Sălbaticul

 

Guillermo Arriaga
Sălbaticul
Editura Art, 2018
Traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Sălbaticul, cel mai ambiţios roman al lui Guillermo Arriaga, a apărut în 2018 la Editura Art, în colecţia "musai", în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari.

Dur şi intens, construit pe mai multe planuri narative care se întrepătrund, romanul ne introduce în lumea adolescentului Juan Guillermo, al cărui frate mai mare a fost ucis de un grup de catolici fanatici aliaţi cu poliţia coruptă din Mexico City. Într-un alt timp, în sălbăticia munţilor Canadei, un vânător inuit pe nume Amaruq urmăreşte un mare lup cenuşiu, "Sălbaticul", de care pare să fie legat în mod inexplicabil.

În cele peste 700 de pagini ale volumului, Arriaga ne iniţiază în dresajul câinilor şi mitologie, în informaţii despre droguri şi vânătoare. De altfel, Guillermo Arriaga ‒ scriitor, scenarist, regizor şi producător mexican, căruia filmul Babel i-a adus o nominalizare la Oscar pentru scenariu original ‒ se defineşte pe sine drept "un vânător care lucrează ca scriitor".

Păşuni

Amaruq îl văzuse de câteva ori. Era imens, cu blana de un cenuşiu intens. Era suficient să mârâie o dată sau de două ori pentru ca ceilalţi lupi să-l asculte. Marele lup cenuşiu a apărut din senin şi l-a detronat pe Tulugak după o luptă sângeroasă. Tulugak era şeful haitei de două ierni. Amaruq îi pusese numele Tulugak din pricina culorii sale negre, un negru pana corbului.

Muşcăturile adânci îl răniseră mortal şi Tulugak a cutreierat păşunea ninsă lăsând în urmă dâre groase de sânge. Amaruq a urmat dârele şi i-a găsit leşul imens şi negru la capătul unei văi. Blana nu mai era bună de nimic. Rănile i-o distruseseră. Bucăţi întregi smulse cu colţii.

Luni întregi, Amaruq încercase să-l vâneze, dar Tulugak nu se apropiase niciodată de capcane şi nici nu intrase în bătaia puştii. Era un lup înţelept şi isteţ. Amaruq s-a lăsat pe vine şi a examinat leşul. Era un lup superb. Şi-a trecut mâna peste blana lui întunecată. Încă se simţea căldura emanată de corpul inert. I-a tăiat coada şi şi-a prins-o la curea.

În zilele următoare, Amaruq a cercetat pajiştea cu binoclul. Spera să vadă haita condusă acum de marele lup cenuşiu. Nu a văzut nimic, nici măcar urme pe zăpadă. Le auzea numai urletul noaptea, un urlet grav şi intens. Zilnic, după ce se trezea, demonta cortul, strângea blănile cu care se învelise, le lega de sanie, îşi punea rachetele de zăpadă şi o pornea înspre îndepărtatele păşuni de unde veniseră urletele.

Abia după două săptămâni a reuşit să găsească urme pe zăpadă. Urmele a cincisprezece lupi. Amaruq şi-a dat seama că era vorba despre nouă femele, trei masculi tineri, doi adulţi şi marele lup cenuşiu, masculul alfa.

Amaruq le-a mers pe urme timp de cinci zile. Marele lup îşi conducea haita spre adâncurile cele mai întunecate ale pădurii. O singură dată a reuşit să vadă haita alergând în depărtare. Lupul s-a oprit, a adulmecat aerul limpede al dimineţii şi s-a întors spre locul unde stătea Amaruq. I-a văzut prin binoclu ochii galbeni, aburul respiraţiei. Apoi lupul s-a întors şi a pornit iar la drum, urmat de restul haitei.

Amaruq şi-a dat seama din prima că acela era lupul despre care bunicul său îi spusese: "Dintre toţi lupii pe care ai să-i întâlneşti în viaţă, unul singur va fi stăpânul tău. Îi vei aparţine. Vei încerca să-l vânezi şi o să-ţi scape de fiecare dată. Te va obseda. Îl vei urmări toată viaţa. Lupul acela va fi dumnezeul tău. Îi vei auzi urletele în miezul nopţii şi vei şti că nu îşi cheamă haita, ci că pe tine te cheamă. Într-o bună zi vă veţi privi în ochi şi vei vedea în ochii lui cine eşti. Lupul acela eşti tu. Vei urma zilnic glasul care te cheamă, cel al dumnezeului tău, al dumnezeului tău de necercetat. Şi dacă nu vei reuşi să-l prinzi în viaţa asta, atunci va trebui să-l încolţeşti în alte vieţi, până când vei reuşi să-l prinzi."

Amaruq s-a uitat de pe culme la marele lup cenuşiu şi la haita lui care se pierdea în desişul pădurii. S-a hotărât să-l numească "Nujuaqtutuq": Sălbaticul.

Mama a luat o cămaşă din dulapul lui Carlos şi mi-a arătat-o.
- O porţi?

Era o cămaşă în carouri, roşu cu negru, din bumbac. I-o adusese tata când fusese în Wisconsin, trimis de fabrica de lapte ca să înveţe cum se face controlul calităţii la fabricile de acolo. Carlos a purtat-o de multe ori, vreme de doi ani. Dacă închid ochii şi mă gândesc la Carlos, îl văd în cămaşa aia.
- Nu ştiu dacă am s-o îmbrac, dar aş păstra-o.
- Te-am întrebat dacă o îmbraci, nu dacă vrei s-o păstrezi.
- Da, cred c-o s-o îmbrac.

A aşezat-o peste alte cămăşi despre care mă întrebase acelaşi lucru. Era ciudat să hotărăsc dacă voi purta sau nu hainele fratelui meu mort.

Părinţii mei nu s-au putut întoarce imediat din Europa. Nu aveau suficienţi bani pentru a cumpăra alte bilete de avion. S-au văzut obligaţi să aştepte şase zile până când autocarul turului "Europa la îndemâna ta" i-a dus la Madrid, de unde s-au întors în Mexic. Părinţii mei au ajuns acasă desfiguraţi şi taciturni. În noaptea aceea, la Florenţa, după ce au aflat de la mine că fiul lor cel mare fusese ucis, s-au strâns în braţe şi nu s-au mai putut opri din plâns (aşa cum nu aveam să mă opresc nici eu din plâns, în braţele lui Chelo, trei ani mai târziu). Acum, când se întorseseră, nu le mai rămăseseră nici o lacrimă.

O săptămână întreagă s-au dus zi de zi la cimitir ca să stea lângă mormântul proaspăt al fiului lor. Mama, aşa cum stătuse ca dusă pe altă lume lângă leagănul gol al geamănului meu mort, aşa stătea acum la mormântul fiului înecat de ucigaşi aflaţi în slujba lui Cristos. Ca un orb citind în alfabetul Braille, mama îşi tot trecea degetele peste inscripţia de pe piatra de mormânt, peste numele fiului ei ce zăcea sub pământ, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă că era mort. Atâta şi-a tot trecut palmele peste piatra funerară, că degetele au început să-i sângereze. Tata a încercat să o convingă să nu mai facă asta, dar nu a reuşit.

Au trecut zile în şir până să deschidă geamantanele grele, pline cu cadouri din Europa. Reproduceri cu Turnul Eiffel, feţe de masă cumpărate din Bruges şi un cuţit de deschis scrisori, suflat cu aur, din Toledo au fost cadourile pentru bunica. O cămaşă albă de in, o carte despre Leonardo da Vinci şi o reproducere după mistreţul aflat la intrarea în piaţa din Florenţa au fost cadourile pentru Carlos. Mie mi-au adus un pulover de lână din Berlin, un cuţit de vânătoare din San Sebastián şi o pereche de pantofi italieneşti care nu mi-au fost buni.

Mama a pus cămaşa albă, mistreţul şi cartea pe patul lui Carlos şi acolo le-a lăsat, ca un Moş Crăciun clandestin, care aşteaptă ca spiritul fiului să vină să ia cadourile. A doua zi le-am luat de-acolo, fără ca mama să ştie. Am citit cartea despre da Vinci, am aşezat mistreţul la intrarea în camera mea şi am pus cămaşa pe umeraş în dulap. Mi-am jurat ca atunci când îmi voi duce răzbunarea la capăt, s-o îmbrac cu mândrie, ca unul care-şi păstrează cele mai bune haine pentru mult aşteptata ocazie.

(fragment preluat de aici, de pe blogul Editurii ART)

Imortaliştii

 

Chloe Benjamin
Imortaliştii
Editura Storia Books, 2019
traducere din limba engleză de Miruna Voiculescu

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Chloe Benjamin este autoarea volumului The Anatomy of Dreams, care a câştigat Premiul Edna Ferber pentru ficţiune şi s-a aflat pe lista lungă de nominalizări la Premiul Flaherty-Dunnan pentru roman de debut în 2014. Locuieşte în Wisconsin, împreună cu soţul său.

*

Dacă cineva ţi-ar spune data la care vei muri cum ai alege să-ţi trăieşti viaţa?

În Lower East Side, New York City, este 1969. Umblă vorba că a apărut o femeie mistică, o clarvăzătoare nomadă, care pretinde că poate prezice oricui ziua în care va muri. Copiii familiei Gold, patru adolescenţi ale căror personalităţi abia încep să se contureze, se duc pe ascuns să-şi afle viitorul.

Iar ceea ce află le va afecta următorii 50 de ani. Simon, "băiatul de aur" al familiei, evadează pe coasta de vest, căutând iubirea în fascinantul San Francisco al anilor 1980. Klara cea visătoare devine magician în Las Vegas, în încercarea ei obsesivă de a împleti realitatea cu fantezia. Fratele cel mai mare, Daniel, caută stabilitatea ca medic militar după atacurile din 11 septembrie. Iar Varya, studioasa familiei, se dedică cercetării longevităţii, testând graniţele dintre ştiinţă şi nemurire.

Un roman răvăşitor, de o ambiţie şi o profunzime remarcabile, Imortaliştii explorează limita dintre destin şi liberul arbitru, realitate şi iluzie, lumea aceasta şi lumea cealaltă. Este o mărturie profund impresionantă despre forţa povestirii, natura credinţei şi puterea de atracţie inexorabilă a legăturilor de familie.

O operă literară pe care nu o poţi lăsa din mână... O intrigă captivantă." (Wall Street Journal)

"Acţiunea cărţii se întinde pe mai multe zeci de ani, atingând subiecte diverse precum criza îmbolnăvirilor de SIDA, atacurile din 11 septembrie, discriminarea rasială şi căsătoria. În profunzime se dezvăluie însă ca o reflecţie despre liberul arbitru şi destin." (The New Yorker)

"Imortaliştii pune o întrebare aparent simplă, însă incredibil de complexă: cum ţi-ai trăi viaţa, dacă ai şti ziua în care vei muri? Căutarea răspunsului ne aruncă într-o poveste de familie cu multe ramificaţii, dar fermecătoare." (Entertainment Weekly)

"O saga de familie despre iubire, destin, nevoia de a ne trăi viaţa şi de a face alegeri, care îi va pune pe cititori pe gânduri în legătură cu felul în care folosim timpul acordat pe acest pământ." (The Huffington Post)

"Povestea lui Chloe Benjamin e vie şi colorată, surprinzând adevăruri emoţionante despre modul în care gestionăm conştiinţa mortalităţii proprii şi a celorlalţi. Premisa este simplă şi genială." (Chicago Tribune)

"O carte frumoasă şi plină de compasiune. Chloe Benjamin a scris un roman care te inspiră şi te face să analizezi profund modul în care foloseşti timpul care ţi-a fost dat. Nu este o carte despre moarte, cum ar putea părea, ci despre cum să trăieşti." (Nathan Hill, autorul romanului The Nix)

*
Fragment

Varya are 13 ani.

Pentru ea sunt o noutate cei 7 centimetri şi jumătate în plus în înălţime şi smocul negru de păr dintre picioare. Sânii sunt cam de o palmă, iar sfârcurile rozalii, nu mai mari decât o monedă de 10 cenţi. Părul, care îi ajunge până la brâu, este castaniu nici închis, nici deschis - nu negru ca al fratelui ei Daniel, nu cârlionţat şi de culoarea paiului ca al lui Simon şi nici cu tentele arămii ale Klarei. În fiecare dimineaţă şi-l împleteşte în două cozi spic; îi place felul în care o lovesc uşor peste talie, ca nişte cozi de cal. Năsucul delicat nu e al nimănui sau cel puţin aşa crede ea. Până la 20 ani îi va fi crescut la adevărata lui dimensiune impunătoare, acvilină: nasul mamei ei. Dar acum e încă mic.

Cei patru copii colindă cartierul: Varya e cea mai mare, Daniel are 11 ani, Klara, 9, iar Simon, 7. Daniel se află în fruntea grupului şi îi conduce în josul străzii Clinton, apoi pe Delancey, de unde fac la stânga pe Forsyth. Traversează parcul Sara D. Roosevelt, având grijă să meargă pe la umbra copacilor. Noaptea, parcul răsună de agitaţie şi voci, dar în această dimineaţă de marţi nu se văd decât câteva pâlcuri de tineri care recuperează somnul pierdut în timpul protestelor de weekendul trecut, cu capul direct pe iarbă.

Pe strada Hester, fraţii fac linişte. Trebuie să treacă pe lângă magazinul "Gold - Croitorie şi confecţii pentru dame" al cărui proprietar e tatăl lor şi care, deşi sunt şanse mici să-i vadă - Saul e complet absorbit când lucrează, de parcă nu ar coase tivul unui crac de pantalon bărbătesc, ci însăşi ţesătura universului -, tot riscă să strice magia acestei zile înăbuşitoare de iulie şi a obiectivului precar, şovăitor, care i-a adus pe strada Hester.

Deşi este cel mai mic, Simon e iute de picior. Poartă o pereche de blugi moşteniţi de la Daniel; acestuia îi veneau bine când avea vârsta fratelui său, dar lui Simon îi atârnă în jurul taliei plăpânde. Duce în mână un săculeţ cu şiret, confecţionat dintr-un material cu motive chinezeşti. Înăuntru se aud foşnetul bancnotelor de un dolar şi clinchetul de tinichea al monedelor.
- Unde-i locul ăsta? întreabă el.
- Cred că am ajuns, spune Daniel.

Se uită în sus la clădirea veche, la scara de incendiu care urcă în zigzag şi la ferestrele întunecate şi dreptunghiulare de la etajul 5, unde se spune că ar locui persoana pe care o caută.
- Cum intrăm? întreabă Varya.

Clădirea seamănă izbitor cu blocul în care locuiesc ei, doar că e bej în loc de maro şi are cinci etaje în loc de şapte.
- Păi, cred că sunăm la interfon, spune Daniel. Interfonul de la etajul 5.
- Da, intervine Klara. Dar la ce număr sunăm?

Daniel scoate o chitanţă mototolită din buzunarul de la spate. Când ridică ochii, are faţa îmbujorată.
- Nu sunt sigur.
- Daniel!

Varya se sprijină de peretele clădirii şi îşi face vânt cu mâna. Afară sunt aproape 32 de grade, suficient de cald cât să-i apară pe linia părului broboane de sudoare care o mănâncă şi să i se lipească fusta de pulpe.
- Staţi, zice Daniel. Lăsaţi-mă să mă gândesc o secundă.

Simon se aşază pe asfalt; săculeţul cu şiret îi atârnă ca o meduză, între picioare. Klara scoate o bomboană din buzunar, dar, înainte să apuce s-o desfacă, uşa clădirii se deschide şi iese un tânăr. Poartă ochelari cu lentile vineţii şi o cămaşă înflorată, descheiată complet. Face un semn cu capul spre puştii Gold.
- Vreţi înăuntru?
- Da, spune Daniel. Da, vrem.

Se ridică repede în picioare, urmat de ceilalţi, şi intră în clădire mulţumindu-i bărbatului cu ochelari vineţii înainte să se închidă uşa. Daniel, conducătorul lor neînfricat şi semiinept, care a venit cu ideea.

*
Cu o săptămână în urmă auzise doi băieţi vorbind la coada pentru mâncare chinezească coşer de la Shmulke Bernstein, de unde el avea de gând să-şi cumpere o tartă caldă cu cremă de ou, care-i place nespus chiar şi pe căldură. Era o coadă lungă şi ventilatoarele hârâiau la viteză maximă, aşa că a trebuit să se aplece ca să audă discuţia băieţilor, respectiv povestea despre femeia care se mutase temporar la ultimul etaj al unei clădiri de pe strada Hester.

Pe drumul de întoarcere spre casa lor de la numărul 72 de pe strada Clinton, lui Daniel i-a tresăltat inima de bucurie. În dormitor, Klara şi Simon jucau "Şerpii şi scările" pe jos, în timp ce Varya citea în patul ei de la etaj. Zoya, pisica lor tărcată, lenevea pe calorifer într-un pătrat de soare.

Daniel le-a prezentat planul.
- Nu pricep cu ce se ocupă exact femeia asta, a spus Varya sprijinindu-şi un picior murdar de tavan.
- V-am zis, i-a răspuns Daniel exaltat, nerăbdător. Are nişte puteri.
- Cum ar fi? a întrebat Klara, făcând o mutare pe tabla de joc.

Îşi petrecuse prima parte a verii învăţând singură cum să facă trucul lui Houdini cu cărţile de joc şi cu un elastic, cu rezultate modeste însă.
- Din ce-am auzit, i-a răspuns Daniel, ştie să prezică viitorul. Ce-o să ţi se întâmple în viaţă - dacă o să ai o viaţă bună sau nu. Şi încă ceva.

S-a sprijinit cu mâinile de cadrul uşii şi s-a aplecat spre interior.
- Poate să-ţi spună când o să mori.

Klara a ridicat privirea.
- E o tâmpenie, a spus Varya. Nimeni nu poate să-ţi spună asta.
- Şi dacă poate? a întrebat-o Daniel.
- Atunci n-aş vrea eu să aflu.
- De ce nu?
- De-aia!

Varya lasă cartea din mână şi se ridică în capul oaselor; picioarele îi atârnă peste marginea patului.
- Şi dacă e de rău? Dacă-ţi spune că o să mori înainte s-apuci să creşti mare?
- Atunci ar fi mai bine să ştii, a spus Daniel. Ca s-apuci să faci totul înainte să mori.

S-a lăsat tăcerea răstimp de o bătaie de inimă. Simon a izbucnit în râs, iar trupul lui subţire, ca de pasăre, a început să freamăte. Daniel s-a întunecat la faţă.
- Vorbesc serios, a zis. Eu mă duc. Nu mai suport încă o zi închis în apartamentul ăsta. Refuz. Deci care din voi vine naibii cu mine?

Poate că nu s-ar fi întâmplat nimic dacă n-ar fi fost mijlocul verii, adică o lună şi jumătate de plictiseală şi transpiraţie care deja trecuse şi încă una şi jumătate care avea să urmeze. Apartamentul nu avea aer condiţionat, iar în anul acela, vara lui 1969, părea că tuturor li se întâmpla ceva, mai puţin lor. Unii se distrau la Woodstock, cântau "Pinball Wizard" şi se uitau la Cowboy-ul de la miezul nopţii, un film pe care niciunul dintre copiii familiei Gold nu avea voie să-l vadă. Alţii se revoltau în faţa barului Stonewall, distrugeau uşile cu aparate de taxat smulse din asfalt, spărgeau geamuri şi tonomate. Unii dintre ei erau omorâţi în cele mai groaznice moduri imaginabile, cu explozivi chimici şi arme automate care puteau să tragă şi 550 de gloanţe unul după altul, chipurile lor fiind transmise cu o viteză înspăimântătoare la televizorul din bucătăria familiei Gold.
- Oamenii au ajuns pe Lună, ce mama dracului, a continuat Daniel care începuse să folosească astfel de cuvinte, dar numai când era sigur că mama lor nu e prin preajmă.

În timp ce James Earl Ray şi Sirhan Sirhan erau condamnaţi, puştii Gold jucau arşice şi ţintar sau o salvau pe Zoya dintr-o ţeavă neacoperită din spatele aragazului, pe care pisica părea să o considere locul ei de drept.

Însă altceva a contribuit hotărâtor la concretizarea acestui pelerinaj: e ultima lor vară împreună. Anul viitor, Varya va merge la munte, în Catskills, cu prietena ei Aviva. Daniel se va pierde împreună cu ceilalţi băieţi din cartier în ritualuri doar de ei ştiute, lăsându-i pe Klara şi Simon de capul lor. În 1969 însă, copiii sunt încă împreună, resemnaţi cu această soartă, ca şi cum nici n-ar putea fi altfel.
- Eu vin, a spus Klara.
- Şi eu, a adăugat Simon.
- Deci cum facem să ne primească? a întrebat Varya care, la cei 13 ani ai ei, aflase deja că nimic nu era gratis. Ce tarif cere?

Daniel s-a încruntat.
- O să mă interesez.

*
Iată deci cum a început totul: ca un secret, o provocare, o evadare din calea siluetei masive a mamei lor care le cerea să întindă rufe sau să scoată nenorocita de pisică din ţeavă ori de câte ori îi găsea lâncezind în dormitor. Puştii Gold au întrebat în stânga şi-n dreapta. Proprietarul unui magazin de obiecte de magie din Chinatown auzise de femeia de pe strada Hester. Bărbatul i-a spus Klarei că ar fi fost o nomadă, o femeie care călătorea din loc în loc prin ţară şi care îşi practica meseria. Înainte să plece Klara, proprietarul a ridicat un deget şi a dispărut în spate, de unde a revenit cu un cărţoi pătrat intitulat Cartea divinaţiei. Pe copertă erau desenaţi doisprezece ochi deschişi, înconjuraţi de simboluri. Klara i-a plătit 65 de cenţi şi a plecat spre casă, strângând cartea în braţe.

Mai erau şi alţi locuitori de la numărul 72 de pe strada Clinton care o cunoşteau pe femeie. Doamna Blumenstein i-a povestit lui Simon că o întâlnise în anii 1950, la o petrecere extravagantă. După aceea i-a dat drumul schnauzerului pe treptele din faţă, pe care stătea Simon, iar câinele a depus cu promptitudine un căcăţoi ca o moviliţă, pe care doamna Blumenstein nu s-a sinchisit să îl adune.
- Mi-a citit în palmă. Mi-a spus că voi avea o viaţă lungă, a spus doamna Blumestein, aplecându-se în faţă pentru a da greutate afirmaţiei.

Simon şi-a ţinut respiraţia: doamna Blumenstein avea o halenă stătută, ca şi cum ar fi expirat acelaşi aer vechi de 90 de ani pe care-l inhalase în pruncie.
- Şi ce să vezi, dragul meu, a avut dreptate.

Familia de hinduşi de la etajul 6 îi ziceau rishika, clarvăzătoare. Varya a împachetat în folie de aluminiu o bucată de kugel gătit de Gertie şi i l-a dus lui Ruby Singh, colega ei de clasă la Şcoala Generală numărul 42, la schimb contra unei farfurii de pui cu unt şi condimente. Au mâncat împreună pe scara de incendiu în timp ce soarele apunea, bălăngănindu-şi picioarele desculţe, scoase printre gratii.

Ruby ştia totul despre femeie.
- Acum doi ani, a povestit ea, când aveam 11 ani, bunica s-a îmbolnăvit. Primul doctor a spus că era de la inimă. Ne-a zis că avea să moară în trei luni. Dar al doilea doctor a considerat că era suficient de puternică să se facă bine şi i-a mai dat doi ani.

Sub ele, un taxi a scârţâit din cauciucuri pe Rivington. Ruby a întors capul ca să arunce un ochi la East River, verde-maroniu de la mâl şi deversări.
- Hinduşii mor acasă, a continuat ea, înconjuraţi de ai lor. Până şi rudele din India ale lui Papa voiau să vină, dar ce să le spunem? Să stea la noi doi ani? Atunci a aflat Papa de rishika. S-a dus la ea, iar ea i-a spus o dată - data la care Dadi urma să moară. Am mutat-o pe Dadi în camera din faţă, spre răsărit. Am aprins o candelă şi am privegheat-o: ne-am rugat, am cântat imnuri. Fraţii lui Papa au venit cu avionul din Chandigarh. Am stat pe podea cu verii mei. Eram vreo 20 de oameni, poate chiar mai mulţi. Când Dadi a murit pe 16 mai, exact cum spusese rishika, am plâns de uşurare.
- Nu v-aţi supărat?
- De ce să ne supărăm?
- Că n-a salvat-o pe bunica ta, a spus Varya. Că n-a făcut-o bine.
- Dacă nu era rishika, n-am fi putut să ne luăm la revedere de la ea. Nu-i vom putea mulţumi vreodată pentru ce a făcut.

Ruby a mâncat ultima îmbucătură de kugel şi a împăturit folia de aluminiu în două.
- Oricum, n-avea cum s-o facă bine pe Dadi. Rishika ştie lucruri, dar nu le poate opri. Nu e Dumnezeu.
- Şi acum unde e? a întrebat Varya. Daniel a auzit că ar sta într-o clădire de pe strada Hester, dar nu ştie în care.
- Nici eu nu ştiu. Se mută tot timpul. Pentru siguranţa ei.

Din apartamentul familiei Singh s-a auzit un sunet ca de lucruri sparte şi vocea cuiva care striga în hindi. Ruby s-a ridicat în picioare şi şi-a scuturat firimiturile de pe fustă.
- Cum adică pentru siguranţa ei? a întrebat Varya, ridicându-se la rândul ei în picioare.
- Sunt oameni care vânează femei ca ea, a spus Ruby. Din cauza lucrurilor pe care le ştie.
- Rubina! s-a auzit vocea mamei lui Ruby.
- Tre' s-o şterg.

Ruby a sărit prin geam şi l-a închis în urma ei, iar Varya a coborât pe scara de incendiu până la etajul 4.

Varya a fost uimită să afle că, deşi se ştiau atât de multe despre femeie, nu toată lumea auzise de ea. Când a pomenit de clarvăzătoare în faţa bărbaţilor cu cifre tatuate pe mâini, care vindeau la magazinul Katz, aceştia au privit-o cu teamă.
- Copii, a spus unul dintre ei. De ce-aţi vrea voi să vă băgaţi în aşa ceva?

A spus-o pe un ton ridicat, ca şi cum Varya l-ar fi insultat personal. Şi-a luat sendvişul, a plecat intimidată şi n-a mai pomenit niciodată despre asta.

*
Până la urmă, Daniel a obţinut adresa femeii tot de la băieţii la a căror discuţie trăsese cu urechea. S-a întâlnit cu ei în weekendul acela pe partea pietonală a podului Williambsburg - fumau iarbă cu spatele sprijinit de balustradă. Erau mai mari decât el, aveau poate 14 ani, iar Daniel şi-a impus să le mărturisească faptul că trăsese cu urechea înainte de a le cere mai multe informaţii.

Pe băieţi n-a părut să-i deranjeze. I-au oferit imediat numărul clădirii în care se spunea că ar fi locuit femeia, deşi nu ştiau cum se putea ajunge efectiv la ea. I-au spus ei lui Daniel că se zvonea că trebuia să-i duci o ofrandă. Unii susţineau că ar fi fost vorba de bani peşin, alţii spuneau că femeia avea deja suficienţi bani şi că trebuia să fii inventiv. Un băiat îi dusese o veveriţă plină de sânge pe care o găsise pe marginea drumului - o ridicase cu nişte cleşti şi i-o dusese într-o pungă de plastic legată la gură. Dar Varya a contraargumentat că nimeni nu şi-ar fi dorit aşa ceva, nici măcar o ghicitoare, astfel că au hotărât să-şi adune toţi banii de buzunar în săculeţul cu şiret, în speranţa că avea să fie de ajuns.

Când Klara nu era acasă, Varya i-a subtilizat de sub pat Cartea divinaţiei şi s-a urcat la ea în pat. S-a întins pe burtă şi s-a apucat să rostească cuvintele: haruspiciu (arta cititului în măruntaiele animalelor jertfite), ceromanţie (în picăturile de ceară), rabdomanţie (arta găsirii apei cu ajutorul unui băţ). În zilele răcoroase, vânticelul care intra pe geam făcea să foşnească arborii genealogici şi fotografiile vechi pe care şi le lipise pe peretele de lângă pat. Cu ajutorul acelor dovezi, urmărea lucrătura misterioasă a trăsăturilor: gene acum active, acum pasive, picioarele suple ale bunicului Lev pe care nu le moştenise fiul lui, Saul, ci nepotul său, Daniel.

Lev a ajuns la New York la bordul unui vapor cu aburi împreună cu tatăl său, un negustor de ţesături, după ce şi-a pierdut mama în timpul pogroamelor din 1905. Ajunşi pe Ellis Island, li s-a făcut un consult medical şi li s-au pus întrebări în engleză, fără ca ei să-şi ia ochii de la pumnul femeii de fier care privea impasibilă din mijlocul mării pe care tocmai o traversaseră. Tatăl lui Lev s-a apucat să repare maşini de cusut, iar Lev s-a angajat la fabrica de confecţii a unui evreu neamţ care-i permitea să respecte Şabatul. Lev a devenit întâi director adjunct, apoi directorul fabricii. În 1930 şi-a deschis propria afacere - "Gold - Croitorie şi confecţii pentru dame" - într-un apartament de la subsolul unei clădiri de pe strada Hester.

Varya a primit numele bunicii ei paterne, care i-a ţinut contabilitatea lui Lev până când au ieşit amândoi la pensie. Despre bunicii materni ştia mai puţine - doar că pe bunica o chemase Klara, ca pe sora ei mai mică, şi că emigrase din Ungaria în 1913. Murise când mama Varyei, Gertie, avea doar 6 ani, iar Gertie o pomenea rar. Varya şi Klara s-au furişat odată în dormitorul lui Gertie în căutare de informaţii ascunse despre bunicii lor. Au prins ca nişte căţei urma misterului care înconjura acest cuplu, amuşinând izul de intrigă şi ruşine, şi au scotocit prin comoda în care Gertie îşi păstra lenjeria de corp. În sertarul de sus au găsit o cutie mică de lemn, lăcuită, cu balamale aurite. Înăuntru era un teanc de fotografii îngălbenite în care apărea o femeie mică, ca un spiriduş, cu părul negru, scurt şi cu pleoape mari. În prima fotografie stătea în picioare, îmbrăcată într-un costum de balerină, mulat şi cu fustă, şi ţinea un şold în afară şi un baston deasupra capului. În alta apărea călare pe un cal, arcuită pe spate, cu abdomenul dezgolit. În fotografia care le-a plăcut cel mai mult Varyei şi Klarei, femeia atârna în gol de o frânghie pe care o ţinea între dinţi.

Două lucruri le-au dat de înţeles că femeia era bunica lor. O fotografie veche şi boţită, unsuroasă de câte degete o atinseseră, în care aceeaşi femeie apărea lângă un bărbat înalt şi lângă un copil mic. Varya şi Klara şi-au dat seama că acel copil era mama lor, chiar dacă era foarte mică: îşi ţinea părinţii de mână cu pumnişorii ei grăsuni, strânşi, iar pe faţă avea aceeaşi expresie de consternare pe care o vedeau la Gertie destul de des.

Klara şi-a revendicat cutia şi conţinutul acesteia.
- E a mea! Eu îi port numele. Şi mama oricum nu se uită niciodată la ele.

Dar curând aveau să afle că nu era aşa. A doua zi de dimineaţă, după ce Klara a scos pe furiş cutia lăcuită şi a ascuns-o sub patul ei, din camera părinţilor s-a auzit un croncănit, apoi întrebările asidue ale lui Gertie şi răspunsurile înfundate ale lui Saul, negând orice amestec. Câteva clipe mai târziu, Gertie a dat buzna în camera cu paturi suprapuse.
- Cine-a luat-o? Cine? a strigat.

Nările îi fornăiau de furie, iar şoldurile ei late blocau lumina care intra de obicei din hol. Klara ardea de frică, gata să izbucnească-n plâns. După ce Saul a plecat la serviciu, iar Gertie s-a retras în bucătărie călcând apăsat, Klara s-a furişat în dormitorul părinţilor şi a pus cutia exact acolo unde o găsise. Dar Varya ştia că, atunci când nu era nimeni acasă, Klara revenea la fotografii şi la femeia mărunţică din ele. O privea fascinată de strălucirea şi de forţa ei vitală şi jura că avea să se ridice la înălţimea numelui pe care-l primise.

*
- Nu te mai holba aşa, şuieră Daniel. Poartă-te ca şi cum ai sta aici.

Copiii Gold urcă treptele cât pot de repede. Pe pereţi se vede vopseaua bej scorojită, iar coridoarele sunt întunecoase. Când ajung la etajul 5, Daniel se opreşte.
- Şi-acum ce facem? şopteşte Varya.

Îi face plăcere să-l vadă pe Daniel încurcat.
- Aşteptăm, spune Daniel. Să iasă cineva.

Dar Varya nu vrea să aştepte. E agitată, cuprinsă de o groază neaşteptată, aşa că o porneşte singură pe coridor.

A crezut că treaba asta cu magia avea să fie ceva uşor şi plăcut, dar toate uşile sunt identice, cu clanţe de alamă zgâriate şi numere pe ele. Cifra 4 din 54 stă strâmbă. Când ajunge lângă uşă, Varya aude sunetul unui televizor sau al unui radio: un meci de baseball. Presupunând că o rishika nu ar putea fi interesată de baseball, se dă un pas înapoi.

Fraţii şi sora ei se îndepărtează care pe unde. Daniel e pe casa scării, cu mâinile în buzunare, şi se uită la uşi. Simon vine lângă Varya, în dreptul uşii cu numărul 54, se ridică pe vârfuri şi îndreaptă cifra 4 cu degetul arătător. Klara, care se îndepărtase în direcţia opusă, li se alătură. La scurt timp începe să se simtă şi mirosul de Breck Gold Formula, un şampon pe care Klara şi l-a cumpărat economisind banii de buzunar mai multe săptămâni; restul familiei se spală cu Prell, pe care îl storc dintr-un tub de plastic ca de pastă de dinţi, o gelatină de culoarea algelor. Deşi pe faţă Varya râde de sora ei - ea n-ar da niciodată atâţia bani pe şampon -, de fapt, ea o invidiază pe Klara, care miroase a rozmarin şi portocale şi care tocmai se pregăteşte să bată la uşă.
- Ce faci? şopteşte Daniel. Ar putea fi oricine. Ar putea fi...
- Da?

Vocea care îi răspunde de dincolo de uşă este joasă şi răguşită.
- Am venit la femeie, încearcă Klara.

Tăcere. Varya îşi ţine respiraţia. Uşa are un vizor mai subţire decât o gumă de şters de la creion. Dincolo de uşă, cineva îşi drege vocea.
- Intraţi pe rând, se aude.

Varya schimbă o privire cu Daniel. Nu s-au pregătit să intre separat. Dar, înainte să apuce să negocieze, ivărul se dă la o parte, iar Klara - ce-o fi în capul ei? - intră.

*
Nimeni nu ştie exact de cât timp stă Klara înăuntru. Varyei i se pare că trec ore întregi. Stă sprijinită cu spatele de perete şi cu genunchii la piept. Se gândeşte la basme: vrăjitoare care fură copii, vrăjitoare care-i mănâncă. În stomac începe să-i crească un copac al fricii, care nu se opreşte din crescut decât când se deschide uşa.

Varya sare în picioare, dar Daniel e mai rapid. Nu se vede nimic înăuntru, dar Varya aude muzică - o formaţie de mariachi? - şi zdrăngănitul unei oale pe foc.

Înainte să intre, Daniel se uită la Varya şi la Simon şi le spune:
- Să nu vă faceţi griji.

Dar îşi fac.
- Unde e Klara? întreabă Simon după ce pleacă Daniel. De ce n-a mai ieşit?
- Încă e înăuntru, îi răspunde Varya, deşi se întreba şi ea acelaşi lucru. O să-i găseşti când intri şi pe Klara, şi pe Daniel. Probabil... ne aşteaptă.
- A fost o idee proastă, spune Simon.

Cârlionţii blonzi îi sunt năclăiţi de sudoare. Pentru că Varya e cea mai mare, iar Simon cel mai mic, ar trebui să poată avea grijă de el, dar Simon e o enigmă pentru ea; singura care pare să-l înţeleagă e Klara. Simon vorbeşte mai puţin decât ceilalţi. La cină, stă încruntat, cu privirea goală. Dar e rapid şi agil ca un iepure. Uneori, când merge lângă el spre sinagogă, Varya se pomeneşte singură. Ştie că fie a luat-o înainte, fie a rămas în urmă, dar de fiecare dată are senzaţia că l-a înghiţit pământul.

Când uşa se deschide din nou, tot aşa, câţiva milimetri, Varya îi pune mâna pe umăr lui Simon.
- E-n regulă, Sy. Du-te tu înainte, iar eu rămân de pază. OK?

De cine sau de ce îi păzeşte, nu e sigură - coridorul e la fel de gol ca la sosire. De fapt, Varya e timidă: chiar dacă e cea mai mare, preferă să-i lase pe ceilalţi înaintea ei. Dar pare că a reuşit să-l liniştească pe Simon. Fratele ei îşi dă cu mâna un cârlionţ care-i stă în ochi şi intră.

Rămasă singură, Varya e din ce în ce mai alarmată. Se simte separată de fraţii şi de sora ei, ca şi cum ar sta pe un ţărm şi ar privi cum vapoarele lor se îndepărtează tot mai mult. N-ar fi trebuit să-i lase să vină. Când se deschide uşa din nou, are broboane de transpiraţie deasupra buzei superioare şi în betelia fustei. Dar e prea târziu să plece pe unde a venit, iar ceilalţi o aşteaptă înăuntru. Varya deschide uşa.

Se pomeneşte într-o garsonieră plină ochi de lucruri, încât la început nu distinge nicio prezenţă umană. Pe podea sunt teancuri de cărţi ca nişte machete de zgârie-nori. Rafturile din bucătărie sunt pline cu ziare în loc de alimente, iar alimentele neperisabile sunt înşirate de-a lungul blatului: biscuiţi, cereale, supe la cutie, o duzină de ceaiuri diferite. Mai sunt cărţi de tarot, cărţi de joc, hărţi astrologice şi calendare - Varya recunoaşte unul în chineză, altul cu cifre romane şi un al treilea cu fazele lunii. Apoi un poster îngălbenit cu I Ching, ale cărui hexagrame şi le aminteşte din Cartea divinaţiei a Klarei, o vază plină cu nisip, gonguri şi boluri de alamă, o coroană de dafin, o grămăjoară de beţe de lemn sculptate cu linii orizontale şi un castron cu pietre, unele dintre ele legate cu sfori lungi.

Singurul loc gol e un colţişor de lângă uşă. Acolo se află o masă pliantă, încadrată de două scaune pliante. Lângă aceasta se află o masă mai mică, pe care stau nişte trandafiri roşii artificiali şi o Biblie deschisă. În jurul Bibliei sunt aranjaţi doi elefanţi albi de ghips, o candelă, o cruce de lemn şi trei statui: una cu Buddha, alta cu Fecioara Maria şi a treia cu Nefertiti, lucru pe care Varya îl ştie datorită etichetei mici, pe care e scris de mână "NEFERTITI".

Pe Varya o încearcă vinovăţia. La şcoala ebraică învăţase despre păcatul idolatriei şi îl ascultase atent pe rabinul Chaim citind din tratatul Avoda Zara. Părinţii ei n-ar fi de acord să o ştie aici. Dar nu acelaşi Dumnezeu îi crease pe ghicitoare şi pe părinţii Varyei? La sinagogă, Varya încearcă să se roage, dar Dumnezeu nu pare să-i răspundă vreodată. Rishika cel puţin îi va răspunde.

Femeia e la chiuvetă, pune frunze de ceai într-un glob delicat de metal. E îmbrăcată cu o rochie de bumbac largă, o pereche de sandale de piele şi pe cap are o eşarfă bleumarin; părul lung şaten îi atârnă în două cozi subţiri, împletite. Deşi e masivă, are mişcări elegante şi precise.
- Unde sunt fraţii şi sora mea? întreabă Varya cu o voce gâtuită şi se ruşinează de disperarea care se simte în ea.

Jaluzelele sunt trase. Femeia ia o cană de pe raftul de sus şi pune globul de metal în ea.
- Vreau să ştiu unde sunt fraţii şi sora mea, repetă Varya mai tare.

Un ceainic începe să şuiere pe aragaz. Femeia opreşte focul şi ridică ceainicul deasupra cănii. Apa curge într-un şuvoi gros şi limpede, iar încăperea e inundată de miros de iarbă.
- Afară, îi răspunde femeia.
- Ba nu sunt acolo. Am aşteptat pe coridor şi nu i-am văzut ieşind.

Femeia păşeşte spre Varya. Are obrajii buhăiţi, nasul borcănat şi buzele încreţite. Are pielea brun-aurie ca a lui Ruby Singh.
- Nu am cum să te-ajut dacă nu ai încredere în mine, îi spune. Descalţă-te şi apoi poţi să te aşezi.

Varya îşi dă jos pantofii oxford şi îi pune lângă uşă, vinovată. Poate că femeia are dreptate. Dacă Varya nu are încredere în ea, toată aventura va fi fost degeaba, la fel şi riscurile pe care şi le-au asumat: privirea tatălui lor, supărarea mamei, banii de buzunar pe care îi economisise fiecare din ei. Se aşază la masa pliantă. Femeia îi pune cana cu ceai în faţă. Mintea Varyei invocă poţiuni şi otrăvuri, pe Rip van Winkel şi somnul lui de 20 de ani. Apoi se gândeşte la Ruby. Rishika ştie lucruri, îi spusese Ruby. Nu-i vom putea mulţumi vreodată pentru ce a făcut. Varya ia cana şi soarbe din ea.

Rishika stă în faţa ei, pe celălalt scaun pliant. Îi inspectează umerii crispaţi, mâinile umede, faţa.
- Nu te-ai simţit prea bine în ultima vreme, nu-i aşa, draga mea? Varya înghite în gol, surprinsă. Aprobă din cap.
- Ai aşteptat să te simţi mai bine?

Varya stă nemişcată, deşi pulsul i-a luat-o razna.
- Îţi faci griji, spune femeia dând din cap a înţelegere. Ai probleme. Zâmbeşti, râzi cu chipul, dar în sufletul tău eşti nefericită, eşti singură. Am dreptate?

Varya încuviinţează, îi tremură gura. Are inima atât de plină, încât simte că-i va plesni.
- Ce păcat, spune femeia. Avem treabă de făcut.

Pocneşte din degete şi face un semn spre mâna stângă a Varyei.
- Să-ţi vedem palma.

Varya se trage pe marginea scaunului şi întinde palma spre rishika, ale cărei mâini o primesc agile şi răcoroase. Varya respiră superficial. Nu-şi aduce aminte ultima oară când a atins un necunoscut; preferă să păstreze o membrană, ca o pelerină de ploaie, între ea şi ceilalţi oameni. Când se întoarce de la şcoală, unde băncile sunt unsuroase de la degetele atâtor elevi şi locul de joacă e contaminat de copiii de la grădiniţă, se spală pe mâini până la sânge.
- Chiar puteţi s-o faceţi? întreabă ea. Să-mi spuneţi când voi muri?

O îngrozeşte instabilitatea norocului: tabletele de culori uni, care-ţi pot expanda mintea sau care o pot întoarce cu susul în jos; bărbaţii aleşi la întâmplare şi trimişi în golful Cam Ranh şi pe muntele Dong Ap Bia, în ale cărui hăţişuri de bambus şi de ierburi înalte de 3-4 metri au fost găsiţi morţi o mie de oameni. Are un coleg la Şcoala Generală 42, Eugene Bogopolski, ai cărui fraţi au fost trimişi în Vietnam când Varya şi Eugene aveau doar 9 ani. Toţi trei s-au întors, iar familia Bogopolski a dat o petrecere la ei acasă, pe strada Broome. Anul următor, Eugene a sărit în piscină, s-a lovit cu capul de ciment şi a murit. Data propriei morţi va fi singurul lucru - poate cel mai important - pe care Varya îl va şti cu certitudine.

Femeia o priveşte. Are ochii strălucitori, ca două limonine negre.
- Pot să te-ajut, îi spune. Pot să-ţi fac bine.

Se întoarce la palma Varyei, se uită întâi la forma generală, apoi la degetele boante, pătrăţoase. O trage cu blândeţe de degetul mare ca să i-l îndrepte, dar acesta îi opune rezistenţă aproape imediat. Studiază spaţiul dintre al patrulea şi al cincilea deget. O strânge uşor de vârful degetului mic.
- Ce căutaţi? o întreabă Varya.
- Caracterul. Ai auzit vreodată de Heraclit?

Varya neagă din cap.
- Un filosof grec. El spunea: caracterul e totuna cu destinul. Cele două sunt împletite, ca fraţii siamezi. Vrei să ştii viitorul? întreabă femeia arătând spre Varya cu mâna liberă. Uită-te în oglindă.
- Şi dacă mă voi schimba?

I se pare imposibil ca viitorul să se afle deja în ea, ca o actriţă din culise, care are de aşteptat zeci de ani înainte să părăsească avanscena.
- Ar însemna că eşti specială. Pentru că cei mai mulţi oameni n-o fac.

Rishika îi întoarce mâna cu faţa în jos şi i-o aşază pe masă.
- 21 ianuarie 2044.

O spune pe un ton detaşat, ca şi cum ar comunica temperatura aerului sau câştigătorul unui meci.
- Ai o grămadă de timp.

Pentru o clipă, Varya simte cum îi vine inima la loc. În 2044 va avea 88 de ani, o vârstă bună la care să mori. Apoi se opreşte.
- De unde ştiţi?
- Ce ţi-am zis mai devreme să ai încredere în mine?

Rishika ridică o sprânceană stufoasă şi se încruntă.
- Acum vreau să te duci acasă şi să te gândeşti la ce ţi-am spus. Dacă faci asta, te vei simţi mai bine. Dar să nu spui nimănui, da? Ce se vede în palma ta, ce ţi-am spus - asta rămâne între noi două.

Femeia o fixează pe Varya, iar Varya o fixează la rândul ei. Acum, că fetiţa e în poziţia evaluatorului, nu a celui evaluat, se întâmplă ceva straniu. Ochii femeii îşi pierd strălucirea, mişcările - eleganţa. Soarta pe care i-a prezis-o e prea bună, iar asta se transformă într-o dovadă a înşelătoriei: probabil le prezice tuturor acelaşi lucru. Îi vine în minte vrăjitorul din Oz. La fel ca el, femeia din faţa ei nu e nici astroloagă, nici clarvăzătoare. E o impostoare, o şarlatancă. Varya se ridică în picioare.
- Fratele meu ar fi trebuit să vă plătească, spune ea în timp ce se încalţă.

Femeia se ridică şi ea. Se îndreaptă spre ceea ce Varyei i se păruse a fi uşa unui dulap - de clanţă atârnă un sutien, cu cupele transparente şi lungi cât plasele cu care Varya prinde fluturi-monarh vara - dar nu, e o ieşire. Femeia crapă puţin uşa, suficient cât Varya să vadă o fâşie de cărămidă roşie, acoperişul unei scări de incendiu. Când aude vocile fraţilor ei venind de undeva de jos, simte cum îi creşte inima.

Dar rishika îi stă în cale ca o barieră. O ciupeşte pe Varya de braţ.
- Totul va fi bine pentru tine până la urmă, drăguţa mea.

În vocea ei se simte o urmă de ameninţare, ca şi cum Varya trebuie să audă lucrul ăsta, trebuie să-l creadă.
- Lucrurile se vor aranja cum se cuvine.

Pielea fetiţei se albeşte între degetele femeii.
- Daţi-mi drumul, spune ea.

O surprinde răceala cu care pronunţă cuvintele. Peste ochii femeii cade o cortină. O eliberează pe Varya şi se dă la o parte din drum.

Varya coboară în fugă treptele scării de incendiu, făcând zgomot cu pantofii oxford. Când ajunge pe alee, observă dârele de apă sărată de pe obrajii Klarei şi nasul ei roz-aprins.
- Ce s-a întâmplat?
- Tu ce crezi? o repede Klara.
- A, nu, doar nu credeţi...

Varya caută ajutor la Daniel, dar acesta are faţa împietrită.
- Orice v-ar fi spus... nu înseamnă nimic. A inventat totul. Nu-i aşa, Daniel?
- Aşa-i.

Daniel se întoarce cu spatele şi porneşte spre stradă.
- Hai să mergem.

Klara îl trage de o mână pe Simon, care încă are săculeţul cu şiret în mână, la fel de plin ca la sosire.
- Trebuia s-o plăteşti, îi spune Varya.
- Am uitat, răspunde Simon.
- Nu merită banii noştri.

Daniel stă pe trotuar, cu mâinile în şold.
- Hai odată!

Parcurg drumul spre casă în tăcere. Varya nu s-a simţit niciodată mai ruptă de ceilalţi decât acum. La cină, abia ciuguleşte din friptura de vită, iar Simon nu mănâncă deloc.
- Ce-i cu tine, iubitule? îl întreabă Gertie.
- Nu mi-e foame.
- De ce?

Simon ridică din umeri. Cârlionţii lui blonzi par albi sub lumina lustrei.
- Mănâncă mâncarea pe care a gătit-o mama ta, spune Saul.

Dar Simon refuză. Îşi bagă mâinile sub pulpe.
- Care-i problema, ia spune? cloncăne Gertie, cu o sprânceană ridicată. Nu e suficient de bună pentru tine?
- Dă-i pace.

Klara se apleacă să-i ciufulească cârlionţii, dar Simon se trage şi-şi împinge scaunul în spate, cu zgomot.
- Vă urăsc! strigă el, în picioare. VĂ U-RĂSC! Pe toţi!
- Simon, spune Saul, deja în picioare.

Încă poartă costumul cu care a fost la serviciu. Are părul rar şi mai deschis la culoare decât al lui Gertie, un blond-arămiu neobişnuit.
- Cum vorbeşti aşa cu familia ta?!

Rolul îi vine nefiresc. Gertie e cea cu autoritate, dar acum doar priveşte cu gura căscată.
- Uite-aşa! spune Simon.

Pe faţa lui se citeşte uimirea.

Câteva feluri de a dispărea

 

Flavius Ardelean
Câteva feluri de a dispărea
Editura Nemira, 2019

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Flavius Ardelean s-a născut la Braşov în 1985. A publicat şase romane şi două volume de povestiri, pentru care a primit două premii Colin pentru literatură fantastică. Volumul său de debut, Îmblânzitorul apelor, a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franţa. A fost nominalizat de două ori consecutiv la premiul Tânărul Prozator al Anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori din Bucureşti, pentru romanele sale din ciclul Miasma. Prima sa carte pentru copii, Bezna, a fost nominalizată la premiul Cartea Anului 2018 în cadrul Premiilor Anului în Cultură la Braşov.

*

Un ghem negru din măruntaiele pământului preia controlul asupra unei şcoli. Un monstru mitic face ravagii într-un sat uitat de lume. Gunoiul îmbracă forme nemaîntâlnite într-un oraş de provincie. Pe un tărâm straniu, regresia oamenilor e inevitabilă, iar poveştile de dragoste nu pot fi salvate. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le vei găsi în cuprinsul acestei cărţi, care se învârte în jurul dispariţiei, într-o formă sau alta. Flavius Ardelean revine, în Câteva feluri de a dispărea, cu o serie de şapte povestiri macabre excelente.

*

"Flavius Ardelean cartografiază lumi imaginare şi explorează realul - cu distorsiunile acestuia şi cu potenţialul său de schizoidie şi demenţă - ca pe un teritoriu al fantasticului. Povestirile despre oglinzi devoratoare şi (auto)reflectări obsesive din Câteva feluri de a dispărea descriu subterane şi tărâmuri thanatice, spaţii neprimitoare ce adăpostesc, la graniţa dintre vizibil şi invizibil, alterităţi repulsive, monştri «cu două feţe», gemeni damnaţi, chipuri fără ochi, duşmani imposibil de numit - totul redimensionându-se, la sfârşit, printr-o poveste despre lumea de dincolo de Golful Ţesăturii şi despre «visele de dinainte de viaţă». O combinaţie (remarcabil orchestrată) de thriller, horror şi dark fantasy, pe un fundal (post)romantic sau decadent, străbătut de sugestii kafkiene ori sartriene..." (Bianca Burţa-Cernat)

"Flavius Ardelean este un prozator cu o scriitură deja matură şi o voce distinctă în peisajul literar autohton. Confirmă aceste lucruri în volumul de faţă, pe care nu poţi să nu-l citeşti cu plăcere, în ciuda faptului că întunericul locuieşte în toate istoriile pe care ni le spune, în pofida faptului că nu există nicio speranţă de salvare pentru personajele sale. Lumile pe care le construieşte sunt atât de posibile, atât de autentice, încât te înspăimântă. Câteva feluri de a dispărea este un adevărat tur de forţă. Unul în care, povestire după povestire, ţi se vor infiltra în minte doze precise de uimire şi de groază şi te vor trece fiori pe şira spinării." (Eli Bădică, coordonatoarea colecţiei n'autor)

*
Fragment
Cunoaşte-te pe tine însuţi

În zori, m-am trezit ca bătut. O mahmureală nu a capului, ci a întregului trup, ba chiar a spiritului, pusese stăpânire pe mine pe timpul nopţii. Mi-am amintit totul, în amănunt, şi am sărit din pat, întrebându-mă dacă omul acela avea să fie tot în mijlocul încăperii, tot în picioare, tot viril şi înconjurat de zeiţele sale de căpătat. Dar nu, dreptunghiul ferestrei sale era întunecat, nimeni nu părea să fie în cameră. Se vedea clar înăuntru şi am înţeles că, dacă făcea toate acelea ca să mă scoată din minţi, putea şi el foarte uşor să mă urmărească prin geam când nu eram atent. În acea clipă, am decis să-mi acopăr toate ferestrele cu ziare.

Când am terminat, am aprins veiozele din casă. Pluteam printre spectre de lumină şi prin tuneluri de beznă ca un franciscan prin catacombe - tare bine mă mai simţeam! Decupasem doar un singur cerc mic într-un ziar, cât să pot arunca din când în când câte o privire către apartamentul de peste drum, iar prin acea deschizătură lumina de afară îndesa un fascicul subţire, care separa camera în două şi se oprea, înţepător, în peretele opus.

De fiecare dată când intram sau ieşeam din cameră, trebuia să mă ghemuiesc pe sub acea rază de lumină, de frică să nu o ating, ca nu cumva să mă taie în două. Mă temeam că, dacă aşa ceva ar fi fost posibil, ar fi durat mult până să fiu găsit; ai mei nu mai veneau pe la mine, iar prietenii, ăia care mai erau, mă căutau de regulă la atelier, iar mulţi nici măcar nu ştiau unde locuiam. Aş fi zăcut aşa, separat în sfârşit pe bune, putrezind, un ultim adăpost pentru viermi şi şoareci. Vedeam apartamentul pe care şi l-ar fi putut clădi din torsul meu, minuscul mobilier din organe, încăperi scunde şi alunecoase. Un paradis!

De ieşit din casă nu mai aveam de gând, aşa că nu se punea problema să mai merg la atelier. Am căutat pâine prin bucătărie şi, cu apă şi făină, am început să modelez pe covorul din sufragerie mici şoricei din miez. Le-am făcut tovarăşi de încurajat în acele prime clipe, în cazul în care, din neatenţie, aveam să trec prin fasciculul de lumină şi să ajung înjumătăţit.

Din când în când, luam o carte şi opream cu ea raza de lumină; o împingeam până în geam, lipind cartea de ziare. Cu lumina împinsă în afara camerei, îmi părea că puteam privi prin gaură, încet, cu grijă, să nu las fasciculul să mi-o ia înainte şi să pătrundă în cameră. Nicio mişcare dincolo, aşa că m-am întors la şoarecii mei din pâine. Am repetat toate aceste ritualuri întreaga zi, până când, spre seară, am observat că omul de dincolo aprinsese lumina şi se îmbrăca. M-am îmbrăcat şi eu şi mi-am înfruntat frica de a ieşi. L-am urmărit atent, dar de departe. Oare ştia că îl urmăresc? Dacă ştia, nu s-a întors niciodată către mine, nu mi-a dat deloc de înţeles că ar fi bănuit că îi eram în ceafă. Nu m-am mirat să văd că intră la Dramatic. L-am urmat. Şi-a luat bilet, mi-am luat şi eu. Îmi plăcea să merg la teatru şi, la fel ca el în acea zi, şi eu obişnuiam să merg singur la câte o piesă.

S-a făcut întuneric, m-am aşezat în spate, dar nu l-am pierdut din privire, toată seara i-am fixat ceafa. Doar uneori privirea îmi fugea la actorii de pe scenă, care jucau ceva ce, trebuie să recunosc, nici acum nu ştiu ce era. N-am fost atent când au intrat, nici când au ieşit. Dar ceva mă atrăgea la ei şi ţin minte că a trebuit să mă lupt cu dorinţa de a privi numai la spectacol. Pe la jumătatea reprezentaţiei, mi-am dat seama şi de ce îmi părea atât de straniu şi atrăgător totodată: toate replicile piesei îmi erau adresate.

Iniţial, am crezut că sunt doar simple coincidenţe sau, cel puţin, expresia unei profunde universalităţi. Nu puteam fi unicul receptor, nu? Dar, după un timp, am înţeles ce voiau cei de pe scenă şi aşa era: hotărât lucru, vorbeau cu mine şi îmi povesteau viaţa, dar nu cea trăită, ci cea ascunsă privirii. De câteva ori, i-am surprins privindu-mă în ochi şi le-am întors privirea cu ură, folosindu-mă de cele mai aspre căutături de care eram capabil, fruntea îmi era un covor persan de riduri de expresie.

La un moment dat, pe scenă a intrat un personaj care avea un nume banal, ceva cu "M", nu mai reţin, dar despre care ştiam - şi numai eu ştiam - că era un mincinos, pentru că numele său trebuia să fie Nandi, întrucât îl juca pe prietenul meu din copilărie, Nandi Elekes, care a murit la nouă ani în beciul de sub blocul părinţilor mei, unde împreună cu alţi copii l-am închis din joacă, doar să-l speriem, dar unde, strecurându-se printre ţevi groase şi putrede, şi-a găsit sfârşitul cu capul strivit de una dintre ele. Trebuia, însă, să fie un Nandi mai în vârstă, cam de vârsta mea, un Nandi care nu a murit niciodată sau un Nandi care şi-a supravieţuit propriei morţi, pentru că personajul se ţinea de cap şi se văita încontinuu, în vreme ce toată sala izbucnea în hohote de râs. Aşadar, Nandi al meu ajunsese, după tragica-i moarte, un personaj comic. Totuşi, ceva mai potrivit decât un personaj tragic după o moarte comică. Iar Nandi ştia că eram acolo, replicile lui o dovedeau, pentru că toate, fiecare dintre ele îmi erau adresate. Aşa am ajuns să înţeleg că omul care eram eu, aflat la câteva rânduri mai în faţă, ştia că îl urmărisem şi o făcuse din nou ca să mă umilească, de data asta amplificând efectul, reuşind să convingă o sală întreagă să râdă de mine. Am ieşit din teatru chiar când Nandi, care acum purta un nume cu M, mi-a rostit numele, ba nu, chiar mi l-a strigat până în stradă, cu teatrul duduind în hohote.

Nu am plecat acasă, ci am traversat şi am intrat în anticariatul de peste drum, aşteptând să iasă el de la teatru. Când a ieşit, după vreo jumătate de oră, am observat că-şi făcuse câţiva prieteni în foaier. Râdeau - probabil tot pe seama mea - şi îşi povesteau ceva, în timp ce mergeau agale spre centru. Nu i-am urmărit. Ştiam oricum unde stătea şi aveam de gând să-l aştept acasă. Acum, însă, aveam altceva de făcut. Trebuia să profit de ocazie - era, poate, ultima. Ştiam că în această vânătoare eram deopotrivă vânător şi vânat şi că, în mod cert, unul dintre noi avea să moară. Dacă trebuia să fiu eu cel care murea, ceea ce trebuia să fac era absolut necesar.

M-am dus în spatele teatrului, la ieşirea actorilor, şi l-am aşteptat pe Nandi. Când l-am văzut, m-am îndreptat spre el şi l-am rugat să se oprească. A făcut-o cu seninătate, chiar în dreptul maşinii sale. I-am spus că voiam să vorbesc cu Nandi, iar el mi-a zis că-l confundam. A zâmbit. Am zâmbit şi eu.
- Nu, Nandi din dumneavoastră, am zis. Nandi Elekes. Actorul s-a încruntat şi a deschis portiera maşinii.
- Nu sunt eu, a spus.
- Ştiu, am zis, poate că aşa e. Dar e acolo, jos, am insistat, arătând spre pântecele lui. În dumneavoastră. L-aţi jucat azi.

Bărbatul s-a întors grăbit şi a urcat în maşină. Pesemne că-l speriasem. Am ciocănit în parbriz şi i-am spus că nu voiam decât să-i cer iertare.
- Vreau doar să-i cer scuze că l-am omorât, i-am zis.

Omul şi-a belit ochii şi a demarat, aproape călcându-mă cu roata din faţă peste picior. Am plecat, cuprins de o tristeţe enormă. Oamenii sunt răi. Ţin morţii în ei şi, când le ceri ajutorul, îi împing tot mai adânc în ei. Sunt atât de aproape morţii şi totuşi atât de departe...

M-am întors acasă, în apartamentul meu înfăşat în ziare, şi l-am aşteptat. Îndată ce se lăsa întunericul peste cartier, puteam să-i urmăresc fereastra în linişte, fără să mă mai îngrijorez de fasciculul de lumină. Speram să se întoarcă singur, eram pregătit, totul era pregătit, dar nu a fost să fie. S-a întors cu unul dintre bărbaţii pe care i-a întâlnit în foaier. S-au postat în faţa geamului, să-i văd, pot jura că ştiau că mă uitam la ei. Ba mai mult, sunt convins că vorbeau despre mine. Au deschis o sticlă de whisky şi au băut de zor din pahare, pentru ca apoi, spre surprinderea mea, să soarbă alcoolul unul de pe buzele celuilalt.

M-am ridicat şi am făcut câteva ture prin apartament. Nu, asta era o provocare dezgustătoare! M-am întors la gaura mea din ziar şi i-am urmărit. Ce făceau cu gura mea... Ce i se făcea... Am simţit nevoia de a-mi reteza pula, de a nu-i mai permite celui care semăna cu mine să o strecoare în omul acela păros. Mă durea gaura curului, am început să plâng şi să izbesc cu pumnii în perete. De furie, de furie oarbă că-şi bătea joc de mine în halul ăsta.

S-au glazurat cu spermă şi au rămas aşa, golind pahar după pahar de whisky, în timp ce eu mă tăvăleam pe covor şi plângeam.
- Ce dulce îţi va fi moartea! spuneam şi strângeam din dinţi. Aaaaa! strigam, şi strigătele îmi erau întrerupte de bătăi în ţevi de la vecini.

Ei nu ştiau prin ce treceam, nu vedeau ce vedeam eu, nu simţeau ce simţeam eu. Dar tot loveau în ţeava caloriferului, să mă oblige să tac. Lasă, îmi spuneam, va veni şi ziua în care voi bate şi eu violent, suprem voi bate în ţeava imensă a caloriferului lumii, să-i fac pe toţi să tacă. Şi-n acea tăcere, voi urla atât de tare, încât o voi umple, iar noua lume nu va fi nimic altceva decât strigătul meu, şi din strigătul meu va lua naştere fiinţe noi. Apoi, mă voi uita la lumea născută din urletul meu şi voi şti că e bună.

Am adormit acolo, pe covor. Am fost trezit în miezul nopţii de bătăi în uşă. M-am târât încet până pe hol. Dacă era el? mă întrebam. La asta încă nu mă gândisem şi nu ştiam dacă să deschid sau nu, dar, furişându-mă şi trăgând cu ochiul prin vizor, am văzut că nu era el. Era Mihnea, cu rana încă proaspătă pe faţă, însoţit de un tip pe care îl mai văzusem pierzându-şi vremea pe la el prin casă.
- Ştiu că eşti acasă, muie!

Am tăcut. Îmi ţineam respiraţia. Nimic nu se urnea în mine.
- Am fost la atelier. Să treci pe acolo. Surpriză.

Linişte.
- Deschide! O sparg, să-mi fut una!

N-am deschis. Dar nici Mihnea n-a spart-o. S-a întors şi a plecat. Doar gorila lui a mai rămas câteva clipe în faţa uşii, privind în jos. Auzind clipocitul, am priceput că se pişa pe uşa mea. Apoi, a plecat. Mirosul acru începea să se strecoare pe sub uşă. Deci la atelier nu mai aveam cum să merg.

În apartamentul celui care eram eu era beznă. M-am culcat. N-am visat, până şi visele se scârbiseră de povestea greţoasă în care mă scufundasem. Supravisul urlătorului de la începutul universului îmi era suficient.

Când m-am trezit, am mâncat un şoricel de pâine cu un pahar cu apă şi m-am postat în faţa geamului. Spre surprinderea mea, omul care eram eu tocmai ieşea din apartament. M-a luat prin surprindere şi a durat ceva până am coborât să-l ajung din urmă. L-am urmărit, dar nu am mers prea mult. Pe Griviţei, s-a oprit în dreptul unei scări de bloc, pe care am recunoscut-o îndată: acolo stăteau ai mei. M-am aşezat pe o bancă din parcul de lângă şi am aşteptat. Parcul s-a golit repede, părinţii şi-au smuls copiii din nisip sau i-au ridicat din leagăne şi i-au cărat în vieţile lor complete, în care nu era loc, nici măcar un pic, de unul ca mine.

Am aşteptat vreo două ore până a ieşit. S-a urcat într-un taxi şi a dispărut. Nu m-am dus după el, ci am dat buzna pe scări în sus şi am urcat la ai mei.

Păreau bucuroşi să mă vadă. Tot insistau că tocmai se aşezau la masă şi că, dacă voiam, puteam mânca şi eu cu ei. Nu ştiu cum de i-am prins în toane bune şi de ce se bucurau atât de tare să mă vadă. Nu era firesc, trecuserăm cu toţii prin multe, ştiam trecutul nostru comun, căci luasem parte la el împreună. Nu, bucuria aia a lor nu era firească şi nu putea avea decât o singură explicaţie: jucau teatru. Şi totul se lega, fără urmă de îndoială, de vizita de mai înainte a celui care eram eu. Îmi erau complici în jocul de-a demenţa, un nou motiv să mă interneze, să scape de mine. Poate chiar acea perspectivă - de a scăpa de mine o dată pentru totdeauna - era cea care provoca fericirea aceea exacerbată de a mă vedea. Sperau, cu siguranţă, să fie ultima dată. Le-am spus că nu mă interesa mâncarea lor, că, dacă nu treceam pe la ei, oricum nu m-ar fi chemat la masă. Voiam doar, aşa le-am spus, să ştiu ce înseamnă toate astea.
- Ce? Care toate? am fost întrebat şi am încercat să râd, dar gâtlejul ruginit s-a spart şi tot ce am reuşit să scot din mine a fost un strigăt jalnic, gâtuit.
- Omul ăsta care sunt eu, care mi-a furat viaţa. Şi voi, voi ştiţi... ba chiar vă convine, se pare. Preferi să fie el, nu-i aşa? l-am întrebat pe taică-meu. Vrei să rămână el? am întrebat-o pe maică-mea.

În timp ce stăteam pe hol şi urlam, mama a început să plângă şi a fugit în baie. A dat drumul la apă în chiuvetă. Plângea încet, să nu o audă vecinii. Taică-miu îmi zicea să tac, să iau loc, să dracu' ştie ce, dar eu nu, nimic, eram buldozer şi dărâmam. Am dat buzna în sufragerie şi am zărit o fotografie cu mine şi cu taică-miu. În ea, eram un adolescent dat în pârg, dar nu cu mult diferit de cum arătam acum. La un moment dat în viaţă, am încetat să mă dezvolt, aşa că cel din poză, cel care stătea în faţa lui taică-miu, cu un peşte gras atârnat de un cârlig, puteam fi eu cel de acum două-trei săptămâni. Sau puteam să nu fiu eu deloc. Am ridicat fotografia şi i-am arătat-o lui taică-miu.
- Ăsta... Ăsta sunt eu? Sau e el?

Frica i se strecurase printre cutele pielii, deformându-i mutra. Aşa, aşa, frica e un sentiment mai potrivit relaţiei noastre. Şi am spus-o şi tare, strigând în sufragerie din toţi rărunchii, aruncându-mi glasul în spatele blocului, ecou spart în locuri de joacă mistice, în purgatorii de plictis şi de invenţie; am strigat cât m-au ţinut plămânii:
- Cu urletul meu pot crea lumi!

Am aruncat fotografia de perete şi l-am simţit pe taică-miu înşfăcându-mă de guler şi trăgându-mă afară din sufragerie. M-am zbătut; ne-am bătut. Ţin minte că i-am ars un pumn în umăr şi că el şi-a înfipt cotul în coastele mele. Trăgea de mine şi, uitându-mă la rama ruptă, la sticla spartă şi la fotografia îndoită de pe jos, am zărit printre ele un bileţel îngălbenit, pus acolo să nu joace geamul în ramă. Am bănuit, însă, că era mult mai mult de-atât. Am ţâşnit spre el, l-am ridicat de pe covor şi am fugit din casă. Taică-miu striga după mine pe scară, maică-mea probabil că se scursese pe conducte în jos, în urma lacrimilor, ca o bătrână zeiţă a instalaţiilor de apă braşovene.

Cum se schimbă oamenii. Relaţiile şi neuroplasticitatea în psihoterapie

 

Editori: Marion Solomon şi Daniel J. Siegel
Cum se schimbă oamenii. Relaţiile şi neuroplasticitatea în psihoterapie
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Ioana Mihalache

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Dr. Daniel J. Siegel este un renumit specialist în educaţie şi psihiatrie, profesor la Universitatea din California, director al centrului de cercetare Mindful Awareness din cadrul aceleiaşi universităţi şi director executiv al centrului educaţional Mindsight Institute. Este un pionier al domeniului de studiu numit neurobiologie interpersonală (The Developing Mind, 1999), un domeniu multidisciplinar la care contribuie stiinţe precum: psihologia, antropologia, biologia, ştiinţele cognitive, psihopatologia, psihiatria, neurobiologia, lingvistica, matematica, fizica, teoria sistemelor şi altele. Sub umbrela neurobiologiei interpersonale, Daniel Siegel a promovat conceptul de "mindsight" (oglindirea minţii), o nouă abordare - bazată pe mindfulness - în sănătatea mintală, care are ca idee centrală "integrarea" atât la nivel intrapsihic, cât şi interpersonal. în plan psihologic, dar şi al bazei neurobiologice. Este unul dintre puţinii psihiatrii care au propus o definiţie comprehensivă a minţii (Mindsight, 2010).

Este tatăl a doi copii trecuţi de adolescenţă şi autor al mai multor lucrări celebre adresate părinţilor şi specialiştilor. Dr. Daniel J. Siegel întâlneşte frecvent părinţi şi profesionişti din toată lumea datorită conferinţelor şi atelierelor pe care le susţine.

Copiii mei mă întreba de ce îmi place atât de mult să fiu profesor, iar eu le răspund că am mereu ceva de învăţat atunci când relaţionez cu ceilalţi într-o experienţă educativă. Cred că este important să ne asumăm acest statut de oameni care învaţă cât trăiesc. Dacă înţelegem perspectiva altei persoane în timpul unei etape în dezvoltare, o vom parcurge cu bine, continuând să creştem. (Daniel J. Siegel, Vâltoarea minţii)

Dintre lucrările sale:

Pentru publicul larg:
Parentaj sensibil şi inteligent: Să ne înţelegem pe noi înşine pentru a creşte copii fericiţi (Editura Herald, 2013).
Vâltoarea minţii: Puterea şi rolul transformărilor cerebrale în adolescenţă (Editura Herald, 2014).
The Whole-Brain Child: 12 Revolutionary Strategies to Nurture Your Child's Developing Mind (Creierul copilului tău: douăsprezece strategii revoluţionare de dezvoltare unitară a creierului copilului tău, ed. For You, 2014).
Mind: A Journey to the Heart of Being Human (2017).
Aware: The Science and Practice of Presence -The Groundbreaking Meditation Practice (2018) (în curs de apariţie la Editura Herald).

Pentru specialişti:
Pocket Guide to Interpersonal Neurobiology: An Integrative Handbook of the Mind (2013).
Mindsight: The New Science of Personal Transformation (Mindsight: noua ştiinţă a transformării personale, Editura Herald, 2018).
The Developing Mind: How Relationships and the Brain Interact to Shape Who We Are (2001).
The Mindful Brain: Reflectionand Attunement in the Cultivation of Well-Being (Mindfulness şi neurobiologie, Editura Herald,2016).

*

Dr. Marion Solomon este psihanalist, profesor al UCLA, Department of Humanities, Sciences and Social Sciences şi al American Behavioral Studies Institute din Beverly Hills. Este cofondatoare a Lifespan Learning Institute (www.lifespanlearn.org), dedicat formării specialiştilor şi cercetării în terapia individuală, de grup şi de familie. Dr. Solomon este membru al American Psychoanalytic Association, analist cercetător al American Academy of Psychoanalysis, dar şi membru important al altor asociaţii profesionale de psihoterapie naţionale.
A editat numeroase lucrări ştiinţifice şi de popularizare a psihologiei şi este autoarea următoarelor titluri: Lean on Me: The Power of Positive Dependency in Intimate Relationships; Narcissism and Intimacy: Love and Marriage in an Age of Confusion şi co-autor al Love and War in Intimate Relationships.

*

Indiferent de orientarea clinică şi de stil, psihoterapia reprezintă un proces ce se creează în fiecare moment între client şi terapeut. Editată de doi psihoterapeuţi, autori şi editori de renume, Daniel J. Siegel şi Marion Solomon, Cum se schimbă oamenii explorează în profunzime complexele resorturi ale ataşamentului, creierului, minţii şi corpului pentru a ne oferi o imagine cât mai completă a schimbării care apare în psihoterapie. Autorii ale căror scrieri sunt adunate în această lucrare, bazându-se pe descoperiri ştiinţifice de ultima oră din domeniul neuropsihologiei şi al altor ştiinţe ale creierului, au reuşit să ne redea prin formulări accesibile şi într-un stil fascinant teoriile personale care informează practica lor clinică. Iar rezultatul este un mare tezaur de resurse pentru orice profesionist care ajută la schimbarea în mai bine a oamenilor.

Domeniile vizate de autori pentru a ilustra schimbarea cuprind terapia individuală, lucrul cu copiii, terapia de cuplu şi lucrul cu corpul în psihoterapie.

"Fiecare capitol [...], fiecare terapeut - şi cu toţii sunt maeştrii ai terapiei - exprimă travaliul individual ocazionat de confruntarea cu întrebarea cum apare schimbarea în terapie şi cum să dai sens unui proces de schimbare care nu poate fi înţeles decât din experienţă şi care nu se lasă pus în cuvinte. Şi totuşi ceva special se întâmplă pe măsură ce citeşti cuvintele lor: realizarea autenticităţii relaţiei dintre tine şi scriitor, o experienţă diadică emergentă care devine tot mai cuprinzătoare şi depăşeşte limitele limbajului şi al simbolurilor. Este o stare diadică care îţi oferă o nouă claritate, a înţelegerii tot mai complexe a ceva ce ai ştiut dintotdeauna, dar nu ştiai că ştii." (Ed Tronick, Ph.D, Profesor Emerit de Psihologie, University of Massachusetts, director al Child Development Unit)

Fragment
Dincolo de cuvinte
Perspectiva terapiei senzoriomotorii
de Pat Ogden

Schimburile nonverbale constituie esenţa oricărei relaţii. Etologii evidenţiază semnificaţia comportamentelor animalelor care comunică o invitaţie către ceilalţi membri ai speciei pentru anumite activităţi cum ar fi jocul, interacţiunea sexuală sau lupta. Cercetătorii din domeniul pediatriei subliniază comunicarea bazată pe interacţiunea corporală dintre bebeluşi şi figurile de ataşament, interacţiune ce generează capacitatea de reglare a afectului, memoria procedurală şi multe altele. În mod similar, dialogurile implicite trăite şi puse în scenă alături de cele verbale în cadrul şedinţei de terapie sunt din ce în ce mai studiate, fiind considerate un factor esenţial care determină schimbarea terapeutică. Se consideră că acţiunea terapeutică înseamnă cu mult mai mult decât a-i înţelege pe pacienţi şi a le interpreta comportamentele. Ea cuprinde, de fapt, participarea la şi concentrarea asupra conţinuturilor ce răzbat de dincolo de cuvinte, reflectate vizibil în gesturi, postură, prozodie, expresii faciale, privire şi aşa mai departe.

Modelele afective cu bază corporală iau în considerare caracterul dominant al "sinelui implicit" în raport cu "sinele explicit" verbal (Schore, 2009, 2010, 2011; Schore & Schore, 2007). Sinele inconştient implicit poate fi conceptualizat ca având de-a face nu numai cu stările de conflict şi cu durerea emoţională, ci şi cu răspunsurile pozitive sau adaptative. Se consideră, în prezent, că inconştientul îndeplineşte "funcţii adaptive mult mai ample" decât "funcţia primară de apărare şi reprimare" (Cortina & Liotti, 2007, p. 211).

Sinele implicit se formează în timpul interacţiunilor rapide nonverbale, desfăşurate în fiecare clipă, dintre bebeluşi şi părinţi. În cadrul unei relaţii de ataşament sigur, bebeluşii învaţă să repete acţiunile care catalizează obţinerea răspunsului dorit din partea figurilor de ataşament şi devin tot mai eficienţi în a transmite semnale şi în a recepţiona răspunsuri nonverbale (Brazelton, 1989; Schore, 1994; Siegel, 1999; Stern, 1985, Tronick, 2007). Tronick (2007, 2011) afirmă că mişcările şi postura denotă clar semnificaţia pe care bebeluşii o atribuie interacţiunilor cu figurile de ataşament. Unul dintre filmele realizate de către autor surprinde un bebeluş care îşi trage mama de păr, iar aceasta reacţionează printr-un scurt moment de furie. Bebeluşul răspunde prin a-şi ridica braţele pentru a-şi apăra faţa - un gest de protecţie. Aparent, copilul interpretează furia mamei ca pe o ameninţare. Furia ei este însă una de moment, iar mama caută să remedieze rapid ruptura în comunicare; ea depune toate eforturile necesare pentru a restabili legătura şi jocul cu bebeluşul. În cele din urmă, copilul coboară braţele, se relaxează şi zâmbeşte. Prin contrast, în cazul unui ataşament nesigur, pruncul poate fi lăsat vreme îndelungată imersat în stări afective dereglate, în care mama încearcă foarte puţin sau deloc să repare relaţia prin interacţiuni directe; în alte situaţii, copilul poate fi speriat, abuzat şi/sau neglijat de către figurile de ataşament, toate aceste acţiuni conducând la formarea unui ataşament dezorganizat (Lyons-Ruth, Bronfman & Parsons, 1999). În astfel de cazuri, mecanismele de reglare a afectului nu se dezvoltă optim, comportamentele de angajament social, semnalizare nonverbală şi căutare a apropierii sunt compromise, iar semnalele nonverbale transmise de către bebeluş pot fi neclare sau contradictorii.

Cu toate că "naraţiunea somatică" se situează, de obicei, dincolo de limitele minţii conştiente, ea anticipează permanent viitorul şi determină în mod profund comportamentul. Capitolul de faţă subliniază centralitatea proceselor implicite în comportamentul uman, precum şi semnificaţia comportamentelor nonverbale din cadrul şedinţei de terapie. Intervenţiile integrate centrate asupra corpului, de tip mindfulness (body-based embedded mindfulness interventions), care abordează direct indicatorii fizici vizibili ai sinelui implicit din cadrul contextului interpersonal al diadei terapeutice, sunt prezentate ca o modalitate de a altera naraţiunea somatică şi de a schimba sinele implicit.

Cunoaşterea relaţională implicită

Prin intermediul interacţiunilor cu părinţii cu încărcătură afectivă atât pozitivă, cât şi negativă, copilul dobândeşte "o cunoaştere relaţională implicită" - el învaţă, aşadar, "cum să facă diverse lucruri alături de ceilalţi" (Lyons-Ruth, 1998). Lipsită de descrieri verbale sau de înţelegere conştientă, cunoaşterea relaţională implicită ne arată, într-o manieră profundă, cum să "fim" în relaţie; ne învaţă ce semnale vocale, expresii şi acţiuni vor fi primite sau respinse de către cei din jur, precum şi la ce anume să ne aşteptăm în cadrul unei relaţii. Lyons-Ruth remarcă faptul că, deşi cunoaşterea relaţională implicită este procedurală, ea este în mod esenţial diferită de ceea ce numim, în general, cunoaştere procedurală (de exemplu, cum să conduci maşina). Acţiunile procedurale care au legătură cu acest tip de cunoaştere sunt însoţite de emoţii şi percepţii conştiente sau inconştiente care îşi au rădăcinile în trecut. Acestea se desfăşoară pe pilot automat - nu trebuie să ne gândim la ce anume facem, ca şi atunci când conducem maşina sau când tastăm aceste cuvinte - sau când postura, expresiile faciale şi gesturile ni se schimbă automat atunci când interacţionăm cu figurile de ataşament.

Cu toate că nu dispunem de cuvinte prin care să descriem interacţiunile timpurii sau pe cele formative uitate cu figurile noastre de ataşament, naraţiunea somatică este cea care spune povestea cunoaşterii relaţionale implicite şi a predicţiilor implicite. Atunci când terapeutul lui Suzi a complimentat-o pentru noua ei ţinută vestimentară, Suzi n-a mai stat cu spatele drept, a lăsat capul în jos, a coborât umerii şi s-a tras mai în spate în scaun. Cu toate acestea, Suzi nu a fost conştientă de aceste secvenţe de acţiune care reflectau modul în care ea îşi apreciază sinele implicit şi a fost şocată, întrebându-se de ce se simte dintr-o dată temătoare, deşi o clipă mai devreme se simţise bine. Studiile demonstrează faptul că persoanele care suferă de tulburare de stres posttraumatic (TSPT) tind să reacţioneze negativ la complimente (Frewen, Neufeld, Stevent & Lanius, 2010), iar reacţia lui Suzi a părut să reflecte ruşinea pe care ea o simţea (dar despre care nu putea vorbi şi de care nu era conştientă), precum şi trauma pe care o suferise în relaţie cu tatăl ei, pe măsură ce începuse să se maturizeze şi să devină o tânără atrăgătoare.

Bromberg afirmă următoarele: "Atunci când continuitatea sinelui pare ameninţată, mintea [şi corpul] îşi extind, din raţiuni adaptive, sfera de cuprindere dincolo de momentul prezent, transformând viitorul într-o versiune a pericolului din trecut" (2006, p. 5). Suzi a asociat, inconştient, complimentele cu abuzul, transformând interacţiunile viitoare cu terapeutul ei într-unele periculoase, caracterizate de ruşine faţă de cele întâmplate în trecut şi teamă faţă de ceea ce pacienta a prevăzut, implicit, că se va întâmpla pe viitor în relaţia cu terapeutul ei. Secvenţe de acţiune cum sunt cele manifestate de Suzi transmit predicţii, aşteptări, intenţii, atitudini, emoţii şi semnificaţii implicite celorlalţi.

Cunoaşterea implicită de sine

Sentimentul nostru de sine este determinat atât de povestea pe care ne-o spunem nouă înşine pe cale verbală, cât şi de povestea pe care ne-o spunem nonverbal, prin capacităţile noastre de reglare a afectului şi prin alte comportamente reflexive automate, cum ar fi postura corpului şi mişcările. Numeroase studii demonstrează impactul posturii şi al altor acţiuni fizice asupra experienţei şi percepţiei de sine. Participanţii la teste, care au primit veşti bune, dar stăteau cu umerii căzuţi şi spatele semi-aplecat au declarat că se simt mai puţin mulţumiţi de ei înşişi decât participanţii care au primit aceleaşi veşti, dar stăteau cu spatele drept (Stepper & Strack, 1993). Schnall şi Laird (2003) au demonstrat faptul că participanţii care au exersat posturi şi expresii faciale asociate cu sentimente precum tristeţea, bucuria sau furia erau mai predispuşi la a-şi aminti evenimente din trecut cu o valenţă emoţională asemănătoare cu cea exersată, chiar dacă la momentul respectiv nu mai stăteau în acea postură. În mod similar, Dijkstra, Kaschak şi Zwaann (2006) au arătat că, atunci când participanţii abordau o anumită postură, aceştia erau predispuşi la a-şi aminti acele momente şi trăiri în care postura respectivă fusese operaţională. Postura lui Suzi, cu umerii căzuţi şi adusă de spate, îi transmitea pacientei o semnificaţie implicită cu privire la ea însăşi. Postura părea să îi reducă stima de sine şi să contribuie la, dacă nu chiar să îi inducă, sentimente de ruşine, neajutorare şi teamă asociate cu trecutul. În comportamentul prezent al pacientului sunt readuse la viaţă secvenţe de acţiune asociate cu trecutul, chiar şi în contextul unei alianţe terapeutice "sigure". În mod evident, sinele implicit este ameninţat de ceea ce ar putea ameninţa siguranţa percepută a tiparelor familiare inerente atât cunoaşterii relaţionale, cât şi cunoaşterii de sine. Semnificaţiile experienţelor din trecut se pot manifesta prin contractarea sau chiar prăbuşirea corpului, cum s-a întâmplat în cazul lui Suzi, precum şi prin perturbarea unui sistem nervos în sine dereglat, tensiune la nivelul laringelui şi voce gâtuită, elemente ce reflectă pierderea angajamentului social, prin evitarea contactului vizual sau prin blocarea privirii. Din asemenea comportamente nonverbale reiese cu claritate faptul că sinele implicit al pacientului prezice faptul că în viitor se vor repeta ruşinea şi pericolul care s-au produs în trecut, indiferent cât de puternic ar respinge sinele explicit această poziţie şi oricât s-ar strădui să descrie viitorul ca fiind diferit de trecut.

Funcţiile comportamentului nonverbal

Gesturile caracteristice, posturile habituale şi secvenţele de acţiuni reflectă şi menţin semnificaţiile şi predicţiile de lungă durată. Ele reflectă distorsiunile (biases) emoţionale persistente (de exemplu, postura cu pieptul în faţă şi încordarea părţii superioare a trunchiului pot contribui la instalarea furiei cronice, în vreme ce umerii căzuţi şi capul aplecat contribuie la instalarea sentimentului de tristeţe sau durere) şi convingerile (de exemplu, încordarea generală, mişcările rapide şi concentrate şi o postură dreaptă sprijină toate efortul de a munci din greu şi pot indica o convingere de tipul "Pentru a fi iubit, trebuie să realizez cât mai mult în viaţă"). Comportamentele nonverbale îndeplinesc multe funcţii pe lângă aceea de anticipare a viitorului, inclusiv reglarea afectului, exprimarea şi comunicarea emoţională şi semnalarea înclinaţiei pentru sau a aversiunii faţă de anumite activităţi şi interacţiuni. Aceste comportamente pot constitui secvenţe persistente de acţiuni, cum ar fi umerii permanent căzuţi, sau expresii şi gesturi trecătoare, cum ar fi a face ochii mici pentru o clipă.

Comportamentele nonverbale reglează schimburile aici-şi-acum dintre oameni: intonaţia vocii sau întoarcerea gânditoare a privirii poate indica faptul că vorbitorul are mai multe de spus; încordarea corpului şi ridicarea bărbiei pot transmite un mesaj de tipul "rămâi la distanţă", în timp ce capul plecat şi uşoara aplecare în faţă a corpului pot semnala conformarea şi supunerea. Mesajele verbale pot fi întărite sau subliniate prin gesturi sau posturi fizice, cum ar fi oftatul adânc şi capul întors în cazul unui pacient care îşi descrie starea depresivă. Comportamentele nonverbale pot ameliora un mesaj verbal sau îl pot face mai uşor de recepţionat, cum a fost zâmbetul dezarmant şi uşoara aplecare în faţă în cazul unei paciente care tocmai îmi spunea cât de furioasă este pe mine.

Această comunicare somatică implicită poate fi menită să declanşeze o reacţie anume din partea terapeutului. Un pacient a reacţionat prin a face ochii mici, a-şi încorda pieptul, a se încrunta uşor şi a întoarce privirea, atunci când i-am pus o întrebare în legătură cu o relaţie despre care nu dorea să discute, efectiv transmiţându-mi că şi-ar dori să abandonez subiectul respectiv. Mesajele verbale şi nonverbale se pot, de asemenea, contrazice şi pot căuta fie să ascundă anumite aspecte ale experienţei interioare, fie să le dezvăluie. O pacientă îmi poate spune că se simte bine, în timp ce strânge din umeri şi se încruntă, iar alt pacient poate zâmbi în timp ce îmi povesteşte despre durerea sa. Observăm deseori semnele manifestării unor părţi disociate ale sinelui în indicatori nonverbali simultani sau secvenţiali aflaţi în conflict, ca atunci când un pacient a întins braţul pentru a da mâna cu mine, în timp ce se trăgea, de fapt, mai în spate.

Comunicarea nonverbală poate fi intenţionată sau neintenţionată, conştientă sau inconştientă, clară sau confuză. Aceste manifestări pot reprezenta un sine implicit unificat sau pot denota contradicţii între părţile disociate ale sinelui. Manifestările inconştiente, neintenţionate şi involuntare prezintă cel mai mare interes pentru psihoterapeuţi, întrucât tind să indice elementele aflate dincolo de suprafaţă şi dincolo de cuvinte şi să scoată la iveală comportamente ce reflectă şi susţin sinele implicit sau implicite. Dansul care se desfăşoară în cadrul relaţiei şi care cuprinde şi răspunsurile inconştiente ale terapeutului (generate de sinele implicit al acestuia) la expresiile sinelui implicit al pacientului constituie esenţa terapiei.

Bromberg afirmă faptul că "drumul spre inconştientul pacientului este trasat întotdeauna într-o manieră nonliniară prin propria participare inconştientă [a terapeutului] la construcţia acestui drum, în timp ce terapeutul este angajat, în mod conştient, într-un fel sau altul, într-o interacţiune cu o parte diferită a sinelui pacientului" (2006, p. 43). Împreună cu naraţiunea verbală, encodarea şi decodarea inconştientă se produc în cadrul unei conversaţii nonverbale pline de sens dintre sinele implicit al terapeutului şi cel al pacientului. Encodarea "presupune capacitatea de a emite mesaje nonverbale adecvate cu privire la propriile nevoi, sentimente şi gânduri", iar decodarea "presupune capacitatea de a detecta, de a percepe adecvat, de a înţelege şi de a reacţiona corespunzător la exprimarea nonverbală a altei persoane cu privire la propriile nevoi, interacţiuni, sentimente, gânduri, roluri sociale" (Schachner, Shaver & Mikulincer, 2005, p. 148). Procesul interactiv permanent de encodare şi decodare determină ce anume se va întâmpla în cadrul relaţiei, fără intenţii sau gândire conştientă. Este de remarcat faptul că atât sinele implicit al pacientului, cât şi al terapeutului sunt implicate în acest dans.

Indicatorii nonverbali în tratament

Kurtz afirmă faptul că psihoterapeuţii ar trebui să urmărească permanent manifestările nonverbale pe care autorul le numeşte "indicatori" şi îi defineşte ca "un fragment dintr-un comportament sau un element de stil, sau orice altceva care sugerează [...] o conexiune cu structura de caracter, cu amintirile timpurii sau cu anumite emoţii [inconştiente]", mai cu seamă acele manifestări care reflectă şi susţin predicţiile "protective, supra-generalizate şi demodate" (2010, p. 110). Aşadar, nu orice manifestare nonverbală constituie un indicator. Spre exemplu, a întinde mâna pentru a lua ceaşca de ceai sau a-şi da părul de pe frunte nu reprezintă, de obicei, indicatori. Indicatorii sunt acele comportamente nonverbale care îl ajută pe terapeut (în mod implicit şi explicit) să "formuleze ipoteze despre client: ce fel de convingeri implicite exprimă acestea şi ce fel de situaţii timpurii de viaţă ar putea sta la baza acestor tipare şi convingeri" (p. 127).

Indicatorii cuprind atât indiciile încărcate afectiv care amintesc de interacţiunile din cadrul relaţiei de ataşament timpuriu şi care determină mişcările, posturile, gesturile, prozodia şi expresiile faciale ale copilului, precum şi cele care reflectă activarea dereglată [a sistemului nervos] şi mecanismele defensive animalice declanşate în raport cu trauma. Terapeutul intenţionează să aducă în prezent, în cadrul şedinţei de terapie, experienţa acestor indicatori. Terapia trebuie să "activeze aceste nişe profunde, subcorticale, din mintea noastră subconştientă, unde sălăşluiesc afectele, unde este depozitată trauma şi unde au fost stocate tiparele implicite de ataşament" (Lapides, 2010, p. 9). Activarea acestor elemente presupune mai degrabă existenţa unei rezonanţe şi interacţiuni afective de la emisferă dreaptă la emisferă dreaptă, decât a unei abordări de natură cognitivă, analitică sau interpretativă (cf. Schore, 1994, 2003, 2009, 2012).

Indicatorii care pot fi reperaţi conştient de către terapeut sau pacient pot fi exploraţi în mod explicit, împreună cu afectul asociat, chiar şi atunci când conţinutul reprezentat de aceşti indicatori rămâne inconştient. Grigsby şi Stevens afirmă faptul că a recunoaşte indicatorii şi a întrerupe comportamentele automate constituie o abilitate mai promiţătoare decât aceea de a putea discuta despre ce anume s-a petrecut iniţial pentru a duce la apariţia acelor indicatori şi comportamente: "A discuta despre evenimente de demult [...] sau a discuta despre idei şi informaţii cu pacientul [...] poate constitui, cel mult, un mijloc indirect de perturbare a comportamentelor în care oamenii se angajează în mod rutinier" (2000, p. 361). Se poate să nu fie suficient ca pacientul să ajungă la anumite revelaţii fără să se producă şi schimbarea secvenţelor procedurale de acţiune. Există, în mod esenţial, două modalităţi de învăţare procedurală implicită care pot fi abordate în terapie: "Prima este aceea de [...] a observa mai degrabă decât a interpreta ce anume se petrece şi de a atrage, în mod repetat, atenţia asupra acelui lucru. Această acţiune în sine tinde să perturbe caracterul automat al exprimării obişnuite a învăţării procedurale. A doua tactică terapeutică este lansarea în activităţi care perturbă în mod direct ceea ce a fost învăţat în manieră procedurală" (p. 325).

A asculta naraţiunea somatică în acelaşi timp cu naraţiunea verbală stimulează în mod natural curiozitatea şi abilitatea de conştientizare a indicatorilor nonverbali. Terapeutul şi clientul perturbă împreună caracterul automat al acestor indicatori în clipa când devin conştienţi de aceşti indicatori, "nu ca şi cum ar fi o boală sau ceva de care trebuie să scapi, ci într-un efort de a-l ajuta pe pacient să devină conştient de modul în care experienţele sunt gestionate şi în care capacitatea pentru experienţă poate fi extinsă" (Kurtz, 1990, p. 111). Trebuie remarcat faptul că noţiunea generală de atenţie mindful care presupune a fi receptiv la orice elemente din câmpul vizual al ochiului minţii diferă de noţiunea de atenţie mindful îndreptată în mod specific asupra indicatorilor nonverbali. În loc de a permite atenţiei pacienţilor să se îndrepte în mod aleatoriu asupra oricăror emoţii, amintiri, gânduri sau acţiuni fizice care s-ar putea produce, terapeuţii utilizează "conştientizarea direcţionată a momentului prezent" (directed mindfulness) pentru a ghida conştiinţa pacientului înspre reperarea anumitor indicatori care constituie punctul de plecare în explorarea sinelui implicit (Ogden, 2007, 2009).

Trăirea conştientă a momentului prezent (mindfulness) este abordată nu ca o activitate solitară, desfăşurată în limitele minţii unui singur individ, ci integrată în dansul verbal şi nonverbal dintre pacient şi terapeut (Ogden, 2014). Terapeuţii observă, mai întâi, comportamentele nonverbale ale clienţilor lor şi le cer acestora să devină conştienţi de acţiunile pe care aleg să le întreprindă, de posturile, expresiile şi ceilalţi indicatori nonverbali care se manifestă în momentul prezent în cadrul şedinţei de terapie. Pe măsură ce clienţii devin conştienţi (mindful) cu privire la propriile comportamente nonverbale, li se cere să-şi descrie şi verbal peisajul interior - emoţiile, gândurile, imaginile, amintirile şi senzaţiile. Terapeuţii sunt invitaţi să ia parte la călătoriile interioare ale clienţilor, experimentând prin intermediul experienţei celuilalt scenariile variate şi trăind multiplele semnificaţii. Prin conştientizarea relaţională integrată de tip mindfulness, conştientizarea momentului prezent (awareness of the present moment) este împărtăşită, mutuală şi reglată interactiv.

Secţiunile următoare ale articolului de faţă ilustrează, pe de o parte, câţiva indicatori somatici de bază care se pot dovedi semnificativi în practica clinică, iar, pe de altă parte, descriu utilizarea conştientizării relaţionale integrate prin intermediul căreia pot fi descoperite nuanţele indicatorilor şi poate fi alterată naraţiunea somatică din cadrul relaţiei terapeutice. Se observă indicatori ai sinelui implicit, se întrerup secvenţele care nu mai sunt utile şi se iniţiază acţiuni noi.

Este important pentru cititor să reţină următoarea idee: intervenţiile specifice decurg spontan din ceea ce transpare experienţial şi implicit în cadrul diadei terapeutice. Philip Bromberg afirmă faptul că, în mod absolut caracteristic, el nu "plănuieşte" dinainte ce anume va face sau va spune în cadrul şedinţei de terapie, ci mai degrabă "se trezeşte" făcând sau spunând anumite lucruri care se ivesc spontan din interiorul relaţiei (comunicare personală din data de 21 decembrie 2010). Cuvintele şi acţiunile terapeutului nu constituie tehnici premeditate sau generice, ci mai degrabă răspunsuri emergente la ceea ce transpare aici-şi-acum între el şi pacient. În descrierea propriei mele munci, pe care urmează să o prezint în cadrul articolului de faţă, intervenţiile mele "au venit la mine" într-un mod la fel de neaşteptat, izvorâte din ceea ce s-a petrecut în interiorul relaţiei. Cu toate că pot explica raţiunea teoretică din spatele acestor intervenţii, şi o voi şi face, ele nu au fost nici premeditate, nici gândite în prealabil. Cu toate că aceste intervenţii reprezintă, în principiu, "nişte tehnici", ele nu au un caracter generic. Intervenţiile nu se produc niciodată de două ori în manieră identică, ci apar în mod natural şi neaşteptat în momentul în care atât terapeutul, cât şi pacientul se simt reciproc în mod subiectiv. Cu alte cuvinte, ei îşi comunică responsivitatea somatică şi afectivă la experienţa care se produce în interiorul relaţiei lor şi care nu este procesată cognitiv, ci cunoscută implicit.

Este nevoie de intenţie, experienţă şi practică pentru ca un terapeut să "ştie" care manifestări nonverbale constituie indicatori şi care nu. Această "cunoaştere" nu este de natură cognitivă. Terapeutul se simte mai degrabă atras de o manifestare nonverbală specifică şi, cel mai adesea, nu realizează de ce. De obicei, anumite descoperiri ulterioare din şedinţele de terapie vor demonstra faptul că acea manifestare a reprezentat un indicator semnificativ al traumei şi al istoriei de ataşament care reflectă şi susţine sinele implicit.

În secţiunile următoare sunt descrişi indicatori ai sinelui implicit şi exemple despre cum se poate lucra cu aceştia în terapie: prozodia, contactul vizual, expresiile faciale, mişcările premergătoare acţiunii, mişcările braţelor, locomoţia, postura şi căutarea proximităţii. În mod evident, lista nu este nici pe departe exhaustivă şi mulţi dintre indicatorii sinelui implicit au fost omişi: unghiul şi mişcarea la nivelul pelvisului; înclinarea capului şi modul în care acesta stă aşezat pe gât şi pe umeri; unghiul, pronaţia sau supinaţia picioarelor şi felul în care tălpile apasă pe sol în timpul mersului; încordarea la nivelul genunchilor sau al altor încheieturi; felul cum atârnă braţele din umeri; amploarea mişcărilor anumitor părţi ale corpului; tiparele de respiraţie şi tremuratul şi scuturatul involuntar, reacţii avute adesea de persoanele cu TSPT - aceştia constituind doar o parte din indicatori (cf. Ogden, Minton & Pain, 2006; Ogden & Fisher, 2015).