L-au întâlnit pe Brâncuşi

 

Doina Lemny
L-au întâlnit pe Brâncuşi
Editura Vremea, 2020

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

O carte de "mărturii care relatează momente trăite în atelierul lui Brâncuşi - loc de viaţă şi de creaţie - chiar dacă uneori contradictorii, aduc informaţii preţioase asupra evoluţiei operelor şi mai ales asupra punctului de vedere al artistului, asupra viziunii sale despre artă şi despre mediul artistic în care a evoluat, şi, nu în ultimul rând, despre personalitatea sa. Pudic şi discret, Brâncuşi nu-şi dezvăluia complet gândurile şi trăirile în diferitele conversaţii, chiar dacă părea a fi sincer: măsurându-şi mereu cuvintele, el transmitea gândurile sale sub forma unor fraze scurte, îndelung gândite, devenite adevărate aforisme care au fost adesea reluate şi uneori adaptate." (Doina Lemny)

Doina Lemny a asamblat mai multe texte - interviuri cu persoane care l-au întâlnit pe Brâncuşi şi mărturii despre el, publicate în reviste sau în cărţi de memorii - pentru a completa cu elemente noi imaginea marelui artist.

Fragment
 

Irène şi Pascu ATANASIU
decembrie 1994
 

Pascu Atanasiu, doctor în medicină, s-a stabilit la Paris în anul 1946 şi a lucrat la Institutul Pasteur. În ultimii ani de viaţă ai sculptorului, el i-a fost doctorul referent. Împreună cu soţia sa Irène, făcea parte dintre prietenii cei mai apropiaţi ai lui Brâncuşi. Convorbirea pe care am avut-o cu soţii Atanasiu le-a dat ocazia să-şi amintească cu nostalgie momente de intimă amiciţie cu sculptorul şi în acelaşi timp m-a ajutat în precizarea unor fapte concrete din procesul sinuos al moştenirii artistului. Câteva luni după întrevederea noastră, doctorul Pascu Atanasiu a decedat.

DL: Domnule Atanasiu, sunteţi executorul testamentar al lui Brâncuşi. În această calitate, aţi avut un rol important în păstrarea moştenirii artistului, în reconstituirea atelierului din impasse Ronsin, demolat după moartea lui, şi aţi vegheat, după cum vă obliga această sarcină nobilă, la respectarea testamentului.

PA: Voi începe cu prima reconstituire a atelierului la Muzeul naţional de artă modernă, la Palais de Tokyo, care a fost foarte bine făcută. Era reproducerea exactă a atelierului din impasse Ronsin, realizată cu arhitecţi foarte buni şi după sfatul lui Jean Cassou, a doamnei Vienne, a legatarilor universali (moştenitorii: Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati), a executorului testamentar, adică al meu. A doua reconstituire a atelierului, în faţa Centrului Pompidou, a fost o catastrofă. Am spus-o întotdeauna. De altfel, n-am participat niciodată la această restaurare a atelierului, chiar m-am opus. Era foarte periculos pentru opere. Această restaurare a fost făcută sub preşedinţia lui Pontus Hulten. Ceea ce m-a supărat cel mai tare a fost că domnul Pontus Hulten s-a pus de acord cu legatarii universali în lupta împotriva Muzeului. La ce a servit acest lucru? Doar intereselor personale. Cunosc statutul acestei Asociaţii^[i] şi e păcat că personalităţi cunoscute s-au asociat împotriva Muzeului. Acest lucru are consecinţe negative chiar pentru organizarea expoziţiei din 1995.

DL: Aţi fost de acord cu noile proiecte de reinstalare a atelierului?! Aţi fost consultat în legătură cu noua reconstituire?

PA: Bineînţeles. L-am cunoscut pe actualul preşedinte al Centrului Georges Pompidou, François Barré, şi am discutat cu el despre noua instalaţie, când mi-a vorbit de introducerea atelierului în circuitul Muzeului. Ideea e foarte bună cu condiţia să se respecte toate elementele ce alcătuiesc un asemenea spaţiu. Dar mă mâhneşte că o mare parte din arhive care trebuiau să aparţină Muzeului se găsesc în mod ilegal la Natalia Dumitrescu^[ii]. Ceea ce rămâne la Muzeu este trunchiat şi insuficient.

DL: Să încercăm să evocăm prietenia dumneavoastră cu Brâncuşi. Când l-aţi cunoscut şi în ce împrejurări?

PA: Am auzit vorbindu-se de Brâncuşi pe când eram în România, pentru că eram medicul familiei Tătărescu. După cum ştiţi, doamna Tătărescu l-a solicitat pe Brâncuşi să facă ansamblul de la Târgu Jiu pentru care ea a obţinut bugetul. De îndată ce am ajuns la Paris, în 1946, m-am dus în impasse Ronsin, un cartier de artişti, al căror patriarh era Brâncuşi. Stătea mereu în faţa atelierului. Vorbea cu oamenii din jur, aştepta vizite, dădea sfaturi copiilor, dar niciodată artiştilor. Nu vorbea niciodată de operele lor, ci mai degrabă de sănătatea şi de bunăstarea lor. Era mereu gata să ajute oamenii, chiar financiar. Era foarte generos. A ajutat enorm de multă lume: dădea vecinilor tot felul de lucruri, deşi el trăia în condiţii foarte modeste.

DL: Cum s-a petrecut prima dumneavoastră întâlnire?

PA: Cel mai bun prieten al meu, Gigi Teodorescu, sculptor foarte apreciat, locuia în acel cartier. El mi-a spus că era prieten cu Brâncuşi. M-am dus cu el la atelier şi i-am mărturisit că îl cunoşteam mai ales din spusele doamnei Tătărescu. Constantin Levaditi mi-a vorbit şi el de Brâncuşi. Cum lucram deja la Institutul Pasteur, toate porţile îmi erau deschise. O stima nespus de mult pe doamna Tătărescu şi pe Constantin Levaditi, care i-a cumpărat o operă L'enfant penché^[iii]. Ne-am împrietenit foarte repede. L-am văzut, timp de zece ani, în fiecare zi între orele 12 şi 12 şi un sfert, cu excepţia weekendurilor.

IA: Când Pascu nu putea să se ducă, mă duceam eu.

PA: Când era bolnav, mă chema: aveam secretele noastre. Avea probleme de sănătate pe care nu putea să le rezolve decât cu o persoană energică şi puternică. Şi apoi, bolnavii se lasă pe mâna medicului lor. De aceea, m-am hotărât să-l văd în fiecare zi. Nu doream să se simtă slab. Devenisem foarte buni prieteni.
Ştiam că în România sculptura lui nu prea era îndrăgită şi că nimeni în afară de Paleolog, Comarnescu, Jianu, Brezianu nu-l înţelegea. Nu mi-a vorbit niciodată de România şi niciodată în româneşte. Îl stima foarte mult pe Paleolog pentru că în acea perioadă era singurul care a înţeles o parte din opera sa.

DL: Când i-aţi prezentat-o pe soţia dumneavoastră? Am înţeles că a fost naşul dumneavoastră de cununie.

IA: L-am cunoscut pe Brâncuşi înaintea căsătoriei noastre, când am intrat la Institutul Pasteur în 1953. Când Pascu a văzut că-mi plăcea arta, m-a prezentat lui Brâncuşi. M-a primit cu braţele deschise. De altfel suntem singurele persoane pentru care a ieşit din atelier în ultimii ani ai vieţii. S-a îmbrăcat cu costumul lui gri, lăsându-şi veşmintele lui albe.

PA: Era în 1954, s-a îmbrăcat în costumul lui englezesc şi a venit la căsătoria noastră. Îi era destul de greu să iasă şi să se deghizeze. A mai ieşit încă o dată în Paris cu o altă ocazie: i-am spus că unul din prietenii noştri era foarte bolnav, iar el a dorit de îndată să vină cu mine să-l vadă. Şi-a pus din nou costumul său gri şi am plecat pe jos de la Institutul Pasteur la Constantin Levaditi, care era bolnav. Locuia pe strada Volontaires.

IA: La nuntă, îmi amintesc şi acum, a venit cu un baston. În astfel de ocazii, se întâlnesc tot felul de doamne intrigante. El bătea cu bastonul în podea şi zicea preotului: "Părinte, fiţi atent, căsătoriţi-i cu trăinicie."

DL: Ştim că şi-a creat în atelier propriul muzeu în care primea vizitatori. Sunt tentată să vă întreb ce persoane veneau la atelier?!

PA: Toţi cei care doreau, dar cu condiţia de a fi corect şi respectuos: trebuia să-i telefonezi, să stabileşti o oră de vizită. La ora stabilită, el deschidea uşa şi arăta atelierul tinerilor, bătrânilor, străinilor, săracilor, dar şi bogaţilor. Era mereu gata să primească oameni care doreau să-i vadă opera şi atelierul.

IA: Mai depindea şi de felul în care vizitatorii îi priveau operele, pentru că se ştie că a mai şi dat afară pe unii.

DL: Ce credeţi de ataşamentul pe care-l avea faţă de Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati?

PA: Nici o consideraţie. Ei l-au ajutat la bătrâneţe. Istrati îi văruia atelierul, dar n-a atins niciodată operele lui Brâncuşi în timpul vieţii lui, numai că după aceea, şi-a luat revanşa. Ceea ce au făcut după aceea! De altfel, am câştigat primul proces. Ar fi trebuit să continuăm, dar...

DL: În cartea lor apărută în 1986 la Flammarion, ei descriu ultimele momente de viaţă ale lui Brâncuşi, când el vorbea româneşte.

IA: Nu e deloc adevărat. Am depus mărturie sub jurământ la Ambasada americană împotriva unei doamne care pretindea că a rămas la căpătâiul lui în ultimele clipe. Pot să vă mărturisesc că în ultimele zile, multă lume venea să-l vadă. Printre alţii, Irina şi sora ei Lizica Codreanu, Schillerii care se regăseau în atelierul lui Istrati. Brâncuşi nu mai vorbea. Din când în când, Istrati, care era paznicul şi omul de casă, venea să ne informeze că Brâncuşi se odihnea.
Am început să simt ostilitatea celor din jur. Odată, într-o după-masă, când m-am dus să-l văd, Istrati mi-a zis că artistul se odihneşte. M-am întors cu Pascu şi cu un alt doctor cu vreo patruzeci şi opt de ore înaintea decesului. Era în comă şi nu mai putea să vorbească. Am încercat să-i încălzim atelierul. Eu am rămas lângă el toată noaptea şi toată ziua de după. A doua zi de dimineaţă, am chemat nişte asistente medicale. Nu şi-a mai revenit. Către seară, între ora 23 şi 24 a celei de-a doua zile de comă, am rămas la Natalia Dumitrescu, unde m-am odihnit puţin. Am fost trezite de dimineaţă şi ni s-a zis: "Veniţi, sunt ultimele lui clipe" şi noi am fugit să-l vedem. Brâncuşi n-a mai pronunţat nici un cuvânt.

PA: Pot să vă spun cum a intrat el în comă: într-o zi de luni, când m-am dus să-l văd, era deja în comă. I s-a dat să bea vin Dubonnet. Cum el a băut toată sticla, asta l-a adus în stare de comă din care n-a mai ieşit niciodată. Ştiam că este un om foarte puternic. Ori asta m-a mirat. Asta i-a fost fatal. Ar fi mai putut trăi încă ani buni. Îi era teamă de alcool. Era foarte curajos şi avea multă voinţă în a păstra o disciplină.

DL: L-aţi cunoscut la sfârşitul vieţii lui, adică în ultimii zece ani. Deci nu i-aţi cunoscut direct pe prietenii artişti care veneau la atelier în anii 1920 şi 1930. V-a vorbit vreodată de Erik Satie?

PA: Bineînţeles, mai ales că-l îndrăgea foarte mult. Îmi vorbea adeseori. S-au distrat bine împreună în faimoasele serate vesele.

DL: V-a vorbit şi de Modigliani?

PA: Da, ne-a vorbit precizând că Modigliani a învăţat de la el să facă sculptură.

DL: Evoca pasiunea lui pentru ezoterism? Citea cu adevărat cărţi în domeniu?

PA: Vorbea adesea de Milarepa care l-a marcat enorm. Dar nu cred că citea literatură ezoterică.

DL: Cât despre pasiunea sa pentru fotografie, ce puteţi să spuneţi? Ştim că spre sfârşitul vieţii nu s-a mai ocupat de fotografie. Avea nostalgia fotografiei?

PA: Când ne-am dus la atelier cu domnul Jean Cassou şi doamna Vienne să transferăm lucrurile la muzeu, multe obiecte şi opere erau împrăştiate peste tot. Totul era răsturnat, cotrobăit peste tot. Erau chiar sculpturi ascunse pregătite să iasă din atelier. Fotografiile erau pe jos.

IA: Atelierul foto era în ultimul timp în dezordine pentru că el nu mai lucra.

PA: Fotografia era o pasiune pentru el. A învăţat de la Man Ray să facă fotografie, dar nu i-au plăcut niciodată fotografiile făcute de Man Ray ce reprezentau operele sale. Îi plăceau doar fotografiile lui, care erau reprezentarea exactă a viziunii sale. El crea lumină cu ajutorul sculpturii sale. Nu fotografia dădea lumină, ci, în concepţia sa, opera.

IA: Iată un exemplu: o fotografie pe care eu o găsesc splendidă: Pasărea în zbor^[iv] realizată de Man Ray. Lui Brâncuşi nu-i plăcea deloc, pentru că atunci când cunoşti fotografia făcută de el, ceea ce conta era tensiunea extremă a liniei, transformarea ei, continuitatea. Ori o rază de soare poate tăia totul. De aceea nu-i plăcea fotografia lui Man Ray.

PA: Brâncuşi nu vorbea niciodată de rău despre artişti. Privea operele Nataliei Dumitrescu şi ale lui Alexandru Istrati şi nu făcea nici un comentariu. Era doar prezent. Era un om extrem de pudic şi discret. Nu-i plăcea să vorbească nici de el însuşi, nici de alţii. Era respectuos, amabil, generos. Îi plăceau oamenii, dar detesta minciuna oamenilor. Nu-i plăceau lăudătorii. De îndată ce un vizitator intra la el, simţea imediat ce-i plăcea sau ceea ce nu-i plăcea. M-am dus la el în multe ocazii cu artişti mari. Nu se vorbea. Brâncuşi era în extaz, pentru că simţea că vizitatorul respectiv era atras de opera sa.

IA: După ce a căzut şi şi-a rupt piciorul, se deplasa greu chiar pentru a ajunge în atelierul celălalt. Când i-am cerut permisiunea să merg să văd Leda pe care o iubeam atât de mult, era fericit pentru că avea prilejul să vină cu mine să-şi admire opera. Ne duceam amândoi. Trăgea cu multă atenţie pânza care acoperea Leda, porneam maşinăria care făcea să se învârtă şi pe care o instalase el însuşi, ne aşezam în faţa ei şi o priveam în linişte. Era nemaipomenit! Odată mi-a zis: "Asta-i poezie fără sfârşit!" Pe moment, afirmaţia sa m-a şocat: să auzi un artist vorbind cu atâta admiraţie şi încântare de propria-i operă! Mi-am dat seama că acest om era ca un copil. Obiectul din faţa noastră nu mai era opera lui. Era de o extraordinară modestie şi uitare de sine însuşi. Le iubea atât de mult! Era teribil cu oamenii care încercau să le atingă.

DL: V-a vorbit vreodată de incidentul de la Salonul independenţilor din 1920, când i s-a refuzat Prinţesa X?

PA: Da, dar părea că asta n-a fost un şoc pentru el. Şi-a luat sculptura şi a plecat.

IA: Mi-a vorbit mult despre Peştii lui pe care-i relua şi-i refăcea de nenumărate ori, pentru că lama de marmură, extrem de fină, se fisura. Trebuia să regăsească de fiecare dată echilibrul perfect. Mi-a vorbit şi de Leda. Nu-i plăcea deloc legenda: ca Zeus să se transforme în lebădă, nu era posibil pentru el. El vedea în Leda corpul unei femei. În mintea lui Brâncuşi, nu era nici o ambiguitate. Pentru el, Leda era o femeie: priviţi aceste şolduri de femeie care basculează, bustul care se apleacă pe spate... Toată această mişcare este de o eleganţă specific feminină.

DL: Nu credeţi că ar fi putut să conceapă Leda ca pe o lebădă - numele românesc e feminin, iar pasărea este expresia însăşi a eleganţei.

PA: Poate că e aşa. Nu m-am gândit la acest detaliu.

IA: Adora femeile şi mai ales femeile cu părul lung. În vremea aceea, aveam părul foarte lung şi bogat. De câte ori mă vedea, mă certa şi-mi spunea să-mi strâng părul într-un coc pe ceafă.

PA: Pentru că veni vorba de Leda: un grup de elveţieni dorea să cumpere Leda. Îi făceau curte lui Brâncuşi prin doamna Giedion^[v]. Dar el nu putea să se despartă de ea. Îmi povestea mereu asta. Îi spuneam întărâtându-l: "E cea mai frumoasă operă din atelier. Dacă vindeţi Leda, Irène nu va mai veni să vă vadă." Râdea când auzea ameninţarea mea. Când avea vizite la atelier, începea prezentarea cu Leda.

DL: Se spune că Brâncuşi se despărţea cu greu de operele sale. Aţi constatat acest fapt şi dumneavoastră?

IA: Nu era posesiv. Am avut impresia că a avut mai degrabă parte de neînţelegerea oamenilor care-l acuzau de acest lucru. Pentru el, operele sale erau copiii săi şi că, înstrăinându-le, ar lăsa impresia că le abandonează, că aceşti copii ar fi orfani. Din partea lui, cred că era mai degrabă o grijă deosebită de a le proteja.

PA: Era foarte cinstit. Nu şi-a trădat niciodată operele, nici pe cei care le-au cumpărat. Din păcate, după moartea lui, el a fost trădat de epigoni, de funcţionari, de legatarii universali, de oamenii care nu l-au înţeles niciodată. Din moment ce el a respectat creaţia, trebuia ca la rându-i să fie respectat. Dar nu a fost aşa. Cei care l-au respectat au fost oameni ca Jean Cassou, doamna Vienne şi toţi cei care i-au cumpărat cinstit operele.

DL: Aţi cunoscut la atelier colecţionari care i-au cumpărat opere?

PA: Am întâlnit la atelier o delegaţie din Chicago care venise să-i propună înălţarea unei Coloane sau a unui Cocoş^[vi]. Brâncuşi mi-a propus să-l însoţesc la Chicago ca să aleagă locul unde avea să fie instalată opera. Era în acelaşi timp şi arhitect. Mărturie stă ansamblul de la Târgu Jiu: toată această creaţie este arhitectură pură. L-am cunoscut cu această ocazie pe primarul din Chicago şi celelalte personalităţi din delegaţie. Proiectul nu s-a realizat pentru că el era bolnav. Era exact perioada de tranziţie, când am reuşit să-l pun pe picioare. A avut probleme pentru că i se dădea să bea. Alcoolul sosea la el cu lăzile.

IA: Dădea foarte mult. De fiecare dată când Istrati organiza o petrecere, el asigura totul. El pregătea friptura de miel, el aducea vinul, dar nu participa la chef.

PA: Eu nu l-am văzut niciodată bând.

IA: Eu l-am văzut. Îi plăcea să bea foarte puţină şampanie. Bea ca într-o doză de medicament.
Vreau să relatez un fapt foarte emoţionant pentru mine. Adoram Leda şi el ştia asta. Când l-am născut pe al doilea băiat şi eram încă la maternitate, Pascu venea să mă vadă. L-am rugat pe Pascu să-i spună lui Brâncuşi că mi-e dor de Leda şi că vreau să merg s-o văd. A doua zi, Pascu a venit la maternitate cu o fotografie a Ledei făcută de Brâncuşi şi pe care o mai am şi acum. El ştia că-mi plăcea şi a vrut să-mi facă o bucurie. Era de o generozitate extraordinară. Era foarte amuzant, căci am pus fotografia pe măsuţa din faţa patului ca s-o pot privi mereu. Dar mulţi oameni nu înţelegeau mare lucru: o asistentă medicală care trecea pe acolo îmi spune: "Vai, ce urinal!" Of, trebuie să ai imaginaţie pentru asta!
Pentru el, a fost mai greu de suportat neînţelegerea venită din partea artiştilor. De aceea îi detest pe Istrati, pentru că nu înţeleg cum artiştii pot face o asemenea profanare. E ceva de care-mi este scârbă.

PA: Aş fi dorit să redeschid procesul împotriva legatarilor, dar cum Les Musées de France nu au bani, nu ne-am înţeles. Cu Jean Cassou, făcusem primul pas, dar cu oameni ca Pontus Hulten şi alţii ca el care nu l-au cunoscut niciodată pe Brâncuşi, n-am mai avut puterea s-o facem. Ca să respectăm memoria lui Brâncuşi, să recuperăm furturile şi să oprim reproducerile, ar fi fost bine să continuăm.

DL: E totuşi ceva neclar în toată această poveste: de ce Brâncuşi i-a numit pe Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati legatari universali?

PA: Povestea testamentului este următoarea: trei sau patru persoane sunt responsabile. Dintre acestea, eu însumi, Sonia Delaunay, Jean Cassou şi doamna Vienne. Aceste patru persoane au insistat ca Brâncuşi să facă testamentul. Istrati, la rândul lui, avea un intermediar - un preşedinte de tribunal (un judecător), Doreneville. Nu trebuie uitat că Istrati avea o diplomă de avocat. Când notarul a venit să facă testamentul, noi am fost rugaţi să ieşim şi să aşteptăm să fim chemaţi. Executorul testamentar nu ar fi trebuit oare să asiste?! Am fost apoi invitaţi şi Brâncuşi se îndreaptă către mine mai întâi, mă strânge în braţe şi-mi zice: "Vei avea cele mai mari încurcături din viaţa ta. Te-am făcut executor testamentar."

IA: Există totuşi un detaliu pe care vreau să-l amintesc pentru că este de o importanţă capitală. Eu credeam că Doreneville era judecător. Era un prieten de-al lui Istrati, mergea adesea la ei. El a şi scris despre trădarea autorilor: două aspecte, din care unul despre Rimbaud, asupra modului în care familia sau moştenitorii pot denatura opera sau pot să o distrugă. El a dictat testamentul. Brâncuşi nu ştia nimic din asta. Noi, domnul Cassou şi doamna Vienne, nu ştiam nimic. Notarul, şi mai grav, nici nu ştia să scrie corect numele celor implicaţi. Nici măcar n-a întrebat cum se scrie corect.

DL: Care era rolul Soniei Delaunay? Era o prietenă atât de apropiată?

PA: Erau foarte buni prieteni. Venea adesea în atelierul lui şi aducea şi vizitatori.

DL: Dar Valentine Hugo? Într-o mărturie publicată în numărul dedicat lui Brâncuşi din Cahiers d'art de către Christian Zervos în 1957, ea afirmă că era mereu prezentă la atelier în ultima perioadă a vieţii lui Brâncuşi. Dar fiica lui Pierre Matisse, Jacqueline Matisse-Monnier, venea şi ea des la atelier?

IA: Da, ea venea în ultimul timp. Valentine trăia în mizerie, iar Brâncuşi îi mai dădea bani. Cât despre Jacqueline Matisse-Monnier, am zărit-o o dată. În dimineaţa în care Brâncuşi a murit, m-am dus să mă odihnesc puţin. Între timp, Valentine a trecut pe la atelier şi a adus o ramură de prun în floare pe care am pus-o chiar în spatele Păsării, aproape de patul lui. Un fotograf din Paris Match a fotografiat-o astfel.

PA: Istrati a chemat fotograful de la Paris Match. Brâncuşi n-ar fi acceptat niciodată să fie fotografiat de jurnalişti. Dar cu această ocazie, toţi artiştii din cartier veneau să-şi ia rămas-bun: Debbio^[vii], Tinguely, Pollack, Nicky de St. Phalle care venea din când în când să mai lucreze la atelier.

DL: L-aţi cunoscut pe fiul lui Brâncuşi pe care el nu l-a recunoscut niciodată?

PA: Bineînţeles. Domnul Moore, fiul Verei Moore, secretara lui Brâncuşi pentru corespondenţa în engleză. Cu ea a avut acest fiu al cărui chip e copia sa fidelă: îndemânatic, inteligent, bun de gură, simpatic. Trăieşte la Jouy en Josas cu mama lui. Îl cheamă John Moore^[viii]. Duceţi-vă şi discutaţi cu el.

---

[i] Asociaţia de apărare şi conservare a operei lui Brâncuşi, al cărei preşedinte a fost Pontus Hulten, director al Centrului Pompidou între anii 1977 şi 1981.

[ii] Această parte a arhivei a fost recuperată de Muzeul naţional de artă modernă din Paris cu ocazia daţiunii din 2003.

[iii] El se referă la Supliciul, 1906-1907, bronz. Opera aceasta a rămas în colecţia familiei.

[iv] Man Ray fotografiază în 1927 L'Oiseau jaune în locuinţa lui Katherine S. Dreier la New York.

[v] Istoricul de artă Carola Giedion-Welcker (1893-1979).

[vi] Brâncuşi visa să ridice pe malul lacului Michigan, la Chicago, o Coloană fără sfârşit din oţel şi sticlă, înaltă de 400 metri, care trebuia să fie sub forma unui bloc enorm de locuinţe. Pascu Atanasiu trebuie că a întâlnit în atelier delegaţia oraşului Chicago condusă de Barnet Hodes, un fost consilier al municipalităţii. Acest proiect nu s-a realizat niciodată pentru că Brâncuşi, bătrân şi bolnav în 1956, n-a mai putut să se ducă la Chicago ca să vadă locul în care s-ar fi putut instala această imensă Coloană.

[vii] André Del Debbio (1908-2010) - sculptor de origine italiană, vecin cu Brâncuşi în impasse Ronsin.

[viii] John Moore (1934-2016) - fotograf, fiul lui Brâncuşi şi al pianistei engleze Vera Moore (1896-1997). Cineastul franco-român Ionuţ Teianu a realizat în 2016 filmul despre fiul nerecunoscut al lui Brâncuşi, intitulat: À la recherche du père perdu.

Geniul criminal din spatele Silk Road

 

Nick Bilton
Geniul criminal din spatele Silk Road
Legendara vânătoare a creatorului celui mai mare imperiu al drogurilor de pe Dark Web
Editura Publica, 2018
traducere din engleză de Emilia Vasiliu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Nick Bilton este corespondent special pentru Vanity Fair, publicaţie pentru care scrie despre tehnologie, politică, afaceri şi cultură. De asemenea, colaborează şi cu CNBC şi a fost editorialist şi reporter la New York Times.

De-a lungul timpului, editorialele şi articolele lui Bilton au dus la investigaţii făcute de Guvernul Statelor Unite şi au convins Agenţia Federală pentru Aviaţie din SUA să anuleze reglementarea privitoare la închiderea telefoa-nelor mobile şi a tabletelor în timpul decolării şi aterizării. Locuieşte la Los Angeles, California, alături de soţia sa, fiul lor şi câinele Pixel.

*

În 2011, Ross Ulbricht, un programator de 26 de ani, a inaugurat piaţa liberă absolută Silk Road, un site clandestin din Dark Web, unde oricine pu-tea să tranzacţioneze orice - droguri, programe de hacking, otrăvuri, paşapoarte şi bani falşi, - la adăpost de ochiul ager al autorităţilor. În cei doi ani în care guvernul american l-a vânat pe proprietarul său misterios, Silk Road a crescut rapid, transformându-se într-o afacere de 1,2 miliarde de dolari.

Ross şi-a asumat noul rol de "lord al drogurilor" şi a recurs la măsuri de protecţie drastice - inclusiv la comandarea asasinării unui fost angajat. În vre-me ce Ross plănuia să dispară pentru totdeauna, agenţii federali acţionau contratimp ca să prindă un individ despre care nici măcar nu erau siguri că există, căutând acul în carul cu fân al întregului internet.

Bazându-se pe acces exclusiv la actorii principali ai poveştii şi la două miliarde de cuvinte şi de imagini digitale lăsate în urmă Ross, Nick Bilton a creat o carte plină de întorsături de situaţie, de descoperiri norocoase şi de evitări milimetrice ale unor peri-cole. Este o poveste despre ambiţia puştiului din vecini, care a pătruns în sfera infracţională, secon-dată de conflictul dintre noua lume a susţinătorilor lumii online libertariene, anonime, descentralizate şi vechea lume a controlului exercitat de autorităţi, ordine şi respectarea legilor.

Plină de personaje memorabile şi cu un punct culminant uluitor, această carte poate să pară prea de tot ca să nu fie ficţiune. Dar totul este real.

Incredibil de captivantă. (Casey Neistat)
Impresionan-tă (New York Times)
Uluitor de bine documentată... rafinată şi strălucită... Relatarea absolută a saga Silk Road. (The Globe and Mail)
Extraordinară (HuffPost)
Chipul din spatele Dark Web. (Wired)
O lectură ca-re dă dependenţă. (Amazon Book Review)
New York Times Bestseller / Apple Best Books of 2017 / Audible Best True Crime Book of 2017 / Amazon Best Book of the Month / #1 Audible Non-Fiction Book / GoodReads Choice Awards: Best Nonfiction Books of 2017 / Amazon 100 Best Books of 2017

Fragment
Pilula roz

Roz.

O pilulă roz, micuţă, cu imaginea unei veveriţe gravate pe fiecare faţă. Jared Der-Yeghiayan nu-şi putea lua ochii de la ea.

Stătea într-o cameră de corespondenţă fără ferestre, iar legitimaţia de la Departamentul de Securitate Internă îi atârna de gât, luminată de becurile cu halogen de deasupra lui. La fiecare 30 de secunde se auzeau avioanele care brăzdau cerul. Jared părea a fi un adolescent în hainele lui prea mari, cu tunsoarea cazonă şi ochii căprui naivi.
- Am început să primim câteva dintr-astea în fiecare săptămână, îi spunea colegul său Mike, un poliţist de frontieră bine făcut, în timp ce îi înmâna plicul în care venise pilula.

Plicul era alb şi pă-trat, cu un singur timbru perforat, lipit în colţul din dreapta, sus. Pe triunghiul care închidea plicul scria HIER ÖFFNEN. Sub acele două cuvinte era traducerea, DESCHIDE AICI. Nu-mele destinatarului, scris cu negru, era DAVID. Destinaţia era o casă de pe West Newport Avenue din Chicago.

Era exact ce aştepta Jared încă din iunie.

Avionul în ca-re se afla plicul, zborul 611 operat de KLM, aterizase pe Aeroportul Internaţional O'Hare din Chicago cu câteva ore mai devreme, după un drum de patru mii de mile început în Olanda. În timp ce pasa-gerii obosiţi se ridicau şi îşi întindeau braţele şi picioarele, la câţiva metri dedesubt, bagajele lor erau descărcate din avionul Boeing 747. Valize de toate formele şi dimensiunile erau împinse într-o direcţie, iar vreo 40 de recipiente albastre, pline de corespondenţă inter-naţională, erau trimise într-alta.

Acele recipiente albastre - angajaţii din aeroport le numeau "uniforme medicale" (în original scrubs, referire la nuanţa de albastru comună uniformelor personalului din spitale şi recipientelor pentru corespondenţă - n.t.) - erau transportate cu maşina de-a lungul pistei până la un centru uriaş de sortare şi depozitare a corespondenţei aflat la cincisprezece minute depărtare. Con-ţinutul lor - scrisori către cei dragi, documente şi acel plic alb pătrat cu pilula roz ciudată - urma să treacă prin acea clădire, prin vamă şi prin arterele logistice ample ale serviciului poştal al Statelor Unite. Dacă totul mergea conform planului, aşa cum se întâmpla în cea mai mare parte a timpului, acel plic micuţ cu droguri, la fel ca multe altele asemenea, avea să treacă neobservat.

Dar nu astăzi. Nu pe 5 octombrie 2011.

Până spre seară, Mike Weinthaler, poliţist va-mal, îşi începuse deja ritualul zilnic de la muncă, turnându-şi o cană uriaşă de cafea şi deschizând recipientele albastre pentru a se uita după orice ar fi părut ieşit din comun: un colet cu o mică umflătură, o adresă de retur care părea falsă, sunetul unui înveliş de plas-tic din interiorul unui plic de hârtie - absolut orice i se părea dubios. Nu era nimic ştiinţific în asta. Nu existau scanere cu tehnologii sofisticate sau prelevări de probe pentru reziduuri. După un deceniu în care e-mailul transformase corespondenţa fizică în ceva demodat, bu-getele alocate serviciilor poştale fuseseră decimate. Tehnologia extravagantă era un deliciu rar, alo-cat investigării coletelor de mari dimensiuni. Iar câinii din Chicago care verificau după miros cores-pondenţa - Shadow şi Rogue - erau aduşi doar de câteva ori pe lună. În schimb, cei care cercetau recipientele pur şi simplu băgau mâna înăuntru şi se bazau pe instinctele proprii.

La 30 de minute după ce îşi începuse rutina de scotocit, plicul alb pătrat i-a atras atenţia lui Mike.

L-a ridicat în lumina becurilor de dea-supra. Adresa de pe faţă fusese tipărită, nu scrisă de mână. De regulă aşa ceva era un indiciu pen-tru agenţii vamali că ceva nu era cum trebuie. Aşa cum ştia Mike, adresele sunt de regulă tipărite doar în cazul corespondenţei de afaceri, nu şi pentru cea personală. Pachetul avea şi o mică umflă-tură, ceea ce era suspect în condiţiile în care venea din Olanda.

Mike a înşfăcat un dosar pentru dovezi şi un formular 6051S pentru confiscări care să îi permită să deschidă plicul în mod le-gal. A înfipt un cuţit în interior şi l-a desfăcut ca pe un peşte, scoţând dinăuntru o punguţă de plastic cu o pastilă mică de ecstasy. Mike lucra în departamentul vamal de doi ani şi era pe deplin conştient că, în condiţii normale, nimănui din guvernul federal nu i-ar fi păsat vreun pic de o singură pastilă amărâtă. Exista o regulă nescrisă, pe care o ştia fiecare angajat guvernamental din Chicago, respectiv că agenţii antidrog nu preluau cazuri în care era vorba de mai puţin de o mie de pastile. Procuratura ar fi râs de o astfel de investi-gaţie. Erau capturi mai mari de prins.

Însă Mike primise instrucţiuni clare de la cineva ca-re aştepta o pastilă exact ca aceasta: de la agentul Jared Der-Yeghiayan.

Cu câteva luni mai devreme, Mike dăduse peste un plic ilicit similar, care se îndrepta spre Minneapolis. A pus mâna pe telefon şi a sunat la biroul de investigaţii vamale din cadrul Departamentului de Securitate Internă din incinta aeroportului, aşteptându-se într-o anumită măsură să fie luat peste picior sau să i se închidă în nas, ca de obicei. Dar agentul care i-a răspuns a fost surprinzător de receptiv. La acel moment, Jared era angajat de doar două luni şi nu cunoştea mersul lucrurilor.
- Nu pot să iau un avion până la Minneapolis ca să vor-besc cu cineva despre o singură pastilă, i-a spus Jared. Deci dă-mi un telefon dacă prinzi ceva în zona mea, în Chicago. Aşa aş putea să merg până acolo şi să discut direct cu cineva de la adresa respectivă.

Patru luni mai târ-ziu, când Mike a găsit o pastilă care trebuia să ajungă la Chicago, Jared s-a grăbit să vină să o vadă.
- De ce te interesează asta? l-a întrebat Mike pe Jared. Toţi ceilalţi agenţi refuză; lumea îmi refuză de ani buni cazurile de metamfetamină şi heroină. Şi totuşi, tu vrei această singură pastiluţă?

Jared ştia foarte bine că putea să nu fie nimic. Poate că vreun puşti idiot din Olanda le trimitea câtorva prieteni nişte MDMA (abreviere pentru 3,4-¥Metilen-dioxi-amfetamin£ă - denumirea ştiinţifică a drogului cunoscut ca ecstasy - n.t.). Dar în acelaşi timp se întreba şi de ce fusese trimisă într-o călătorie atât de lungă o singură pastilă şi de unde îi cunoşteau pe des-tinatari cei care trimiteau pachete atât de mici de droguri. Părea ceva ciudat în treaba asta.
- S-ar putea să fie mai mult decât pare, i-a spus Jared lui Mike în timp ce lua în primire plicul. Urma să aibă nevoie de el pentru a-l arăta "dădacei" lui.

Fiecărui agent începător din Departamentul de Securitate Internă i se aloca o "dădacă" - un ofiţer preparator - în primul an de activitate. Era vorba despre un agent cu mai multă experienţă, care ştia cum merg lucrurile, care se asigura că nu intri în belele prea mari şi care adesea te făcea să te simţi de tot rahatul. Jared trebuia să îşi sune bona în fiecare dimineaţă şi să îi spună ce plănuia să facă în acea zi. Singura diferenţă faţă de gră-diniţă era că acum avea la el un pistol.

Deloc surprinzător, ofiţerului preparator al lui Ja-red nu i s-a părut deloc importantă o singură pastilă şi a trecut o săp-tămână până când măcar să accepte să meargă cu mai tânărul său coleg pentru o discuţie la faţa locului - să bată la uşa celui care se presupunea a fi destinatarul şi, preferabil, să şi vorbească cu acea persoană.

În acea zi, Jared conducea modelul Crown Victoria pe care îl primise de la guvern prin zona de nord a oraşului Chicago, iar micul cub Rubik pe care-l purta ca breloc pendula înainte şi înapoi. La radio asculta ştiri din domeniul sportiv: echipe-le Cubs şi White Sox fuseseră eliminate din lupta pentru titlu, dar cei de la Bears se pregăteau pen-tru un meci cu Lions. În timp ce asculta acestea, a intrat pe West Newport Avenue, un şir lung de clădiri cu două niveluri. Jared cunoştea bine acest cartier al clasei muncitoare. În copilărie urmărise meciuri de baseball la Wrigley Field, aflat în apropiere. Dar acum era Hipsterville, plin de cafenele pretenţioase, restaurante şic şi în care, aşa cum descoperea în acel moment, oamenii primeau aca-să droguri, prin poştă, din Olanda.

Era pe deplin conştient cât de ridicol părea în ochii agentului experimentat care îl însoţea. Se aflau într-una dintre cele mai sigure zone ale oraşului pentru a lua pe cineva la întrebări din cauza unei singure pilule de ecstasy. Dar lui Jared nu îi păsa de ce credea supervizorul lui; avea o bănuială că era vorba despre mai mult decât o pastiluţă. Doar că nu ştia - încă - despre ce era vorba.

A găsit adresa şi a oprit, cu supraveghetorul chiar în spatele lui. Au urcat scările şi Jared a bătut la uşa apartamentului cu numărul unu. Să baţi la uşă era partea uşoară. Să faci pe cineva să vorbească urma să fie o provo-care complet diferită. Destinatarul plicului putea să nege cu uşurinţă că ar fi fost pentru el pachetul. Atunci totul s-ar fi terminat.

După 20 de secunde, uşa s-a deschis şi dinăuntru s-a ivit un tânăr slăbuţ îmbrăcat în blugi şi tricou. Jared i-a arătat legitimaţia, s-a prezentat ca agent al Departamentului de Securitate Internă şi a întrebat dacă David, bărbatul al cărui nume era tipărit pe plicul alb, se afla acasă.
- E la serviciu mo-mentan, a răspuns tânărul, deschizând uşa mai larg. Dar eu sunt colegul lui de cameră.
- Pu-tem să intrăm? a întrebat Jared. Am vrea doar să vă punem câteva întrebări.

Colegul de cameră a fost de acord şi s-a dat la o parte, lăsându-i să intre, apoi s-au îndreptat spre bucă-tărie. Jared s-a aşezat, apoi a scos un pix şi un carneţel:
- Colegul tău primeşte multe pachete prin poştă? l-a întrebat el.
- Mda, din când în când.
- Ei bine, a spus Jared privindu-l pe agentul prepa-rator, care stătea tăcut în colţ şi cu braţele încrucişate. Am găsit acest pachet care îi era adresat şi înăuntru se aflau nişte droguri.
- Mda, ştiu despre asta, a răspuns cu nonşalanţă colegul de cameră.

Jared a fost uluit cât de relaxat recunoscuse tânărul că primea droguri prin poş-tă, dar a continuat interogatoriul, întrebând de unde primea acele droguri.
- De pe un site.
- Ce site?
- Silk Road, a spus colegul de cameră.

Jared l-a privit fix, confuz. Silk Road? Nu mai auzise niciodată de el până atunci. De fapt, Jared nu mai auzise niciodată de vreun site de unde se puteau cumpăra online droguri şi se întreba dacă era el un boboc care habar n-avea de nimic sau dacă aşa se cumpărau atunci droguri în Hipsterville.
- Ce este Silk Road? a întrebat Jared, încercând să nu pară prea neştiutor, dar reuşind total contrariul.

Şi colegul de cameră slăbuţ a început să explice rapid ce însemna Silk Road, cu o viteză similară avioanelor care aterizează la O'Hare.
- Poţi să cumperi orice drog posibil de pe acel site, i-a spus acesta.

Pe unele le testase cu colegul de cameră - inclusiv marijuana, metamfetamină şi micile pilule roz de ecstasy care veneau, săptămână de săptămână, cu zborul 611 operat de KLM. Pe măsură ce Jared îşi nota în carneţel, colegul de cameră continua să vorbească în ritm alert. Drogurile se plă-teau cu o valută digitală numită Bitcoin şi făceai cumpărături sub protecţia anonimatului prin interme-diul unui browser numit Tor. Oricine putea să intre pe site-ul Silk Road, putea să aleagă dintre sute de sortimente de droguri disponibile şi le putea achita acolo, iar câteva zile mai târziu i le aducea poştaşul şi le găsea în cutia poştală. Apoi trăgeai pe nas, inhalai, înghiţeai, beai sau îţi injectai ce-ţi comandaseşi.
- E ca Amazon, a spus co-legul de apartament, doar că pentru droguri.

Jared era uimit, dar uşor sceptic în privinţa existenţei acestei pieţe virtuale în negura internetului. Va fi închis în mai puţin de o săptămâ-nă, s-a gândit el. După încă vreo câteva întrebări, i-a mulţumit tânărului pentru timpul acordat şi a plecat alături de colegul lui, care nu scosese niciun cuvânt.
- Tu ai auzit de acest Silk Road? l-a întrebat Jared pe agentul supervizor în timp ce se întorceau la maşinile lor.
- A, da, a răspuns acesta deloc impresionat. Toată lumea a auzit de Silk Road. Trebuie să fie sute de cazuri în lucru legate de el.

Jared, oarecum ruşinat că recunoscuse că nu ştia nimic despre asta, nu s-a lăsat descurajat.
- Am de gând să cercetez oricum proble-ma şi am să văd ce pot să aflu, a spus el.

Bărbatul mai în vârstă a ridicat din umeri, s-a urcat în maşină şi a plecat.

O oră mai târziu, Jared s-a închis în biroul lui fără ferestre şi s-a aşezat la calculatorul de serviciu; i s-a părut că a durat o veşnicie să i se deschidă anticul Dell. A început să caute investigaţii în curs despre Silk Road în baza de date a Departamentului de Securitate Internă. Dar, în mod surprinzător, nu a găsit niciun rezultat. A încercat alte cuvinte-cheie şi variaţiuni ortografice pentru numele site-ului. Nimic. Poate un alt câmp? Tot nimic. Era nedumerit. Nu existau "sute de cazuri în lucru" despre Silk Road, aşa cum susţinuse supervizorul lui. Nu era nici măcar unul.

Jared a stat puţin pe gânduri şi apoi a hotărât să apeleze la a doua cea mai bună tehnologie pe care o are la dispoziţie orice lucrător la stat atunci când are de căutat ceva important: Google. Primele câteva rezultate erau site-uri de istorie care vorbeau despre vechea rută comercială dintre China şi Mediterană. Dar, pe la mijlocul paginii, a văzut un link către un articol scris la începutul lunii iunie a acelui an pe Gawker, un blog cu ştiri şi bârfe, iar în articol se spunea că Silk era "site-ul underground de pe care se putea cumpăra orice drog posibil". Acel articol de blog afişa capturi de ecran de pe o pagină web care avea o cămilă verde într-un colţ. De asemenea, arăta poze cu tot felul de droguri, 340 de "anunţuri" în total, inclusiv haşiş afgan, iarbă Sour 13, LSD, ecstasy, bile de cocaină şi heroină neagră. Vânzătorii erau de peste tot din lume; la fel şi cumpărătorii. Cred că e o glu-mă, şi-a spus Jared. Atât de uşor este să cumperi droguri online? Apoi şi-a petrecut restul zilei şi cea mai mare parte a serii citind tot ce-a găsit despre Silk Road.

În weekend, în timp ce trecea cu maşina pe lângă Chicago, împreună cu soţia şi fiul lui, îndreptându-se de la un târg de antichităţi la altul (ritual pe care îl respecta în fiecare săptămână), se tot gândea la site-ul cu droguri, experimentând o stare aproape catatonică din cauza frământării. Jared conştientizase că, dacă toată lumea putea să cumpere droguri de pe Silk Road, atunci toată lumea ar face-o, începând cu cei din clasa de mijloc din zona de nord şi până la puştii care creşteau în inima oraşului Chicago. Iar dacă acum se aflau la vânzare pe site droguri, de ce nu ar urma şi alte obiecte de contrabandă? Poate că urmau arme, bombe sau otrăvuri. Poate, şi-a închipuit el, ar putea fi folosit de terorişti pentru un alt atentat precum cel din 11 septembrie 2001. Uitându-se în oglinda retrovizoare la fiul lui, care dormea pe bancheta din spate, aceste gânduri îl paralizau.

Dar de unde poţi să începi pe internet, într-o lume a anonimatului absolut?

În cele din urmă, aproape de finalul weekendului, Jared a înce-put să-şi contureze o idee despre cum ar fi putut aborda cazul. Ştia că urma să fie muncă multă şi de uzură, dar exista posibilitatea să ajungă, în cele din urmă, şi la creato-rul site-ului Silk Road.

Dar să descopere drogurile şi să identifice vânzătorii de droguri, chiar şi pe fondatorul Silk Road, urma să fie ceva uşor prin compara-ţie cu provocarea de a-l convinge pe supervizorul lui să îl lase să lucre-ze la acest caz bazat pe o singură pastiluţă roz. Chiar dacă putea obţine aprobarea şefului său, Ja-red trebuia să convingă şi Procuratura să îl susţină în demersul de căutare. Şi nu exista niciun pro-curor pe întreg teritoriul Statelor Unite care să accepte să se ocupe de un caz bazat doar pe o singu-ră pastilă amărâtă de orice. Toate acestea erau amplificate de faptul că Jared, în vârstă de 30 de ani, era cât se putea de novice. Şi nimeni nu lua vreodată în serios - niciodată! - un începător.

Avea nevoie de un plan prin care să-i convingă pe toţi că era vorba despre mai mult decât o singură pastilă roz.

Până luni dimineaţă concepuse un plan pe care spera că şeful lui nu îl putea ignora. A tras adânc aer în piept, a intrat în biroul supervi-zorului său şi s-a aşezat.
- Ai un minut liber?, l-a întrebat în timp ce arunca pe birou plicul alb. Trebuie să-ţi arăt ceva important.

Mituri şi ritualuri în creştinism

 

Alan Watts
Mituri şi ritualuri în creştinism
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Marian Stan

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Alan Watts s-a născut în Londra, în anul 1915. Devine fascinat de Orient şi începe să publice în Journal of the London Buddhist Lodge înainte de a scrie prima sa carte. Se mută la New York în 1938 şi apoi la Chicago, unde va fi preot anglican timp de şase ani, înainte de a fi exclus din rândurile preoţimii. Se mută apoi la San Francisco, unde va preda la Academy of Asian Studies. Este influenţat în concepţiile sale de D.T. Suzuki şi Christmas Humpreys. Ulterior, îi va cunoaşte pe Joseph Campbell şi pe compozitorul John Cage.

Alan Watts a fost profund ataşat de filosofiile indiene (în special Vedanta şi budismul), precum şi de gândirea taoistă. Scrierile lui vorbesc în special despre budismul zen. Devenit decan al Academy of Asian Studies din San Francisco, ţine regulat conferinţe şi are frecvent emisiuni la radio. În anii următori, face numeroase călătorii în Japonia şi Europa, unde susţine conferinţe la cele mai importante universităţi. Cu această ocazie se întâlneşte cu C.G. Jung. În anii 1970, Alan Watts devine cel mai renumit interpret al gândirii orientale în Occident, atât prin cărţile sale, cât şi prin numeroasele sale emisiuni de radio şi televiziune. Moare în 1973, lăsând în urmă o opera vastă.

*
Analiză amănunţită a creştinismului propusă de Alan Watts în această carte aduce o lumină mai clară asupra unei religii care ne influenţează încă mai mult decât ne dăm seama sau decât am vrea să admitem. Spiritul obiectiv al lui Watts, însoţit de filtrul spiritualităţii orientale care priveşte cu detaşare lumea ca pe un întreg holografic, scoate în evidenţă adevăratele virtuţi creştine şi modul în care ne ajută să pătrundem sensul real al miturilor şi ritualurilor specifice spaţiului creştin. Ca în fiecare dintre studiile sale, Alan Watts depăşeşte dogmele şi oferă o perspectivă mai cuprinzătoare, care ne deschide către o coerenţă luminoasă a vieţii şi a universului, către o sacralitate posibilă în viaţa de zi cu zi.
*
"Este binecunoscut că primii creştini trăiau aproape zilnic cu speranţa Celei de-a Doua Veniri şi a Sfârşitului Lumii, căci, dacă luăm cuvintele Evangheliilor în sens literal, Hristos a spus foarte limpede că ea urma să survină într-un viitor foarte apropiat. Dar, cum anii şi secolele treceau, iar în plan temporal nu venea nicio «Zi a Judecăţii», aşteptările legate de ea au fost treptat îndreptate către momentul morţii fizice. De-a lungul primului secol creştinul veghea mereu, aşteptând să vină Fiul Omului pe norii cerului, dar, deja în Evul Mediu, el veghea îngrijorat de posibilitatea unei morţi subite, care să-l găsească «nedezlegat de păcate, neîmpărtăşit, nemiruit», ca pe fantoma din Hamlet - adică, fără să aibă parte de ultima Spovedanie, Împărtăşanie şi Maslu." (Alan Watts)

***
Prolog

O carte despre mitologia creştină cred că nu s-a mai scris. Pentru această omisiune există motive întemeiate, căci subiectul este de o extremă delicateţe şi complexitate, nu din cauza materiei ca atare, ci deoarece întreaga problemă este, cumva, "sensibilă". Despre creştinism ca atare există opinii extrem de diferite, dar violent susţinute - opinii cu privire la ce este el, dar şi opinii care încearcă să stabilească dacă el este sau nu este "ceva bun". Tot astfel, există opinii foarte diferite cu privire la natura şi valoarea mitologiei - care nu a devenit subiectul unui studiu serios decât foarte recent. Dar când cineva le ia pe cele două împreună, îndrăzneşte să-şi asume un risc, iar riscul este foarte mare.

În primul rând, ce este creştinismul? Asupra acestei chestiuni opiniile nu sunt unanime. Constă el din învăţăturile lui Iisus sau din învăţăturile Bisericii despre Iisus sau din ambele, iar, dacă este aşa, ce versiuni ale învăţăturilor lui Iisus şi ce Biserică? Nu există nicio modalitate simplă de a tranşa aceste chestiuni astfel încât să mulţumim pe toată lumea. Mai mult, deoarece toate popoarele occidentale sunt atât de strâns legate de tradiţia creştină, este aproape imposibil să fii "obiectiv ca om de ştiinţă" când e vorba despre creştinism, căci noi nu ne aflăm la o "distanţă culturală" adecvată faţă de el. Dacă cineva încercă să fie obiectiv, este etichetat automat ca făcând parte din tabăra "liberalilor," distinctă faţă de cea a "ortodocşilor", aşa că el ajunge să fie într-o categorie chiar prin efortul de a scăpa de una.

Aşadar, pentru a reuşi să abordăm subiectul fără a intra deja în dezbateri nesfârşite, trebuie să luăm o decizie care, fatalmente, va fi cumva arbitrară. Acest volum porneşte de la premisa arbitrară asumată conform căreia "creştinismul" este conţinut în învăţăturile Bisericii Catolice, atât romane, cât şi răsăritene, ortodoxe. Poate că decizia de a adopta această premisă nu este tocmai arbitrară, deoarece autorul nu este nici creştin, nici catolic, în sensul "partizan" al acestor cuvinte. Temeiul acestei decizii este dublu. Pe de-o parte, tradiţia catolică este, în acelaşi timp, cea mai amplă şi cea mai veche tradiţie creştină, şi pare a fi avut cea mai mare influenţă culturală. Pe de altă parte, ea este cea mai bogată în conţinut mitologic.

Iată-ne ajunşi astfel la cea de-a doua problemă: ce este mitologia? A folosi acest cuvânt în sensul lui acceptat şi a-l aşeza în aceeaşi propoziţie cu cuvântul "creştinism" înseamnă a atrage imediat proteste din partea tuturor tipurilor de ortodoxie creştină, aproape fără excepţie. Cei mai mulţi catolici şi protestanţi vor insista că tot ceea ce este realmente important în creştinism nu este mit, ci istorie şi fapt. Desigur, aceste ortodoxii nu sunt de acord asupra multor aspecte mai puţin importante şi asupra câtorva aspecte majore ale adevărului faptic. De exemplu, protestanţii nu acceptă că Adormirea Fecioarei Maria este un eveniment istoric, iar catolicii nu insistă asupra istoricităţii tuturor legendelor legate de Lemnul Crucii. Dar aici nu ne interesează asemenea dispute, deoarece în această carte vom trata întregul corp al tradiţiei catolice fără a face vreo deosebire între realitate şi fantezie. În accepţiunea pe care termenul o are în această carte, întreaga tradiţie este "mitologică".

Deoarece, aici, cuvântul "mit" nu este folosit pentru a desemna ceva "neadevărat" sau "anistoric". Mitul va fi definit ca un complex de povestiri - unele indubitabil reale, altele imaginare - pe care, din varii motive, oamenii le-au considerat a fi demonstraţii ale semnificaţiei lăuntrice a universului şi a vieţii umane. Mitul diferă total de filosofie înţeleasă ca domeniu al conceptelor abstracte, căci mitul are întotdeauna o formă concretă - constând din naraţiuni, imagini, rituri, ceremonii şi simboluri pline de viaţă, ce pot fi înţelese prin intermediul simţurilor. Aşadar, este posibil ca mare parte a mitului să se bazeze pe evenimente istorice, dar nu toate evenimentele de acest tip dobândesc caracter mitic. Nimeni nu a înfiinţat vreo sectă sau vreo religie pe baza faptului incontestabil că Dr. Samuel Johnson obişnuia să bea ceai în exces. Acest fapt este considerat ca needificator şi banal, în pofida consecinţelor sale infinite în plan concret şi în ciuda concepţiei filosofice potrivit căreia orice fapt şi fiecare fapt întruchipează întregul mister al universului.

Alles Vergängliche
Ist nur ein Gleichnis.

Chiar şi un fapt crucial precum descoperirea tiparului de către Gutenberg nu a dobândit vreo semnificaţie mitologică, deoarece îi lipsesc acele calităţi speciale care stârnesc imaginaţia, care dau ghes minţii omeneşti să recunoască revelaţia semnificaţiei aflate în spatele lumii.

Această definiţie a mitului este, probabil, suficient de clară, deşi s-ar putea ca mulţi specialişti în mitologie să nu fie întru totul de acord cu ea. Problema nu mai este atât de limpede când ajungem să ne întrebăm cum şi de ce anumite evenimente, legende sau simboluri dobândesc statutul de mit. Încă şi mai profundă este problema a ceea ce "înseamnă realmente" aceste mituri, la urma urmei. Cred că avem încă mult până la a înţelege pe deplin procesele ce guvernează formarea mitului, a raţiunilor care fac ca mintea umană să selecteze anumite naraţiuni ca având o semnificaţie mitică, în timp ce altele sunt considerate ca simple evenimente istorice sau lipsite de orice însemnătate. Aceste procese sunt în cea mai mare parte inconştiente. Nu se întâmplă decât arareori ca, auzind sau asistând la un scenariu narativ, cineva să spună că "acest fapt este evident de natură mitică, deoarece el simbolizează limpede concepţiile mele filosofice despre semnificaţia universului". Căci mulţi dintre cei care au mituri nu prea au concepţii filosofice.

În plus, multe povestiri care devin mitice nu poartă vreun semn care să le eticheteze ca atare. Dar în cazul povestirilor creştine situaţia este diferită, căci preoţii şi profeţii care le-au rostit pentru prima oară au spus: "Aşa spune Domnul", crezând sincer că nu inventează basme lipsite de orice temei, ci că erau primitorii unor revelaţii divine - şi este indubitabil că Iisus însuşi revendica un anume tip de origine sau afinitate de ordin divin. Dar un mare număr de povestiri eroice şi cu zâne nu poartă o asemenea pecete clară. În genere, ar fi mai corect să spunem că ele sunt percepute ca mitice, deoarece întâmplările respective au un ceva miraculos sau "numinos" care le desemnează ca speciale, stranii, extraordinare, fiind deci reprezentative pentru puterile sau Puterea din spatele lumii.

Nu este însă deloc uşor să spunem de ce, în anumite epoci, unele dintre aceste naraţiuni neobişnuite, unele imagini şi simboluri par să întruchipeze modul în care foarte mulţi oameni "percep lumea", obsedându-i şi mişcându-i într-o asemenea măsură încât ei sunt încredinţaţi că însăşi viaţa lor depinde de repetarea şi repunerea lor în scenă ca ritual. De ce, de exemplu, mintea occidentalului a fost captivată de mitul hristic mai degrabă decât de povestea lui Mithra? Cum se face că miturile îşi pierd puterea şi că, după ce s-a bucurat de o mare popularitate vreme de secole în Egipt şi a fost preluat de civilizaţia romană, mitul lui Isis şi Osiris nu a supravieţuit în Europa Occidentală? Cum se face totuşi că mitul ce devine dominant păstrează unele caracteristici ale mitului care apune şi că există anumite asemănări importante între Osiris şi Hristos, între Isis şi Mama Fecioară?

Desigur, toate acestea sunt strâns legate de problema privitoare la semnificaţia miturilor, la ceea ce miturile "înseamnă cu adevărat", adică, dacă ele chiar au o semnificaţie şi nu sunt ceva care "creşte firesc" precum florile şi peştii. Poate că miturile s-au ivit din mintea omenească tot aşa cum se iveşte părul pe capul oamenilor. Interpretarea ştiinţifică a miturilor a avut, desigur, modele ei. Antropologii de pe vremea şi din şcoala înfiinţată de Sir James Frazer tindeau să creadă că semnificaţia miturilor era fie astronomică, fie legată de viaţa plantelor, fie sexuală - o concepţie încă luată în seamă de specialişti. Miturile erau considerate a fi nişte modalităţi naive de a explica astfel comportamentul corpurilor cereşti, forţele misterioase ce rânduiesc creşterea plantelor, lanurilor şi vitelor, sau puterile magice aflate în spatele dragostei şi reproducerii sexuale. Odată cu elaborarea unor idei teologice şi filosofice mai sofisticate, aceste explicaţii au suferit prefaceri care implicau deseori modificări în ceea ce priveşte misterul explicat - pe măsură ce mintea umană concepea respectivele puteri ca fiind mai mult decât soarele, lanurile şi sentimentul dragostei ca atare. Cu alte cuvinte, povestirile au rămas, dar semnificaţiile şi numele personajelor lor principale au fost schimbate pentru a corespunde unor modalităţi de gândire mai mature.

Chiar dacă această teorie explică anumite mituri, ea este nesatisfăcătoare din mai multe puncte de vedere. Generaţia anterioară de antropologi era mereu înclinată să privească omul "primitiv" pornind de la premisa că inteligenţa a început odată cu grecii şi că a ea şi-a dat măsura deplină în Europa Occidentală - în comparaţie cu care toate celelalte culturi se aflau într-o relativă ignoranţă şi în bezna superstiţiilor. Prin urmare, aceşti antropologi au inventat ideea "omului primitiv," conceput ca o fiinţă a cărei întreagă inteligenţă se presupunea că ar fi constat doar în nişte bâjbâieli rudimentare către tipul de înţelepciune monopolizat de civilizaţia occidentală. Incapabili să-şi imagineze că există alte tipuri - chiar foarte dezvoltate - de inteligenţă şi înţelepciune, ca şi alte ţeluri în viaţă, diferite de cele ale occidentalului, aceşti antropologi au descoperit doar ceea ce prejudecăţile lor le-au îngăduit să vadă. Ei porneau de la premisa că propria lor cultură, "ultima" apărută în timp, reprezenta culmea evoluţiei. Culturile anterioare trebuie să fi fost deci nişte forme elementare ale culturii "moderne", gradul lor de civilizaţie şi inteligenţă trebuind să fie estimat după măsura în care valorile lor se apropiau de valorile moderne.

Astfel, noi spunem încă despre anumiţi oameni că sunt "primitivi" şi "înapoiaţi" pentru că nu au chef să gonească dintr-un loc în altul pe pământ la viteze uriaşe, să acumuleze mai multe posesiuni decât ar avea nevoie pentru a se putea bucura de ele, să-şi spulbere pacea şi liniştea minţii cu fluxul continuu al verbiajului din ziare şi de la posturile de radio sau să trăiască precum sardinele în zarva şi fumul marilor oraşe. După câte se pare, nu ne-am putut imagina că evoluţia şi progresul pot merge şi în alte direcţii decât acestea. Pe scurt, aceste culturi aşa-zis timpurii şi primitive nu erau atât de idioate cum ne place nouă să credem, iar mitologiile lor s-ar putea să fi avut cu totul alte scopuri decât încercarea de a soluţiona problemele specifice de care este interesată ştiinţa noastră.

Trebuie deci să reflectăm asupra altor două teorii ale mitului, prima provenind din cercetările psihologului elveţian Carl Gustav Jung. Într-o formulare simplă, teoria lui este că mitul îşi află originea în vis şi în fantezia spontană, mai curând decât într-o tentativă deliberată de a explica ceva. Teoria se bazează pe descoperirea că visele şi fanteziile spontane a mii de pacienţi din timpurile moderne conţin aceleaşi motive, tipare şi imagini ca şi mitologiile străvechi, şi că ele apar foarte frecvent fără a exista vreo cunoaştere anterioară a acestor mituri străvechi. Explicaţia lui Jung este mult mai simplă şi mai directă decât sugerează terminologia lui la prima vedere. Teoria potrivit căreia mitul provine din Inconştientul Colectiv sună foarte speculativ şi "ezoteric", motiv pentru care ea nu este populară printre cei care îndrăgesc obiectivitatea ştiinţifică.

Dar Inconştientul Colectiv nu este vreo nălucă transcendentă ce pătrunde în toate fiinţele omeneşti. Să ne gândim la corpul uman. Tot timpul şi pretutindeni el are, în mare, aceeaşi formă şi structură şi nu suntem deloc surprinşi că oamenii născuţi azi la New York au aceeaşi structură osoasă ca oamenii născuţi acum patru mii de ani la Mohenjo-daro. De asemenea, structura osoasă, ca şi structura complexă a respiraţiei, circulaţiei, digestiei, ca şi întregul sistem nervos nu au fost alcătuite conştient de către noi. Aceste structuri se dezvoltă pur şi simplu, iar noi nu avem decât nişte idei foarte vagi despre cum se dezvoltă ele. Iar structura fizică a unui fizician-chimist nu se dezvoltă nici mai eficient, nici mai puţin eficient decât cea a unui ţăran analfabet. Astfel, forma materială a omului este colectivă, în sensul că este comună tuturor oamenilor, pentru că - prin definiţie - oamenii sunt creaturi care au doar această formă. Procesul prin care se dezvoltă această formă este inconştient, astfel că Inconştientul Colectiv nu este decât o denumire pentru acest proces care este în acelaşi timp inconştient şi comun tuturor oamenilor.

În mare parte, diferenţele extreme ale formei omeneşti sunt rezultatul unei interferenţe conştiente cu acest proces, ca atunci când femeile Ubangi îşi lăţesc buzele cu ajutorul unor discuri de lemn. Dar când alcătuirea corpului este lăsată în seama procesului inconştient, corpul dezvoltat în Africa rămâne în toate aspectele principale exact ca un corp dezvoltat în America. Presupunând că gândurile, emoţiile, ideile şi imaginile sunt părţi ale corpului uman, funcţii ale sale sau măcar activităţi modelate de acelaşi proces, ne-am putea aştepta să descoperim acelaşi caracter colectiv sau comun când gândurilor şi imaginilor li se permite să se dezvolte fără vreo interferenţă conştientă, ca în vise şi în fanteziile spontane. Asta ne-ar oferi o explicaţie raţională şi simplă a faptului că, în aspectele lor esenţiale, miturile "visate" acum cinci mii de ani în Caldeea seamănă cu cele pe care le găsim în Mexic trei mii de ani mai târziu sau la Londra sau Los Angeles în prezent.

Dacă teoria lui Jung este corectă, ne spune ea ceva despre semnificaţia mitului? Jung crede că există dovezi concludente că visele şi fanteziile sunt simptome ale direcţiilor pe care le iau procesele psihologice inconştiente. Cu alte cuvinte, ele îi permit psihiatrului să diagnosticheze o afecţiune sau boală psihică aşa cum luarea pulsului, efectuarea unei hemoleucograme sau a unei analize de urină permit doctorului să verifice starea de sănătate a corpului. De aici provine o idee extrem de importantă.

În ceea ce priveşte sănătatea corporală, evaluăm "sănătatea" cu ajutorul unui standard colectiv de normalitate. Adică, un om este sănătos dacă procesele sale fizice de natură inconştientă funcţionează fără vreo interferenţă deosebită, îngăduindu-i să supravieţuiască fără prea multă suferinţă până la vârsta cea mai înaintată ce pare a putea fi atinsă de un mare număr de fiinţe umane. Mai mult, activitatea vindecătoare a unui medic constă, de obicei, în a ajuta procesele inconştiente ale corpului pentru a dobândi rezistenţa în faţa bolii, procese care sunt deja declanşate - cu o extremă ingeniozitate. Nu fără temei, Jung a transpus toate acestea în termeni psihologici. El crede că psihiatrul tratează cu eficienţă maximă când ajută procesele mentale ce sunt, şi ele, inconştiente, formatoare, vindecătoare şi comune tuturor oamenilor. Asta l-a făcut să aibă încredere şi să respecte "înţelepciunea" Inconştientului psihic, aşa cum medicii au încredere în ingenioasa înţelepciune a corpului.

Foarte interesantă pentru demersul nostru este afirmaţia lui că visele şi fanteziile celor sănătoşi psihic tind să se asemene cu structura generică a acestor mari mituri colective ce stau la baza tradiţiilor spirituale şi religioase ale rasei. El a descoperit, de pildă, că în etapele ultime ale vindecării psihice pacienţii visează sau creează ca fantezie imaginea unui cerc divizat în patru sectoare egale sau a unei mandala, imaginea vădind o imensă varietate de forme specifice. Ciudat este că tradiţii mitologice atât de diferite precum creştinismul şi budismul folosesc tipuri ale acestei imagini - cercul sau mandala - pentru a reprezenta concepţiile lor diferite despre desăvârşire - exemple faimoase de mandala creştină fiind rozasele catedralelor gotice şi viziunea lui Dumnezeu din Paradisul lui Dante.

În termeni generali, semnificaţia implicită a teoriei lui Jung este deci că, într-un anumit fel, marile mituri colective reprezintă activitatea vindecătoare şi formatoare pe care o îndeplinesc procesele psihice inconştiente ale individului, în care el trebuie să înveţe să aibă încredere, pe care să le respecte şi să le sprijine cu gândul şi cu acţiunea lui conştientă. Cu câteva schimbări în terminologie, nimic din această teorie nu ar trebui să suscite obiecţii din partea unui creştin, aproape indiferent de confesiune. Am înfăţişat teoria în forma ei cea mai "fizică," dar cum, în prezent, nimeni nu are o concepţie foarte clară despre ce anume sunt lucrurile fizice sau materiale, neştiindu-se dacă asemenea cuvinte au vreo semnificaţie, nu ar fi prea deplasat să echivalăm "înţelepciunea" Inconştientului cu inspiraţia Sfântului Duh - cu condiţia indispensabilă de a nu ne arăta prea siguri în legătură cu ce are de gând Sfântul Duh. "Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre, nici Căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de pământ, aşa de departe sunt căile Mele de ale voastre, şi cugetele Mele de cugetele voastre." (Isa., 55, 8-9.)

Teoria lui Jung asupra mitului este utilă şi foarte semnificativă în anumite privinţe, mai ales în modul cum explică formarea efectivă a miturilor. Cu toate acestea, ea lasă de dorit în interpretarea propriu-zisă a simbolurilor mitului, căci "semnificaţia" ultimă ce transpare este o teorie asupra vieţii, o filosofie psihologică, ce reprezintă ipoteza personală a lui Jung, chiar dacă ea conţine câteva elemente universale care au fost validate de-a lungul timpului. Cred că mai subtil în limpezirea naturii mitului ca atare s-a dovedit a fi unul dintre savanţii cei mai erudiţi şi deschişi spre universalitate ai epocii noastre - regretatul Ananda Coomaraswamy -, care a fost vreme de mulţi ani curator al Muzeului de Arte Frumoase din Boston.

Coomaraswamy a reprezentat o şcoală de gândire mitologică şi antropologică tot mai influentă, o şcoală care a depăşit provincialismul secolului al XIX-lea şi nu mai echivalează înţelepciunea, progresul şi cultura cu nişte anomalii şi tulburări specifice Occidentului modern. Deoarece, după toate probabilităţile, homo sapiens a locuit pe acest pământ de aproximativ un milion de ani, este mai degrabă pripit să considerăm cultura ca fiind un fenomen relativ recent. Ananda Coomaraswamy a demonstrat cu iscusinţă că au existat culturi extrem de sofisticate şi profunde ce nu au avut la dispoziţie instrumente pe care le considerăm esenţiale - precum scrisul, construcţiile de cărămidă sau piatră, sau utilizarea unor dispozitive mecanice. Este evident că asemenea culturi nu vor urmări, nici nu vor atinge ţelurile de viaţă pe care noi le considerăm importante, ci vor avea alte ţeluri, fără nicio legătură cu dorinţele şi "bunurile" specifice omului modern.

De fapt, omul modern mărturiseşte că nu are vreun scop în viaţă. Progresul, aşa cum îl concepe el, nu este îndreptat spre altceva decât spre încă şi mai mult progres, aşa că viaţa sa este dedicată urmăririi mereu mai frenetice a unei "zi de mâine ce nu vine niciodată". Coomaraswamy a remarcat că în această privinţă cultura noastră este anormală din punct de vedere istoric, cea mai mare parte a operei sale fiind o vastă documentare a faptului că, aproape fără excepţie, în toate celelalte culturi a existat un consens filosofic unanim, general şi peren asupra naturii umane şi a destinului acesteia - de la o zonă culturală la alta diferenţele privesc doar terminologia, elementele pe care se pune accentul şi tehnica. Nu era o filosofie în accepţiunea curentă de "teorie speculativă"; era dragostea de înţelepciune ce nu consta în gânduri şi cuvinte, ci într-o stare de a cunoaşte şi de a fi. În cadrul unor asemenea culturi, această philosophia perennis deţinea o poziţie centrală şi i se acorda toată cinstirea cuvenită, chiar dacă subtilităţile ei nu erau accesibile decât unei minorităţi.

În prezent, am ajuns să identificăm într-o asemenea măsură filosofia cu "gândirea"- recte, cu o imensă babilonie de opinii verbale - ajungând să confundăm filosofiile tradiţionale ale altor culturi cu nişte speculaţii de acelaşi gen. Astfel, noi nu realizăm cât de stranie este propria noastră poziţie, fiindu-ne greu să recunoaştem faptul evident că, altminteri, a existat un consens filosofic unanim şi universal, susţinut de oameni care au aceleaşi intuiţii şi împărtăşesc, în esenţă, aceeaşi doctrină, indiferent dacă trăiesc astăzi ori au vieţuit acum şase mii de anii, fie că sunt din New Mexico în Vestul Îndepărtat sau din Japonia în Extremul Orient. În măsura în care îi sesizăm totuşi existenţa, o numim "metafizică" sau "misticism", dar atât revelaţia pe care este întemeiată, cât şi doctrina sau simbolurile prin care este exprimată ea sunt răstălmăcite într-o asemenea măsură, încât "nu ar fi exagerat să spunem că am putea s-o descriem exact ca pe o negare categorică a celor mai multe afirmaţii făcute în legătură cu ea", atât de către criticii ei contemporani, cât şi de către mulţi dintre adepţii ei fervenţi de astăzi. Căci în ambele tabere predomină opinia că "misticismul" este o retragere din faţa realităţilor vieţii într-o dispoziţie pur subiectivă, care este considerată a fi mai reală decât datele clare provenite de la simţurile noastre.

Urmând calea "negării categorice", aş putea începe spunând că o "metafizică" tradiţională de acest tip presupune o conştientizare mult mai acută a datelor clare provenite de la simţuri decât se întâmplă îndeobşte, iar în loc de a se retrage într-o lume subiectivă şi izolată, singura ei preocupare este de a depăşi subiectivitatea, astfel ca omul să se poată "trezi" faţă de lumea care este concretă şi reală, spre deosebire de lumea care este pe de-a-ntregul abstractă şi conceptuală. Toţi cei care îşi depăşesc subiectivitatea descriu o perspectivă asupra lumii ce diferă uimitor de mult faţă de cea a omului de rând care este condiţionat social - o perspectivă din care viaţa şi moartea, munca şi alimentaţia încetează să mai fie o problemă. Da, viaţa merge înainte, dar ea nu mai este o urmărire frenetică şi frustrantă a unui ţel ce se îndepărtează mereu, datorită descoperirii faptului că timpul - aşa cum este el înţeles de obicei - este o iluzie. Omul este izbăvit de obsesia urmăririi unui viitor pe care nu îl are.

O altă consecinţă a acestei conştientizări acute a lumii reale este descoperirea că ceea ce a fost resimţit ca "sinele" sau "egoul" propriu este tot o abstracţiune lipsită de orice realitate - o descoperire graţie căreia, în mod straniu, "misticul" îşi dă mâna cu omul de ştiinţă ce "nu a putut detecta vreodată un organ numit suflet". Lumea convenţională, acea lume a timpului şi spaţiului, a diferenţei dintre eu şi ceilalţi, este înlocuită de o realitate ce poate fi descrisă adecvat numai prin negaţii - "nenăscută, neivită, necreată, nealcătuită" -, deoarece natura ei nu este nici verbală, nici conceptuală. Pe scurt, "văzătorii" acestei realităţi sunt cei "dezvrăjiţi" sau "deziluzionaţi" - cei care pot să folosească gândurile, ideile şi cuvintele fără a fi fermecaţi şi hipnotizaţi de magia lor.

Înainte de a arăta legătura acestei doctrine cu mitul, trebuie să îi rezum principiile generale, dându-mi seama totuşi că forma în care ele trebuie să fie enunţate acum nu este cea mai propice înţelegerii lor în prezent. Lumea experienţei convenţionale de fiecare zi apare ca o multitudine de lucruri separate ce se desfăşoară în spaţiu şi se succed unul altuia în timp. Existenţa lor este percepută întotdeauna prin contrast sau opoziţie. Cu alte cuvinte, înţelegem sau delimităm experienţa luminii prin contrast cu întunericul, plăcerea apare doar prin contrast cu durerea, viaţa cu moartea, binele cu răul, subiectul cu obiectul. Opoziţia, dualitatea, este aşadar condiţia inevitabilă a acestei lumi, oricât de mult ne-am strădui să o depăşim, să păstrăm ceea ce este plăcut şi bine şi să respingem ceea ce este dureros şi rău - efort care nu poate fi decât un cerc vicios, deoarece fără durere plăcerea este lipsită de noimă. Însă această lume a perechilor de contrarii este convenţională şi "aparentă"; ea nu este lumea reală. Căci realitatea nu este multiplă, temporală, spaţială sau duală. În sens figurat, ea este Una, mai curând decât Multiplă, însă ea pare a fi Multiplă, prin intermediul unui proces descris în diferite feluri - ca manifestare, creaţie prin Cuvânt, dezmembrare sacrificială, iscusinţă, joc sau iluzie - pentru a nu menţiona decât câţiva dintre termenii cu ajutorul cărora doctrina dă seama de existenţa lumii convenţionale.

Pe scurt deci, lumea multiplicităţii provine din Unu şi revine la Unu, deşi, în realitate, ea nu este niciun moment diferită de Unu decât în joacă, printr-o "iscusinţă", doar în aparenţă. Provenienţa şi revenirea sa la Unu, care îi este Alfa şi Omega, pare a fi un proces temporal, deoarece "arta" prin care este manifestată presupune convenţia timpului. Atâta vreme cât mintea umană este fermecată de această "iscusinţă", ea confundă convenţia cu realitatea şi prin urmare ajunge în cercul vicios al luptei cu perechile de contrarii, urmărind plăcerea şi fugind de suferinţă. Dar poţi fi eliberat sau izbăvit din acest circuit fără de sfârşit cu ajutorul dezamăgirii, moment în care vezi dincolo de iluzie.

Coomaraswamy a arătat că există două moduri de a comunica această doctrină. Unul constă într-o enunţare mai mult sau mai puţin nemijlocită a principiilor sale, aşa cum am făcut-o eu şi aşa cum se găsesc ele în învăţăturile explicite ale tradiţiei "mistice". Celălalt mod constă într-o enunţare simbolică sau prin intermediul mitului. În anumite cazuri, mitul poate proveni din parabolă sau alegorie, adică el poate fi un corpus de "povestiri cu rol instructiv" pe care deţinătorii doctrinei tradiţionale l-au compus intenţionat. Dar, probabil, în mult mai multe cazuri, originea mitului este inconştientă şi spontană. El apare în modalitatea sugerată de Jung, dar reprezintă acelaşi adevăr ca şi doctrina tradiţională, deoarece mitul irumpe dintr-un nivel mai profund al minţii care nu a fost niciodată "înşelat" de iluzia lumii convenţionale. Această ipoteză poate părea fantezistă, dar cu siguranţă ea nu este mai puţin fantezistă decât practica psihanalitică obişnuită de a vindeca nevrozele urmărind aluziile şi indicaţiile pe care le conţine "înţelepciunea" viselor. Dacă, aşa cum susţine Jung, visul este simptomul proceselor mentale de natură inconştientă, dar formatoare care lucrează în sensul "integalităţiii", aşa cum anumite procese corporale lucrează pentru sănătate, nu ar trebui să ne surprindă faptul că mitul "reprezintă" ceea ce se spune şi în doctrina dez-vrăjirii, căci este foarte probabil ca eliberarea de iluzie să fie cuvenita stare de sănătate a minţii. Corpul omenesc este adesea mai înţelept decât doctorul prea sofisticat şi am fi îndreptăţiţi să ne aşteptăm ca aceste organe încă şi mai uluitoare - creierul şi nervii - să fie mai înţelepte decât filosoful şi teologul tipic.

Astfel, deşi Jung nu merge atât de departe precum Coomaraswamy în echivalarea conţinutului mitic cu acea philosophia perennis ce ocupă un loc de cinste în aproape toate celelalte culturi cu excepţia culturii noastre, teoria lui asupra formării simbolurilor mitice ne oferă o explicaţie raţională a procesului graţie căruia o înţelepciune de acest tip a putut să fie intuită de mintea neinstruită şi nesofisticată a oamenilor din popor de unde au ieşit la lumină simbolurile respective. Căci există modalităţi în care simbolurile îşi exprimă adevărul mai adecvat decât limbajul categoric şi exact al doctrinei, căci adevărul acesta nu este o idee, ci o realitate trăită, o realitate funciară şi vie care nu se poate "defini" şi "despre" care nu se poate vorbi în termeni exacţi.

O expresie ce reprezintă ceva cunoscut rămâne mereu un simplu semn şi nu este niciodată un simbol. [...] Fiecare produs psihic, în măsura în care el este expresia cea mai adecvată, la un anumit moment, a unui fapt necunoscut sau doar relativ cunoscut până atunci, poate fi considerat ca simbol, cu condiţia de a fi pregătiţi să acceptăm acea expresie ca desemnând ceva ce este doar presimţit şi nu încă întru totul conştient.

Coomaraswamy evidenţiază acelaşi lucru într-o manieră uşor diferită:

Una dintre erorile majore ale analizei istorice şi raţionale este de a presupune că "adevărul" şi "forma originară" ale unei legende pot fi separate de elementele ei miraculoase. Adevărul este inerent tocmai acestor miracole: "Minunea - iată însuşi începutul filosofiei" (Platon, Theaitetos 1550), şi tot astfel Aristotel, care adaugă: "Deci, acela care îndrăgeşte miturile, ce abundă în minuni, este, în consecinţă, un iubitor al înţelepciunii" (Metafizica, 982 b). Mitul întruchipează cea mai scurtă cale spre adevărul absolut, în măsura în care el poate fi exprimat în cuvinte.

În acest sens, "adevărul absolut" nu este rezultatul final al speculaţiei raţionale, ci starea centrală, fundamentală şi deci absolut reală a propriei noastre fiinţe, ce este "doar presimţită, şi nu încă întru totul conştientă".

Într-o carte dedicată unei anumite mitologii, spre deosebire de Mitologie în general, nu avem spaţiul necesar pentru a ne lansa într-o discuţie exhaustivă despre valoarea acestor două teorii - în legătură cu care cititorul trebuie să recurgă la operele lui Jung şi Coomaraswamy citate în această carte. Dacă este ca această carte să înceapă vreodată, polemica legată de natura Mitologiei trebuie să ajungă la aceeaşi concluzie oarecum arbitrară ca şi polemica despre natura creştinismului. Căci, în domeniul unei ştiinţe atât de inexacte, va fi imposibil să mulţumeşti sau să convingi pe toată lumea, iar, dacă va fi urmărit cu rigoare, întregul demers va semăna cu întrecerea dintre Ahile şi broasca-ţestoasă. Ahile - adică erudiţia academică - nu va putea să ţină pasul cu broasca-ţestoasă a subiectului, deoarece ea trebuie să se oprească mereu pentru a despica firul în patru, o dată şi încă o dată... ad infinitum.

O soluţie total diferită a problemei pe care o pune această carte ar fi să explicăm mitologia creştină şi catolică în termenii furnizaţi de doctrina oficială a Bisericii. Îmi dau foarte bine seama că există argumente puternice în favoarea acestei soluţii, deoarece opera unor apologeţi catolici din timpurile moderne - precum von Hügel, Gilson şi Maritain - este cât se poate de respectabilă din punct de vedere intelectual. Totuşi, această soluţie are nişte neajunsuri majore ce vor fi, cred, suficient de clare pe parcursul acestei cărţi, aşa că acum nu trebuie decât să le rezumăm.

Primul dintre neajunsuri este că doctrina oficială a Bisericii îşi complică propria poziţie încercând să includă în cadrul mitului dogma - adică afirmaţii ce definesc mitul -, afirmând că evenimentele descrise acolo sunt fapte de natură istorică sau metafizică, sau că acest mit este singurul mit adevărat. Desigur, o afirmaţie care încearcă să afirme ceva despre sine însăşi este întotdeauna un cerc vicios fără nicio noimă - ca şi cum ai încerca să gândeşti în legătură cu gândul A în timp ce gândeşti gândul A! Astfel că, bazându-se pe autoritatea Bisericii sau a Bibliei, omul crede că ea este singura autoritate veritabilă.

Al doilea neajuns este că ceea ce am denumit philosophia perennis nu are acest dezavantaj, deoarece autoritatea exponenţilor săi este întotdeauna coroborată cu ajutorul altora, ce vorbesc din punctele de vedere ale unor culturi şi tradiţii total diferite. Creştinul care susţine că învăţătura Vedanta sau cea a budismului Mahayana sunt inferioare propriei sale doctrine nu trebuie să uite că judecăţile lui sunt bazate pe criterii pe care le-a dobândit din creştinism, astfel încât concluzia lui este trasă dinainte sau, pentru a vorbi pe şleau, este părtinitoare. S-ar părea că, dat fiind faptul că, în prezent, noi cunoaştem destul de bine celelalte tradiţii spirituale, nu mai există scuze pentru provincialismul religios. În prezent, această cunoaştere este atât de vastă, încât ne este greu să înţelegem cum cineva poate fi considerat competent din punct de vedere teologic, în sens academic, fără a fi versat şi în alte tradiţii, pe lângă cea creştină.

Cel de-al treilea şi, poate, cel mai important neajuns este că doctrinele oficiale vădesc grija stranie de a dovedi veridicitatea literală a mitului ca o bază pentru credinţă. Dar această credinţă în mit, această aderenţă anxioasă la mit ca realitate şi certitudine, îi distruge total valoarea şi puterea. Un Dumnezeu definit conceptual, un Hristos în care se crede ca într-o stâncă, se transformă imediat dintr-o imagine creatoare într-un idol mort. Nerăbdarea de a crede este tocmai opusul încrederii, al abandonului de sine în faţa adevărului - oricare este ori s-ar putea el dovedi a fi. În philosophia perennis nu s-a pus niciodată problema credinţei - a dorinţei fervente ca adevărul să fie consolator -, nu deoarece nu există nicio dorinţă care să fie consolată, ci deoarece se înţelege limpede faptul că fiinţa umană are sentimente şi dorinţe a căror natură este atât de contradictorie, încât ele nu pot fi consolate de niciun adevăr! Mai mult, adevărul de care se preocupă ea nu are nicio legătură cu vreo credinţă sau cu ideile mult preţuite, deoarece ̶ în afara mitului sau a limbajului figurat ̶ el este imposibil de exprimat cu ajutorul vreunei afirmaţii precise. Mitologia ghiceşte acest adevăr, dar ea nu îl defineşte, iar orice tentativă de a-l înţelege pornind de la premisa că afirmaţiile sale au un caracter precis, istoric sau ştiinţific este - dacă există aşa ceva - un păcat fără pereche împotriva luminii.

Două sunt motivele - altfel, de înţeles - pentru care teologii contemporani, atât cei catolici, cât şi cei protestanţi, sunt reticenţi la orice interpretare a creştinismului în lumina philosophiei perennis. Unul este teama de sincretism, teama legată de apariţia unei "religii noi" care va fi un ghiveci din "cele mai bune elemente" ale tradiţiilor existente, o direcţie care a fost susţinută de cei cu înclinaţii teosofice. Dar, deoarece caracteristicile esenţiale ale philosophiei perennis apar plenar în fiecare mare tradiţie, un sincretism arbitrar al "celor mai bune elemente" din toate tradiţiile ar lăsa de-o parte în mod cert anumite aspecte cruciale legate de doctrină şi simbolistică. În genere, o tradiţie mitică nu este alcătuită deliberat; ca orice lucru viu, ea creşte, iar, prin comparaţie, un sincretism artificial ar fi ceva lipsit de viaţă şi rigid.

Celălalt motiv este frica de presupusul "individualism" şi "acosmism" a orice are legătură cu misticismul. Este ca şi cum ciobul ar râde de oala spartă, căci ce poate fi mai individualist decât pretenţia creştinismului oficial că este unicul adevăr, ba chiar că este cea mai bună versiune a adevărului? Faptul că asemenea pretenţii sunt emise de către un grup nu le face mai puţin individualiste decât atunci când sunt emise de o singură persoană. În plus, asemenea pretenţii nu s-ar putea ivi din mintea unui "văzător al Realului", deoarece pentru el este cât se poate de clar că individualitatea sa este cu totul convenţională şi că se bucură de cunoaşterea Realităţii tocmai în măsura în care el nu mai este un individ. În privinţa "acosmismului" - concepţia potrivit căreia întreaga lume convenţională este lipsită de valoare şi falsă - philosophia perennis nu spune mai mult decât că "împărăţia mea nu este din această lume". Tâlcul este că, de fapt, convenţiile dobândesc valoarea proprie artei şi frumuseţii numai când ele sunt considerate a fi convenţii şi sunt utilizate dintr-o perspectivă superioară ce "nu este din această lume". Convenţiile - timpul, spaţiul, multiplicitatea şi dualitatea - sunt false până când li se observă caracterul convenţional, după care ele sunt "răscumpărate" , atingând pe deplin demnitatea artei.

În paginile ce urmează, principalul nostru obiectiv va fi să descriem unul dintre cele mai frumoase mituri care a înmugurit vreodată din mintea omului sau din procesele inconştiente care îi dau formă şi care, într-un anumit sens, sunt mai mult decât omeneşti. Nu ne va interesa cât de mult din acest mit este ţesut din fapte istorice şi cât din imaginaţie - având în vedere că am definit mitul ca orice naraţiune, reală sau imaginară, despre care se consideră a da seama de semnificaţia lăuntrică a vieţii. În plus, este vorba despre o descriere, nu despre o istorie a Mitologiei Creştine, care ar necesita o lucrare dedicată exclusiv acestui subiect, deoarece scopul nostru este de a arăta ce este această floare, şi nu cum anume ar fi putut să fie ea alcătuită. După descriere, vom încerca o interpretare a mitului în spiritul generic al philosophiei perennis pentru a aduce la lumină caracterul realmente catolic sau universal al simbolurilor şi a împărtăşi bucuria de a descoperi o fântână a înţelepciunii pe un târâm unde mulţi nu mai aşteaptă altceva decât un deşert de platitudini.

Oricine a studiat creştinismul după metodele utilizate acum în universităţi şi în şcolile teologice trebuie să se familiarizeze cu o perspectivă întru câtva neobişnuită, abordând creştinismul ca pe un mit coerent. În prezent, creştinismul este studiat aproape întotdeauna ca o evoluţie istorică a unor elemente de origine ebraică şi greacă. Dacă ar fi să urmăm această metodă, ar trebui să abordăm mitologia creştină în lumina unor capitole preliminare despre mitologia babiloniană, egipteană, ebraică, asiriană, persană, greco-romană, celtică şi teutonică. Dar o asemenea perspectivă istorică nu corespunde viziunii despre lume din epoca patristică şi, respectiv, scolastică, în care mitul creştin a ajuns la deplina lui înflorire. Doresc să descriu mitul aproape aşa cum l-ar fi perceput cineva care trăia în epoca lui de înflorire maximă, să spunem, pe la sfârşitul secolului al XIII-lea.

Pentru un astfel de om, punctul central al istoriei era apariţia lui Hristos şi întreaga istorie era descifrată în termenii lui Hristos. Cu alte cuvinte, Vechiul Testament era citit de la sfârşit către început, fiind privit ca o prefigurare a Întrupării şi a Bisericii. Povestea Creaţiei şi a Căderii Omului nu era citită şi înţeleasă în termenii primitivi ai mitologiei ebraice, ci în termenii foarte rafinaţi ai dogmei despre Sfânta Treime, în termenii angelologiei şi cosmologiei concepute de Sf. Dionisie pseudo-Areopagitul, Sf. Augustin şi Sf. Toma de Aquino. Oricine a vizitat marile catedrale medievale ale Europei sau a studiat paginile manuscriselor iluminate va fi observat că mintea medievală era total lipsită de realism istoric. Patriarhii şi profeţii, ca şi personajele din Noul Testament poartă haine şi trăiesc în locuinţe specifice pentru Europa Occidentală între anii 900 şi 1400. Întâmplările din Vechiul şi Noul Testament sunt juxtapuse în concordanţă cu teoria "tipurilor", conform căreia Arborele Cunoaşterii se află într-un raport de simetrie inversă cu Arborele Crucii, Exodul cu Învierea, ridicarea lui Enoh şi Ilie la ceruri prefigurează cumva Înălţarea şi aşa mai departe. Toate acestea ne arată că mintea medievală nu era interesată atât de istoricitatea poveştii creştine, cât de simbolismul ei. Sărbătorile Bisericii în care credincioşii retrăiau evenimentele acestei povestiri nu erau simple comemorări istorice, ci mai degrabă modalităţi de a participa la ritmul şi la realitatea vieţii divine. Evenimentele istorice erau manifestările pământeşti ale acestei vieţi, facerea voii lui Dumnezeu pe pământ precum se face ea - per omnia saecula saeculorum - din vecii vecilor în ceruri.

O modificare similară a perspectivei trebuie să survină şi în legătură cu ordonarea şi interpretarea surselor mitului creştin. Un protestant din epoca modernă se va baza numai pe Biblie, dar pentru un catolic, sursa primordială a revelaţiei creştine este "Hristos-în-Biserică" sau mai curând Sfântul Duh însuşi in-formând şi inspirând Trupul viu al lui Hristos. De aici ia naştere principiul catolic lex orandi lex credendi - legea rugăciunii este legea credinţei. Lex orandi, legea rugăciunii, nu este simpla rânduială liturgică; ea este starea Bisericii în rugăciune, cu alte cuvinte, chiar în actul uniunii cu Dumnezeu aici şi acum. Aşadar, din poziţia ei de autoritate, Biserica instituie, mai întâi, Liturghia. Aceasta include în primul rând Messa şi celelalte Şase Sacramente, despre care se consideră că au fost instituite chiar de Hristos, întruchipând astfel rânduiala cea mai timpurie şi mai fundamentală a vieţii creştine. În ordinea importanţei, vin apoi Sfintele Scripturi ale Vechiului şi, respectiv, Noului Testament, şi apocrifele, despre care se crede că au fost scrise sau aprobate de către Biserică, astfel că autoritatea scripturii provine de la Biserică, şi nu viceversa. Pe locul al treilea ca importanţă vin Crezul Apostolic şi Crezul de la Niceea, ca rezumatul elementelor esenţiale propovăduite atât de scriptură, cât şi de tradiţie, rezumat purtând girul oficial al Bisericii. Pe locul patru ca importanţă vine o altă parte a Liturghiei, Serviciul Divin, ce este conţinut în Breviar şi constă în cultul cotidian care se practică în Biserică în afara Messei propriu-zise - alcătuit din Psalmi cu antifoanele lor specifice fiecărei perioade, din imnurile oficiale ale Bisericii şi din lectura unor pasaje scripturale şi din scrierile Sfinţilor Părinţi.

Aceste surse, cu perspectiva specială pe care o aduce după sine rânduirea lor ierarhică, oferă structura de bază a mitului creştin şi, aşa cum crengile unui copac sunt umplute cu nenumărate frunze şi flori, această structură este înverzită cu o mare bogăţie de simboluri în artă şi ceremonial, cu multe legende, o vastă hagiografie şi tradiţie, pentru a-l transforma într-un veritabil Arbore al Vieţii - unul dintre cele mai desăvârşite şi mai frumoase mituri din toate timpurile.

Reîntoarcerea în Reich

 

Eric Lichtblau
Reîntoarcerea în Reich.
Misiunea secretă a unui refugiat evreu împotriva Germaniei naziste
Editura Meteor Press, 2020
Traducere din limba engleză de Adina Barvinschi

Citiţi o introducere a acestei cărţi.

*****
Intro

Eric Lichtblau, jurnalist laureat cu două premii Pulitzer este autorul best-sellerurilor Naziştii de lângă noi şi Bush's Law: The Remaking of American Justice. A fost reporter pentru New York Times timp de 15 ani, colaborând şi cu Los Angeles Times, The New Yorker, Time şi alte publicaţii. Locuieşte lângă Washington DC.

Proiect istoriografic iniţiat de regizorul Steven Spilberg

Reîntoarcerea în Reich este remarcabila poveste a lui Fred Mayer, un evreu german care a fugit din Germania nazistă şi care s-a întors în teritoriile ocupate pentru a conduce o misiune secretă în spatele liniilor inamice. Recrutat de OSS, precursoarea CIA, Freddy a fost paraşutat în Alpii austrieci împreună cu refugiatul olandez Hans Wynberg şi dezertorul nazist Franz Weber. Înfruntând pericolul permanent, cei trei au reuşit să obţină şi să transmită informaţii vitale pentru Aliaţi, contribuind semnificativ la efortul de război, cu doar trei luni înaintea victoriei. Mai mult, deşi a fost capturat de Gestapo şi torturat cu bestialitate, Freddy a reuşit în mod surprinzător să-l convingă pe liderul nazist al regiunii să se predea forţelor aliate care înaintau decisiv. O poveste impresionantă şi captivantă despre eroism, determinare şi spirit de sacrificiu.

"Reîntoarcerea în Reich este un admirabil reportaj istoric. Niciun cuvânt irosit, nicio pagină nu trebuie ratată în această minunată relatare a uneia dintre cele mai îndrăzneţe şi de succes misiuni secrete din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, scrisă cu măiestrie de un scriitor fantastic de talentat." (Alex Kershaw, New York Times)

"Captivanta carte a lui Eric Lichtblau are toate atributele unui adevărat roman de spionaj [...] Relatarea acţiunilor celor doi refugiaţi evrei din Europa lui Hitler luptând împotriva ororilor comise de Germania nazistă nu este numai o poveste a experienţelor lor uimitoare, ci şi o lecţie atât de necesară azi." (Margaret Henoch, fost şef de staţie CIA)

Fragment
Prolog

În aer deasupra Alpilor austrieci
20 februarie 1945

Freddy Mayer stătea ghemuit în spatele bombardierului B-24 Liberator privind vârfurile măreţe care treceau în fugă prin aerul îngheţat al nopţii. Crestele înzăpezite ale munţilor Alpi păreau înşelător de liniştite, de paşnice chiar. Dacă închideai ochii, aproape că puteai să uiţi că 3.000 de metri mai jos, la sol, avea loc un război extrem de sângeros. Freddy s-a uitat încă o dată prin trapa îngustă din podeaua compartimentului pentru bombe al avionului şi a aşteptat ultimul semnal din carlingă.

Întoarcerea în iadul stârnit de Adolf Hitler în Europa i s-ar fi părut imposibilă în urmă cu şapte ani, atunci când fugise ca adolescent din Germania nazistă. Iată-l însă acum, la cei 23 de ani ai săi, gata să plonjeze în fortăreaţa nazistă din Austria cu o paraşută legată în spate şi o geantă voluminoasă ce conţinea un pistol, muniţie şi provizii prinsă de picior. Mai mult, lucrând pentru americani şi angajându-se într-o misiune de spionaj improbabilă, menită să înfrângă "ultima rezistenţă" a lui Hitler în Alpi.

Era aventura extremă după care tânjea de luni de zile acest refugiat robust, misiunea care avea să-l aducă împotriva celor pe care îi considerase cândva compatrioţi. Undeva la poalele muntelui, invizibili pe terenul alpin inaccesibil, se aflau soldaţi nazişti înarmaţi cu tunuri antiaeriene construite pentru a distruge exact genul de avion care îi transporta. Un ofiţer îi spusese pe un ton grav că şansele de succes ale misiunii, ce urma să fie dusă la bun sfârşit doar cu trei oameni, erau de una dintr-o sută. Era suficient pentru Freddy. Orice pentru a-i înfrânge pe nazişti, spusese el atunci.

Aşteptase atât de mult această ocazie şi îşi dorea cu ardoare să treacă la acţiune. Misiunea fusese anulată de două ori în ultimele cinci zile din pricina vremii nefavorabile, iar, cu mai puţin de o jumătate de oră înainte, piloţii fuseseră la un pas să se întoarcă încă o dată în Italia. Freddy hotărâse că nu puteau eşua în acea noapte. Cerul luminat de Lună, care îl despărţea de naziştii de la sol, părea acum calm, îmbietor chiar. "Superb", şi-a spus în sinea lui. L-a cuprins o stranie senzaţie de linişte.
- Pregătit, pregătit, pregătit, hai! a strigat un om din echipaj după un semnal primit din carlingă.

Aşezat pe marginea trapei, Freddy s-a împins cu picioarele şi a sărit în gol.

Un băiat din Germania
 

Freiburg, Germania
primăvara anului 1933

Lumea lui Freddy, cuibărită între dealurile înverzite ale regiunii germane Pădurea Neagră, se prăbuşea în jurul său.

Primele semne fuseseră subtile: o jignire aruncată de un coleg, o privire duşmănoasă peste piscina din cartier vrând parcă să-i spună "rămâi pe partea ta". Atmosfera nefastă a devenit treptat tot mai greu de ignorat chiar şi de un băiat exuberant pe care îl interesau numai automobilele şi fetele. La megafoanele din piaţa însorită din Freiburg au început să fie difuzate discursuri pline de venin. Au fost promulgate legi care proclamau supremaţia "arienilor" germani. Apoi au apărut saluturile obligatorii, strigătele entuziaste de "Heil Hitler!" ale băieţilor din Tineretul Hitlerist, steagurile roşu cu negru marcate cu braţele îndoite ale svasticii naziste fluturând de la balcoanele oraşului. Lui Freddy - sau "Fritz", cum îi spuneau toţi băiatului de 11 ani - i-a fost tot mai greu să nu vadă ce se întâmpla. Un loc care păruse tolerant sau chiar primitor devenise tot mai ameninţător pentru familia sa şi pentru ceilalţi evrei din Freiburg - o minoritate de aproape o mie de suflete răspândită prin oraşul în mare parte catolic.

Unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Freddy fugise deja în Elveţia împreună cu familia sa. În aprilie 1933, apăruseră primele ruguri de cărţi şi primele boicoturi ale magazinelor ţinute de evrei, iar tatăl prietenului său nu era dispus să aştepte ce urma să se mai întâmple; tovarăşul de joacă din copilărie al lui Freddy dispăruse în câteva săptămâni. Alte familii evreieşti plecau şi ele. Nimeni nu ştia cum aveau să evolueze lucrurile şi cât de mult puteau să se înrăutăţească.

Tatăl lui Freddy l-a tot asigurat pe el şi pe cei trei fraţi ai săi că erau în siguranţă. Heinrich Mayer era un veteran decorat al Marelui Război şi se agăţa de Crucea sa de Fier ca de o pavăză împotriva tuturor celor care ar fi putut să-i pună sub semnul întrebării patriotismul german. Crucea, decernată de kaizer cu două decenii înainte în semn de recunoaştere a eroismului lui Heinrich în timpul Primului Război Mondial, i-a devenit scut.
- Nu vor veni niciodată să mă ia, spunea adesea Heinrich. Am fost Frontkaempfer - soldat german pe front. Nu ni se va întâmpla nimic.

"Norii dinaintea furtunii", cum avea să descrie mai târziu Winston Churchill forţele întunecate care măcinau Europa interbelică, se adunau deja asupra Germaniei. Heinrich, un bărbat elegant cu o mustaţă bogată şi cu ochelari rotunzi cu rame subţiri, îşi petrecea zilele concentrându-se pe bunul mers al magazinului de feronerie al familiei, încercând să nu facă valuri şi sperând ca furtuna din jurul său să dispară. Nu avea de gând să cadă pradă unor temeri exagerate şi să arunce la coşul de gunoi tot ce construise împreună cu tatăl său, timp de aproape un secol, în Freiburg, în patria sa, Germania.

Mama lui Freddy, Hilda, care ţinea contabilitatea afacerii de familie, nu era la fel de încrezătoare. Erau până la urmă evrei, iar Germania avea în spate o lungă şi urâtă istorie de persecuţie a neamului lor. L-a avertizat pe Heinrich că nu aveau să beneficieze de tratament preferenţial, cu sau fără Crucea de Fier. Se temea că în ochii lui Hitler aveau să fie mereu în primul rând evrei şi deci inferiori, suboameni. Era panicată şi irascibilă şi căuta o cale de scăpare dintr-un loc care devenea tot mai ostil. Freddy îşi dădea seama că-şi făcea griji. Dar asta era treaba unei mame, nu-i aşa? Să-şi facă griji pentru familia ei. Freddy ştia că tatăl său avea să-i apere. Asta era treaba unui tată.

Freddy nu era temător din fire, dar nu putea să nu se îngrijoreze de schimbările care pluteau în aer. Era un bătăuş, un băiat obraznic care se exprima cu pumnii. Nu se lăsa călcat în picioare. Zâmbetul său caracteristic - atât de larg încât părea că aveau să-i cadă urechile din pricina muşchilor continuu încordaţi - ascundea o mentalitate de luptător. Într-o zi, un coleg i-a spus în pauză "evreu împuţit", o expresie care ajunsese să fie auzită cu o regularitate înfricoşătoare pe dealurile oraşului Freiburg. Alţi copii evrei se uitau, pur şi simplu, în altă parte atunci când li se adresa respectivul epitet. Nu şi Freddy. Scund, solid şi cu pumni rapizi ca fulgerul, el şi-a pocnit adversarul în bărbie şi apoi s-a pregătit pentru o rundă de box în timp ce băiatul cădea lat. Un profesor l-a trimis pe Freddy la director - o matahală de administrator nazist pe nume Friedrich Ludin, care, purtând uniformă germană, patrula pe coridoarele şcolii. Freddy era pregătit să-şi accepte pedeapsa.
- Mi-a spus "evreu împuţit". Nu mi-a picat bine, a explicat el calm.

Ludin l-a privit în ochi.
- Înţeleg, i-a răspuns acesta într-un final. Spre surpriza lui Freddy, directorul l-a trimis înapoi în clasă fără să primească măcar vreo mustrare. Niciun coleg nu a mai îndrăznit vreodată să-l jignească.

Oraşul Freiburg nu-şi tratase mereu evreii cu atât de multă ostilitate. Freddy îşi putea aminti vremuri - care nu păreau atât de îndepărtate - în care acest oraş situat în statul german sud-vestic numit Baden, la graniţa cu Franţa şi Elveţia, părea să accepte că toţi locuitorii lui erau parte integrantă a societăţii. La începutul anilor '30, nu cu mult timp înainte de ascensiunea lui Hitler, era genul de loc în care câteva zeci de băieţi dintr-o frăţie evreiască a universităţii oraşului puteau să-şi ia sacourile şi cravatele cele mai bune, să-şi scoată prietenele la plimbare şi să-şi facă poze în piaţa oraşului fără să fie deranjaţi de nimeni. Nu trebuiau să se teamă că cineva ar fi ştiut că sunt evrei. Măreaţa catedrală gotică din centrul oraşului, cu turnul său imens îndreptat spre ceruri, nu părea o ameninţare religioasă la adresa necredincioşilor, ci, mai degrabă, un monument arhitectural cu care locuitorii puteau să se mândrească.

Pe fundalul dealurilor pitoreşti acoperite de păduri, copiii - creştini şi evrei deopotrivă - săreau peste canalele înguste care le străbăteau oraşul şi pe străzile cu piatră cubică vechi de secole pe care negustorii îşi împingeau zgomotos cărucioarele cu mărfuri. Copilăria lui Freddy a fost idilică: cine cu familia la care propria lor menajeră îi servea cu găluşte, gulaş şi alte delicatese, weekenduri la cinematograf în care urmărea noile filme alb-negru, excursii cu cluburile şcolare în adâncurile Pădurii Negre în timpul cărora făceau drumeţii sau schiau. Viaţa sa de băiat avea întreaga seninătate caldă a unui peisaj pictat de Renoir sau de alţi pictori impresionişti francezi, ale căror opere deveniseră atât de îndrăgite dincolo de graniţa situată la doar patruzeci de kilometri de Freiburg.

Da, Freddy ştia că erau evrei şi că fuseseră mereu diferiţi, dar erau totodată germani; germani patrioţi, după cum îi reamintea adesea tatăl său. Familia sa îşi avea rădăcinile în regiune de mai bine de 500 de ani, încă din anii 1300, când statul Baden era condus de duci şi de monarhi. Bunicul său deschisese în anii 1860 propria sa afacere, numită Feroneria Julius Mayer, şi fusese primul evreu căruia i se permisese după Evul Mediu să-şi cumpere o casă în Freiburg: o clădire frumoasă din cărămidă, cu trei etaje, situată într-o zonă înverzită a oraşului, vestită pentru teii săi. În anul 1865, când îşi cumpărase casa, Julius şi ceilalţi evrei din oraş fondaseră o sinagogă numai a lor, prima din oraş în atâtea generaţii. După secole în care regiunea fusese caracterizată de un antisemitism agresiv, începuse o nouă eră.

Evreii trăiau o remarcabilă epocă de aur în toată Germania, de fapt, iar aceasta a continuat de-a lungul anilor 1920, câtă vreme liderii ţării - care inaugurau cel de-al Doilea Reich mânaţi de ambiţii economice măreţe - le-au acordat mai multe drepturi civile şi le-au deschis uşi care fuseseră mult timp închise. Deşi urmele persecuţiilor de peste secole se mai făceau încă simţite, evreii au reuşit nu doar să se integreze în naţiunea germană, ci şi să prospere în aproape orice ocupaţie. Era epoca în care, în Germania, un tânăr evreu pe nume Albert Einstein a putut deveni un om de ştiinţă de renume mondial, în care un antreprenor pe nume Adolf Jandorf a putut fonda un magazin universal berlinez emblematic, în care romancierul Lion Feuchtwanger a fost primit în rândul celor mai respectaţi scriitori germani şi în care o tânără politolog pe nume Hannah Arendt şi-a putut inaugura cariera profesională legendară. În anul 1921, atunci când s-a născut Freddy - acelaşi an în care berlinezul Albert Einstein câştiga Premiul Nobel pentru contribuţiile sale inestimabile în domeniul fizicii - norul care îi umbrise de atâtea secole pe evreii germani părea să se fi ridicat în sfârşit.

Cei mai mulţi "goi" - termen folosit de evrei pentru cei care nu le împărtăşesc religia - erau politicoşi şi amabili, uneori chiar prietenoşi, cu Freddy şi familia sa. Vecinul familiei Mayer, Herr Wagner, era proprietarul unui magazin de umbrele şi un prieten apropiat al lui Heinrich, pe care îl ajuta cu contabilitatea magazinului de feronerie. Wagner fusese sergentul lui Heinrich în timpul Primului Război Mondial - un soldat creştin la ordinele unui ofiţer evreu -, iar legătura dintre cei doi vecini trecea peste orice diferenţe de ordin religios. Freddy şi-l amintea drept un "«goim» foarte gentil".

În ceea ce priveşte afacerea sa, Heinrich avea o bună reputaţie în oraş pentru că le permitea clienţilor - în majoritate creştini - să cumpere pe credit metale şi piese. Muşterii lui au ajuns să aprecieze această practică. Referitor la încercarea lui Heinrich de a recupera din banii confiscaţi de nazişti, familia unui client care cumpăra adesea cositor de la el scria ani mai târziu: "Nu aveam mereu posibilitatea de a-i plăti la timp pe cei din familia Mayer. Alţi furnizori puneau mereu presiune pe noi, dar Mayer niciodată".

Tatăl lui Freddy le dădea uneori copiilor săi cadouri de Crăciun ca să nu se simtă nedreptăţiţi în timpul sărbătorilor de iarnă. Freddy era, în esenţă, mândru să fie un Bobbele, termen de alint folosit pentru oricine se născuse în Freiburg, creştin sau evreu deopotrivă. În acei ani, faptul că era un băiat evreu i se părea atât de lipsit de importanţă, încât nici nu merita să fie menţionat. Freddy nu s-a considerat niciodată profund religios, deşi fără îndoială că părinţii săi erau. Familia păstra tradiţia mâncării cuşer, iar băiatul a urmat fără elan şcoala religioasă, la fel ca aproape toţi ceilalţi copii evrei din oraş. A fost însă alegerea părinţilor, nu a lui Freddy. Îi plăceau enorm sărbătorile evreieşti - nu din pricina vreunei simţiri religioase profunde, după spusele lui, ci pentru că în acele zile putea lipsi de la şcoală. Din punct de vedere cultural, se identifica cu evreii - un popor care fusese opresat în Germania timp de secole la rând. Dumnezeu şi spiritualitatea, însă nu i-au spus niciodată prea multe.

Nu era nici vreun mare gânditor. Recunoştea că fusese un elev mediocru. Savantul familiei şi "băiatul deştept" era fratele său mai mare, Julius, un viitor contabil numit după bunicul lor. Freddy nu era invidios; nu avea ambiţii academice şi admirase mereu inteligenţa fratelui său - cel puţin până la căderea întunericului. Julius obişnuia să rămână treaz ore întregi şi să citească tot felul de cărţi nemţeşti în dormitorul lor, iar Freddy trebuia să-l implore să stingă lumina ca să poată pune geană pe geană. Heinrich şi Hilda au pus punct până la urmă gâlcevii dintre fraţi mutându-i în dormitoare separate.

Fratele său era gânditorul familiei, iar Freddy, băiatul practic; geniul său era îndemânarea. Îşi petrecea timpul liber în atelierul tatălui său, demontând maşinării şi asamblându-le la loc - jucării, aparate diverse, carturi mecanice, motoare şi orice altceva mai găsea la îndemână. Uneori mergea în depozitul de lângă casă şi se uita cum angajaţii tatălui său pregăteau pentru vânzare piese şi metale en-gros.

Cel mai mult îi plăcea să examineze noile modele moderne de automobile produse de Mercedes-Benz şi de alte firme nemţeşti sau chiar americane, care începuseră să apară tot mai des pe străzile oraşului. Freddy spunea că ar fi vrut să construiască automobile sau poate avioane când va creşte. În ochii săi de copil, nicio sarcină nu era prea dificilă sau prea periculoasă, deşi câteva dintre experimentele sale s-au încheiat dezastruos. La doar cinci sau şase ani, lui Freddy i-a venit ideea că maşina pe care o cumpărase tatăl său, un Ford fabricat în America, ar fi putut să parcurgă distanţe mai mari cu mai puţin carburant şi a turnat în rezervor un amestec lichid fabricat de el însuşi. Experimentul nu a fost un succes. Câţiva ani mai târziu, când abia putea să vadă peste volan, Freddy a reuşit să pornească maşina şi să facă o plimbare scurtă pe străzile oraşului; a fost oprit de un agent de poliţie care trecea prin zonă şi dus acasă de-o ureche. Heinrich nu a fost deloc încântat.

Lui Freddy îi plăcea şi să asculte ore în şir poveştile tatălui său despre Marele Război - chiar dacă Germania pierduse. Heinrich servise ca locotenent în Regimentul german şi îi povestea fiului său că luptase pentru kaizer la fortăreaţa franceză de la Verdun în anul 1916, într-una dintre cele mai sângeroase bătălii din întregul război. Bravura de care dăduse dovadă îi adusese Crucea de Fier, sfântul talisman pe care îl pusese la păstrare într-un loc anume din casă. Îi spunea fiului său că pentru kaizer nu contase niciodată că Heinrich era evreu.

Freddy se plimba mândru prin casă purtând centura militară neagră a tatălui său, iar catarama pe care era prins un medalion nemţesc lucios era strânsă până în carne. Visa la şansa de a lupta şi el pentru Germania, poate în aviaţie pe urmele Baronului Roşu, vestitul pilot neamţ din Primul Război Mondial. Era ţara lui, până la urmă, iar băiatul era dornic să o apere. Nu ca evreu, ci ca german, aşa cum făcuse şi tatăl său.

Nici Heinrich şi nici Freddy nu anticipaseră însă surprinzătoarea ascensiune a lui Adolf Hitler şi a naziştilor, la fel ca majoritatea compatrioţilor lor. Hitler era un paria politic în anul 1925, atunci când scrisese în închisoare Mein Kampf, crezul său rasist în care cerea înfăptuirea unei noi ordini în numele rasei supreme ariene. Şi totuşi, la începutul anilor 1930, Partidul Nazist începuse să câştige locuri în Reichstag după o campanie centrată pe renaşterea "mândriei" germane pe fondul problemelor economice cauzate, după părerea lor, de Tratatul de la Versailles şi de evrei.

Părea incredibil, dar Hitler bătea la uşile palatului prezidenţial din Berlin. La 800 de kilometri distanţă de capitală, Heinrich observa retorica ameninţătoare a Partidului Nazist - nu avea cum să o ignore -, dar era convins că acel mod nefast de a face politică avea să eşueze. Îi spunea lui Freddy că Hitler nu avea să ajungă niciodată la putere. Că opiniile naziştilor reprezentau un curent de opinie extremist şi hidos, nu adevăratele sentimente ale naţiunii. Hitler nici măcar nu se născuse în Germania. În tinereţe fusese soldat în armata austriacă. Ce-l îndreptăţea pe el să conducă ţara?
- Sunt doar o minoritate încă. Nu ni se va întâmpla nimic, îl asigura Heinrich în anul 1932 pe fiul său, pe atunci în vârstă de 12 ani, în timp ce Hitler lansa o îndrăzneaţă campanie pentru alegerile prezidenţiale.

Tatăl său avea dreptate - cel puţin pe moment. Hitler a câştigat numai o treime dintre voturile exprimate în alegerile naţionale. Era un rezultat extraordinar pentru un candidat creditat cândva cu slabe şanse, dar mult sub cel obţinut de Paul von Hindenburg, preşedintele în exerciţiu, care îl catalogase drept un extremist periculos şi un "caporal din Boemia". Heinrich şi mulţi alţii nu prevăzuseră însă manevrele de culise abile ale lui Hitler şi ale principalilor săi locotenenţi nazişti; la mai puţin de zece luni după înfrângerea în alegeri, au reuşit să ajungă la o înţelegere cu Hindenburg şi să-l numească pe Hitler cancelar al Germaniei - inaugurând astfel regimul de 12 ani de teroare instaurat în Europa de cel de-al Treilea Reich.

Lovitura politică îndrăzneaţă a lui Hitler a produs panică în rândul evreilor din Germania. Zeci de mii dintre ei au fugit din ţară în primele luni după ascensiunea la putere a lui Hitler din anul 1933. Naziştii îi voiau plecaţi. Gerd Schwab, prietenul de joacă din copilărie al lui Freddy, în vârstă de opt ani, s-a numărat printre primii refugiaţi. Tatăl lui Gerd, David, semăna cu Heinrich: om de afaceri evreu şi veteran decorat din Primul Război Mondial. David şi soţia sa erau buni prieteni cu părinţii lui Freddy şi jucau adesea bridge împreună. Asta se întâmpla înainte de Hitler. David Schwab s-a temut de ceea ce era mai rău atunci când naziştii au ajuns la putere, dar, spre deosebire de familia Mayer şi de mulţi alţi evrei din oraş, el a elaborat un plan de evadare. Firma lui de instalaţii sanitare avea o filială în Elveţia, la Basel, situată la aproximativ 70 de kilometri de graniţa cu Germania. Disperată să fugă din Freiburg, familia Schwab şi-a împachetat cât mai multe bunuri şi a plecat. Prietenul lui Freddy a dispărut peste noapte.