E important să ai cât mai multe experienţe şi cât mai diverse

 

Despre un nobil act de cultură, educaţie şi... bucurie

Există printre noi oameni care cântă, dansează şi râd în hohote atunci când sufletul le e îndurerat, care plâng şi se tăvălesc pe jos în vaiete în timp ce sufletul le tresaltă de bucurie sau îmbracă astăzi personalitatea şi haina lui Richard al III-lea sau a unui revizor contabil, a Ofeliei sau a unei poliţiste înverşunate, a unui cârciumar pişicher sau a unui alegător turmentat.
Aceşti oameni trudesc zilnic, fac sacrificii mari şi ard pentru ca noi să ne... destindem! Pe scenă sau pe ecran ei intră cu toată mintea şi inima lor, talent şi multă muncă în poveşti pe care noi le asimilăm de multe ori ca pe momente de relaxare sau pur şi simplu... entertainment.
Ei îndeplinesc de fapt un nobil act de cultură, educaţie şi... bucurie. Ei, actorii.
Această serie de interviuri reprezintă un gest de mulţumire şi respect pentru ARTIŞTI.

2. Simona Mihăescu

Ovidiu Miculescu: Aţi devenit actriţă a Teatrului Mic la scurt timp după ce aţi absolvit Academia de Teatru şi Film "I.L. Caragiale". Chiar înainte de a absolvi aţi jucat în primul spectacol pe această scenă. Este mai bine să fii actorul unui teatru de stat în România sau e preferabil să ai o carieră de liber profesionist?
Simona Mihăescu: Vă răspund din condiţia de actor angajat într-un teatru profesionist şi de stat de douăzeci şi trei de ani. Da, este mai bine să fii angajat într-un teatru. Când am ales această profesie locurile la "Academia de Teatru şi Film", cum se numea atunci, erau puţine. La fel şi cele din teatru. Aşadar, generaţia mea a trecut printr-o selecţie mai dură încă de la început. Ştiu că atunci când am venit la Teatrul Mic apăreau foarte puţine locuri pentru actori în teatre. În tot acest interval nu s-au înfiinţat multe teatre noi, aşadar oferta este mică şi ca liber profesionist sunt puţine şanse să lucrezi constant. Şi, un alt argument este acela că eu cred într-o trupă stabilă, cu oameni care ajung să se cunoască şi care devin loiali şi dedicaţi locului în care muncesc. Ca într-o familie; nucleul de bază este acelaşi şi lui i se adaugă în timp şi alţi membri. Este ceva firesc. De altfel, mai toţi tinerii actori care au început în teatrul independent au dorit să intre într-un teatru de stat, să aparţină unui loc şi unei echipe şi cei mai buni au reuşit. Noi avem acum douăzeci de tineri angajaţi în ultimii doi ani.

O.M.: Cum aţi evoluat în ierarhia unui teatru de la tânără debutantă la actriţa consacrată care sunteţi astăzi, cu roluri de anvergură precum cele din ultimii ani? Ce v-a determinat să fiţi atât de fidelă?
S.M.: Am evoluat firesc, de la roluri mai mari sau mai mici, alături de mari artişti ai acestui teatru, încercând să învăţ de la ei, fiind numai ochi şi urechi, cu pasiune, multă muncă şi mult respect faţă de ei. Eu nu am venit cu un grup de colegi cum s-a întâmplat cu alte generaţii, aşadar a trebuit să mă armonizez şi să găsesc drumul meu, încercând să conving că iubesc ce fac şi că se poate conta pe mine. Cât priveşte fidelitatea mea, mie îmi place s-o numesc, mai degrabă, loialitate. Şi în momentele de criză şi oricât de supărată aş fi pe cineva sau ceva, nu abandonez pe nimeni. Nu pot, pur şi simplu. Da, sunt loială.

O.M.: Cele mai recente roluri sunt destul de diferite: Regina Maria în Regina Maria - jurnal de război după volumele de memorialistică "Maria, Regina României- jurnal de război", ediţiile îngrijite de istoricul Lucian Boia, regia Ştefan Lupu şi Agrafena Alexandrovna Svetlova / Gruşenka în Karamazovii de Horia Lovinescu şi Dan Micu, după romanul "Fraţii Karamazov" de F.M. Dostoievski, regia Nona Ciobanu. Ce ne puteţi pune despre aceste partituri actoriceşti, prin ce au fost ele mai ele solicitante şi ce satisfacţii oferă?
S.M.: Aţi dat două exemple din cele mai recente premiere. Par diferite, poate chiar sunt la prima vedere, dar au şi multe lucruri în comun; pasiune, forţă, curaj, credinţă, iubire, suferinţă, puterea de a îndura, demnitate. Sunt nişte eroine: atât Regina Maria, cât şi Grusenka. Pentru amândouă am lucrat cu pasiune, cu diferenţa că pentru Grusenka am fost aleasă, iar pe Regina Maria am ales-o eu. Totul a fost foarte organic. Sau poate că, totuşi, m-a ales ea pe mine. Cine ştie?!

O.M.: Rolul Reginei Maria este un subiect de care aţi fost aproape de la început sau pe care l-aţi descoperit pe parcurs?
S.M.: Nu ştiam despre Regina Maria foarte multe lucruri, nu pe cele esenţiale. Le-am descoperit absolut întâmplător, deschizând Jurnal de război, într-o librărie. În scurtă vreme am realizat că vreau să ştiu mai mult şi mi-am dorit să fac cunoscut ce am descoperit, cu mijloacele mele artistice, publicului. Am crezut mult, total, în acest proiect şi a ieşit. Credinţa e totul!

O.M.: Ce opinie aveţi despre repertoriul actual al Teatrului Mic şi despre proiectele pe care le dezvoltă în ultimii ani?
S.M.: Eu am avut bucuria să fac două dintre cele mai dragi roluri ale mele şi mai ales să iniţiez un proiect pentru care am primit încredere din partea conducerii teatrului, multă susţinere şi pentru asta le mulţumesc. Aşa trebuie să fie. Cu muncă, dăruire, iubire, încredere.

O.M.: Care sunt spectacolele din ultimele stagiuni ale Teatrului care vă plac cel mai mult?
S.M.: Poate cea mai mare performanţă am avut-o în 2018 când am fost prezenţi la Festivalul de la Sibiu cu trei spectacole. Personal am simţit asta ca pe o mare victorie, participând cu spectacolul Karamazovii. În aceşti ani am simţit că ne-am pus din nou pe "harta teatrelor". Karamazovii, Deşteptarea primăverii, Ţinutul din miezul verii, Regina Maria - Jurnal de război, Familia Jeleznov, Apa vie sunt primele titluri care îmi vin în minte şi care au fost ca o locomotivă pentru toate celelalte. Cred foarte tare că fiecare spectacol bun atrage după sine şi alte spectacole bune. De aceea trebuie să ne bucurăm de un spectacol bun, chiar dacă nu jucăm în el. Să ne bucurăm pentru teatru, pentru colegi, pentru viitor, pentru cei mai tineri care au şansa sa facă parte dintr-o poveste frumoasă. Avem cumva o datorie faţă de noi toţi să construim lucruri durabile.

O.M.: Din rolurile de teatru jucate, există unele pe care le consideraţi repere în cariera dumneavoastră?
S.M.: Am făcut câteva roluri interesante, care mi-au plăcut şi mi-au dat bătăi de cap dar mi-au adus şi satisfacţie. Cred că rolurile din care am învăţat mult şi care m-au obligat să fac salturi în profesia mea, contează. Toate au fost frumoase, dar în special cele despre care am vorbit deja.

O.M.: Dintre regizorii de teatru cu care aţi colaborat, care consideraţi că a ştiut să descopere, să pună în valoare mai mult din potenţialul Simonei Mihăescu?
S.M.: De la fiecare regizor am învăţat ceva şi sunt convinsă că fiecare întâlnire ne este dată cu un scop şi înseamnă ceva pentru noi, atât în plan profesional, cât şi spiritual. Dan Micu, Radu Penciulescu, Cătălina Buzoianu, Nona Ciobanu, Alexandru Dabija, Gelu Colceag, Sanda Manu, Ştefan Lupu, toţi au lăsat o urmă în existenţa mea.

O.M.: În ziua de azi este important, ca actor, să faci televiziune? Sau poţi rămâne în atenţia publicului şi fără? A existat perioada Acasă TV, de ce v-aţi îndepărtat de televiziune?
S.M.: E important să ai cât mai multe experienţe şi cât mai diverse. Televiziunea îţi aduce notorietate, mai mult decât orice altceva. Intri greu în conştiinţa publicului şi ieşi uşor, dar dacă faci lucrurile cât poţi tu de bine, ai şansa să rămâi totuşi în memoria publicului şi după trecerea anilor. Eu am devenit cunoscută datorită colaborării cu postul Acasă, pentru care am lucrat şaisprezece ani, de când s-a deschis şi până când nu a mai făcut propriile producţii (din nou, fidelă). A fost o experienţă foarte importantă, am muncit mult, dar şi azi, oriunde merg, primesc o apreciere, un compliment în legătură cu ceea ce făceam. Şi asta mă bucură enorm. Recunoaşterea muncii mele. E o şansă.

O.M.: Apariţia în telenovele afectează percepţia publicului faţă de acelaşi actor văzut pe scena de teatru?
S.M.: Telenovela este o producţie artistică, uneori de foarte bună calitate, alteori mai puţin, dar asta se întâmplă şi la film şi la teatru. Nu cred că afectează imaginea actorului. Dacă faci cu credinţă şi nu te trădezi. Asta poate să se vadă şi să afecteze: când nu-ţi place, şi totuşi faci. Atunci eşti pe lângă drum şi se vede.

O.M.: Aţi făcut film, mai mult la începutul carierei. A fost un traseu care v-a interesat mai puţin sau pur şi simplu aşa au curs lucrurile?
S.M.: Am început cu filmul, a fost prima apropiere de profesia asta. Am făcut câteva filme chiar înainte de a fi studentă. Se pare, totuşi, că există o prejudecată a cineaştilor în legătură cu cei care fac televiziune. Apare un soi de neîncredere. De multe ori mi s-a spus asta. Dar, privind acum în urmă, cred că nu e chiar aşa şi că ăsta a fost drumul meu până acum. Poate în viitor voi face mai mult film. Oricând se poate întâmpla. Sunt optimistă.

O.M.: Alexandru Repan este numele profesorului care apare în biografia Simonei Mihăescu. Există şi alte personalităţi din lumea teatrală românească din generaţia "clasică" despre care consideraţi că v-au marcat?
S.M.: Alexandru Repan, Mitică Popescu şi Victor Ştrengaru au fost profesorii mei. Îi respect şi îi iubesc şi le sunt recunoscătoare pentru tot ce au făcut pentru mine. I-am enumerat mai sus şi pe regizorii care m-au marcat. Aş adăuga-o şi pe Elisabeta Bostan, cea care m-a distribuit prima oară într-un film când aveam şaptesprezece ani, pe Nona Ciobanu cu care am lucrat cel mai mult, pe Dan Micu şi Leopoldina Bălănuţă care m-au angajat la Teatrul Mic, pe colegii cu care am lucrat cel mai mult pe scenă şi pe toţi cei din spatele scenei pe care îi respect. Toţi sunt în inima mea.

De multe ori mi se spune am crescut cu vocea dumneavoastră, ceea ce-i plăcut, drept să spun

 

Despre un nobil act de cultură, educaţie şi... bucurie

Există printre noi oameni care cântă, dansează şi râd în hohote atunci când sufletul le e îndurerat, care plâng şi se tăvălesc pe jos în vaiete în timp ce sufletul le tresaltă de bucurie sau îmbracă astăzi personalitatea şi haina lui Richard al III-lea sau a unui revizor contabil, a Ofeliei sau a unei poliţiste înverşunate, a unui cârciumar pişicher sau a unui alegător turmentat.
Aceşti oameni trudesc zilnic, fac sacrificii mari şi ard pentru ca noi să ne... destindem! Pe scenă sau pe ecran ei intră cu toată mintea şi inima lor, talent şi multă muncă în poveşti pe care noi le asimilăm de multe ori ca pe momente de relaxare sau pur şi simplu... entertainment.
Ei îndeplinesc de fapt un nobil act de cultură, educaţie şi... bucurie. Ei, actorii.
Această serie de interviuri reprezintă un gest de mulţumire şi respect pentru ARTIŞTI.

3. Claudiu Istodor

Ovidiu Miculescu: Prohor Jeleznov în Familia Jeleznov, adaptare după "Vassa Jeleznova" de Maxim Gorki, direcţia de scenă Gelu Colceag, este cel mai recent rol de pe scena Teatrului Mic. Este dificil să colaborezi pe scenă în acelaşi timp cu regizorul şi cu directorul teatrului?
Claudiu Istodor: În unele cazuri da, în cazul de faţă nu.

O.M.: Tot roluri recente sunt Charles în Ţinutul din miezul verii de Tracy Letts, regia Vlad Massaci, 2017 şi Alexandr Trauberg în Rendez-vous pe Lună de Alexandr Galin, regia Gelu Colceag, 2017. Care v-a stimulat cel mai mult din punct de vedere artistic?
C.I.: Fiecare în felul său.

O.M.: S-au angajat mulţi actori tineri în ultimul timp în Teatrul Mic. Ce părere aveţi despre această nouă generaţie?
C.I.: Angajarea actorilor tineri şi nu numai a fost şi este benefică şi extrem de necesară pentru Teatrul Mic. E unul din punctele pe care le-am susţinut în fostele direcţii ale teatrului şi pe care domnul Colceag l-a susţinut de asemenea. Trupa teatrului este în momentul de faţă extrem de interesantă şi puternică, are capacitatea de a susţine un repertoriu variat, calităţi necesare unui teatru de repertoriu. Decimarea trupei în trecut făcuse să nu mai poată fi continuată tradiţia acestei scene şi profilul acesteia. În continuare, trupa poate fi îmbogăţită cu actori tineri sau nu neapărat, asta neînsemnând renunţarea la actorii colaboratori, atât acum, cât şi în viitor. Susţin ideea de a îmbogăţi teatrul prin experienţe cu actori din afara teatrului, acest lucru fiind benefic pentru sănătatea artistică a teatrului nostru.

O.M.: Este mai bine să fii actorul unui teatru de stat în România sau e preferabil să ai o carieră de liber profesionist?
C.I.: A fi angajat într-un teatru de repertoriu este binevenit în cariera unui actor, fapt dovedit de trupele teatrelor din România cel puţin în ultimii 80 de ani. Acest sistem invidiat de actorii din ţări unde nu există acest sistem poate clădi cariera unui actor, poate să-i dezvolte capacităţile creatoare şi mijloacele de expresie artistică specifice meseriei. În acelaşi timp, poate să creeze şi automulţumire, lipsă de energie şi voinţă creatoare, dar părţile pozitive sau negative pot fi ţinute sub control de direcţia pe care teatrul o are la momentul respectiv, regizorii invitaţi ş.a.m.d. Actorul liber de contract suferă, din păcate, de eventuale probleme financiare în timpul în care nu are de lucru, de eventuale situaţii subiective pe care puterea de decizie, de alegere, deţinută de angajatorii din piaţa liberă sau chiar de instituţiile statului, le pot genera în aceste vremuri cu o corupţie evidentă şi o puternică dorinţă de înavuţire. Evident, el dispune de o libertate aparte de a alege proiectele în care acceptă să participe, dar acestea sunt cazuri singulare, marea majoritate a celor din zona fără salariu se află într-o permanentă luptă cu partea financiară a vieţii şi cu compromisurile pe care trebuie să le facă în speranţa unor viitoare vremuri de glorie artistică. Asta am observat în jurul meu, eu fiind un actor care am colaborat în multe proiecte teatrale şi nu numai - cinematografice, TV, radio, dublaje voci şi altele din domeniu, de aceea îmi permit o opinie mai hotărâtă, chiar dacă foarte pe scurt în acest interviu.

O.M.: Întorcându-ne puţin spre începuturi, aţi absolvit IATC-ul la clasa Sandei Manu. Care era atmosfera în acea perioadă în facultate, când pe coridoare te întâlneai vrând nevrând cu cea mai mare parte a "monştrilor sacri" ai teatrului românesc?
C.I.: Am avut o perioadă în care timp de doi ani am avut şcoala într-o parte a Teatrului Naţional din Bucureşti. Întâlneam uneori actori pe holurile teatrului, dar, şi mai important, profesorii în Institut erau actori consacraţi, de mare valoare, pe care îi puteai admira la teatru, în filme, la TV. Asta făcea să ai toată încrederea în cuvintele lor, în indicaţiile lor, Bineînţeles, ei impuneau un respect extraordinar. Cred că legea care prevede obligativitatea doctoratului pentru a preda este o prostie a legiuitorului, din păcate nu singura. S-a ajuns la situaţia în care profesorii sunt actori sau regizori fără carieră în teatru, iar asta nu poate face bine unui student, într-o meserie ce ţine mai mult de meşteşug şi psihologie decât de învăţarea unor metode, memorarea de schiţe, tabele, manuale ş.a.m.d. Pentru asta mă consider norocos. Pe de altă parte, numărul extrem de mic de locuri pentru studenţii la teatru şi film din perioada aceea nu era nici pe departe bun pentru teatrul românesc, pentru că putem observa cum, în timp, un procent semnificativ, spre 80% din cei ce începeau studiile au rezistat vieţii teatrale româneşti, dese fiind cazurile în care absolvenţii IATC renunţau la meserie şi se retrăgeau în domenii adiacente sau nu neapărat, ori intrau în tăvălugul ratărilor din diferite colţuri ale ţării sau chiar în Bucureşti.

O.M.: Din facultate aţi ajuns la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Era o şcoală acel teatru, după cum se vorbea în epocă?
C.I.: Nu, Piatra Neamţ nu era o şcoală. Era însă un loc unde mai ajungeau regizori buni, mai erau parteneri de scenă, puţini ce-i drept, care te inspirau şi te ridicau la un nivel artistic superior. În general era, cel puţin atunci, când am fost acolo, un loc mediocru şi dezolant. În plus şi viaţa precară din perioada aceea transformau în gri culorile vii ale tinereţii.

O.M.: Ce parteneri de scenă au reprezentat experienţe memorabile pentru Claudiu Istodor?
C.I.: Mi-e greu să răspund la întrebarea asta. Teatrul e în intimitatea sa o lume care nu cred că face obiectul dezvăluirilor pentru public. Evident că am fost fascinat de câţiva actori români, dar mai degrabă asta s-a petrecut ca privitor decât ca partener. Sigur că e exagerare afirmaţia asta, dar am făcut-o ca să nu intru într-o laudatio benevolensis de care nu mă simt atras acum şi nici în stare a o face. Sigur aş putea face o listă.

O.M.: Aţi făcut şi film, dar un aspect interesant al carierei lui Claudiu Istodor este reprezentat de vocea lui Claudiu Istodor. Vă regăsim numele pe genericele multor filme dublate în limba română şi multor filme de animaţie. Ce are special această dimensiune a actoriei?
C.I.: Am decis într-o seară să câştig bani mai mulţi făcând nu afaceri cu tigăi de teflon şi napolitane germane, ci cu abilităţile pe care meseria mea mi le oferă în afara teatrului şi filmului şi televiziunii, şi am găsit ideea de a da glas dublajelor, reclamelor, voice overurilor, lecturilor comentariilor, ş.a.m.d. Am rugat un coleg şi prieten să-mi facă o casetă audio demo cu vocea mea în diverse ipostaze, am mers la agenţii de casting, radiouri... De fapt am vrut să fac asta şi am şi putut. A fost o parte a carierei mele, mai este încă, dar am posibilitatea acum de a alege mai atent ce fac în domeniul ăsta. Pot spune că mi-a plăcut mult dublajul desenelor animale (SIC). Am fani şi mulţi necunoscuţi care mă recunosc tot timpul. De multe ori mi spune "am crescut cu vocea dumneavoastră", ceea ce-i plăcut, drept să spun.

O.M.: Este televizorul un competitor al spectacolului de teatru? Cine pierde, cine câştiga?
C.I.: În opinia mea televizorul nu este un competitor, este un coleg al teatrului, care poate fi prost sau deştept. Evident că televiziunea se adresează unei categorii mai largi a populaţiei, chiar şi aceleia subintelectuale, needucate, agresive şi grobiane. E datoria televiziunii să acorde educaţiei un mai mare procent în emisiunile sale, dar financiarul sare la gâtul doritorului de cultură şi aduce în prim plan, ca să folosesc o expresie din domeniu, personaje imorale, amorale, ticăloase şi subdezvoltate intelectual, dar mândre de banii, muşchii sau rudele din politica românească de joasă speţă. Teatrul rămâne hrană pentru o elită intelectuală, educă şi stârneşte gânduri, dubii, reacţii efective în viaţa celor ce ocupă loc în sala de teatru. Personal sunt mândru de meseria asta a mea şi conştient că poate schimba deseori, poate doar un spectator din seara aceea, dar chiar şi unul este mai mult decât de ajuns.

O.M.: Ce rol v-aţi dorit foarte mult şi încă îl aşteptaţi?
C.I.: Ştiu că nu e bine să te încarci cu dorinţe, dar a fost un rol pe care nu l-am dorit, dar l-am primit, şi pe care mi-aş dori să-l reiau, refac, redescopăr, joc din nou. Acela este rolul lui Don Quijote de la Mancha. Pentru că e printre puţinele roluri în care personajul nu e clar şi niciodată nu va fi, nu ştiu dacă are sau nu dreptate, e de râs sau de plâns, e real sau închipuit. Asta dacă mă întrebaţi pe mine.

Pentru mine un rol este şi o şansă să vorbesc lumii despre ceva ce mă roade, doare sau interesează

 

Despre un nobil act de cultură, educaţie şi... bucurie

Există printre noi oameni care cântă, dansează şi râd în hohote atunci când sufletul le e îndurerat, care plâng şi se tăvălesc pe jos în vaiete în timp ce sufletul le tresaltă de bucurie sau îmbracă astăzi personalitatea şi haina lui Richard al III-lea sau a unui revizor contabil, a Ofeliei sau a unei poliţiste înverşunate, a unui cârciumar pişicher sau a unui alegător turmentat.
Aceşti oameni trudesc zilnic, fac sacrificii mari şi ard pentru ca noi să ne... destindem! Pe scenă sau pe ecran ei intră cu toată mintea şi inima lor, talent şi multă muncă în poveşti pe care noi le asimilăm de multe ori ca pe momente de relaxare sau pur şi simplu... entertainment.
Ei îndeplinesc de fapt un nobil act de cultură, educaţie şi... bucurie. Ei, actorii.
Această serie de interviuri reprezintă un gest de mulţumire şi respect pentru ARTIŞTI.

4. Vlad Logigan

La filmări la Moromeţii 2 (foto: Daria Tucă)

Ovidiu Miculescu: Publicul acestei stagiuni vă poate vedea în E.A. Poe în Nevermore, regia Dragoş Galgoţiu, 2019 şi Aumerle în Viaţa şi moartea lui Richard 2 de William Shakespeare, regia şi versiunea scenică Radu Iacoban, 2018. Sunt cele mai recente titluri de pe scena Teatrului Mic în care jucaţi. Ce înseamnă aceste roluri pentru dvs.?
Vlad Logigan: Pentru mine un rol este şi o şansă să vorbesc lumii despre ceva ce mă roade, doare sau interesează. În rolul lui Poe caut să vorbesc despre frici, demoni şi spaime, care ne bântuie pe fiecare, în feluri diferite şi totuşi asemănător. Este ceva foarte frumos şi emoţionant, dar este şi ceva teribil de înfricoşător, aflat permanent sub auspiciul halucinaţiei nocturne, împletită cu aburii alcoolului Poescian. Cu Aumerle, în Richard al ll lea, încerc să vorbesc lumii despre loialitate şi umanitate. Ce înseamnă loialitatea şi unde se află graniţa ei, care sunt costurile şi consecinţele loialităţii.

În Viaţa şi moartea lui Richard 2

O.M.: Formarea dvs. ca actor în cadrul UNATC este legată de numele lui Gelu Colceag. Se prelungeşte colaborarea din facultate cu ceea ce faceţi acum la Teatrul Mic alături de Gelu Colceag?
V.L.: Da, şi mă bucur că asta se întâmplă. Domnul Colceag este unul din profesorii noştri uriaşi de teatru, care a format în zeci de ani sute de actori, iar ocazia, şansa, de a lucra din nou împreună, după ani, este una care mă bucură şi mă entuziasmează.

O.M.: Ca o privire de ansamblu, ce opinie aveţi despre repertoriul actual al teatrului în care jucaţi şi despre proiectele pe care le dezvoltă în ultimii ani? Teatrul Mic este una dintre cele mai dinamice instituţii de gen din Bucureşti. Care e atmosfera în culise?
V.L.: În culisele teatrului atmosfera este una cât se poate de relaxată şi prietenoasă, trupa Teatrului mic, dincolo de un vizibil nivel de talent, are oameni de o bună calitate umană, iar asta face ca atmosfera să fie plăcută şi prietenoasă, confortabilă, oameni pe care i-ai lua acasă, ca să spun aşa. Repertorial nu ştiu să cântăresc, eu sunt actor, ştiu să joc, publicul cred că poate fi un indice bun în raport cu repertoriul, iar dacă privim astfel, găsim sălile destul de pline.

 

În Papagalul mut / În Domnul Ibrahim şi florile din Coran

O.M.: Într-o perioadă, aţi susţinut workshopuri pentru profesionişti şi pentru amatori, numeroase workshop-uri de actorie, improvizaţie, public speaking, limbaj nonverbal în comunicare umană, clovnerie, team-building-uri, lupte scenice. Vă atrage acest tip de activitate? Este altceva decât actoria.
V.L.: Mi-a fost uşor, pentru că eu şi predau ca asistent la facultatea de actorie de la UNATC. Pare altceva decât actoria, dar să ştiţi că e, de fapt, mult mai apropiată decât credeţi:)

O.M.: În cinematografie, un reper a fost rolul lui Vlad în Nuntă în Basarabia (2010), regia Nap Toader). Care dintre rolurile mai recente v-au adus satisfacţii artistice?
V.L.: Nu cred că a fost chiar un reper în cinematografie, însă pentru mine a fost şi este un reper pentru că Nuntă în Basarabia a fost primul meu film, deci debutul cum s-ar spune, iar asta aduce cu sine întotdeauna o amintire duioasă şi foarte plăcută. În ceea ce priveşte satisfacţiile, le am şi le găsesc cu fiecare rol pe care-l joc, pentru că-mi construiesc personajele astfel încât să-mi placă, să mă intereseze şi să am ceva de spus lumii prin ele, ceva care să mă roadă, intereseze, placă, doară... pe mine. Şi atunci ai satisfacţie cu orice rol, când ţi-l construieşti să-ţi placă şi să-ţi placă să-l joci.

O.M.: De ce nu faceţi televiziune? Ţine de conjunctură sau este o opţiune personală?
V.L.: Am făcut televiziune şi poate voi mai face, vom vedea. Chestia cu televiziunea e că mănâncă mult timp, aş juca din nou într-un serial sau aş face o emisiune să-mi placă, dar proiectele TV, de obicei, necesită foarte mult timp investit, iar eu n-aş vrea să renunţ la teatru niciodată. Nu ştiu, vom vedea:)

O.M.: Este televizorul un competitor al spectacolului de teatru? Cine pierde, cine câştigă?
V.L.: Credeţi că televizorul şi teatrul se ocupă cu aceleaşi lucruri? Înclin să cred că nu, iar atunci răspunsul se întrevede cu uşurinţă:)

 

Cu Marian Râlea în Moromeţii 2 (foto: Ovidiu Moisin)

De multe ori mi se spune am...

Iubesc acele replici care au valoare de revelaţie pentru întruchiparea personajului meu

 

Despre un nobil act de cultură, educaţie şi... bucurie

Există printre noi oameni care cântă, dansează şi râd în hohote atunci când sufletul le e îndurerat, care plâng şi se tăvălesc pe jos în vaiete în timp ce sufletul le tresaltă de bucurie sau îmbracă astăzi personalitatea şi haina lui Richard al III-lea sau a unui revizor contabil, a Ofeliei sau a unei poliţiste înverşunate, a unui cârciumar pişicher sau a unui alegător turmentat.
Aceşti oameni trudesc zilnic, fac sacrificii mari şi ard pentru ca noi să ne... destindem! Pe scenă sau pe ecran ei intră cu toată mintea şi inima lor, talent şi multă muncă în poveşti pe care noi le asimilăm de multe ori ca pe momente de relaxare sau pur şi simplu... entertainment.
Ei îndeplinesc de fapt un nobil act de cultură, educaţie şi... bucurie. Ei, actorii.
Această serie de interviuri reprezintă un gest de mulţumire şi respect pentru ARTIŞTI.

5. Rodica Negrea

Ovidiu Miculescu: Numele actriţei Rodica Negrea este legat în bună măsură de Teatrul Mic. Vorbim despre decenii în care s-au întâmplat cele mai diverse tipuri de roluri. Cum a ajuns Rodica Negrea la Teatrul Mic după ce a terminat IATC?
Rodica Negrea: Cu noroc. Norocul meu se numeşte Olga Tudorache, Cătălina Buzoianu şi Teatrul Mic. În anul I de facultate eram studentă la actorie, clasa Olga Tudorache. La acel moment actriţa-profesoară îşi dorea să joace în piesa de teatru Efectul razelor gama. La Teatrul Mic era director, de curând, Dinu Săraru. La sfârşitul anului I, Olga Tudorache i-a propus directorului distribuţia cu cele 3 studente ale sale: Adriana Şchiopu, Angela Ioan şi subsemnata, Rodica Negrea, alături de Ioana Ciomârtan, pentru interpretarea celorlalte roluri. Dinu Săraru a acceptat, iar Cătălina Buzoianu a fost, de asemenea, alegerea doamnei Olga Tudorache pentru regia spectacolului. Repetiţiile au început la finalul anului întâi de studenţie, iar premiera a avut loc la începutul celui de-al doilea an de facultate. Pe scurt, gestul plin de graţie şi curaj al unui artist vizionar şi continuu inovator, cum a fost şi va rămâne Olga Tudorache, a făcut să debutez la Teatrul Mic în frumosul an 1978.

O.M.: Debutul reprezintă pentru mulţi artişti un element marcant în carieră. A fost şi cazul Rodicăi Negrea?
R.N.: Nu este o regulă ca debutul să fie întotdeauna marcant, dar în cazul meu se pare că a fost sub semne bune. Cu Olga Tudorache, artist imens şi profesor generos alături de mine, şi cu regizorul Cătălina Buzuioanu (explozia regiei din teatrul românesc la acel moment), pretutindeni "busolă vie", în sală, pe scenă, am primit cu asumare şi candoare orice indicaţie, şi astfel m-am îmbogăţit cu totul. Împreună m-au condus spre ceea ce a însemnat debutul meu pe scena Teatrului Mic.

Teatrul, nr 2 / 1985

O.M.: Cariera cinematografică a dublat-o practic pe cea de actor de teatru în permanenţă. A fost una mai atractivă decat cealaltă în vreuna dintre perioade?
R.N.: Nu aş numi-o carieră, deşi am avut parte şi de roluri în film. Nu multe, nu puţine. Mulţumesc pentru ele şi mă bucur pentru toate câte au fost. Privind în urmă, pot să spun că filmul şi teatrul au mers împreună. Nu cântăresc, nu clasific... doar mulţumesc.

O.M.: Un număr de trei roluri esenţiale în viaţă? Pentru generaţia noastră Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrowitz, regia Cătălina Buzoianu, Teatrul Mic - 1983 a fost un reper de exemplu.
R.N.: Publicul a primit spectacolul cu iubire, căldură şi emoţie, colegii şi oamenii din breaslă au îmbrăţişat, de asemenea, acest spectacol. Etapa aceea, a repetiţiilor, rămâne pentru mine ca un infinit de învăţături despre teatru, primite pe viaţă de la regizoarea Cătălina Buzoianu şi profesoara-actriţă Olga Tudorache.
Fiecare spectacol pe care l-am jucat are povestea lui, fie că e vorba de Efectul razelor gama asupra anemonelor sau Ivona Principesa Burgundiei sau O scrisoare pierdută. Le-am construit cu muncă, cu responsabilitate şi, mai ales, cu iubire şi preţuire pentru spectatori. Şi nu singură! Ci împreună cu tot ce înseamnă facerea, scoaterea la lumină, la public, a unui spectacol de teatru.

O.M.: Violet în Ţinutul din miezul verii de Tracy Letts, regia Vlad Massaci, 2017, este cel mai recent rol de pe scena Teatrului Mic. Cum percepeţi un astfel de rol la experienţa dvs?
R.N.: Violet din Ţinutul din miezul verii este, pentru mine, bucuria unei întâlniri profunde şi complexe. A venit ca un dar la timpul, locul şi momentul potrivit. Îl situez la aceeaşi intensitate pe care l-a avut impactul lui Tilly din Efectul razlor gama asupra anemonelor asupra mea, asupra publicului şi asupra colegilor de breaslă. Doresc să mulţumesc, căci e meritul directorului Gelu Colceag că a avut inspiraţia să aducă acest text la Teatrul Mic şi să-l invite pe Vlad Massaci să-l monteze.

O.M.: Recent, aţi avut o premieră şi la Teatrul Metropolis, Puşa, mama în Pentru o mai bună înţelegere de Mimi Brănescu, regia Mimi Brănescu, 2018. Un text românesc. Care este ierarhia motivelor pentru care alegeţi un rol? Prioritar este textul sau regizorul?
R.N.: La Metropolis am jucat la invitaţia lui Mimi Brănescu. Nu aş fi refuzat, îl admir şi îl preţuiesc enorm. Este în acel moment al carierei sale când actori tineri sau maturi îşi doresc cu ardoare să joace în piesele de teatru scrise sau chiar regizate de el. În concluzie, nu am reguli când zic da sau nu la o propunere de proiect. Sunt multe stări şi emoţii care decid asta.

O.M.: Rolurile de film continuă. Doar in ultimi trei ani... Mama Ioanei în Moon Hotel Kabul (2018), regia Anca Damian, Soacra în Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor (2017), regia Emanuel Pârvu, Meda (2016), regia Emanuel Pârvu, Omega Rose (2015), regia George Dorobanţu, dacă nu ne referim la televiziune. Există o tipologie anume a rolurilor care vi se propun în film în ultimul timp sau diversitatea este cea care rămâne determinantă?
R.N.: Din păcate, constat că mi se propune / oferă o anume, nu i-aş spune tipologie, ci mai degrabă un profil dramatic care tinde să se repete. Fapt pentru care ajung în situaţia să răspund mai des cu nu, decât să accept proiectele la care sunt invitată să iau parte. Eu sunt mulţumită atunci când reuşesc să fac acel "ceva"... care să poarte marca unicatului (marcă înregistrată :).

O.M.: Vorbind despre Teatrul Mic, pentru că în bună măsură cariera dvs. se identifică evoluţiei teatrului, care a fost "epoca de aur"?
R.N.: În niciun caz "epocă". E prea mult. Iar de aur?... (pe bune). Tot ce am trăit la Teatrul Mic, prin Teatrul Mic şi cu Teatrul Mic - TOTUL - tot timpul care s-a dus şi cel pe care îl trăiesc are valoarea lui şi karatele lui şi sunt date de puterea emoţiei lăsate în inima spectatorului. Chiar şi perioada în care am jucat mai puţin are valoarea ei pentru că, pentru scenă, actorul pune la bătaie... viaţa. Atunci când nu joacă, actorul aşteaptă. Trăieşte şi dacă aşteaptă, aşteaptă activ. Tot ce trăieşte, se concretizează în niveluri de experienţe ce se transformă în sol fertil pentru următoarele roluri.

Cum iubeşte cealaltă jumătate (2003)

O.M.: Ce opinie aveţi despre repertoriul actual al Teatrului Mic şi despre proiectele pe care le dezvoltă în ultimii ani?
R.N.: Mă bucur să pot spune că venirea directorului Gelu Colceag la Teatrul Mic a liniştit tulburarea (şi la propriu, şi la figurat) care se instalase în Teatrul Mic, între colegi, pe scenă sau în cotidian. Cu grijă, cu răbdare, cu talent, cu experienţă şi cu viziune, Gelu Colceag a condus teatrul spre o atmosferă favorabilă libertăţii de creaţie, aşa cum mi se pare normal să fie într-un teatru. Se vede în calitatea spectacolelor şi, implicit, în performanţa actorilor.
Există un repertoriu bogat, valoros, sunt invitaţi să monteze regizori importanţi şi actorii joacă cu sălile pline. Suntem într-un moment bun.

O.M.: Zeci de turnee în ultimii 3 ani, 31 de premiere, numeroase premii... Teatrul Mic este una dintre cele mai dinamice instituţii de gen din Bucureşti. Care e atmosfera în culisele scenei Teatrului Mic? Care sunt spectacolele din ultimele stagiuni care vă plac cel mai mult?
R.N.: Unul dintre spectacolele care m-au marcat în mod deosebit (dintre cele pe care le-am văzut în ultimul timp) este spectacolul Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba în regia lui Eugen Jebeleanu, proiect româno-francez, susţinut de ARCUB şi de Compagnie des Ogres.
De la noi, de la Teatrul Mic, am să numesc doar Deşteptarea primăverii şi Familia Jeleznov (cu părere de rău că nu le-am văzut pe toate, pentru că am o listă pe care o voi urma în vizionările mele imediate).

O.M.: Ce ne puteţi spune despre colegii foarte tineri care au intrat în trupa teatrului în utlimul timp?
R.N.: Pot să le spun: "Bravo"! O merită din plin, sunt mândră şi onorată să fim colegi.

O.M.: Teatru, film, televiziune? Este aceasta ordinea pentru dumneavoastră?
R.N.: Nu am o "ordine". Eu sunt actriţă şi atât. Îmi fac meseria cât pot eu de bine, fie la teatru, fie la film, fie la televiziune, dar recunosc că cel mai bine îmi e la teatru.

Rodica Negrea în Mutter Courage şi copiii ei (2013)

O.M.: Ce rol şi-ar fi dorit Rodica Negrea şi nu s-a întâlnit pe "scândură" cu acel personaj? Alegeţi rolurile sau ele vin spre dumneavoastră?
R.N.: Nu mi-am dorit, nu mi-am propus şi nu am ales în mod excepţional, vreodată, vreun rol. Rolurile au venit spre mine în diferite contexte. Dar cine ştie? Poate de acum încolo să fie momentul să-mi doresc vreun rol în mod special.

O.M.: Vă rog să-mi spuneţi o replică pe care o iubiţi cel mai mult?
R.N.: Nu pot să spun care este replica pe care o iubesc cel mai mult, dar pot să spun că iubesc acele replici care au valoare de revelaţie pentru întruchiparea personajului meu. Ele pot fi spuse fie de personajul pe care îl interpretez, fie de oricare dintre personajele din acelaşi spectacol.

Rodica Negrea în Mutter Courage şi copiii ei (2013)  

Teatrul e un organism viu, pururi în mişcare, cu evoluţii şi involuţii, cu agonie şi extaz, cu dragoste şi ură, cu alb şi negru, cu agitaţie şi nemişcare

 

Despre un nobil act de cultură, educaţie şi... bucurie

Există printre noi oameni care cântă, dansează şi râd în hohote atunci când sufletul le e îndurerat, care plâng şi se tăvălesc pe jos în vaiete în timp ce sufletul le tresaltă de bucurie sau îmbracă astăzi personalitatea şi haina lui Richard al III-lea sau a unui revizor contabil, a Ofeliei sau a unei poliţiste înverşunate, a unui cârciumar pişicher sau a unui alegător turmentat.
Aceşti oameni trudesc zilnic, fac sacrificii mari şi ard pentru ca noi să ne... destindem! Pe scenă sau pe ecran ei intră cu toată mintea şi inima lor, talent şi multă muncă în poveşti pe care noi le asimilăm de multe ori ca pe momente de relaxare sau pur şi simplu... entertainment.
Ei îndeplinesc de fapt un nobil act de cultură, educaţie şi... bucurie. Ei, actorii.
Această serie de interviuri reprezintă un gest de mulţumire şi respect pentru ARTIŞTI.

6. Cristian Iacob


Cristi Iacob în Viaţa şi moartea lui Richard 2

Ovidiu Miculescu: Ce moment din biografia dumneavoastră reprezintă de fapt punctul de pornire al relaţiei dintre Cristi Iacob şi Teatrul Mic?
Cristi Iacob: Chiar terminarea facultăţii. Am fost solicitat de către marele regizor Dan Micu, director în perioada aceea (1992) la Teatrul Mic. Vă închipuiţi că n-am ezitat nici o secundă să onorez invitaţia, cu bucuria şi emoţia de rigoare. De fapt râvneam în secret la Teatrul Mic încă de pe vremea studenţiei. În centrul scenei de la sala Teatrului Foarte Mic, profitând de faptul că unul dintre colegii de an lucra ca portar de noapte, am împlinit 20 de ani (ăsta a fost cadoul meu de ziua mea, un sfert de oră, singur, în sala goală, la miezul nopţii)

O.M.: A fost o decizie corectă pentru cariera teatrală a lui Cristi Iacob angajarea în anii '90 la Teatrul Mic şi nu în altă parte?
C.I.: Parafrazând spusa unui om emblematic pentru poporul român şi păstrând, evident, proporţia, eu nu sunt actorul Teatrului Mic, eu am privilegiul să fiu actorul Teatrului Mic.

O.M.: Într-o evoluţie a carierei în care televiziunea şi filmul s-au impus de la început, ce loc i-a rămas teatrului, în general, în viaţa de actor a lui Cristi Iacob?
C.I.: Cred că teatrul n-a fost surclasat niciodată din micul meu suflet de pe poziţia pe care este şi acum. Poziţia întâi. De acolo pornesc toate celelalte, poate mai spectaculoase, mai vedetizante sau mai bănoase, dar teatrul nu poate fi decât rege.


Cristi Iacob în Karamazovii

O.M.: Aţi trecut şi prin experimentul "directorul de teatru". Cum a decurs acest episod? Vă pare rău că nu aţi continuat?
C.I.: E un episod greu şi tulbure din viaţa Teatrului Mic, dar a trecut, slavă Domnului. Mă bucur că am reuşit să fac câteva lucruri pe care îmi propusesem să le fac. Dar, această postură de manager al unei instituţii presupune un talent real, pe care eu nu îl am. Nu îl am şi gata. Şi mai presupune şi un sacrificiu personal pe care trebuie să-l faci, iar eu nu am cum. Nu mă lasă inima să renunţ la scenă pentru un birou. Admir oamenii care pot face ceea ce eu nu pot. Sau aş putea, dar nu la parametri maximi. Şi le las lor întâietatea în aceste situaţii. Directoratul meu interimar a fost, de altfel, unul de forţă majoră.

O.M.: Regăsim în repertoriul recent al Teatrului Mic spectacole precum Profesorul în Lecţia de Eugène Ionesco, regia Radu Iacoban (2019) Gaunt, York, Episcopul Carlisle în Viaţa şi moartea lui Richard 2 de William Shakespeare, regia Radu Iacoban (2018). Ivan Feodorovici Karamazov în Karamazovii de Horia Lovinescu şi Dan Micu, după romanul Fraţii Karamazov de F.M Dostoievski, regia Nona Ciobanu (2017) sau Zanetto în Trei gemeni veneţieni, de Antonio Collalto, regia Nona Ciobanu (2015). Are mai mult timp pentru teatru Cristi Iacob acum decât în urmă cu 5 ani să spunem? Sunt altfel de roluri cele care predomină în ultimii ani?
C.I.: Pentru teatru voi găsi întotdeauna timp. Iar rolurile sau proiectele nu diferă de la o decadă la alta, nu sunt segmente fixe reprezentative pentru o perioadă oarecare de timp. Teatrul e un organism viu, pururi în mişcare, cu evoluţii şi involuţii, cu surprize plăcute şi neplăcute, cu agonie şi extaz, cu dragoste şi ură, cu alb şi negru cu agitaţie şi nemişcare. Tocmai de aceea mai bine te laşi în voia lui, ca în braţele unui ocean imprevizibil, decât să încerci să calculezi ţinte şi strategii. E un carpe diem savuros.


Cristi Iacob în Viaţa şi moartea lui Richard 2

O.M.: La modul general, din rolurile de teatru abordate, pe care le consideraţi repere în cariera dumneavoastră?
C.I.: E un răspuns la care mulţi strâmbă din nas, dar care la mine e real: toate. Cred că în fiecare dintre ele m-am aruncat ca nebunul cu capul înainte. Sigur că unele sunt de mai mare anvergură, altele sunt mai ofertante, unele sunt mai mici, altele mai mari, unele sunt partituri grase, altele nişte idioţenii. Dar dacă dintr-o tâmpenie reuşeşti să scoţi ceva bun, atunci asta se cheamă talent. Şi trebuie să faci tot ce poţi ca să resuscitezi nătărăul.

O.M.: Dintre partenerii de scenă sau regizorii de teatru cu care aţi colaborat, care credeţi că v-a pus în valoare mai mult potenţialul uman, actoricesc...
C.I.: Nu-mi ajunge loc să scriu atâtea nume. Iar dacă cineva mă va considera un actor demn de văzut asta o datorez numai celor din preajma mea. Fiindcă actoria e o meserie de grup, de echipă, de haită, în care nu poţi străluci decât potenţat de ceilalţi. Iar aici îi includ şi pe iluştri necunoscuţi din spatele scenei: sonorizatori, light-designeri, recuziteri, maşinişti, cabiniere, macheuze, personalul de sală. Fiecare are procentul lui de importanţă în viaţa unui spectacol.

O.M.: Cu o privire din interior, cum vedeţi performanţa Teatrului Mic în ultimii ani?
C.I.: E una fastuoasă. Pentru că suntem în frunte atât în ce priveşte calitatea spectacolelor şi a trupei, cât şi în ce priveşte proiectele şi premiile. Cuvintele sunt de prisos în faţa faptelor concrete. Portofoliul şi palmaresul din ultimii ani ale Teatrului Mic vorbesc de la sine.


Cristi Iacob în Karamazovii

O.M.: Ce opinie aveţi despre repertoriul actual al Teatrului Mic şi despre proiectele pe care le dezvoltă în ultimii ani? Care e atmosfera în culisele teatrului?
C.I.: E repertoriul demn de un teatru de repertoriu, cum este Teatrul Mic. Paradoxalul Teatru Mic, teatrul cu cea mai bună trupă şi aproape fără săli. Iar atmosfera este de echipă cu chef de muncă şi fără depresii artistice sclifosite.

O.M.: Televiziunea schimbă percepţia publicului asupra actorului Cristi Iacob atunci când îl vede pe scena de teatru?
C.I.: Probabil că da, dar nu mă prea interesează, fiindcă pe scenă credeţi-mă, arrrrrrrrrrunc toate bagajele şi balasturile televizioniste şi sunt 100% al teatrului. Fără preconcepţii sau aşteptări vedetistice.

O.M.: Aţi făcut mult film şi mai exact aţi lucrat cu mulţi actori şi regizori străini. Cum de nu aţi renunţat la teatru în acest context?
C.I.: Din teatru se trage seva actoriei. Acolo se întorc chiar şi marii actori străini de film. Pentru că ceea ce are teatrul şi n-are filmul este autenticitatea. Efemerul paradoxal etern. Dacă un actor e real talentat, la teatru se va vedea, nu neapărat la film, care este tributar tehnicii. Aici e live, e actor versus spectator, ochi în ochi, faţă către faţă.

O.M.: După cum ştiţi, s-au angajat mulţi actori tineri în ultimul timp la Teatrul Mic. Cum vedeţi acest lucru, este această nouă generaţie de actori una care se ridică la nivelul generaţiei dumneavoastră, sau chiar o va depăşi?
C.I.: Timpurile se schimbă, aşa e firea lucrurilor. Generaţia care vine din urmă e una de elită, iar noi, cei care am moştenit Teatrul Mic de la cei dinaintea noastră, cred că i-am primit cu braţele, sufletele şi inimile deschise. Apartenenţa la ceva te face mai puternic şi mai stăpân pe tine. Iar ei sigur înţeleg şi simt acelaşi lucru. Să dea Dumnezeu să iubească Teatrul Mic aşa cum îl iubim noi.

O.M.: Ce rol v-aţi dorit si nu v-aţi întâlnit cu el? Ce rol vă aşteaptă acum?
C.I.: Le aştept eu pe ele, nu ele pe mine. Teatrul Mic forever!


Cristi Iacob în Karamazovii

Un vaccin numit... cultură

 

Ce Nebunie cu virusul ăsta! Ce isterie generată de o viroză de iarnă! Ce panică instalată pe întreg mapamondul! Ce scenarii paranoice, Breaking News-uri dramatice şi declaraţii bombă! Politicieni, analişti, medici, finanţişti, vindecători şi fotbalişti se exprimă speriaţi la televizor şi în online. Lumea îşi face stocuri şi se baricadează în case ca pentru Apocalipsă... Spitalele devin neîncăpătoare, clorul e marfă de contrabandă şi spălăm cu spirt cartofii şi punga de mălai pentru mămăligă. Se închid ţări, se prăbuşesc burse, petrolul la baril e mai ieftin decât o sticlă de vin bun şi industriile intră în şomaj. Oraşele devin pustii şi învăluite în liniştea cimitirului. Oamenii îşi pierd serviciul, trăiesc ca să mănânce, se uită la televizor hipnotizaţi, singuri şi speriaţi.

Pe de altă parte, unii medici sau cercetători mai lucizi şi cunoscători într-ale viruşilor spun că izolările tardive şi testarea pe sărite sunt apă de ploaie sau... frecţie cu dezinfectant la un picior de lemn. Alţii vorbesc despre un război între cei mari cu arme de-a dreptul invizibile, dar generatoare de teamă isterică. Spun că e sfârşitul globalizării şi începutul unei reaşezări de forţe, suveranităţi si noi ordini sociale.

De fapt, ştim sau înţelegem măcar ce se întâmplă? Un "ceva" invizibil e pe cale să distrugă o civilizaţie?

În această mare de spaime, tabele cu îmbolnăviri şi decese sau imagini cu mascaţi cărând izolete, cultura a dispărut complet. Teatrul, muzica, dansul, pictura au fost "transferate" în online. Oamenii care creează sau pur şi simplu lucrează în domeniile acestea au devenit brusc şomeri sau cvasi-şomeri. Societatea i-a uitat, până la noi ordine. Accesul la cultură e pe net! Adică ce? Care ar fi diferenţa? Vezi teatru pe tabletă, muzee pe telefon şi concerte pe desktop. Se cheamă că accesul la cultură e chiar mai larg decât înainte. Şi gratis! Înseamnă că ne preocupăm de "hrana sufletului", aşa cum ne îngrijim şi de mâncarea din raftul de la supermarket. Pâinea există, circul asemenea! Deci, care ar fi problema? Acum guvernele au alte priorităţi, serioase şi grave; cultura, adică "distracţia" (în mintea politicienilor) trebuie tăiată prima. E neesenţială. Nu avem timp de asta acum! Totul poate funcţiona cum-necum, dar asta nu! Apropo, aţi văzut că şantierele de construcţii merg înainte bine-mersi? Adică zidarii pot lucra alături pe schele, dar actorii sau muzicienii nu pot repeta pe scenă... Pandemia asta împarte lumea.

Cum ar fi dacă omenirea ar fi lovită la un moment dat de o... pandemie culturală?

Dincolo de aceste decizii de oprire a culturii, intervenite peste tot în lume, decidenţii par a uita artiştii. Chestia cu net-ul poate funcţiona, probabil o vreme, deşi mă întreb, oare cât public larg accesează site-urile respective, în afară de cei "virusaţi" de cultură? Emoţia, puterea sau magia live-ului? În fine...

Cuminţi, artiştii respectă regula. Îşi iau salam şi paracetamol în aşteptarea unor vremuri mai bune. Ei ştiu că niciun dezastru, molimă sau război nu a învins cultura. Şi mai ştiu că prin cultură şi artă, prin cei care crează şi inovează, popoarele au rămas în istorie. Eu cred că în aceste vremuri bolnave cultura poate fi un "vaccin" eficient. E gata descoperit, funcţionează, este la îndemână şi costă puţin. Pentru că dacă ne îmbolnăvim la minte şi la suflet, restul nu mai contează apoi.

Nu va fi nici sfârşitul lumii şi nici o isterie sau boală veşnică. Epidemia asta nenorocită se va stinge şi apoi vor apărea altele. Televizorul va avea sau va găsi mereu subiecte "de senzaţie". Artiştii vor supravieţui şi vor continua să creeze. Pentru că, atât cât există viaţă, nu se poate fără artă şi cultură.

Chiar şi pe Titanic, dacă ar fi să fie, orchestra, doar orchestra, şi-a îndeplinit misiunea până la capăt!

Teatrul e un organism viu,...

Teatrul a supravieţuit tuturor problemelor cu care s-a confruntat omenirea, a depăşit războaie şi pandemii

 

Un vaccin numit... cultură

Să nu-ţi fie teamă de...

Ovidiu Miculescu: Pe Ruxandra Ştefu am cunoscut-o în calitatea sa de coordonator al departamentului de marketing al Teatrului Mic. Cum poate fi abordată criza prin care trecem de pe poziţia dvs.?
Ruxandra Ştefu: Este o perioadă destul de dificilă, dar am înţeles cu toţii (management, artistic şi toate celelalte departamente), că indiferent de impedimentele care apar, noi trebuie să ne continuăm activitatea, că spectatorii noştri trec şi ei prin aceeaşi perioadă şi au nevoie de noi, vor să le fim aproape, să le oferim momente de relaxare şi să le amintim că pentru actori cel mai important lucru este apropierea de public.
Trebuie să avem în vedere faptul că mediul online ne oferă totuşi variante diverse de a fi aproape de spectatorii noştri şi, de ce nu, să atragem alţii noi. Încercăm să abordăm - ca şi din punct de vedere repertorial - mai multe genuri: comedie, dramă, evenimente destinate celor mici. Absolut tot conţinutul din online are o strategie, atât din punct de vedere repertorial, cât şi al marketării. Am încercat, de asemenea, să structurăm toate aceste evenimente noi la fel cum am fi făcut dacă am fi fost în plină stagiune. Am ales ca ziua de duminică să fie destinată copiilor, seara de sâmbătă este seara spectacolelor înregistrate, iar serialele gândite de colectivul artistic au destinată câte o zi a săptămânii. Noi încercăm să ne continuăm activitatea pe cât de normal ne este permis zilele acestea, se fac repetiţii pe platforma zoom, precum şi şedinţe ale colectivelor artistice şi administrative. Ne bazăm foarte mult pe deschiderea actorilor care vin cu idei zilnic şi ne oferă material pe care noi trebuie să îl promovăm sub egida #teatruldinaMiconline.

O.M.: Aţi absolvit facultatea de Litere, secţia Studii Europene a Universităţii Bucureşti în 2012. Cum aţi ajuns din acest domeniu de pregătire în zona artistică?
R.Ş.: Nu m-am gândit niciodată că aş putea să lucrez în zona artelor spectacolului. A fost pur şi simplu norocul meu să fiu angajată la Teatrul de Operetă. Odată ajunsă acolo, am realizat că o parte importantă a Departamentului de Marketing şi Comunicare, colegele mele, aveau cam aceleaşi studii ca şi mine. Nu a reprezentat niciun impediment pentru mine faptul că nu am terminat Teatrologie sau altceva. Am fost dispusă să învăţ. M-am angajat în luna iunie 2011, a urmat pauza dintre stagiuni şi imediat apoi, la final de august, am intrat în echipa care organiza ediţia a 4-a a Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical "Viaţa e frumoasă". În noiembrie, când a început festivalul, alergam spre aeroport să preiau invitaţii din străinătate sau mergeam de la o sală la alta cu liste de acces. Deja după prima jumătate de an am fost sigură că acesta este drumul meu şi că niciodată nu aş putea renunţa la teatru.

O.M.: Care a fost partea cea mai interesantă în activitatea susţinută timp de 5 ani la Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian şi la Opera Naţională Bucureşti, unde aţi fost pe rând coordonator proiecte educaţionale, asistent marketing, coordonator relaţii publice şi protocol şi asistent producţie?
R.Ş.: Este foarte greu să aleg un moment sau un eveniment. Acolo am învăţat foarte multe lucruri. A fost primul meu job şi eram studentă în anul 2, nu aveam o bază, nu ştiam ce înseamnă un spectacol de teatru şi ce implică realizarea lui. Am avut parte de colegi excepţionali, de coordonatori şi de o echipă managerială care şi-au dat tot interesul să mă înveţe, să mă ajute, să ştiu câte puţin din toate. Îmi plăcea la nebunie asta, faptul că indiferent din ce departament faci parte, toţi ne ajutam şi zi de zi învăţam câte ceva.
Dacă trebuie să aleg ceva, atunci aleg cu siguranţă proiectul Fantoma de la Operă la care am lucrat de la început. M-am ocupat iniţial de înscrierile la casting şi am cunoscut peste 200 de artişti şi poveştile lor, am stat cu ei în sălile de aşteptare, le urmăream emoţiile, fericirea sau dezamăgirea pe parcursul unei săptămâni cât au durat audiţiile. După audiţii şi după lungile repetiţii la care am asistat - nu cred că am ratat vreuna - a urmat apoi nebunia, premiera oficială, succesul binemeritat, coada de la casa de bilete pe care o vedeam din tramvai, toate acestea au fost parte integrantă a celui mai frumos moment pe care l-am trăit la Teatrul de Operetă. Faptul că premiera a fost de fapt şi inaugurarea primului teatru construit de la zero după 1989 a însemnat pentru Operetă, pentru lumea teatrului dar şi pentru noi, fiecare în parte, o bucurie fără margini.
Îmi aduc aminte că la premiera oficială mi-am invitat părinţii cărora nu le mai răspundeam la telefon în ultimul timp, reacţiile lor după ce au ieşit din sală mi-au rămas în minte.

O.M.: În anul 2016 v-aţi angajat la Teatrul Mic, iniţial ca producător delegat, apoi PR, după care aţi ajuns în zona de Marketing, Comunicare şi Relaţii Publice. Ce este cel mai incitant moment în activitatea curentă a unui teatru privind din perspectiva persoanei care trebuie să facă cunoscute realizările teatrului?
R.Ş.: Tot norocul şi câţiva îngeri păzitori m-au trimis către Teatrul Mic. Aici am descoperit şi alte lucruri despre mine, pe care chiar nu le ştiam. Totul este incitant, de la prima lectură a unui spectacol până la premiera oficială unde eu am cele mai mari emoţii. Au fost ani foarte intenşi, Teatrul Mic a avut foarte multe premiere şi, de pe un post sau altul, am participat la toate. Participarea la festivaluri ocupă un loc special în formarea mea ca profesionist, acolo simţi un alt fel de bucurie, aceea că un spectacol care se joacă cu casa închisă în capitală aduce un public cu totul nou şi entuziast în altă sală din provincie. Am trecut de la teatru muzical, la teatru dramatic. Sunt diferenţe destul de mari şi în ceea ce priveşte promovarea evenimentelor. Sunt contenturi diferite total. M-am obişnuit rapid şi am încercat să înţeleg diferenţele, să mă folosesc de ceea ce ştiu dar să nu confund lucrurile. Activitatea neîntreruptă în sine este incitantă, când ştii că tocmai a fost premiera unui spectacol şi că de săptămâna viitoare te ocupi de următoarea, faptul că lucrezi pe mai multe planuri, că ai spectacole de repertoriu de urmărit şi că trebuie să te concentrezi şi pe ceea ce urmează. În teatru, nu poţi să spui niciodată gata, am terminat pe ziua de azi, că nu prea ai cum, dar tocmai asta este frumos.

O.M.: Aţi participat la realizarea mai multor festivaluri, din diferite ipostaze: Festivalul "Poveşti pentru copii şi oameni mari" (2012 - 2015), Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical "Viaţa e frumoasă", organizat de Teatrul de Opereta perioada 2011 - 2016. Ce au diferite festivalurile faţă de activitatea curentă a unui teatru din punctul de vedere al promovării?
R.Ş.: Parte din festivalurile despre care aţi amintit au avut în program spectacole susţinute de trupe de teatru muzical, şi nu numai, din toată ţara, dar şi din străinătate. Am participat activ la toate şi o spun cu bucurie şi mândrie. Au fost realizări uriaşe pe plan cultural. Colegele mele de la Marketing petreceau nopţi în şir în perioada de organizare şi promovare a fiecărui eveniment în parte. Este greu să faci cunoscut unui public nou spectacole diferite (balet, teatru, teatru muzical, concerte) şi multe în altă limbă (rusă, maghiară, engleză, franceză). În spate era o muncă titanică, o organizare care nu dădea greş, documente excel care puteau încăpea printate doar pe un cearceaf:), parteneri media şi nu numai care se implicau activ, conferinţe de presă, multe spaţii de desfăşurare. Cu destul timp înainte de începerea fiecărui festival se promova intens la nivel naţional, aveam fluturaşi cu întregul program, existau comunicate de presă şi scurte înregistrări ale invitaţilor ce urmau să se sosească. Eram o echipă destul de mare coordonată de colegele mele, super profesioniste, super organizate, fiecare ştia foarte bine ce are de făcut.

O.M.: Care a fost cel mai dificil moment al carierei de până acum? De ce?
R.Ş.: Cel mai dificil moment a fost cu siguranţă momentul în care nu mi s-a dat de ales şi fără o motivaţie coerentă am fost "pusă de liber" din locul unde am lucrat 5 ani şi unde îmi creasem o a doua familie. Au fost luni destul de grele şi complicate şi din punct de vedere financiar, dar mai ales sentimental. Însă Dumnezeu avea alte planuri cu mine şi oamenii buni pe care i-am cunoscut acolo m-au recomandat cu căldură către cei pe care acum îi pot numi o a doua familie.

O.M.: Au intrat mai mulţi colegi foarte tineri în trupa Teatrului mic în ultimul timp. A schimbat acest fenomen atmosfera din culise?
R.Ş.: În momentul în care eu m-am angajat la Teatrul Mic, deja domnul Colceag implementa strategia managerială şi culturală pe care o anunţase. Parte din trupa tânără mă aştepta cu căldură acolo. Atmosfera este veselă, veselă de-a dreptul, se munceşte cu drag, se râde mult. Este o bucurie să participi la repetiţii sau să te ascunzi în culise.

O.M.: Dacă ar fi să numiţi câţiva dintre cei mai apropiaţi colaboratori, care sunt calităţile care v-au apropiat de ei?
R.Ş.: O să râdeţi dar mie întotdeauna mi-au plăcut coordonatoarele sau coordonatorii mei direcţi pentru că de la ei am învăţat cele mai multe lucruri. Domnul Gelu Colceag şi doamna Camelia Vlăduţ, echipa de management de la Teatrul Mic, cei care au pariat pe mine şi mi-au oferit un post-cheie în instituţie si mi-au insuflat încredere în mine, m-au învăţat foarte multe lucruri, domnul Răzvan Dincă, doamna Alina Moldovan, Cristina Nichimiş, Antonela David, Anca Scurtu şi Cătălin Petrescu, echipa de la Teatrul de Operetă care m-a format ca profesionist şi a avut răbdarea necesară cu o studentă care habar nu avea de lumea teatrului. Şi, fără îndoială, colegele mele Anda şi Arti, fără de care cu siguranţă aş fi fost mai puţin curajoasă.

O.M.: Cum este atmosfera în culisele Teatrului Mic?
R.Ş.: Este un amalgam de emoţii. O fericire, o muncă pe care o faci cu drag şi o bucurie pe care o împarţi cu toţi oamenii angrenaţi în echipă. Bineînţeles că sunt şi momente dificile, cum este şi normal, dar eu cred că la noi aceste momente se depăşesc foarte uşor. Actorii sunt obişnuiţi cu noi, cei din spate, deja au încredere în noi şi asta contează foarte mult. Echipa mea este deschisă către ei, către sugestiile lor şi apreciem orice ajutor ce vine din partea lor. Participăm la repetiţii, încercăm să ne apropiem cât de mult putem de universul lor.

O.M.: Din perspectiva repertoriului, ce credeţi că personalizează la ora actuală oferta de spectacole a Teatrului Mic? Ce face atât de diferit Teatrul Mic in piaţa teatrală bucureşteană?
R.Ş.: Tocmai faptul că există varietate. În repertoriul Teatrului Mic publicul găseşte spectacole pentru toate genurile. Avem spectacole de comedie care se joacă de cele mai multe ori cu casa închisă, spectacole pentru publicul tânăr, spectacole care au la bază romane celebre, drame de familie şi o zonă de teatru educaţional pe care întreaga echipă pune mare preţ. Şi, bineînţeles, trupa Teatrului Mic, actori foarte talentaţi, versatili. O dovadă clară a acestui fapt sunt nenumăratele festivaluri la care au fost premiaţi şi la care suntem invitaţi an de an cu producţiile noi. Faptul că am deschis cea de-a doua sală, Sala Studio din Centrul Vechi, a reprezentat un atu pentru noi, reuşim uşor-uşor să ne apropiem de un public nou, un public ce tinde către alt gen de spectacol, public tânăr pe care ne dorim să-l fidelizăm. Pe de altă parte, Teatrul Mic are şi o istorie pe care toată lumea teatrului o cunoaşte şi o respectă. Este o valoare incontestabilă a patrimoniului cultural naţional.

O.M.: Revenind la perioada actuală, în care viaţa de spectacol este suspendată pentru o perioadă nedeterminată, ce propuneri a făcut Teatrul Mic pentru a suplini relaţia directă cu publicul?
R.Ş.: La iniţiativa echipei de management am implementat un proiect care se numeşte #TeatruldinaMiconline. Este un proiect la care actorii teatrului muncesc zi de zi. Avem, bineînţeles, alocată o zi a săptămânii în care propunem spre vizionare un spectacol din repertoriul Teatrului Mic, dar în celelalte zile avem evenimente noi, difuzate pe canalele de socializare în regim live sau înregistrate, avem chiar şi emisiuni săptămânale. Este o muncă de echipă, se fac seriale online, adaptări ale unor piese cunoscute, se recită poezii şi se discută live despre anii facultăţii sau orice alte teme actuale.

O.M.: Cum vedeţi ieşirea din această... eclipsă a vieţii de spectacol, care ar putea fi resorturile care să ducă la o repornire?
R.Ş.: Eu cred cu tărie că oamenii vor să revină în sala de teatru. Bineînţeles în siguranţă. Ne gândim deja la modalităţi prin care să eficientizăm măsurile pe care vom fi nevoiţi să le luăm, mă refer aici la distanţarea socială şi la igienizarea propice a spaţiilor ce adăpostesc spectatorii. Totul depinde de ce se va întâmpla la nivel global şi ce decizii se vor lua în ceea ce priveşte desfăşurările de evenimente.

O.M.: Credeţi că această perioadă exclusiv online va afecta prezenţa publicului real în sala de spectacol?
R.Ş.: Cred că publicul iubitor de teatru va reveni în sală când vom avea siguranţa că totul se va desfăşura normal. Teatrul a supravieţuit tuturor problemelor cu care s-a confruntat omenirea, a depăşit războaie şi pandemii, cultura este esenţială în formarea indivizilor, dar şi în păstrarea tradiţiilor şi, de ce nu, pentru foarte mulţi dintre noi, este o bucurie.
Primim mesaje de la spectatori care ne încurajează şi ne susţin activitatea. Avem foarte multe vizualizări la proiectele noi şi foarte multe aprecieri. Teatrul Mic are un public fidel de ani de zile şi un altul fidelizat în ultimii 4 ani, care revine şi de 3-4 ori la acelaşi spectacol. Oamenilor le este dor de emoţia pe care o trăiesc în sală, atât de aproape de actori. Eu cred că lucrul acesta nu se va schimba niciodată şi în momentul în care ne vom redeschide porţile îi vom întâlni pe toţi, aşteptând cu nerăbdare să se programeze spectacolul preferat.

O.M.: Cum e Ruxandra Ştefu în viaţa de zi cu zi? Unde vă vedeţi peste... 5 ani, să spunem?
R.Ş.: Ruxandra e veselă. E implicată, diplomată, e foarte ataşată de oameni, iubeşte teatrul şi muzica, încearcă să se adapteze la orice situaţie şi are foarte mulţi prieteni.
Încerc să nu gândesc foarte departe. Aş vrea ca peste 5 ani să-mi menţin entuziasmul de acum, să învăţ şi alte lucruri, să ajut mai mult. Şi aş vrea ca, mai devreme de 5 ani, să pot organiza alături de tot Teatrul Mic marea redeschidere a Sălii Mari din Constantin Mille.

O.M.: Care este din punctul de vedere al Ruxandrei Ştefu cel mai important lucru pe care trebuie să îl ştie obligatoriu un om de marketing şi comunicare... într-un teatru?
R.Ş.: Să aibă capacitatea de a înţelege creatorii spectacolului (regizori, scenografi, actori). Să înţeleagă că ei sunt mecanismul, trebuie să îi "înveţi" pe fiecare în parte, să înţelegi că fiecare artist dar şi spectacol e diferit, că nu există neapărat o reţetă. Şi să cunoască publicul. Tocmai de asta, la fiecare spectacol, cei din departamentul de Marketing participă pe rând la accesul publicului, pentru o observaţie directă, la cald a reacţiilor spectatorilor noştri.

O.M.: Există în experienţa dumneavoastră profesională de până acum un moment care v-a marcat profund şi pe care, într-o zi, îl veţi povesti... nepoţilor?
R.Ş.: Sunt foarte multe experienţe în aproape 10 ani de teatru care m-au marcat în sens pozitiv. Cred că nepoţilor am să le povestesc despre oameni, despre cei care "m-au crescut", cei care m-au învăţat, cei care m-au ajutat şi m-au făcut să mă simt parte a unui întreg. Sunt foarte mulţi, foarte foarte mulţi. Ei m-au marcat, prin atitudine, devotament şi căldură.

Un vaccin numit... cultură

Să nu-ţi fie teamă de căutare, disciplină şi rigoare

 

Teatrul a supravieţuit...

Mi-e mai usor să fiu neamţ...

Ovidiu Miculescu: Nona Ciobanu parcurge ca orice alt artist român perioada actuală, în care activitatea artistica din România şi din lume este practic îngheţată. Ce ar fi trebuit să faceţi în această primăvară şi cum s-au transformat toate aceste planuri?
Nona Ciobanu: Trebuia să fac un spectacol cu actorii pe scenă şi publicul în sală. Adică un spectacol viu. Scena este înlocuită acum de ecranul computerului, al telefonului sau al tabletei. Încerc, în această perioadă, să fiu atentă şi să fac lucruri care mă bucură, şi mă aduc cu faţa către firescul unei vieţi, în care sunt câteva lucruri importante (nu multe!), de care trebuie să am / avem grijă. Îi am alături pe soţul meu, şi pe copila noastră.

O.M.: Cum ţineţi legătura cu publicul în această perioadă, în care totul se întâmplă online?
N.C.: Prin programele online iniţiate de directorul teatrului, domnul Gelu Colceag, şi prin spectacolele online ale Teatrului Mic (două dintre ele, a căror regie o semnez, s-au transmis deja - Karamazovii şi Trei gemeni veneţieni). Este importantă menţinerea legăturii cu spectatorii iubitori de teatru, după cum, prin aceste programe care conţin poezii, monoloage, dialoguri cu actorii teatrului, piese într-un act, adaptări după povestiri, se câştigă un nou public care îşi concentrează atenţia mai mult în spaţiul virtual. Cred că o parte dintre ei vor veni mai târziu, mai des, şi în sala de teatru. Am lucrat la Exerciţii de stil, pe texte de Shakespeare, cu unii dintre actorii care şi-au ales monoloage din piesele shakespeariene, cu alţii am lucrat la propunerile lor pentru programul Puzzle. Sunt multe momente frumoase în aceste Puzzleuri, şi este important faptul că majoritatea actorilor au învăţat şi o parte din ceea ce înseamnă making-of a acestor filmuleţe. Faptul că toată echipa teatrului, atât cea artistică, cât şi cea de producţie şi relaţii publice, a fost angajată activ, în producerea şi prezentarea acestor programe, mi se pare un mare câştig, în această perioadă în care cu toţii suntem mult mai fragili, şi mult mai expuşi confuziei din jurul nostru.

Am sentimentul că visez, şi că suntem într-un film în care personajul SARS-CoV-2 ne face să trăim bidimensional, în ecranul propriei noastre vieţi

O.M.: Vor exista schimbări majore? Cât de important va fi, în opinia dvs, impactul acestor luni exclusiv online asupra vieţii artistice bucureştene şi nu numai? Credeţi într-o trecere majoritar în online, sau emoţia vie a spectacolului va continua să atragă chiar acel public care se va teme să reintre în sala de spectacol?
N.C.: Am sentimentul că visez, şi că suntem într-un film în care personajul SARS-CoV-2 ne face să trăim bidimensional, în ecranul propriei noastre vieţi. E important ca tehnologia să rămână calea prin care comunicăm cu lumea din afară, accesăm informaţii sau un instrument bine folosit în construcţia artistică. În clipa în care creaţia şi existenţa noastră se raportează exclusiv la ecranul din faţa noastră ne transformăm, devenim altceva.
Cred că teatrul poate exista cu adevărat doar viu, pe scenă. Atunci când emoţia este transmisă direct spectatorului, nu prin interfaţa unui ecran. Atunci când simţi respiraţia actorului, iar lumile create de el ajung direct, frust, la tine, vorbindu-ţi despre OM şi despre omenesc. Sigur, se vor naşte noi forme artistice, care se pot desfăşura online, unele destul de interesante, dar comunicarea şi emoţia vie, între actor şi spectator, nu vor putea fi înlocuite de aceste forme.
Casa devine pentru actori SCENA în această perioadă de auto-izolare impusă. CORPUL actorului încorporează spaţiul intim în care aceştia locuiesc. Mai mult ca oricând, acest spaţiu, CASA, participă prin încărcătura sa (senzaţii, emoţii, amintiri) la actul performativ desfăşurat în faţa camerei de filmat. Paradoxal, pentru tinerii care trăiesc de ceva timp într-un spaţiu virtual plin de reţele sociale ubicue, ca şi pentru generaţiile mature care au altă percepţie asupra lumii, a fi prizonieri ACASĂ, înseamnă a descoperi, şi a redefini cu noi instrumente, locul care aproape că şi-a pierdut identitatea pentru cei mai mulţi dintre noi.

O.M.: Pentru că despre viitor este dificil să vorbim, să ne reamintim de paşii făcuţi până aici. În primul rând în legătură cu Teatrul Mic. Primul spectacol semnat aici presupunea regia, adaptarea scenică şi scenografia la Dragostea celor trei portocale după Carlo Gozzi, în 1994...
N.C.: E spectacolul făcut în anul IV de facultate, cu aceeaşi echipă de actori, colegi de an cu mine, cu care am făcut în anul II, Tinereţe fără bătrâneţe... În ambele spectacole a existat o formidabilă comunicare şi înţelegere ludică între mine şi actori; ne plăcea foarte tare să ne jucăm artistic, şi să spargem convenţiile teatrale pe care abia începeam să le desluşim.

O.M.: Au urmat mai multe spectacole la Teatrul Mic, timp de 25 de ani, cele mai recente fiind Mama de Stanisław Ignacy Witkiewicz, 2019 şi Karamazovii de Horia Lovinescu şi Dan Micu, după romanul "Fraţii Karamazov" de F.M. Dostoievski, 2017. Vorbiţi-ne despre aceste două producţii recente, care s-au bucurat de altfel de o bună primire a criticii.
N.C.: Şi Dostoievski, şi Witkiewicz sunt vizionari, autori polifonici care aduc, în textele lor, teme profund umane: dorinţa de putere, iubirea, adevărul, minciuna, răul, nevoia de transcendent. Personajele lor sunt paradoxale: atinse de Rău, au voluptatea prăbuşirii în neant, şi îşi asumă suferinţa ca o cale mântuitoare. Pentru teme şi roluri atât de complexe e nevoie, desigur, de o echipă pe măsură. Şi am avut-o la ambele spectacole. Iar întâlnirea a fost nu numai cu actorii - toate generaţiile la Karamazovii, şi o parte din echipa tânără a teatrului, la Mama - dar şi cu doi compozitori extraordinari: Vasile Şirli (Karamazovii) şi Electric Brother (Mama). La ambele spectacole am participat la definirea spaţiului scenografic construit impecabil de arhitectul şi artistul vizual Peter Kosir.

Mama de Stanisław Ignacy Witkiewicz - Teatrul Mic, 2019

O.M.: Ce alte piese montate la Teatrul Mic consideraţi că au fost esenţiale pentru evoluţia dvs. şi respectiv pentru consolidarea relaţiei cu trupa teatrului, cu diferitele generaţii ale acesteia?
N.C.: Atât prin spectacolele pe texte clasice (Trei gemeni veneţieni de Antonio Collalto, Cum vă place de William Shakespeare, Valsul câinilor de Leonid Andreev, Povestiri din Canterbury de Geoffrey Chaucer), cât şi prin cele pe texte contemporane (Viitorul e maculatură de Vlad Zografi, Bine, mamă.., de Matei Vişniec, Colonia îngerilor de Ştefan Caraman, Mantia de stele de Milorad Pavic), am descoperit actori de la care am învăţat multe, cu care îmi este drag să lucrez. Au fost spectacole cu distribuţii mari, cu partituri generoase pentru actori, în care am încercat să folosesc mijloace diferite de expresie artistică.

Teatrul Mic are un repertoriu bine articulat, variat, care aduce pe scenă atât textul clasic, cât şi pe cel contemporan

O.M.: Sunt mulţi actori tineri acum în trupa Teatrului Mic. Reprezintă ei o generaţie?
N.C.: Da, Teatrul Mic are o echipă puternică de actori tineri. Sunt buni. Şi îi puteţi vedea în multe din spectacolele noastre în acest moment.

O.M.: Ce părere aveţi despre repertoriul actual al Teatrului Mic şi despre evoluţia din ultimii ani a acestuia? V-aţi dorit să ajungeţi în această trupă, sau a fost o şansă, o conjunctură?
N.C.: Teatrul Mic are un repertoriu bine articulat, variat, care aduce pe scenă atât textul clasic, cât şi pe cel contemporan, şi care pune bine în valoare trupa sa de actori. Pentru mine a fost o mare onoare, în 1995, când profesorul meu de regie, Dan Micu, care era la vremea aceea director al Teatrului Mic, m-a invitat să fac parte din această trupă.

Karamazovii de Horia Lovinescu şi Dan Micu - Teatrul Mic, 2017

O.M.: Să ne întoarcem mai mult în trecut, cine au fost personalităţile care v-au influenţat cel mai mult în anii de studii? Faceţi parte din promoţia 1995 a UNATC, clasa prof. Dan Micu şi Silviu Purcărete...
N.C.: Cei doi mari regizori, care au luat împreună, o singură dată, o grupă de studenţi, în Academia de Teatru şi Film, în perioada 1990-1995, sunt personalităţile care mi-au deschis o poartă miraculoasă înspre teatru. Am avut parte de o coincidenţă extraordinară; ambii au venit la Ploieşti şi au ţinut un curs de teatru de câteva săptămâni, la Şcoala Populară de artă, pe vremea când abia terminasem liceul (întâi matematică-fizică, apoi electronică). Trei ani mai târziu îmi erau profesori la facultate. M-am format ducându-mă ca student la repetiţiile lor, la Craiova, la Teatrul Mic, sau în alte teatre din Bucureşti, oriunde puneau în scenă. Şi tot ei au fost cei care mi-au invitat spectacolele din studenţie, la teatrele pe care le conduceau şi le-au inclus în repertoriul acestora. Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte s-a jucat (după ce avusese premiera la Edinburgh Fringe Festival) la Teatrul Bulandra, al cărui director era Silviu Purcărete, iar Dragostea celor trei portocale s-a jucat la Teatrul Mic (condus de Dan Micu) vreme de patru stagiuni. Ambele au fost foarte bine primite de public, de critică, au primit premii, şi au fost prezentate în câteva festivaluri şi turnee, în România şi în Europa.

Am avut această nevoie şi fascinaţie de a experimenta, şi de a înţelege ţesătura unui spectacol de teatru din mai multe perspective

O.M.: Sunteţi printre primele generaţii care au avut ocazia să profite de deschiderea anilor '90, aşa aţi participat la numeroase workshopuri de regie, scenografie, light design, dar şi de management cultural în Olanda, Germania şi Marea Britanie. Era necesară această diversificare sau a fost o opţiune personală?
N.C.: A fost o opţiune a mea, am avut această nevoie şi fascinaţie de a experimenta, şi de a înţelege ţesătura unui spectacol de teatru din mai multe perspective. Evident, la acel moment nu se întâmpla aproape nimic în Bucureşti în acest sens, aşa că îmi îndreptam căutările către alte spaţii, care ofereau foarte mult unui tânăr artist.

Dragostea celor trei portocale - La Jolla Playhouse, San Diego, USA - 2004

O.M.: Cât de importante sunt premiile, cât de mult v-au marcat cariera? Vorbim despre o biografie impresionantă din acest punct de vedere, fie că sunt premii naţionale, printre care şi premiul UNITER pentru debut pentru acel prim spectacol cu Dragostea celor trei portocale după Carlo Gozzi sau de premii internaţionale precum Leul de Aur pentru Cel mai bun spectacol pentru Portarul de noapte, scenariu inspirat de filmul Lilianei Cavani, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru, Umag, Croaţia - 2014.
N.C.: Premiile ne fac bine, evident, din când în când. Din păcate, la noi, de cele mai multe ori, juriile sunt alcătuite nu din personalităţi care să aibă competenţa judecării actului artistic, ci din persoane mediocre, iar premiile se dau pe simpatii şi interese, nu pe criterii valorice.

Sunt importante întâlnirile, experienţele fondatoare, care te inspiră, te ajută să te redefineşti

O.M.: Activitatea internaţională consistentă şi revenirea în România nu este proprie multor regizori de teatru de la noi din generaţia pe care o reprezentaţi. Dacă ne uităm pornind dinspre prezent, putem vorbi în 2018 despre Teatrul Naţional din Malta, regie, concept dramatic, ilustraţie muzicală L'Ikla Tajba / Have a good meal, spectacol site-specific pe texte de Immanuel Mifsud, în 2013 despre Teatrul Naţional din Maribor, Slovenia, regie, scenografie, ilustraţie muzicală, light design, adaptare scenică a filmului Portarul de noapte (regizat de Liliana Cavani), în 2004, La Jolla Playhouse, San Diego, SUA, regie, adaptare scenică şi scenografie pentru Dragostea celor trei portocale după Carlo Gozzi - iată un titlu care revine, în 1998 Kuenstlerhof Buch, Berlin, Germania, regie, concept video, ilustraţie muzicală pentru I Like Beethoven adaptare scenică după Febra de Wallace Shawn, spectacol cu care aţi fost în turneu în Austria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Olanda sau în 1996, aşadar imediat după încheierea studiilor, Mediteranean Theatre Institute, La Valletta, Malta, Regie, adaptare scenică, scenografie pentru Dorde, adaptare după Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, 1996. Cât de importantă a fost această deschidere internaţională? Cum v-a influenţat ea montările de la noi?
N.C.: Am căutat teatrul destul de mult şi în afara scenei, ca apoi, să mă întorc, de fiecare dată, cu bucurie, la scenă. M-am întâlnit cu artişti extraordinari, uneori pe scenele teatrelor regionale din SUA sau la repetiţii pe Broadway, alteori în spaţiile lor foarte personale, aşa cum s-a întâmplat cu Ellen Stewart, fondatoarea La Mama, sau cu Peter Schumann, fondatorul Bread and Puppet. Cred în compoziţia sincretică a artei. Sunt importante întâlnirile, experienţele fondatoare, care te inspiră, te ajută să te redefineşti, şi să vezi lumea din noi perspective. Poate şi pentru că mi s-a întâmplat să am burse, stagii, turnee cu spectacolele făcute, încă din primul an de facultate, acum mi se pare firesc să lucrez la Teatrul Mic, să semnez regia multimedia la un spectacol de operă la Festivalul Enescu, să fac un spectacol site-specific pe malul Mediteranei, într-o insulă fabuloasă, sau în Mexic, în jungla mayaşă, un performance la Muzeul de Artă Contemporană din Santa Fe, SUA, o instalaţie video la galeria Kazemate din Ljubljana, sau să pun în scenă la un teatru prestigios, ca La Jolla Playhouse din San Diego.

L'Ikla Tajba - Teatrul Naţional din Malta - 2018

Am fost pionieri şi alternativă la instituţia de stat, într-un Bucureşti în care nu era aproape nimic în sensul ăsta

O.M.: Ce reprezintă pentru Nona Ciobanu spectacolele realizate în contextul peisajului teatrului independent, mai precis prin Fundaţia Culturală "Toaca". Şi în anii '90, ca şi acum, tinerii actori şi regizori erau atraşi în general de libertatea scenei teatrului independent... a fost o opţiune sau un context care a durat de la finalul anilor '90 până în 2010? Primele titluri erau Playboy după J. M. Synge, prezentată la Teatrul Naţional, Bucureşti,1997, Toscana de Vladimir Holan, 2000 sau Orgasm de Vlad Zografi, 2001
N.C.: Am înfiinţat Toaca în 1996. Primul spectacol l-am făcut în Malta, mai târziu am ajuns cu Toaca, în SUA şi Mexic. La început am funcţionat ca o companie independentă de teatru, după vreo doi ani, am reuşit să transformăm, doar cu artişti tineri, spaţiul unei foste case de cultură într-un Studio de artă performativă. Am fost pionieri şi alternativă la instituţia de stat, într-un Bucureşti în care nu era aproape nimic în sensul ăsta. Am făcut la Studio, spectacole de teatru, de dans, expoziţii, instalaţii, ateliere, la care am invitat artişti din mai multe ţări. Am găzduit şi organizat, vreme de trei luni, prima stagiune din Bucureşti, cu 5 piese contemporane / 5 regizori tineri / 50 de spectacole, dedicată exclusiv absolvenţilor Universităţii de Teatru şi Film. Am funcţionat acolo aproape şapte ani, până când un primar, proaspăt ales şi corupt, ne-a dat afară, fără ca măcar să aibă habar despre ceea ce făcusem la Studio. Era avocat şi a falsificat, fără multe spaime, contractul nostru. Am primit atunci scrisori de susţinere împotriva acestui abuz de la multe centre culturale şi organizaţii din Europa şi SUA, însă asta venea într-un context în care scena independentă nu avea prea mare însemnătate în spaţiul cultural din Bucureşti, iar solidaritatea de breaslă se făcea auzită doar dacă făceai parte dintr-o grupare. Şi atunci, ca şi acum, nu am rezonat cu asta.

Furtuna - adaptare după William Shakespeare - 2010

Pentru mine, Toaca a fost şi scară către cer, şi instrument

O.M.: De altfel, au fost şi foarte multe turnee realizate în acest context, cu spectacolele realizate cu "Toaca": Şotron în 2010 (în colaborare cu Festivalul Ljubljana, Slovenia), Furtuna după William Shakespeare, 2008, regia şi conceptul dramatic a trei spectacole site-specific la Palenque şi San Cristobal de las Casas, Mexic, şi la Santa Fe Art Institute, SUA, în cadrul proiectului "Timp şi umbră în cultura maya", 2006-2007, Orfeu sau cum să te dezbraci de pene pe texte de Gellu Naum. Premiera la The Junction, Cambridge, Marea Britanie; turneu în Marea Britanie (Norwich Playhouse şi Colchester Arts Centre) şi Irlanda (Dublin Fringe Festival), 2005, H2O Danubiana H2O, Danubiana Gallery for Contemporany Art , Bratislava, Slovacia, 2002
N.C.: Avem acest privilegiu al teatrului care deschide porţi misterioase ale lumilor existente sau imaginate; depinde doar de tine, să ştii să cauţi cheile acestor porţi. Iar atunci când le găseşti şi ajungi "dincolo", să ai puterea să te opreşti, să respiri, şi să te clădeşti. Toaca a fost instrumentul cu care Noe a adunat vietăţile pe arca sa. Şi este şi vârful din Ceahlău la care ajungi urcând o scară de lemn, de peste 500 de trepte. Pentru mine, Toaca a fost şi scară către cer, şi instrument. Care m-a ajutat să ajung în spaţii, întâlniri şi experienţe fabuloase.

Şotron - instalaţie video - 2010, Ljubljana - Foto Matjaz Wenzel

O.M.: Ce credeţi acum, este mai bine să fii actorul unui teatru de stat în România sau e preferabil să ai o carieră de liber profesionist?
N.C.: Cred că depinde de felul în care eşti construit, şi de şansă. E important să faci parte dintr-o trupă de teatru. Ea poate exista şi în formula instituţiei de stat, dar şi în cea independentă. Însă dincolo de afinităţile umane, artistice, estetice, trebuie să existe şi instrumentele legale şi financiare care să ajute coagularea unei trupe. La noi este încă foarte mult de făcut la acest capitol.

Căutarea şi poezia au fost întotdeauna importante pentru mine în teatru

O.M.: Aţi lucrat şi în alte contexte în afara Fundaţiei Toaca şi a Teatrului Mic, cu Teatrul Maghiar de Stat Cluj, Teatrul Nottara Bucureşti, Teatrul de Animaţie Ţăndărică sau Teatrul Bulandra Bucureşti, dar şi pentru Festivalul Internaţional George Enescu, Bucureşti, cu regie multimedia la operele în concert Moise şi Aron de Arnold Schonberg şi Castelul lui Barbă Albastră de Bela Bartok, 2019. Au fost altfel aceste colaborări, ce v-a atras către alte scene, trupa, titlul, contextul?
N.C.: Sigur, sunt experienţe diferite care m-au bucurat de fiecare dată când mi-au fost oferite. Am scris texte pentru spectacole pornind de la filme sau de la poezia Anei Blandiana sau a lui Gellu Naum, am făcut păpuşi din lemn, de dimensiuni destul de mari, cum se mai fac foarte rar astăzi, pentru spectacolul de la Teatrul Ţăndărică, am lucrat cu actori extraordinari, cum sunt cei de la Teatrul Maghiar din Cluj, cu dirijori ca Lothar Zagrosek, Cristian Mandeal sau Iosif Ion Prunner, şi câţiva dintre soliştii importanţi ai scenei internaţionale de muzică de operă, semnând regia multimedia pentru două dintre cele mai fascinante opere compuse în ultima sută de ani. Pentru mine, căutarea şi poezia au fost întotdeauna importante în teatru. Şi cea a cuvântului, dar şi cea a imaginii, a sunetului, sau a expresiei corporale a actorului.

Moise şi Aron de Arnold Schönberg - Festivalul Internaţional George Enescu - 2019

O.M.: Ce i-aţi spune acum, cu experienţa pe care o aveţi, unui absolvent de liceu care se gândeşte să urmeze o cariera în teatru? L-aţi încuraja?
N.C.: Să facă teatru dacă e convins că asta e calea lui. Să nu-i fie teamă de căutare, disciplină şi rigoare.

O.M.: Un mesaj optimist din partea Nonei Ciobanu pentru comunitatea artistică din România?
N.C.: Am speranţa că fiecare dintre noi, după ce, în această perioadă, ne-am adunat mai înspre centrul nostru, şi am devenit mai acasă cu noi înşine, vom fi mai buni, mai oneşti, mai solidari, în a ne asuma şi a face ceea ce ştim să facem, profesionist şi fără compromisuri.