duminică, 12 decembrie 2021

Trotineta lui Edi. Proze şi povestiri dintr-o enciclopedie a armenilor

 

Bedros Horasangian
Trotineta lui Edi. Proze şi povestiri dintr-o enciclopedie a armenilor
Editura Metteor Press, 2020



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragment
Bicicleta lui Vartan

Era în vremea marilor vacanţe, un miez de vară cu călduri caniculare, fierbea Europa după ocuparea Ungariei de către ruşi, fierbea Bulgaria după marile succese obţinute pe şantierele tineretului, fierbea şi el datorită tinereţii, ca în fiecare an, călare pe bicicleta lui de fabricaţie bulgară - BALGARIA, TEHNICESKAIA NAŢIA! şi NOI VOM CONSTRUI COMUNISMUL CU APĂ!, lozinci la ordinea zilei pentru inimoşii planificatori ai economiei bulgare ce vroiau să dovedească eficienţa legumiculturii asupra culturilor de graminee, necesarul de păioase, adică cereale, pentru masa zilnică ciuvecului bulgar urmând să fie asigurat de protectoarea soră mai mare, "unde soarele nu apune niciodată", special amenajată, să nu mai amintim prin ce improvizaţii, fapt ce dovedea resursele uriaşe de talent şi imaginaţie cuprinse atât în lozinca numărul unu de mai sus cât şi în programele de dezvoltare cincinale, pentru baieuri, poate tinerii de azi, care nu ştiu pentru ce să opteze între Fiat, Renault şi Datsun, să nu ştie ce e aia pneu sau baieu, aşa cum la şcoală nu au învăţat nici despre lagărele pentru deţinuţi politici de la Loveci şi Skravena create în 1959, din, să păstrăm echivocul pentru a nu fi acuzaţi de proliferarea unor informaţii cu caracter strict secret, nord-vestul Bulgariei, unde din 1.235 de persoane internate 147 au murit datorită tratamentului brutal la care au fost supuse, ceea ce, timpul are răbdare, ca şi poporul bulgar care a îndurat şi trecut prin multe în decursul istoriei sale fără să se lase înjosit, după aproape patruzeci de ani, poate duce la condamnarea la şapte ani de închisoare a fostului şef al partidului comunist şi al statului bulgar, cunoscutul Todor Jivkov - sau o bicicletă vopsită în culori ţipătoare spre invidia tuturor copiilor din Plovdiv, încă tânărul fizician-atomist îşi propunea un traseu turistic inedit ca să se odihnească, să se distreze şi să cunoască frumuseţile patriei, crescut şi educat în spiritul dragostei de ţară şi al virtuţilor naţionale bulgare care au luptat secole în şir pentru a scăpa de stăpânirea otomană - cine nu ştie de masacrele înfăptuite de turci în Bulgaria la mijlocul secolului trecut, când micul, dar vitregitul popor bulgar a încercat să scuture jugul turcesc, ceea ce însă nu justifică încercarea de după o sută de ani de a bulgariza cu forţa o minoritate încă destul de puternică şi practic bine integrată în sistemul social-economic al ţării, adică nicio crimă nu poate fi justificată prin alta, munţii Balcani şi vârful Musala stau de veghe de mii de veacuri ca martori ai întâmplărilor din acest colţ de lume, centrala atomoelectrică de la Kozlodui, care face să curgă atâta cerneală, este doar o victorie şi un eşec al industriei bulgare, nimic mai mult, munţii şi marea, bisericile din Tîrnovo şi Gabrovo, livezile şi grădinile Bulgariei sunt cele ce vor putea sluji ca mărturie celor interesaţi să cunoască adevărata Bulgarie şi poporul ei, de altfel tânărul nostru erou, fizician-atomist, a vrut să urmeze istoria artelor sau filosofia, dar s-au împotrivit atât tatăl, pentru prima dintre opţiuni, cât şi anumite neclarităţi din biografie ce nu i-au dat dreptul la o recomandare entuziastă din partea, ce rost are să mai scormonim prin trecut?, cui foloseşte să aflăm azi cine şi-a făcut un păcat că nu a eliberat o simplă bucată de hârtie ce putea schimba soarta unui tânăr încă fraged, naiv şi idealist, plin de bune intenţii, când Bulgaria avea nevoie de cadre cu adevărat capabile, când Bulgaria are şi azi nevoie de specialişti cu adevărat bine pregătiţi, ce rost are să săpăm în trecut în loc să construim cu toţii o adevărată nouă Bulgarie, casa noastră a tuturor, Trăiască şi înflorească Republica Populară Bulgaria!, care azi deja nu mai este, STALIN! STALIN! STALIN!, gata, n-a mai rămas decât Dimitrov, Vasil Kolarov, Blagoev, Ivan Vazov şi patriotul Hristo Botev, de Stoicikov care a jucat şi la Barcelona să nu mai pomenim, impostorii sunt măturaţi de mersul evenimentelor, uneori memoria timpului îi păstrează, evenimentele se încalecă, binele şi răul se amestecă, cine să facă dreptate în absolut? Oare ar fi posibil? Aşa cum e el, tânărul fizician-atomist, a intrat la Politehnică după un examen trecut cu succes, nu degeaba a aruncat bunica un pahar cu apă după el la plecarea de acasă, dar a avut ghinion, nici n-au trecut câteva luni de la începerea anului universitar şi s-a descoperit - exces de vigilenţă?, rutină funcţionărească?, o banală turnătorie a vreunui vecin?, doar cutia pe care scria SESIZĂRI şi RECLAMAŢII pusă în faţa miliţiei orăşeneşti era mereu umplută de indivizi şi individe cu priviri amicale în toate părţile ca apoi, DUPĂ ce gestul s-a produs, o uşurare sufletească să se pogoare asupra lor, ce bine!, să poţi face cumpărăturile la piaţă în linişte, ce vinete frumoase! dar roşiile cum le daţi?, eventual şi halva cu susan pentru cei mici din casă, aşa a ieşit la iveală că tânărul fizician-atomist are bube la dosar, un bunic a fost ofiţer în Armata Regală, iar altul mic burghez, "origine nesănătoasă", negustor, FURNIZOR AL CASEI REGALE, aşa că servilismul şi slugărnicia faţă de ţarul Boris au fost amendate imediat şi tânărul viitor fizician-atomist exmatriculat fără prea multe explicaţii, au urmat doi ani în producţie, un frate deja avea o condamnare pentru activităţi anti-bulgăreşti şi săpa de zor cu lopata pe un şantier special, la malul mării, să edifice noua industrie a turismului din Bulgaria, ce hoteluri frumoase s-au construit pentru oamenii muncii din patrie şi celelalte ţări prietene ce-şi bronzau copiii la soarele generos al Mării Negre, o logodnă a fost desfăcută din aceleaşi motive, să nu le numim politice, să le numim omeneşti, de înţeles până la un punct, de neacceptat dincolo de el, fata era drăguţă, inteligentă, cu un fizic atrăgător, intra în atenţia celor prezenţi oriunde s-ar fi aflat, citea şi cărţi franţuzeşti şi avea mereu reviste de modă străine aduse de tatăl ei, îi plăcea poezia lui Vapţarov, pe Dora Gabé şi Bagriana le adora, părinţii o duceau în vacanţe la Pamporovo, nu prea avea voie să povestească ce se întâmplă la ei în casă, tovarăşul Popov avea şi pistol, Vartan s-a speriat când l-a văzut, dar fata se dovedea vioaie, totdeauna bine dispusă, zâmbăreaţă, contrastând cu tatăl ei, veşnic încruntat, şi mult prea grasa ei mamă, nu care cumva să pomeneşti ceva de pofta ei de mâncare nu suportă să-i spui nimic să nu zici apoi că nu ţi-am spus, tovarăşa Svetlana, profesoară de marxism-leninism la Liceul Nr. 1 Vasil Levski din Plovdiv, le terorizează pe fete că umblă fără bentiţă, poartă fusta prea scurtă şi să nu prindă pe vreuna cu ciorapi de nailon, poate într-o bună zi se va studia relaţia cauzală dintre sutien, ciorapii de nailon, barbă, părul lung şi dictatura clasei muncitoare, băieţii nu erau niciodată tunşi cum şi cât trebuie, Bulgaria are nevoie de oameni cinstiţi!, li se atrăgea atenţia tinerilor fără prea multă experienţă revoluţionară aflaţi, probabil, sub influenţa titoistă, studenţii erau îndemnaţi să citească Tabac al lui Dimov, de altfel şi tovarăşul Bogumil Rainov, directorul de la revista Literaturen Front recomanda cu tact pedagogic "influenţa opţiunilor politice asupra raporturilor umane", epoca este încă tulbure, lupta de clasă nu s-a încheiat, tovarăşa Svetlana Popova e devotată cauzei clasei muncitoare şi le atrage mereu atenţia, ca adeptă a pedagogiei lui Makarenko, celor mai puţin devotaţi care nu fac legătura între muzica de dans, modă şi vigilenţa revoluţionară, de ce să nu iubească tineretul bulgar muzica tovarăşului Pancho Vladigherov, rapsodia Vardar şi Suita bulgară au fost interpretate şi în Germania şi în Austria, de ce să nu-l iubească elevii pe Petko Stainov sau pe Lubomir Pipkov, de ce ar atrage un foxtrot mai mult decât melodioasele Dansuri trace?, tineretul trebuie educat şi SĂ NU FIE LĂSAT DE CAPUL LUI, scurt, când mai trage câte o mastică tovarăşul Stepan Popov devine mai înţelegător şi râde chiar de propria nevastă, cine ştie astfel de amănunte să-şi pună o batistă în gură, da, tânărul fizician-atomist a fost logodit, cam pe ascuns şi fără inele, e drept, cu fata tovarăşului Stepan Popov din Haskovo, prim-secretar raional al Partidului, înainte de război părinţii au fost vecini la Plovdiv, după ce tovarăşul Popov a fost promovat de tovarăşul Valko Cernenko în comitetul orăşenesc din Kazanlîk, acolo şi-a început cariera politică, şi a tot primit munci de răspundere ba la Kolarovgrad ba la Sofia, cele două familii n-au mai întreţinut legături, purtaţi corespondentă cu străinătatea? aveţi rude în străinătate?, iată doar două întrebări la care a tot răspuns tânărul Vartan ca şi atâţia alţi tineri bulgari ori de câte ori au fost obligaţi să completeze formulare-tip, deja toate aparţin trecutului, zborul lui Gagarin, vizita tovarăşului Jivkov în Statele Unite şi căţeluşa Laika şi transformarea Balcanilor într-o zonă denuclearizată, soarta Macedoniei, cei 250.000 de cetăţeni bulgari azvârliţi în ʼ50 în Turcia, unii erau evrei, alţii agenţi comunişti, o parte au fost trimişi înapoi, schimbările propuse de Mr. "K" şi-au făcut efectul şi în Bulgaria, şi Valentina Tereşkova, prima femeie cosmonaut, a fost iubită în Bulgaria, mândră de realizările surorii mai mari, Uniunea Sovietică şi autocamioanele Rodopa, în ʼ63 Angel Miloşevski propune adoptarea sistemului iugoslav, apoi Petko Kunin vrea autonomie financiară a întreprinderilor, iar peste un an Grişa Filipov nici mai mult, nici mai puţin susţine introducerea legii cererii şi ofertei care ar permite instaurarea unui sistem de preţuri variabile, cu toate că era reprezentant al Comitetului Central al Planificării, copilul lui Titov şi al Tereşkovei a fost şi el planificat de oamenii de ştiinţă sovietici, dacă Vartan o să aibă puţin noroc o să ajungă şi el la Dubna, printre oamenii de ştiinţă sovietici, dar şi din alte ţări, în viaţă uneori se amestecă fapte întâmplate deja cu altele care urmează să se întâmple fără ca tu să ai niciun amestec, să nu se mai gândească la Dubna, Vartan e doar în vacanţă, s-a mai lovit de câteva ori cu capul de pragul unor case prea scunde, dar nu şi-a pierdut încrederea în viitor, proverbele populare bulgare sunt pline de farmec, ca şi înjurăturile turceşti, o să citească şi Vartan Avakum Zakov contra 07 a lui Andrei Gouliachki, i-a recomandat-o băiatul pictorului Tanko Lavrenov, tot el i-a vorbit pentru prima oară de frescele de la Bacikovo şi l-au făcut să iubească artele plastice, şapte ani înaintea lui Giotto pictorii de la Boiana creau arta portretului, acum îi pare rău că n-a insistat în faţa tatei, dar oricum nu era după cheful lui, acum îi place fizica, a ales calea asta, gata!, o să mai răsfoiască în timpul liber istoria lui Alpatov, viaţa l-a făcut să devină mai puţin idealist, ceea ce, să recunoaştem, este în concordanţă cu mersul istoriei, copilul recalcitrant s-a metamorfozat într-un tânăr cuminte, aşezat, niţel chiar prea prudent, de ce să te expui ca un prost pentru alţii?, când poţi fi doar inteligent, şiretenia şi viclenia vulpii nu sunt doar categorii negative, un bun echilibru nervos, atomiştii poartă pe umerii lor o mare responsabilitate, e destul de reticent în a se angaja în noi prietenii, la ce bun să ai de a face cu oameni pe care nu-i cunoşti?, nu ştii cine sunt şi dacă au ceva la dosar te pomeneşti implicat în cine ştie ce acţiune duşmănoasă îndreptată împotriva poporului bulgar, dacă de rude nu poţi să scapi, chiar atunci când te vizitezi cu unele pe ascuns iar pe faţă şi în prezenţa unor vecini veşnic curioşi te arăţi duşmănos, aşa cum merită nişte trădători ai neamului, "Auzi, domnule, Cicio Oncio să fugă la turci! Ne-a făcut neamul de ruşine!", prietenii ţi-i poţi alege, oricum, după cum îţi convine sau nu, şi biciclistul nostru, proaspăt absolvent al institutului, cu stagiul în producţie în parte deja efectuat înainte şi o vacanţă destul de scurtă după terminarea facultăţii, ce succes putea să aibă o cântăreaţă ca Lili Ivanova, pedala fericit în compania Rosinantei lui de producţie autohtonă, degeaba se sclifosesc domnişoarele Ganevski după bicicleta Diamant, habar n-au fetele astea răsfăţate de noua tehnică bulgară şi capacitatea de rezistenţă a produselor industriei constructoare de maşini, şi economistul britanic J. F. Brown recunoaşte un nou sistem de gestiune într-o ţară ca Bulgaria, mai puţin dezvoltată decât Cehoslovacia şi Germania Răsăriteană, de altfel statisticile oficiale arată clar că după 1952 produsul naţional brut al Bulgariei a crescut anual în medie cu 7,4%, trebuie să fii prost să-ţi pui mintea cu domnişoarele Ganevski, să discuţi treburi privitoare la economia bulgară, chestii din astea ştiinţifice, ca să nu mai vorbim de politică, lui Vartan îi place şi acum de fata tovarăşului Stepan Popov, dar să faci politică cu ele, o chestie de curaj, oricât ar lua note mari la marxism-leninism şi socialism-ştiinţific, cum le-ai fluturat pe sub nas o bucată de mătase naturală chinezească uită şi de sarcinile de partid şi de vigilenţa revoluţionară, din 1948 şi până 1956 Uniunea Sovietică a acordat Bulgariei credite evaluate de experţi la un miliard cinci sute de mii de ruble, ceea ce a permis creşterea producţiei anuale cu o medie de 13% faţă de cea a Franţei de numai 5,5%, tineretul bulgar trebuie să fie mândru de aceste realizări pe care până şi vecinii turci le invidiază, să nu uităm că până în 1939 trei sferturi din producţia bulgară provenea din economia rurală, totul se poate verifica, cifrele sunt edificatoare şi mama domnişoarelor Ganevski e cam cu nasul pe sus, degeaba face pe prinţesa, că i-a cunoscut în tinereţe la Paris pe Pascin şi Georges Papazov, pictorul suprarealist, au şi două tablouri de la el, au vrut să le vândă dar nu le-au primit la magazin, iar vânzătorul-achizitor i-a sfătuit că e mai sănătos să nu arate lucrările şi la alţii, nişte încrezute, madam Ganevski spală sticle goale la o fabrică de băuturi spirtoase, în particular dă lecţii de limba germană şi franceză unor oameni sus-puşi, dacă ai pe cineva mai cocoţat cazi mereu în picioare, orice câine, în sensul de om rău, are slăbiciunile lui, aduce flori la nevastă sau distruge un dosar compromiţător al unor vecini, sunt unii care au drept de viaţă şi de moarte, dacă mâzgăleşte cu un scris lăbărţat MORT pe dosar s-a terminat, eşti un om salvat, dosarul se arde şi poţi să-ţi iei viaţa de la început, bineînţeles cu un alt dosar de care trebuie să fii mai grijuliu decât până acum, în iunie 1948 după expulzarea Iugoslaviei din Kominform în Bulgaria începe o perioadă nu tocmai uşoară, Dimitrov vrea să alinieze politica Bulgariei la cea a Uniunii Sovietice, din iunie 1948 până în octombrie 1951 epurările ating aproape 25% din efectivul cadrelor partidului comunist, atunci a fost dat afară şi tovarăşul Ganevski, apropiat de Koste Lulkov, fostul şef social-democrat, a fost arestat, în ʼ49 moare Gheorghe Dimitrov şi Vasil Kolarov îi urmează, arestările se înmulţesc, are loc procesul lui Kostov şi al altor nouă personalităţi ale regimului, Kostov este executat la 16 decembrie, cu toate că era membru de partid din 1919, de la înfiinţarea partidului, cum să crezi că a făcut spionaj în favoarea Statelor Unite, în 1956 a fost reabilitat, madam Ganevski ştie multe, dar nu prea povesteşte, de nu din această cauză fetele astea tinere sunt atât de obraznice, adevărat că sunt şi foc de drăguţe, ar putea să le iasă pe nas, poate nu ştiu bine cum este tratat cos-mo-po-li-tis-mul pe linie juridică, parcă n-ar fi recomandabil să-ţi începi viaţa erotică cu un viol în aresturile miliţiei, lui Vartan îi place de fetele astea, dar îl enervează ÎNGROZITOR, se poate gândi la orice, oricum ele nu-l ascultă, n-are trecere la ele, el şi-a propus un traseu nu foarte lung, n-are suficient timp pentru un Tur al Bulgariei, cicliştii bulgari s-au comportat bine la ultimul concurs internaţional Cursa Păcii, a văzut şi el bicicleta Favorit, oare de ce doar Praga, Varşovia şi Berlinul să se bucure de o astfel de sărbătoare sportivă, ce, Bulgaria sau România nu sunt tot ţări socialiste?, poate se va face şi un alt concurs prin Balcani, o să treacă prin Haskovo, apoi o să petreacă o săptămână la munte, să viziteze Rila şi un unchi din Şumen, un frate al bunicii, preot, nimeni nu spunea nimic de el şi nici în autobiografiile întocmite de ceilalţi membri ai familiei nu-l pomeneau, ca şi cum el nici n-ar fi existat, dar Cicio Garo trăia, au aflat de soarta lui pe căi ocolite, cum să îndrăzneşti să spui ceva despre el, a fost în Serbia şi a luptat împotriva lui Tito, a ajuns şi la Londra cu generalul Mihajlović, apoi a fugit şi s-a ascuns, mai sunt nişte neamuri la Belgrad şi Novi Sad, dar nu au fost declarate, de ce să spui chiar tot adevărul ca să o să dai de dracu' dacă eşti cinstit?, şi David Rosen a declarat că e evreu, dar a avut noroc că ţarul Boris nu i-a dat pe mâna nemţilor, poporul bulgar se poate lăuda cu asta, evreii ăştia puteau s-o păţească, dar dacă n-a vrut ţarul Boris nemţii n-au putut face mai mult, în Serbia şi Ungaria i-a ridicat pe toţi, puţini au scăpat, în România nu se ştie bine ce s-a întâmplat, la ei toate sunt invers şi nu poţi să pui bază pe nimic, până şi când zic da! dau altfel din cap decât bulgarii, despre unchiul ăsta nu se pomeneşte nimic nici măcar în scrisori, toată lumea ştie că scrisorile se desfac şi sunt citite iar convorbirile telefonice sunt ascultate, oare în alte ţări nu e la fel? oare eunucii din haremurile din Stanbul nu se uitau prin gaura cheii să vadă ce se întâmplă înăuntru?, şi, dacă în RABOTNICESKO DELO nu scrie nimic, atunci e recomandabil să nu ştii nici tu mai mult decât ştiu alţii, o să ajungă şi la mare, să vadă şi el minunile astea noi de hoteluri, abia s-au terminat lucrările şi lumea vorbeşte că e foarte frumos şi la Nisipurile de Aur şi la Nessebar, Sozopol - astea au fost cândva colonii greceşti, n-a mai fost la mare de când era copil, părinţii n-au avut nici timp, nici bani, nici linişte pentru vacanţe prelungite, doar pe la rude, la Sofia şi Bazargik, i se spune mai nou Dobrici, are şi Vartan o hartă veche, dinainte de război, la Balcik a fost castelul reginei Maria a României, noi suntem deştepţi pentru că nu ştim cum sunt alţii, ar fi o vorbă de duh a unchiului ăsta ascuns, bulgarii au umor, dar nu prea se vede, dar o economie planificată îşi va spune cuvântul în toate domeniile, turismul şi politica au mers uneori mână în mână, evoluţia sistemului politic a determinat dezvoltarea industriei hoteliere aşa cum nivelul de trai scăzut, mai ales în primii ani de după război, când ţara era sfâşiată de contradicţii iar economia bulgară nu se dovedea încă la înălţimea aspiraţiilor, nu a favorizat decât tensiuni sociale, cui să-i mai ardă de vacanţe la Pamporovo sau Nisipurile de Aur, în 1956 plaja era plină de şerpi, în 1948 doar 2.650 de turişti străini vizitau Bulgaria, în 1958 numărul lor a crescut la 80.000 iar în 1960 peste 200.000, încă o dovadă a grijii purtate de Partid, din 10 mai 1953 Biserica Ortodoxă Bulgară şi-a ales un patriarh, iar din 1948, de la al doilea Congres al Frontului Patriei, Gheorghe Dimitrov a recomandat accentuarea revoluţiei culturale şi eliminarea influenţelor ideologiilor burgheze, n-ar fi rău să-şi mai amintească de lucrurile astea domnişoarele Ganevski, grădina botanică de la Balcik trebuie neapărat vizitată şi Capul Kaliakra unde s-ar găsi foci sau pinguini sau rechini, parcă, nu, de unde o asemenea prostie!, delfini, e în vacanţă doar, îşi poate permite să şi viseze, o să facă şi fotografii cu aparatul Zeiss al tatei; săracu', până trăgea un cadru scotea sufletul întregii familii, stai aşa!, nu mişca! încă puţin! acum! gata!, în vacanţă îi dă mâna să mai amestece unele detalii mai mult citite decât trăite sau povestite de mama, ea a tot umblat după ce a devenit văduvă, toată lumea spune că e foarte frumos la mare şi la Varna, unde trăieşte mătuşa Vartuhi, un port important, sunt locuri unde te poţi simţi foarte bine, asta îi şoptea fata lui Stepan Popov din Haskovo când se ţineau de mână şi se sărutau pe gură, mai mult îndrăgostiţi decât logodiţi, ceea ce era altceva decât mâncarea cu bucăţi de slănină şi pâinea mucegăită de la cantina fabricii 9 septembrie unde a lucrat şi Vartan cot la cot cu ceilalţi muncitori, tehnicieni şi ingineri, mai puţin secretarul de partid care avea un birou mare şi luminos, şi toţi gândacii şi şobolanii ăia mişunau peste tot, parcă nu erau atâtea gângănii pe vremea ţarului Boris, Bulgaria trebuie să aparţină bulgarilor!, sigur, aşa e drept, dar ce faci cu turcii care n-au plecat în anii treizeci la chemările lui Mustafa Kemal?, ce te faci dacă bulgarii nu mai vor să lucreze decât de frică, au devenit leneşi, se uită la televizor, toată ziua citesc ziare şi reviste, când se ceartă cu nevestele vin la sindicat supăraţi şi mai solicită o cameră în plus, toate au o limită, în vacanţă ies la iveală multe întâmplări ascunse, dacă are bicicletă scapă de multe din necazurile altora, cum-necum s-a pus pe drum şi a hotărât ca primul popas să-l facă la mânăstirea Bacikovo, un loc istoric, iar biserica un monument de preţ al artei feudale bulgare, îşi mai aduce aminte că a citit undeva de vorbele lui Malraux, zice el, Bulgarii trebuie să aibă şi ei Gioconda lor, cum să nu fii mândru în asemenea clipe, există şi astfel de oameni care gândesc optimist despre Bulgaria, Bulgaria nu înseamnă doar meşena skara, mustăţi, ghiveci în vase de lut, geagik, bătălia de la Ceatalgea şi iaurt, Naidenov, portarul de la ŢDNA-Sofia, iar cine umblă cu bicicleta prin ţară şi doarme prin casele oamenilor cunoaşte altfel arta şi istoria unui popor decât ăştia care le ştiu pe toate doar din cărţi, într-un fel Ludmila lui Stepan Popov din Haskovo avea sensibilităţile ei, spunea deseori lucruri foarte interesante, nu citite prin LʼHumanité, îşi dovedea inteligenţa tocmai când gândea din instinct, ca un bărbat care a strâns-o în braţe Vartan ştie ce vorbeşte, iar acum repetă ca un papagal banalităţi venite din capul altora, din altă parte, de la centru, ei bine, cu chestii din astea face carieră, o s-o ducă bine toată viaţa, a vrut s-o sune la început de vacanţă, dar şi-a spus că n-are niciun rost, e deja gravidă, aşteaptă un copil, sau cine ştie, poate doi, de ce nu doi gemeni frumoşi şi sănătoşi, asistenţa sanitară este gratuită în Bulgaria şi mortalitatea infantilă a scăzut cu douăzeci şi trei la sută faţă de ce era înainte de instaurarea regimului democrat-popular, soţul ei este directorul spitalului din Stara-Zagora, un medic tânăr cu tatăl general, cum să nu-ţi pese de soarta celor pe care i-ai iubit, să tot trăieşti în astfel de condiţii şi să te plimbi cu un Wartburg nou-nouţ, nu-i poartă pică Ludmilei, poate e mai bine aşa pentru amândoi, poate nici măcar nu s-au iubit, ci doar li s-a părut, erau doar atât de tineri, oricum tovarăşul Stepan Popov nu l-a plăcut şi asta i-a fost de ajuns, a învăţat să nu se împotrivească destinului, se spune că bulgarii sunt încăpăţânaţi şi nu se lasă bătuţi cu una cu două, nici măcar nu poate fi un defect, decât să te schimbi în fiecare săptămână mai bine s-o ţii una şi bună, vei vedea dacă a fost bine abia la urmă, bine sau rău, uite că acum Bulgaria renaşte din propria-i cenuşă după ce a fost Imperiu sub Asan şi ţara subjugată de turci atâtea secole, şi Regat atâţia ani, după războiul ruso-româno-turc din 1877-'78 când bulgarii şi-au căpătat independenţa iar românii au pierdut Basarabia, aşa i-a plăcut lui Vartan să-şi vâre nasul prin toate disciplinele, n-a avut nimic de pierdut, ba din contră, cei din fabrică dacă au văzut că băiatul are note bune l-au recomandat pentru reînscriere la facultate şi a avut mare noroc, a reuşit să fie înmatriculat după încă un an de tribulaţii şi încurcături, să urmeze fizica nucleară, o disciplină nouă în Bulgaria unde roşiile cresc mari, iar strugurii sunt dulci, cine ştie, poate se va pierde dosarul lui, acum e în vacanţă, să se mai gândească şi la altceva, o să-l trimită şi pe el la Dubna, cum să ajungi un bun atomist fără să treci pe acolo?, nu, acum e în vacanţă, poate prima şi ultima lui vacanţă adevărată, o să urmeze repartiţia, apoi o să înceapă serviciul, sarcinile de plan, de ce nu şi-ar găsi şi el un loc într-un institut de cercetări?, să-şi dea şi doctoratul, tineretului în Bulgaria li se deschid o mulţime de perspective indiferent de originea lor socială, învăţământul e gratuit iar studenţii ai căror părinţi au venituri sub o sută de leva primesc burse, ca să nu mai vorbim şi de alte avantaje, cămine, tabere de vacanţă, acum are o prietenă nouă, hai să fie prudent şi să nu spună iubită, trăieşte la Sofia, Sofia e capitala ţării, nu vrea să grăbească evenimentele, nu i-a mărturisit încă, el e hotărât să o ceară în căsătorie, poate o să se facă şi membru de partid, s-a ars de câteva ori, de ce să se grăbească, ce ţi-e scris nu poate fi ocolit, aşa e, la Bacikovo, şi uitase, e sărbătoare mare, el s-a bucurat mult că o să asculte faimosul cor al mânăstirii, toată Bulgaria ştie de acest cor bărbătesc din Bacikovo, aici a venit în vizită şi tovarăşul Kim Ir-sen, a fost adus în semn de preţuire pentru arta corală bulgărească, dar şi pentru a întări tradiţionala prietenie dintre poporul bulgar şi cel coreean, au scris şi ziarele, şi cu bucurie în suflet că mai are puţin până la Bacikovo, Vartan pedala voios pe şoseaua nu prea circulată la acea oră de duminică, din când în când câte un Molotov sau câte o Pobedă a vreunui ştab localnic, încă puţin până la mânăstire, în pas de voie şi cu bucurie în suflet, asta o spunea doar în GÂND, el ştie bine că se duce să viziteze un Monument Istoric şi de Arhitectură, Vartan pedala spre viitorul lui luminos, dacă n-o să poată obţine o specializare la Dubna, măcar un an, doi, de perfecţionare la Bucureşti, micul Paris din Balcani, şi fetele sunt acolo atât de drăguţe, iar românii ospitalieri, totdeauna fraţii de la nord de Dunăre i-au adăpostit pe revoluţionarii bulgari, nici la Bucureşti n-ar fi rău, da, fetele sunt mai îndrăzneţe decât bulgăroaicele, iar şcoala de fizică atomică e, parcă, mai închegată decât cea bulgărească, asta nu o poate spune cu voce tare, poate evreii de acolo să fie mai deştepţi decât cei din Bulgaria, aşa râdea mucalit, ca Nastratin Hogea, Cicio Oncio, înainte de a fugi în Turcia, ce figură să le facă, au fost cu toţii supăraţi, măcar de le-ar fi trimis nişte pachete, e riscant, totul se poate afla, mai bine lipsă, mama a declarat că nici nu sunt fraţi buni, ce să faci dacă la anchetă te ia din scurt?, de altfel ortodocşii s-au înţeles între ei destul de bine, nu de puţine ori sârbii, românii şi bulgarii au luptat pentru o cauză comună sub semnul crucii, pentru libertatea popoarelor lor, ce vreme frumoasă poate să fie, toate verile sunt frumoase în Bulgaria, are noroc, uneori se mai iscă şi câte o ploaie dar e binevenită pentru porumbul de toamnă, se pare că o să aibă parte de o vacanţă frumoasă, destinul răuvoitor îi va juca o festă, sau cum să spunem, în timp ce intră în sat şi trece defilând plin de zâmbete ca tovarăşul Todor Jivkov la parada din 9 Septembrie, prin faţa ţăranilor ieşiţi la porţi, îl apucă nişte crampe violente în stomac, consecinţă firească a faptului că a băut lapte crud pe stomacul gol, acasă nu i s-ar fi întâmplat aşa ceva, maică-sa i-ar fi spart cana decât să-l lase să bea lapte crud, dar poate tocmai de aceea sunt bune şi vacanţele astea ca oamenii să mai facă şi altceva decât s-au obişnuit an de an, dacă ar fi fost numai nişte simple dureri era mai simplu, dar şocul s-a dovedit mai dur, trupul lui destul de riguros ţinut sub control de industria alimentară maternă, nimic de gata, totul de casă!, deviza secretă a bunicii, n-a rezistat în faţa inamicului din interior, ăştia-s cei mai răi şi trebuie stârpiţi fără milă, tot repeta fostul posibil tată socru, tovarăşul Stepan Popov din Haskovo privindu-l în ochi ca să înţeleagă bine că fata lui nu e de nasul lui Vartan, ce mai calea, valea, să nu ne ascundem în faţa adevărului realist-socialist prin tertipuri mic burgheze, Vartan, fizician-atomist cu examenul de licenţă trecut cu brio, a făcut în pantaloni!, s-a scăpat pe el, cum se spune cu o vorbă ironică atunci când e vorba doar de cei ce se tem de puterea clasei muncitoare în alianţă cu ţărănimea tot muncitoare ce călăuzesc Bulgaria pe drumul construirii socialismului, într-o astfel de situaţie te trec brusc toate sudorile, ca şi cum s-ar auzi scrâşnetul frânelor de la un GAZ oprit în faţa casei, Vartan e obligat să pedaleze în picioare, unde să se oprească?, lumea îi face semne prieteneşti, cum să opreşti în halul în care te afli, şi cu ce, cum să te schimbi?, mai mare ruşinea, o nenorocire, ce mai, lumea îl aplaudă ca pe un mare campion, el răspunde la salut făcând cu mâna ca un învingător în Cursa Păcii, îi ştie din fotografii şi pe Anquetil şi pe Poulidor şi toţi campionii din Turul Franţei, se pare că şi francezii o să aibă bomba atomică, drumul asfaltat îl scoate în faţa intrării în mânăstire, lumea e adunată puhoi de parcă ar fi fost aşteptat, nu mai are pe unde să o ia, se lasă dus de drum şi de aclamaţiile mulţimii, a descălecat, ţine bicicleta de ghidon, ispita de a asculta faimosul cor bărbătesc din Bacikovo nu a dispărut, cum să renunţe tocmai acum când e la câţiva paşi de biserică, nu poate să renunţe nici în aceste condiţii ingrate, şi-a lăsat bicicleta lângă ghereta de la intrare şi până să se gândească bine ce are de făcut se pomeneşte în pronaosul bisericii, concertul deja a început, sau slujbă, ce-o fi, nu-şi dă prea bine seama, el se simte niţel jenat de ce are în pantalon, dar ispita muzicii e covârşitoare, iar un adevărat meloman, cum se consideră el, trebuie să accepte orice fel de sacrificii ca să-şi vadă visul împlinit, spune asta cu mândria celui ce obţine la Scala din Milano un bilet la un spectacol cu Ghiaurov, te laşi dus de val uneori, că vrei, că nu vrei, aproape nu te mai întreabă nimeni, nici nu are importanţă, păi nu are Vartan dreptate când spune că nu merită să te împotriveşti destinului?, din punct de vedere dialectic se pot face anumite observaţii, desigur, dar fatalitatea se poate transforma în destin, cu o chestie de soiul ăsta a lăsat-o cu gura căscată pe Ludmila şi a putut să-i mângâie sânii, gata, gata să-i desfacă închizătoarea de la sutien, mai departe n-a fost chip, ea s-a trezit din lupta contrariilor şi l-a împins de era să dărâme bustul lui Lenin, de pe biroul tatălui, "Hei, ce te-a apucat? Aşa vrei tu să-ţi însuşeşti învăţătura lui Marx şi Engels?", poate dacă era mai bine pregătit ideologic decât Ludmila reuşea s-o dezbrace mai repede chiar atunci, până să bată santinela la fereastră, "S-a întâmplat ceva?", sau să apară menajera cu fursecuri şi cafea, şi n-ar mai fi trecut două luni preţioase până să se întâmple ce nu putea fi evitat, le-a plăcut atât de mult la amândoi încât au devenit imprudenţi şi au neglijat cele mai elementare precauţii pe care le tot evocau tovarăşii din ilegalitate în întâlnirile cu studenţii, gata, gata să-i prindă în flagrant delict ofiţerul de serviciu de la cabinetul de Marxism-Leninism, poate de aici li s-a şi tras, dobitocul ăla chel şi saşiu a observat prea strânsa lor legătură tovărăşească şi l-a lucrat pe Vartan la tovarăşul Stepan Popov, a fost de-ajuns să fie consemnat în procesul verbal când în mod obişnuit se scrie În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit, gata, să nu se mai gândească la ce a fost, în biserică lume multă, deja e prânz, vocile se aud într-adevăr minunat, nu prea înţelege Vartan de ce oamenii din preajmă îl privesc insistent, unii se dau chiar la o parte, lui nu-i pasă, muzica l-a absorbit şi el e obişnuit să înfrunte priviri ostile, cu doi ani în urmă şi-a lăsat şi barbă, ce scandal!, a fost chemat peste tot, ameninţat şi până la urmă lămurit să se lase păgubaş, un cetăţean de nădejde al Bulgariei nu poate să se prezinte societăţii aşa cum vrea el, mai mare ruşinea, mai-mai să-l dea afară din facultate, acum e un turist oarecare, un străin, se vede cu ochiul liber, nu seamănă cu localnicii, el poartă o cămaşă cadrilată şi i-au cam crescut perciunii, contrastează printre ţăranii îmbrăcaţi în alb şi cu chimir la brâu, de mustăţi, ce să mai vorbim, el e singurul din biserica plină ochi fără o astfel de podoabă, plus câteva femei, dar nu toate, de ce oare i se acordă atâta atenţie în loc să fie ochi şi urechi la cei care cântă?, privirile devin mai insistente, două fete şuşotesc şi-şi dau coate, altul face semn unui bătrân şi el începe să dea din cap dezaprobator, Ţţţ! Ţţţ! Ţţţ!, se produce un gol în jurul lui, Ruşine!, se aude o voce de femeie, e clar că i se adresează lui, până în clipa când dialectica marxist-leninistă şi învăţătura tovarăşului Jivkov - Balgaria, tehniceskaia naţia! este ultima achiziţie a gândirii tovarăşului Prim-secretar - îl aduce pe Vartan la o dureroasă realitate, m-am căcat pe mine!, exclamă el în gând în timp ce corul din Bacikovo atacă Gospode pa milu!, un vechi cântec bisericesc, dacă nu cumva o fi varianta lui Ceaikovski, ce ruşine!, tocmai lui să i se întâmple nenorocirea asta, ce mirosuri pot să iasă din el, realizează grozăvia situaţiei în care se află şi o ia la fugă, în râsul celor din preajmă, spre ieşire, împingând oamenii, afară, afară!, bine că a ajuns iar în aer liber, nu mai vede pe nimeni, ce ruşine!, poate unii râd de familia lui, or să creadă că e prost crescut, un nesimţit, numai un păgân necredincios poate să cadă într-un asemenea păcat, să pângăreşti lăcaşul Domnului, alţii nu înţeleg ce s-a întâmplat cu băiatul ăsta care nu-şi găseşte locul, dacă e şi vreun observator din afară, cum să nu fie într-un loc unde e strânsă atâta lume, ar putea să informeze organele raionale şi să fie acuzat de atentat la ordinea publică şi activitate antirevoluţionară, au fost doar atâtea sabotaje în economia bulgară, iar turcii, aliaţii imperialiştilor americani, au înmulţit provocările de la graniţă, munca eroică a poporului bulgar sub conducerea partidului muncitorilor şi ţăranilor nu poate fi lăsată pe mâna bandiţilor ce pot apare oricând şi oriunde, ziarele consemnează săptămânal numărul de agenţi americani ce încearcă să se infiltreze în Albania, vigilenţa nu trebuie slăbită nicio clipă, orice greşeală costă vieţi omeneşti, miliarde de leva, să fugă!, a scăpat, nu i-a spus nimeni nimic, e transpirat tot de spaimă şi ruşine, dar n-a fost arestat, asta e bine, ce chin!, un calvar, cum să păţească el aşa ceva?, a întrebat o bătrână unde poate găsi o apă şi a fugit cât a putut de repede ducând şi bicicleta în spate, deja ora prânzului, soarele arde tare, apa este mică, curge iute, ca toate apele de la munte şi ce curată poate să fie, dacă rămâneau aşa, organizaţiile ecologiste nu s-ar fi răspândit peste ani ca să se ridice şi solidarizeze împotriva lui Jivkov şi Lukianov, asta nu mai ştie Vartan, soarele arde tare, el a coborât de pe pod chiar lângă pârâu, şi-a desfăcut bagajele, vrea să se spele, să se îmbrace cu haine curate, are schimburile la el, ar trebui să-şi spele pantalonii, să facă şi o baie, deja se simte mai bine, poate şi niţică plajă n-ar strica, efectele săpunului sunt vizibile, unul din indicii ce stabilesc standardul de trai al unui popor, consumul de săpun pe cap de locuitor a crescut simţitor în ultimii ani, s-au creat disponibilităţi şi pentru export, vremea e minunată, iar Vartan un om liber, n-are un program alcătuit până la ultimele detalii, îi place să mai şi improvizeze, să se bucure, de neaşteptat, de CLIPĂ, sau chiar dacă în linii mari şi-a alcătuit un plan nu e obligat să-l respecte, "Iată, tovarăşi, nu trebuie să îngheţăm gândirea noastră ci s-o facem flexibilă, să o adaptăm la cerinţele momentului, în concediu nu este obligatoriu ca planul să fie îndeplinit înainte de termen sau depăşit, nu, tovarăşi, omul nou bulgar trebuie să fie un om sănătos, cu mintea limpede, de aceea există concediu, plătit, ca oamenii muncii să se odihnească şi să-şi îngrijească sănătatea, să se trateze dacă e cazul, grija faţă de om nu este o vorbă în vânt, iar politica partidului e gândită de oameni pentru oameni", o astfel de femeie trebuia să aibă el în casă dacă se însura cu Ludmila, mama ei şi soţia tovarăşului Stepan Popov din Haskovo este un cadru de nădejde, are o admiraţie deosebită pentru Nadejda Krupskaia şi îi plac cântecele duioase de la munte, îi face plăcere să gătească, iar toamna cămara e plină de dulceţuri făcute de ea, şi şerbet de vanilie face dumneaei şi dulceaţă din coajă de pepeni, a copilărit doar pe Valea Mariţei, taică-su, bunicul Ludmilei avea ceva pământ, dar l-a dat la colectiv, convins şi nu prea de insistenţele fetei lui, a zis că-i sparge capul dacă rămâne chiabur, o să ieşi în afara societăţii, nu-mi eşti tată!, a strigat ea mânioasă la început de carieră tovărăşească, bătrânul Ţvetan Todorov a înjurat pe sub mustăţi, dar a intrat la colectiv, mai cântă el serile când se îmbată şi e singur în grajd, Şumnîi Măriţa , Vartan s-a spălat cu mişcări repezi curăţându-şi trupul de toate mizeriile adunate pe drum, apoi cheful de viaţă revine, ba chiar capătă amploare dacă eşti curat şi ai apucat să mănânci un colţ de pâine cu slănină şi ceapă, şi-a stabilit cartierul general lângă pod, el e gol puşcă, începe să-şi spele pantalonii, e mult soare, iarba e moale şi pietrele s-au încălzit, miroase frumos a vară, e cald şi bine, nicăieri pe lume nu e mai frumos vara ca în Bulgaria, Vartan se află într-o vacanţă binemeritată, au fost câţiva ani grei până să ajungă aici, nu toate i-au mers din plin, a trecut prin destule momente dificile, când nu întrezărea nicio speranţă, ce plăcut să stai gol puşcă sub razele soarelui, îţi dă un sentiment de libertate, şi nu este nimeni, ce linişte!, doar apa ce se strecoară printre pietre şi Plovdivul este atât de frumos, îi place oraşul ăsta împrăştiat pe şapte coline, ca şi Roma şi ce bunătăţi se pot mânca la Trimontium, începe să i se facă foame, doar ăştia ştiu să facă un caşcaval la capac ca lumea, şi oraşul vechi cu străzile lui întortocheate, ar merge acum o meşena skara şi o salată de vinete şi nişte ardei capia copţi, pofta-n cui!, doar abia a mâncat adineaori şi nişte piersici zemoase de la gheaţă, oare Svetlana ştie să gătească o fasole bătută aşa cum trebuie, unii se laudă cu lucruri făcute de vreo rudă, cosmopolitismul se împleteşte într-un fericit chip creator cu naţionalismul, de aceea şi găsim frumoase măşti africane aduse de la Paris lângă cine ştie ce icoană de la Sliven din secolul al XVIII-lea, oare unde o să fie Vartan peste câteva luni?, la Dubna, la Bucureşti sau într-o nenorocită de uzină de la Blagoevgrad făcând nişte fişe de pontaj şi bonuri de material, "N-avem nevoie de atomişti, tovarăşe!", ce rost are să se gândească azi ce va fi mâine, lucrurile se pot schimba de la o zi la alta, o să intre şi el în partid ca toată lumea, de ce să nu intre?, sunt o evidenţă pentru toţi locuitorii Bulgariei marile prefaceri prin care trece ţara, ridicarea nivelului de trai atât la oraşe cât şi la sate unde a pătruns lumina electrică, apa curentă, radioul, unii au chiar şi telefon, iar ţăranii au început să folosească hârtia igienică, nu trebuie să ne fie ruşine de nimic dacă vrem să păşim apăsat pe calea progresului, ce, el e mai prost decât ceilalţi? la urma urmelor are dreptul la viaţa lui, parcă ceilalţi din familie s-au consultat cu el dacă mai aşa sau mai pe dincolo, de ce să rămână el în urmă dacă ceilalţi o iau înainte?, nu, acum e în vacanţă, să nu se frământe cu astfel de lucruri, o să-şi facă rost şi de casă dacă o să plece din Plovdiv, dar asta nu e treaba lui, o să-i repartizeze o locuinţă cei de la întreprinderea sau instituţia unde va lucra, dar dacă totuşi o să plece la Dubna?, nu vrea să excludă o astfel de situaţie, e chiar posibilă, e doar şef de promoţie, cunoaşte bine limba rusă, dar şi engleza, cu germana stă mai slab, dar o să înveţe, atomiştii germani au fost preluaţi o parte de americani, o alta de ruşi, va mai trece încă un timp ca şi bulgarii să fie o naţiune tehnică precum Germania, adică Republica Democrată Germană, Ptiu! ce tâmpit, se înfurie el şi aruncă o piatră în apă, cum de nu s-a gândit mai dinainte că nu e membru de partid, doar atâţia colegi, unii chiar mediocri, au acceptat când li s-a propus în anul doi, alţii în trei, chiar în patru, o să-l coste pasul ăsta greşit, ce bine e seara!, uiţi de tot ce ai pe suflet, aiurea, parcă mai tare se îngrămădesc, are şi el dreptul la câteva zile de vacanţă, fratele lui şi-a cumpărat o motocicletă Jawa de doi jumate, e cam nervoasă, râde, săptămâna trecută a plecat de pe loc atât de repede că Şişmanova a rămas unde se suise, atât de iute a ţâşnit fratele lui cu motocicleta, vecinul lor, Todorovski, nu priveşte cu ochi buni ce se întâmplă la ei în casă, de unde bani pentru motocicletă? şi de ce Vartan a terminat fizica nucleară la Sofia, mecanică agricolă nu putea să urmeze, ca şi Petăr, băiatul cel mare al lui Todorovski, agricultura bulgară are nevoie de ingineri mecanici şi de tractoare mici, nu cumva e mâna americanilor aici?, şi în sufragerie folosesc becuri de o sută de waţi, asta nu spune nimic despre, familia Agopov?, n-ar trebui comitetul cetăţenesc de stradă să fie mai atent la ce se întâmplă chiar sub nasul lui?, madam Agopov citeşte romane franţuzeşti şi nu e prea bucuroasă când se întâlneşte cu soţii Todorovski, lucrurile astea trebuie ştiute, doliul a trecut, de ce tovarăşa Agopova continuă să umble mereu în negru?, nu cumva vrea să sfideze autoritatea de stat?, soţul ei nu avea rude printre ustaşii croaţi, au omorât doar atâţia bulgari când s-au bătut cu tovarăşii comunişti sârbi, sunt atâtea întrebări ce se cer clarificate, tovarăşul Todorovski a făcut câteva sesizări şi note informative la organele în drept dar până acum nu s-au luat măsurile cuvenite, Nenorocitul!, îşi bate şi acum joc de săracă mama, Nenorocitul! câte mizerii nu i-a făcut şi lui tata, ar merita să-l pocească într-o bună zi, ăştia vor să pună mâna pe casa lor din Ivan Vazov, să-şi termine el treburile şi o să se ocupe niţel şi de turnătorul ăsta nenorocit, ce frumos e totul în jurul lui, copaci care foşnesc, margarete, oare Svetlanei îi plac florile?, uite şi câţiva fluturi, chiar şi lucrurile lui spălate şi întinse la uscat i se par minunate, şi el gol puşcă, ca omul în primele zile după creaţiune, oare cum o fi fost pe atunci? Hair mer a învăţat de la bunica, dar în casă vorbesc mai mult bulgăreşte, oare cine a fost forţa conducătoare în stat când Noe a ajuns cu Arca lui pe Ararat?, să fie oare adevărat şi posibil ca după victoria comunismului în toată lumea nu vor mai fi partide politice şi vor dispare graniţele între state iar femeile se vor putea căsători unde şi cu cine vor fără încuviinţarea părinţilor?, da, sunt clipe rare, momente de bucurie, viaţa nu e chiar urâtă şi merită să o trăieşti, tata a murit, l-au bătut la o anchetă, nu se ştie bine motivul arestării preventive, mai bine să nu pui întrebări şi să răscoleşti astfel de întâmplări, ar fi putut să-l dea iar afară din facultate şi oricum pe tata Pancio nu l-ar fi întors de la groapă, dacă alde Todorovski şi-au făcut un păcat să fie al lor, până la urmă oricine va da socoteală, să se bucure măcar de aceste zile, cum să intre în partid dacă taică-su a murit de mâna lor şi atunci cum să ajungă la Dubna dacă nu intră în partid?, şi nici nu-şi dă seama că pe podul din apropiere s-au adunat deja o mulţime de ţărani, stau şi cască gura fascinaţi de spectacolul oferit, n-au ei parte în fiecare zi de aşa ceva, intrarea e liberă, un om în pielea goală ţopăie la soare, nici măcar nu e un copil, şi cu chestia aia, uite ce mare e!, bălăngănindu-se între picioare, câteva fete au vrut să vadă şi ele şi au fost gonite cu strigăte de mânie, deja a fost anunţat şeful de post din Bacikovo care a şi raportat la Plovdiv să fie trimis un echipaj, "Vedeţi să nu scape!", a sunat ordinul transmis prin radio, organizaţia de partid a mobilizat câţiva oameni de nădejde, urmează să vină tovarăşii să-l ridice, sigur că este o provocare imperialistă, tocmai într-o zi de sărbătoare, când era faza pe ţară a corurilor bărbăteşti, nimic nu este întâmplător, cum îşi permit spionii ăştia paraşutaţi de americani să-şi bată joc de ce e sfânt pentru poporul bulgar?, oare nu cumva este un amestec străin în toată provocarea asta, românii aliaţi cu ungurii ca să ocupe o bucată din sudul Dunării şi s-o împartă între ei?, Hei, ce-i cu ăştia?, are Vartan o străfulgerare văzând că nu e chiar singur, ci zeci, poate chiar sute de ochi duşmănoşi îl privesc de peste tot, e înconjurat, n-are unde să fugă, nici măcar să se îmbrace, râde ca un prost, "Atenţie, tovarăşi, să nu ne scape!", un individ în civil conduce câţiva miliţieni care aleargă să pună mâna pe el, "În numele poporului eşti arestat!", Vartan încearcă să deschidă gura, "Tovarăşi, ştiţi, eu...", "Cetăţene, dumneata nu eşti tovarăş cu noi!", se uită urât la el un miliţian gras şi transpirat, "Căutaţi bine să recuperaţi şi armamentul şi paraşuta!", ordonă civilul care se fâţâie de colo-colo, măcar de l-ar lăsa să se îmbrace, "Ce armament, tovarăşi, eu sunt fizician-atomist, zău aşa, sunt în vacanţă, făceam baie, ce-s copilăriile astea...", nu se poate, nu se poate, cum să-i strice ziua lui de vacanţă, lumea de pe mal nu mai râde, Vartan încearcă să găsească un sprijin în cei adunaţi acolo, l-au văzut doar când a venit şi ce-a păţit, ei ştiu bine că nu e un spion paraşutat şi un duşman al poporului, ar putea să-i ia partea, sau măcar să spună adevărul, că n-a făcut nimic, un miliţian îi strânge lucrurile altul îl obligă să-şi pună pantalonii încă uzi, "Am găsit şi o bicicletă...", "Aha... Ia vedeţi unde a ascuns explozibilul...", scrâşneşte civilul, "Continuaţi cercetările!", Vartan stă buimac şi incapabil să facă un gest de împotrivire, "Am găsit acte, hărţi şi o busolă, echipament şi alimente, tovarăşe căpitan...", raportează un miliţian slab şi înalt cu şapca dată pe ceafă, "Tovarăşi, oameni buni, aţi înnebunit, n-am făcut nimic, sunt în trecere, m-am oprit să ascult corul din Bacikovo şi m-am căcat pe mine, acum făceam baie şi-mi spăl...", un pumn în burtă l-a făcut să se chircească, n-a apucat să-şi termine fraza, "Hai, repede, căutaţi bine, n-avem timp de pierdut şi nici nu stăm de vorbă cu duşmanii poporului!", deja frica a intrat în el, încearcă să-şi păstreze calmul şi luciditatea, nu e posibil!, nu e posibil!, ce vor ăştia de la el?, este o prostie, el a terminat facultatea, e în vacanţă, vrea să intre şi în partid ca să ajungă la Dubna, tac cu toţii, ce urâţi sunt ţăranii ăştia când tac, poate şi lor le este frică, dar atunci cine i-o fi chemat pe ăştia, să-l fi urmărit Todorovski şi în vacanţă, n-avea cum şi de unde să afle că a păţit ce a păţit el, în vacanţă, orbit de soare şi căldură şi prea multă bucurie, nici prea mult bine nu e sănătos, îţi iese pe nas, ba nu, e chiar sânge, încearcă să se şteargă cu braţul, dar miliţianul îl trage, are deja cătuşe, nu e posibil, incredibil, ăştia au înnebunit sau sunt tâmpiţi?, nu, o să explice, o să spună tot unui ofiţer superior care o să înţeleagă situaţia şi o să-i dea drumul, el o să-şi continue vacanţa după ce o să primească scuzele de rigoare, el nu e un duşman al poporului bulgar, acum nu mai are nici acte, nu poate să dovedească nimic, când civilul citeşte cum îl cheamă se uită la el iar cu ochi răi şi adaugă "Aha!!!", unde şi-a pus ochelarii, civilul dă ordin să i se găsească ochelarii spionului american, carnetul de student, poate acum va ieşi adevărul la iveală, studenţii sunt nişte tineri mai neastâmpăraţi, "Aha!", exclamă iar când mai găseşte legitimaţia de acces la Biblioteca Centrală de Stat din Sofia, fiecare Aha este pentru Vartan ca un an de condamnare în plus, cei din jur tac, nimeni nu vrea să-l apere, el ştie că n-a făcut nimic, dar şi lumea din jur ştie că Vartan Agopov n-a făcut nimic rău, şi-a spălat lucrurile şi stătea la soare şi ţăranii râdeau de el, dar poţi să ştii cine e prieten şi duşman cu adevărat, au venit tovarăşii, ei vor decide ce şi cum, "Făceam baie şi mi-am spălat lucrurile...", încearcă el din nou o minimă justificare, "Aha!", mitraliază civilul, "Şi de ce tocmai azi, de ce tocmai aici, de ce cu chestia aia îndreptată spre şosea când trebuie să treacă pe aici tovarăşul Todor Jivkov?", lui Vartan au început să-i tremure picioarele, hainele i-au fost adunate, bicicleta urcată în maşină, ştie deja, nu se poate apăra, e condus şi el spre GAZ-ul care aşteaptă pe şosea, un miliţian îl împinge de la spate, "Haide, mişcă!", el parcă are plumb în picioare, "Oameni buni, fraţilor, sunt nevinovat, n-am făcut nimic!", cerşeşte el fără niciun pic de ruşine ajutorul poporului bulgar, "Eşti un huligan, un spion, neruşinatule!", îi strigă apăsat o voce de bas cu nişte mustăţi imense iar după el, încet, timid, apoi din ce în ce mai multe voci, organizat, cu elan, din toată inima, justiţia populară îşi spune cuvântul, Huoh! Huoh! Huoh!, îl huiduieşte toată lumea adunată în dreptul podului, pe lângă şosea, poate ar arunca şi cu pietre într-un astfel de individ periculos, buna dispoziţie a dispărut de peste tot, Vartan tremură nervos, nu şi-a închipuit că în loc să petreacă la Boroveţ şi Sozopol o să poarte şi cătuşe, îi vine să plângă, ce explicaţie plauzibilă să găsească când va fi întrebat, oricum de vacanţă s-a şi ales praful, "Dă-i drumul!", ordonă civilul de lângă şofer şi maşina demarează încet, trecând prin mulţimea care se împrăştie fără să priceapă ce s-a întâmplat, Trăiască Bulgaria!, se aude o voce stingheră, de o parte şi de alta a şoselei doar soarele îşi face de cap, prin iarbă, cu indiferenţă.

(29, 30, 31 iulie 1992)

Regatul sufletelor

 

Rena Barron
Regatul sufletelor
Editura Leda Edge, 2020

Traducere din engleză de Alexandra Fusoi


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Rena Barron a crescut într-un orăşel din Alabama, unde poveştile despre magie şi aventuri i-au stârnit imaginaţia. După prima sa creaţie din şcoala primară (o poezie îngrozitoare), a trecut la povestiri şi romane scrise în perioada liceului. Rena are o afinitate pentru brânzeturi fine, vin şi natură. Când nu scrie, citeşte sau îşi exersează limba franceză. O puteţi găsi online pe www.renabarron.com.
*
Magia are un preţ... dacă eşti dispus să-l plăteşti

Născută într-o familie de tămăduitori puternici, Arrah tânjeşte să aibă şi ea puteri magice. Şi totuşi, Arrah dă întruna greş la vrăjile cu oase, nu reuşeşte să-i invoce pe strămoşi şi nici nu poate vedea viitorul, iar ambiţioasa ei mamă, cea mai puternică preoteasă a Regatului, o priveşte tot mai dezaprobator. Dar când copiii din oraş încep să dispară, Arrah este suficient de disperată să-l găsească pe făptaş cât să apeleze la un ritual periculos. Dacă nu are propria magie, va trebui să o cumpere - dându-şi ani din viaţă.

Ce descoperă e şi mai înspăimântător. Regele Demon, a cărui poftă nestăvilită de suflete aproape că a distrus lumea, dar care a fost înfrânt şi întemniţat în cele din urmă de străvechii zei orisha, începe să se răzvrătească din nou. Singura speranţă a lui Arrah de a-l opri este să-şi sacrifice din ce în ce mai mulţi ani din viaţă pentru a obţine puterile magice. Însă ar face orice ca să-i salveze pe oamenii pe care-i iubeşte, chiar dacă preţul pe care trebuie să-l plătească este mult prea mare.

Într-un roman de debut care-ţi taie răsuflarea, inspirat de poveşti despre credinţele voodoo şi perfect pentru fanii seriei Trei coroane întunecate de Kendare Blake şi ai trilogiei Grisha de Leigh Bardugo, Rena Barron făureşte o poveste magică întunecată, despre o fată captivă între zei, monştri şi intrigile propriei mame.

"Extravagantă, captivantă şi plină de toate lucrurile care-mi plac: o lume vie, o mulţime de personaje convingătoare şi o tânără eroină dispusă să se ridice şi să lupte pentru lucrurile în care crede. Această poveste impresionantă despre maturizare îţi rămâne în minte mult după ce ai citit ultima pagină." (Rebecca Ross, autoarea seriei Destinul reginei)

"O carte în care vei descoperi o mitologie complexă, cu zei băgăcioşi şi răzbunători. Fanii genului fantasy vor găsi în acest roman un decor reconfortant şi construit cu măiestrie." (BCCB)

"În acest roman de debut captivant, o protagonistă tare ca o stâncă reuşeşte să învingă sorţii potrivnici." (Booklist)

"Proza bogată şi imaginaţia nemărginită ale Renei Barron îl încântă pe cititor cu o lume dinamică, personaje convingătoare şi întorsături de situaţie care te vor ţine treaz toată noaptea. Regatul sufletelor te fascinează cu magia lui inedită şi tulburătoare." (Elly Blake, autoarea trilogiei Frostblood)

"Fascinant şi cuceritor, Regatul sufletelor transformă ambiţia în sacrificiu şi sângele în putere. Magia merită întotdeauna preţul plătit - şi durerea suferită -, iar această carte înfăţişează magia fetei de culoare într-o manieră desăvârşită." (Dhonielle Clayton, autoarea seriei Magia fetelor Belle)

Fragment
ŞASE

După tata, oricine are un pic de magie în el - numai că familia noastră are mai multă decât majoritatea. Aşa le spune clienţilor care vin în prăvălia lui, ca să‑i facă să se simtă deosebiţi. Ştie că nu‑i adevărat, dar oamenii au nevoie de ceva în care să creadă. Mulţimea care umple amfiteatrul cu siguranţă n‑are magie şi, după cât se pare, nici inimă sau conştiinţă.

Discută despre copiii dispăruţi de parcă ar fi ultima bârfă, ceea ce mă supără peste poate. Ca să participi la adunare, trebuie să ai proprietăţi şi un statut. Niciunul dintre cei de‑aici nu‑şi face griji pentru copiii lui, pentru că niciunul dintre ei nu rămâne fără însoţitori zi şi noapte. Îmi fac loc prin mulţime, pierzându‑mi pe drum câteva mărgele de pe rochie. Suntem aşa de mulţi, că Piaţa de Vest, atât de cenuşie, pare să revină la viaţă. Vie şi forfotind de bârfe meschine.
- Ar trebui să aibă grijă ce face, că altfel o să ajungă ca fostul preot‑ka, spune un bărbat, aplecându‑se spre prietenul lui.

Vorbeşte suficient de tare încât vreo câţiva din jur să mormăie aprobator. Alţii vin în apărarea mamei.

Eu mă uit urât la el. Nu e prima dată când cineva o ameninţă aşa pe mama. Încă mai doare. Nu‑mi place că Arti şi vizirul se ciondănesc tot timpul. Uneori, situaţia devine neplăcută. Chiar şi aşa, ea a făcut lucruri bune pentru Regat. Când vizirul a glumit despre o nouă creştere a dijmelor, a omis motivul pentru care cere bani Templul. Mama şi clarvăzătorii se ocupă de toate serviciile publice din Regat. Educaţie gratuită pentru cei care nu‑şi permit scribi particulari, mese şi adăpost pentru orfani. Programe pe care le‑a înfiinţat mama când a devenit preoteasă‑ka.

Fostul preot‑ka, Ren Eké, condusese Templul înainte să mă nasc eu, dar lumea încă îl mai ridică în slăvi. Era iubit pentru firea lui liniştită şi înţeleaptă şi se înţelegea bine cu vizirul. Lumea spune că pe atunci Breasla şi Templul lucrau împreună mai bine. Fiind un Eké din tribul Litho, ocupa şi poziţia de onoare de căpetenie a familiei extinse. Totuşi, într‑o dimineaţă neguroasă, un pescar l‑a găsit pe preotul‑ka în golf, agăţat de un cârlig. Despuiat, cu trupul mutilat.

Aşa că şi dacă nu sunt întotdeauna de acord cu mama, îmi fac griji pentru ea. Nu‑i puţin lucru să ucizi o personalitate publică, dar să ataci un tămăduitor ar fi şi mai greu. Cu toate astea, moartea lui rămâne la fel de misterioasă ca şi acest răpitor de copii care se află în libertate şi se poate ascunde de magie.

Tămăduitorii, adevăraţii tămăduitori, pot drege cu un cuvânt un os rupt sau pot îndepărta o furtună cu un simplu ritual. Cei puternici, cum e bunica, pot vedea peste timp. Poate şi Arti, chiar dacă nu mai poartă numele de tămăduitor de când a plecat din ţinuturile triburilor. Tata poate schimba cursul îmbătrânirii şi poate prelungi viaţa cuiva dincolo de vârsta lui naturală. Totdeauna am crezut că familia mea e în siguranţă datorită magiei, dar acum nu mai sunt aşa de sigură.

Simt un fior care‑mi cuprinde umerii în timp ce mă strecor pe alei doldora de coşuri cu mâncare stricată, ca să evit mulţimea. Bunica a văzut un şarpe cu ochii verzi când citea în oase şi a crezut că e un demon. Acum, Arti a văzut doar o străfulgerare a răpitorului de copii. Ea şi clarvăzătorii cred că e opera antimagiei. Şi dacă e altceva?

Un demon şi copii dispăruţi. Nu pare să aibă nicio noimă, dar s‑au întâmplat prea repede una după alta, în condiţii prea ciudate. De ce ar apărea un demon într‑o viziune despre mine? N‑am nimic special. Totuşi, oricât de imposibil ar părea, până şi eu am simţit că magia din cortul bunicii nu era ce trebuie. Nu semăna deloc cu atingerea ca de pană a magiei triburilor. Magia aceea fusese năvălitoare, curioasă şi ostilă. Situaţia cu copiii e mult mai rea. Cea mai importantă întrebare e de ce; ce motiv ar avea cineva să ia copii?

Mă strecor de pe alee şi intru în altă mulţime, în Piaţa de Est - cu nervii întinşi. Îmi tot aduc aminte cum a refuzat Rudjek să se uite la mine după ce mama aproape că l‑a acuzat pe unul dintre fraţii lui că ar fi răpitorul de copii. Dacă nu vrea să se vadă cu mine, nu pot să‑l învinuiesc. Nu după ce s‑a întâmplat în dimineaţa asta. Mi‑e dor de obiceiurile noastre... mi‑e dor de el.

Trec pe lângă oameni care se târguiesc pentru pâine de ieri, fructe răscoapte, carne afumată şi talismane. Măgarii încărcaţi cu saci de cereale dau din picioare şi ridică nori de nisip roşu. Piaţa se zbate ca Râul Şarpelui după o furtună şi duhneşte a picioare nespălate şi bălegar.

În timp ce toată lumea îşi vede de treabă, mă privesc chipuri aspre. Chipuri calme. Chipuri prietenoase. Chipuri de toate culorile. Chipuri tăbăcite de prea mult soare. Chipuri aşa de colţuroase, că par cioplite din piatră. Chipuri joviale, rotunde. Oamenii din Tamar vin de peste tot - de dincolo de deşerturi, de dincolo de mări, de dincolo de munţi. Oraşul este căminul tuturor celor care‑l adoptă. Ceea ce se vede şi mai bine în Piaţa de Est, şi acesta este motivul pentru care‑mi place să vin aici.

E o alinare să ştiu că, aşa cum se întâmplă şi cu mine, nimeni din mulţimea asta nu‑şi găseşte foarte bine locul. Totdeauna mă fascinează cum poate cineva să se integreze şi totodată să iasă în evidenţă aici. Acesta ar putea fi cel mai mare avantaj al răpitorului de copii, că devine invizibil. Îmi aud pulsul zvâcnindu‑mi în urechi şi mă uit din nou în jur - văzând piaţa cu alţi ochi.

Băieţi desculţi, cu pantaloni zdrenţuiţi, şi fete cu cămăşi murdare se strecoară prin mulţime. Mânuţele lor sunt iuţi când le strecoară în buzunare, luând o pungă cu bani ici, o brăţară colo. Când o femeie prinde un băieţel care încerca să‑i fure brăţara lată, un copil nevăzut, aflat pe un acoperiş, aruncă pietricele în ea. Distrasă şi ducându‑şi mâna la cap, femeia îl lasă pe micul hoţoman să fugă cu prada. Nu trec cu vederea ce fac orfanii în piaţă, dar nici nu‑i judec. Viaţa în oraş e grea pentru cei care nu vin dintr‑o familie cu o poziţie bună. Spre deosebire de ţinuturile triburilor, unde nu contează decât magia, aici domnesc banii şi influenţa.

Când traversez o stradă plină cu negustori de mâncare, soarele mă bate în spate. Norul de fum care se ridică din vetrele lor sufocă aerul şi mă face să lăcrimez, dar miroase minunat. Castane coapte, tocană condimentată, banane prăjite în ulei de arahide. Îmi chiorăie stomacul, aducându‑mi aminte că n‑am mâncat nimic azi. Dar nu pot să mă opresc să‑mi iau de mâncare; sunt prea concentrată să ajung la Râul Şarpelui, să mă văd cu Rudjek, prea neliniştită că n‑o să fie acolo.

S‑a strecurat de la adunare înainte să pună taică‑său capăt lucrărilor. M‑am uitat cum încerca să‑şi ascundă suferinţa sub o expresie indiferentă şi plictisită, dar eu pot să văd fără probleme prin masca lui. Îl cunosc prea bine. Mama i‑a dat o lovitură urâtă. Iar el detesta deja felul cum se purtase taică‑său cu fraţii lui după Ritual şi se învinovăţea că n‑a fost în ziua aceea la piaţă, ca să‑l calmeze pe Jemi.

Tresar când aud un foşnet lângă mine şi‑l prind pe unul dintre micii hoţomani încercând să‑mi salte brăţara. Îl apuc de braţ - nu prea strâns, dar suficient cât să‑l împiedic să‑şi ia zborul. Băiatul ridică spre mine o faţă cu ochi trişti şi buze care tremură. Escroc mic ce e el!

Înainte să verse o lacrimă, cineva îl plesneşte peste ceafă.
- Şterge‑o sau chem Garda!
- Au! protestează băiatul şi se răsuceşte, cu mâna la cap. Tu vorbeşti, Kofi?

Hoţul aspirant e probabil nou în piaţă - nu l‑am mai văzut până acum. Dintr‑un buzunar ascuns sub centură, scot o monedă de argint şi i‑o dau.
- Ştii, ai fi putut să ceri înainte.

Zâmbeşte sfios.
- Data viitoare o să cer.

Când băiatul o ia din loc, Kofi se apropie de mine. La 12 ani, nu‑i mult mai mare decât hoţul aspirant. Şorţul pe care‑l poartă e plin de solzi de peşte şi miroase de parcă tocmai a venit de la docuri, adică a măruntaie stricate. Face ochii mari când vede cu ce sunt îmbrăcată.
- Ce te‑ai înţolit aşa? mă întreabă.

Strâng din buze şi mă uit urât la el, deşi bineînţeles că are dreptate: rochia mea e incomodă şi bate prea tare la ochi. Dacă porţi aşa ceva în Piaţa de Est, anunţi că eşti pradă uşoară pentru orice hoţ. Măcar familia mea nu poartă blazon, ca a lui Rudjek.
- Mai bine zi de ce ai tu o monedă de argint după ureche, ripostez eu.

Rânjeşte când duce mâna la ureche şi nu găseşte nimic.
- Cealaltă ureche, spun eu, bătând din picior.

Îşi duce mâna, mai repede de data asta, la ureche, de parcă banii ar putea să dispară într‑o clipită. Când găseşte moneda de argint, o vâră în şorţ, iar pe pielea lui maronie trece un val de roşeaţă. I‑am strecurat destule monede în ultima vreme, aşa că nu mai protestează că ar trebui să muncească pentru ele. Familia noastră are mai mulţi bani decât ne trebuie şi, cum spune mereu Oshhe, o monedă pusă la păstrare e o binecuvântare pe care o pierzi.

Tatăl lui Kofi e unul dintre mulţii negustori de peşte din piaţă. Am dat peste taraba lor acum un an, atrasă către locul unde Kofi stătea cocoţat pe o ladă, spunând poveşti fanteziste unei mulţimi adunate în faţa lui.
- Disperaţi să fugă din calea unui râu de gheaţă, peştii au înotat tocmai din Nord, spunea el. Când i‑am strigat că e puţin probabil să se fi întâmplat aşa, şi‑a schimbat povestea cât ai clipi din ochi. Ai dreptate! mi-a zis. Ăştia au înotat de la Marea cea Mare, încercând să scape de un şarpe uriaş. Numai că nu ştiau că şi noi mâncăm peşte!

După câteva zile, l‑am văzut cu o femeie despre care am aflat mai târziu că e noua nevastă a tatălui său. Îl prinsese pe Kofi de umeri şi scrâşnea din dinţi.
- Nu eşti bun de nimic, băiete! se stropşise la el. Nu eşti în stare să faci nimic ca lumea?

Fără să fi fost provocată în niciun fel, i‑a tras o palmă. Lovitura parcă m‑a atins pe mine. Am intervenit s‑o opresc, dar a doua zi Kofi a venit la piaţă plin de urme de bici.

Când am văzut‑o din nou pe femeie, m‑am prezentat ca fiică a preotesei‑ka. I‑am spus că dacă i se mai întâmplă ceva lui Kofi, o să aibă de pătimit. Era prima dată când mă foloseam de poziţia mamei ca să obţin un avantaj. A mers: mama vitregă a lui Kofi a încetat să‑l mai bată. În loc de asta, acum nu‑l mai bagă în seamă. Ştiu cum te simţi când se întâmplă aşa ceva, drept care m‑am hotărât să mă prefac, din clipa aia, că sunt sora lui.
- Ai auzit de ţestoasa uriaşă care a fost adusă de flux azi‑dimineaţă? începe Kofi, dar atenţia mea e atrasă de Rudjek.

Îşi face loc prin mulţime, îndreptându‑se direct către mine. Efectul pe care‑l are asupra pieţei se vede imediat. Fetele îi aruncă zâmbete şi cineva îi iese în cale, încercând să‑i prindă privirea. Lumea se uită direct la blazonul din os de craven prins la gulerul lui.

De câte ori vine în Piaţa de Est cineva dintr‑o familie sus‑pusă, se creează agitaţie. Dar şi lui îi place piaţa la fel de mult ca şi mie; e locul nostru preferat de întâlnire, după cel secret de lângă râu.

Negustorii strigă să‑i atragă atenţia, dar privirea lui Rudjek nu se desprinde de pe faţa mea. Ocoleşte un bărbat care vinde clopoţeii preferaţi de adepţii lui Oma, zeul viselor. Zâmbeşte cu gura până la urechi, cu obrajii cafeniu‑deschis îmbujoraţi. Răsuflu adânc, iar încordarea din stomac se risipeşte.
- A fost interesant azi‑dimineaţă, spune el, întrerupându‑l pe Kofi.

De aproape, urma vânătăii movulii de pe obrazul drept se asortează cu elara lui elegantă de mătase. Ochii ca obsidianul îi sclipesc în soare pe sub genele lungi şi întunecate.

Mă răsucesc spre el.
- Ţi‑e bine?

Rudjek nu ia în seamă întrebarea, deşi se crispează.
- Ai ratat meciul meu straşnic de ieri. Am ieşit pe locul doi.

Aruncă o privire spre dreapta, unde se află însoţitorul şi cel mai bun prieten al lui, Majka, îmbrăcat într‑o uniformă roşie de gendar. Nu l‑am observat până acum.
- Doar pentru că a trişat el.
- Cred că prin "trişat" vrei să spui "a şters pe jos prin arenă cu faţa ta pocită", spune Majka.

Îşi duce două degete la frunte şi face o uşoară plecăciune spre mine, aşa cum fac cei din tribul tatei. Fiul perfect al diplomatului tamaran. Chiar mai mult decât Rudjek, Majka are înfăţişarea tamaranului tipic de neam bun - piele maroniu‑închis, păr des şi negru ca pana corbului şi ochi adânci şi întunecaţi. Îi întorc salutul cu un zâmbet.

Kira - care stă la stânga lui Rudjek - îşi drege vocea. Şi ea e îmbrăcată într‑o uniformă roşie, cu o singură coadă neagră peste umăr şi chipul palid ca iarna nordică. Spre deosebire de Majka şi Rudjek, care poartă iatagane duble, ea are o mulţime de pumnale prinse prin diverse locuri. Un negustor încearcă să‑i pună în mână o arbaletă, iar un altul flutură nişte cuţite tobachi ca să‑i atragă atenţia.

Familiile importante rareori pun piciorul în vreuna dintre pieţe dacă au însoţitori pe care să‑i trimită în locul lor. Unele familii fie nu‑şi pot permite însoţitori, fie nu vor să aibă. Noi le avem pe Nezi, Ty şi Terra, dar, spre uşurarea mea, niciuna dintre ele n‑are ca unică misiune să mă însoţească pe mine peste tot. Rudjek nu‑i aşa de norocos.
- Văd că‑ţi place noua ta slujbă, Kira, spun eu, când ea îi goneşte pe negustori.

Faţa i se schimonoseşte într‑o încruntătură.
- N‑aş zice că să‑l păzesc pe el chiar e o slujbă adevărată.

Rudjek îşi duce mâinile la piept, prefăcându‑se jignit, şi cască ochii.
- Mă răneşti.

Clatin din cap, încă neînvăţată cu noile lor slujbe de gendari. La 17 ani, sunt cu doar câteva luni mai mari ca noi, dar au deja vârsta potrivită să‑şi înceapă cariera. Mama lui Majka este comandant în subordinea Maestrului Armelor, mătuşa lui Rudjek; iar tatăl lui e ambasadorul Regatului în Estheria. Tatăl Kirei e Maestrul Scribilor. Amândoi au crescut luptându‑se în arenă cu Rudjek, ca să se distreze. După ce au intrat în corpul gendarilor, el a făcut cerere ca ei să‑i înlocuiască pe foştii lui însoţitori. E o mare onoare să slujeşti familia regală şi pe rudele lor cele mai apropiate, din familia Omari, iar Kira şi Majka nu obţinuseră încă gradul necesar pentru a fi luaţi în considerare. Însă tatăl lui Rudjek a fost de acord, fie şi numai pentru că aşa întărea alianţele politice cu familiile celor doi.
- Hei, vorbeam deja cu ea, spune Kofi, încrucişându‑şi braţele. Aşteptaţi să vă vină rândul.

Rudjek râde şi‑l mângâie pe Kofi pe cap.
- Salutare şi ţie.

Îi arunc o privire de scuze lui Kofi.
- Trec să te văd mâine, promit.

Kofi scoate limba la Rudjek, înainte s‑o şteargă şi să se piardă în mulţime.
- Piticania, spune Rudjek, mimând indignarea. Aproape că‑mi vine să...
- Mergem? îl întrerup eu.

Fără să mai aştept răspunsul, o iau spre locul nostru secret de pe râu, eu pe o parte, ei pe altundeva. N‑ar mai fi aşa de secret dacă patru oameni s‑ar îndrepta direct către el. Rudjek a avut mulţi însoţitori de‑a lungul anilor şi i‑a mituit să ne păstreze secretul. Când n‑au mers monedele, a trecut la metode de convingere subtile şi uneori nu tocmai subtile. Chiar poate să fie fermecător când vrea. Nu că i‑aş zice, fiindcă i s‑ar urca la cap.

În timp ce trec prin mulţime, simt un fior rece ca gheaţa pe spate. Prin piaţă se strecoară duhuri, ca o turmă de pisici turbate, gata să se năpustească. Nu mai lungi decât braţul meu, trupurile lor de umbre n‑au formă şi se schimbă întruna, fluide ca adierea vântului. Când năvălesc pe străzi, prezenţa lor îmi trage căldura din tot corpul. Răsuflu adânc, uitându‑mă cum câteva zeci de duhuri roiesc în jurul unei fetiţe. I se târăsc pe faţă şi i se atârnă de mâini şi de picioare şi ea habar n‑are.

Le mai văd şi alţi câţiva oameni din piaţă - cei cu sânge de‑al triburilor. Au chipurile încremenite şi vorbesc în şoaptă unii cu alţii. Dar majoritatea nu văd deloc duhurile.

Unul sau două sunt o pacoste, cum se târăsc peste orice, dar o mulţime nu poate să însemne decât un singur lucru: se apropie ceva rău. Gândindu‑mă la copiii dispăruţi, îmi dau seama că răul este deja aici.

Năucită, trec printre casele de chirpici de pe malul Râului Şarpelui şi merg dinspre docuri în susul apei. Aici nu sunt duhuri, dar mi‑a intrat deja frigul în oase. Triburile cred că duhurile sunt vestigii ale unui neam distrus de demoni cu multă vreme în urmă. În lăcomia lor după ka-uri, au călcat în picioare un tărâm întreg înainte ca Re'Mec şi Koré, Regii Gemeni, să pornească război împotriva lor ca să‑i oprească. Duhurile sunt tot ce a mai rămas din vremea aceea. Năluci fără odihnă şi fără suflete, căutând ceva ce nu mai pot avea - viaţa.

Când ajung la locul nostru bătătorit din stufărişul înalt, îi văd pe Majka şi Kira stând de pază pe malul râului - destul de departe ca să ne lase puţină intimitate. Rudjek stă pe o pătură galbenă întinsă pe iarbă.
- Tata organizează o luptă mare ca să celebreze sfârşitul Lunii de sânge, spune el după ce cască. Trebuie să vii şi tu. Sunt neînvins de trei ani în întrecerea de săbii. Sunt cel mai bun spadasin din Tamar. Mă rog, în afara gendarilor, presupun.
- Nu cred că e o idee bună, după ce s‑a întâmplat azi‑dimineaţă, răspund, cu gâtul uscat.

Ochii lui, mai întunecaţi decât ora ösana, se cască întrebători. Când e atent doar la mine, locul pare mai mic şi aerul mai cald.
- Ce s‑a întâmplat, Arrah?

Când îmi rosteşte numele, vocea i se frânge şi toată lăudăroşenia piere. Mă aşez lângă el, iar parfumul lui de liliac şi fum de lemne îmi trimite un val de căldură pe ceafă. Ar trebui să spun ceva ca să‑i distrag atenţia sau să mă prefac că nu‑mi place cum îmi rosteşte numele, dar nu o fac. Nu imediat. Las starea asta ciudată şi minunată să mai plutească între noi. E cel mai bun prieten al meu şi e insuportabil jumătate din timp. Dar în ultima vreme îmi imaginez altceva - îmi imaginez ceva mai mult.

Vinovăţia se instalează ca un vechi prieten şi‑mi mut privirea. Chiar dacă părinţii noştri nu s‑ar urî, tot mi se strecoară în minte senzaţia că e ceva greşit. Da, vreau mai mult, dar nu vreau să distrug ce avem acum, în cazul în care n‑ar merge bine. O clipă, sunt cât pe ce să‑i mărturisesc, iar în clipa următoare îmi îngrop sentimentele sub un bolovan.
- Nimic, spun repede, înainte ca discuţia noastră să devieze.

Mi se învârt prea multe gânduri prin cap. Duhurile, răpitorul de copii, şarpele cu ochii verzi. Aparent, n‑au nicio legătură unele cu altele, dar împreună mă duc cu gândul la un joc de‑a şacalii şi ogarii. Un joc bazat pe strategie, eschive şi inducere în eroare. Poate că fac legături acolo unde ele nu există de fapt, dar nu cred în coincidenţe. Clatin din cap şi‑i zâmbesc.
- Ce‑i cu pătura asta elegantă azi?

Îmi trec mâna peste ţesătură, pipăind modelele complicate ale împletiturii. Mă cunoaşte aşa de bine, că nici nu protestează când schimb subiectul.
- N‑am vrut să‑ţi strici tu rochia elegantă pe iarbă. Îşi potriveşte tecile, care stau pe jos lângă el. E foarte drăguţă.
- Mulţumesc, răspund eu, uitându‑mă după bărcile care se târăsc în josul râului.

E aşa de lat, încât ai senzaţia că apa se întinde la nesfârşit.

După o pauză lungă şi stânjenitoare, încercăm amândoi să vorbim în acelaşi timp. Râdem şi o parte din încordare dispare.
- Tu primul, îl îndemn.
- Despre ce s‑a întâmplat azi‑dimineaţă, spune el, cuvintele oprindu‑i‑se în gât. Fraţii mei n‑ar face niciodată ceva aşa de josnic. Jemi şi Uran n‑au mai fost ei înşişi de la Ritualul de trecere, dar tata... tata îi ţine în frâu. Are un gendar care‑i trimite rapoarte regulate despre detaşamentul lui Jemi, iar Uran nu rămâne niciodată fără însoţitori. Şi când spun niciodată, înseamnă chiar niciodată.

Întind mâna spre blazonul familiei prins de gulerul lui, dar mă opresc.
- Pot?

Rudjek se scarpină în cap, părând timid.
- Sigur.

Îmi trec degetele peste osul neted de craven, cioplit în forma unui cap de leu. E rece, chiar şi în toiul unei zile mult prea călduroase. Dacă aş avea vreun strop de magie, m‑ar respinge. Dar nu se întâmplă nimic. Când îl ating şi nu simt nicio urmă de respingere, îmi aduc aminte de ce mi‑a spus mama. Poate că a venit momentul să renunţ la visul meu.
- Ce simţi când e lângă tine cineva cu magie?

N‑am mai întrebat până acum, evitând orice m‑ar putea duce cu gândul la lipsa mea de magie. Cum ar fi dacă eu aş avea magie şi am fi aproape... mai aproape decât acum? Asta‑i adevărata întrebare care‑mi arde pe buze.

Rudjek ridică din umeri.
- Nu ştiu... Vibrează un pic dacă magia e îndreptată spre mine; altfel, nu simt nimic.

Un pateric al anarhismului creştin de dreapta

 

Cristian Bădiliţă
Un pateric al anarhismului creştin de dreapta
Editura Vremea, 2020



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Fragment

Papini vivo

Giovanni Papini (1881‑1956), un Caliban bibliofag şi bibliograf! Cititor împătimit, autodidact devorator de Enciclopedii, pamfletar de geniu, poet şi profet de coloratură naţionalist‑veterotestamentară, amestec de graţie şi sălbăticie, Papini a marcat cultura italiană interbelică. Inclusiv interbelicul românesc a fost sedus de "belva fiorentina"[i], formarea şi evoluţia intelectuală a lui Eliade, Steinhardt, Cioran, Vintilă Horia[ii] etc. neputând fi înţelese corect decât prin raportare la modelul papinian.

La 22 de ani (1903), împreună cu Giuseppe Prezzolini, Papini întemeiază, la Florenţa, revista Leonardo, care va deveni rapid un ferment al vieţii culturale europene. În micul text programatic, grupul tinerilor "leonardişti" se declară "dornici de eliberare şi de universalitate", "ahtiaţi după o viaţă intelectuală superioară". Revista aduce un suflu nou, decomplexat, optând pentru o literatură totală, în sensul deschiderii jurnalismului cultural (până atunci obsedat numai de literatură) către filozofie, psihologie, istoria religiilor şi misticism. Leonardo va populariza, în Italia, opera filozofului american William James, în polemica dintre pozitivişti şi pragmatişti tranşând în favoarea celor din urmă. "În Viaţă, proclamă acelaşi Program al revistei, tinerii grupării sunt păgâni şi individualişti"; "în Gândire, personalişti şi idealişti"; "în Artă iubesc transfigurarea ideală a vieţii". Papini devine "agitatorul" grupului florentin, predicând anarhismul metafizic al lui Max Stirner şi păgânismul poetizant al lui Nietzsche. Enciclopedismul, radicalismul opiniilor, paradoxul, răsturnarea "opiniei comune", stilul deopotrivă muşcător, dar şi îmbibat de poeticitate, sinceritatea paralizantă, dublată de o atavică megalomanie sunt ingrediente ale geniului papinian de la primele până la ultimele sale publicaţii. Omul era posedat de geniu! Florentin până‑n măduva oaselor, şi‑a proiectat traiectoria în funcţie de strămoşii săi culturali direcţi: Dante, Michelangelo, Savonarola. Papini reactualizează "demenţa" sacră a lui Savonarola în registru laic şi scriitoricesc.

Deşi n‑a făcut parte din nicio mişcare sau partid politic, încă din tinereţe s‑a situat "la dreapta", fundamentând doctrina unui "nou naţionalism", manifestat nu prin ideologie şi discurs, ci "prin pasiune trăită şi prin faptă". Vitalismul politico‑filozofic papinian va fi preluat de generaţia interbelică românească. În 1904 a rostit, în mai multe oraşe italiene, un discurs, devenit celebru sub titlul de "Programul naţionalist" (a fost publicat, pentru prima dată, în 1914, în volumul Vecchio e nuovo nazionalismo, conceput împreună cu bunul său prieten Giuseppe Prezzolini). Papini separă democraţia "pozitivă", a republicii romane din Antichitate, de cea modernă, ultima fiind "un amestec de simţăminte inferioare, de idei goale, de fraze debile şi aspiraţii bestiale, care merge de la pozitivismul ingenuu‑progresist şi superficial anticlerical până la apoteoza sunătoarelor blagues ale Revoluţiei franceze: Dreptate, Fraternitate, Egalitate, Libertate". Dar nu ideologia democratică e cea mai periculoasă, ci mentalitatea democratică, echivalată de tânărul polemist cu mediocraţia.

Democratismul nutreşte "un respect iraţional pentru viaţa umană": "frica de sânge şi de moarte a devenit coşmarul omului modern". Respectului "plebeu" pentru Viaţă, Papini îi opune o apologetică a Sacrificiului, a Morţii în numele unui Adevăr superior persoanei umane, Adevăr pe care‑l încarnează Naţiunea. "Vieţile mici" merită şi chiar trebuie sacrificate în numele Vieţii cu majusculă. Naţionalismul, în viziunea tânărului Papini (avea numai 23 de ani), încarnează valorile aristocraţiei istorice, opunându‑se deopotrivă individualismului burghez şi luptei de clasă a proletariatului. Papini pledează pentru reactivarea aristocraţiei istorice şi alianţa ei cu noua burghezie înstărită împotriva socialismului. Prin caracterul său internaţional, socialismul nu poate fii cooptat în proiectul naţionalist. Aşadar naţiunea, sacralizată, devine Scopul suprem care justifică toate mijloacele şi descătuşează toate energiile. Proiectul naţional impune ascultare, obedienţă. El trebuie să urmeze exemplul... ordinului iezuit. Tânărul ateu nu ezită să copieze strategia adversarului pour la bonne cause.

Patru sunt priorităţile din programul naţionalist papinian: renaşterea aristocraţiei istorice şi activarea virtuţilor pe care aceasta le‑a încarnat de‑a lungul secolelor; accentul pus pe naţiune (şi nu pe individ, valoare burgheză, sau pe clasă, marota proletariatului); expansionism (Italia are nevoie de noi teritorii şi de noi cuceriri, după modelul vechiului Imperiu roman); în fine, "cultură înaltă", de nivelul celei renascentiste. În viziunea lui Papini (expusă în alt articol din volumul citat), Italia a ajuns la un stadiu economic al naţionalismului, după cel poetic (Dante, Petrarca) şi filozofic (Gioberti, Mazzini). Stadiul economic reprezintă un grad de maturizare, sentimentalismul naţionalist şi ideologia paseistă fiind înlocuite de realism pragmatic: Italia exportă vinuri, tehnică şi... idei!

Militarismul papinian, ingredient de bază al programului său naţionalist, este şi expresia temperamentului său. Aproape fiecare text al lui Papini e o încleştare, o execuţie, un măcel. Biograful său, Roberto Ridolfi, pune această atitudine belicoasă pe seama unui complex legat de urâţenia fizică. De‑a lungul întregii copilării, Papini s‑a simţit neiubit, dar mai ales dispreţuit pentru trăsăturile feţei sale. De aici o timiditate extremă faţă de sexul feminin, timiditate care se va transforma în patimă, în furor la nivel literar. Revenind, obsesia militaristă va fi reactivată odată cu declanşarea Primului Război Mondial, când Papini pledează hotărât pentru intrarea Italiei în conflict. El însuşi va fi reformat din cauza miopiei, dar va lupta "pe frontul ideilor", măcelărindu‑şi adversarii, reali sau imaginari, prin scris.

Înainte de Război însă devine celebru cu volumul autobiografic Un om sfârşit, asupra cărui mă voi opri în partea a doua. Se căsătoreşte cu Giacinta, o ţărancă din Bulciano. La Bulciano, localitate din provincia Arezzo, îşi va construi o casă unde va petrece, an de an, câteva luni. Deşi ateu, la cererea viitoarei soţii se căsătoreşte religios. În faţa locuinţei din Bulciano se afla (se află şi acum) o cruce, deasupra văii acoperite de păduri. Lângă această cruce Papini şi‑a pecetluit convertirea, pe 19 august 1919, ziua când începe şi redactarea celui mai faimos volum al său, Storia di Cristo. Pe lângă celebritate internaţională, Storia îi va aduce şi un anumit confort material. Nepoata sa povesteşte următoarea scenă: primind o sumă importantă de la editorul american, Papini a înşirat pe jos bancnotele şi a obligat întreaga familie "să calce în picioare diavolul‑ban care‑l torturase ani de zile".

Anii interbelici vor fi plini de cărţi şi de proiecte. Raport despre oameni (megaromanul metafizic al omenirii), început în 1907, reluat şi modificat de cel puţin zece ori, nu va fi terminat niciodată. La fel se va întâmpla cu celălalt megaproiect, Giudizio universale (Judecata universală), publicat totuşi postum, în variantă nefinisată (însumează peste 1300 pagini). Papini colaborase cândva la ziarul Popolo d'Italia, codus de Mussolini. Deşi, la început, n‑a agreat mişcarea fascistă (din cauza doctrinei socialiste), treptat a devenit mai tolerant faţă de Il Duce, căruia îi aprecia cultura, talentul literar, dar şi simpatia faţă de catolicism (Mussolini a rezolvat complicata chestiune a relaţiilor dintre Vatican şi Statul italian prin încheierea faimosului Concordat). În 1933 s‑a creat un premiu literar al oraşului Florenţa, pe care juriul a decis să i‑l decerneze dictatorului pentru biografia despre Arnaldo Mussolini, fratele său, decedat cu doi ani înainte. Il Duce a declinat premiul în favoarea cărţii lui Papini, Dante vivo. Ulterior, tot cu susţinerea lui Mussolini, Papini avea să fie ales membru al Academiei italiene, recent înfiinţate. În anii Războiului s‑a zbătut pentru a întemeia un Institut de Studii despre Renaştere, pe care l‑a şi condus. În timpul războiului casa de la Bulciano fiind bombardată, familia s‑a refugiat, un timp, într‑o mânăstire franciscană (Papini a şi intrat în Ordinul Terţiar al franciscanilor sub numele de Bonaventura). După război, steaua lui a intrat în declin, atât din cauza convingerilor sale naţionaliste, dar mai ales din cauza relaţiei personale cu Mussolini (deşi n‑a fost niciodată fascist). Începând din 1953 viaţa lui va fi o agonie. Paralizat, comunicând tot mai greu cu cei din jur (prin intermediul nepoatei sale, Ana) Papini va continua să lucreze şi să publice. Ultima lui carte antumă se numeşte Fericirea celui nefericit, fiind o dovadă implicită de eroism creştin cotidian. Cel care "a preferat întotdeauna martiriul imbecilităţii" s‑a stins, înconjurat de ai săi, în dimineaţa zilei de 8 iulie 1956, la Florenţa.

*
Viaţa lui Papini e o Enciclopedie ludico‑filozofică. Voi rezuma şi comenta, pe scurt, câteva titluri de referinţă.

Amurgul filozofilor (1906). Un Adio tragi‑comic spus Filozofiei de către un Amant decepţionat. Ultimul capitol e revelator: "Concediez filozofia". Cine sunt "inculpaţii"? Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Spencer, Nietzsche. Opera lui Papini începe aşadar... cu un cântec de lebădă. El inaugurează metoda care va deveni "marcă înregistrată": justiţiarism, nu critică scolastică, subiectivism, linşaj intelectual: "Această carte nu e o carte de bună credinţă. E o carte pasională, nedreaptă". Amantul are dreptul să‑şi părăsească Iubita, pe care a idolatrizat‑o cândva, fără explicaţii, în numele "timpului pierdut" şi al "iluziilor spulberate". Concluzia este chiar prejudecata de la care pleacă volumul: toate sistemele filozofice sunt interpretări parţiale, trunchiate ale realităţii, dictate de temperamentul şi parti pris‑urile autorilor. Arta, ştiinţa, religia, inclusiv filozofia se nasc din impulsul fiinţei umane de a‑şi afirma autoritatea şi puterea în mijlocul semenilor, al naturii, al universului. Primele trei îşi ating scopul: lărgesc câmpul imaginaţiei umane, creând şi consolidând Metarealităţi prin care artistul, omul de ştiinţă sau omul religios îşi sporesc coeficientul de putere. Spre deosebire de ele, filozofia îşi ratează scopul şi de aceea "nu serveşte la nimic" (filozoful nu e decât un plagiator tragic al omului de ştiinţă, un creator de metafizică literară). Singura formă de "mântuire" a Filozofiei e convertirea ei într‑o teorie a Acţiunii, în Pragmatică. O "pragmatică" pusă în slujba realizării unui scop luciferico‑nietzschean: Omul‑Dumnezeu. "Forţa pe care trebuie să o folosim pentru a realiza această răsturnare în istoria lumii - spiritul, e pregătită. Nu ne rămâne decât să descoperim cum ea operează deja în anumite cazuri extraordinare şi să facem dintr‑însa un instrument obedient dorinţelor noastre, fanteziei noastre. (...) Când omul va deveni cu adevărat stăpânul lumii, voinţa se va transforma imediat în act, visul va deveni realitate dintr‑o străfulgerare". Proiectul megaloman al lui Papini, asumat existenţial, va forma substanţa capodoperei inclasabile, Un uomo finito.

Memoriile lui Dumnezeu
(1911). Ultimul răcnet înaintea convertirii. E un monolog al lui Dumnezeu - via "un tânăr scriitor italian" - care‑şi face Mea culpa în faţa omenirii. Dumnezeu n‑a trimis niciodată mesageri pe pământ. Toţi întemeietorii de religii, toţi profeţii de până acum (inclusiv Isus) sunt mincinoşi. Dumnezeu e singur şi mistuit de singurătate. Veşnicia a devenit o povară insuportabilă. Primul şi cel mai mare păcat al lui a fost Creaţia. Omul nu i‑a adus nicio consolare. Dimpotrivă, l‑a izolat şi mai mult, construindu‑i o imagine artificială, intelectuală, fără viaţă. Perfecţiune inanimată! De aici strigătul din final: "Vă rog, vă conjur pe tot ce aveţi mai drag pe lume, pe liniştea voastră, pe acea nobilă ambiţie care m‑a creat (omul l‑a "creat" pe Dumnezeu dintr‑o "voinţă nobilă" n.m.), pe lumina soarelui vostru şi pe surâsul fiilor voştri - vă rog din tot sufletul meu, cu toată forţa şi cu toată umilinţa: omorâţi‑mă, suprimaţi‑mă, eliberaţi‑mă!". (...) "Oameni, deveniţi cu toţii atei! Deveniţi imediat atei! Dumnezeu însuşi, Dumnezeul vostru, Dumnezeu, fiul vostru, vă roagă din tot sufletul. Oameni, voi, care cunoaşteţi odihna de la sfârşit, nu refuzaţi această odihnă celui care a trăit prea mult şi e răpus de oboseală. Celui căruia i‑aţi dat Viaţă, fără să fiţi rugaţi, nu‑i refuzaţi Moartea pe care, acum, el v‑o cere!" Un Dumnezeu care‑şi recunoaşte păcatele şi care se declară, cu umilinţă, "fiu" al Omului. Un Dumnezeu obosit de veşnicie, de singurătate şi nonsens, care‑şi cere iertare şi imploră eliberarea prin moarte. Se poate merge mai departe în blasfemie sau apofatism?

Totuşi, Dumnezeul lui Papini există. El nu e negat, ci interogat, apostrofat, pus la zid, obligat să se spovedească şi să‑şi ceară iertare tocmai pentru faptul că există. Papini, omul care a eşuat în proiectul său megaloman de a deveni Dumnezeu, se răzbună în acest text proclamând falimentul divinităţii. "Iată ce doream să ajung", pare să spună, indirect, Papini, "un biet Nimeni cuprins de disperare". Cu cinci ani înainte, în paginile revistei Lacerba (nr. 11, 1913) el publicase un alt eseu teribilist, "Gesù peccatore" ("Isus păcătos"). Forţând sensul câtorva fragmente evanghelice şi apelând la Evangheliile apocrife, el îi neagă lui Isus nu doar calitatea de "fiu al lui Dumnezeu", ci chiar statutul de "om exemplar". Isus, conclude Papini, a păcătuit ca toţi oamenii, a căzut în cele mai josnice ispite, şi‑a recunoscut (prin botez) slăbiciunile. El nu poate fi considerat nici măcar un "ins superior".

Războiul lui Papini cu Dumnezeu a fost, în realitate, un război cu sine însuşi, care s‑a încheiat cu un armistiţiu. Ateul s‑a convertit, dar convertirea lui n‑a atras renegarea cărţilor scrise până atunci, sau despărţirea de "vechiul Papini". Noul Papini a rămas acelaşi profet revoltat, acelaşi manipulator al paradoxurilor, întors, acum, cu faţa spre Isus şi proclamându‑şi identitatea creştină.

Cealaltă jumătate. Eseu de metafizică mefistofelică (1911). O contrametafizică ludico‑nihilistă. "Misiunea mea, scrie Papini în Prefaţă, este exact misiunea diavolului în marele univers al lui Dumnezeu: a nega, a înţepa, a ispiti". Cealaltă jumătate continuă războiul cu filozofia, început cu Amurgul filozofilor. Noul "Iuda al gândirii," cum se autodefineşte, propune o teorie a "conceptelor negative". Negativul revelează pozitivul. Pentru a înţelege virtutea e necesar să cunoşti viciul; pentru a cuprinde Totul e necesar să cuprinzi Nimicul; pentru a experimenta Fiinţa e necesar să experimentezi Nefiinţa etc.

Sunt descrise nouă asemenea "concepte negative": Nimicul, Diferitul, Imposibilul, Ignoranţa, Eroarea, Nebunia, Inacţiunea (Il non fare), Răul, Inutilul. "Trebuie să ne referim la cealaltă jumătate şi să recunoaştem importanţa a ceea ce nu există şi nu va exista; a ceea ce nu se face şi nu se cunoaşte, pentru a înţelege ceea ce există, se va face şi se va cunoaşte". Cioranianul Précis de décomposition coboară direct din L'altra metà. Iată o mostră din capitolul "Nebunia". E vorba de "nebunia metafizică, platoniciană", caracterizată prin libertate şi dezinteres: "Eu nu vreau doar să îndemn la nebunie. Eu vreau să am nebunia, să o posed, să o dobândesc şi să fiu vrednic de ea. Vreau să fiu cel mai perfect nebun de pe pământ, primul nebun din proprie voinţă. Şi, ca nebun, vreau să fiu respins, batjocorit, dispreţuit de toată lumea; cuvintele mele să stârnească râsul; nimeni să nu accepte ceea ce spun şi nimeni să nu mă ia în serios." Iar în capitolul despre Inutil, descoperim o interpretare sui generis a Reformei luterane: "Reforma luterană se poate defini ca un protest al dezinteresului moral împotriva utilitarismului catolic. Doctrina centrală a Reformei germanice e substituirea graţiei/harului calculului bisericesc al meritului obţinut prin fapte. Fără har - care poate coborî peste oricine, din simpla voinţă a lui Dumnezeu - nu există mântuire; cine săvârşeşte fapte bune aşteptând recompense şi roade cereşti poate ajunge la pierzanie. Această idee - care, cum se ştie, a fost preluată de jansenişti - a fost singurul ferment fecund în istoria creştinismului până în zorii modernismului". Singura morală eroică a omului are în centru Inutilul: "Adevărata măreţie a omului constă în a face lucruri inutile tocmai pentru că sunt inutile".

Un om sfârşit (1913). Un Adio nostalgic spus Omului‑Dumnezeu. Autobiografie intelectuală şi spirituală, scrisă la treizeci de ani, de către un ateu care şi‑a propus "să devină Dumnezeu": "Să fii Dumnezeu! Toţi oamenii, Dumnezeu! Iată visul cel mare, încercarea imposibilă, superbul scop urmărit! L‑am propus ca program pentru mine şi pentru ceilalţi! Imitarea lui Dumnezeu: atotştiinţă şi atotputernicie. Calea pentru a‑l atinge: spiritul desăvârşit. (...) Eu nu voiam să fiu parte, ci întreg divin; nu voiam să fiu o parte, ci să fac în aşa fel încât totul să fie parte din mine, orice lucru să‑mi fie supus, ca şi când munţii, stelele şi lumile ar fi fost mădularele trupului meu, mădulare ascultătoare." Eşecul a fost cumplit, pe măsura ambiţiei sfruntate. Pelagianism dus la extrem. Ambiţie păgână versus ideal creştin. "Îndumnezeirea" despre care vorbesc misticii nu e un produs al voinţei umane, nu e fruct al megalomaniei, ci rod al kenozei, al golirii de patimi (logismoi). Ambiţia de "a deveni Dumnezeu" e cea mai serioasă piedică în faţa autenticei îndumnezeiri. Proiectul tânărului Papini era unul strict raţionalist, intelectual, chiar dacă el proclamă altceva: o filozofie pragmatică, vitalistă, o filozofie a faptei şi acţiunii. La treizeci de ani Papini şi‑a descoperit limita, umanitatea, neputinţa. Dar a ştiut să transforme acest megaeşec într‑o capodoperă literară, Omul sfârşit. Volumul a devenit, datorită stilului, pasiunii şi sincerităţii care‑l traversează, un imbold pentru mulţi adolescenţi, tulburaţi de propriile ambiţii şi neîmpliniri. Elevul Mircea Eliade va scrie propriul său Om sfârşit într‑o mansardă bucureşteană, sub titlul Romanul adolescentului miop. Mai puţin cunoscut (dar foarte revelator) este faptul că Papini a eliminat, în etapa corecturii draftului tipografic, un întreg capitol (XXXIX) pe care‑l consacrase urâţeniei sale fizice. Capitolul respectiv s‑a păstrat în arhiva scriitorului. El ar putea fi cheia întregului volum (poate de aceea a şi fost eliminat): "Îmi place urâţenia mea. Ei îi datorez sălbăticia, izolarea şi sensul superiorităţii spiritului solitar". Urâţenia fizică e şi cheia filozofiei socratice, în general a metafizicii platoniciene, care plasează esenţa fiinţei umane dincolo de vizibil.

Storia di Cristo (1921). Papini semnează armistiţiul cu Isus, Fiul lui Dumnezeu, pe 19 august 1919, data la care începe să redacteze, fără ştirea familiei şi a prietenilor, cea mai tulburătoare "biografie" a lui Isus Cristos din secolul XX, Storia din Cristo. E primul său volum pe care‑l va corecta cu maximă atenţie, pe care‑l va rescrie parţial, mai mult, pe care‑l va supune cenzurii ecleziale. Storia di Cristo e o scolie de peste cinci sute de pagini la textele evanghelice. O scolie în stil papinian, înţesată cu paradoxuri luminoase, cu exegeze, adesea geniale, cu efuziuni lirice, dar şi cu asperităţi polemice. Politropia papiniană se regăseşte integral în această capodoperă mistico‑literară.

Gog (1931) şi Cartea neagră. Nou jurnal al lui Gog (1951). Din punctul meu de vedere, cele două titluri alcătuiesc, împreună, mega şi metacapodopera lui Papini. Catolic declarat şi practicant, autorul unei Vieţi a lui Isus care l‑a făcut celebru în lumea întreagă, Papini îşi reprimă cu dificultate "daimonul" păgân (pe vremuri fusese poreclit "bestia florentină"). Celebritatea dobândită prin Storia di Cristo comporta un risc enorm: acela de a fi etichetat drept simplu "apologet creştin". Or, talentul lui polimorfic refuza orice catalogare şi înregimentare. Papini e Papini! Paralel cu o monografie (strălucită) despre sfântul Augustin, un alt convertit rebel şi extremist, el redactează un Jurnal apocrif al unui miliardar megaloman, nevrotic, cu o viaţă plină de experienţe ciudate, suprarealiste, numit Gog.

Istoricii şi criticii literari au văzut în monstruosul Gog o mască a lui Papini însuşi. Întra‑adevăr, cum spuneam adineauri, Gog este faţeta păgână, daimonică a convertitului Papini, un monstru‑marionetă prin intermediul căruia proaspătul convertit îşi poate defula orgiile spirituale, incompatibile cu dogmele şi morala Bisericii. Dar Gog nu e numai daimonul lui Papini, el trimite la figura eschatologică a Inamicului Bisericii şi a lui Cristos, Anticristul. Motto‑ul cărţii ("Satana va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile, pe Gog şi pe Magog", Apocalipsa XX,7), precum şi descrierea personajului confirmă această ipoteze. Gog (prescurtare de la Goggins) "se născuse într‑una din insulele Hawaii, dintr‑o femeie indigenă şi un tată necunoscut, dar cu siguranţă de rasă albă". În mod inexplicabil ("avea un demon în el") ajunge foarte repede unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă. Gog e "un semi‑sălbatic plin de nelinişti" care, în plus, dispune de o avere colosală. Dacă se mai adaugă şi boala psihică, reală, dar "pe care niciun alienist n‑a reuşit să o definească", obţinem formula anticristologică perfectă. Autorul pretinde că l‑a cunoscut într‑un spital de psihiatrie: "Conversaţia lui era foarte ciudată: trecea de la o discuţie paradoxală, dar adeseori inteligentă, la ieşiri de o vulgaritate mai mult decât josnică: bestială. Părea că reuneşte în el un Asmodeu cu violenţa lui cinică şi un Caliban cu oarba grosolănie de brută". Pe scurt: "Gog este un monstru şi prin aceasta oglindeşte, exagerând, unele tendinţe moderne. Dar tocmai această exagerare foloseşte scopului pe care mi‑l propun, pretinde Papini, publicând fragmentele jurnalului său, pentru că se observă mai bine în această exagerare grotescă maladiile secrete (spirituale) de care suferă civilizaţia actuală." Sub masca lui Gog, de care se detaşează ipocrit, Papini îşi ascunde propriul daimon, propria megalomanie, refulată după convertire, care va căpăta, aici, proporţii şi sens anticristologic. Gog este Anticristul în versiune papiniană.

Cartea din 1931 va fi avea o continuare, douăzeci de ani mai târziu. Cartea neagră este al doilea Jurnalul apocrif al lui Gog, scris după al Doilea Război, marcat de supremaţia americano‑sovietică. "Interviurile" fictive cu Molotov, Salvador Dalí, Picasso, Marconi sau Hitler sunt revelatorii.

I testimoni della passione (1938). După trei monografii - dedicate lui Dante (Dante vivo), Carducci şi prietenului Ardengo Soffici - plus câteva culegeri remarcabile de articole şi eseuri (între care La scala di Giacobbe[iii] şi La pietra infernale[iv]), Papini scrie o culegere de povestiri evanghelice, Martorii Pătimirilor. El se inspiră din Evangheliile apocrife, din unele tradiţii necanonice, dar peste 80% din "materialul" narativ îi aparţine. Povestirile sunt, în realitate, eseuri filozofico‑teologice în haină literară. "Giuda tentato" ("Ispitirea lui Iuda") relatează un dialog à batons rompus între Iuda şi diavol, la ora siestei, când bântuie "demonul de amiază". După o primă victorie, Iuda se lasă convins (mai degrabă vrăjit) de argumentele ispititorului: Isus e un fals Mesia, care doreşte să distrugă comoditatea şi tradiţiile, e un Duşman al omenirii şi al lui Iuda personal etc. În cele din urmă Iuda se ridică de sub coroana smochinului, unde se adăpostise de arşiţa soarelui şi merge, ca în transă, către locuinţa lui Caiafa. "Urechea lui Malchus", "Cirenaicul", "Răzbunarea lui Caiafa", "Nebunia lui Pilat" exploatează, magistral, sugestiile sau "omisiunile" din Evangheliile canonice, oferind soluţii exegetico‑literare inedite. Ultimul capitol, al şaptelea, intitulat "Legenda Marelui Rabin" e o parabolă pascală. Marele Rabin Sabbatai îi propune un târg urmaşului apostolului Petru (Papa Celestino): el şi toţi credincioşii iudei se vor converti cu o condiţie: din calendarul creştin să dispară, pentru totdeauna, săptămâna Pătimirilor lui Isus. În loc de răspuns, Papa Celestino începe să plângă.

*
Giovanni Papini a fost un Destin. Gigantismul operei dublează eroismul vieţii sale. Un eroism cultural, aşa cum îl definise, cândva, Mircea Eliade. Cartea lui de suflet, Raport despre oameni, la care a lucrat timp de patruzeci de ani, a rămas neisprăvită. La fel s‑a întâmplat şi cu giganticul proiect Judecata universală. Dar, în orizontul culturii, al spiritului, neîmplinirile sunt, poate, mai revelatorii decât împlinirile. În cazul lui Papini, cele două proiecte faraonice trebuiau să rămână astfel, neterminate. În volumul Maschilità (1932) există două texte despre genialitate ("Cum să devii geniu" şi "Geniul nerecunoscut") despărţite de o "Rugăciune pentru Imbecil". Cu o pagină din această rugăciune aş dori să închei portretul celui mai clarvăzător miop al secolului XX:

Lăsaţi să ţâşnească din inima‑mi de lup sentimental o rugăciune care, în ultimele zile, a ieşit de prea multe ori dintre buzele mele. Lăsaţi‑mă să spun o rugăciune, măcar o dată, pentru toţi imbecilii din lume. Dumnezeu mi‑a dat o inimă, ca tuturor celorlalţi. El s‑a amuzat, vai, să aşeze focul într‑o bucată de gheaţă. Sunt obligat să detest atâtea lucruri încât în pieptul meu s‑a strâns o uriaşă provizie de dragoste şi nu ştiu cum s‑o cheltuiesc: de ce să n‑o ofer, o dată pentru totdeauna, celor care nu pot să mă iubească?

Nicio lege nu ne interzice să ne fie milă de cei fericiţi. Iar voi, imbecili ai sufletului meu, sunteţi fericiţi, îngrozitor de fericiţi! Fericirea voastră e atât de mare, încât înspăimântă; eu tremur pentru viaţa voastră viitoare, pentru că cerul n‑a fost făgăduit celor fericiţi pe pământ. Cei bogaţi, regii şi îndrăgostiţii sunt vrednici de compasiune. Şi atunci cum să nu fiţi şi voi, bogaţi de certitudini, regi absoluţi peste opiniile voastre, îndrăgostiţi, fără niciun rival, de voi înşivă? Niciun suflet delicat să nu implore, pentru voi, măcar o scânteie din flăcările care s‑a rotit deasupra capetelor apostolilor după Înviere?

Generaţia noastră ar purta povara ruşinii, secole de‑a rândul, dacă nimeni nu s‑ar ruga pentru voi. Nu aş trăi liniştit nicio singură zi dacă din partea mea, chiar din partea mea, n‑ar veni un act de pocăinţă, o dovadă publică de afecţiune. Nu vă luaţi după aparenţe, dragi imbecili! Eu nu vă dispreţuiesc, nici nu vă urăsc. Mă străduiesc să vă consider fraţi. Am fost ca voi şi poate că unii dintre voi vor ajunge unde am ajuns eu. Voi sunteţi morţi pentru inteligenţă aşa cum eu sunt mort pentru imbecilitate. Nu trebuie să vă mândriţi prea mult cu asta, aşa cum nici eu nu mă mândresc. Imbecilitatea are şi ceva bun: dăruieşte împăcare cu sine şi cu ceilalţi; împăcare publică, privată şi spirituală. E un bine în ea însăşi, un bine căutat şi lăudat de toată lumea, care poate să înlocuiască multe alte bunuri. Dar nu vă mândriţi nici cu faptul că nu înţelegeţi. Vă asigur că şi inteligenţa are ceva bun şi că a înţelege profund şi lucid, a vedea noi legături între idei şi a descoperi faptele din spatele cuvintelor stârneşte atâta bucurie, încât n‑o pot compara cu nicio altă bucurie. Evident, nu trebuie să uităm frământările ce însoţesc aceste eforturi; nici temerile în faţa unor surprize nebănuite; nici primejdiile ideilor fixe, ale entuziasmului, ale freneziei... Toate aceste lucruri pe care voi, temerari imbecili, nu le‑aţi cunoscut în existenţa voastră contabilă, mai ales dacă nu aveţi pe umeri unul dintre capetele acelea de Atlas, care poartă întreaga lume. (...) De aceea, pentru că sunteţi atât de fericiţi în nefericirea voastră şi pentru că simţim o bucurie nemăsurată văzând inocenta voastră nefericire, dorim să înălţăm o rugăciune pentru nesfârşita voastră conservare. Tuturor neghiobilor, prostănacilor, nătângilor şi imbecililor din univers sănătate şi viaţă veşnică!

Despre viaţa lui Papini, biografia prietenului său, Roberto Ridolfi: Vita di Giovanni Papini, ediţia din 1987. Pentru operă, seria de la Mondadori, Milano, Tutte le opere, 10 volume (11 tomuri), 1958‑1966. De aici am preluat citatele traduse.


[i] Fiara florentină (it.).
[ii] Vintilă Horia i‑a consacrat o monografie în franceză, iar Mircea Eliade mai multe articole şi recenzii. Ambii l‑au vizitat la Florenţa. Lui Vintilă Horia i se datorează şi prima traducere a lui Papini în Argentina.
[iii] Scara lui Iacob (it.).
[iv] Piatra infernală (it.).