Să urle, să ardă

 

Leslie Jamison
Să urle, să ardă
Editura Publica, 2020
Traducere din engleză de Anca Bărbulescu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Leslie Jamison este autoarea colecţiei de eseuri Probe de empatie, bestseller New York Times, şi a romanului Recuperarea. Scrierile ei au apărut, printre altele, în The New York Times Magazine, Harper's şi Oxford American. Predă la Universitatea Columbia şi locuieşte în Brooklyn, împreună cu familia.

Pentru mai multe informaţii despre Leslie, vizitaţi-i pagina web, www.lesliejamison.com, şi urmăriţi-o pe Twitter @lsjamison.
*
Cu amestecul expert de memorii, critică şi jurnalism pentru care Leslie Jamison a primit atât de multe aprecieri, Să urle, să ardă explorează adâncimile oceanice ale dorinţei şi reverberaţiile obsesiei.

Câteva dintre subiectele lui Jamison sunt 52 Blue, "cea mai singură balenă din lume", amintirile stranii dintr-o viaţă anterioară ale copiilor, cetăţenii devotaţi ai unei lumi online numite Second Life, peisajul bântuit al războiului civil din Sri Lanka şi un întreg muzeu dedicat rămăşiţelor relaţiilor încheiate. De la analiza acestora, Jamison ajunge la pietre de încercare mai personale - bărbaţi plecaţi şi poveşti de iubire frânte, căsnicia, maternitatea - în eseuri în care povesteşte despre escapada romantică la Las Vegas, despre cum a devenit mamă vitregă şi despre cum a născut.

Comparată adesea cu Joan Didion şi Susan Sontag şi considerată de mulţi una dintre vocile definitorii ale generaţiei ei, Jamison îşi pune sub semnul întrebării propria viaţă cu aceeaşi nuanţă şi cu aceeaşi rigoare pe care le aplică subiectelor ei. Rezultatul este un memento care provoacă la gândire, despre bucuria şi hrana pentru suflet care se găsesc în cele mai neaşteptate împrejurări.

Carte finalistă a PEN/Diamonstein-Spielvogel Award for the Art of the Essay 2020.

Dispariţia "plictiselii" înseamnă dispariţia contemplaţiei, dispariţia lucrurilor contradictorii şi complicate şi, implicit, dispariţia empatiei. Leslie Jamison ştie asta, iar eseurile din această carte sunt încă o dovadă a capacităţii ei de a trăi în lume şi de a o analiza în toate momentele ei banale, de a o întoarce pe toate părţile până când o fotografie, o călătorie, o nuntă, o relaţie devin atât cel mai important lucru din lume, cât şi un paliativ pentru suferinţă. (Cristian Lupşa, DoR, fragment din prefaţa ediţiei în limba română - Prefaţa)

Ascuţită ca o lamă [...], Leslie Jamison a fost numită rodul nou-născut al uniunii dintre Joan Didion şi Susan Sontag. Chiar şi pentru o scriitoare cu dozele generoase de talent şi succes ale lui Jamison, o asemenea descriere creează aşteptări la înălţimea cărora este greu să te ridici. Dar Jamison o face cu vârf şi îndesat. Eseurile au un ton de reportaj, dar în acelaşi timp şi de mărturie; împletesc realităţile unor străini disparaţi cu experienţele proprii ale autoarei şi creează din ele ceva intens, mai uman şi, uneori, atât de inteligent şi de revelator, încât cititorului i se taie respiraţia. (Samantha Shoech, San Francisco Chronicle)

Intelectul neobosit şi uimitor de puternic al lui Leslie Jamison ne-a dăruit două opere de nonficţiune monumentale. Aici îşi concentrează ochiul pătrunzător asupra unor subiecte cum ar fi cea mai singură balenă din lume sau un muzeu din Croaţia plin cu efluviile relaţiilor eşuate. (O, The Oprah Magazine)

Asemenea sticlei dintr-un caleidoscop, atenţia lui Jamison pare capabilă să reflecte orice subiect atinge. Când am ridicat într-un târziu ochii din paginile cărţii, am privit lumea cu o admiraţie nouă. (Cornelia Channing, The Paris Review)

Provocatoare, plină de compasiune, curiozitate şi modestie, Jamison recunoaşte că are şi ea mize în joc, iar stilul ei înţelept şi alert nu are decât de câştigat din această mărturisire. (Chris Hewitt, Minneapolis Star Tribune)

***
Fragment din eseul Fiica fantomei

Când avea 6 ani, fiica mea vitregă mi-a spus că personajul ei preferat din Cenuşăreasa era diabolica mamă vitregă. Nu era tocmai surprinzător. Când se juca cu alţi copii, lui Lily îi plăcea să-şi asume rolul orfanei şi scria liste lungi de treburi pe care le avea de făcut: vaze (vase); dacumobu (dat cu mopul); dademâncat (la peşti). Îi plăcea să bea împreună cu o prietenă ceva ce ele numeau "apă cu piper", care era apă obişnuită de la robinet, numai că se prefăceau că o făcuseră de nebăut îngrijitoarele crude de la orfelinat. Poate era interesant să-şi pună în scenă maltratarea, să preia puterea asupra situaţiei de neputinţă închipuite. Poate pur şi simplu îi plăcea să aibă un motiv virtuos ca să verse apă pe jos. Când am întrebat-o de ce era diabolica mamă vitregă personajul ei preferat, s-a tras mai aproape şi mi-a şoptit, ca un secret: "Mi se pare că arată bine".

Oricât de crudă ar fi fost, diabolica mamă vitregă este, de multe ori, personajul din basme pe care îl defineşte în cea mai mare măsură imaginaţia şi hotărârea, revolta împotriva patriarhatului cu instrumentele slabe pe care încă le mai are la dispoziţie: oglinda magică, vanitatea, mândria. Este o artistă a vicleniei şi a răutăţii, dar tot artistă. Nu e doar personajul asupra căruia se acţionează; ea e cea care acţionează. Nu se mulţumeşte să se poarte ca o mamă obişnuită. De aici îi vine şi energia, şi inima otrăvită.

În multe privinţe, basmele - sumbre şi nemiloase, structurate de obicei de pierdere - erau poveştile care semănau cel mai tare cu viaţa lui Lily. Mama ei murise cu puţin înainte ca ea să împlinească trei ani, după o luptă de doi ani şi jumătate cu leucemia. Doi ani mai târziu, Lily s-a ales cu o mamă vitregă, chiar ca în poveşti - ce-i drept, nu una rea, dar una îngrozită de gândul că ar putea fi rea.

Mă întrebam dacă pe Lily o linişteau basmele despre copiii care pierduseră ce pierduse şi ea - spre deosebire de majoritatea copiilor de la şcoală sau de la cursul de balet, care încă aveau mame. Sau poate că faptul că avea atâtea în comun cu eroii din basme le aduceau periculos de aproape. Poate că le îndepărtau straturile protectoare de fantezie, făceau apa cu piper prea literală, apropiau prea mult pericolele din poveşti. Când îi citeam basme vechi despre fiice fără mame, mă temeam să nu apăs pe vânătăile pierderii pe care o suferise. Când îi citeam basme vechi despre mame vitrege, mă temeam că îi descriam o versiune malefică a mea.

Când am devenit mamă vitregă, eram înfometată de companie. Nu cunoşteam prea multe mame vitrege şi cu atât mai puţin mame vitrege care să fi moştenit rolul ca mine: pe deplin, copleşitor, fără altă mamă în poveste. Familia noastră trăia în siajul pierderii, nu al despărţirii - al morţii, nu al divorţului. Pe vremuri, aşa era normal să devii mamă vitregă, iar în engleză cuvântul însuşi - stepmother - ascunde durere în rădăcini. În engleza veche, steop înseamnă "pierdere", iar etimologia lui conturează o imagine sumbră: "Căci arare ie muma vitregă bună", spune o relatare din 1290. Un text din 1598 afirmă: "Ca una, toate mamele vitrege au ură pe fiicele lor".

Evident, basmele acuză. Regina rea din Albă ca Zăpada pune să-i fie ucisă în secret fiica vitregă după ce o oglindă magică o declară pe fată mai frumoasă decât ea. Mama vitregă din Hansel şi Gretel îşi trimite copiii vitregi în pădure pentru că nu le ajunge mâncarea. Cenuşăreasa stă în gura vetrei şi alege mazărea de linte, iar trupul ei mânjit cu cenuşă o mulţumeşte pe mama vitregă cea rea, care vrea să-i ascundă strălucirea cu funingine pentru că se simte ameninţată de ea. Parcă statutul de mamă vitregă corupe inevitabil - nu e vorba doar că în rolul acela este o femeie rea, ci că rolul o face rea pe orice femeie. În engleză, pieliţelor rupte de pe lângă unghii li se spune "binecuvântarea mamei vitrege", ca pentru a sugera ceva care doare pentru că nu e bine ataşat, ceva care se prezintă ca un înlocuitor de iubire, dar până la urmă provoacă durere.

Diabolica mamă vitregă aruncă o umbră lungă, primordială, iar acum cinci ani m-am mutat în casă cu umbra aceea, într-un apartament cu două camere aproape de Gramercy Park, dintre cele cu chiria plafonată de stat. Am făcut apel la basmele vechi în căutare de companie - din simpatie pentru mamele vitrege pe care le demonizau - şi pentru a mă împotrivi poveştilor din ele, pentru a mă vaccina de întunericul pe care îl conţineau.

Zilele de început ale relaţiei mele cu Charles, tatăl lui Lily, au fost pline de genul de iubire în care ne cer basmele să credem: atotcuprinzătoare şi surprinzătoare, plină de uimire faţă de simplul fapt al existenţei lui în lume. Mi-am dezrădăcinat viaţa pentru iubirea noastră, fără regrete. Încântarea noastră trăia într-o mie de clipe obişnuite: un prim sărut în ploaie, ouă ochiuri moi la un local nepretenţios de pe marginea şoselei, râsul cu lacrimi la miezul nopţii despre cine ştie ce glumă stupidă pe care o făcea el în timp ce ne uitam în reluare la American Ninja Warrior. Dar iubirea noastră cuprindea şi meşteşugul şi efortul de a fi părinte, iar mare parte din bucuriile noastre se petreceau în momente furate: acel prim sărut în timp ce bona era nevoită să mai stea jumătate de oră peste program; ouăle de la local, într-o excursie spontană cu maşina posibilă doar pentru că Lily era în vizită la bunica ei, în Memphis; mâinile noastre apăsate pe guri în timpul acceselor de râs nocturn ca să n-o trezim pe Lily, care dormea în camera de alături. Toate acestea nu păreau atât compromisuri, cât o cursă pe teren accidentat, o abatere pe un tărâm pe care nu mi l-aş fi putut imagina.

Prima seară petrecută cu Lily am văzut-o ca pe un soi de test, deşi Charles a încercat să-mi dea avantaje din start: a decis să comandăm de mâncare de la localul cu paste care-i plăcea lui Lily, apoi să ne uităm la filmul ei preferat - o animaţie despre două prinţese surori, dintre care una transforma totul în gheaţă cu o singură atingere. În după-amiaza aceea m-am dus să iau un cadou de la magazinul Disney din Times Square - un loc unde nu doar că nu mai fusesem, ci nici nu îmi închipuisem vreodată că aveam să merg. Nu suportam ideea de a o mitui pe Lily, de a-i oferi plastic la schimb pentru afecţiune, dar mă stresam îngrozitor. Plasticul mi se părea o poliţă de asigurare.

Vânzătoarea m-a privit cu milă când am întrebat unde era secţiunea cu Regatul de gheaţă. Dintr-odată, am început să am îndoieli: nu era de la Disney? Femeia a râs când am întrebat şi a răspuns: "Este, dar nu mai avem marfă. E lipsă la nivel mondial."

Vorbea serios. Nu mai aveau nimic. Nici măcar o diademă. În fine, diademe aveau destule, dar nu de care trebuia. Am aruncat o privire pe rafturile din jur: chestii cu Belle, chestii cu Frumoasa din Pădurea Adormită, chestii cu prinţesa Jasmine. Sigur lui Lily îi plăceau şi alte filme, nu? Şi alte prinţese? Pentru o clipă, m-am gândit să cumpăr ceva de la fiecare prinţesă, numai să fiu acoperită. Îmi dădeam seama, oarecum, că panica joasă din gâtul meu era combustibilul cu care se alimenta capitalismul. Pe telefonul mobil aveam un apel în aşteptare la o filială Toys"R"Us din Bronx. În drum spre ieşire, am observat ceva îndesat în colţul unui raft. Arăta iernatic. Era ambalat în carton bleu de culoarea gheţii: o sanie.

Nici nu pot să vă descriu uşurarea mea. Aveam o senzaţie de victorie completă. Sania avea şi o prinţesă şi poate şi un prinţ. (Un tăietor de gheaţă din populaţia sami, aveam să aflu.) Avea şi un ren la set! (Îl chema Sven.) Ba chiar şi un morcov de plastic, ca să-l mănânce renul. Am luat cutia sub braţ, protector, şi m-am îndreptat spre casă. Mă uitam pieziş la părinţii din jur. Cine ştie câţi îşi doreau cutia aceea?

L-am sunat pe Charles, triumfătoare. I-am povestit toată saga: râsul vânzătoarei, lipsa la nivel mondial, telefoanele disperate, brusca graţie divină a momentului în care îmi căzuseră ochii pe cartonul bleu.
- Ai câştigat! a spus el, apoi a tăcut puţin.

Îl auzeam cum se decidea dacă să spună sau nu ceva.
- Auzi, a întrebat el, prinţesa... ce culoare are la păr? A trebuit să mă uit pe cutie.
- Şaten? am spus eu. Spre roşcat?
- Te-ai descurcat de minune, a spus el după o pauză. Eşti cea mai tare.

Dar în pauza aceea am auzit că nimerisem prinţesa greşită. Charles nu mă critica: doar că ştia cât putea să însemne o prinţesă. Îşi trăise ultimii doi ani îngropat până la genunchi în prinţese, făcând şi pe mama, şi pe tatăl în acelaşi timp. Adevărul prinţesei greşite era şi adevărul cauzei şi efectului instabile. Ca părinte, se putea întâmpla să faci tot ce trebuia şi tot să ai efecte secundare nedorite, pentru că trăiai cu o fiinţă umană mărunţică şi mereu schimbătoare care nu avea niciun fel de manual de utilizare. Posibilitatea eşecului atârna ca un plafon de nori jos, anunţând vreme rea, peste toate orizonturile.

În cartea lui, Psihanaliza basmelor, psihanalistul Bruno Bettelheim susţine cu argumente excelente genul de aprecieri pe care basmele le fac posibile: le permit copiilor să-şi privească în ochi fricile primordiale (de exemplu, abandonul din partea părinţilor) şi să-şi imagineze acte de rebeliune (ca sfidarea autorităţii) într-o lume aflată la o distanţă sigură de cea în care trăiesc. Pădurile fermecate şi castelele sunt atât de evident fantastice, iar întâmplările din ele sunt atât de extreme, încât copiii simt că nu e nevoie să se simtă destabilizaţi de răsturnările de situaţie din ele. Mă întrebam dacă asta se mai aplica la Lily, a cărei pierdere apărea mai des în basme decât în lumea din jur. Linia de demarcaţie între poveştile care oferă temerilor noastre o scenă necesară şi cele care ni le adâncesc - care ne fac să ne fie şi mai frică - poate fi uneori foarte subţire.

Într-o scrisoare trimisă în 1897 către editura unei reviste de lifestyle americane de largă circulaţie, Outlook, un corespondent se plângea de efectele pe care le avusese Cenuşăreasa asupra copiilor mici: "Efectul sau impresia a fost aceea de a pune mamele vitrege pe lista lucrurilor răuvoitoare din lume". Dar în casa noastră nu era vorba atât că "Cenuşăreasa" ar fi pus mamele vitrege pe lista lucrurilor răuvoitoare, ci mai degrabă că povestea punea - cu o francheţe altfel imposibilă - problema dacă acolo era locul lor sau nu. De multe ori, Lily folosea personajul mamei vitrege rele din basme pentru a deosebi relaţia dintre noi de cea despre care tocmai citiserăm. "Tu nu eşti ca ea", spunea ea. Sau, în cazul mamei vitrege din Cenuşăreasa, pe care o admira, era generoasă: "Oricum tu arăţi mai bine decât ea".

Poate că faptul că o declara pe mama vitregă personajul ei preferat era, pentru Lily, un mod de a pune stăpânire pe sursa fricilor ei şi de a le controla într-o oarecare măsură. Poate că era un alt mod de a se juca de-a orfanii. Oare se temea că aveam să devin şi eu rea? Oare mă iubea din toată inima ca să nu mă fac rea? Mă întrebam dacă o ajuta faptul că ne vedea pe noi două reflectate şi distorsionate de o oglindă întunecată, dacă versiunile acestea mai sinistre ale legăturii dintre noi o linişteau cu privire la relaţia noastră - sau dacă îi permiteau să accepte aspectele ei care altfel ar fi fost greu de suportat. Găseam o împăcare ciudată în viziunile coşmareşti ale părinţilor vitregi răi din mass-media - măcar eu nu eram crudă ca ei. Era un fel de haz de necazul altuia pe plan etic.

În multe privinţe, poveştile moştenite de familia mea se suprapuneau imperfect peste ale noastre. În basme, tatăl-rege era adesea păcălit şi orb. Îşi punea încrederea într-o femeie care nu o merita. Încrederea lui, sau dorinţa lui sexuală, îi lăsa fiica pradă maltratării. Charles semăna cu taţii aceştia de poveste într-o singură privinţă: a avut încredere în mine de la început. A fost convins că puteam fi mamă înainte să cred până şi eu. A vorbit deschis despre aspectele grele ale statutului de părinte şi astfel m-a făcut să simt că era posibil să trăiesc o viaţă plină de iubire şi greutate - iubirea ca greutate. Ştia ce însemna să te trezeşti zi după zi, să alegi trei rochii posibile, să pui cerealele în castron, să pui din nou cerealele în castron după ce s-au vărsat, să te lupţi cu părul ca să-l împleteşti în codiţe, să ajungi la şcoală la timp, să te întorci la şcoală la timp după ore, să faci broccoli la abur pentru cină. Ştia cât însemna să deosebeşti poneii animaţi cu aripi de poneii animaţi cu corn şi de poneii animaţi cu ambele, adică alicorni. Ştia ce însemna să faci toate astea, după care să te trezeşti a doua zi şi să le faci din nou.

Nici relaţia mea cu Lily nu semăna cu povestea moştenită din basme - o poveste despre cruzime şi răzvrătire - şi nici măcar cu povestea mass-media din era divorţurilor: copilul care îşi refuză mama vitregă, care o respinge în favoarea mamei adevărate, mama de sânge şi de pântec. Povestea noastră nu era despre respingere; era despre o nevoie pură, primordială, copleşitoare. Nu aveam să o înlocuiesc niciodată pe mama ei, dar eram aici. Eram ceva. Ne construiam o poveste a noastră - o poveste clădită dintr-o sută de conversaţii mărunte în metroul 6, clădită din dat unghiile lui Lily cu ojă şi încercat să nu-i mânjesc degetul mic atât de subţirel, clădită din a-i spune să respire adânc când avea crize de furie, pentru că şi eu aveam nevoie să respir adânc. Povestea noastră a început în acea primă seară, când i-am simţit mânuţa fierbinte căutând-o pe a mea la scena în care monstrul de zăpadă apărea dintr-un vârtej pe muntele îngheţat şi era gata-gata să-l înghită pe renul umil.

În seara aceea, când am cântat nişte cântecele înainte de culcare, s-a tras la o parte şi a bătut cu palma pilota, chiar în patul unde se odihnea mama ei după-amiaza în anii de boală, exact sub gaura pe care o făcuse Charles în perete - lovindu-l furios cu un trenuleţ - după o discuţie la telefon cu o companie de asigurări - ascunsă acum de un poster cu alfabetul. "Tu te pui aici", mi-a spus Lily. "Tu te pui în locul lui mami."

Băieţii din barcă

 

Daniel James Brown
Băieţii din barcă
Pilot Books, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Sofonea, Smaranda Nistor, Daniela Fudulu

Citiţi cuvântul înainte şi prologul acestei cărţi.

*****
Intro

Daniel James Brown este originar din Regiunea Golfului San Francisco, a studiat la University of California din Berkeley şi apoi la cea din Los Angeles, UCLA. A predat scriere creativă la San Jose State University din Stanford şi a devenit ulterior autor de nonficţiune narativă. Locuieşte împreună cu familia, în apropierea oraşului Seattle. Daniel James Brown a mai scris şi The Indifferent Stars Above şi Under a Flaming Sky, finalistă la premiul Barnes & Noble Discover. Ambele cărţi au fost finaliste ale Washington State Book Award.
*
La Olimpiada de la Berlin, din 1936, nouă băieţi, proveniţi din familii de muncitori din vestul american, reuşesc, la sfârşitul unei curse infernale de canotaj, să câştige medalia de aur, sub privirile furioase ale lui Hitler şi ale miniştrilor săi.

Daniel James Brown spune povestea incredibilă a echipei americane de 8+1 la canotaj care, în peisajul dezolant al Marii Crize economice şi în primii ani de ascensiune a nazismului în Europa, reuşesc să arate lumii întregi ce înseamnă curajul, hotărârea şi optimismul unei echipe în care fiecare luptă pentru cel de alături. Cartea s-a aflat timp de doi ani în topul bestseller New York Times.

Opt studenţi, conduşi de o echipă de antrenori cu metodă, au reuşit să-l învingă pe Hitler la el acasă, la Olimpiada din 1936. O poveste superbă despre leadership, followership şi fellowship. (Ascendis)

Fragment
Capitolul şapte

O cursă de canotaj este o artă, nu o încăierare disperată. Trebuie vâslit şi cu forţa minţii, nu doar cu cea a mâinilor. De la prima bătaie de vâslă, toate gândurile despre echipa cealaltă trebuie alungate din minte. Ele trebuie dirijate spre tine şi spre propria-ţi barcă, întotdeauna pozitive, niciodată negative. (George Yeoman Pocock)

Joe Rantz şi colegii lui de echipă s-au aliniat la balustrada feribotului şi au privit în depărtare peste apă, punându-şi mâna streaşină la ochi ca să se ferească de sclipirea soarelui târziu de după-amiază. Trecuseră două ore de când îi învinseseră pe debutanţii Californiei. Acum venise rândul echipei reprezentative a universităţii să se înfrunte cu băieţii lui Ky Ebright.

Ce s-a întâmplat pe parcursul următoarelor câtorva minute s-a dovedit a fi una dintre marile curse de canotaj academic din istoria rivalităţii California-Washington. Imediat după cursă, Frank G. Gorrie, scriind pentru Associated Press, avea să transmită prin telegraf o relatare exuberantă, acasă în Est, către un auditoriu naţional: "Faimoasele schifuri de optari alunecau ca fulgerul pe oglinda însorită a apei, parcă legate laolaltă. Mai întâi unul, apoi celălalt, lua conducerea, dar niciodată mai mult de un metru. California a avut o umbră de avans la început, a pierdut teren la prima milă, prova i s-a iţit iar în faţă la o milă şi jumătate, a rămas în urmă când washingtonienii au băgat «zece bătăi mari», de trei ori la rând, la marcajul de două mile, revenind în forţă câteva clipe mai târziu".

Joe privea fascinat desfăşurarea spectacolului dramatic. De nenumărate ori studenţii de pe feribot au strigat spre Washington "hai mai tare", să ridice ritmul şi să lase California în urmă. Californienii izbeau apa de-o albeau, într-o cadenţă viguroasă de 36 de bătăi pe minut, dar, pentru mai mult de două mile şi jumătate, Harvey Love, cârmaciul Washingtonului, a ţinut strocul constant, la un destul de relaxat 31, doar cât era nevoie ca barca lui să rămână în joc, punându-şi băieţii să ţâşnească înainte cu "zece mari" doar când apărea pericolul să cadă prea mult în urmă, dar apoi revenind la strocul iniţial, menţinându-l constant, menajând energia echipajului. Abia când au ajuns să vadă barja cu marcajul liniei de sosire, după ce California încercase iar şi iar să se desprindă şi eşuase de fiecare dată, Love a strigat, în sfârşit:
- Acum! Băgaţi cărbuni!

Ritmul de bătaie a urcat la 38, apoi, aproape imediat, la 40. Barca washingtoniană a ţâşnit înainte, cea a californienilor a ezitat un moment, şi Washingtonul a trecut linia de finiş cu un pic peste o secundă în faţa Californiei, cu un nou record al cursei, de 16 minute, 33 de secunde şi 4 sutimi.

A fost o cursă tumultoasă, dar, mai mult de atât, a fost o lecţie de abecedar pentru Joe şi ceilalţi debutanţi, despre cum ştia să câştige partida acel om care avea să devină de la toamnă antrenorul lor principal, Al Ulbrickson. În unele privinţe, lecţia a fost una pe care Tom Bolles deja o ilustrase atunci când ascunsese de Ebright cei mai buni timpi ai bobocilor şi le explicase acestora de ce contează să-i laşi pe californieni să se culce prea mult pe-o ureche. Pentru Joe, însă, învăţămintele s-au întipărit privind cursa echipei reprezentative. Ca să înfrângi un adversar care îţi este egal, poate chiar superior, nu era destul să dai totul din tine, de la început până la sfârşit. Trebuia să-ţi depăşeşti adversarul şi în plan psihic. Atunci când ajungeai la momentul critic dintr-o cursă umăr la umăr, tu trebuia să ştii ceva ce adversarul nu ştia: că undeva în adâncurile sufletului tău mai aveai ceva în rezervă, ceva ce încă nu arătaseşi, ceva care, odată dat la iveală, îl va face pe adversar să se îndoiască de el însuşi, să şovăie exact când conta cel mai mult. La fel ca atâtea alte lucruri în viaţă, canotajul era în parte despre încrederea în forţele proprii şi, în parte, despre a şti exact ce vrei în adâncul sufletului tău.


În zilele care au urmat cursei California-Washington din 1934, debutanţii au căzut rapid într-o nouă perioadă de moleşeală. Zi după zi scoteau timpi dezolanţi. De când îi bătuseră pe californieni, păreau că-şi pierduseră toată concentrarea. Cu cât Tom Bolles răcnea mai mult la ei prin portavoce, cu atât mai îngălaţi păreau să devină.

Într-o după-amiază leneşă de mai, cu un soare cald poleindu-le spinările goale, câţiva dintre băieţi au vâslit atât de letargic, încât n-au reuşit să treacă repede prin faţa unui remorcher care venea trăgând după el un şlep. Remorcherul se apropia ameninţător de schiful lor, scuipând fum negru, şuierând ascuţit din fluier şi cu sirena urlând la maximum. Cârmaciul, John Merrill, a stigat:
- Înapoi! Înapoi!

Băiatul de pe scaunul 4 s-a panicat şi s-a aruncat stângaci peste bord, gata-gata să răstoarne barca. Remorcherul a cârmit tare la babord, a zgâriat uşor vârful schifului şi a fost cât pe-aci să-l lovească pe băiatul care sărise în apă. Bolles, privind din şalupa lui, încremenise. L-a cules din apă pe săritorul care se înroşise tot la faţă, a pornit motorul şalupei şi s-a îndreptat spre debarcader.

Băieţii au vâslit înapoi spre campus în tăcere. Bolles îi aştepta. Ca un leu în cuşcă s-a învârtit pe platforma debarcaderului, în sus şi în jos, admonestându-i cu degetul pe băieţii aşezaţi în barcă. Va reclădi echipa din temelii, pentru Regata Poughkeepsie din iunie, a mârâit Bolles. Nimeni nu avea locul garantat în echipă, doar pentru că vâslise în schiful care obţinuse o victorie atât de remarcabilă în faţa californienilor. Joe a simţit că i se opreşte inima în loc. Ceea ce păruse vremelnic o treabă sigură, era dintr-o dată în pericol să se destrame iar. În aceeaşi săptămână, a primit o notă de la administraţie, anunţându-l că are calificative insuficiente la materia educaţie fizică, pe care se presupunea că o suplineşte cu vâslitul în echipa de canotaj. Joe, care tocmai văzuse un scurtmetraj Paramount proaspăt intrat pe ecrane, cu un personaj de desene animate, Popeye Marinarul, a scris în caietul lui, în seara aceea: "Mi-s scârbit".

Pe la mijlocul lui mai, vremea din Seattle, cum are uneori cruzimea să facă la sfârşitul primăverii, s-a răsucit dinspre însorită spre urâtă, iar bobocii s-au trezit luptându-se din nou cu vântul vrăjmaş care le îngheţa mâinile şi le împingea valurile înspumate să se spargă de prova bărcii. Şi totuşi, spre marea surpriză a antrenorilor lor, cu cât vremea devenea mai rea, cu atât ei începeau să vâslească mai bine.

Vâslind în răspărul unui vânt tăios dinspre nord, într-una dintre acele zile umede şi cenuşii de la sfârşitul lunii mai, cu jerbe de stropi zburând de pe rame la fiecare degajare şi cu apa pleoscăind pe fundul bărcii, Joe şi coechipierii lui din prima barcă au terminat o probă de timp în 10 minute 35 de secunde - cu doar 4 secunde peste recordul acelui traseu. George Pocock văzuse performanţa de la bordul lui Alumnus. După ce a ajuns înapoi pe mal, s-a dus la un reporter aflat în hangar, l-a acostat direct şi i-a prezentat un verdict uluitor:
- Tom Bolles are un echipaj bun pe apă agitată, a spus el fără să ridice tonul, dar cu multă convingere. E la fel de bun ca toate celelalte pe care le-am văzut.

Venind de la Pocock, un om rezervat şi modest, care nu era înclinat să exagereze în legătură cu nimic şi cel mai puţin cu privire la abilitatea unui echipaj de boboci debutanţi în canotaj, declaraţia era foarte aproape de statutul unei proclamaţii divine. Tom Bolles a încetat să mai pomenească despre reclădirea echipajului din temelii. Cei nouă băieţi debutanţi care bătuseră California vor merge, totuşi, până la urmă, să concureze pentru campionatul naţional, în iunie, la Poughkeepsie.


În seara zilei de 1 iunie 1934, fanfara Universităţii Washington şi peste o mie de suporteri s-au îngrămădit în sala de marmură, bogat ornamentată, a gării King Street din Seattle, ovaţionând şi cântând cântece de luptă în cinstea debutanţilor şi a celorlalţi canotori care se îmbarcau într-un tren Empire Builder, de pe magistrala Great Northern, care avea să-i ducă la Poughkeepsie. Bobocii, mai ales, erau foarte bine-dispuşi. Puţini dintre ei ieşiseră vreodată din statul Washington; majoritatea nu merseseră niciodată cu trenul. Şi uite-i acum, gata să traverseze întregul continent! Pentru nişte băieţi care crescuseră mulgând vaca, tăind lemne cu toporul şi clădind stive de buşteni, care îi ştiau după numele mic pe jumătate din oamenii orăşelelor de unde veneau, ai căror părinţi le puteau povesti despre cum a fost prima dată când au văzut un automobil sau o casă cu lumină electrică, era îndeajuns ca să-i ameţească.

Aşezat pe scaunul pluşat şi uitându-se afară prin geamul verzui al vagonului de dormit Pullman, lui Joe parcă tot nu-i venea să creadă câtă lume se bulucea dinspre sala mare a gării spre peron. El nu fusese niciodată sărbătorit pentru nimic, nu-l aplaudase nimeni, dar uite că acum era aici, parte din ceva care era obiect de admiraţie, ba chiar de adulaţie. Îl umplea de mândrie, dar, în acelaşi timp, avea şi un sentiment cumva de stânjeneală încordată şi fără astâmpăr. Îi aducea în minte lucruri la care, în ultima vreme, se tot chinuia să nu se gândească.

În seara aceea, în timp ce trenul Empire Builder urca pe lângă cascadele din Stevens Pass şi pornea apoi prin câmpiile aride ale grânarului din estul statului Washington, băieţii au avut parte de o distracţie nebună. S-au veselit până noaptea târziu, jucând cărţi, spunând glume deocheate, gonind în sus şi-n jos pe culoarul vagonului de dormit, aruncându-şi unii altora o minge de fotbal, până ce au căzut frânţi de oboseală şi-au adormit duşi în cuşetele lor.

Veselia a reînceput a doua zi, când careva a scos de nu se ştie unde un pachet de baloane. Au umplut baloanele cu apă de la toaletă, s-au instalat pe platformele zăngănitoare dintre vagoane şi, în timp ce trenul ieşea din statul Montana şi intra în Dakota de Nord, au început să arunce voioşi cu baloane pline de apă spre orice ţintă le ieşea în cale - vaci care păşteau pe câmp, maşini prăfuite aşteptând la câte-o trecere de cale ferată, câini adormiţi pe peroanele din gările câte unui orăşel -, urlând de fiecare dată să cânte imnul canotorilor, "Bow Down to Washington", în timp ce trenul trecea duduind pe lângă victimele lor perplexe.

Mai târziu, Joe, căruia aventura baloanelor cu apă îi dăduse curaj, a scos din cutie chitara pe care o adusese cu el, în bagaj. Curioşi, câţiva dintre băieţii mai mari s-au adunat în jurul lui, uitându-se la el cum învârte cuiele de lemn din cordar şi ciupeşte corzile ca să acordeze instrumentul. Cu ochii pe tastele metalice, concentrându-se pe apăsarea degetelor, Joe a început să ciupească corzile şi să cânte, lansându-se în genul de melodii pe care le cântase când era la liceu - cântece de tabără şi de cowboy, pe care le învăţase la mina Gold and Ruby sau le prinsese ascultând radioul pe când trăia în Sequim.

La început, băieţii doar s-au uitat lung la el în timp ce cânta; apoi, au schimbat priviri între ei, începând să chicotească şi, în final, să huiduie şi să ragă.
- Ian priviţi aici la Cowboy Joe! a zbierat unul dintre ei. Un altul a răcnit pe culoar: Hei, băieţi, veniţi încoa' să-l auziţi pe Rantz, vâslaşu' trubadur!

Surprins, Joe a ridicat ochii şi s-a oprit brusc din cântat, în mijlocul melodiei "Trandafirul galben din Texas". Roşu la faţă, dar cu fălcile încleştate şi ochii reci ca gheaţa, şi-a vârât repede la loc chitara în cutie şi s-a retras în alt vagon.

Puţine lucruri l-ar fi putut răni mai adânc pe Joe. Muzica era cea care îi înseninase cele mai posomorâte zile din adolescenţă. Îi atrăsese pe oameni spre el, în liceu, îşi făcuse prieteni datorită ei, ba chiar îl ajutase să-şi câştige existenţa la Sequim. Era talentul lui, un motiv deosebit de mândrie. Acum, brusc şi pe neaşteptate, se întorsese împotriva lui, reamintindu-i câte lipsuri avea în materie de rafinament. Exact când începuse şi el să simtă că face parte din ceva mai mare şi mai important decât el însuşi, era împins din nou afară.


Ajunşi la New York în ziua de 6 iunie, canotorii din Washington şi-au dus bărcile într-un hangar vechi şi dărăpănat de pe malul vestic al fluviului Hudson, peste apă de Poughkeepsie. De fapt era o magazie. Înăuntru trăgea curentul, iar şandramaua scârţâia toată, căţărată pe nişte pari subţiri deasupra apei, cu duşuri care pompau în capul băieţilor apă urât mirositoare, direct din fluviu.

Tom Bolles îşi mânase bobocii la apă chiar în aceeaşi zi, nerăbdător să vadă cum se vor descurca pe un traseu care nu le era familiar. Aceasta avea să fie prima dată când vâsleau pe un curs de apă curgătoare şi nu pe un lac; prima dată, de fapt, când vâsleau oriunde altundeva decât pe Lacul Washington. Vremea nu semăna cu nimic din ce ştiau băieţii de la ei de acasă - fierbinte şi lipicioasă. După ce îşi căraseră barca, City of Seattle, până jos la apă, deja erau scăldaţi în sudoare. Se simţea o uşoară briză pe apă, dar până şi vântul li se părea fierbinte ca o gură de furnal, când au suit în barcă. Şi-au scos tricourile, le-au târât prin apa împuţită a fluviului şi le-au tras înapoi pe cap, dar asta n-a făcut decât ca umiditatea să li se pară şi mai de nesuportat. Bolles le-a spus că vâslească în amonte, într-un ritm de încălzire, timp de câteva minute. Apoi a urcat în şalupă şi a început să-i urmărească. După ce a considerat că erau gata, a ridicat portavocea la gură şi le-a spus să înteţească ritmul până la un stroc de sprint. Băieţii s-au împins în vâslele lor şi au tras mai repejor, dar Bolles nici nu s-a sinchisit să se uite la cronometru. Putea să vadă cu ochiul liber că vâsleau mult sub ritmul lor cel mai bun. Mai rău, arătau rupţi de oboseală, clar doborâţi de căldură, şi rătăceau dintr-o parte într-alta a cursului apei. Pe Lacul Washington erau în stare să facă faţă oricărei intensităţi a vântului şi valurilor, dar aici, pe Hudson, erau altfel de valuri - lungi, lungi cât o zi de post, şi loveau schiful dintr-o parte, făcând ca palele ramelor să se zbată în aer într-o clipă, iar în clipa următoare să se afunde în apă prea adânc. Efectul mareei şi al curentului îi năucea. Apa însăşi n-ar fi trebuit să se mişte sub barca lor, n-ar fi trebuit să-i ducă în locuri unde ei n-aveau intenţia să meargă. Bolles le-a strigat în portavoce:
- Aa... jungee!

Şi le-a făcut semn cu mâna s-o pornească înapoi spre hangar. Va trebui să stea de vorbă cu Pocock.

Băieţii, descurajaţi, şi-au pus barca în rastel, au făcut duş cu apa caustică a fluviului şi au pornit cu greu pe jos, de-a lungul căii ferate care mergea în paralel cu ţărmul apusean, înainte de-a urca pieptiş faleza spre pensiunea lui Florence Palmer, unde aveau să fie cazaţi. Casa ţărănească a doamnei Palmer era mică şi tariful la fel. Produsele sărăcăcioase ale bucătăriei ei nu puteau nici pe departe să îndestuleze apetitul a două duzini de băieţi înalţi şi vânjoşi, plus antrenorii şi cârmacii. Băieţii au înfulecat tot ce li s-a pus în faţă şi apoi au urcat obosiţi spre camerele din pod, unde, înghesuiţi câte şase în cameră, au încercat să doarmă în căldura umedă şi sufocantă, pe nişte culcuşuri care arătau mai degrabă a instrumente de tortură, decât paturi.


Regata Asociaţiei de Canotaj Academic de la Poughkeepsie era o instituţie de legendă, cu rădăcini adânci în istoria canotajului american.

Primul mare spectacol de canotaj din America a fost o dublă întrecere organizată în portul New York, în 1824, între un echipaj de patru lopătari new-yorkezi concurând într-o barcă Whitehall cu rame, lungă de 24 de picioare şi botezată American Star ("Steaua americană"), care se înfruntau cu patru marinari de pe o navă de război britanică aflată în vizită, într-o barcă similară, botezată Certain Death ("Moarte sigură"). Cu Războiul din 1812 nu foarte departe în timp şi incendierea Casei Albe încă o amintire destul de proaspătă în minte, sentimentele erau destul de intense, mai ales de partea americană. Americanii au câştigat întrecerea, precum şi premiul consistent de o mie de dolari, vâslind de la Battery la Hoboken şi înapoi, în faţa unei mulţimi entuziasmate la culme, numărând între 50.000 şi 100.000 de spectatori - la data respectivă, cea mai mare adunare de americani care să fi privit vreodată un eveniment sportiv.

În anii 1830, au început să apară cluburi private de canotaj în diverse mari oraşe americane, iar în anii 1840 existau şi câteva colegii din Est care îşi alcătuiseră echipaje. Prima competiţie de canotaj academic din America - şi, de fapt, primul eveniment sportiv de orice fel între echipe reprezentative ale unor instituţii de învăţământ superior - a avut loc între Harvard şi Yale, în 1852, pe Lacul Winnipesaukee din New Hampshire. După 1859, Regata Harvard-Yale s-a ţinut în fiecare an, cu câteva întreruperi - războaie importante care i-au luat pe tinerii bărbaţi de la fiecare şcoală şi i-au dus spre alte ocupaţii, mult mai primejdioase. În aproape tot acest timp, a fost unul dintre evenimentele sportive de prim rang ale ţării. În 1869, Harvard s-a înfruntat cu Oxford, cea mai de elită instituţie academică a Marii Britanii, într-o cursă pe Tamisa. Vâslind în faţa unei mulţimi imense, oxfordienii i-au bătut pe harvardieni, dar evenimentul a fost atât de larg difuzat în Statele Unite, încât a produs o adevărată explozie de interes pentru canotaj. De asemenea, a acordat acestui sport o aură de elitism care dăinuie până-n ziua de azi.

Creatori în acţiune

 

Anca Ghinea
Creatori în acţiune
Ghid de creativitate pentru creatorii mici şi mari
Dezvoltă creativitatea din tine! Dedicată sufletelor creatoare de la 6-90 de ani!
Editura Creator, 2021

Citiţi cuvântul autoarei acestei cărţi.

*****
Intro

Anca Ghinea este un creator cu o experienţă de peste 20 ani în media, publicitate şi comunicare, având funcţii de management şi top management. Fascinată de subiectul creativităţii, publică de la 14 ani în reviste, ziare, volume de proză sau antologii, reviste pentru femei sau publicul larg. Anca este fondatoarea platformei dedicată creativităţii: kreatoria.ro unde, din 2015, scrie despre latura pragmatică, dar şi visătoare a creativităţii.

*

Oamenii vor avea nevoie să acceseze din ce în ce mai mult creativitatea pentru a trăi mai frumos, cu mai multe rezultate pe plan educaţional, profesional şi personal. Cartea vorbeşte despre creativitatea pragmatică oferind cititorului:
mai multă claritate despre ceea ce înseamnă creativitatea şi procesul creator;
un spor de încredere în capacitatea proprie de a crea;
un set de instrumente, tehnici, metode creative care să-l ajute pe cititor să parcurgă drumul de la idee la realitate, invitându-l să-şi exerseze, pas cu pas, manifestările creatoare.

Autoarea aduce mai multă lumina în ceea ce priveşte universul creator, creativitatea, procesul de creaţie, doborând mituri şi escaladând subiecte de interes actual: inspiraţie, imaginaţie, talent, forţă creatoare, exprimare, pasiune, integritate, autenticitate, ieşire din blocaj. Scrisă pentru minţile şi inimile copiilor şi în acelaşi timp adulţilor, cartea Creatori în acţiune. Ghid de creativitate este o invitaţie la o stare de bine, de optimism şi de eficienţă creatoare.

Fragment



Cum începe cea mai mare aventură

Se uita în oglindă. Se măsura, se învârtea şi din orice unghi se uita, cu o explozie de încredere în ea, certifică: da, este un creator. Lumea interioară a fetiţei cu părul până la umeri era bogată. În ea stăteau îngrămădite noi posibilităţi. Noi lumi.

Fetiţei îi plăcea cel mai mult să privească lumea aşa cum te-ai uita la un zmeu, cu mirare, cu mâna uşor obosită de la efort, dar cu inima bătând a drag şi a stare de bine. Pentru că, dragi ochi care pătrundeţi acest text, starea într-o creaţie este cea mai importantă. Se atinge închizând uşor ochii şi deschizând larg sufletul. Se aude? Bum-Bum.

Draga de ea, draga de JO, spunea că asta vrea să facă mereu: să scrie cărţi pentru a uni oameni şi a le arăta că se poate, că ideile vin unele după altele, iar apoi cuvintele se calcă pe picioare în spaţiul strâmt al scânteii dintâi până când o iau pe tobogan şi se mai opresc doar pe hârtie.

Pe toate ar vrea să le scrie, dar nu când o să se facă mare, ci acum. Acum, căci nu e timp de pierdut.

În Mansarda Creativităţii era spaţiul perfect pentru a desena teritorii fără nume, a inventa cuvinte, a născoci jocuri şi uneori chiar pozne nepermis-de-permise. Dar nu doar acolo. Adora să meşterească poveşti. Acolo, în pod, lângă un geam verde, cu o pânză de păianjen într-un colţ, lângă naveta de sticle vechi de vin, neumblate de cel puţin 5 ani... fetiţa îşi are sediul central al lumii imaginare. Are deasupra capului un avion de lemn cărămiziu şi un maldăr de cărţi care îşi aşteptau rândul la citit. Nu este un simplu pod, aşa cum nici Fetiţa nu este o simplă fetiţă. Era Ţara în care se simţea bine în pielea ei, iar ăsta nu era un lucru de nimic. Era Galaxia în care era ea fără nicio tăgadă.

Eu când sunt fericită, simt căldurică la burtică, spunea JO, acum câţiva ani, când se plimba cu tricicleta cu baloane agăţate de ghidon.

Şatenă, uşor mioapă, slăbuţă, JO avea ceva deosebit: se făcea remarcată în orice încăpere cu privirea isteaţă, cu şotiile pe care nu te puteai supăra şi vorbele pe care le lăsa în urmă ca o invitaţie la călătorii interioare. Era un personaj de-a dreptul. O combinaţie interesantă între o băieţoasă şi o diafană. Între o revoltată şi o alintată.

Dar despre ce vorbim? JO este o scriitoare în devenire cu tot ceea ce înseamnă aceasta. O fetiţă care îi ajungea mamei până la umeri, ceea ce era puţin sub indicatorul este bine pentru vârsta ei, dacă te uiţi pe graficul de înălţime. Ei, şi ce dacă era ultima în linie la sport, ei şi ce dacă pantalonii mereu trebuiau transformaţi în talie pentru că erau prea largi în ciuda tuturor prăjiturilor cu mere făcute de mama, care i se aşterneau, felii-felii, în straturi-straturi de fericire? Dacă vei avea puţină răbdare, vei vedea că pe graficul forţei creatoare, JO te va surprinde cu adevărata ei înălţime.

*

Multe lucruri s-au schimbat de când se plimba cu tricicleta cu baloane roz: JO a început să poarte ochelari, prietena ei bună a plecat în altă ţară, iar fabrica oraşului s-a închis.
- De ce lucrurile se schimbă? îl întrebă pe tatăl ei care şmirgheluia la o bucată de lemn. De ce fabrica s-a închis? De ce prietena mea a plecat?
- Ce ai zis?

Tatăl se opri din ce avea de făcut, apăsând pe buton aparatul de şmirgheluit. Intuia că urmează ceva de care nu poate nici scăpa şi nici nu era bine să scape.
- Te-am întrebat de ce lucrurile se schimbă.
- Râurile pot sta în loc? Limbile ceasului stau neclintite? intră în subiect tatăl lui JO.
- Uneori da... pot îngheţa râurile, iar ceasul se poate strica. Nu m-ai convins, tată!
- Totul se schimbă, totul, nici tu nu eşti ca acum un an, îţi vine a crede?
- Nu. Nu mă vezi? Sunt la fel... şi îşi flutură fusta tutu pe care erau prinse cuvinte-dorinţe.

Îi venise în minte, acum ceva timp, să facă o altfel de listă: o listă plimbătoare pentru Moş Crăciun, Zâna Zânelor, Prinţesa Dorinţelor şi în general pentru orice personaj îndreptăţit să aducă daruri.
- Vino, vino lângă mine, Iubire!

Tatăl scoase dintr-un cufăr cu mâner de metal o hârtie... JO văzu imediat ştampila Centrului de Cercetare. Acel centru la care lucrase tatăl imediat după facultate, iar bunicul acum şi mai mulţi ani...
- Nu mai ai aceleaşi unghii că acum trei luni. Le-ai tot tăiat, nu?
- Eh, na, da normal, aş fi fost ridicolă să le am lungi ca mama.
- Nu mai ai acelaşi păr!
- Hai, astea sunt... astea sunt... cum se zice, tru... tru... truisme.
- Stai, ai răbdare. Tu TREBUIE să înveţi să ai răbdare.
- M-am săturat de învăţat, vreau să practic. Sunt o ciudată... uneori nu mă plac. De ce am mâinile aşa slabe, de ce nu pot fi ca alte fete?
- Stai!!!
- Nu stau deloc, tu nu auzi, m-am săturat să învăţ... m-am săturat să-mi aştept timpul.
- Asta este altă şcoală: este şcoala vieţii tale. Tu trebuie să te înţelegi mai bine. Uite, când eram în cercetare, colegii mei au demonstrat că ne regenerăm: unghiile de la mâini se refac în patru luni, părul în şase luni, celulele pulmonare se regenerează constant. Pare incredibil, nu-i aşa?
- Adică, eu nu sunt aceeaşi de acum şase luni. Adică, eu nu voi fi aceeaşi peste şase luni?!?
- DA.
- Dar asta este ceva ne-mai-po-me-nit. Începu să sară pe loc, să se învârte prin cameră... asta este ceva... de-a dreptul fantastic. Pentru că... spuse, aproape sugrumată de emoţie, eu pot fi Altfel. Mă pot regenera, reinventa, transforma. Pot fi cine vreau eu să fiu!
- Sau, pur şi simplu, TU.
- Eu sunt neinteresantă! De fapt, sunt interesantă, dar doar în capul meu.
- Ai putea să te descoperi!

JO se uită fix la tatăl ei, îşi îndreptă spatele şi îşi aranjă ochelarii.
- Nu contează cuvântul, contează că... asta este fabulos, tu înţelegi ce pot face cu mine? Pot fi cine vreau eu să fiu! Pot fi ce vreau!
- Eu ştiam de mult!
- Şi atunci, atunci, de ce nu mi-ai spus? De ce m-ai ţinut ca să mă chinui în aşa hal? Aproape că...

Se apropie de el şi îi dă cu gheata în vârful pantofului.

JO purta şi astăzi, că în fiecare zi de toamnă, nişte ghete maro cu şireturi. Ghetele pe care scriitorul ei favorit i le semnase acum doi ani. Spre călcâi, scria cu negru: Să fii tu! Degetul mare de la picior aproape că scrijelea interiorul ghetei, dar ea, nu şi nu, se încăpăţâna să le poarte pentru a fi aşa cum i-a spus Leonard, scriitorul faimos: o călătoare.

Toată discuţia asta despre nou într-un atelier-baracă-şopron, cu frânturi de lumini ce intrau prin crăpăturile din acoperiş părea desprinsă dintr-o carte sau dintr-un film. Era aşa de ireală, de necrezut.
- Dar ce pot să fac pentru a fi interesantă, deosebită şi nu doar pentru mine, pentru mama, pentru tine? Pentru a fi cineva Mareeee?
- Păi, fă ceea ce ştii mai bine, o lămuri tatăl.
- Ce ştiu eu? În afară să scriu, să mai pictez ceva pe ici pe colo, nu ştiu mai nimic. Nu ştiu să fac focul, nu ştiu să ridic cortul... De fapt, cu cât vorbesc mai mult, îmi dau seama că şansele pentru a fi grozavă sunt din ce în ce mai mici.

Fetiţa îl trase de mânecă.
- Mă asculţi?
- Te aud, spuse solemn tatăl.
- Păi şi de ce nu zici nimic?
- Păi, nu ţi-am spus? Manifestă tot ce ştii mai bine şi mai bine! Ai doar o singură soluţie în viaţa asta: să faci ceea ce ştii mai bine!
- Adică?
- Chiar vrei să-ţi dau în scris?
- Dacă se poate!?
- Ei na... Ce ştii să faci cel mai bine?
- Să scriu. Să adun lumi, cuvinte, tot ce alţii nu văd şi nu simt... eu ştiu cum să le adun pe foaie, eu ştiu să le aşez în straturi nedescoperite încă de alţii în inimă.
- Păi, vezi că ştii! Eu sunt aici doar ca să îţi dau câte un bobârnac sănătos în arhivele tale de gânduri prăfuite.
- Despre ce aş putea să scriu?
- Aici este toată Aventura!?! Şi, nu, nu am de gând să o fac Eu în locul Tău.
- Ia stai că mi-a venit o idee. Cum sună asta? O aventură de-a berbeleacul în lumea celor mari, atunci când eşti mic!
- Sună... interesant... cred! spuse strâmbându-se.
- Hei, am văzut asta... parcă ai fi colegele mele care, atunci când nu le place ceva, cumva, spun e interesant sau e drăguţ! Află de la mine, că drăguţ şi interesant sunt cuvinte mai urâte decât caca şi prost.
- Zău?
- Zău! Viaţa asta nu e destulă. Câte lucruri aş face, dacă aş putea, câte lucruri aş scrie, dacă m-aţi lăsa să văd mai multe din viaţă. Dar cu regula asta stupidă: până la 20:30 trebuie să fiu înapoi în casă sau cu mereu întâlnita supra-protecţie: nu fă asta că o să cazi sau e riscant... pe bune, eu când o să-mi mai trăiesc viaţa? Mă diluaţi! Mă anulaţi!

Se aşază pe un halat roşu spălăcit şi îşi puse picioarele sub fund. Aşa aşezată turceşte, îi veni un chef de vorbă de nedescris.
- Am auzit vorbind într-o dimineaţă, când televizorul era deschis, că noi, oamenii, putem să facem atâtea în 24 de ore, dacă nu ne-am risipi în tot atâtea prostii. Tata, tu ai habar ce vor să zică?

JO şi tatăl se uitau drept în ochi şi ştiau că este rost de un moment special.
- Pot doar să intuiesc... cred că vor să spună că fiecare zi este o nouă şansă să faci ce vrei cu ea, să fii mai bun, să fii altfel, să începi noi aventuri!
- Asta sună tare bine! Noi aventuri... pe care să le transform în rânduri apoi. Dar CUM să fac asta? Cum să fac este întrebarea cea mai cea, pentru că nu am idee cum să fac să mă transform! Cum să fac să fiu eu altfel şi să încep noi aventuri pe care să le scriu şi să fiu cea mai tare din toată şcoala! Ceva de genul, dacă m-am făcut înţeleasă.
- Dar nu asta este aventura!
- Dar care?
- Păi poate ar trebui să porneşti o aventură prin care să te cunoşti TU pe tine. Eu am impresia că tu te întâlneşti cu tine în fiecare zi, dar nu prea te porţi cum se cuvine cu tine. Doar când te vei cunoaşte, doar atunci poţi să scrii! NU trişa, doar ca să dai bine! Cunoaşte-te pe tine întâi, asta e Aventura ta, asta e cartea ta. Eu, în locul tău, m-aş provoca aşa de tare încât doar dacă aş fi o laşă care tremură pe ea mărunţel, ceea ce CLAR nu e cazul tău, aş renunţa. M-aş provoca să fiu Eu aşa cum Vreau până la următoarea, să zicem, zi de naştere.
- Dar mai am... atâtea luni. Aş fi vrut să fiu grozavă... ieri.

*

Trecură patru zile în dulcea linişte a nimicurilor de pe strada cu brazi.

Toate erau la fel ca întotdeauna: copii duşi la grădiniţă, aduşi, JO între teme pe care le numi nefolositoare, mama şi tata cu certuri minuscule despre listele lor de cumpărături din notiţele de pe telefon, bunica mereu implicată în ce mai mâncăm şi, în fine, o nebuloasă de idei care nu o duceau pe cea care voia să fie grozavă, nicăieri.
- Am venit să-mi dai puţină energie, îi zise mamei.
- Cum aşa? întrebă mama în timp ce amesteca în oala cu mâncare.
- Ştii când unei maşini îi moare bateria şi ai nevoie doar de un cablu prin care iei energie de la bateria altei maşini? Aşa vreau şi eu acum să mă conectez la optimismul tău pentru că al meu a cedat.
- Aha, răspunse încă preocupată de partea gastronomică. Ah, acum nu mai ştiu nici dacă am pus sare sau nu. Ia zi... deci, care e treaba?
- Nu am nicio idee, nada, nothing, zero despre ce va fi cartea mea, despre ce aventuri să scriu în ea, despre cum va ajunge coperta cărţii mele în toate vitrinele celor mai mari librării, inclusiv în cea de lângă şcoală pe unde toate şmecherele clasei trec în fiecare zi.

JO vorbea repede, cu viteza copilului care nu este apreciat de ceilalţi.
- Doar atunci când cartea mea va fi un bestseller, continuă ea, voi fi răzbunată... Greu mai merge uneori treaba şi cu creativitatea asta. Au trecut patru zile şi nu ştiu ce să fac. Trebuie să fie ceva atât de mare încât toţi fraierii să ştie că sunt grozavă.
- Vai, ce urât vorbeşti. Cărţile nu iau forma răutăţii, a sentimentelor expirate.
- A ce?
- Când expiră adevărul despre ce eşti şi faci... cum să-ţi spun... se simte de la o poştă.
- Ya, ya, ya! Astea-s băbisme.
- În viaţă este necesar să ai sentimentul că toate sunt aşa cum trebuie să fie!
- Bine-bine, tu filosofezi, ce îţi pasă? Tu eşti tare, însă viaţa reală este viaţa asta de la 8:00-12:00 cu toate interesantele şi fainele din lume. Cum pot să fiu eu deasupra lor? Cum pot să fiu mai faină decât cele mai frumoase din clasă, din şcoală, din oraş?

Am găsit răspunsul: făcând lucruri pe care nici măcar cu gândul nu pot să le gândească. Făcând lucruri atât de mari şi grozave încât nu ar mai putea să mai zică nici pâs.
- Dacă te-ar auzi cineva... pe bune, eu nu te ştiam aşa...
- Tu chiar nu înţelegi că aş vrea să le spun tuturor celor care nu cred în mine, celor care nu cred că este ceva de capul meu, celor care nu cred câtă putere stă în oasele astea mici, ei bine... trase aer în piept: aş vrea să le spun că nu sunt deloc NEIMPORTANTĂ (ai citit şi tu, Ingrid, despre asta? Pentru că, da, te-am auzit la ora de matematică, atunci când i-ai şoptit lui Matei să nu mă bage în seamă pentru că sunt neimportantă)!
- Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar nu creditez răzbunători, îi replică mama.

Două minute de tăcere au tăiat aerul bucătăriei. Nu se mai simţea mirosul de tocană. Era o tăcere ca o pedeapsă. JO ştia că nu are dreptate, dar rana din sufletul ei voia să iasă la iveală. Până şi durerea voia să dispară, dar nu ştia CUM.

Mama nu îi mai prelungi agonia, dându-i o vitamină de putere.
- Tu ştii că ai ceva al tău, doar al tău, tu ştii că din creioanele tale ies năzbâtii de poveşti colorate, ies lumi fantastice atunci când îţi dai voie să Fii TU. De-a dreptul tu, fără fricile tale, fără răzbunările tale. Tu te-ai născut scriitor... Creator. Lumea asta are nevoie de creatori adevăraţi. Ţi-am mai zis şi îţi place să auzi asta, ştiu. Te-am născut după ce am dat bun de tipar la cartea mea, atunci i-am zis doctorului: sunt pregătită! Practic, tu ai ieşit ca un manuscris editat perfect!
- Mai povesteşte-mi, cum am scris eu prima dată?
- Păi, prima dată şi prima dată, şi tu, din nou, ştii asta, pentru că ţi-am mai spus-o de mii de ori până acum: mi-ai dictat prima scrisoare de la mare către Mia, care rămăsese acasă, ea şi cu varicela ei. Aveai aproape trei ani, nu scăpasei bine de oliţă, dar tu ai făcut prima scrisoare. Te-ai născut scriitoare... ah, ce mă fac eu cu tine, dai din plâns în râs, din râs în plâns.

Se luară de după umeri prieteneşte şi începură amândouă să râdă.
- Hai să mâncăm!

*

Creatori în acţiune va avea lansarea marţi, pe 23 februarie 2021, la ora 18:00, la Galeria Galateca şi vor povesti despre creativitate, alături de autoare, Diana Cosmin, jurnalist şi fondatoare a https://finesociety.ro/, sculptorul Daniel Rădulescu şi jurnalistul Crina Alexe iar discuţia va fi moderată de Andreea Sandu, coordonatorul Galateca. Participarea la eveniment este posibilă doar pe bază de invitaţie şi, pentru publicul de acasă, lansarea va fi transmisă şi online, de la ora 18:30, pe paginile de Facebook kreatoria.ro, Galateca şi Editura Creator.

Trăind după învăţătura lui Bhagavan

 

David Godman
Trăind după învăţătura lui Bhagavan
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Marian Stan

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

David Godman s-a născut în Stoke-on-Trent, în Anglia, în 1953. A început să fie atras de învăţăturile lui Sri Ramana Maharshi în timp ce frecvenţa Universitatea Oxford la începutul anilor '70. În 1976 a plecat în India, intenţionând să facă o scurtă vizită la ashramul lui Ramana Maharshi. După 32 de ani, este încă acolo. După o perioadă de meditaţie intensă, care a durat aproape doi ani (1976-1978), a început să conducă biblioteca ashramului, iar din 1985 s-a dedicat exclusiv scrisului şi cercetării. A editat şi a scris 16 cărţi despre Ramana Maharshi, despre învăţăturile sale şi discipolii săi direcţi.

Ramana Maharshi (1879-1950), s-a născut în orăşelul Tiruchuzhi, din provincia Tamil Nadu. După moartea tatălui său, când abia împlinise doisprezece ani, se mută la Madurai. În 1896 are loc marea sa experienţă transformatoare - trecerea prin moarte, urmată de realizarea Sinelui. Îşi părăseşte căminul şi familia şi se îndreaptă spre Arunachala. Se stabileşte în peştera Virupaksha unde va locui vreme îndelungată. Aici i se vor alătura primii discipoli, cărora le va împărtăşi învăţătura sub forma unor răspunsuri la chestiuni pe teme spirituale. Acestea se vor regăsi în opusculele Vichara Sangraham (Introspecţia) şi Nan Yar? (Cine sunt eu?), care pot fi considerate primele sale lucrări.

De asemenea, Ramana Maharshi compune diferite imnuri închinate Arunachalei, strânse ulterior într-o culegere foarte preţuită de devoţii săi. Despre aceste cărţi, Ramana va spune: "Toate poeziile mele s-au înfiripat la dorinţa unuia sau a altuia, în legătură cu câte un eveniment concret. Chiar şi Patruzeci de versuri despre Realitate, cea atât de tradusă şi comentată, nu a fost gândită ca o carte, ci constă din versuri concepute în diverse perioade. Singurele poeme ivite spontan, obligându-mă, aş putea spune, să le notez, fără că nimeni să mi-o ceară, sunt Unsprezece stanţe în cinstea lui Sri Arunachala şi Opt stanţe către Sri Arunachala."

În 1922, mama sa, Alagammal, moare şi este îngropată la poalele muntelui Arunachala. Începând cu acelaşi an, Maharshi întemeiază Sri Ramanashram, aşezământ ce se va extinde în anii următori ca urmare a creşterii numărului de devoţi. Printre cărţile "scrise" în această perioada menţionăm: Upadesa Saram (Esenţa învăţăturii), Upadesa Manjari (Buchetul de sfaturi spirituale), precum şi numeroase comentarii la lucrări vedantice. Până la moartea sa, petrecută în 1950, Ramana va împărtăşi învăţătura sa eliberatoare miilor de discipoli şi de pelerini sosiţi din toate colţurile Indiei şi din Occident.

***

"Calea cunoaşterii înseamnă doar să te afunzi înăuntru cu mintea, fără a rosti cuvântul «Eu», şi să cercetezi de unde mintea, ca "«Eu», răsare. A medita «Acesta nu sunt Eu» sau «Acela sunt Eu» poate fi de ajutor, dar cum ar putea reprezenta Investigaţia? Când mintea, investigând lăuntric «cine sunt eu?», ajunge în inimă, ceva propriu inimii înseşi se manifestă ca «Eu-Eu», astfel încât eul individual trebuie să se plece ruşinat. Deşi se manifestă, nu este Eu prin natură, ci Perfecţiunea însăşi, şi aceasta este Sinele". (Ramana Maharshi, Patruzeci de stanţe)

"Ramana ne dăruieşte o religie a spiritului care ne ajută să ne eliberăm de dogme şi superstiţii, de ritualuri şi ceremonii, pentru a trăi ca spirite libere. Esenţa tuturor religiilor e o problemă intimă şi personală, un raport individual cu Divinul. Nu atât preaslăvire, cât căutare; o cale de devenire, de eliberare." (Dr. S. Radakrishnan, fost vicepreşedinte al Indiei)

*

Sri Ramana Maharshi este unul dintre cei mai respectaţi maeştri spirituali pe care i-a dat vreodată India. Prezenţa lui puternică, investigaţia asupra Sinelui - doctrina lui desăvârşită, ca şi viaţa lui exemplară atrag noi discipoli chiar şi în ziua de azi. Această carte este povestea vieţii unuia dintre cei mai apropiaţi discipoli ai lui Bhagavan, care a fost Annamalai Swami, scrisă de către David Godman, căutător fervent al adevărului şi învăţăturilor spirituale autentice.

Mărturia lui Annamalai Swami despre viaţa trăită alături de Bhagavan s-a dovedit a fi atât de revelatoare şi transformatoare, încât a sfârşit prin a deveni o carte întreagă, cea de-a patra scrisă de către David Godman despre Sri Ramana şi discipolii săi. Trăind în apropierea Maestrului aproape toată viaţa sa, Annamalai Swami întruchipează în relaţia sa cu Bhagavan o întâlnire tipică între Guru şi discipol, o călătorie spirituală profundă ce scoate în evidenţă graţia Maestrului pentru devotul care i se dăruieşte în mod necondiţionat.

Din 1976, când a ajuns pentru prima oară la ashramul lui Ramana Maharshi de la Tiruvannamalai, şi până în prezent, David Godman a scris peste 16 lucrări dedicate lui Sri Ramana, învăţăturilor acestuia şi discipolilor săi. El a devenit cunoscut prin antologia Fii ceea ce eşti, care reuneşte conversaţii cu diferiţi căutători, veniţi la ashramul lui Bhagavan pentru îndrumare spirituală.

"După câteva minute, Madhava Swami a ieşit, lăsându-mă singur cu Bhagavan. Adusesem un mic pachet cu struguri uscaţi şi nişte zahăr candel pentru a i le da. Le-am pus pe o măsuţă care era lângă canapeaua lui Bhagavan şi m-am prosternat în faţa lui. Ridicându-mă în picioare, am văzut că Bhagavan mânca un pic din ofranda mea. În timp ce-l priveam înghiţind, mi-a venit gândul că ofranda mea ajungea direct în stomacul lui Shiva. M-am aşezat, iar Bhagavan m-a privit insistent în tăcere timp de 10-15 minute. În timp ce Bhagavan mă privea, aveam o senzaţie de intensă alinare fizică şi relaxare. Simţeam cum o răcoare minunată îmi cuprinde trupul. Era ca şi cum m-aş fi cufundat într-o piscină cu apă rece după ce am fost afară, în bătaia soarelui." (Annamalai Swami)

Din punct de vedere filosofic, învăţăturile lui Bhagavan aparţin unei şcoli de gândire din India, care este cunoscută că Advaita Vēdanţa. (Totuşi, el spunea că învăţăturile sale proveneau din propria lui experienţă, şi nu atât din ceea ce a citit.) Bhagavan şi alţi maeştri Advaita afirmă că Sinele (Atman) sau Brahman este singură realitate existentă şi că toate fenomenele sunt manifestări sau aparenţe indivizibile aflate în lăuntrul lui. Conform lui Bhagavan şi altor învăţători Advaita, scopul suprem al vieţii este de a depăşi iluzia că eşti o persoană individuală care funcţionează prin intermediul unui corp şi al unei minţi într-o lume de obiecte separate ce interacţionează reciproc. Odată ce ţi-ai dat seama de asta, devii conştient de ceea ce eşti cu adevărat: conştiinţă imanentă şi lipsită de formă. Această stare supremă de conştiinţă, care este cunoscută ca realizare a Sinelui, poate fi dobândită, în opinia lui Bhagavan, prin practicarea unei tehnici numite "investigaţie asupra Sinelui".

Fragment
Venind către Bhagavan

M-am născut la Tondankurichi, un mic sat cu aproximativ două sute de case, în anul 1906. Tatăl meu, care avea multiple înzestrări, era un om de seamă în sat. Pe lângă faptul că era fermier, astrolog, pictor şi constructor, el ştia şi cum se fac statuile şi turnurile de templu (gōpurams). Curând după naşterea mea, tata s-a întâlnit cu un alt astrolog, pentru a discuta despre horoscopul meu. Amândoi au ajuns la concluzia că voi deveni, probabil, un sannyāsin (un călugăr hindus care a abandonat orice legătură cu familia şi cu lumea). Tatăl meu, care nu era încântat de această previziune, a hotărât să-i preîntâmpine împlinirea privându-mă de o bună educaţie. El credea că, dacă nu voi învăţa să citesc şi să scriu cum se cuvine, nu voi citi niciodată textele sacre şi nu voi fi interesat de Dumnezeu. Deoarece tatăl meu credea în această previziune, am avut parte doar de o educaţie foarte elementară la şcoala primară din sat. În clipa când eram pe punctul de a stăpâni alfabetul, am fost retras de la şcoală, fiind trimis să lucrez pentru a-l ajuta pe tata la muncile câmpului.

Bănuind că aş putea încerca să mă întorc la şcoală fără voia sau consimţământul lui, tata a încercat să se asigure că voi rămâne, practic, analfabet, spunându-i mamei mele: "Dacă merge iar la şcoală, nu-i mai dau de mâncare".

La puţin timp după ce am fost retras de la şcoală, pe când treceam printr-un sat din apropiere - numit Vepur -, am auzit un învăţat ce se afla în vizită acolo şi ţinea o conferinţă.

El le spunea sătenilor: "Este bine să fii educat. Chiar dacă eşti nevoit să cerşeşti pentru a te întreţine în timpul studiilor, trebuie să studiezi cât de mult poţi. Doar prin învăţătură putem cunoaşte câte ceva despre misterele vieţii".

Întorcându-mă acasă, m-am dus la tata şi m-am plâns: "L-am auzit pe un învăţat, la Velpur, care spunea cât de preţioasă este educaţia. Tu nu-mi îngădui să merg la şcoală. De ce se întâmplă aşa?"

Tatăl meu mi-a nesocotit obiecţiile spunând: "Oh, noi suntem ţărani simpli. Trebuie să ştim să scriem doar cât să ne iscălim".

Cum nu eram mulţumit de atitudinea sau de răspunsul tatălui meu, m-am decis să încerc să studiez de unul singur. Am făcut rost de două cărţi - una cu povestiri despre Regele Vikramadytia, cealaltă cu versurile lui Pattinatar (un poet şi sfânt tamil din secolul al IX-lea) - şi am încercat să învăţ să citesc de unul singur. Printr-o stranie coincidenţă, unul dintre primele versuri ale lui Pattinatar pe care am reuşit să le descifrez rezuma profetic calea pe care am încercat s-o urmez aproape toată viaţa.

Cel ce renunţă la propriul cămin este de zeci de milioane de ori mai însemnat decât cel ce, ducându-şi viaţa de cap de familie, săvârşeşte multe punya şi dharma (acte meritorii). Cel ce renunţă la minte este de zeci de milioane de ori mai însemnat decât cel ce renunţă la propriul cămin. Cel ce transcende mintea şi orice dualitate, cum aş putea să descriu măreţia unei asemenea persoane?

Deşi nu mai întâlnisem astfel de afirmaţii anterior, avusesem dintotdeauna o înclinaţie către viaţa spirituală. Nimeni nu-mi vorbise despre chestiunile spirituale, dar ştiusem dintotdeauna că exista o putere mai înaltă numită Dumnezeu şi că ţelul vieţii era acela de a-L realiza pe Dumnezeu. Fără a mi se fi spus, simţeam visceral că tot ceea ce vedeam era cumva iluzoriu şi ireal. Aceste gânduri împreună cu ideea că nu trebuie să mă ataşez de nimic în această lume se aflau în câmpul conştiinţei mele încă din fragedă pruncie.

Îmi amintesc o întâmplare ce a avut loc când aveam doar 6 ani. Mă plimbam împreună cu mama prin apropierea satului, când a trecut pe lângă noi un călugăr hindus (sādhu) în robă portocalie.

Am întrebat-o pe mama mea: "Când voi deveni sannyāsin ca şi el?"

Fără a aştepta un răspuns, am început să merg pe drum în spatele călugărului.

În timp ce mergeam, am auzit-o pe mama vorbind cu femeile din sat şi exprimându-şi dezgustul: "Uitaţi-vă la el ce băiat de nimic! Chiar la o vârstă fragedă el încearcă să fie călugăr (sādhu)".

Sādhu înseamnă, literalmente, "persoană nobilă". Acest termen este îndeobşte folosit pentru a desemna pe cineva care s-a dedicat întru totul unei căi spirituale hinduse, mai ales dacă el şi-a părăsit căminul pentru a o face. Asceţii (sannyāsin) care au renunţat după tipic la toate legăturile cu lumea pentru a se dedica unei căutări spirituale sunt numiţi adesea sādhu.

Din nefericire, tatăl meu nu-mi împărtăşea înclinaţiile religioase. El săvârşea o pūjā (adoraţie ceremonială a unei zeităţi hinduse) complicată zilnic timp de o jumătate de oră, dar motivaţiile lui erau întru totul materialiste.

Odată, când eram încă băieţel, l-am întrebat:
- De ce săvârşeşti zilnic această pūjā?

El mi-a răspuns:
- Vreau să dobândesc bogăţie, vreau să dobândesc pământ, vreau să dobândesc aur şi foarte mulţi bani.

I-am spus:
- Toate aceste lucruri sunt pieritoare. De ce te rogi pentru aceste lucruri pieritoare?

Tatăl meu a fost uimit de faptul că înţelegeam asemenea lucruri la o vârstă atât de fragedă.
- Cum ştii că aceste lucruri sunt pieritoare? m-a întrebat el.
- Ştiu, de asta îţi spun, am răspuns.

Cunoaşterea era în lăuntrul meu, dar nu puteam să o explicitez sau să o fundamentez într-o manieră raţională.

Când tata a descoperit că eram interesat de problemele spirituale, a încercat să mă descurajeze. El a aşezat multe obstacole în calea mea, şi astfel au trecut mulţi ani până ce, în sfârşit, a recunoscut că eram menit să devin sādhu.

Pe când eram încă destul de tânăr, sătenii m-au adoptat ca pe un fel de mascotă aducătoare de noroc. Ori de câte ori cineva începea să construiască o casă nouă, eram rugat să pun primul element de structură. Eram rugat să smulg prima buruiană când începea prăşirea pe câmp, iar în timpul nunţilor eram rugat să ating statuia lui Ganapati la începutul ceremoniei. Cea mai plăcută corvoadă era totuşi mâncatul dulciurilor. Ori de câte ori oamenii din sat pregăteau dulciuri pentru ocazii speciale, eram invitat să vin şi să mă bucur de ele. Nu ştiu când au început sătenii să creadă că le aduceam noroc sau cum de au ajuns la această concluzie, dar tradiţia a persistat până când m-am apropiat de vârsta de 13 ani.

Unii oameni par a avea un noroc ieşit din comun, într-o asemenea măsură că orice activitate a lor prosperă sau reuşeşte. În Tamil Nadu, astfel de oameni sunt deseori porecliţi "Mână de Aur". Ei sunt foarte preţuiţi ca persoane care dau startul festivalurilor religioase sau în funcţii cu relevanţă socială deoarece se crede că tot ceea ce întreprind va avea parte de reuşită.

Şi Ramana Maharshi era poreclit "Mână de Aur". În tinereţea lui, când juca deseori fotbal cu prietenii săi, s-a observat că echipa din care făcea parte câştiga întotdeauna. Annamalai Swami trebuie să se fi vădit la fel de norocos dacă a fost adoptat ca mascotă a satului.

Nu am fost niciodată un copil prea sociabil. În loc să mă amestec printre ceilalţi oameni din sat, căutam împrejurimile nelocuite unde mă puteam aşeza pentru a practica liniştea lăuntrică. Locul meu favorit era un templu dedicat zeului Vinayaka din pădurea aflată aproape de sat. Mă duceam deseori acolo pentru a mă ruga acelei zeităţi. Pe acea vreme, eram atât de neştiutor în privinţa riturilor religioase, încât nici măcar nu ştiam să mă închin cum se cuvine în faţa zeului. Am învăţat aceasta, imitând-o pe o fetiţă care venea la templu şi făcea o foarte complicată ashtānga namaskāram în faţa imaginii din templu.

Este vorba despre o alungire completă a trupului pe pământ, în timpul căreia opt părţi diferite ale acestuia ating solul.

M-am familiarizat într-o mai mare măsură cu ritualurile religioase cu prilejul unei vizite la Vriddhachalam, un centru de pelerinaj shivait de lângă satul meu. Acolo, am observat nişte brahmani care făceau anushtāna şi i-am rugat să mă iniţieze în aceste practici. M-au refuzat, pe motiv că membrilor celei mai de jos caste (sudra) nu le este îngăduit să practice aceste rituri.

Anushtāna includ o mare varietate de practici rituale, care sunt, îndeobşte, practicate numai de către brahmani. Unele sunt de natură religioasă, dar altele se referă doar la igiena personală.

Curând după aceea, am văzut nişte shivaiţi (devoţi ai lui Shiva) nebrahmani săvârşind aceleaşi ritualuri. Se pare că ei învăţaseră cum se realizează aceste rituri dintr-o carte ce conţinea o descriere amănunţită a lor. Am învăţat aceste anushtāna de la grupul respectiv şi le-am săvârşit cu regularitate când m-am întors în satul meu. În pofida atitudinii lui cinice faţă de religie, tatăl meu mă iniţiase deja în Sūrya Namaskāram, un ritual bine-cunoscut, în cadrul căruia repeţi o serie de mantre şi apoi te închini soarelui ce răsare. Am adăugat aceste ritualuri noi acestui ritual, în care tata mă iniţiase deja.

Am adoptat şi o altă practică: în fiecare lună, în ziua de ēkādasī (a unsprezecea zi a intervalului lunar de două săptămâni), încercam să meditez toată noaptea, fără a adormi. Am descoperit curând că, dacă încercam să meditez într-o poziţie aşezată, adormeam. Am încercat să meditez mergând, dar nici această variantă nu a funcţionat, căci adormeam în timpul mersului. După câteva experimente, am descoperit că puteam alunga somnul scăldându-mă în râul din sat şi frecându-mi cu nisip partea interioară a coapselor pentru a-mi provoca durere. Mai obişnuiam să mestec nişte tutun, deoarece mi se spusese că, făcând aşa ceva, îmi menţineam mintea în rajōguna.

Conform filosofiei hinduse, întreaga creaţie are trei calităţi care se succed una alteia, calităţi numite guna: sattva (armonia), rajas (activitatea) şi tamas (inerţia). Aceste trei calităţi se succed una alteia şi în minte. Mestecarea tutunului stimulează calitatea rajas, menţinând mintea trează şi activă.

În tinereţea mea, eram foarte grijuliu să-mi afişez constant pietatea, pentru a demonstra cât de dedicat eram vieţii religioase. Purtam un dhōti alb (ţesătură care se poartă ca o fustă), îmi acopeream capul, imitându-l pe Ramalinga Swami (un sfânt tamil din secolul al XIX-lea) şi îmi puneam multă vibhūti (cenuşă sacră) pe frunte şi pe corp. La vremea respectivă eram foarte ataşat de Ramalinga Swami; în sat văzusem o fotografie de-a lui care mă impresionase atât de mult, încât am vizitat Vadalurul, locul unde sfântul fusese înmormântat (şi unde există un sanctuar).

Pe la începutul adolescenţei, am făcut rost de un exemplar din a zecea parte a unei lucrări numite Jīva Brahma Aikya Vēdānta Rahasya. Din această carte am învăţat tehnici de pranayama (exerciţii yoghine de respiraţie) şi am început să le practic în templul din pădure. Citirea acestei cărţi mi-a stârnit dorinţa unui studiu mai aprofundat al textelor sacre. De regulă, aşa ceva ar fi fost foarte dificil pentru un băiat în situaţia mea, însă un concurs insolit de împrejurări mi-a permis curând să-mi îndeplinesc visul. Contabilul guvernamental (karnam) din satul nostru avea multe cărţi religioase pe care le moştenise de la tatăl lui. El nu avea timp să le citească, pentru că era contabilul a trei sate. Era atât de ocupat, încât de multe ori nici nu venea noaptea acasă. Soţia lui, o femeie foarte devotată din Tiruvarur, îmi permitea să vin acolo şi să citesc acele cărţi. În fiecare zi, ea pregătea hrana, o oferea ca jertfă statuii lui Ganapati din casă, după care îmi dădea de mâncare. Ea nu mânca decât după ce terminam eu de mâncat această ofrandă. În cele din urmă, m-am mutat în casa contabilului, ţinându-mi zilele din aceste ofrande de hrană pe care le pregătea soţia contabilului. Deoarece părinţii mei nu priveau cu ochi buni zelul meu religios, eu nu mai treceam deloc pe acasă. În această perioadă de înstrăinare, ce a durat trei ani, nu mi-am vizitat niciodată părinţii.

În timp ce studiam acele cărţi, am deprins obiceiul de a citi cu voce tare. Existau multe cărţi pe care le puteam alege, dar favoritele mele erau Kaivalya Navanītam, cărţile despre Ramakrishna Paramahansa, Tēvāram-urile lui Appar şi Jnanasambandhar, Tiruvāchakam şi Bhakta Vijayam.

Kaivalya Navanītam este un tratat tamil despre filosofia advaita; Ramakrishna Paramahansa a fost un sfânt bengalez din secolul al XIX-lea; Appar şi Jnanasambandhar au fost nişte sfinţi tamili din secolul al VI-lea, ale căror imnuri de laudă dedicate zeului Shiva sunt numite Tēvāram-uri; Bhakta Vijayam este o culegere de povestiri despre nişte celebri sfinţi marathi.

Nu după multă vreme, lecturile mele i-au atras pe unii dintre oamenii cu preocupări spirituale din sat. La câteva săptămâni, aproape zece oameni au început să viziteze cu regularitate casa, pentru a mă asculta citind. În fiecare seară, cam de pe la ora 6 până la 10, citeam pasaje din aceste cărţi. După fiecare lectură, discutam cu toţii despre tâlcul şi însemnătatea textelor.

Unii dintre săteni s-au dus la tatăl meu şi i-au spus că studiam scripturile şi le explicam altora. Tatăl meu a fost surprins să audă aşa ceva, deoarece credea că sunt încă aproape analfabet. Hotărât să cerceteze el însuşi problema, a venit şi a ascultat pe furiş una dintre întâlnirile noastre de seară.

Ulterior, se pare că a afirmat: "Nu-l mai pot face să mă asculte. Aşa că îl voi lăsa în plata Domnului".

Soţia contabilului participa la majoritatea întâlnirilor noastre. Ea devenise foarte interesată de operele pe care le recitam, pierzându-şi orice interes faţă de chestiunile mundane. Din păcate, nu mai era interesată nici măcar de soţul ei.

Într-o seară, el m-a luat de-o parte şi a spus destul de furios:
- Din cauza întovărăşirii cu tine, soţia mea a devenit ca un swami. Nu mai are niciun fel de dorinţe. Nu vreau să te mai ţin în casa mea. Trebuie să-ţi găseşti alt loc unde să stai.

Ceilalţi devoţi au auzit fără să vrea spusele contabilului.

Unul dintre ei mi-a spus:
- Nu trebuie neapărat să ne ţinem şedinţele de lectură aici. Putem găsi cu uşurinţă un alt loc unde să mergem.

La început, am crezut că vom construi o simplă colibă din frunze de cocotier în care să ne ţinem întrunirile, dar spre sfârşitul serii am decis să constituim un math în toată puterea cuvântului.

Math-urile sunt organizaţii hinduse care au fost constituite anume în scopul de a cinsti memoria unui sfânt prin intonarea de cântece religioase, meditaţie, etc. De obicei, cele de dimensiuni mai mari au un grup de asceţi (sādhu) care locuiesc acolo şi se aseamănă mânăstirilor şi ashram-urilor.

Fiecare a participat cu bani pentru concretizarea acestei iniţiative şi, nu după mult timp, a luat fiinţă Shivaram Bhajan Math. M-am mutat acolo imediat după ce a fost construit, continuându-mi practica spirituală (sādhanā), dirijând cântece religioase (bhajan) şi citind cu glas tare învăţăturile diferiţilor sfinţi.

Când construirea math-ului a luat sfârşit, am clădit un tannīr pandal (un loc unde se oferă gratuit hrană şi băuturi călătorilor şi săracilor) pe drumul principal care străbătea satul nostru. Ajutat de câţiva devoţi, am strâns fonduri suficiente pentru a servi zilnic kanji (terci de orez) asceţilor (sādhu) şi călătorilor care treceau prin sat.

La scurt timp după ce m-am stabilit în math, părinţii mei s-au hotărât să facă o ultimă încercare de a mă lecui de viaţa spirituală.

Cum aveam cam 17 ani, s-au gândit că, "dacă nu luăm măsuri acum, va deveni cu siguranţă sannyāsin. Dacă am putea să-i găsim o fată care să-l ia de soţ, s-ar putea să devină un cap de familie obişnuit, renunţând la toate aceste activităţi spirituale. Poate că atunci va deveni un om ca toţi oamenii".

Fără a se osteni să mă consulte în legătură cu asta, au găsit o fată, s-au înţeles cu familia ei şi apoi au cumpărat tot ce este necesar pentru a face o nuntă. Am auzit despre ce se întâmplă de la unele femei pioase care obişnuiau să vină la Bhajan Math. După ce am aflat ce se petrecea, mi-am informat părinţii că trebuiau să oprească pregătirile de nuntă, deoarece nu doream să mă căsătoresc cu nimeni.

Acest refuz categoric de a-mi asculta părinţii într-o chestiune atât de importantă a provocat o criză majoră în sat. Mulţi dintre săteni au ajuns la concluzia că eram nebun, în parte deoarece refuzam să mă căsătoresc, în parte pentru că insistam să-mi petrec tot timpul gândindu-mă la Dumnezeu şi cântând bhajan. Mulţi dintre aceşti oameni (părinţii mei nu erau printre ei) s-au întâlnit şi au hotărât să mă lecuiască de nebunie prin mijloace violente. M-au luat de la Bhajan Math, m-au dus la malul unui lac din apropiere, mi-au făcut o crestătură mare în creştet şi au început să pună zeamă de lămâie în ea. După câte se pare, ăsta era leacul pentru nebunie. Apoi s-au hotărât să-mi toarne găleţi cu apă în cap. Cred că trebuie să fi turnat pe mine vreo cincizeci de găleţi. În timp ce mă scăldau astfel, eu îmi păstram calmul şi practicam prānāyāma, ca să nu mă gândesc la apa rece. Ştiam că nu avea rost să mă opun. Când sătenii au văzut că nu reacţionam în niciun fel la acest tratament, au fost încă mai convinşi că eram nebun. În cele din urmă, când tratamentul a luat sfârşit, m-au dus într-o casă din sat. Acolo, au făcut un sos condimentat (sambar) din tâlv amar şi m-au silit să-l mănânc, deoarece aveau impresia că tâlvul amar era un alt leac împotriva nebuniei. Se adunaseră în jur de o sută de oameni care priveau toate acestea.

În timp ce mâncam, unul dintre ei mi-a spus:
- Eşti un băiat bun, dintr-o familie bună, dar ai înnebunit.

În acea clipă, n-am mai putut răbda.
- Nu am înnebunit, am răspuns, destul de nervos. Vă rog să mă lăsaţi în pace. Spuneţi acestor oameni să nu se mai adune grămadă în jurul meu sau daţi-mi o încăpere separată unde pot să fiu singur.

Nu mă aşteptam la vreo reacţie, poate la o continuare a "tratamentului", însă, spre marea mea surprindere, mi-au îndeplinit dorinţa, îngăduindu-mi să mă retrag într-una dintre camerele acelei case. Înainte de a avea timp să se răzgândească, am încuiat uşa, lungindu-mă pe podea să mă odihnesc şi să-mi revin după aceste chinuri.

Puţin mai târziu, m-am ridicat şi am încercat să meditez. În timp ce stăteam aşezat acolo, am auzit, fără să vreau, cum, de cealaltă parte a uşii, căpetenia satului discuta despre cazul meu.
- Dacă îmi veţi permite, îl voi face pe băiat să-mi promită că se va căsători şi că va duce o viaţă normală. Datorită acestor tratamente este posibil să-i fi trecut nebunia.

A bătut la uşă şi l-am lăsat să intre.

Stând în picioare în faţa mea, a spus foarte ferm:
- Te rog, promite-mi, pentru că nu mai eşti nebun, că te vei căsători ca noi toţi şi că vei duce viaţa obişnuită a unui cap de familie.

La care am răspuns:
- Vă voi promite, mai degrabă, că voi deveni sannyāsin.

Mi-am împreunat mâinile în timp ce făceam promisiunea, pentru a-i arăta cât de serios eram şi pentru a pecetlui promisiunea. Omul a plecat fără să spună niciun cuvânt.

L-am auzit exclamând afară:
- Ayō! Ayō! (o exclamaţie din sudul Indiei, ce denotă surpriză sau şoc). Când l-am rugat să-mi promită ceva, mi-a promis contrariul!

Familia mea nu a dat atenţie promisiunii mele. Am auzit de la o femeie care m-a vizitat că, în taină, tatăl meu continua să facă pregătiri de nuntă. Ca urmare, am hotărât că era timpul să am şi eu propriile planuri secrete. Mai întâi, i-am scris un bileţel fetei cu care ar fi trebuit să mă căsătoresc.
"Intenţia mea este să devin sannyāsin. Nu doresc să mă prind în mrejele vieţii de cap de familie. Prin urmare, nu cred că te vei căsători cu mine. Aşa ceva nu-ţi va pricinui decât necazuri."

Am făcut astfel încât cineva să-i ducă biletul acasă la ea. Apoi, în aceeaşi zi, am fugit din casă şi m-am îndreptat spre Chidambaram (un renumit centru religios din sudul Indiei).

Intenţionam să-mi încep viaţa ascetică (sannyāsa) acolo, dar nu am făcut-o conform cutumei. Nedorind să merg la cineva pentru iniţiere, am făcut eu însumi tot.

Sannyāsa este cea de-a patra şi ultima etapă din viaţa unui hindus ortodox. Odată ajuns aici, el renunţă la orice legături cu propria familie şi cu lumea pentru a-şi dedica tot timpul scopului de a realiza uniunea cu Dumnezeu, cu alte cuvinte, de a atinge iluminarea. La drept vorbind, cineva nu poate deveni sannyāsin decât dacă a fost iniţiat cum se cuvine de către propriul Guru sau de către unul dintre capii diverselor ordine tradiţionale de sannyāsini. Cu toate acestea, această regulă este deseori ignorată.

Am făcut o baie în râu, mi-am ras capul, mi-am pus în jurul gâtului un colier făcut din seminţe de rudraksha, îmbrăcându-mă cu un dhōti scurt şi un ştergar. M-am întors în sat în această ţinută nouă, anunţând pe toată lumea că acum eram sannyāsin. Noua mea înfăţişare a convins, în cele din urmă, familia că eram serios şi că nu aveam intenţia de a mă căsători. Cu foarte mare reticenţă, ei au renunţat la orice plan de nuntă, ştiind că oamenii care devin sannyāsini rămân în celibat tot restul vieţii.

Mi-am reluat vechile practici obişnuite, începând să fac planuri pentru ceremonia de consacrare (kumbhābhishēkam) a math-ului. Am invitat câteva grupuri care cântau muzică devoţională (bhajan) din satele învecinate, reuşind chiar să-mi conving părinţii să doneze toate proviziile pe care le cumpăraseră pentru nuntă. Graţie alimentelor pe care le-au donat, am putut să hrănesc aproximativ patru sute de oameni. Ceilalţi devoţi care contribuiseră la construirea Bhajan Math au oferit lapte bătut, ragi (un fel de mei) şi terci de orez tuturor oamenilor care au venit la ceremonie. În ziua ceremoniei, invitaţii care cântau muzică devoţională (bhajan) au defilat prin sat cântând pe fiecare uliţă. Când, în cele din urmă, au început riturile de kumbhābhishēkam, am săvârşit propria mea ceremonie în taină. Am făcut o pāda pūja (venerarea piciorului) dedicată părinţilor mei şi le-am cerut conform tradiţiei să-mi dea permisiunea de a deveni sādhu.

Pāda pūjā este o ceremonie în care o persoană practică veneraţia rituală a picioarelor altei persoane. De regulă, se face pāda pūjā pentru un Guru sau swami ca un semn de mare respect. Acest gest ceremonial se face şi pentru părinţi sau pentru anumiţi membri mai vârstnici ai propriei familii, dar asta se întâmplă mult mai rar.

Le-am cerut părinţilor să-mi dea binecuvântarea, astfel încât să reuşesc în misiunea mea spirituală. Amândoi mi-au acordat permisiunea, precum şi binecuvântarea. Niciunul nu a mai încercat vreodată să mă convingă să-mi abandonez calea spirituală.

După câteva săptămâni, am auzit că Shankaracharya din Kanchipuram avea de gând să treacă prin sat într-unul dintre pelerinajele sale. Este vorba despre acelaşi Shankaracharya care l-a trimis pe Paul Brunton la Bhagavan.

Ramana Maharshi a devenit bine-cunoscut în afara Indiei în al treilea deceniu al secolului XX după ce Paul Brunton, un jurnalist britanic, a scris un bestseller despre sfinţii şi maeştrii spirituali ai Indiei, volum intitulat A Search in Secret India. Brunton s-a dus la Maharshi după ce a fost sfătuit să o facă de către Shankaracharya din Kanchipuram, în 1930. Acest Shankaracharya a murit în ianuarie 1994, la vârsta de 99 de ani, în timp ce eu pregăteam versiunea finală a prezentei cărţi.

Shankaracharya Bhagavatpada, cel care, în secolul IX, a popularizat filosofia advaita, a înfiinţat cinci math-uri pentru a-şi propovădui învăţăturile şi a susţine ortodoxia hindusă. Unul dintre ele se află în oraşul Kanchipuram din sudul Indiei. Fiecare dintre aceste math-uri a beneficiat în decursul timpului de maeştri aflaţi într-o filiaţie iniţiatică a cărei origine poate fi urmărită până la primul Shankaracharya. Conducătorul fiecăruia dintre aceste math-uri îşi lua titlul de Shankaracharya în clipa când intra în funcţie. Cel pe care l-a întâlnit Annamalai Swami este considerat unul dintre cei mai mari sfinţi indieni ai timpurilor moderne.

Când am aflat această veste, m-am hotărât să încerc să-l fac pe Shankaracharya să se oprească puţin în sat, pentru a putea să am darshan-ul lui.

Darshan înseamnă "privire către". Într-un context religios, a avea darshan înseamnă să vezi o zeitate într-un templu sau un om sfânt sau să fii văzut de el.

Ştiind că vor fi mulţi oameni şi animale în cortegiul său, am socotit că planul cel mai bun era să le punem tuturor la dispoziţie alimente şi apă. Dacă făceam asta, ei erau nevoiţi să se oprească pentru scurtă vreme, ca să mănânce ofrandele mele.

În ziua respectivă am pregătit o mare cantitate de lapte bătut şi kanji pentru brahmanii care îl vor însoţi. De asemenea, mi-am făcut o rezervă de frunze verzi pentru a hrăni caii şi elefanţii. În timp ce cortegiul se apropia de sat, eu alergam încoace şi încolo pe uliţă, împărţind frunze verzi. Shankaracharya era purtat într-o lectică, dar nu l-am putut vedea, deoarece perdeluţele erau trase. Când le-am oferit kanji oamenilor care-l purtau, s-au hotărât să se oprească şi să mănânce ofranda. Asta l-a făcut pe Shankaracharya să dea la o parte perdeluţa, pentru a vedea de ce s-a oprit cortegiul. M-am culcat imediat la pământ în faţa lui.

M-a privit în tăcere câteva secunde, apoi a spus:
- După o milă mă voi odihni un timp. Poţi veni să mă vezi acolo.

La distanţă de o milă de sat se găsea micul oraş Vepur. Am aflat de la cineva din preajma lui că acolo se pregătise o bhikshā (ofrandă de hrană) şi că Shankaracharya va sta la Vepur Traveller`s Bungalow.

Un inspector adjunct de poliţie din satul nostru era un discipol foarte devotat al lui Shankaracharya. Când am auzit că acesta din urmă stătea nu departe, am mers amândoi pe jos până la Vepur pentru a-l vedea. O mare mulţime foia în jurul lui când am sosit, dar am reuşit totuşi să mă apropii suficient pentru a-i atinge picioarele.

Brahmanii care-l însoţeau s-au plâns, spunând:
- Cei care nu sunt brahmani nu se cuvine să-l atingă.

Dar Shankaracharya i-a redus la tăcere, spunând:
- El este un brahmachāri şi un sādhu, deci nu contează.

Un brahmachāri este un discipol ce respectă regulile celibatului şi se dedică studiilor spirituale. Brahmacharya este una dintre cele patru etape tradiţionale din viaţa unui hindus (numite "āsrama"). Când studiile s-au încheiat, de obicei discipolul trece la cea de-a doua etapă a vieţii - căsătorindu-se şi devenind cap de familie. Unii aspiranţi foarte serioşi ignoră această etapă şi rămân toată viaţa în celibat, ca sādhu.

Una dintre funcţiile principale ale unui Shankaracharya este de a susţine şi de a consfinţi dogmele ortodoxiei hinduse. În anii '20 ai secolului trecut asta ar fi implicat o respectare strictă a regulilor privitoare la caste, conform cărora contactul fizic dintre brahmani şi castele inferioare sau paria duce la o pângărire de ordin spiritual. Mulţi oameni cred că sādhu şi sannyāsin au ieşit din sistemul ierarhic al castelor, astfel că regulile privitoare la pângărire nu li se aplică.

În prezent, regulile privitoare la amestecul dintre caste şi atingere au căzut în desuetudine, chiar dacă unii brahmani tradiţionali încă le practică.