duminică, 12 decembrie 2021

Între două patrii

 

Ana Greceanu
Între două patrii. Însemnări 1911-1920
Editura Vremea, 2013


Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

***

Intro

Caietul cu amintiri al Anei Greceanu a fost păstrat din generaţie în generaţie, trecând pe rând, după moartea autoarei, prin mâinile mai multor urmaşi. A fost moştenit de fiica sa Gabriela, iar după decesul acesteia a ajuns în grija surorii sale Maria Apotecker, apoi a fiicei acesteia, Geta, care la rândul său i-l va lăsa fiicei sale Colette Ghimpeţeanu. În final, caietul îi revine unchiului ei, istoricul şi genealogistul Radu Scarlat Greceanu, cel care iniţiază în 2010 traducerea însemnărilor Anei Greceanu.

Însemnările reînvie în faţa noastră chipul neobişnuit al unei femei obişnuite din boierimea română, o patrioată română de origine germană, o intelectuală prin vocaţie, deşi poate cu puţină şcoală, o vorbitoare perfectă de germană şi franceză, o mamă şi soţie de o moralitate înnăscută, o femeie cu minte agilă, evoluată, interesată de cultură, de societate, de literatură, de istorie.

Ultimele pagini ale cărţii înfăţişează, pe suport de hârtie specială, ilustraţii ce provin din arhiva familiei Greceanu.

"Însemnările Anei îmbracă de multe ori caracterul unei cronici istorice subiective, din care se vede că autoarea nu iartă pe nimeni. Opiniile ei sunt cu atât mai interesante cu cât vin din partea unei nemţoaice care a trăit printre români, s-a adaptat la modul lor de viaţă, dar şi-a păstrat întotdeauna spiritul tipic german." (Dumitru Roman)

Fragment

1912
Singurătatea este un lucru bun, dar să nu fie permanentă

Un nou an începe. Va fi el mai bun sau mai rău decât cel care a trecut? N-aş vrea să ştiu dinainte, asta ar fi o îngrijorare zilnică. Deocamdată, anul nu începe bine pentru mine. Geta[i] are rujeolă, iar pe Nicu[ii] îl doare mâna din nou. Ajunge că ei există şi că îi văd.

Câteodată, las să treacă mai mult timp înainte de a scrie câteva cuvinte în acest caiet. Am citit mult, lecturile se combină cu ideile mele. De fapt, nu e bine să citeşti prea mult, căci, inevitabil, totul se amestecă în cap şi multe gânduri se pierd. Dar n-am încotro, sunt singură toată ziua. Ali vine acasă abia seara, când eu, obosită de atâta cusut, încep să citesc. Singurătatea este un lucru bun, dar să nu fie permanentă. Şi totuşi, îmi plac aceste ore în care pot să-mi adun gândurile şi să meditez.

Am citit cartea infantei Eulalia[iii]. M-a decepţionat. Nimic prostesc în aceste mici capitole, dar şi nimic spiritual. Tare aş vrea să ştiu ce anume l-a scandalizat pe regele Spaniei. Nimic despre politică şi nici despre tendinţele sfârşitului de secol, numai lucruri banale, spuse de o sută de ori, adevăruri creştine şi, în fine, maxime. Această carte poate fi pusă în mâinile oricăror tinere, ele nu vor avea decât de câştigat. Am bănuit că s-au cenzurat unele capitole, poate cele în care vorbeşte de Ferrer[iv] sau de alt politician. Povestea sărmanului Ferrer este readusă în actualitate, se cere revizuirea procesului. Ar fi drept şi necesar, dar nu câştigă nimic din asta. Dreyfus a avut mai mult noroc, el a apucat să vadă triumful justiţiei.

O carte care m-a scandalizat este Ma vie de Jésus de Naya. Se pretinde că ar fi scris aceste pagini zi de zi, dar e de-ajuns să citeşti o singură pagină pentru a vedea că nu este decât un pamflet, scris, probabil, de un evreu. I se contestă totul şi i se atribuie sentimente josnice - orgoliul, invidia, destrăbălarea, frica etc. - într-un limbaj trivial şi libertin pe care, cu siguranţă, nu l-a avut. Nu vreau să vorbesc mai mult despre această broşură care m-a dezgustat; poţi să fi pierdut orice credinţă, dar să rămâi demn şi să-ţi spui ideile fără a le târî în noroi pe ale altora.

*
Ce multe divorţuri! Tare aş vrea să ştiu dacă aceşti tineri aveau de gând, când s-au căsătorit, să trăiască cinstit împreună sau dacă, în sinea lor, exista vreo părere: dacă merge, bine; dacă nu, există, din fericire, divorţul! În străinătate este acelaşi lucru, se vorbeşte chiar de divorţul lui Edmond Rostand[v], ceea ce nu pot să cred. Tocmai am recitit poezia doamnei Rostand adresată soţului ei, Les Vieux [Bătrânii], şi s-ar putea spune că totul n-a fost decât o glumă?

*
Un dezastru maritim, cum n-a mai fost niciodată, s-a întâmplat în luna aprilie 1912. Vaporul anglo-american TITANIC, care se deplasa cu viteză maximă, s-a scufundat în apropiere de Terra Nova, sfărâmat de un munte de gheaţă. Având la bord peste 3.000 de oameni, 1.500 au murit înecaţi[vi]. Lipsa bărcilor de salvare, imprudenţa - o mie de cauze se presupun; o comisie internaţională face ancheta. TITANICUL era cea mai mare navă existentă, luxul era excesiv, bogăţii enorme s-au pierdut, miliardarii au pierit fără speranţa că ar putea fi vreodată scoşi din fundul mării, adâncimea depăşind 3.000 de mile, la care nici un scafandru nu poate coborî. Au fost sublime acte de eroism, de care ziarele sunt pline. Unul dintre cele mai emoţionante este cel al şefului de orchestră şi al întregii sale echipe care, cu apa până la brâu, au continuat să cânte un cântec religios, pentru a-i încuraja pe sărmanii oameni sortiţi morţii. Îl transcriu aici:
Doamne, mai aproape de Tine!
Mai aproape de Tine!
Este strigătul credinţei mele:
Mai aproape de Tine!
În ziua în care mă revărs
Ca un fluviu
Ţine-mă lângă Tine!
Mai aproape de Tine!
Mai aproape de Tine, Doamne,
Mai aproape de Tine!
Află-te în durerea mea,
Mai aproape de mine!
Atunci când suferinţa
Triumfă în linişte
Totdeauna mai aproape de Tine,
Mai aproape de Tine!
Mai aproape de Tine, mereu mai aproape de Tine!
Ajută-mă, Doamne,
Susţine-mi credinţa
Atunci când Satan se dezlănţuie
Iubirea Ta mă întoarce
Totdeauna mai aproape de Tine
Mai aproape de Tine[vii].

*
Sâmbătă, 25 mai [1912]. Cutremur de pământ[viii]. Nicu, Mica şi Geta tocmai cinaseră la mine; stăteam de vorbă, când deodată un zgomot surd se aude şi scaunul pe care eram a început să se balanseze de la dreapta la stânga. Sărim cu toţii în picioare şi, iată, o a doua scuturătură şi mai violentă; am crezut că ne-a venit sfârşitul, dar cu toate acestea nu mi-am pierdut capul; voiam să-i iau pe toţi, să coborâm în curte. Şocurile nu s-au mai repetat. Cel mai speriat a fost Nicu; mi-a zis că era convins că ne-a sunat ceasul. Noaptea a mai fost încă o scuturătură, patul meu s-a clătinat, peste două zile s-au mai simţit câteva replici, după care nu s-a mai întâmplat nimic.

În alte oraşe au fost mari stricăciuni - case şi biserici prăbuşite, oameni răniţi, o panică permanentă. Este un lucru teribil să fii expus unui asemenea dezastru, fără să poţi lua cea mai mică măsură de prevedere.

Ce fiinţă mizerabilă şi măruntă este omul. Natura cu frumuseţile, dar şi cu dezastrele ei, ne stăpâneşte. Şi noi, sărmani neputincioşi, credem că-i descifrăm toate misterele şi că suntem stăpânii...

Mai ales noi, cei din secolul XX, nu ştim nimic. Din câte am citit într-un articol din Figaro despre chinezi, scris de un oarecare Voisille (probabil, un pseudonim), chiar am dat înapoi. Cu 3.000 de ani înainte de Iisus Christos, chinezii cunoşteau busola, ştiau că pământul este turtit la poli şi împărţiseră anul în 365 de zile şi câte alte cunoştinţe pe care cei din Antichitate le stăpâneau la un nivel superior. Iar noi ne lăudăm cu invenţiile şi cu ştiinţa noastră... Mă întreb: cum au putut aceste ştiinţe să se piardă, mai bine spus, nu să se piardă, ci să rămână necunoscute? Autorul spune că în China există savanţi care apără cu străşnicie acest secret şi cine ştie dacă rasa galbenă nu va lua locul pe care l-a avut odinioară.

*
Misiraş/ Sunt la Iaşi/ Când eşi de la slujbă/ Vino la Cujbă./ A matale, Caragiale[ix].
Mort la 10 iunie 1912, la Schöneberg, lângă Berlin.

*
Am citit astăzi piesa de teatru Salomé de Oscar Wilde[x]. Cunoşteam conţinutul din diferite jurnale şi mă aşteptam la cu totul altceva. Într-adevăr, nu ştiu de ce a fost închis şi martirizat acest scriitor. A avut o viaţă privată păcătoasă, se zice, dar rămâne de văzut dacă a fost singurul vinovat şi dacă ceilalţi vinovaţi au fost pedepsiţi tot atât de sever. Nu cunosc în detaliu această afacere şi prefer să n-o cunosc. Sunt sigură că pudibondul Albion ar fi iertat totul, dacă el [Wilde] ar fi ţinut totul în secret şi mai ales dacă n-ar fi scris o piesă de teatru cu personaje din Biblie! Am multă stimă pentru englezi, mai ales pentru perseverenţa lor, dar există în ceea ce spun şi în ceea ce fac o anumită ipocrizie care mie nu-mi place.

*
Obişnuinţa ne împiedică să vedem realitatea aşa cum este. Este ceva, ca un voal, care ne desparte. Peisajele care ne sunt familiare nu le mai vedem; ne vor fi relevate printr-o schimbare de iluminare şi printr-o deplasare de linii sau de culori.

*
Omul are nevoie de societate, cuvântul din Biblie este foarte adevărat: "Nu este bine ca omul să fie singur!" Es ist nicht gut dass der Mensch allein sei!

Niciodată nu am simţit acest adevăr atât de puternic ca acum, când sunt singură, aşteptându-mi copiii să se întoarcă din călătoriile lor. Răsfoind Atala şi René[xi], am văzut cât de atraşi către viaţa monahală sunt misionarii şi pustnicii. Mărturisesc cu sinceritate că nu aş putea trăi într-o mănăstire. Pentru mine, asta ar fi o sinucidere. Fără cărţi, fără a putea conversa cu tovarăşele mele, să-ţi înăbuşi orice izbucnire de sentiment, să nu polemizezi - înseamnă să nu mai trăieşti! Credinţa profundă care ţine loc de orice nu mai există. Este răul secolului nostru. Şi nimeni nu scapă de asta. Chiar şi oamenii simpli nu mai sunt atât de credincioşi ca înainte şi este cu atât mai regretabil pentru cei care au puţină cultură, căci religia este o frână împotriva tuturor tentaţiilor rele; la omul cultivat, raţiunea trebuie să intre în acţiune.

*
Dezlegarea enigmelor lui Schiller.
Der Regenbogen [Curcubeul]. Das Fernrohr [Ocheanul].
Mond und Sterne [Luna şi stelele].
Das Weltgebäude [Bolta cerească]. Tag und Nacht [Ziua şi noaptea].
Das Auge [Ochiul]. Die chinesische Mauer [Zidul chinezesc].
Der Blitz [Fulgerul]. Die Farben [Culorile]. Der Pflug [Plugul].
Der Feuerfunke [Scânteia focului]. Der Schatten von der Sonnenuhr [Umbra ceasului solar].
Das Schiff [Corabia].

*
A apărut o nouă carte de Anatole France, Les Dieux ont soif [Zeilor le este sete]; începutul mi-a plăcut, mai ales pentru stilul frumos şi simplu, care exprimă cu limpezime tot ceea ce simţi şi ce poţi judeca, dar cu cât înaintez în lectură, cu atât această carte mă nelinişteşte şi mă dezgustă; este o descriere fidelă a marii Revoluţii Franceze, în care autorul împleteşte firele unui roman de dragoste. Disting perfect ideea care se urmăreşte în toată cartea, în primul rând abuzul de cuvinte mari, ca Libertate şi Fraternitate, care şi-au pierdut în întregime sensul şi de care revoluţionarii s-au folosit pentru a se răzbuna, a fura şi a face tot ce e mai rău.

În fine, cei care erau cu adevărat patrioţi curaţi se exaltau încetul cu încetul într-un asemenea hal încât ajungeau să comită crime sângeroase şi inutile, fără să-şi atingă idealul pe care îl visau. La ce bun să scrii şi să publici aşa ceva? Asta nu poate să facă altceva decât să te înspăimânte când te gândeşti până unde au ajuns nişte oameni care credeau că fac dreptate, dar în fond comiteau crime. Cunoşteam ororile Revoluţiei Franceze, care va rămâne pentru totdeauna ruşinea naţiunii franceze. Repetând şi publicând din nou aceste scene, îţi umileşti încă o dată ţara. Când am ajuns cu lectura în partea a doua a cărţii, am fost cuprinsă de o asemenea milă pentru aceşti sărmani nevinovaţi condamnaţi şi de un asemenea dezgust faţă de atâta vărsare de sânge, încât am închis cartea şi n-am s-o mai deschid niciodată. Puţin aer curat şi un colţ de cer albastru - de asta avem nevoie pentru a ne ajuta să uităm de mizeriile şi furtunile vieţii.

*
10 septembrie [1912]. Ali a intrat ca subdirectoare la Şcoala de menaj a Principesei Maria[xii]. Mă costă mult să o las să plece de acasă şi ea simte asta. Dar nu mă pot opune să-şi întemeieze un viitor potrivit dorinţei ei, când ştiu că s-a străduit atât de mult să se pregătească. Marea mea dorinţă este să o văd aşezată, având un venit modest şi, când nu voi mai fi, să aibă casa ei. Oare aceasta mă face să mă simt singură şi adesea tristă de singurătatea mea? În fond, este o prostie şi o ingratitudine, căci dacă s-ar fi măritat, nu m-ar fi părăsit? Este una din acele "rătăciri" sentimentale pe care trebuie să le combatem. Fiecare cu destinul şi cu vocaţia lui. Ali este făcută pentru a-i instrui pe alţii şi pentru a munci. Are ambiţia de a nu aştepta să i se dea ceea ce are nevoie; vrea să câştige ea însăşi. Aşa face fiecare în Germania şi chiar dacă eşti bătrână trebuie să câştigi ceva prin tine însăţi.

*
Acest an 1912 este cel mai nenorocit dintre toţi anii de care îmi amintesc. În primul rând, recolta, care este principalul câştig în această ţară, se anunţa bogată, pomii erau încărcaţi cu flori, grâul era frumos şi viile permiteau cele mai bune speranţe. Şi dintr-odată se pornesc ploile, când torenţiale, când mai liniştite, dar fără încetare. Rezultatul: au provocat inundaţii, nu doar într-un judeţ sau două, ci peste tot; cel mai mic pârâu se umflă şi se revarsă, digurile se sparg, iar apele râurilor ies din matcă şi inundă oraşe, sate, păşuni şi ogoare, mătură recoltele, fâneţele, copacii, în fine, toate nenorocirile inundaţiilor. Natural, urmează o mare scumpire, încât nu ştii cum să mai faci faţă cheltuielilor. Nu am avut nici vară şi nici toamnă, frigul domneşte de mai mult timp, n-au fost decât câteva zile în care a ieşit soarele. N-am putut să mă bucur de balconul meu decât de câteva ori.

*
Suntem în 25 septembrie [1912]. De obicei, vremea era foarte frumoasă în această perioadă, se culegeau viile cu veselie şi cu spor, or, în acest an, nu se găsesc nici măcar struguri.

*
Toate acestea nu înseamnă nimic pe lângă perspectiva unui lamentabil război. Patru state balcanice au declarat război Turciei şi, spre marele meu regret şi al celei mai mari părţi a lumii, turcii au fost, până acum, învinşi. Cel puţin, conform telegramelor de pe teatrele de război, deşi se spune că nici o ştire nu este adevărată. La noi este o puternică teamă că România ar putea fi forţată să recurgă la arme pentru a-şi apăra frontierele şi, poate, pentru a lua o parte de teritoriu de la Turcia. Doar asta ne lipsea! După recolta slabă şi scumpirea alimentelor, a chiriilor, a mâinii de lucru, dacă izbucneşte războiul, dezastrul va fi complet. Ştiu bine că nici un rege sau principe, întrebat în particular, nu declară că doreşte războiul; lumea nu ar fi încântată să ia parte la aceste conflicte. Şi totuşi, există circumstanţe complicate care îi antrenează pe toţi şi la care trebuie să se supună. Adăugăm în plus ambiţia fiecărei naţiuni de a-şi ocupa locul cu demnitate. Şi iată-i în plin război! Asta nu înseamnă că nu este o mare calamitate, mii de oameni mor fără a şti bine pentru ce, fără vreun ideal, fără entuziasm. Eu nu cred în entuziasmul soldatului. Auzind împuşcăturile, văzând atâta sânge curgând, forţat să se apere, soldatul, a cărui origine barbară iese la suprafaţă, ajunge să strige "Loveşte cu sabia!" şi să omoare, fără să-şi dea seama de ceea ce face. Cât de mult şi-ar fi dorit să rămână în satul lui sau să-şi facă meseria în oraş, în loc să înoate în noroi şi să sufere de frig şi de foame.

Am citit Amintirile contelui Rodolphe Aponnyi[xiii] din timpul revoluţiei de la 1830. Foarte interesante, cu multe întâmplări intime de la curtea lui Louis Philippe şi Charles X. Păcat că Elena[xiv] nu mai poate să cumpere revista[xv]; n-o cumpăra decât pentru mine şi, biata de ea, este în mare lipsă de bani, aşa că am renunţat.

*
Într-o carte poştală, sora mea[xvi] îmi scrie că s-a dus pentru câteva zile la prietena ei, Bertha, şi-mi mai spune că este seară şi că sunt aşezaţi toţi în jurul mesei, iar tatăl [Berthei] citeşte cu voce tare din Schiller, în timp ce femeile croşetează. Nu pot spune cât m-a impresionat acest lucru, să realizez cât este de înnăscut la germani sentimentul frumuseţii, al poeziei. Tatăl vine acasă seara, obosit de muncă în magazinul său, şi-şi găseşte relaxarea şi odihna în lectură. Nu spun că nu-i place să se bucure şi de alte distracţii, teatru, plimbări şi altele, dar plăcerea spiritului este, pentru el, deasupra tuturor celor zgomotoase. Eu cred că ceea ce scriu se întâlneşte mai ales în lumea burgheză, ei au primit o învăţătură superioară şi cei mai mulţi şi-au cultivat un anumit talent, dar trebuie să-şi câştige existenţa şi chiar a întregii familii, însă simţul lor practic şi sentimentul datoriei îi fac să îmbine idealul cu cele pământeşti (practica). Cel care s-a născut bogat şi independent nu cunoaşte bucuria şi satisfacţia de a-ţi asigura existenţa prin tine însuţi şi habar n-are cât de plăcut este să te odihneşti după muncă.

*
Bătrâna mea bucătăreasă a venit să-mi facă patul şi mi s-a plâns o oră întreagă de ingratitudinea nepoatei sale, pe care a crescut-o şi i-a dat zestre, după cum spune, cât unei fete de negustor. Acum, biata femeie este suferindă şi, pentru că i-a certat soţul, nepoata nu mai vine la ea, deşi ştie că este bolnavă (cred că are o hernie de disc) şi cred că ar trebui să stea la pat câteva zile. Cine o va înlocui, cine o va îngriji? Va fi nevoită să apeleze la soţia unui nepot, iar eu va trebui să o supraveghez, căci nu pot lăsa totul în seama unei străine şi nici nu pot să-i spun bătrânei să meargă să se îngrijească în altă parte. Urăsc ingratitudinea, în ochii mei este semnul omului cu inimă rea.

*
Cartea rusă pe care am citit-o, Sanin[xvii], este o carte proastă, cu opinii nefavorabile ruşilor. Nu numai că este plină de sofisme, dar denigrează toate virtuţile, toate ideile bune, tot ce este nobil în om. Religie, patriotism, dragostea de muncă, iubirea de părinţi şi mai ales credinţa în puritatea femeii. Trebuie să trăieşti numai pentru plăcerea ta, să te bucuri de viaţă sub toate aspectele, fără nici o menajare a celorlalţi. Şi dacă nimic nu te mai atrage, să pui punct vieţii şi să te sinucizi. Şi peste toate se întinde marea melancolie a ruşilor care, în popor, a degenerat în brutalitate şi abrutizare. Am citit această carte până la capăt, fără plăcere, dar eram curioasă să văd dacă din tot acest noroi nu se va ridica măcar un singur caracter. Sanin fuge departe de cercul în care se petrece acţiunea romanului, este singurul despre care se poate spera ceva bun, dar pesimismul îl urmăreşte şi cred că sinuciderea îl pândeşte undeva, în lume.

Câtă deosebire faţă de Turgheniev! Când îl citesc, mi se pare că redevin tânără şi că străbat un câmp smălţuit cu flori. După câte văd, Turgheniev a fost o excepţie. Şi Tolstoi ne arată, în schimb, tot ceea ce este în rasa rusă, bineînţeles nici un viciu, nu neagă ce este bun, este foarte pios, dar obscur şi exasperant în bunele sale intenţii. Fuga lui din familie, izolarea totală nu sunt, oare, identice cu o sinucidere? E foarte greu să faci bine sau, pentru a spune adevărul, nu ştii cum să-l faci. E nevoie de abnegaţie, să nu-ţi fie teamă de oboseală şi de respingeri şi să te aştepţi să fii adesea greşit înţeles. Căci aşa este făcută lumea, se va spune că faci bine ostentativ, din vanitate. Şi atunci preferi să te laşi păgubaş.

Dar, dacă te descurajezi aşa de repede, ce poţi face? Să-i laşi pe cei săraci să sufere doar din cauza mândriei tale? De exemplu, am nişte vecine care îmi par foarte sărace, sunt domnişoare dintr-o familie bună, nu au lemne, nu au servitoare şi aş vrea să le vin în ajutor - deşi nu pot să le dau decât puţin din puţinul meu -, dar sunt sigură că vor refuza totul şi chiar s-ar supăra pe mine.

Ei bine, nu fac nici o încercare - şi asta este rău -, dar nu ştiu în ce fel le-aş putea ajuta. Este o laşitate, multe persoane sunt ca mine, căci nu este plăcut să fii refuzat.

*
Citesc adesea despre sfârşitul calm şi împăcat al unor oameni. Dorinţa mea fierbinte este ca, atunci când momentul despărţirii va veni, să mă supun cu umilinţă, să pot să mă despart de toţi copiii mei, ca nici unul dintre ei să nu lipsească de lângă patul meu şi ca dulcea speranţă de a-i regăsi în ceruri, pe lumea cealaltă, să ne uşureze despărţirea. E groaznic să pleci supărat sau disperat. De aşa ceva, Doamne, scuteşte-mă! Nu este zi fără să mă gândesc la moartea mea. Aş vrea să mă obişnuiesc cu această certitudine a morţii, poate apropiată, şi totuşi, îmi este foarte greu!

*
18 decembrie [1912]. Astăzi, în străinătate, este prima zi a noului an 1913. Încetul cu încetul, o mulţime de amintiri năvălesc în capul meu, câteodată vesele, dar cele mai multe destul de mohorâte. Viaţa noastră în casă a fost foarte liniştită şi nici mijloacele financiare nu ne-au permis să ne ţinem de petreceri. N-are importanţă. Am rămas cu o amintire frumoasă. Toată tinereţea mea îmi apare ca o vară fără de sfârşit, plină de flori, chiar şi acum simt parfumul arborilor şi al pământului reavăn şi fertil. Oare pentru toţi tinereţea îşi păstrează această încântare la bătrâneţe? Cred că da. Este singura perioadă în care se trăieşte fără griji şi fără regrete. Dar era să uit că pentru a avea această amintire plăcută trebuie să fi avut o tinereţe bine ocrotită şi fericită. Şi eu am avut-o. Nu am fost bogaţi şi de multe ori a trebuit să renunţ la unele lucruri mărunte, pe care le aveau prietenele mele. Dar, în schimb, am fost iubită, părinţii şi surorile m-au înconjurat cu dragoste şi au încercat să mă facă să uit aceste mici lipsuri. Câţi copii sunt lipsiţi de această atmosferă caldă şi aceasta este o nenorocire care întunecă viaţa chiar şi mai târziu.

Aş vrea să ştiu ce gândeşte sora mea despre acest subiect şi dacă şi ea îşi aminteşte de copilărie ca de o grădină sau dacă amintirile ei sunt întunecate de un văl. Totul depinde de spiritul nostru şi de imaginaţia noastră, cât despre mine, sunt mulţumită că o am atât de impresionabilă. * În Franţa, se vorbeşte mult despre Marie Lafarge[xviii], al cărei proces se revizuieşte. Aproape sigur, va fi recunoscută nevinovăţia sa. Biata femeie, tânără, bogată, frumoasă, înconjurată de prieteni, a fost condamnată la închisoare pe viaţă, fiind acuzată că şi-a otrăvit soţul. Asta s-a întâmplat în 1850. Ea a fost graţiată după 10 ani de detenţie, dar viaţa i-a fost distrusă. S-ar spune că a fost blestemată. Procesul a avut un răsunet uriaş. Astăzi, vedem că justiţia a comis o crimă, poate, fără să ştie.

*
30 decembrie [1912]. Încă o zi şi intrăm şi noi, românii, în noul an 1913, bineînţeles la noi, care suntem cu 13 zile în urmă. Anul care a trecut a fost un an rău - ploi fără încetare, inundaţii, molime, foamete; pe deasupra, războiul în Balcani, care ameninţă să cuprindă şi ţara noastră în această calamitate. Să dea Dumnezeu ca noul an să fie mai bun, să ne aducă pacea şi să ne ferească de nenorociri.

Cei din familia noastră au fost sănătoşi. Este o binecuvântare pentru care trebuie să fim recunoscători. Ce poate fi mai trist decât boala în casă. Orice poate fi răbdat, cu condiţia să-i vezi pe cei ai casei sănătoşi.

Citesc despre orori care se întâmplă în sărmanele ţări aflate în război. Nu-ţi vine să crezi că asemenea lucruri se pot petrece în timpurile noastre. Bulgarii şi sârbii sunt nişte barbari, civilizaţia nu s-a putut prinde de ei, după cum nu s-a prins nici de ruşi. De fapt, ei aparţin aceleiaşi rase, slavii, care sunt originari din Asia, un amalgam de calmuci, cerchezi şi cazaci. Mi se pare că au rămas mai sălbatici decât turcii.

Românii sunt latini, de aici au blândeţea, fineţea şi spiritul. Cam multă moliciune, le-ar trebui o grefă cu o rasă mai viguroasă. Când apare pericolul, se trezesc dintr-odată şi atunci devin eroi neobosiţi.

Ieri am primit vizita soţiei consulului german. Mi-a lăsat impresia unei persoane bune, simple, fără rigiditate, cu o educaţie aleasă. Voi încerca să o frecventez, mai întâi pentru Ali şi, în cazul în care Betty va veni la Iaşi, să aibă cu cine să stea de vorbă. Această familie este, cred, din Berlin. A stat trei ani la Montevideo (Uruguay), iar la Iaşi se află de un an.

1913
Stafia războiului bântuie în toată lumea

Zilele de sărbătoare au trecut şi iată-ne în 7 ianuarie. Până acum, acest an nu anunţă nimic, nici în bine, nici în rău. Ne rămâne speranţa în tot ceea ce poate fi mai bun. Nu am voie să ies din casă, guturaiul nu mi-a trecut. Este foarte supărător, cu atât mai mult cu cât şi astăzi este sărbătoare, Sf. Ioan. La doamna Ţinţu [persoană neidentificată] a fost o petrecere, chiar sub dormitorul meu se află sufrageria lor, şi nu m-a lăsat să dorm, întrucât se aude tot zgomotul când ei sunt la masă. Nicu şi Mica au fost şi ei. Ali a lipsit, din cauză că H. [Elena Canano] nu a venit încă la şcoală, iar eu nu m-am dus pentru că nopţile trecute în petreceri mă obosesc prea mult.

În fond, sunt indignată de acest exces de a înfuleca: de curând, madam Ţinţu a dat doi curcani şi o gâscă unei prietene care organiza un dineu, apoi de sărbători a tăiat trei sau patru [curcani] şi ieri, iarăşi, trei curcani şi o gâscă! Şi când mă gândesc că sunt atâţia săraci care n-au, poate, nici o bucăţică de carne de vită şi nici lemne pentru a se încălzi. Dacă aş fi fost bogată, aş fi trimis alimente la societatea "Pâinea săracilor" şi aş fi organizat acolo o mică masă festivă, nu cu curcani, ci cu câteva feluri de mâncare, aşa cum se obişnuieşte în popor.

E uşor să-i critici pe alţii, Dumnezeu ştie ce-aş fi făcut, dacă aş fi dispus de o oarecare avere. Oare aş fi acţionat cum am spus mai sus? Îi uităm atât de repede pe ceilalţi când noi nu ducem lipsă de nimic!...

[i] Geta Apotecker (24 aprilie 1897, Iaşi - 1993, Bucureşti), unica fiică a doctorului Nicolae Apotecker şi a Mariei (Mica), fiica Anei Greceanu. Căsătorită cu locotenentul Constantin Ghimpeţeanu (1896-1966), a avut o fată, Colette (4 august 1925, Iaşi - 24 aprilie 1996, Bucureşti).
[ii] Nicolae Apotecker (1860-1946), medic chirurg, a lucrat la Tg. Frumos şi la Spitalul "Sfântul Spiridon" din Iaşi. În timpul Războiului de Reîntregire (1916-1919), a fost concentrat ca medic la un spital de campanie din Dorohoi. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, în 1943, s-a refugiat cu familia la conacul lui Scarlat Greceanu junior de la Topliceni, Râmnicu Sărat, apoi la Bucureşti, unde a decedat, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu. Chirurg apreciat în epocă, este autorul unei premiere medicale: s-a operat singur de apendicită, eveniment prezentat în presa vremii. Revista franceză Je sais tout i-a acordat un premiu. A fost prieten apropiat cu medalistul francez André Lavrillier, care avea să-i imortalizeze chipul pe o medalie, aflată astăzi în arhiva familiei Radu Greceanu din Bucureşti.
[iii] Infanta Eulalia a Spaniei (1864-1958) a publicat, în 1911, sub pseudonimul Contesa de Avila, volumul Au fil de la vie (Paris, Société Française d'Imprimerie et de Librairie, 1911), tradus un an mai târziu în engleză, sub titlul The Thread of Life (New York: Duffield, 1912).
[iv] Francisco Ferrer (1859-1909), pedagog şi editor spaniol, anarhist, a fost făcut responsabil de revoltele din iunie 1909 de la Barcelona, fiind condamnat la moarte şi împuşcat.
[v] Edmond Rostand (1868-1918), dramaturg francez, autorul piesei de teatru Cyrano de Bergerac (1897). Căsătorit în 1890 cu Rosemonde Gérard, poetesă, cu care are doi copii - Maurice (n. în 1891) şi Jean (n. în 1894) - divorţează în 1915.
[vi] Cel mai mare pachebot din lume la acea vreme, Titanic, a plecat, în prima sa călătorie, din Southampton, Anglia, cu destinaţia New York, la 10 aprilie 1912. În 14 aprilie 1912, la ora 23:40, s-a ciocnit cu un aisberg. S-a scufundat la ora 2:20 în dimineaţa următoare. În această catastrofă şi-au pierdut viaţa 1514 persoane din 2224.
[vii] În Caietul Anei Greceanu, versurile au fost scrise în limba franceză: Mon Dieu, plus près de toi,/ Plus près de toi./ C\'est le cri de ma foi:/ Plus près de toi./ Dans le jour où l\'espérance déborde/ Comme un fleuve/ Garde moi près de toi! Plus près de toi!/ Plus près de toi, Seigneur,/ Plus près de toi!/ Tiens toi dans ma douleur/ Plus près de moi!/ Alors que la souffrance/ Fait son oeuvre en silence,/ Toujours plus près de toi,/ Plus près de toi! Plus près de toi, toujours plus près de toi!/ Donne moi ton secours,/ Soutiens ma foi!/ Que Satan se déchaîne, Ton amour me ramène/ Toujours plus près de toi,/ Plus près de toi!
[viii] S-a produs la ora 16:03 şi a fost unul dintre cele mai puternice cutremure cu epicentrul în Vrancea.
[ix] Catren care a circulat în epocă, adresat de dramaturgul Ion Luca Caragiale (1852-1912) lui Petru Missir (1856-1929), avocat şi junimist de marcă.
[x] Oscar Wilde (1856-1900), scriitor irlandez. În vara anului 1891, îl cunoaşte pe lordul Alfred Douglas (Bosie). Ostil filosofiei şi convenţiilor morale ale epocii victoriene, scriitorul duce o viaţă de ostentaţie cinică şi de scandal, afişându-şi public relaţia homosexuală cu noul său prieten, devenit nedespărţitul Bosie. Acuzat de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia), este condamnat la doi ani de închisoare (1895). Soţia şi copiii îl părăsesc şi îşi schimbă numele în "Holland". Ultima parte a condamnării o ispăşeşte în închisoarea din Reading, despre care va scrie celebra The Ballad of Reading Gaol (1898). Eliberat în 1897, se stabileşte în Franţa, unde trăieşte în uitare şi singurătate. Moare la Paris (30 noiembrie 1900), fiind înmormântat în cimitirul Père Lachaise.
[xi] Creaţii ale scriitorului francez François-René de Chateaubriand (1768-1848), a cărui operă a influenţat romantismul, cultivând pasiunea pentru natură, singurătate şi exotism. Capodopera sa rămâne scrierea autobiografică Memorii de dincolo de mormânt. Apărută în 1801, povestirea Atala s-a bucurat de un mare succes.
[xii] Prin Decretul Regal nr. 2.493/25 iulie 1903 ("Monitorul Oficial", 1903, p. 3.994), Administraţia Casei Şcoalelor de pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este autorizată "să accepte donaţiunea făcută de Alteţa Sa Regală Principesa Maria a României, prin scrisoarea dată în Castelul Peleş, constând în suma de 255.500 lei nominal în scrisuri funciare rurale de 5% cu cuponul din ianuarie 1904, depuse la Banca Naţională a României, cum şi din imobilul situat în Iaşi, strada Asachi, pentru înfiinţarea unei şcoale de menaj în Iaşi, care să poarte numele (...) «Principesa Maria»". În acelaşi monitor, este publicat Decretul Regal nr. 2491/25 iulie 1903, prin care sunt aprobate Regulamentul Şcolii de menagiu "Principesa Maria" şi Proiectul de buget pe primul an de existenţă. Fetele erau admise cu consimţământul Principesei şi erau bursiere. În anul 1910, Şcoala de Menaj "Principesa Maria" avea ca directoare pe Elena Canano. În 1912, când Gabriela Greceanu este angajată ca subdirectoare, Elena Canano era încă în fruntea acestei şcoli. De altfel, cele două, rude apropiate, au făcut eforturi pentru ca şcoala să funcţioneze în condiţii cât mai bune.
[xiii] Rodolphe Aponnyi (1802-1853), ataşat al ambasadei Austriei la Paris, a lăsat interesante mărturii despre lumea diplomatică şi politică în care s-a mişcat vreme de aproape un sfert de secol (1826-1849).
[xiv] Elena Canano, directoarea Şcolii de menaj "Principesa Maria", Iaşi.
[xv] Je sais tout, revistă editată în Franţa, dar care ajungea şi în România, difuzată de marile librării.
[xvi] Elisabeth (Betty) Wiegand (1833-1921), sora cea mare a Anei. La vârsta de 19 ani intră ca menajeră în familia comercianţilor Liebermann, cărora le conduce gospodăria. Aceştia caută să o mărite, dar cei doi bărbaţi pe care îi propun nu sunt pe placul lui Betty. Va rămâne necăsătorită toată viaţa. În 1882, fiind bolnavă, se retrage la un fel de cămin de bătrâni, în Potsdam, condus de o oarecare "soeur Hélène". Acolo o vizitează Geta Apotecker împreună cu părinţii ei, în 1913. Se îngrijeşte de Ali Greceanu în timpul şederii acesteia la Berlin, unde urmează o şcoală de menaj (1911-1914). Între 1916-1919, ţine un fel de jurnal (aflat acum în arhiva Radu şi Eugenia Greceanu din Bucureşti) care cuprinde şi unele amintiri despre familia sa şi despre viaţa în Berlinul acelei epoci.
[xvii] Sanin, opera prozatorului rus Mihail Arţîbaşev (1878-1927), a provocat în momentul apariţiei sale (1907) un scandal public în Rusia. Biserica ortodoxă rusă i-a intentat proces autorului şi l-a învinuit de propagarea pornografiei. Interzisă în Rusia, cartea şi-a continuat destinul, fiind publicată în alte ţări.
[xviii] Marie Fortunée Capelle (1816-1852), cunoscută sub numele de Marie Lafarge, condamnată, în 1840, pentru moartea soţului său, Charles Lafarge, la muncă silnică pe viaţă. Graţiată în 1852, moare în acelaşi an. A scris două lucrări în care îşi proclamă nevinovăţia: Memorii (1841) şi Ore de închisoare (1853). Rămasă printre marile enigme judiciare ale omenirii, "Afacerea Lafarge" a făcut să curgă multă cerneală şi să aducă mulţi bani celor care au brodat pe acest subiect.
Publicat de la Niciun comentariu:

Hai să vorbim despre viaţă

 

Ana Sorina Corneanu
Hai să vorbim despre viaţă
Editura UNITEXT, 2020

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
*****
Intro

Sorina Corneanu e absolventă a Facultăţii de Teatru, secţia actorie (Universitatea de Arte Tg Mureş şi Universitatea Spiru Haret - Facultatea de Arte, Bucureşti) şi a Şcolii de Televiziune Tudor Vornicu - secţia editorial. Viaţa ei de zi cu zi se împarte intre proiecte de content / copywriting şi teatru. Când nu joacă... scrie poveşti terapeutice pentru copii şi texte pentru scenă. Când are timp de visat, răscoleşte anticariate şi se gândeşte la nemurire.

În 2020, piesa Hai să vorbim despre viaţă a fost desemnată "Cea mai bună piesă românească a anului" şi va fi publicată de Editura Unitext.

Fragment

Scoate telefonul din geantă şi citeşte tare anunţul de lucru. Ridică privirea după ce citeşte fiecare cerinţă.

Căutam persoană îndrăzneaţă şi descurcăreaţă
Hmm... depinde de situaţie.

Experienţa în domeniul imobiliar sau vânzări reprezintă un avantaj
Nu am. Am experienţă, după cum v-am menţionat mai devreme, în cu totul alte lucruri. Sunt liber profesionist, da. Foarte bogat în experienţe.

Persoana dinamică, sociabilă şi optimistă
Da, cred că tocmai aceste mari calităţi v-au determinat să mă invitaţi la interviu. E ofertant să priviţi procesul de distrugere a lor.

Abilităţi de negociere şi comunicare, persuasiune
Cred că da, dacă v-am convins să ne întâlnim astăzi.

Capacitate de prioritizare şi organizare
Da, marile mele atuuri. De-asta şi urlă gura lumii.

Spirit de echipă, motivare pentru atingerea obiectivelor individuale
Asta îmi sună de parcă nu aş avea ce să caut aici, obiectivele mele individuale nu au legătură cu ceea ce faceţi dumneavoastră aici.

[...]
Sunt liberă să mă gândesc la sensul vieţii, să caut drumuri, să găsesc răspunsuri. Sunt liberă să mă întorc la căutările mele, să respir aer curat. O să mă gândesc la oferta dumneavoastră, dacă vreodată o să-mi caut iar locul între voi. Ba nu, nu o să mă gândesc. De fapt... nu ştiu.
Publicat de la Niciun comentariu:

Vorba de acasă - eseuri, povestiri şi schiţe filozofice

 

George Coşbuc
Vorba de acasă - eseuri, povestiri şi schiţe filozofice
Editura Vremea, 2020


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

George Coşbuc e cel mai complet scriitor român. Poetul de geniu e dublat de un traducător poliglot, de un lingvist şi de un folclorist de geniu. Urmaş al corifeilor greco-catolici ai Şcolii Ardelene, el îmbină talentul cu erudiţia, seriozitatea cu umorul, plăcerea cu utilul pedagogic. Tradiţia şcolară din ultimul veac l-a redus la un versificator de factură populară. Acest volum demonstrează, pe texte, anvergura culturală şi adâncimea filozofică a mucalitului autor al Nunţii Zamfirei. (Cristian Bădiliţă)

Fragment
Vorba ăluia
Zicători explicate

1. Nici în clin, nici în mânec

Aproape toţi rostim rău această zicătoare, din mânec făcând mânecă. Deoarece clinul e o parte a hainei - îndoiturile sau aripile de dindărăt ale sumanului ori ale anteriului - a fost uşor să amestecăm noţiunile mânec şi mânecă, crezând că, dacă vorbim de clin, e natural să vorbim şi de mânecă. Dar zicătoarea n-are a face nimic nici cu clinul hainei, nici cu mânecile ei.

Clin e vorbă veche, de origine slavonă şi însemnează "povârniş". Corespunde pe deplin neologismului pantă. Ţăranul vorbeşte de "clinul dealului", de "clinul apei" etc. Orice drum din deal în vale e clin. Mânec e vorbă latinească şi înseamnă "a te scula de cu noapte ca să pleci la drum". Vorba aceasta începe să dispară; ni se păstrează încă în proverbele "cine mânecă nu întunecă", "mânecatul de dimineaţă şi însuratul devreme nimănui nu strică" şi în locuţiunea "pe mânecate". Drumul ţăranului e pe dealuri, el mânecă deci, ca să urce dealul şi să scoboare iarăşi în vale până nu întunecă, până nu-l apucă noaptea. Prin asociaţie de idei, a mâneca e sinonim cu "a urca dealul". Mânec e drumul la deal. În Bănat se numeşte orice suiş pe deal "mânecul dealului".

Deci zicătoarea are înţelesul: "n-am cu el de-a face nici pe drum la deal, nici pe drum la vale". Explicarea zicătoarei e asta: Când drumul la deal (mânecul) e greu şi boii nu pot urni carul, ţăranii înjugă patru şi şase boi, de la alte care, şi scot aşa pe rând carele în deal. La vale (la clin) îşi împrumută lanţurile, ca să împiedece roţile. Ţăranul, fie cât de străin, când vede pe alt ţăran că nu-şi poate scoate carul în deal, îşi desprinde boii şi-l ajută. Un om care îl duşmăneşte, ori un târgoveţ, trece pe lângă ţăran şi-l lasă neajutorat în drum. Cu aceştia ţăranul "n-are nici în clin, nici în mânec", sunt oameni care nu fac cauză comună cu el: nu şi-au prins niciodată boii la un jug, nici la deal, nici la vale.

2. La botul calului

Sunt frumoase zicătorile românului, când, făcând aluziuni la temperamentul sau apucăturile unui om, vorbeşte de calul lui. Îngâmfatul "vorbeşte de pe cal", omul sigur "vorbeşte din şea", isteţul "bate şeaua să priceapă iapa", prostul "umblă să facă uşor calului"[i], cel conştient de sine "ştie cum să-şi joace calul", iar nevoiaşul "a ajuns din cal măgar".

"La botul calului" e un tablou idilic. "A cinsti la botul calului" înseamnă a bea cel din urmă păhar. Ţăranul "s-a cinstit" destul cu finii şi cu cumetrii, e gata de plecare, dar, înainte de a încăleca, ţinându-şi calul de frâu, e silit să mai bea un pahar, cel din urmă "la botul calului". "A bea la roată", cu înţelesul de "a fi băut destul, a fi beat", are aceeaşi origine: Înainte de a se sui în căruţă, stând gata să puie piciorul pe butucul roţii ca să se avânte, el mai bea un pahar. Am auzit şi "a bea la toartă", dar nu înţeleg expresia. Poate "toartă" să fie născut din "roată", ori poate are o explicaţie; nu ştiu.

3. Cu căţel, cu purcel

"A plecat cu căţel, cu purcel" înseamnă: "a plecat cu tot ce-a avut, cu toată casa, pentru totdeauna sau pentru câtăva vreme". Deci are şi înţelesul: "a te muta, a-ţi schimba locuinţa". Căţelul şi purcelul nu sunt lucrurile cele mai de căpetenie la o gospodărie, ca să ajungă prin importanţa lor proverbiale, nici nu sunt aşa de nebăgate în seamă, încât să exprime noţiunea infimităţii, ca "firul de păr" şi "firul de aţă". Se aude în popor şi altă zicătoare: "a plecat cu vătrai şi cu cociorvă". Asta o înţelegi mai lesne: vătraiul şi cociorva sunt lucrurile cele mai ieftine şi mai uşor de găsit. Când ai plecat luând şi pe aceste, ai plecat luând tot, "până şi cuiul din perete".

Tabloul cu căţelul şi purcelul e luat din viaţa nomadă a ţiganilor de laie. Ţiganii au o deosebită dragoste să crească purcei, iar câte un câine îşi ţin, rogu-te, să le păzească tabăra. Purcelul şi căţelul sunt toată averea acestor ţigani: când se scoală satul asupra lor, ori îi urmăresc autorităţile, ţiganii o rup la fugă lăsându-şi, la primejdie, şi căruţele şi nevestele şi copiii, dar căţelul şi purcelul niciodată. Ştiu ţiganii că numai aceste două dobitoace i le-ar lua românul, purcelul, că-i frate cu slănina, iar căţelul că-i bun şi el la casa omului. Dar cu căruţele hodorogite şi pline de zdrenţe şi cu dârloagele de cai ce să facă românul? Prin sate vezi trecând căruţele ţiganilor încet şi rânduite; copiii, "învăscuţi cum din mame-au fost născuţi", alergând pe marginea drumului, iar dinapoia căruţelor, fără excepţie, legaţi de câte o sfoară, vin încet căţelul melancolic şi purcelul flegmatic.

Felul de-a trăi şi de-a gândi al ţiganului a dat românului cea mai bogată materie de satiră şi glumă. Proverbial a ajuns ţiganul în zicătorile: "Şi-a mâncat omenia ca ţiganul biserica", "s-a obişnuit cu răul, ca ţiganul cu schinteile", "s-a înecat la mal ca ţiganul".

4. Lasă-l în moarea lui

"Nu-i cunoşti tu moarea lui" sau, cum zice fals Creangă, "n-ai băut din moarea lui", şi tot aşa de fals Ispirescu: "nu i-ai mâncat moarea", înseamnă: "nu-i cunoşti firea şi năravurile". Când laşi pe om să facă ce ştie, cum îl taie capul şi-l trage aţa, se zice că-l laşi în moarea lui. Acelaşi înţeles: a-l lăsa în apele lui, în banii lui, în boii lui.

Cuvântul moare e latinescul morem ("obicei, nărav"; la Cicero, "o, tempora, o mores!") şi nu se mai întrebuinţează în limbă decât în zicătoarea aceasta.

În Ardeal s-aude des "sunt mâncat de moarea lui", o vorbă aproape stereotipă a femeilor care se plâng de traiul rău cu bărbaţii, ori a slugilor care se plâng de stăpâni. Expresia "a fi mâncat de moarea cuiva" e croită după felul metaforelor: "sunt mâncat de necazuri, mâncat de griji, mâncat de rele" etc. Confuzia zicătorii a produs-o omonimul moare. Cuvântul moare (cu înţelesul "zeamă de varză") a circulat mai des decât moare cu înţelesul de "nărav", astfel noţiunea din urmă a omonimului a început să dispară, mai ales că vorba era strâmtorată şi de sinonimele sale nărav şi obicei. De aici se explică de ce zicem "nu i-am băut moarea"; credem că vorbim de zeamă de varză. O adevărată curiozitate e confuzia cu "a mânca moarea cuiva". Românul a zis "m-a mâncat moarea lui Nicolae", câtă vreme era conştient că moarea înseamnă obicei; pierzând însă această conştiinţă, n-a mai înţeles zicătoarea. A rămas zăpăcit. Cum adică? Moarea mă mănâncă pe mine, nu eu mănânc moarea? A căutat deci să schimbe vorba, să-i dea înţeles logic, şi-a zis: "am mâncat moarea lui Nicolae".

De altfel şi la Creangă şi la Ispirescu se găseşte zicătoarea corect redată în câteva locuri.

5. Opt cu a brânzei

"Du-te opt cu a brânzei" e o înjurătură: du-te unde vrei, că puţin îmi pasă, du-te măcar la dracul. Cu acelaşi înţeles: "du-te pe unde şi-a spart dracul opincile şi pe unde şi-a înţărcat copiii", "du-te unde şi-a dus mutul iapa şi surdul roata" şi "să te întorci când te-oi dori eu!"

În poveşti se zice des: "şi s-a dus câte zile-s într-un an". În colinda pluguşorului:
Şi s-a dus nenea Troian

Câte zile într-un an, iar în vorbirea zilnică auzi zicându-se: s-a dus câte zile-n Postul Mare, sau: cât ţine Postul Mare. Zicătoarea "opt cu a brânzei" spune tot acelaşi lucru. Postul-mare ţine şapte săptămâni. Întâia săptămână înainte de postul cel mare e numită săptămâna brânzei, căci în această săptămână nu-i oprită brânza. Prin urmare, zicătoarea spune: du-te şapte săptămâni ale postului şi opt cu săptămâna brânzei. Adaosul "şi nouă cu a ouălor", cum s-aude prin Muntenia, e fals. Poporul din alte părţi nu cunoaşte această întregire fără rost, căci o săptămână numită a ouălor nu există. Chiar dacă pe undeva s-ar numi aşa vreo săptămână, ea n-ar fi a noua înaintea Paştilor, ci tocmai a Paştilor, căci atunci se fac ouă roşii. Dar săptămâna Paştilor pretutindeni e numită "luminată". Adaosul s-a născut, se vede, numai din pricina asonanţei.

6. I-a suflat în borş

Înţelesul: "a supăra pe cineva, a-l lua pe dinainte, a-i face în ciudă, a-l lăsa cu buzele umflate".

Am citit undeva - nu-mi mai aduc aminte unde - că zicătoarea se explica aşa: eu am o mâncare mai bună, tu ai borş; eu nici nu mă uit la borşul tău, îl dispreţuiesc şi suflu în el.

Explicaţia e cu totului tot neadevărată. E departe griva de iepure. Originea zicătoarei trebuie căutată în credinţele şi obiceiurile ţăranului.

Mai întâi să lămurim o credinţă. "A sufla" în zicătoarea noastră are înţeles propriu: a sufla în borş, cum sufli în foc ori în mâncarea fierbinte. "Suflarea" omului e o putere fermecătoare, căci "sufletul omului e de la dracul" (suflet în înţeles fizic, aerul respirat). Dumnezeu are duh care învie şi susţine, omul are suflet care vrăjeşte şi distruge, iar animalele au bleasc: duhul e spirit imaterial, sufletul e şi spirit şi materie, iar bleascul e numai materie (aer). Duplicitatea sufletului omenesc "a făcut-o dracul în ciuda lui Dumnezeu" şi e de înţeles mirarea satirului din poveste, care nu vrea să facă tovărăşie cu omul şi se sperie când vede că dintr-aceeaşi gură omul suflă şi fierbinte, ca să-şi încălzească mâinile, şi rece, ca să-şi răcorească ciorba. "A sufla peste voinici" înseamnă a-i răpune; de aceea, în poveşti, dau vrăjitoarele poveţe celor ce vreau să facă vreun rău vitejilor: "Unge-l cu unsoarea asta pe la gene şi suflă-i de trei ori peste ochi, că va adormi buştean." Baba, care se teme de câinii na-vede, n-aude, na-greul-pământului, dă voinicului trei fire şi-l roagă să sufle peste ele; puterea câinilor a fost vrăjită şi degeaba-i sumuţă[ii] stăpânul, căci ei nu se mişcă din loc. De obicei voinicii adorm când e primejdia mai mare, căci "suflă peste ei" un vânt trimis de zmei, sau zmeii înşişi sunt vântul. Şi caii au această putere - dar numai cei năzdrăvani: pe o nară suflă foc să înfierbânte baia feciorului de împărat, pe cealaltă suflă crivăţ, ca să răcorească baia Ilenii Cosânzenii.

Noi, târgoveţii, suflăm în apă, în vin, în bere, ori ca să depărtăm praful de pe suprafaţa lichidului, ori numai aşa. Ţăranul însă, ferească Dumnezeu. El varsă câteva picături "de sufletul morţilor"; ca să depărteze praful de pe suprafaţa lichidului, în joc sau de distracţie nu suflă niciodată. Bărbaţii sunt mai "abuzivi", iar cei ce au a face cu orăşenii suflă şi în vin şi în apă, ca şi în bere, ca să depărteze spuma. Femeile se ţin însă ca orbul de gard de această credinţă şi foarte des întâlneşti ţărance care nu vreau să sufle nici măcar în lumânare ca s-o stingă.

Când ţăranca pune borş, iese în curte ori în stradă şi trage de ureche ori de cap pe cel dintâi creştin, ca să se înăcrească borşul, cum s-a înăcrit omul de supărat, că-l tragi de păr. "Acru borşu!" zice ea. "Acru să-ţi fie!" zice râzând cel tras de ureche, dacă e om al casei sau un prietin. "Ba fie-ţi al dracului borşul!" zice supărat altul. Acesta, tocmai fiindcă înjură, e "omul borşului", căci ţăranca l17-a "înăcrit", aşa cum ar vrea să-i fie borşul. Dacă cel tras de cap e om de-al casei sau o vecină, ori o cumătră, începe să fugă spre casă, ţăranca după el, şi dau năvală-n odaie pe întrecute. Vorba e: cine ajunge mai întâi să sufle în borş. Dacă suflă stăpâna casei mai întâi, o să mănânce borşul în pace; dacă nu, are să i se întâmple cine ştie ce supărare pe vremea cât va ţine borşul. Şi de obicei îi vine vreo supărare - căci ele vin multe -, dar nu din pricina suflării-n borş. Ţăranul crede aşa: "Şi cumătra asta a noastră vine pe la noi numai ca să ne sufle-n borş", adică să ne prevestească rele.

7. Pe deasupra, ca fuiorul popii

Înţelesul zicătorii "pe deasupra, ca fuiorul popii" este: "a face un lucru de prisos, a da ceva fără niciun scop".

Zicătoarea face aluzie la fuiorul pe care-l dau creştinii pe la Bobotează popii. În oraşe popii "botează" creştinii pe fiecare lună o dată; la sate, o dată pe an, la Bobotează. Orăşenii dau popilor bani, sătenii însă - după obiceiul locului - ori bani şi grâu, ori grâu şi miere, ori vin şi pâine, ori toate deodată. Mai rar dau şi câte un fuior.

La greci şi la romani exista credinţa că morţii au nevoie de un ban şi de-o lumânare: cu banul să plătească trecerea peste râul Stix, iar cu lumânarea să-şi lumineze cărările prin Infern. Această credinţă a influenţat şi asupra creştinismului: lumânarea mortului a fost primită ca o cvasidogmă în biserica lui Christos; banul de trecere peste râul Infernului a rămas ca o credinţă a poporului.

Preoţii creştini au mers mai departe. Ei au spus că morţii n-au trebuinţă numai de ban şi de lumânare, ci şi de mâncare, de băutură şi de îmbrăcăminte. De aceea, ei au cerut creştinilor grâu, vin şi fuior - pentru că tot ce se dă popilor, se dă de sufletul morţilor, adică pentru nevoile sufletelor de pe ceea-lume. Bazată e această pretenţie a popilor pe vers 35-36, cap. XXV din evanghelistul Matei: "Flămând am fost, şi m-aţi săturat" (grâul), "setos am fost, şi m-aţi adăpat" (vinul), "gol am fost, şi m-aţi îmbrăcat" (fuiorul), "străin am fost, şi mi-aţi arătat calea" (lumânarea), "în temniţă am fost, şi aţi venit cătră mine".

Astfel şi grâul, şi vinul, şi fuiorul, şi lumânarea au o origine biblică; numai banul nu-şi poate dovedi originea biblică, decât poate prin semistihul din urmă: "şi aţi venit cătră mine", căci se ştie că banii cam vin cătră popi. Explicarea banului, precum am spus, trebuie căutată în mitologia greco-romană. Mierea care se dă popilor a intrat în stol prin uzurpare de drept; ar trebui să dăm popilor ceară de făcut lumânare, dar popii au găsit că e mai bună mierea decât ceara.

Până aici sunt toate lămurite. Dar acum e întrebarea: de ce tocmai fuiorul e lucru de prisos, e "pe deasupra"? De ce n-ar fi grâul, ori banul, ori mierea pe deasupra?

Explicarea - cred eu - trebuie căutată în credinţele bogomilice. D. Hasdeu a dovedit cu mai multe dovezi, în Cuvinte din bătrâni, că eresul[iii] bogomilic a stăpânit multă vreme între români şi a avut foarte mulţi închinători. Însuşi Petru Rareş era bogomil.

Prorocul sectei bogomilice era apostolul Paul: toate vorbele lui din Epistole se interpretau ad litteram. După vorbele lui Paul, morţii au trebuinţă pe ceea-lume de hrană şi de lumină, nu spune însă nicăieri că au trebuinţă şi de îmbrăcăminte. Bogomilii cereau desfiinţarea hainelor chiar şi în viaţa pământească; unii dintre preoţii lor făceau mare propagandă, ca oamenii să umble goi. "Gol m-am născut şi gol voi merge pe ceea-lume", zice Biblia. Prin urmare morţii umblă goi, iar Paul întăreşte această credinţă, nu vorbind despre ea, ci tăcând.

Acum, dacă morţii n-au trebuinţă de haine, pentru ce să dea popilor fuiorul? Căci nu popilor dai fuiorul, ci morţilor. Secta bogomilică a înţeles de ce dai popii vin şi grâu - mai ales că acestea erau totodată şi simbolul trupului şi al sângelui lui Christos -, a înţeles de ce îi dai ceară şi bani, însă n-a putut înţelege şi n-a voit să înţeleagă: de ce îi dai fuiorul. Fiindcă obiceiul dării fuiorului era o datorie la ceilalţi creştini, secta bogomilică vedea într-acest obicei un lucru de prisos, pentru ei într-adevăr fuiorul popii era pe deasupra.

În rezumat, părerea mea este că această zicătoare e de origine curat bogomilică, şi ea e o mărturisire mai mult a existenţei bogomilismului între români.

8. Burtă de popă

Potrivită vorbă! Adevăratul egoist şi epicurean are de obicei burtă de popă. El trăieşte numai ca să mănânce şi să omoare vremea lui Dumnezeu, iar de alţii habar n-are: el închină, el bea, căci milă i-o fi fiind de alţii, dar de el i se rupe inima.

Nemţii au zicătoarea: "a trăi ca Dumnezeu în Francia", voind să arate că un cutare ori cutare trăieşte numai pentru sine, mănâncă şi bea cât opt şi duce lume albă din munca altora, acesta e omul numit "burtă-verde". Adevărat, în Francia (dar toţi popii catolici de orişiunde) au lefuri de la stat, nu muncesc nimic şi sunt rotunzi de grijă multă, căci de familie n-au să îngrijească, iar creştinii au să se facă luntre şi punte ca traista popii să fie totdeauna cu grăunţe.

Popii tuturor religiilor, câte au existat şi există, au trăit cu puţină muncă şi cu mult belşug. Vorba noastră "burtă de popă" era cunoscută şi latinilor: într-o comedie latină se vorbeşte de "Popa Venter", tradus: "Popa Burtă". Se vede că şi romanii luaseră pe popa ca model de om care trăieşte bine şi numai pentru el. Eu nu susţin că vorba noastră e moştenită de la romani - deşi poate să fie -, eu cred că noi am creat-o, cum am creat şi altele despre popă.

Popii din veacurile trecute - cu deosebire călugării, nişte pârliţi de grecotei - erau oameni peste măsură ipocriţi. Bizantismul e exprimat de poporul nostru în clasica zicătoare: "mănâncă sfinţi şi scuipă draci". Popii, care de obicei erau "în gură cu Dumnezeu şi la inimă cu dracul", una spuneau şi alta făceau, erau oportunişti de cea mai rea specie şi avea deci ţăranul dreptate să ia pe popă ca tip de om nestatornic: "Uite popa, nu e popa". Toate observaţiunile făcute asupra caracterului popilor în curs de veacuri le-a cristalizat ţăranul într-o singură povaţă: "Fă ce zice popa, dar să nu faci ce face el!"

Strămoşii noştri, în slăbiciunea lor pentru religie, au făcut păcatul că cele mai frumoase moşii ale ţării le închinau mânăstirilor greceşti de la Atos, aşa că într-o vreme pământul românesc, aproape jumătate, era dat de pomană grecilor. Aceştia făceau sat pe spinarea românului şi erau acasă aici la noi, căci erau pe moşiile lor. Legea era să ne mănânce capul, dacă nu am fi avut câţiva domni care au văzut prăpastia. Gloriosul Matei Basarab a pus mai cu îndârjeală piciorul în prag şi le-a tăiat grecilor apa de la moară. Ţăranii erau parte robi ai boierilor, parte ai mânăstirilor. Călugării înşelau poporul cu tertipuri, îl furau şi-l scurtau pe nedreptul, şi apoi pretindeau cucernicie şi respectarea demnităţii de preot. Ţăranii, robi ai boierilor, căutau dreptate la divan, iar dreptatea era "adă-l şi-l dezbracă şi bate-l la picioare să-i vie mintea la cap". Boierii cu durere de inimă apărau pe ţărani şi căutau dreptate la împăratul, îi mângâiau cu Dumnezeu. Bietul ţăran se scărpina în cap şi zicea: "Până la împăratul, rabzi încăieratul", iar robii mânăstirilor adăugau: "Şi până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii".

Românul nu vede cu ochi buni pe popa, îşi bate joc de el, popa e subiectul celor mai ironice snoave. Ba popa a ajuns şi piază rea, căci ţăranului, care întâlneşte în zori de zi un iepure ori un popă, toată ziua-i merge rău, căci a luat dracul stăpânire pe ziua aceea. Afară de spanioli, niciun popor nu-şi bate joc de popi ca românii. Bineînţeles: nu de popă ca reprezentant al bisericii, căci în punctul acesta românul e virtuos, ci de popă ca om care nu munceşte nimic şi-şi minte profesia. E deosebire între vorba "preot" şi "popă"; acest din urmă are, după locuri, o nuanţă de dispreţ şi de injurie chiar. În faţa umilirii şi a prigonirii din partea popilor, românul n-a avut altă armă decât ura şi ridiculizarea.

Astăzi ţăranul e împăcat cu popii, ura s-a stins, dar dragostea de a-şi bate joc de ei s-a perpetuat, căci firea ţăranului român e glumeaţă. Azi nu se pot naşte zicători despre popi, ca în veacurile trecute, poate cel mult câte una ca: "Sus, părinte, că se udă evanghelia" sau "Dă-ţi, popo, pintenii şi bate-ţi iapa cu călcâiele", şi altele cam aşa, în care de multe ori popa figurează tot aşa de cu dreptate ca şi Pilat în Credeu[iv]. Azi popa e supus acelor "aşi" nevoi ca şi ţăranul. S-o fi împotrivit popa la această egalizare şi n-o fi vrut să plătească biruri, dar vorba "a plăti ca popa" e mărturie că ori a vrut, ori nu, a trebuit să plătească, ba încă "tocma pe tocma".

9. E pecetluit cu roşu

Zicătoarea se aude mai des prin părţile sudice ale Ardealului, cu deosebire în ţara Oltului. În Muntenia, am auzit-o de vreo câteva ori. Scrisă n-am văzut-o. Înţelesul ei e "a fi sigur de un lucru"; ex.: "Îţi dă Ion banii îndărăt?" - "Aşa! E pecetluit cu roşu!" Sau "Crezi că ai să câştigi procesul?" - "Ba bin' că nu! E pecetluit cu roşu!" Originea zicătoarei - o bănuiesc numai, dar nu o discut - e de căutat în obiceiul domnilor noştri din veacurile trecute de-a pune pecete roşie pe hrisoave. Numai domnii întrebuinţau astfel de pecete, când iscăleau cu mâna proprie; funcţionarii statului dădeau hârtii pecetluite cu ceară galbenă. Cantemir în Descriptio Moldaviae spune că, atât în Muntenia, cât şi în Moldova nu era nimănui iertat să pecetluiască cu ceară roşie, căci acest lucru era prerogativa domnilor, era pecetea gospod. Acest lucru îl spune şi episcopul Paul de Alep, care a trăit pe la sfârşitul veacului XVII, pe la curţile lui Matei Basarab şi Vasile Lupul. Confirmat e lucrul şi prin hrisovul lui Dobromir, banul Craiovei (1569), precum şi prin cartea marelui vornic al Ţării Româneşti, G. Rustea, de la anul 1569 (amândouă publicate de dl. Hasdeu, în Arhiva istorică a României, tom. I, partea II, p. 30).

[i] Povestea vorbii: Un ţăran prost mergea călare, ducând pe umere nişte desagi grei. Altul îl întreabă: «Eşti prost, mă? De ce duci desagii în spate şi nu-i pui pe şea?!» Cela răspunse: «De! nu sunt io calului destulă greutate, să-l mai încarc şi cu desagii? Las\' să duc io desagii, ca să-i fie mai uşor calului!» (n.a.)
[ii] Asmute.
[iii] Erezia.
[iv] Crez.__
Publicat de la Niciun comentariu:

Patria, patriotul şi patriotismul

 

Aaron Florian
Patria, patriotul şi patriotismul
Editura Vremea, 2020

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Un text modernizat al excepţionalului eseu Patria, patriotul şi patriotismul de Aaron Florian, apărut cu cinci ani înaintea Revoluţiei de la 1848. Subiectul, capital pentru înţelegerea istoriei europene după 1789, e tratat într-un mod magistral, cu referinţe din gândirea antică şi recentă. Cartea lui Aaron Florian ar trebui cunoscută de toţi cei care doresc să-şi testeze, cu luciditate, patriotismul.

Fragment
Patriotismul moral

Iubirea de patrie sau patriotismul, aşa cum îl privim noi aici, este ceva mai înalt, ceva mai vrednic de natura morală a omului: este un sentiment nobil, care constă într-o aplecare statornică de a voi tot binele concetăţenilor cu care cineva trăieşte împreună în societate şi într-o silinţă necurmată de a le face, de a le păstra şi de a le spori fericirea. Acest fel de iubire de patrie este singurul patriotism omenesc sau moral.

Acest fel de patriotism nu constă numai în aplecarea de a iubi cineva o ţară pentru că s-a întâmplat să se nască şi să trăiască într-însa, pentru că îşi are acolo starea şi averea cu care poate trăi în trândăvie fără a se gândi şi a lucra pentru fericirea de obşte; ci se descoperă printr-o râvnă fierbinte pentru orice bine obştesc al societăţii, pentru instituţiile şi aşezămintele ei publice, pentru interesele şi treburile ei şi, cu un cuvânt, pentru tot ce priveşte fericirea concetăţenilor. Un asemenea patriotism nu se cere numai de la cetăţenii născuţi şi crescuţi în aceeaşi ţară, ci şi de la străini, care, venind dintr-alte părţi, intră în trupul societăţii şi se bucură de toate foloasele ei. În astfel de chip, un străin împământenit într-o ţară, pe care şi-a ales-o drept patrie, când lucrează pentru fericirea acelei ţări, când, pentru binele ei, îşi jertfeşte puterile şi averea şi când, la vreme de trebuinţă, îi dă şi viaţa, poate să fie patriot întocmai ca şi acel ce s-a născut şi a crescut în acea ţară.

Luând la o cercetare mai atentă acest patriotism nobil, fiecare va vedea că el identifică pe oricare om cu ţara în care trăieşte şi cu poporul cu care trăieşte. Afară de acesta va afla că este foarte strâns legat cu cele mai delicate sentimente omeneşti şi cu cele mai scumpe interese ale fiecărui om, cu fericirea sa, chiar cu principul conservării sale şi cu existenţa sa şi a părinţilor săi. Pe lângă acestea, se va încredinţa că acest patriotism nobil supune pe fiecare om la o datorie sfântă de a recunoaşte că oricare om este o parte a întregului societăţii unde se află şi că, după poziţia, starea, averea şi puterea sa, trebuie să lucreze pentru fericirea ei; căci numai atunci va putea fi fericit, fiecare în parte, când toată societatea va fi fericită.

La originea societăţii umane

În vremile dintâi, când au început a se forma societăţi civile, popoarele îşi priveau patria numai ca pământul sau ţara unde locuiau. Aceasta se întâmpla foarte firesc, căci afară de legăturile familiare, de limba pe care o vorbeau, de oarecare obiceiuri, păreri şi tradiţii, oamenii şi familiile n-aveau nimic altceva de obşte, care să fie al tuturor, decât pământul ţării în care locuiau. Este învederat că patriotismul acestor popoare barbare era numai o iubire patologică pentru pământul ţării lor, fiindcă ei nu-l iubeau pentru altceva decât pentru că s-au născut şi au crescut acolo şi pentru că acolo au trăit şi au fost îngropaţi părinţii, moşii şi strămoşii lor.

Cu cât popoarele sunt mai barbare şi mai necunoscătoare de darurile cu care sunt înzestrate alte ţări, cu atât mai strâns sunt legate de pământul ţării lor şi cu atât mai mult îl iubesc. Cine nu cunoaşte natura cea stearpă a pământului Groenlandei şi al hotentoţilor şi, cu toate acestea, locuitorii acestor ţări seci iubesc cu înfocare pământul cel neroditor al patriei lor şi sunt veşnic legaţi de dânsul!

Afară de această aplecare către ţara în care s-au născut şi au crescut, popoarele barbare se deosebesc şi printr-o nedezminţită iubire egoistă faţă de cei de un neam şi sânge cu dânşii. Acea putere a obişnuinţei, care întipăreşte în inima oricărui om iubirea de pământul ţării sale, sădeşte într-însul şi iubirea de naţia sa, de locuitorii acelui pământ, între care a crescut şi a petrecut şi cu care şi-a împărtăşit bucuria pentru fericirea sa şi durerea pentru nenorocirea sa. Această iubire de naţia sa, de cei de un neam şi sânge, de cei de o limbă, păreri, tradiţii, obiceiuri şi soartă asemenea cu a sa este la fel de naturală în inima fiecărui om şi la fel de puternică precum iubirea de ţara naşterii şi a creşterii.

S-a băgat de seamă că, cu cât un popor - sau de la natură sau prin puterea legilor sale - va fi rupt de cealaltă lume şi cu cât va comunica mai puţin cu alte naţii, cu atât egoismul ideilor şi al părerilor sale îl va lega mai strâns de pământul ţării sale şi de cei de un neam şi sânge cu dânsul. Sălbaticul care umblă slobod în pustiurile Americii şi acel din Olanda Nouă (Noua Zeelandă), aduşi în Europa, deşi sunt înconjuraţi aici de tot ce produce desăvârşirea meşteşugurilor, a artelor şi a ştiinţelor acestei părţi de lume, ei tot tânjesc după viaţa cea amarnică pe care o trăiau în patria lor, împreună cu cei de un neam şi sânge cu dânşii. Şi cum ar putea să se întâmple altfel cu nişte oameni care n-au nicio simţire sau niciun gust pentru lucrurile neobişnuite, n-au cea mai mică idee despre lucruri străine şi nu sunt în stare a se desluşi pe sine în mijlocul unei lumi strălucite, care pe dânşii îi uimeşte cu totul?

Dragoste faţă de pământul ţării, dar şi faţă de instituţiile ţării

Dar cu cât naţiunile înaintează către civilizaţie, cu atât patriotismul lor se lămureşte, se deosebeşte de acela care se întâlneşte la naţii barbare şi de acela pe care îl au chiar şi dobitoacele şi se face cu atât mai moral şi vrednic de natura nobilă a omului. Patriotismul naţiunilor civilizate, pe lângă iubirea de ţara naşterii şi a creşterii, pe lângă iubirea de cei de un neam şi sânge cu sine, şi pe lângă iubirea de limba, de părerile, tradiţiile şi obiceiurile naţionale, îmbrăţişează alte obiecte scumpe. Patrie, în ochii naţiunilor civilizate, nu este numai ţara şi locuitorii ei, ci adevărata patrie o fac instituţiile şi aşezămintele sociale, interesele şi treburile care întemeiază fericirea de obşte a tuturor concetăţenilor. Şi cum s-ar putea deosebi naţiunea civilizată de cea barbară, în privinţa patriotismului, dacă patria ei ar fi tot ca a naţiilor barbare? Omul barbar este legat numai fiziceşte de pământul ţării sale şi de naţia sa, omul civilizat, pe lângă legătura fizică, care îl leagă de pământul patriei sale şi de naţia sa, simte o legătură morală şi mai puternică, care îl leagă de instituţiile şi aşezămintele ei. Şi numai atunci când patria se priveşte dimpreună cu pământul naşterii şi cu instituţiile ei, sentimentele ce ea le insuflă se dezvoltă în toată puterea lor, întrucât cu legăturile fizice ale ţării se unesc legăturile morale ale instituţiilor ei, şi amândouă unite măresc preţul patriei şi înalţă iubirea ce o insuflă pentru dânsa. Aceasta este atât de adevărat, încât, în privinţa patriotismului, o naţie civilizată ar pătimi deopotrivă şi dacă pe pământul ei ar fi supusă unor instituţii străine şi dacă s-ar duce în pământ străin ca să trăiască sub instituţiile sale.

Într-adevăr, amândouă aplecările acestea, către pământul naşterii şi către instituţii, trebuie să se întâlnească şi amândouă unite trebuie să lucreze împreună pentru ca sentimentul iubirii de patrie să poată dobândi toată puterea. Unirea acestor două aplecări, care este atât de folositoare pentru statornicirea societăţilor omeneşti şi care atât de mult ajută la înflorirea lor, este unul din cele mai frumoase roade ale civilizaţiei şi ale culturii. Naţiile care, în starea de barbarie, nu simt în sine decât o aplecare patologică către ţara în care locuiesc, sunt lipsite de toate imboldurile dinlăuntru spre a desfăşura şi spre a arăta un patriotism mai nobil; dar pentru o naţie civilizată, care cunoaşte valoarea instituţiilor şi aşezămintelor întocmite pentru fericirea de obşte, câte motive nobile nu se înfăţişează pentru a iubi patria care cuprinde şi îmbrăţişează acele obiecte scumpe! Când se propune unui sălbatic să-şi schimbe patria cu altă ţară, şi el răspunde: "Pot zice oaselor părinţilor: Sculaţi-vă şi veniţi după mine?", ne dă de înţeles că el patria şi-o priveşte numai ca pământul în care a crescut şi s-a obişnuit. Dimpotrivă, inscripţia de la mormântul lui Leonida şi al tovarăşilor săi de arme la Termopile: "Călătorule care treci pe aici, spune Spartei că noi am murit în locul acesta pentru sfintele sale legi!" ne arată că spartanii nu-şi priveau patria numai ca pământul unde ei şi părinţii lor au văzut lumina, ci totodată şi ca instituţiile ei. Câtă deosebire este între iubirea cu care un rob grec iubea Marea de aceea cu care Epaminonda iubea toată Grecia! Şi cât de mare este distanţa între patriotismul unui englez şi al unui cafru[i] din pustiurile cele întinse ale Africii!

Nimeni nu poate tăgădui că omul, pe oricare treaptă de civilizaţie s-ar afla, are o mare aplecare către ţara naşterii şi a creşterii sale; şi că, din două ţări deopotrivă, o va prefera întotdeauna pe aceea în care a văzut lumina lumii, în care a crescut şi s-a obişnuit. Aducerea aminte de dânsa îl întovărăşeşte toată viaţa şi chiar în străinătate şi în cea mai mare depărtare de dânsa nu o poate uita de tot. Şi cu câtă dreptate! Naţiile, trăind vreme mai îndelungată într-o ţară, oamenii şi pământul se întrupează şi se fac totuna; locuitorii - fie civilizaţi, fie barbari - sunt legaţi deopotrivă de pământul lor şi pământul de locuitori. Această legătură face pe fiecare în parte să voiască a trăi acolo unde se află mormintele moşilor şi strămoşilor săi; aceasta îi face pe toţi deopotrivă să dorească a trăi acolo unde se mişcă istoria faptelor şi a pătimirilor lor. Locurile unde au petrecut mai multe generaţii una după alta şi care au fost martore la fericirea şi nefericirea lor ajung să fie nişte locuri sfinte. De aici decurge iubirea de ţara naşterii; de aici se înţelege dorul după patrie, care nu se poate şterge atât din pieptul omului barbar, cât şi din cel al celui civilizat. "Chiar dacă ne vom preumbla ca Ulise prin lume", zice istoricul Vever[ii], "chiar dacă vom învăţa să cunoaştem ţărmurile şi obiceiurile multor oameni şi naţii, chiar dacă vom juca roluri mari la curtea regelui Alkinoos şi vom scăpa cu noroc de Calypso şi de Circe şi vom încheia prieteşug cu păstorii care pasc turmele zeilor, totuşi inimii noastre îi va plăcea mai mult să locuiască în Itaca, în acel mic ostrov stâncos, unde ne aşteaptă patria, proprietatea, rudeniile, prietenii tinereţilor şi, cel puţin, amintirile din anii copilării ce i-am petrecut în fericire".

Noi iubim şi alte locuri, unde am trăit mai multă vreme şi unde am fost fericiţi; dar cu cât mai vârtos vom iubi patria! Şi chiar dacă nu o putem iubi pentru situaţia ei, pentru slava ei, pentru concetăţeni şi alte lucruri, tot nu încetăm a o iubi ca pe ţara în care am văzut lumina lumii. Săracii germani pribegi, pe care nenorocirea, goana sau foamea îi mână în America, locul unde se aşază îl numesc cu dulcea numire de patrie, atât este de dulce farmecul aducerii aminte, chiar şi de o patrie nerecunoscătoare! "Cât de adâncă este amprenta pe care aducerea aminte de patrie o lasă în noi!" strigă contele Tilly[iii], care în vremea Revoluţiei a fugit din Franţa. "Cu cât este mai curat, mai dulce şi mai binemirositor aerul ce l-am respirat fiind copii decât toate miresmele Arabiei!" La ce necazuri nu este supus nenorocitul acela care se vede silit a-şi părăsi patria şi a schimba cu un pământ străin leagănul copilăriei sale, locul de jucării al anilor săi celor tineri, ţara care a auzit cele dintâi sunete îngânate ale gurii sale şi ale limbii naţionale, care veşnic îi este scumpă, ţara, în sfârşit, în a cărei ţărână este amestecată cenuşa cea vrednică de cinste a părinţilor săi! A-şi părăsi cineva patria o vreme îndelungată este un chin de moarte prelungit cu încetul; a o părăsi veşnic, pentru acela care ar înţelege adevărul acestei nenorociri, vestea ar fi osândă la moarte, ar fi o moarte în minutul acela!

Nescio qua natale solum dulcedine cunctos
Ducit, et immemores non sinit esse sui!
(Nu ştiu cu ce dulceaţă patria îi farmecă pe toţi şi-i face ca veşnic să-şi aducă aminte de dânsa!)
(Ovidiu[iv])

Oricare cetăţean îşi va iubi patria când va şti că ea îi înlesneşte cu îmbelşugare orice-i este plăcut şi scump în viaţa privată şi socială.

Dar omul în stare de civilizaţie nu s-ar deosebi de acela care se află în stare de barbarie, dacă ţara în care trăieşte sau a trăit numai de aceea ar avea un preţ deosebit înaintea sa, pentru că s-a întâmplat să fie ţara naşterii şi a creşterii sale. Omul civilizat trăieşte mai mult o viaţă morală decât fizică; printr-aceasta se deosebeşte de sălbatic şi de rob. Patriotismul omului civilizat constă în alte elemente, cuprinde şi îmbrăţişează alte obiecte de simpatie şi de iubire, cu totul deosebite de acelea ce stăpânesc inima omului barbar. E adevărat că pământul copilăriei acelui stat unde omul civilizat este cetăţean, fiind tot acela în care au locuit părinţii când l-au născut, în care a crescut el şi în care trăiesc rudeniile, prietenii şi cunoscuţii săi, este o împrejurare care contribuie mult la a mări preţul acelei ţări în ochii lui, dar, ca să o poată îmbrăţişa cu o iubire de tip moral - care se întâlneşte mai mult la un om civilizat - trebuie ca şi în privinţa morală să aibă motive pentru care să o iubească după cuviinţă şi pentru care să simtă în sine imboldul de a-şi jertfi iubirea sa mai mult ei decât altor ţări. A obliga pe cineva să-şi iubească ţara fără a avea ceva în privinţa morală, pentru care să fie dator a o iubi, ar fi totuna ca şi când s-ar cere de la dânsul un patriotism abstract, care seamănă cu acea filantropie umflată ce îmbrăţişează toată omenirea şi niciun om în parte; cu acel cosmopolitism universal care, pentru aceea este întins peste toată lumea, pentru că n-are nicăieri patrie. Împotriva unui asemenea patriotism fără cuvânt[v] şi orb strigă contele de Oxenstierna[vi]: "Au zis unii că este dulce a muri pentru patrie, spre a aprinde poporul în slujba prinţului. Un om de cinste doreşte cu adevărat a-şi pune viaţa în primejdie pentru slujba patriei sale când aceasta este recunoscătoare; dar trebuie să fie cineva nebun ca să găsească plăcere a muri pentru orice." Într-adevăr este lucru vrednic de mirare a vedea cât e de întinsă părerea aceasta asupra iubirii de patrie, încât ar fi socotit om stricat la minte acela care ar îndrăzni a face asupra acestei iubiri cea mai mică băgare de seamă, fără a putea da alt motiv pentru această părere îndărătnică, decât acela că s-a născut într-însa. Mie mi se pare mai drept sentimentul vestitului Owen[vii], care cântă aşa:
Illa mihi patria est, ubi pascor, non ubi nascor.
Illa ubi sunt pastus, non ubi natum eram.
Illa mihi patria est, mihi qua patrimonia prebet,
Hic ubicunque habeo quod satis est, habito.
(Aceea este patria mea, unde sunt hrănit, nu unde sunt născut.
Aceea este patria mea unde am fost hrănit, nu unde m-am născut.
Aceea este patria mea care îmi dă moşii şi stare părintească.
Mie acolo îmi place să lăcuiesc unde am toate cu îndestulare).

[i] Termen peiorativ prin care albii îi desemnau pe sclavii negri din Africa australă (Cafrerie).
[ii] Probabil Weber. Nu am reuşit să identific acest autor, deşi am apelat la mai mulţi specialişti.
[iii] Alexandre de Tilly (1764‑1816), nobil francez obligat să se exileze după Revoluţia de la 1789. Autorul unor Memorii în trei volume.
[iv] Ponticele, cartea a treia.
[v] Mut.
[vi] Axel Oxenstierna (1583‑1654), om politic suedez, mare cancelar.
[vii] John Owen (1564‑1622), poet galez, cunoscut mai ales pentru epigramele sale compuse în latină. Florina îi scrie numele "Oven".
Publicat de la Niciun comentariu:

Temniţele Clujului. Caravanele Ardealului

 

Septimiu Popa
Temniţele Clujului. Caravanele Ardealului
Editura Vremea, 2020


Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Cea mai frumoasă carte a lui Septimiu Popa este Caravanele Ardealului, prinos de recunoştinţă al autorului pentru Blajul studiilor şi formaţiei intelectuale şi morale. Se poate citi ca un roman istoric al Blajului, al Bisericii şi Şcolilor sale, în secvenţe cu registre evocatoare alternative, toate constituind o mărturisire de recunoştinţă a unui fost învăţăcel pentru "urbea scolastică" a românilor ardeleni de altădată.

Mai puţin cunoscută este cea de-a doua carte importantă a lui Septimiu Popa, Temniţele Clujului. Cartea este izvorâtă dintr-o tristă experienţă biografică: în septembrie 1916, a fost arestat şi apoi întemniţat la Cluj de autorităţile ungare înfricoşate de atitudinea patriotică a preoţilor români care sperau că sfârşitul războiului va aduce şi împlinirea unităţii naţionale.

Fragmente
Clopotele

N-aveam alt tovarăş decât întunecatele mele gânduri. Trântit pe pat, ori plimbându-mă de-a lungul celulei, puneam lumea la cale, iar uneori fredonam cine ştie ce melodie tristă. Încercările de-a şuiera şi vreun cântec vesel nu-mi reuşeau niciodată. Încă la primele două versuri cântecul de veselie se prefăcea în doină jalnică de pe "ceaglău".

De la o vreme mi-am dat seama de adevărul cuprins în vechiul proverb românesc: Cui cu cui se scoate afară. Chiar şi cei mai renumiţi medici recunosc că leacul durerii e... tot durerea...

Glasul clopotelor îl auzeam destul de des. Trista lor muzică pe patru, ori pe mai multe voci, totdeauna mă scotea din sărite. Bing-bangurile îmi aminteau dulcele "tinghi-linghi" al clopoţelului ce-a mai rămas în clopotniţa bisericuţei mele.
- Drag clopoţel, îmi ziceam tăvălindu-mă pe pat. - Oare nu te-au dus şi pe tine la... război? Ori la închisoare? Oare într-o bună zi... n-o să plângi după popa tău?

Ah, uneori îmi astupam urechile, ca să n-aud clopotele Clujului... Şi totuşi, le auzeam... Din când în când aveam impresia că glasul clopotelor e acompaniat şi de glăsciorul mult iubitului clopoţel de peste dealuri şi văi... Chiar şi în Duminici şi sărbători aceste clopote mă transportau în cine ştie ce cimitir, pe plaiurile morţii... Într-o zi, glasul lor nu mai voia să înceteze. Un ceas de vreme, ori poate şi mai bine, am avut parte numai de bing-bang-uri. Îmi aduseră mâncarea, dar nu-mi venea s-o ating... Aveam presimţ că s-a întâmplat ceva neobişnuit...

În sfârşit a apărut soldatul de serviciu: un român din Secuime, care nici nu ştia româneşte. Deschizând ferestruica de la uşa celulei mele îmi făcu semn cu mâna să mă apropiu de el.
- Domnule părinte, îmi şopti apoi, a murit împăratul!
- A murit, a murit, îngânai eu, ridicând nepăsător din umeri...
- Arată-te supărat, îmi mai zise el, închizând ferestruica şi trecând la celula unui alt popă...

Sărmanului soldat, aşa se vede, i se părea că eu nu sunt tocmai aşa de trist cum pretindea situaţia. Mai ştia apoi că interesul meu era să fiu în ziua aceea întristat până la moarte...
- Doamne, iartă-l! - oftai din adâncul inimii, făcând încercări să lăcrimez.

Numai Dumnezeu ştie câte pâraie de lacrimi am vărsat în temniţă. Acum însă nu puteam să vărs nici măcar un strop. Motivul? Nu-l cunoşteam atunci, dar mai târziu l-am cunoscut. Moartea domnitorului în sufletul oricărui întemniţat aprinde scânteia nădejdii. De moartea împăratului nu m-am bucurat, dar aveam presimţ că, după înmormântarea lui, o să se publice vreo amnistie. De dragul acestei nădejdi, cine ştie, poate chiar în clipa când sicriul a fost coborât în cripta vechii mănăstiri a Capucinilor din Viena, eu am zâmbit. Şi tot astfel ceilalţi popi valahi...

A fost o nădejde deşartă, dar eu n-o regret. În temniţă, chiar şi nădejdile de acest fel îţi înviorează sufletul. Câteva zile n-am mai tresărit la glasul clopotelor şi nu mi-am ieşit din sărite. Bing-bangurile păreau nişte prevestiri ale apropiatei libertăţi...

Într-o dimineaţă apoi, totul a revenit la normal. Soldatul de serviciu a fost schimbat cu un ungur veritabil, iar acesta, trecând pe lângă celula mea, spunea cine ştie cărui popă, scos la plimbare, că amnistia nu se extinde şi la trădătorii de patrie...

O spunea aceasta cu glas puternic, ca să aud şi eu...

*
Nici acum nu-mi pot da seama: a fost dimineaţa, la amiazi, seara, ori noaptea? Ştiu numai că dintr-odată s-a pornit iarăşi muzica clopotelor Clujului. Întemniţaţii vrând-nevrând îşi câştigă anumite experienţe. Înţelegeam că această muzică e specială, la fel cu cea de când cu moartea împăratului... Mi-am adus aminte de sfatul soldatului român şi am început să vărs cele mai amare lacrimi, adresându-mi întrebarea: Cine o fi mai murit, Doamne Sfinte? Nu cumva... eu?...

Acum nu s-a deschis ferestruica, ci tocmai uşa celulei mele. Bătându-şi pintenii, soldatul de serviciu îşi făcu intrarea, mă măsură din creştet până în tălpi şi îmi spuse că au căzut Bucureştii...
- Şi dumneata nu te bucuri? - se răsti apoi, uitându-se ţintă în ochii mei înlăcrimaţi.
- Cum nu? îi răspunsei eu, dezmeticindu-mă. - Mă bucur din toată inima... Nu vezi că râd? Ha, ha, ha! Fără să mă învrednicească măcar cu o privire, el se îndreptă spre uşă, apoi învârti cele două chei şi se depărtă vociferând:
- Ar trebui spânzuraţi toţi, fără nicio judecată!
- Aici nu mai ştie omul cum s-o nimerească, oftai eu, după depărtarea lui, trântindu-mă pe pat şi continuând să vărs lacrimi.

Încetul cu încetul am simţit, totuşi, că în sufletul meu se aprinde iarăşi flacăra nădejdii. Presimţeam că marele eveniment de astă dată într-adevăr o să producă o schimbare în soarta mea. O schimbare înspre mai bine, ori înspre mai rău? Mi-era tot atât... În temniţă omul are multe dorinţe, dar doreşte mai ales... variaţia...

Nădejdea mea n-a fost zadarnică. Încă în aceeaşi zi m-au scos din celula singuratică şi m-au dus într-o celulă mai mare, ca să-mi continuu robia în societatea altor trei colegi. Drumul de la celula veche spre cea nouă l-am făcut la glasul clopotelor Clujului. Mai ştiu apoi că am făcut acest drum zâmbind... Schimbarea celulei singuratice cu o celulă comună în viaţa unui întemniţat e un eveniment de mare importanţă... Presimţeam că de-acum n-o să mai aud atât de des glasul clopotelor Clujului. Patru glasuri de popă român o să fie mai puternice chiar şi decât bing-bang-urile acestor clopote...

"Serenade" neuitate

Era o zi tristă şi cu cer înnorat, dar noi eram veseli şi vorbăreţi. După opt luni de suferinţă în celulele singuratice, în sfârşit ne-au aşezat câte patru într-o celulă mai mărişoară şi cu ferestre în spre grădină. Uitând durerea şi dorul, ne-am apucat de poveşti. Eram inepuizabili şi ne întrerupeam mereu unul pe altul, aşa încât de la o vreme cel mai bătrân dintre noi s-a văzut nevoit să ne reglementeze. Uneori îl reglementam noi pe el. Ce să-i faci? Patru glasuri de popă român, îngheţate vreme de opt săptămâni, s-au dezgheţat deodată, cu toate că soarele era ascuns după nor. Le-au dezgheţat razele speranţei ce începea să încolţească în inimile noastre...

Seara am râs tuspatru din tot sufletul. Soldatul de serviciu ne-a adus cina: patru porţii de zeamă groasă, care însă mirosea a petrol. Bucătarul, pesemne, a nimerit altă sticlă în loc de cea cu oţet. Flămânzi ca lupii am dat să sorbim din zeamă, dar încercarea noastră a fost zadarnică. În temniţă bietul popă român mănâncă orice, dar nu şi zeamă cu miros de petrol. Ridicând nepăsător din umeri soldatul a dus înapoi mâncarea, neatinsă, încredinţându-ne că o va da unui ţăran trădător de patrie, care o să soarbă cele patru porţii din patru înghiţituri, blagoslovind pe bucătar. Norocul lui că se mai fac câteodată mâncări rele, ce unii popi le lasă neatinse... Numai atunci se satură, sărmanul.

Când, după depărtarea soldatului, ne-am trezit râzând cu hohote, nu ne puteam da seama: râdeam de foamea noastră, ori de bucurie pentru norocul ţăranului... trădător de patrie? Am adormit târziu, când Morpheu ne-a constrâns să ne isprăvim poveştile. Eu, ca de obicei, m-am visat în casa parohială, uitându-mă în ochii preotesei şi mâncând prăjituri...

A doua zi, după ce ne-am sculat şi ne-am zis rugăciunile, ne-am urcat rând pe rând în fereastră, ca să vedem cerul şi grădina. Cerul era senin, iar în grădină am văzut abia câţiva pomi fără frunze. De pe creanga unui pom au zburat deodată două păsări ridicându-se în aer. Eu m-am trezit fredonând:
- Duceţi-vă păsărele
La fereastra... preotesei mele
Şi spuneţi-i ei cu jale
Dorul inimioarei mele...

M-am retras apoi în celulă şi m-am dat... gândurilor.
- Auziţi, măi, ciripit de păsărele! - exclamă deodată unul dintre noi, urcându-se în fereastră. Noi, ceilalţi trei, repede i-am urmat pilda.

În grădină au apărut deodată ca prin farmec douăsprezece femei, care înaintau două cu două, spre fereastra noastră, urmate la o destul de respectabilă depărtare de doi soldaţi înarmaţi.
- Iată, tristele şi frumoasele podoabe ale temniţei noastre, murmurai eu, simţind că gândul îmi aleargă peste dealuri, peste văi, - şi că mi se îneacă glasul. De vreo trei săptămâni nu mai văzusem femei decât în vis. Nu le cunoşteam şi totuşi mi se păreau cunoscute, toate. Una dintre ele semăna cu preoteasa mea.
- Sărmanele, oftarăm tuspatru deodată, oare ele cum şi-au trădat patria?

Când femeile au ajuns în dreptul ferestrei, noi eram cu mâinile prinse de zăbrele şi le priveam cu duioşie. Ele se uitau la noi pierdute, neizbutind să-şi împiedice umezirea ochilor.
- O, scumpii noştri, grăi în sfârşit una dintre ele, să nu vă supăraţi, dar noi ne bucurăm de această tristă întâlnire! Avem impresia că ne revedem bărbaţii... Cine ştie, sărmanii, ce s-a ales de ei!...
- Popa meu e spânzurat, desigur, oftă o tânără preoteasă de pe Ţara Oltului, îngălbenind şi ducându-şi mâna la inimă.
- Al meu a fost, probabil, împuşcat!... adăugă soţia unui proprietar de tipografie românească.
- Doamnelor, le răspunsei cu glas plângător, vă asigurăm că aceeaşi tristă bucurie copleşeşte şi inimile noastre, când vă vedem. Vă rugăm însă nu disperaţi... Soarele n-a apus pentru totdeauna...
- N-a apus! - bombăni alta, trecând ultima pe sub fereastră.

Ne uitam înmărmuriţi după ele, recitând instinctiv cunoscutul vers al lui Eminescu: "Tinere, ce plin de visuri, urmăreşti vreo femeie"...
- E o urmărire neinteresată, grăi cel mai bătrân dintre noi. - Şi totuşi, parcă e mai sentimentală, decât cele de odinioară!

Inimile ne băteau cu putere, iar noi presimţeam că măcar o dată ele o să mai treacă pe sub fereastra noastră. Când apoi au revenit într-adevăr, noi ne-am trezit cântând în cor:
Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut,
Mă cunoşteau vecinii toţi
Tu nu m-ai cunoscut...

Nu eram cântăreţ de forţă şi totuşi eu simt şi acum că am cântat atunci frumos, întrecând chiar şi pe artiştii de meserie. Toate, toate, şi-au dus batistele la ochi...
- Să ştiţi domnilor părinţi - ne strigă o preoteasă oacheşă, că niciodată n-o să uităm această fermecătoare serenadă. - La serenadele de odinioară cavalerii erau în grădină, iar damele în fereastră... Acum s-a întors lumea pe dos şi totuşi, a fost o serenadă de farmec plină...
- A izvorât din inimi, doamnelor, mai murmurarăm noi, în vreme ce soldaţii le conduceau către poarta grădinii.

*
De-acum, fermecătoarea "serenadă" s-a repetat aproape zilnic. Corul nostru, la care se ataşase un alt "cvartet popesc" din celula vecină, executa diferite cântări duioase şi triste, la modă în Ardeal pe acele timpuri. Au fost câteva săptămâni de poezie şi de lacrimi, care s-au scurs cu iuţeala fulgerului.
- Să ştiţi, doamnelor, le ziserăm într-o bună zi, că dacă ar fi cu putinţă, am sfărma zăbrelele şi am veni în grădină, ca să vă însoţim la plimbare...
- Suntem încântate! ne răspunseră ele. - Fiţi încredinţaţi, că la această muncă destructivă am colabora şi noi, cu dragă inimă...

Într-o bună zi, soţia proprietarului de tipografie s-a uitat ţintă în ochii mei şi m-a întrebat:
- Ce crezi, domnule părinte, oare pe mine mă vor spânzura?
- Nu, doamnă! - îi răspunsei cu convingere şi simţind că sunt un prooroc al adevărului.
- Nici pe sfinţiile voastre n-o să vă spânzure! - ne ziseră şi ele, toate, într-un glas.

După dispariţia lor, noi ne-am retras în celulă, murmurând:
- Glasul femeii e glasul lui Dumnezeu...

În sfârşit, într-o dimineaţă friguroasă serenada noastră s-a redus la trei versuri scurte:
- Soarele răsare
Şi cu el dispare
Umbra după stânci...

Le-am spus apoi că în mai puţin de douăzeci şi patru de ore vom părăsi zidurile temniţei, vom fi liberi şi vom zbura în braţele... preoteselor noastre.
- Ah! - exclamară toate deodată, în vreme ce pe buzele fiecăreia s-a întipărit câte un zâmbet drăgălaş.

Nu le-am văzut până atunci zâmbind, iar acum zâmbetele buzelor şi lăcrimioarele ochişorilor le împrumutau o aureolă de sfinte martire. Nimic nu e mai fermecător ca femeia care lăcrimează şi zâmbeşte în acelaşi timp...
- Vă duceţi! - exclamară ele din nou. - Vă duceţi, iar noi ne bucurăm, aşa să ştiţi! N-o să mai avem parte de dulcea serenadă a suferinţei, dar ce are a face? În sufletele altor femei va răsări soarele... Duceţi-le, vă rugăm, dulcea noastră îmbrăţişare.

În triluri drăgălaşe le-am rugat să primească şi ele îmbrăţişarea noastră spirituală de după zăbrele. Şi le-am promis că o să le pomenim la toate liturghiile. În acelaşi timp scânteile ochilor noştri le mai spuneau şi povestea de farmec plină a unei zile mari, ce avea să vie.

*
Când, mai anii trecuţi, una dintre ele a trecut la viaţa cea nepieritoare, am plâns ca un copil, în vreme ce al meu suflet fredona toate cântecele serenadelor suferinţei. Liturghia ce am slujit-o atunci simţeam că e o liturghie cu aripi, o serenadă sfântă, cu acompaniamentul unor coruri îngereşti...

Pe cea mai tânără o întâlnesc din când în când pe străzile Clujului. Văd părul ei pe jumătate cărunt şi îmi aduc aminte că şi în capul meu cele dintâi fire albe de păr s-au ivit după zăbrele, în zilele când douăsprezece fiice ale naţiunii defilau pe dinaintea mea. Mă uit la ea, iar în ochii ei curaţi citesc întrebarea:
- Îţi mai aduci aminte?
- Da, îmi aduc aminte - îi răspund scânteile ochilor mei.

E o convorbire mută şi, totuşi, mult grăitoare. Uneori parcă aş vrea să mă mai văd o dată după zăbrele, iar ea să defileze pe dinainte-mi, ca în vremea aceea. Să mă uit cu drag la ea şi tot cu atâta drag să mă gândesc... la alta.

Popa de două confesiuni...

Eu de obicei sunt cam umilit, dar atunci eram mai mândru decât toţi popii regiunii noastre. Sfinte Pantilimoane, iartă-mă, dar uneori eram chiar arogant. Pe protopopul Ioan Pop, de la Morlaca, îl duseră jandarmii, pe popa Iuliu Truţa de la Ciucea, detto (Notă: de asemenea - italianism). Şi tot astfel pe Ştefan Pop din Fildul de mijloc şi Emil Petran din Almaş. Eu însă eram liber... Ungurii, pe care îi întâlneam în drumurile mele, mă salutau aruncându-mi priviri piezişe, dar eu îmi umflam pieptul şi răspundeam cu un zâmbet plin de subînţelesuri salutului lor. De cumva erau mai bătrâni, atunci îi salutam eu cu câte două zâmbete. În ochii mei puteau să citească declaraţia... solemnă:
- Vedeţi, eu sunt patriot, credincios patriei maghiare...

Pentru fiecare popă arestat mă durea sufletul. Când mă gândeam însă la bunul meu prieten Aurel Muntean, de la Sebeşul Mare, mă dureau toate baierele inimii. Ştiţi, el era ortodox, iar alţi popi ortodocşi pe o rază de aproape douăzeci de kilometri nu existau pe atunci în regiunea noastră. Eu mă gândeam mereu la el şi oftam din adâncul inimii mele:
- Dragă Aurel! Cine o să-ţi îngroape morţii? Cine o să-ţi spovedească bolnavii?

Preoteasa mea chiar şi în zilele acelea era mai cuminte decât mine. Tocmai mă întorceam de la o înmormântare din Ciucea şi îi făceam o dare de seamă amănunţită despre starea jalnică în care am găsit pe sărmana preoteasă şi pe copilaşii ei, mulţumind Tatălui ceresc că eu am scăpat teafăr, când ea îmi tăie deodată vorba:
- Taci, nu te lăuda! Nu ştim ce aduce ziua şi ceasul. Am auzit că azi au mai arestat un popă...

De către Sibiu se auziră câteva bubuituri de tun, iar în uşa casei noastre o uşoară bătaie. Un om de la Sebeşul Mare îşi făcu intrarea. Ne aduse o scrisoare de la preoteasa lui Aurel. În câteva rânduri stropite cu lacrimi sărmana femeie mă ruga să mă duc în ziua următoare la Sebeş, ca să îngrop un mort...

Pe om îl lăsarăm să răsufle şi să golească un ciocănel de "pălincă", iar eu mă retrăsei în cealaltă cameră, ca să redactez răspunsul. Încunoştinţai pe soţia scumpului meu prieten că mă voi duce. O lacrimă izvorâtă din ochiul meu stâng alunecă pe scrisoare, iar eu atunci, uitându-mă în ochii preotesei mele, oftai:
- Aceasta e acum soarta scrisorilor preoţeşti. Să fie stropite cu lacrimi...

Chiar şi înainte de arestarea şi internarea protopopului meu preoteasa mea îmi era şi protopop. Nu se întâmpla să scriu vreo scrisoare fără s-o citească şi ea. Smulgându-mi şi acum hârtia o citi din două aruncături de ochi, mai adăugând la lacrima mea încă două. Apoi, forţându-şi un zâmbet, îmi zise:
- Vezi, tu până acum nu te-ai amestecat cu ortodocşii.
- Cum nu, dragă? - o întrerupsei eu. - Numai Dumnezeu ştie câte păhărele de vin am golit cu Aurel...
- Dar nu la slujbe! - îmi tăie ea vorba...
- Dragă, încheiai eu, în vremuri extraordinare suntem nevoiţi să facem lucruri extraordinare...
- Dar ce-o să faci cu mortul acela? Ştii, ortodocşii n-au purgatoriu...

O nouă bubuitură de către Sibiu puse brusc capăt convorbirii noastre, iar eu ieşii la omul de la Sebeşul Mare, ca să-l concediez... În ziua următoare, încărcat cu o mulţime de sfaturi bune ale preotesei (şi mai ales cu sfatul: să cam pun pază gurii mele, pentru că spionii mişună în toate părţile) plecai spre Sebeş. Pe preoteasa prietenului meu Aurel o găsii cu ochii scăldaţi în lacrimi.
- Vezi, dumneata ai scăpat! - îmi zise în sfârşit, după ce se mai potoli. - Ai scăpat, cu toate că erai mai rău de gură chiar şi decât Aurel... Erai rău... chiar şi de condei...
- Femeia aceasta mă invidiază, - îmi ziceam, în vreme ce gângăvii nu ştiu ce răspuns. - Dar ce are a face? Invidia ei e stropită cu lacrimi sfinte...

Înainte de prohod a trebuit să mă duc şi la trei bolnavi, ca să-i cuminec. Atunci am purtat întâia oară în partea stângă a pieptului meu cuminecătura ortodoxă... Prohodul s-a scurs între lacrimi, mult mai amare decât cele de la alte prohoade... Oamenii plângeau atât după mort, cât şi după popa lor...

Când m-am reîntors acasă, preoteasa mea îmi ieşi înainte aproape până în capul satului.

Ne îmbrăţişarăm (eram atunci ceva mai tineri), iar după îmbrăţişare eu exclamai:
- Dragă, l-am îngropat! Şi l-am trimis de-a dreptul în purgatoriu. Lasă, să vadă şi ortodocşii, măcar după moarte, că purgatoriul există...

Numai condica morţilor din Sebeşul Mare (azi: Valea Drăganului), ar şti să spună: câţi morţi ortodocşi au primit de la mine paşaport pentru plaiurile purgatoriului! Într-o zi am avut două înmormântări. Înainte de masă aşezai spre veşnică odihnă pe un unit de-al meu, iar după masă, pe un ortodox de-al lui Aurel. Zdrobit de oboseală, seara adormii adresându-mi întrebarea:
- Doamne! Oare ce fel de popă sunt eu? Unit ori ortodox?

O bubuitură dinspre Sibiu îmi răspundea:
- Eşti, iac-aşa, un popă de două confesiuni...

În seara unei Duminici primirăm apoi vestea că Aurel s-a reîntors acasă... De bucurie îmi sărutai nevasta, dar sunt convins şi acum că sărutul acela dulce, în realitate era adresat bunului meu prieten din cealaltă strană... Nevestei mele îi declarai categoric că în dimineaţa zilei următoare o să zbor ca gândul şi ca vântul la Sebeşul Mare.

Luându-şi o atitudine protopopească ea protestă cu toată tăria:
- Cât eşti de uşuratic! Nu-ţi dai seama că în primele zile popa Aurel e spionat din toate părţile? Dragă, fii mai cuminte... O să te duci colo peste-o săptămână...

După o discuţie destul de vehementă, în sfârşit căzurăm de acord ca eu să mă duc la Sebeşul Mare numai a treia zi, adică miercuri...

Şi, vedeţi, nu s-a împlinit nici voia mea, nici a preotesei mele. Marţi seara am fost arestat şi eu şi dus la închisoare...

Poate a fost mai bine aşa. Efectul vizitei mele la Sebeşul Mare ar fi fost, probabil, rearestarea bunului meu prieten.

Împrejurările arestării le-am descris cu alt prilej... De astă dată amintesc numai atâta, că în cele treizeci de minute ce jandarmii mi le-au acordat pentru o convorbire confidenţială supravegheată de ei, preoteasa a amintit şi eventualele prohoade din satul meu, plus eventualele cuminecări ale bolnavilor... Protopopul de la Morlaca şi ceilalţi popi uniţi nu veniră încă...
- Dragă, îi zisei, să te duci încă mâine la Aurel... Să-i spui că aveam de gând să-i fac o vizită... Şi să-l rogi în numele meu să-mi cam întoarcă împrumutul...

Am trecut apoi la alte poveşti, dar acum, fără să ne mai aducem aminte de purgatoriu...

Bunul meu prieten mi-a întors împrumutul, cu camete cu tot. Cum lipsa mea de acasă a fost de trei ori mai lungă decât a lui, iar popii uniţi încă nu se reîntoarseră, numărul uniţilor îngropaţi de el a fost mult mai mare decât cel al ortodocşilor îngropaţi de mine.

Încă a doua zi după reîntoarcerea mea, Aurel a venit la noi cu preoteasă cu tot. Cum şi ea era cam "protopop" la casa ei, venise cu el, ca să-l supravegheze...

După dulcea bucurie a revederii ne-am adresat mulţumiri reciproce pentru prohoade şi pentru celelalte...
- Dragă, - exclamă el, râzând din tot sufletul, - tu ai trimis destui ortodocşi de-ai mei în purgatoriu... Cum noi n-avem purgatoriu, eu pe uniţii tăi i-am trimis de-a dreptul în rai... Ai tu oleacă de vinişor, aşa-i? Ştii... pentru veşnica lor odihnă...
- Doamne, iartă-i pe toţi, oftarăm la cel dintâi păhărel, după apariţia vinişorului...

Şi ne mai îmbrăţişarăm o dată: eu cu Aurel, iar preoteasa lui cu preoteasa mea... În adâncimile sufletelor noastre (numai în aceste adâncimi, pentru că aveam... doi "protopopi" în faţa noastră) noi doi mai regretam că dulcea îmbrăţişare nu e acompaniată de vreo bubuitură de către Sibiu...
Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)