimul rând, extremismele sunt imediat după colţ, după cum constatăm în fiecare zi. Aşadar, chiar dacă fac parte din categoria romanelor de consum, nu obţin aprecierea criticilor literari şi nici nu intră în istoria literaturii, cărţile de acest tip răspund unei nevoi a oamenilor de a şti, chiar şi la nivel superficial, câte ceva despre acele vremuri. Speranţa mea este ca un roman de acest fel să le stârnească curiozitatea şi, ulterior, să citească în continuare despre acest subiect. Şi, cred eu, acest tip de roman mai face ceva: dă chip suferinţei. Pentru că dând nume, chiar şi fictive, victimelor îi transformă din statistică în indivizi.

În această categorie intră şi romanul Fiica Reichului de Louise Fein. Romanul a apărut la editura Nemira în colecţia Damen Tango. Cartea este, în mare parte, scrisă din perspectiva lui Hetty Heinrich, fiica unui înalt oficial nazist şi soră a unui pilot Luftwaffe (forţele aeriene din armata germană). Trăim împreună cu Hetty nu doar procesul de maturizare, ci şi pe cel de dezvrăjire. Hetty începe să înţeleagă că lumea din jurul ei, considerată iniţial perfectă, este, de fapt, strâmbă, hidoasă şi nedreaptă. Acţiunea romanului se desfăşoară între 1929 şi august 1939, adică în perioada premergătoare războiului. Un scurt epilog lămureşte cititorul despre soarta ulterioară a personajelor. Romanul a fost inspirat de povestea tatălui autoarei, refugiat în Anglia din cauza naziştilor.

Hetty este prototipul tinerei germane: vine dintr-o familie bine situată, cu sânge arian, participă la toate acţiunile Tineretului Hitlerist, se aşteaptă ca viaţa ei să fie dedicată Reich-ului ca soţie şi mamă. Îndoctrinarea la care este supusă se fisurează, însă, atunci când se reîntâlneşte cu Walter, un tânăr evreu, prieten din copilărie al fratelui ei. Realitatea începe să capete treptat mai multe nuanţe: Hetty descoperă că evreii nu sunt după cum spune propaganda leneşi şi sălbatici, că sunt murdari pentru că nu mai au acces la utilităţi, că viaţa lor nu este uşoară şi că nimeni nu încearcă să corupă sângele pur german. Povestea lor de dragoste îi oferă prilejul autoarei să scrie despre greutăţile şi abuzurile la care au fost supuşi evreii în acea perioadă, despre modul în care şi-au pierdut afacerile, casele şi de multe ori viaţa. În plus, Hetty descoperă că sub faţada de respectabilitate a părinţilor ei se ascund secrete şi poveşti sordide, că la o privire mai atentă ipocrizia este prezentă în vieţile multora dintre familiile ariene din Reich.

Nu ştiu de ce povestea familiei lui Hetty m-a dus cu gândul la una dintre scenele zguduitoare din Der Untergang / Downfall, scena în care mor otrăviţi de propria lor mamă copiii lui Goebbels. Momentul acela ilustrează atât de bine efectele devastatoare ale fanatismului, modul în care familii ce se consideră respectabile şi stâlpi ai societăţii îşi sacrifică inclusiv copiii pentru motive mai mult decât discutabile, încât rămâi la final mut şi golit de sentimente. În Fiica Reichului nu există momente de asemenea intensitate, deşi, cred eu, autoarea încearcă să ilustreze exact acest lucru. Cartea nu are în mod cert nici forţa romanului Singur în Berlin a lui Fallada, dar se dovedeşte o lectură agreabilă şi instructivă pentru cineva mai puţin familiarizat cu epoca respectivă.

Zeitatea din apartamentul de la etajul şapte - Nu te găsesc pe nicăieri

 

Laura Ionescu
Nu te găsesc pe nicăieri
Narator, editura Publica, 2021

 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 
Zeitatea din apartamentul de la etajul şapte

O mică confesiune: m-am temut de cartea aceasta, am evitat să o cumpăr, să citesc despre ea, să o frunzăresc prin librării. Bănuiam despre ce vorbeşte autoarea în ea şi nu doream să mă întorc în lumea aceea în care mama încă trăia. Ştiam că citind-o va fi inevitabil. Şi mi se repetase de prea multe ori că trăiesc prea mult în trecut şi prea puţin în prezent. Dar, uneori, dincolo de eschivările şi laşităţile noastre, cărţile îşi găsesc drum către noi, fie că ne place, fie că nu.

În Nu te găsesc pe nicăieri, Laura Ionescu face ceea ce cred că ar trebui, poate, să facem la un moment dat cu toţii: scrie o istorie personală, recreează o lume, celebrează prin rândurile sale memoria mamei sale. În acelaşi timp am simţit cartea ca pe o formă de catharsis, de eliberare şi de vindecare. Spun acest lucru pentru că ştiu că cei rămaşi în urmă simt că au rămas cuvinte nespuse, gânduri neîmpărtăşite, întrebări nepuse, regrete şi nostalgii. Moartea îţi răpeşte posibilitatea de a-ţi cere scuze, de a spune că-ţi pare rău. Odată cu părinţii moare o lume, îţi înţelegi la nivel visceral propria mortalitate, viaţa îşi pierde o mare parte din magie. Tot ceea ce rămâne sunt amintirile, crâmpeie din viaţa de copil - luminoase dacă ai avut norocul de-a avea părinţi iubitori. Şi mai rămâne ceva: frica. O frică imensă, iraţională care se ascunde în tine şi te poate copleşi. Ştiu, totodată, că nu devine mai uşor odată cu trecerea anilor, chiar dacă ajungi la un moment dat în ceea ce psihologii numesc ultimul stadiu al doliului - cel al acceptării şi al rezoluţiei. Pentru că undeva acolo în tine un loc rămâne gol, vocile pe care îşi doreşti să le auzi nu se mai aud, mirosul şi mângâierile mamei care făceau ca lumea să fie un loc sigur au dispărut. Pentru mine, personal, acest sentiment al pierderii, s-a accentuat după ce am devenit şi eu mamă şi am înţeles că eu am pierdut-o pe mama, dar fiul meu a pierdut, la rândul lui, o bunică. Dar, tot datorită părinţilor şi lecţiilor de viaţă pe care ţi le-au predat pe nesimţite ajungi să te ridici din fundul prăpastiei şi să continui să trăieşti.

Laura Ionescu scrie cu umor şi duioşie, ştie să întoarcă fraza în aşa fel încât femeia din carte să capete substanţă. Mimi trăieşte în paginile acestei cărţi. Este spumoasă, ironică, directă şi puternică. Pare indestructibilă. De aceea, în opinia mea, titlul cărţii este un pic înşelător: pentru că mama este în inima şi mintea autoarei, este parte din ea, din ceea ce a devenit ca om şi ca femeie. Pentru că, ea însăşi recunoaşte, mama este cea care i-a pus primele cărţi în braţe, mama este cea care i-a dat rădăcini, mama este cea care a învăţat-o cum şi la ce anume să se uite şi să caute în oameni. În mâinile care le seamănă, în aluniţele identice. Mama rămâne zeitatea de la etajul şapte.

Cartea aceasta este şi un bun manual de parenting. Pentru că ne spune că satisfacerea nevoilor financiare contează, dar cele mai importante lucruri de care are nevoie un copil din partea părinţilor este acceptarea şi încrederea. Adică de iubirea aceea care nu sufocă, care ştie să pună limite acolo unde experienţa îi spune că este cazul, de râsete şi normalitate. Am empatizat cu familia Laurei Ionescu pentru că povestea ei este şi povestea mea. Povestea unui copil crescut în comunism care l-a simţit apăsător, dar pentru care universul avea ca punct central mama şi care ştia că tocmai din acest motiv nu i se poate întâmpla nimic rău. Mama era cea care făcea ca familia să fie unită, era elementul care îi ţinea pe toţi laolaltă.

Citind cartea, îţi dai seama că, practic, viaţa noastră este construită din cioburi mai vesele sau mai triste care adunându-se şi unindu-se unele cu altele ne formează şi ne modelează pe noi, adulţii. Adulţi care îşi poartă cu ei bagajul de amintiri din copilărie. Nu te găsesc pe nicăieri este din acest motiv şi o carte a maturizării. Pentru că amintirile ne-o construiesc pe Mimi, dar şi pe Laura. De la bebeluşul pe care părinţii şi l-ar fi dorit băiat la adolescenta pe care mama o învaţă să supravieţuiască DUPĂ, la femeia adultă care se aşază faţă în faţă cu sine în această carte oglindă.

Cartea aceasta m-a dus înapoi, la propria traumă, la propria durere. Nu ştiu dacă este un lucru bun sau rău. Ştiu doar că undeva în mine va exista mereu o parte care se va gândi mereu la ei, la ce ar spune şi la ce şi-ar dori să fac într-o situaţie sau alta. Cartea aceasta mi-a întărit convingerea că acest fel de experienţă, dureroasă şi unică, constituie un prag important în procesul de maturizare al fiecăruia dintre noi. Cred, într-un final, că aceasta este o carte care te pune faţă în faţă cu tine, care va fi percepută şi simţită de fiecare cititor în funcţie de propria poveste.

Un spectacol despre tăticie - Cartea cu tați

 

Andrei Dósa / Robert Șerban / Radu Pavel Gheo / Igor Mocanu / Bogdan Alexandru Stănescu / Mihai Duțescu / Florin Hălălău / Doris Mironescu / Dan Coman / Florin Dumitrescu / Vasile Ernu / Andrei Gamarț / Robert Bălan, coordonatorul volumului
Cartea cu tați
Editura Trei, 2021
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
 
Un spectacol despre "tăticie"

Acest volum este urmarea unui spectacol de teatru. În 2019 am făcut Cocoțat pe schele, un spectacol despre rolul tatălui în societatea contemporană. A fost produs de ONG-ul pe care îl conduc, Asociația Art No More, a obținut prin concurs fonduri de la Administrația Fondului Cultural Național și Uniter și a fost repetat și reprezentat la Centrul de Teatru Educațional Replika. Textul pentru spectacol (îl veți găsi la finalul volumului) cuprinde dramatizări ale unor interviuri pe care le-am făcut eu cu mai mulți bărbați și texte originale ale unor scriitori contemporani.

Pentru Cocoțat pe schele am cerut texte de la scriitori, care sunt și tați, despre experiența lor paternală. În spectacol am păstrat doar fragmente din textele lor. Nu pentru că nu ar fi fost valoroase, ci pentru că nu am vrut ca spectacolul să dureze peste o oră și jumătate. Și tocmai pentru ca să pun în evidență munca celor cinci scriitori, m-am gândit să găsesc o soluție să public aceste texte integral. Mai întâi, am publicat în revista Scena 9 niște fragmente din textele rămase pe dinafară. Apoi am cerut și altor autori să scrie despre paternitate. Și așa a apărut acest volum.

În 2014, am făcut un spectacol despre mame: Habemus bebe. Textul acela, aflat undeva la limita între dramaturgie și poezie, a devenit apoi volum de poeme: Non stress test, de Elena Vlădăreanu, publicat de Casa de Pariuri Literare în 2016.

În 2018, mi-am zis să fac un spectacol și despre tați. Pentru că diada tată-copil e foarte puțin sau fals, din punctul meu de vedere, reprezentată în mai toate artele. Avem pe de o parte imaginea idilică: nou-născutul e un îngeraș care aduce bucurie și fericire în familie, iar tatăl descrie asta de undeva din turnul său de fildeș (mă rog, biroul lui) fără să ia parte efectiv la tot ce ține, practic, de noua ordine familială. De cealaltă parte, avem tatăl văzut ca o autoritate, care stabilește reguli și dă pedepse, iarăși fără să țină cont de nevoile copilului și ale partenerei. Ambele imagini nu au (sau au prea puțin) de-a face cu realitatea, cu concretul, cu ceea ce se întâmplă în viața de zi cu zi. Chiar și în cele mai paternaliste medii, lucrurile par acum să se schimbe. Mă rog, nu am făcut studii în acest domeniu și nici n-am citit prea multe, dar informațiile primite mai degrabă empiric par să confirme acest lucru. Tatăl nu mai este doar cel care aduce banii și dă ordine, ci, cel puțin în mediul urban de clasă mijlocie, este implicat direct în creșterea și educarea copilului.

Cu spectacolul mi-am propus trei lucruri.

În primul rând, am vrut să ofer o altfel de imagine a tatălui. A unuia mai normal, mai uman, mai banal... Naiba știe ce-o fi "normal", dar în capul meu e cam așa: unul care se și bucură, e și bulversat, și frustrat, și fericit, și enervat. Și nu total habarnist.

În al doilea rând, am vrut să arăt ce zice unul dintre personajele din spectacol: "Și tații trec prin schimbări majore" (odată cu apariția unui copil în viața lor).În general, literatura de specialitate este dedicată aproape exclusiv schimbărilor prin care trec femeile după ce nasc. Asta e stabilit, studiat, băgat la catastif, integrat în viața de zi cu zi. (Apropo, mi-am dat seama acum, după ce am făcut cele două spectacole, că în Habemus bebe, tatăl era total absent. Era pomenit o singură dată. Puteam foarte bine să vorbim despre a fi părinte fără a menționa o singură dată tatăl. În schimb, în spectacolul despre tați nu s-a putut fără să vorbim și despre mame.)

Am zis să privim puțin lucrurile și din partea masculină. Am încercat să fac o documentare serioasă. Am căutat literatură self-help și studii pe această temă. N-am găsit decât vreo două-trei volume traduse, care conțineau un fel de sfaturi, scrise amuzant, în care rolul tatălui nu pare a fi luat prea în serios. Episodul din Cocoțat pe schele în care povestesc că am fost în librării să caut cărți despre paternitate pentru a mă documenta e real. Am găsit un singur studiu serios pe această temă. Nu mai era în librării pentru că fusese publicat mai demult de Editura Trei: Tatăl de Luigi Zoja. L-am mai găsit pe net. Am citat din acest studiu în spectacol. La fel am făcut cu o carte autobiografică, publicată de Corint, a unui jurnalist sportiv britanic: Tată de nota zece de Brian Viner.

În al treilea rând, spectacolul (și cartea asta) reprezintă așa... un mic îndemn spre implicare. Din partea masculină. Era o memă pe Facebook: "O întreagă generație s-a zbătut pentru women empowering, dar am uitat să-i învățăm pe bărbați cum să colaboreze cu empowered women. (Scuze, nu găsesc un termen bun în română pentru "empowered".) Rolul mamei este înregistrat adânc în fiecare dintre noi. Sunt și studii, există și partea aia bazată pe cunoaștere directă. În ceea ce privește rolul tatălui, lucrurile nu-s prea clare. Nimeni nu îi contestă rolul. Dar cât și cum, aici încă ține de păreri personale, de cultură, de obiceiuri. Cu spectacolul (și textele din acest volum) am vrut să prind și părțile alea frumoase, dar și chestiunile banale sau chiar neplăcute din viața de familie. nevoie și de scutece schimbate, și de timp petrecut degeaba pe bancă în parc (când, de fapt, îți dorești să fii oriunde în altă parte), și de bani... Până la urmă, există și momente fericite și plictiseli, și nesiguranțe, și bucurii și certuri sau chiar divorțuri...

Mulțumesc Evei și Alexandrei, care au reușit să scoată din mine și ce e mai bun, și ce e mai nasol. Mulțumesc Elenei pentru că fără Habemus bebe, spectacolul despre mame, nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată să fac și un spectacol despre tați. Mulțumesc echipei spectacolului Cocoțat pe schele: Virgil Aioanei, Nicu Rotaru, Ana Iulia Popov, Petre Fall și celor de la Centrul Replika. Mulțumesc tuturor celor care au acceptat să-mi povestească în privat despre experiența lor de tată. Și foarte multe mulțumiri autorilor care au acceptat să scrie aici. Eu le-am dat doar o temă și o limită de pagini. Felul în care a ales fiecare să abordeze acest subiect a fost opțiunea lui. Unii au dus propria poveste spre ficțiune, alții spre mărturie, alții spre eseu. Singura cerință a fost ca subiectul să aibă un punct de plecare în propria experiență. Și toate cuprind lucrurile alea care se nasc odată cu copilul: fericirea, îngrijorarea, schimbarea, rutina, nesiguranța.

Aceasta nu este încă o carte despre cum să fii "un părinte perfect".

Introducere la Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

 

Vasile Aaron
Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos
Editura Vremea, 2021
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Autorul Patimii și morții Domnului a văzut lumina zilei în 1780 (nu în 1770, cum se vehiculează greșit), în satul Glogoveț, lângă Blaj, unde tatăl său era preot greco-catolic. Aparținea familiei Aron/Aaron von Bistra, înnobilată de Leopold I la 18 iulie 1701. Numele apare scris în două feluri: Aron sau Aaron (avocatul-poet și-l scrie cu doi a). Neamul "aroneștilor" pretinde că se trage din os domnesc, mai precis, dintr-un fiu nelegitim al lui Alexandru Lăpușneanu. Această genealogie, fictivă, e susținută și de poetul nostru. Cea mai prestigioasă personalitate din "neamul aroneștilor" este, fără îndoială, episcopul Petru Pavel Aron. Născut în 1709, episcop între 1752 și 1764 - vicar, apoi succesor al lui Inochentie Micu-Klein, el a fost ctitorul "școalelor" de la Blaj și inițiatorul primei traduceri a Vulgatei în românește. Dinastia "Aroneștilor" va fi întreruptă, nemilos, de regimul comunist.

Ultimul preot legitim, Greco-catolic, al "Bisericii dintre brazi" de la Sibiu, aparținea familiei Aroneștilor. Victor Aron, născut în 1887, protopop al Sibiului și senator de Alba al Partidului Național Țărănesc, a fost alungat din propria biserică și din propria casă după 1948, murind în închisoare la 6 aprilie 1957.

Vasile Aaron, poetul, a urmat "școalele de la Blaj", unde a dobândit o excelentă cultură clasică și teologică. Apoi a studiat dreptul la liceul piariștilor din Cluj, practica juridică efectuând-o la Târgu Mureș. În 1804, după cronologia stabilită de profesorii Popa, se instalează la Sibiu. Aici va avea două posturi fixe - avocat la Consistoriul Bisericii ortodoxe, unde era coleg cu Aron Budai, fratele lui Ioan Budai-Deleanu; și notar la o cameră de comerț grecească. Îndatoririle față de cele două instituții îi lăsau destul timp pentru a-și servi clientela proprie. Ca avocat, de pildă, s-a ocupat de recuperarea câtorva moșii ale lui Emanuel/Manolache Brâncoveanu, descendent al domnitorului ucis de turci, între care cea mai faimoasă e Sâmbăta de Sus, dăruită, în 1823, de Grigore, fiul lui Manolache, "Bisericii grecești" din Brașov. În 1806, Vasile Aaron se căsătorește cu o austriacă, adoptându-i și băiețelul, Friedrich, alintat Fritzi.

Nu în ultimul rând trebuie amintită sănătatea precară a poetului. După o lungă suferință, datorată unei boli de natură digestivă, moare pe 21 august 1821, la 41 de ani. "Dacă e să judecăm după descrierea făcută în pașaport, notează profesorul Popa, nici ca înfățișare nu era de lepădat: avea o înălțime peste medie, păr negru ondulat, ochi căprui, pielea smeadă, știa mai multe limbi".

Prin tipul de educație, prin anvergura culturală, prin operă, dar și cronologic, Vasile Aaron aparține primei "generații de aur" a greco-catolicilor români, cunoscută sub numele de Școala Ardeleană.

A absolvit la Blaj, a purtat o corespondență neîntreruptă cu mult mai cunoscuții săi colegi de generație: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, fiind, cum spuneam, "coleg de serviciu" cu unul dintre frații lui Budai-Deleanu. Chiar debutul său literar (sub formă tipărită) e legat de două evenimente greco-catolice blăjene: aniversarea episcopului în funcție, Ioan Bob, și înscăunarea, ca episcop de Oradea, dar tot la Blaj, a lui Samuil Vulcan, strămoșul lui Iosif.

Pentru intelectualii Școlii Ardelene, orice publicație răspunde unei necesități imediate. Memorabilă și profund grăitoare mi se pare scena povestită de George Sion, unul dintre redescoperitorii lui Aaron în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Într-o librărie din Timișoara, Sion a întâlnit câțiva ciobani care cumpărau broșurile versificatorului pentru a le citi, în timp ce pășteau oile, pe vârful muntelui. Un intelectual român din Transilvania secolului al XVIII-lea vede obligatoriu în artă, în literatură, în cultură o dimensiune formativă, educativă. Nu este vorba de "arta cu tendință", specifică regimurilor totalitare, ci de un imperativ al "omului iluminist", căruia îi e străină concepția gratuității scrisului (specifică junimiștilor). Pentru iluminist scrisul are un impact existențial, ajută la formarea intelectuală, morală și spirituală a individului. Numai așa putem înțelege "filozofia" Școlii Ardelene și, în cadrul acestui curent, ipostaza de "vulgarizator", în sens apostolic, a lui Vasile Aaron. Publicul larg ignoră faptul că el a fost și primul traducător al lui Virgiliu și Ovidiu în limba română. Exercițiile de transpunere a Metamorfozelor ovidiene datează, probabil, din perioada blăjeană. Cât despre capodopera virgiliană Eneida, deși pare să fi fost tradusă integral, nu ni s-au păstrat decât opt cânturi, într-un manuscris ronțăit de șoareci. Aaron nu avea pretenții de poet original. El își alege subiectele în funcție de "feelingul" personal și de interesul publicului.

Astfel, prelucrează șase "legende" ovidiene; Mesiada lui Klopstock; Georgicele lui Virgiliu; romanele inițiatice antice; Evangheliile.

Intenția sa este îmbunătățirea moravurilor, corectarea viciilor, reconfortarea sufletească prin intermediul unei literaturi accesibile, plecând de la capodopere consacrate.

În acest scop, Vasile Aaron alege versul popular, de șapte, opt silabe, mai atractiv pentru cititorii proveniți din rândul târgoveților, meșteșugarilor, păstorilor sau țăranilor. Așa sunt transpuși hexametri gravi din Virgiliu, sau din Ovidiu; tot așa vorbesc personajele din Patima și moartea Domnului sau cele din Reporta.

Pe lângă traducerile menționate, scrierile lui Vasile Aaron - care fac parte din tezaurul literaturii române de la începutul secolului al XIX-lea (ne aflăm cu șase decenii înaintea lui Eminescu) - sunt următoarele: Leonat și Dorofata (1803, un dialog spumos, în versuri, despre daunele beției); Patimile și moartea Domnului (1805, a doua ediție, corectată, în 1808); Anul cel mănos (1820, prelucrare după Georgicele; descrierea, tot în versuri, a frumuseții naturii de-a lungul celor patru anotimpuri); Reporta din vis, operă neterminată, publicată, parțial, în 1868 și integral abia în... 1981!

Reporta din vis descrie viziunile inițiatice, mistico-filozofice, ale unui tânăr "vânător", Reporta, însoțit de un "bătrân" (după modelul ghidului spiritual din Virgiliu și Dante). Tema principală este vanitas vanitatum, tratată în registru coșmaresc. Imaginația poetului - descinderea în interiorul mormintelor și descrierea stării de putrefacție a cadavrelor etc. - trimite la imaginarul călugărilor egipteni, sedimentat în cărți precum Patericul sau Historia monachorum.

Vasile Aaron ne-a lăsat o capodoperă a literaturii religioase prin "colindul" Patima și moartea Domnului (prima ediție se numea Patimile și moartea Domnului). Autorul prelucrează tradiții foarte vechi, transmise de Evanghelia lui Nicodim și Acta Pilati; se inspiră din Mesiada lui Klopstock (apărută în 1748), dar aceste influențe, perfect normale după codul literar din epocă, nu reprezintă un minus, ci un plus. Aaron creează un poem vizionar, mistic, de factură populară, într-o cheie originală. Patima și moartea Domnului este un colind pascal, un megacolind, scris anume în ritmul și cu "tehnica" acestui "gen" popular, pentru a fi cât mai accesibil unui public larg.

Rezumând, am putea spune că poemul desfășoară, la nivelul unei drame cosmice, cântarea pascală tradițională: "Hristos a înviat din morți,/ cu moartea pe moarte călcând/ și celor din morminte viață dăruindu-le". Patima începe cu plânsul lui Isus pe Muntele Măslinilor ("Olivetul") și se termină cu biruința asupra iadului. Nu există scena Învierii. Poetul prelucrează o teologumenă din secolul al II-lea, transmisă de Evanghelia lui Nicodim, în care este prezentată "coborârea lui Isus" la iad și eliberarea protopărinților Adam și Eva. În poemul-colind al lui Aaron există și alte elemente nonevanghelice, surprinzătoare pentru cititorul obișnuit: Lucifer (Luțifer) convoacă o "mare adunare" a diavolilor pentru a organiza bătălia decisivă împotriva lui Isus și a oștirilor îngerești (scenă analoagă în Țiganiada); demonul Adramalic primește misiunea de a-i ațâța pe arhierei și de a-l ispiti pe Iuda; pentru aceasta, demonul i se arată lui Iuda în vis, sub chipul tatălui acestuia; "tatăl"-demon îi spune că Isus le va da întreaga putere și bogăție celorlalți apostoli, el fiind păcălit; cel mai înțelept ar fi să treacă de partea arhiereilor și să-l vândă pe Isus; Iuda ascultă sfatul "părintelui"; muntele Tabor joacă un rol esențial: deasupra lui se arată norul în care se ascunde Dumnezeu-Tatăl; după "soborul demonilor" are loc un al doilea sobor, al preoților iudei, în palatul lui Caiafa; unul din cele mai agresive personaje (inspirat din Klopstock) se numește Filo, probabil după numele filozofului Philon din Alexandria; lui Filo i se opune bătrânul Nicodim; drama hristică se împletește, de-a lungul întregului poem, cu drama Fecioarei Maria, care-și caută Fiul, motiv preluat din folclorul românesc; creștinii se adună pe Golgota, în jurul lui Isus, iar acesta își anunță, public, moartea; urmează Cina de Taină, în timpul căreia Isus oficiază prima liturghie; se împărtășește și Iuda: "Ia și tu din a Mea pâne/ Măcar ești la mațe câne", îi spune Domnul; după Cină urmează chinurile "de moarte" în grădina Ghetsimani; Dumnezeu-Tatăl îl trimite pe Eloa, "principele îngerilor", ca să-l întărească; Isus, arestat, ajunge în palatul lui Caiafa; la judecarea lui asistă și soția lui Pilat, dintr-un "foișor de criștal"; "Pilăteasa", personaj inventat după Acta Pilati, joacă un rol esențial; în vis i se arată filozoful Socrate, alt condamnat pe nedrept la moarte, avertizând-o asupra nevinovăției lui Isus; răstignirea e un moment de glorificare; îngerii stau deasupra crucii Mântuitorului, iar personaje celebre din Vechiul Testament (Adam, Eva, Moise, Avraam, Isaac, Iov etc.) sunt eliberate din iad și asistă la "taina jertfei"; îngerul Orion îl aduce și pe Iuda, ca să-i arate paradisul în care vor ajunge toți ceilalți apostoli; poemul se termină cu biruința lui Isus asupra morții (scenă descrisă după Evanghelia lui Nicodim).

Colindul pascal Patima și moartea Domnului ar trebui inclus în programa seminariilor și institutelor teologice românești, indiferent de confesiune. Ar fi un gest de normalitate, reparatoriu, după aproape două secole de "amnezie".

(Cristian Bădiliță)

Orientare bibliografică
Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Vasile Aaron (1780-1820). Studiu monografic, Prefață de Iacob Mârza, Editura Infoart Media, Sibiu, 2011.
Vasile Aaron, Patima și moartea Domnului, Prefață de Ioan Chindriș, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura Infoart Media, Sibiu, 2012.
Vasile Aaron, Scrieri antume, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura CURS, Cluj-Napoca, 2013.

Cuvânt înainte la De la mania lalelelor la bitcoin

 

Torsten Dennin
De la mania lalelelor la bitcoin. O istorie a averilor câștigate și pierdute în piețele de mărfuri
Editura Meteor Press, 2021
traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

#Mărfuri

(de Jochen Staiger, CEO al Swiss Resource Capital)

Tranzacționarea de mărfuri și futures are o istorie lungă, ce datează din zilele dinaintea schimburilor comerciale, ca modalitate de a-i asigura pe fermieri și producători împotriva pierderilor neașteptate. Odată cu înființarea lui Chicago Mercantile Exchange (CME - Bursa comercială din Chicago) în 1898, tranzacțiile futures au devenit standard; în mod brusc, piața aceasta a devenit sigură și o modalitate de a specula prețurile "mărfurilor moi", ca grâul sau porumbul, fără a le deține sau a avea nevoie fizic de ele. Inițial, cercul investitorilor speculativi a fost limitat, dar în timp situația s-a schimbat. În prezent vedem fonduri de hedging și chiar fonduri de pensii care investesc și speculează în mărfuri ca aur, argint, cupru, burtă de porc și suc de portocale înghețat. În plus, există investitori privați pe scară mare, care cred că pot fi mai abili decât piețele. Vremurile se schimbă rapid și acum suntem, fără îndoială, în stadiul incipient al unui nou boom al mărfurilor și materiilor prime.

Pe de o parte, industria mărfurilor în sine s-a schimbat mult datorită taxelor neprevăzute, schimbărilor de guverne, vămilor și, cel mai important, datorită noii ere a vehiculelor electrice, care va continua să modifice spectaculos lumea aceasta în următorii douăzeci-treizeci de ani. Să luăm, de exemplu, transportul. În viitor, vom dori toți să șofăm în mod "curat" din punct de vedere ecologic și în același timp să avem parte de confort. Asta înseamnă că vom avea nevoie de mai mult cupru, litiu, cobalt, zinc, nichel, argint și plumb pentru a produce automobilele dorite din punct de vedere ecologic. În plus, valoarea uraniului va crește din nou, deoarece până în 2030 va trebui să depășim dublul consumului de energie din 2018 pentru a ne alimenta mobilitatea. Nu în ultimul rând, aurul rămâne marfa supremă ca siguranță în care să ne investim averea. Dar, pentru că deocamdată nu există exploatări miniere pentru toate aceste mărfuri, în curând va începe pentru ele o nouă piață de tip bull. Din această cauză, suntem pe punctul de a crea noi bule și cicluri de tip boom.

În cartea de față, Torsten Dennin explică diverse cicluri de tip boom-and-bust de pe aceste piețe, începând cu nebunia lalelelor și terminând cu nebunia bitcoin. (În mod interesant, unitățile bitcoin sunt obținute tot prin operațiuni de "minerit", dar prețul lor a scăzut brusc, deoarece în spatele lor nu există o valoare reală și nici rezerve fizice în sol.) Povestea este întotdeauna aceeași; doar numele bulei se schimbă. Torsten explică modelul și este recomandabil să-i citiți cu atenție cartea. Investitorii au nevoie de asemenea informații istorice pentru a înțelege mai bine piețele de mărfuri, întrucât pot învăța din trecut și pot evita repetarea erorilor. De asemenea, vor ajunge să înțeleagă că piețele de mărfuri sunt mereu în pericol de a fi manipulate, deoarece uneori sunt foarte mici, iar activele financiare sunt frecvent concentrate în câteva mâini ce pot mișca sute de miliarde.

Țiței, lalele, argint, soia - piețele pot fi mișcate de "fantoma de la Operă", iar contribuția însemnată a lui Torsten este că proiectează o lumină asupra evenimentele ascunse sau necunoscute ce afectează piețele mărfurilor. Torsten este una dintre puținele persoane din domeniu care s-au implicat intens în acest subiect încă de la începutul boom-ului mărfurilor. De mai bine de 16 ani, el s-a ocupat pe larg de piețe de mărfuri individuale și de comportamentele lor eterogene în privința cererii, ofertei și prețurilor.

Îl cunosc pe Torsten Dennin de mai bine de zece ani și-l consider unul dintre puținii experți de vârf în domeniul piețelor de mărfuri. Prin intermediul episoadelor variate din cartea aceasta, el atrage cititorii către subiectul mărfurilor, speculațiilor și ciclurilor de tip boom-and-bust în mod plăcut și accesibil. Mulțumită lecțiilor sale desprinse din evenimente istorice ale pieței, cartea reprezintă o valoare reală pentru investitorii privați și instituționali care sunt implicați în mărfuri.

#Blockchain și bitcoin
(de Thomas Rehmet, COO al Bloxolid)

De la izbucnirea crizei financiare din 2008, bănci centrale din toată lumea au accelerat tipografiile și au inundat piețele financiare cu miliarde de dolari, euro, yeni și așa mai departe prin intermediul Relaxării Cantitative. În această epocă de lichidități abundente, piața materiilor prime a atras tot mai mult atenția investitorilor. Nu numai investitorii instituționali au tranzacționat asemenea mărfuri, ci tot mai mulți investitori privați caută să-și plaseze activele în valori reale, pentru a se proteja de riscurile unei inflații în creștere a monedelor fiduciare. Valoarea materială depășește valoarea monetară - acesta este sloganul la modă.

Dar au existat și perturbări repetate pe piețele materiilor prime, indiferent dacă au fost evenimente economice, politice sau frauduloase.

Simultan cu începerea crizei financiare, pe 1 noiembrie 2008, a fost publicat documentul fondator al criptomonedelor, intitulat: "Bitcoin: A Peer-to-Peer Electronic Cash System".

Acela a fost semnalul de plecare, deoarece blockchainul este considerat în prezent ca următoarea tehnologie revoluționară a lumii.

În 2017, vâlva legată de criptomonede a însemnat punctul culminant al atenției la nivel mondial, în timp ce anul 2018 a însemnat verificarea realității vâlvei raportată la utilizabilitate. Anul 2019 va aduce inovații în blockchain. Misiunea noastră este de a combina active reale, așa cum sunt metalele prețioase, cu tehnologia blockchain inovatoare, pentru a crea o nouă clasă de active și monede sigure și stabile. Bloxolid înființează ARG3NTUM: prima criptomonedă complet susținută de argint fizic și creată în Germania.

Torsten Dennin a sintetizat excelent ultimele patru secole de istorie a piețelor financiare și de mărfuri, cu reperele lor importante. De la mania lalelelor la fenomenul bitcoin nu se concentrează doar asupra evenimentelor extreme, ci descrie în detaliu toate suișurile și coborâșurile de-a lungul timpului, rezumate cronologic în 42 de capitole. Este o carte ce trebuie citită de toți investitorii. La urma urmelor: "Oricine cunoaște trecutul poate înțelege prezentul și poate modela viitorul."

Tărâmul celor fără umbră

 

Hasan Ali Toptaş
Tărâmul celor fără umbră
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din engleză de Anca-Maria Pănoiu
 
 

 ***
Intro

Hasan Ali Toptaş (n. 1958, Baklan, sud‑vestul Anatoliei) este unul dintre exponenţii formelor noi în literatura turcă şi se numără printre cei mai importanţi scriitori contemporani ai ţării sale de origine. Provenit dintr‑un mediu modest, a scris multă vreme practicând în paralel diferite meserii prin care îşi câştiga existenţa.

Şi-a publicat primul volum în 1987, în regim de autofinanţare. A urmat un lung şir de cărţi, recompensate cu distincţii precum Premiul Literar Çankaya, Premiul Ministerului Culturii din Turcia, Premiul Literar "Cevdet Kudret", Premiul Literar "Sedat Semavi", Marele Premiu pentru Roman al Uniunii Scriitorilor din Turcia şi, în 2005, cel mai râvnit premiu literar al Turciei, Premiul pentru Roman "Orhan Kemal". Tărâmul celor fără umbră (Gölgesizler, 1995), cel de al doilea roman al său, a fost mai întâi distins cu Premiul pentru Roman "Yunus Nadi" (încă din manuscris, în 1994), apoi tradus în germană şi ecranizat (în 2009, în regia lui Ümit Ünal), asigurându‑i autorului notorietatea internaţională. Toptaş a fost tradus în numeroase limbi, cărţile sale apărând în Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia, Olanda, Finlanda, Suedia, Irak şi Coreea de Sud.

Stilul lui Toptaş se caracterizează prin pluralitatea perspectivelor, meta‑ficţiune, autoreferenţialitate, tragicomic şi intertextualitate. Postmodernismul său îmbină elemente din poveştile populare turceşti cu note puternice de suprarealism şi absurd, ceea ce i‑a atras supranumele de "Kafka al literaturii turce".

În prezent, Hasan Ali Toptaş locuieşte în Ankara şi din 2005 se dedică exclusiv scrisului.

*

Un sat uitat de lume din Anatolia. Parcă desprinse de istorie, zilele se scurg ritmate de secrete şi dispariţii misterioase. Mai întâi se face nevăzut bărbierul, Cıngıl Nuri. Iar peste ani, când Nurı apare din senin fără să ştie precis pe unde a rătăcit, se pierde fără urmă Güvercin, cea mai frumoasă fată din sat. Străzile freamătă de spaimă, muhtarul şi străjerul răscolesc toată aşezarea şi seamănă teroare. Le trebuie un vinovat şi îl găsesc în persoana unui tânăr cam bizar, fiul lui Cennet, care le devine ţap ispăşitor. Degeaba, însă. Muhtarul este cuprins de disperare, oamenii o iau razna şi lumea lor pare să îşi iasă din matcă.

Un oraş fără nume, undeva, în Turcia. Prăvălia unui bărbier. Un bărbat intră şi îşi aşteaptă rândul la bărbierit, observându-i atent pe cei din jur. Aminteşte de romanul său neterminat, apoi ochii i se pierd în zare. Vocea îi renaşte altundeva, într-un sat îndepărtat, în prăvălia altui bărbier, pe nume Cıngıl Nuri...

Hasan Ali Toptaş scrie o poveste himerică, uneori coşmarescă, înrudită cu universurile literare ale lui Kafka şi Borges. Poetic şi enigmatic, romanul dizolvă graniţele naraţiunii şi construieşte zone de trecere între lumi şi personaje, ademenindu-l pe cititor în spiralele unui vis.

"Nu cred că scriem pe hârtie, ci pe timp." (Hasan Ali Toptaş)

"Toptaş poate fi considerat egalul lui Orhan Pamuk. Este un scriitor la fel de înzestrat." (The Sydney Morning Herald)

"Un Kafka oriental, îmbogăţit cu calităţile literare ale misticii islamice. O capodoperă poetică a literaturii internaţionale." (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

"Fantasmagoric. De neuitat." (The New Yorker)

"O poveste postmodernă, inextricabilă. Naraţiunea alunecă precum mercurul între vis, memorie şi realitate... O lectură plină de mister, care te lasă perplex." (Financial Times)

"Toptaş este interesat de ceea ce îi aduce pe oameni împreună şi de ceea ce îi dezbină, modelându-şi perspectiva asupra prieteniei într-o alcătuire literară profundă şi durabilă, care aminteşte de J.M. Coetzee." (Times Literary Supplement)

"O enigmă hăituitoare." (Financial Times)

 Fragment

4

Când muhtarul a deschis ochii în dimineaţa următoare, a văzut-o pe nevasta lui aplecată peste el.
- Scoală, i-a spus. Scoală. Reşit vrea să te vadă.

Era ca într-un vis; o pisică brună cu coada lungă dădea târcoale pe la picioarele neveste-sii. Două fântâni de foc îi erau ochii.
- Spune-i să aştepte, a zis muhtarul. Vin îndată.

S-a uitat iarăşi în ochii pisicii. Mai văzuse ochii ăştia şi înainte, arzând ca jarul nestins, până în cele mai mici amănunte. Dar când? S-a ridicat în capul oaselor, sprijinindu-şi fruntea în palmă. În minte nu i-a venit niciun răspuns. Nevasta lui şi pisica se îndreptau spre uşă, în timp ce el stătea acolo, uitându-se la ele cum pleacă. Vreme îndelungată a rămas pur şi simplu acolo, aşezat, frecându-şi mustaţa, ca pentru a o scăpa de răsuflarea lui cu miros de anason.

Apoi, dintr-odată, şi-a dat seama. Şi-a amintit unde mai văzuse nişte ochi de pisică arzând precum jarul nestins. În ziua în care fusese ales muhtar întâia oară, cu şaisprezece ani în urmă, deschisese şi atunci ochii pentru ca dinaintea lui s-o afle pe nevastă-sa. De fapt, nici n-ar fi putut să spună sigur dacă e nevasta lui, pentru că nu văzuse nimic mai mult decât o umbră risipindu-se încet, aplecându-se peste pat şi spunând: "Scoală." Întocmai cum făcuse adineauri. "Scoală. Nevasta lui Cıngıl Nuri vrea să te vadă."

În ziua aceea, muhtarul nu îi spusese să aştepte; nerăbdător să îşi ia în primire cea dintâi îndatorire, sărise din pat drept în haine. Năvălind afară pe uşă, străbătuse curtea ca să ia mâinile nevestei lui Cıngıl Nuri într-ale sale. Cei trei copii pe care îi adusese cu ea ridicaseră ochii spre el, cu teamă. La început, muhtarul fusese surprins; nu ştiuse ce să facă cu mâinile sau unde să şi le aşeze. Apoi, gândindu-se că muhtarul e ultimul om din sat care să se lase luat prin surprindere, se ascunsese într-un nor de fum de ţigară şi le zâmbise copiilor.

Două fântâni erau ochii femeii, părul îi flutura în neorânduire şi atât se plesnise peste genunchi, că acum îi suspinau de durere. Îi spusese că bărbatul ei a plecat de acasă, zicându-i că are nevoie de spaţiu ca să respire, ca nu cumva sufletul să îi dispară de pe faţa pământului. Nu se mai întorsese. Cât mama lor vorbise, copiii se înşiraseră lângă ea, ca nişte mătănii pe un şirag.
- Îi caută şiragul de mătănii, spusese muhtarul.

Apoi femeia îi povestise în amănunt ce a mâncat bărbatul ei cu o zi înainte, despre ce a vorbit, cum a privit păsările cerului pe drumul de la prăvălie până acasă, de ce şi-a plesnit fetiţa când dădea să intre în casă şi ce cămaşă purta când a suspinat spunând că are nevoie de spaţiu ca să respire; apoi întrebase unde s-ar fi putut duce, dacă se poate să fi fost omorât şi azvârlit într-o curgere de apă, dacă e de acum hrană vulturilor, dacă nu se prăbuşise de pe stânci sau dacă nu cumva plecase în ospeţie la cei patruzeci de sfinţi.

Muhtarul o ascultase liniştit, măsurându-i fiecare cuvânt atât de încrezător, încât ai fi zis că era muhtar de o mie de ani. În tot acest timp, rămăsese la adăpostul norilor de fum care se ridicau de la ţigările pe care le fuma în lanţ. Refuzând să creadă că un bărbat ar fi putut să piară altundeva decât în mormânt, un sătean stăruise că aşa ceva era pur şi simplu cu neputinţă: un bărbat nu avea cum să se facă nevăzut uite-aşa. Fără urmă de îndoială, Cıngıl Nuri fugise undeva; probabil că era într-o beţie. Ieşise puţin şi avea să se întoarcă în curând - dacă nu îndată, atunci sigur până la vremea prânzului. Mai târziu în ziua aceea, muhtarul se căţărase pe acoperiş şi îşi lăsase privirile să cutreiere peste grămezile de bălegar uscat^[i], închipuindu-şi că îl vede pe Nuri în vârful stâncilor ce răsunau de strigătele vulturilor sau în depărtarea câmpiei galbene, cuprinse de jale, care părea să îi crească dinaintea ochilor. Coborând, mângâiase un viţel pe frunte fără vreun motiv anume şi chiar mai târziu, în drum spre casa nevestei lui Cıngıl Nuri, îşi lăsase iarăşi mintea să rătăcească: să fi fost el Nuri şi sufletul să i se fi micşorat cât o gămălie, unde s-ar fi dus, lăsând în urmă o nevastă şi trei copii? Numai gândul l-a spulberat, până când înăuntrul lui nu a mai rămas decât un spaţiu larg şi gol. De patruzeci şi doi de ani îşi legase ochii, urechile, până şi pielea şi-o legase de pietrele astea, de pământul ăsta, de satul ăsta - de câinii lui lătrători, de bălegarul duhnitor şi de vântul ascuţit care şfichiuia în răspărul ierbii. Şi în clipa aceea înţelesese că nu s-ar fi dus niciodată nicăieri, nici dacă şi-ar fi dorit. Cu asta renunţase la a mai fi Nuri. Se întorsese în propriul trup, luându-şi din nou în stăpânire ochii cu pielea din jur brăzdată de riduri şi înfăţişarea obosită, chiar în clipa în care în faţă îi răsărise nevasta lui Nuri.
- Unde crezi c-ar fi putut să se ducă?

Privirile femeii stăruiseră în înaltul cerului, lăsând întrebarea muhtarului, după câte se pare, în grija lui Dumnezeu. Dar nu primise răspuns. Ori dacă îl primise, nu îl înţelesese. Expresia de pe chipul ei i se întipărise în minte; în anii scurşi de atunci, muhtarul ajunsese să creadă că vede în ochii oricărei femei un pustiu lăsat acolo de bărbaţii care dispăruseră fără urmă. Privea în ochii fiecărei fete ai cărei sâni crescuseră cât jumătăţile de măr şi, întrezărind acelaşi pustiu, se întreba dacă nu cumva e o absenţă pe care o purtau în ele încă din ceasul naşterii lor.

L-au căutat peste tot pe Nuri în ziua aceea, au întrebat de el pe toată lumea, dar fără să găsească vreun indiciu. Era aproape ca şi când bărbatul nu ar fi existat vreodată - ca şi când nimeni cu numele lui nu ar fi fost bărbierul satului ani la rând. Deja nimeni nu îşi mai amintea chipul lui; nimeni nu mai putea spune ce fel de nas avusese, nici măcar dacă avusese ochi de văzut sau o gură pentru mâncat şi băut. Prăvălia lui era singura dovadă că existase cândva; până şi aceea se găsea sub o pătură de praf, tot mai groasă pe zi ce trecea. Nu era nimic, absolut nimic la care să te fi uitat prin fereastră. Foarfecile şi lamele dispăruseră, prosoapele şi oglinzile nu mai erau de văzut nicăieri. Dus era şi parfumul de săpun şi apă de colonie, nemaistăruind decât în minţile celor care şi-l puteau aminti.

În zilele acelea umblau pe acolo vreo câteva ţigănci cu buze groase, care mergeau din uşă în uşă vânzându-şi mărfurile. Şi când şi-au săltat sacii în spinare şi au plecat spre satele vecine, au dus cu ele veştile despre dispariţia lui Nuri. Cineva spusese: "Dacă îi stă cuiva în putinţă să-l găsească, atunci o s-o facă." Cine era persoana asta nimeni nu îşi mai amintea. Se poate să fi fost unul dintre săteni sau se poate să fi fost una dintre ţigănci. Se poate să fi fost altcineva, cineva pe care nimeni, niciodată, nu îl văzuse şi nu îl întâlnise. Se poate să fi fost vreun bărbat cu o aluniţă păroasă, cu privirile pierdute în zare, ca şi când sufletul i s-ar fi aflat în altă parte. Câtă vreme, după spusele femeilor, fusese o femeie - şi cine pomenise, şi când, de priviri pierdute în zare? Femeia asta plecase ochii în pământ şi spusese: "Dacă e cu putinţă ca Nuri să fie găsit, atunci ţigăncile o să-l găsească."

Aşa că data următoare când s-au întors coviltirele trase de cai ale ţiganilor, satul s-a ridicat plin de speranţă, luându-se la întrecere până la corturile negre pe care şi le puseseră chiar pe păşunea de la marginea aşezării. Femeile şuşoteau între ele, dincolo de şirul de ţigani cu pălării dichisite şi mustăţi impunătoare. Până când bărbaţii satului i-au luat cu ei pe ţigani, dacă nu la cafenea, atunci prin curţile lor, ca să bea tăria. Mult vin s-a băut în zilele care au urmat, mulţi cocoşi cu creasta roşie şi-au pierdut viaţa şi nenumăraţi miei stropiţi cu henna^[ii] au fost fripţi. Mustăţile ţiganilor creşteau tot mai repede şi mai repede, până când, după câteva zile, stăteau la fel de răsucite precum coarnele de berbec. Femeile oacheşe cu buze groase şi-au părăsit corturile ca să hoinărească prin sat, vizitându-i mai întâi străzile şi curţile, apoi casele, bucătăriile şi ascunzişurile lăzilor de zestre. Dar despre Nuri nu aveau încă nicio veste.

Speranţele sătenilor reînviau în fiecare vară, atunci când căldărarul, cu o floare de şofran petrecută în jurul urechii, trecea agale pe măgarul lui soios, ca să îşi pună taraba în piaţa satului. Nici nu apuca bărbatul să sară de pe măgar, că sătenii şi începeau să îl întrebe despre munţii şi văile pe care le cutreierase, despre satele pe care le colindase şi dacă auzise sau nu ceva despre Nuri.

Căldărarul se încrunta în tăcere, ca şi când ar fi încercat să îşi vadă mai departe de blidele lui. Şi, pentru o vreme, piaţa satului se preschimba într-o mare de lumini scânteietoare, de tigăi de cupru, oale, linguri şi căldări pentru apă, toate înlănţuite de toarte, până când negustorul îşi împacheta iarăşi taraba şi îşi căuta de drum. Părea trist; fusese târât între iţele poveştii acestei pierderi şi acum era blestemat că nu avusese de jucat în ea niciun rol folositor. Pe picior de plecare, îi spusese străjerului: "Mă duc înapoi de unde am venit." Când străjerul a prins înţelesul acestor vorbe, căldărarul trecuse deja dincolo de moara de apă şi se făcuse nevăzut.

"Căldărarul stă prin multe locuri diferite, pesemne", s-a gândit străjerul. La vreo săptămână după plecarea căldărarului, în dreptul morii a fost zărit un vopsitor cu o pălărie cilindrică. El şi măgarul lui cenuşiu au ajuns în sat chiar la scăpătatul soarelui. Arăta întocmai ca măgarul, tremurând în zăpuşeala serii şi jucându-se cu urechile lungi ale animalului, când i-a sărit din spinare ca să privească lung la curgerea de apă. În timp ce îşi croiau drum de-a curmezişul păşunii, măgarul cenuşiu s-a preschimbat în vopsitor; purta pălăria cilindrică şi sufla pe gură fum de ţigară. Cei doi au mers mai departe o vreme şi părea că se vor sfârşi de oboseală înainte să ajungă în sat. S-au despărţit la poalele platanului, vopsitorul redevenind vopsitor, iar măgarul, măgar. Bărbaţii care şedeau la mesele de afară ale cafenelei din sat i-au făcut semn vopsitorului să se aşeze, iar măgarul, încărcat cu două cutii de tablă pline cu vopsea, a păşit legănat până la dud, acolo unde îşi puneau taraba în fiecare an, şi a rămas acolo, scuturându-şi urechile cu însufleţire, aşa cum fac toţi măgarii.

Nici nu se aşezase bine vopsitorul, că au şi început să îl întrebe de Cıngıl Nuri. Când s-au întors cu scaunele către el au fost încredinţaţi, pentru o clipă, că le aduce veşti. Dar vopsitorul nu a spus decât: "Am auzit că a dispărut." Mai mult n-a putut să le spună. Se poate să nici nu fi avut nevoie să ştie ceva, căci oricum avea parte de toată atenţia satului. Dar a doua zi, în timp ce îşi încălzea vopseaua, nevasta lui Nuri a venit cu cei trei copii ai ei, s-a aşezat lângă el şi a zăbovit acolo o vreme. Vopsitorul i-a povestit că îşi petrecuse iarna vopsind de colo până colo covoare spălăcite de vreme - vopsindu-le roşii ca steagurile, verzi ca tăriile cerului, albastre ca mărgelele de sticlă, negre precum cărbunii - şi făcând-o, îi păruse că îl pictează pe Nuri în inima pustiului.

"O să înştiinţez Statul. O să mă duc şi o să întocmesc un raport de persoană dispărută, ca soldaţii şi poliţia să poată începe să îl caute", a spus muhtarul. Şi spunând-o, s-a urcat pe cal şi a pornit la trap spre ieşirea din sat. După asta, Nuri a devenit un pic mai dispărut, iar prăvălia lui, un pic mai prăfuită. Sătenii au petrecut zile în şir aşteptând întoarcerea muhtarului, privind în lungul drumului de pe acoperişuri, de dimineaţa până seara. În visele ei, nevasta lui Nuri îl vedea pe muhtar călărind peste munţi şi câmpii, prin ţinuturi înalte şi prin sate; s-a dus să se aşeze pe grămada de pietre de lângă casa lui, pironindu-şi ochii pe steagul care flutura pe acoperiş. În roşul intens şi în albul lui vedea porţile măreţe ale Statului şi inima a început să îi bată cu putere. Nu ştia dacă îi e teamă sau dacă e bucuroasă: dacă era bucuroasă, era o bucurie temătoare; dacă îi era teamă, era o teamă îmbucurătoare.

Peste mii şi mii de ani, muhtarul s-a întors de la Stat şi vocea îi era la fel de sfârşită precum calul. "S-a îndeplinit", i-a spus femeii. "S-a îndeplinit totul."

Şi curând, povestea lui s-a răspândit prin sat, exact aşa cum o spusese. Ciocănise la toate uşile Statului, prinsese numele lui Nuri la fiecare avizier, lăsase amănunte în fiecare cafenea, han sau restaurant pe care îl găsise, şi dacă în cale îi ieşise vreun hamam^[iii], se dusese şi acolo. De acum, toată lumea ştia totul: toată lumea era părtaşă la absenţa lui Nuri. Tot ce mai rămăsese de făcut era să aştepte în tăcere, pentru ca pasărea bunelor vestiri să se pogoare din ceruri cu aripile ei roşii. Dacă nu astăzi, atunci mâine. La auzul acestor vorbe, nevasta lui Nuri a fost aproape entuziasmată, de parcă bărbatul îi fusese deja găsit. A dat fuga înapoi la copiii ei, strigând prelung şi din răsputeri, aruncându-şi braţele în jurul lor şi sărutându-i de o sută de ori. Se întorcea în fiecare zi la casa muhtarului ca să se aşeze pe grămada de pietre de afară şi să privească lung la steag. Însă acum vedea mai limpede uşile Statului. Câteodată, cum stătea în umbra lor, îngrijorarea se întorcea şi atunci avea nevoie să se aplece în faţă, ca să se uite mai bine. Dincolo de acele uşi se afla un coridor impunător, cufundat în întuneric. Copişti cu feţe alungite erau aşezaţi în jurul unei mese lungi, scriind numele bărbatului ei. Mâinile lor ţineau stilouri la fel de lungi ca toiegele ciobanilor, care captau lumina în timp ce scrijeleau. Apoi pe hârtii au fost puse sigilii, sigilii cu mult mai mari decât cel al muhtarului. Sigilii uriaşe, străbuni ai tuturor sigiliilor, cu timbre care aruncau umbre lungi-prelungi. Apoi hârtiile sigilate au fost strecurate în plicuri, ca să fie aşezate în buzunarele unor mesageri cu feţe ascuţite. Totuşi, unul dintre plicuri a fost uitat, lăsat să se fărâme în încăpere, în vreme ce mesagerii plecau. Temându-se că acela putea fi tocmai plicul care purta numele lui Nuri, nevasta lui a făcut câţiva paşi în faţă, atât cât să îi taie calea muhtarului, care tocmai atunci ieşea din casă.

Muhtarul spusese că Nuri avea să vină astăzi sau mâine.

Uşa s-a crăpat din nou. Pisica s-a lins. Limba ei amintea de o batistă roşie.
- Reşit încă aşteaptă, a spus nevasta muhtarului. Nu vii?

Muhtarul şi-a scos cămaşa pătată şi a azvârlit-o la perete.
- Vin, a strigat mânios. Aşteaptă!

5

Când bărbierul s-a întors dinspre stradă către bărbatul cu ţăcălie, care aştepta aşezat pe scaun, ochii lui încă purtau lucirea unei securi de călău.
- Ţi-a crescut părul până-n barbă, a spus el, cu o voce care a aruncat un văl peste ochii aceia.

Bărbatul cu ţăcălie nu a spus nimic. Stătea pur şi simplu acolo, cu ochii închişi, ca şi când s-ar fi temut să se privească în oglindă. Parcă nu ar fi fost el acela căruia părul îi crescuse până în barbă; parcă o parte din el trăia în alt loc, un loc despre care nimeni nu auzise vreodată, în vreme ce restul fiinţei lui stătea în scaunul acesta, moţăind. Dar când foarfecile bărbierului au început să ţăcăne, s-a deşteptat.
- Taie mustaţa cât să nu-mi mai intre fire de păr în gură şi opreşte-te acolo, a spus, privind lung la schiţa în cărbune a porumbelului, de deasupra oglinzii. Tu ai făcut desenul ăsta?
- Da, eu l-am făcut şi m-ai mai întrebat asta şi înainte, i-a răspuns bărbierul. Mă întrebi de fiecare dată când vii aici.

Bărbatul cu ţăcălie s-a cuibărit în el însuşi ca un copil muştruluit, coborându-şi privirea în oglindă. Ucenicul a dispărut dincolo de draperia din dosul prăvăliei; întorcându-se cu o mătură, s-a apucat să adune părul de pe podea.
- Lasă-l, a spus bărbatul cu ţăcălie. Lasă-l!

Ucenicul bărbierului a îngheţat; cu ochii larg deschişi, l-a privit pe bărbat cum se ridică de pe scaun. Nu era limpede cu cine vorbeşte.

Bărbatul s-a repezit spre uşă. Înainte să se avânte pe strada aglomerată, s-a răsucit pe călcâie.
- Nu mai sunt bani, i-a spus el bărbierului. E plin de schelete pe-afară.

Bărbierul a clătinat din cap. A privit cu tristeţe cum bărbatul cu ţăcălie păşeşte în grabă de-a curmezişul caldarâmului. L-a petrecut cu privirea prin trafic, până când traiectoria lui zigzagată s-a pierdut pe după colţ. Era ca şi când plecarea acestui bărbat l-ar fi dezumflat întru câtva.
- Cine mai era şi ăsta? am întrebat timid.
- Numele lui e Nuri, a spus bărbierul. N-am idee nici cine e, nici de unde vine.

---

[i] În multe zone din Anatolia este folosit drept combustibil pentru iarnă.

[ii] Vopsea obţinută din plante, folosită atât în diverse ritualuri, cât şi pentru tatuaje şi colorarea părului. În text, stropirea mieilor cu henna face referire la un cult sacrificial din tradiţiile turcă şi islamică, kurban bayram ("sărbătoarea sacrificiului"). Potrivit naraţiunilor din aceste tradiţii, henna simbolizează sângele sacrificial în cadrul a trei rituri de trecere: mielul jertfit lui Allah, mireasa care îşi pierde virginitatea în noaptea nunţii şi soldatul care îşi dă viaţa pe câmpul de luptă, pentru patrie (vezi Salih Can Aciksoz, Sacrificial Limbs: Masculinity, Disability, and Political Violence in Turkey, University of California Press, 2019, pp. 86-88).

[iii] Baie turcească publică, având abur umed, unde se îndeplinesc diverse ritualuri de spălare şi masaj. În lumea islamică, hamamul are asociat şi un rol social, fiind un important loc de întâlnire şi de împărtăşire a informaţiei pentru membrii comunităţii, separaţi pe genuri.