Atentate şi crime politice în istorie

 

Mihai Manea
Atentate şi crime politice în istorie
Editura Meteor Press, 2021
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Încă din Antichitate, asasinatele şi crimele politice au reprezentat o constantă a istoriei. Unele au zguduit lumea, altele au schimbat cursul istoriei, cele mai multe au generat controverse şi au alimentat teorii ale conspiraţiei ce au rezistat trecerii timpului.

Rămân şi astăzi întrebări care aşteaptă răspunsuri:
Ion Gh. Duca, omorât de legionari cu ştirea lui Carol al II-lea?
Zelea Codreau, călău şi victimă?
Barbu Catargiu, asasinat din ordinul lui Cuza?
Aldo Moro, sacrificat cu bună ştiinţă de guvernul lui Andreotti?

Sau putem specula ce s-ar fi întâmplat dacă...
... în 1939, Adolf Hitler nu şi-ar fi scurtat discursul de la berăria Bürgerbräukelle şi bomba care a explodat opt minute mai târziu l-ar fi surprins înăuntru?
... sau dacă glonţul turcului Mehmet Ali Ağca ar fi avut o altă traiectorie şi l-ar fi lovit în plin pe papa Ioan Paul al II-lea?

Cartea profesorului Mihai Manea vine să ne explice ce s-a întâmplat în realitate, când şi de ce şi ne propune o incursiune în trecutul violent al omenirii, absolut necesară şi plină de învăţăminte.

Fragmente

Cuvânt al autorului

Doi literaţi francezi celebri au sintetizat, în mod magistral, credem, esenţa şi limitele cunoaşterii. Astfel, La Fontaine spunea că "atunci când ştii multe, poţi să vorbeşti, dar e mai bine să taci", iar Marcel Proust declara că "adevărata călătorie a descoperirii înseamnă nu a căuta ţărmuri noi, ci a vedea cu ochi noi".

Când am început să lucrez la această carte, al cărei subiect este extrem de vast, iar sursele de informare par aproape inepuizabile, am reflectat îndelung la conţinutul său. Paginile ce urmează sunt rodul unor ani întregi de analize, selecţii şi lecturi. Nu pot emite pretenţia că am prezentat toate informaţiile referitoare la toate personalităţile care au fost ţinta unor atentate sau au căzut victime asasinatelor politice din simplul motiv că bibliografia disponibilă nu este decât parţială, iar istoria are, fără îndoială, un număr uriaş de eroi publici sau anonimi greu de cuprins în paginile unui singur volum.

În acelaşi timp, trebuie să precizez că nu am abordat speţele unor personaje celebre care au sfârşit tragic sau care au trecut pe lângă moarte în cazul cărora ştiinţa istorică mai are încă multe puncte de vedere de formulat în vederea unei concluzii - şi mă refer, de exemplu, la Maximilien de Robespierre, Dag Hammarskjöld, Che Guevara, Gheorghe I. Brătianu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ioan Petru Culianu, Viktor Iuşcenko şi mulţi alţii.

De menţionat este şi faptul că fiecare personalitate înfăţişată în paginile ce urmează, care a căzut victimă unor acte criminale, este prezentată prin raportare la viaţa şi activitatea sa. Ca atare, conştient ab initio de limitele acestei lucrări, autorul nu are pretenţia că a rezolvat mistere vechi de secole, nici că poate să dea verdicte definitive despre cei culpabili. Nu doreşte decât să ofere publicului larg o lucrare ce poate să suscite interes, curiozitate şi mai ales, să dezvolte gustul pentru lectură şi gândire critică.

Un gând deosebit şi întreaga mea gratitudine pentru directorul Editurii Meteor Press, care a acceptat acest proiect.

Violenţa, atentatul şi crima politică - permanenţe ale istoriei

Istoria a consemnat în mai toate epocile sale asasinate şi atentate, acţiuni violente îndreptate contra ordinii de stat şi a reprezentanţilor acesteia - şefi de stat, oameni politici, lideri militari sau religioşi şi alţii. Au existat, în acelaşi timp, şi numeroase momente în care cursul istoriei a fost schimbat de crime cu substrat politic care au zguduit lumea. Un clasament realizat de site-ul web www.toptenz.com a enumerat zece dintre cele mai faimoase asasinate care au avut loc de-a lungul istoriei şi care au produs controverse, alimentând teorii ale conspiraţiei ce au rezistat trecerii timpului.

1. Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, moştenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, şi a soţiei sale, Sofia, în 1914.
2. Uciderea preşedintelui SUA Abraham Lincoln, în 1865.
3. Asasinarea ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, în 1881.
4. Asasinarea lui Martin Luther King, Jr., militant pentru drepturile civile din SUA, în 1968.
5. Asasinarea lui Caius Iulius Caesar, în 44 î.Hr.
6. Asasinarea lui Mahatma Gandhi, părintele independenţei Indiei, în 1948.
7. Asasinarea preşedintelui american John F. Kennedy, în 1963.
8. Asasinarea Indirei Gandhi, prim-ministru al Indiei, în 1984.
9. Uciderea lui Reinhard Heydrich, guvernatorul nazist al Boemiei şi Moraviei, în 1942.
10. Asasinarea lui Benazir Bhutto, fostul prim-ministru al Pakistanului, în 2007.

Dar de unde provine termenul de asasin, despre care o să tot vorbim în aceste pagini? În secolul al XI-lea, Hassan ibn-al-Sabbah (1050-1124), un adept al orientării şiite din cadrul islamului, s-a remarcat în Persia în lupta împotriva celeilalte orientări religioase a islamului, reprezentată de sunniţi. Alungat şi persecutat, Sabbah a cucerit fortăreaţa Alamut, unde şi-a creat o adevărată armată de adepţi care au ucis, potrivit numeroaselor surse istorice, o seamă de lideri politici, militari, religioşi. Această sectă şiită sângeroasă înfiinţată de Sabbah a primit numele de Asasini (în arabă, haşişiun, adică "fumătorii de haşiş"), deoarece membrii ei, renumiţi pentru cruzimea lor, consumau haşiş înainte de a porni la luptă. Potrivit altor istorici, termenul de asasin ar semnifica "susţinătorii lui Asas".

Asasinatul sau crima politică, scrie profesorul american de istorie Franklin Lewis Ford, vizează uciderea intenţionată a unei victime sau a unui grup de victime specifice pornind de la un motiv legat de importanţa sau proeminenţa publică a victimei şi comisă cu un scop politic. Dacă luăm însă în considerare rigoarea analitică, motivaţia este, uneori, greu de stabilit. S-au comis, în genere, asasinate politice pentru a elimina un rival în lupta pentru putere, pentru a preveni sau răzbuna o înfrângere politică, din fanatism sau pentru a impune o schimbare politică. Au fost comise însă şi asasinate sau atentate de indivizi cu tulburări mintale ori de unii care nu au urmărit altceva decât notorietatea. Motivaţia politică a asasinatului a fost teoretizată încă din Antichitate de către Sun Tzu în lucrarea Arta războiului. În Principele, Niccolò Machiavelli avertiza asupra necesităţii de a lichida inamicii politici atunci când aceştia devin un pericol real pentru societate. Armele utilizate au fost extrem de diverse - pumnalul, cuţitul, sabia, otrava, pistolul, carabina, ajunând până la cel mai sofisticat arsenal din secolul XXI.

De-a lungul secolelor, în cadrul societăţii - indiferent de treapta dezvoltării socio-umane în care se afla - asasinatele politice, interpretând sintagma luptei pentru putere, au constituit o modalitate de a obţine avantaje sociale sau de a accede la funcţii înalte în stat. Executate direct sau indirect, în nume personal, prin comploturi ori sub umbrela unor organizaţii extremiste, asasinatele politice au generat deseori răsturnări radicale de situaţii, chiar dacă, uneori, scopul acţiunii nu a fost atins în totalitate. Dacă luăm în considerare şi represaliile, în unele cazuri privite ca o armă a dreptăţii (fals înţeleasă, deseori), ajungem să apreciem proporţiile acestor crime.

Crimele care se încadrează în termenii unui asasinat politic, fie că sunt săvârşite la comandă străină, cu o largă reţea de indivizi aflaţi în slujba unor organizaţii care urmăresc răsturnarea ordinii de stat, să suprime cauza unui rău social şi să ralieze opinia publică, fie că urmăresc încetinirea dezvoltării societăţii în scopul acaparării unor bogăţii naturale ajung uneori să influenţeze mersul societăţii în ţara în care se petrec asemenea fapte abominabile.

Deseori, moartea violentă sau un atentat a transformat o carieră politică, atribuindu-i un destin tragic. În acelaşi timp, victimele au devenit subiectul unui cult, deseori de tip mistic, dezvoltat de-a lungul secolelor. De remarcat este şi soarta unor asasini pe care astfel de acte i-au scos din anonimat. Astfel, Brutus a intrat în memoria colectivă doar ca urmare a asasinării lui Cezar, iar Charlotte Corday a devenit o eroină de factură romantică doar pentru că l-a înjunghiat mortal pe unul dintre liderii marcanţi ai Revoluţiei Franceze, şi anume Jean-Paul Marat.

Asasinatul politic a vizat în cele mai multe cazuri puterea politică şi a constituit dintotdeauna o modalitate de a accede la putere, de a lichida adversarii politici. El a generat, dar nu întotdeauna şi în mod obligatoriu, o răsturnare de situaţie şi uneori a fost urmat de represalii. În cazul multor atentate sau comploturi politice, misterul legat de cei care i-au inspirat sau susţinut pe autorii lor dăinuie şi în prezent. De multe ori, autorii au fost trădaţi sau deconspiraţi sau prinşi în capcană. De fapt, privit din perspectivă socio-politică, asasinatul politic face parte din riscul exercitării puterii şi nu este întotdeauna însoţit de lichidarea sau abandonarea libertăţilor publice.

Majoritatea asasinatelor politice au fost încadrate în categoria regicidului, care, în opinia istoricului Olivier Coquard, s-au desfăşurat între secolul al XIV-lea şi al XVII-lea. Apoi, acestea s-au rărit până către sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar au apărut din nou, în forţă, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Nu toţi conducătorii politici care au avut un sfârşit violent au fost victimele unor atentate. Astfel, împăratul german Frederic I Barbarossa (1154-1190) s-a înecat într-un râu din Asia Mică în perioada Cruciadei a treia (1189-1192), mai precis în 1190, sub greutatea armurii sale. Regele Franţei Carol al VIII-lea (1470-1498) a murit în 1498 ca urmare a unei lovituri primite la cap în timpul unui joc. Un alt rege francez, Henric al II-lea (1547-1559), s-a stins în 1559, după ce a fost rănit într-o întrecere cavalerească, închinată încheierii păcii cu Spania la Cateau-Cambrésis (1559).

Olivier Coquard evidenţiază într-o lucrare foarte recentă deosebirea dintre atentatul terorist, ale cărui victime sunt civili nevinovaţi şi care vizează modificări la nivelul puterii politice, comploturile de palat, care duc la un transfer de putere fără a opera schimbări de substanţă la nivel politic, şi asasinate inutile, care se remarcă prin aspectul lor spectaculos şi impactul mediatic deosebit, dar fără rezultate deosebite.

De-a lungul istoriei au existat numeroase conspiraţii şi comploturi care au urmărit eliminarea unor personalităţi ale vremii. Printre cele mai importante, pot fi menţionate următoarele:
65 şi 63 î.Hr. - prima şi a doua conspiraţie a lui Lucius Sergius Catilina împotriva puterii şi Senatului (Republica Romană)
65 d.Hr. - complotul lui Gaius Calpurnius Piso împotriva împăratului Nero (Imperiul Roman)
1478 - complotul lui Francesco de' Pazzi şi Bernardo Bandini Baroncelli împotriva familiei de Medici (Florenţa)
1506 - conspiraţia lui Giulio d'Este şi Ferrante d'Este împotriva fraţilor lor vitregi (Ferrara)
1570; 1583; 1586 - comploturile lui Roberto Ridolfi, Francis Throckmorton, Anthony Babington de asasinare a reginei Elisabeta I (Anglia)
1605 - complotul "prafului de puşcă", de asasinare a regelui Iacob I (Anglia)
1718-1720 - conspiraţia marchizului de Pontcallec împotriva lui Filip al II-lea, duce de Orléans (Franţa)
1749 - complotul sau revolta sclavilor musulmani (Malta)
1788 - conspiraţia Anjala pentru a pune capăt războiului ruso-suedez (Suedia)
1939 - operaţiunea Himmler pentru a justifica invadarea Poloniei (Germania)
1984 - atentatul IRA de la Brighton împotriva prim-ministrului Margaret Thatcher (Marea Britanie)

Desigur, se poate pune întrebarea de ce este atât de important să studiem aceste atentate sau crime politice. În primul rând, deoarece cei care au studiat intens crima şi asasinatul politic au lansat o întreaga literatură - articole, discursuri, unele documente semnificative care impun necesitatea studierii asasinatelor politice. În al doilea rând, acestea reprezintă deseori adevărate istorii în sine care au inspirat opere literare, au contribuit la dezvăluirea vanităţii asasinului şi, mai ales, la statuarea unui sistem de pază şi protecţie pentru conducătorii lumii. Având în vedere că, în mod practic, liderii politici, militari sau religioşi pot deveni oricând ţinta unui atentat, s-a dezvoltat un sistem de pază şi protecţie care, cu timpul, a ajuns din ce în ce mai sofisticat.

Încă din Antichitate au apărut informaţii cu privire la atentate sau comploturi politice. Astfel, în Vechiul Testament este menţionat faptul că regele Ioaş al Iudeei a fost asasinat de către slujitorii săi. Apoi, este pomenită istoria lui Ioab, care l-a omorât pe Absalom, fiul lui David, iar Sanherib, regele Asiriei (705-681 î.Hr.), a fost ucis de fiii săi. Tot aici apare povestea Iuditei, care a contribuit decisiv la eliberarea evreilor amăgindu-l şi ucigându-l pe generalul Olofern, conducătorul armatei asiriene care invadase Iudeea. Scriitorul şi filosoful indian Chanakya (c. 350-283 î.Hr.) a vorbit despre asasinate în lucrarea Arthashastra ("Ştiinţa statului"), cel mai vechi text laic indian şi un veritabil tratat de politică, administraţie şi economie. Chanakya a fost şi sfetnicul împăratului Chandragupta Maurya (340-298 î.Hr.), fondator al Imperiului Maurya din India, care s-a inspirat din lucrarea Arthashastra pentru a întemeia primul mare regat indian şi care a recurs mai târziu la asasinate împotriva unora dintre comandanţii şi urmaşii lui Alexandru Macedon. În anul 339 î.Hr., Socrate, renumitul filosof grec al Antichităţii condamnat la moarte pentru învăţătura şi activitatea sa nonconformistă, a fost obligat să bea otravă, mai exact o fiertură din cucută.

În China, la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., s-a impus regatul Qin. Conducătorul regatului Yan a încercat înlăturarea împăratului Qin Shi Huangdi, întemeietorul dinastiei Qin, şi a trimis un asasin pe nume Jinj Ke, care însă a fost ucis, iar complotul a eşuat.

În schimb, conspiraţia care l-a vizat pe Filip al II-lea, regele Macedoniei (359-336 î.Hr.), a avut sorţi de izbândă. Filip a pierit la Aegae, probabil în 336 î.Hr., unde curtea s-a reunit pentru a sărbători căsătoria lui Alexandru I al Epirului cu Cleopatra a Macedoniei, fata lui Filip şi a Olympiei. În timp ce intra în teatrul oraşului, Filip a fost ucis de Pausanias de Oretis, una dintre gărzile sale de corp. Motivele crimei rămân controversate, dezbaterile purtându-se în jurul mai multor ipoteze, şi anume cea avansată de Cleitarchus, unul dintre istoricii lui Alexandru cel Mare, şi cea a istoricului latin Justin.

În Roma antică, asasinatul a fost mereu prezent şi numeroşi conducători, de la Caesar la Caligula, au căzut victime unor comploturi ale aristocraţiei sau ale membrilor gărzii pretoriene. În timpul ocupaţiei romane a Iudeei s-a afirmat gruparea sicarilor sau a zeloţilor, care a recurs la acte de violenţă şi asasinate împotriva romanilor sau a evreilor care colaborau cu duşmanul. Se foloseau de pumnale scurte, ascunse în pelerină (numite de romani "sica", de aici şi numele de "sicari"), după care dispăreau repede în mulţime. Relatări despre mişcarea zeloţilor apar şi în lucrările istoricului evreu Flavius Josephus Antichităţi Iudaice şi Războiul Evreilor atunci când vorbeşte despre revoltele din Iudeea stăpânită de romani în secolul I d.Hr.

În Evul Mediu, odată cu perioada Renaşterii, a luat amploare tiranicidul, adică asasinarea unui rege sau suveran atunci când guvernarea sa devenea tiranică. De remarcat este faptul că tirania i-a preocupat pe numeroşi învăţaţi încă din Antichitate. Astfel, pentru vechii greci, de exemplu, asasinul unui tiran putea să fie un veritabil erou. Mai mult, Herodot a opus tiraniei monarhia. Platon a susţinut că tirania se putea instaura ca urmare a derapajelor din cadrul regimurilor democratice. Iar cronicarul John de Salisbury s-a întrebat dacă tirania avea legitimitate. Conciliul de la Konstanz din 1414-1415 a condamnat oficial tirania. De exemplu, este pomenit cazul lui Dimitrie Zvonimir, rege al Croaţiei (1076-1089), care, conform unor izvoare istorice, ar fi fost ucis deoarece nu a acceptat o propunere a papei de a lupta alături de bizantini împotriva turcilor selgiucizi. În 1192, Conrad de Montferrat, marchiz de Montferrat, ales rege al Ierusalimului în acelaşi an, a fost ucis de doi membri ai sectei Asasinilor. Tot în urma unui asasinat a pierit şi Przemys³ al II-lea, rege al Poloniei (1295-1296). Au existat şi conducători care au sfârşit în timpul războaielor religioase, de exemplu în Franţa secolului al XVI-lea. În acelaşi timp, au avut loc mai multe atentate la viaţa reginei Elisabeta I a Angliei (1558-1603). În Japonia medievală, luptătorii ninja sau shinobi erau angajaţi să urmărească potenţialii rivali în perioada shogunatului Tokugawa, să se infiltreze în rândul familiilor adversarilor şi să-i ucidă.

În epoca modernă, numărul crimelor politice a sporit. De exemplu, în perioada domniei regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei (1643/ 1661-1715), supranumit Regele Soare sau Ludovic cel Mare, a avut loc celebra de acum "Afacere a otrăvurilor", o serie de procese de vrăjitorie în care a fost implicată şi marchiza de Montespan, metresa regelui. Potrivit unor istorici, împăratul Napoleon Bonaparte (1804-1814/1815) a fost otrăvit lent cu arsenic, în perioada exilului din insula Sf. Elena (1815-1821) din ordinul guvernatorului britanic Sir Hudson Lowe. Mai mult, în Rusia, cinci împăraţi (ţari) au fost asasinaţi în mai puţin de 200 de ani, iar în Statele Unite ale Americii, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, au fost asasinaţi trei preşedinţi: Abraham Lincoln (1865), James Garfield (1881) şi William McKinley (1901). În Marea Britanie, singurul prim-ministru asasinat a fost Spencer Percival (1812). În unele cazuri, asasinatul, precum cel de la Sarajevo (1914), a fost utilizat ca pretext pentru declanşarea războiului.

În secolul XX, numărul atentatelor a crescut, fiind vizate deopotrivă personalităţi democratice, precum preşedintele american Franklin Delano Roosevelt (1933-1945), ţinta unui imigrant italian, Giuseppe Zangarra, care a tras asupra lui cinci focuri de armă în 1933, generalul Charles de Gaulle, preşedinte al Franţei (1959-1969), care a fost vizat de nu mai puţin de 27 de atentate, dar şi dictatori, precum Benito Mussolini, conducătorul fascist al Italiei, care a supravieţuit atentatelor puse la cale de Tito Zaniboni (1925), Violet Gibson (1926), Gino Lucetti (1926), Anteo Zamboni (1926), Michele Schirru şi Angelo Sbardellotto (1933). În perioada interbelică, poliţia secretă sovietică (NKVD) a organizat numeroase atentate în Europa şi în lume împotriva adversarilor politici, cel mai celebru caz avându-l ca victimă pe Leon Troţki. La 18 aprilie 1943, pe baza informaţiilor culese de către serviciile secrete, avioanele americane au interceptat şi doborât aeronava care îl purta de la Rabaul la Bougainville pe amiralul Isoroku Yamamoto, comandantul flotei japoneze care a plănuit atacul de la Pearl Harbor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În condiţiile înrăutăţirii situaţiei internaţionale, pe fondul escaladării Războiului Rece, asasinatele politice au luat amploare. Astfel, pot fi menţionate, între multe altele, atentatele împotriva lui Liaquat Ali Khan, prim-ministrul Pakistanului (1951), Inejiro Asanuma, şeful Partidului Socialist din Japonia (1960), preşedintele american John Fitzgerald Kennedy (1963), reverendul Martin Luther King (1968), senatorul Robert Kennedy, candidat la alegerile prezidenţiale din SUA (1968), Gheorghi Ivanov Markov, disident bulgar, ucis la Londra (1978), Benigno Aquino, Jr., senator şi lider al opoziţiei democratice din Filipine (1983), generalul Muhammad Zia-ul-Haq, preşedintele Pakistanului (1988). Treptat, asasinatul politic şi terorismul s-au împletit, în joc intrând şi serviciile de informaţii, precum MI6, CIA, KGB sau Mossad. După atentatele de la 11 septembrie 2001, într-o lume care a suferit importante mutaţii geopolitice, noua tehnologie, aflată în plin avânt, a determinat o mai mare precizie şi eficienţă a atentatelor prin utilizarea de echipamente sofisticate - mici rachete de croazieră sau drone de supraveghere şi de luptă.

Asasinatul şi crima politică nu au lipsit nici în România. Trebuie menţionat faptul că doar în Evul Mediu, mulţi voievozi din Moldova sau Ţara Românească au răpit, au ucis şi au torturat. Cam aproape jumătate dintre voievozii români nu au un mormânt al lor, deoarece o statistică simplă arată că, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, într-un sfert de veac - între 1510 şi 1535 - zece domnitori au fost ucişi, printre aceştia Mihnea Vodă cel Rău, Dragomir Călugărul, Radu de la Afumaţi, Vladislav al III-lea şi fiul său, Moise Vodă. Deseori, otrava a schimbat în mod violent succesiunile la tronurile Principatelor Române, deşi nu întotdeauna reprobabilul act a fost şi evident sau demonstrat. Aşa au pierit Roman al II-lea, domnitor al Moldovei (1447-1448), Ştefan cel Tânăr (Ştefăniţă), domn al Moldovei (1517-1527), Alexandru Movilă, domn al Moldovei (1615-1616), Iliaş Alexandru, domnitor al Moldovei (1667-1668), Alexandru Lăpuşneanu, domn al Moldovei (1552-1561; 1564-1568), Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti (1678-1688). Conform unor surse, se pare că otrava ar fi fost şi cauza decesului lui Nicolae Titulescu, ministru al afacerilor externe în perioada interbelică.

Românii au cunoscut şi în epoca modernă manifestări ale urii, intoleranţei şi extremismului. Trei şefi de guvern, adepţi ai diferitelor ideologii - ţărănism, liberalism, carlism, comunism sau legionarism - au fost asasinaţi în perioada mandatului lor.

În perioada regimului comunist, România s-a numărat printre statele care au trebuit să facă faţă pericolul terorismului. Astfel, în deceniul al optulea al secolului XX, organizaţia teroristă palestiniană Septembrie Negru a încercat să lovească obiective de pe teritoriul României unde activau diplomaţi sau turişti israelieni. Organisme specializate, precum ARTA, Şoimii, USLA, au dejucat o serie de posibile atentate în 1973, 1975, 1985. În schimb, nu a putut fi preîntâmpinată asasinarea unui diplomat iordanian, în 1984, de către un student iordanian de origine palestiniană, la Hotel Bucureşti din capitala României.

Într-o epocă în care tehnologia de ultimă generaţie este des utilizată în cadrul atentatelor, este binevenită - cu scop de informare şi aducere aminte - o incursiune în trecutul violent al omenirii, care, în acelaşi timp, este şi absolut necesară şi plină de învăţăminte.

ATENTATE ŞI CRIME POLITICE ÎN ANTICHITATE
 

Alcibiade

Lumea greacă antică a lăsat moştenire umanităţii nu doar teorii şi concepte politice, monumente impozante de arhitectură, opere litere nemuritoare, dar şi personalităţi a căror faimă s-a întins peste veacuri, multe dintre ele sfârşind în mod tragic. Una dintre acestea a fost Alcibiade, cunoscut cu numele latin drept Alcibiades Cleiniou Scambonides.

Alcibiade s-a născut la Atena, în jurul anului 450 î.Hr., fiind unul dintre ultimii reprezentanţi ai familiei Alcmeonizilor, din dema Scambonides. Părinţii săi au fost Cleinias, care luptase în războaiele cu perşii, şi Deinomache, fiica lui Megacles. Familia sa a fost ruinată în urma Războiului Peloponesiac (431-404 î.Hr.). După moartea tatălui său, Alcibiade a fost educat la curtea tutorelui şi unchiului său, Pericle, care, alături de Ariphron, răspundea de învăţătura sa. L-a avut ca dascăl, printre alţii, pe filosoful Socrate, pe care l-a admirat şi care l-a învăţat retorica. Alcibiade s-a căsătorit cu Hippareta, (fiica lui Hipponicus, unul dintre oamenii înstăriţi ai Atenei), cu care a avut un băiat şi o fată.

Frumos, extravagant, inteligent, dar şi ambiţios, intrigant şi, mai ales, dornic de putere, mereu trecând dintr-o tabără în alta, Alcibiade a fost văzut de unii autori ca un prim model de dandy, arogant, şi îmbătat de laude."

Datorită calităţilor sale s-a aflat la conducerea grupării democratice de la Atena. S-a afirmat ca şef militar şi om politic în a doua parte a Războiului Peloponesiac. Ales strateg al Atenei în 420 î.Hr., a susţinut o politică externă activă a Atenei, vizând o alianţă a Atenei cu Elida, Argolida şi Mantineia, care însă a eşuat ca urmare a victoriilor ulterioare ale Spartei (418 î.Hr.). A luptat în bătăliile de la Potidea (432 î.Hr.) şi Delium (424 î.Hr.).

După pacea lui Nicias (421 î.Hr.), Alcibiade a propus, în 416 î.Hr., organizarea unei expediţii ateniene în insula Sicilia, unde cetatea Sagesta lansase un apel de ajutor. Într-o cuvântare celebră, a supus Adunării Poporului ideea realizării unui imperiu al Atenei în sudul Italiei şi insula Sicilia, regiune colonizată de greci în Antichitate şi care a fost denumită în epocă Magna Graecia.

Expediţia a început în 415 î.Hr., cu debarcarea la Siracuza şi asediul cetăţii. Înainte plecării spre Sicilia a avut loc însă la Atena un eveniment mai puţin cunoscut, şi anume mutilarea hermelor - statuile din piatră amplasate de-a lungul drumurilor, la răspântii şi la intrarea în casele greceşti, care aveau sculptat în partea superioară capul lui Hermes, zeul comerţului. Potrivit lui Plutarh, Androcles, un lider politic, a folosit martori mincinoşi care l-au acuzat pe Alcibiade de mutilarea statuilor şi de profanarea Misterelor Eleusine, ceea ce constituia, practic, un atentat la spiritualitatea Atenei. Expediţia ateniană din Sicilia s-a terminat cu un dezastru. Flota a fost distrusă şi mulţi atenieni au fost capturaţi. Alcibiade a fost rechemat acasă pentru a fi judecat de sacrilegiu. Orgolios, generalul atenian a refuzat să se supună, trecând de partea principalului adversar al Atenei, Sparta. În consecinţă, a fost condamnat la moarte in absentia şi la confiscarea averii.

Refugiat în Sparta, Alcibiade a întors armele împotriva Atenei, făurind planul unei alianţe între Sparta şi marele duşman al lumii greceşti, Persia. În 412 î.Hr., perşii, prin guvernatorul (satrapul) Tisaferene, au înzestrat flota spartană, care, către sfârşitul Războiului Peloponesiac, a navigat în Marea Egee printre insulele greceşti. Dar afinitatea pentru Sparta nu a durat mult, deoarece Alcibiade nu a obţinut ceea ce a dorit. Ca urmare a intrigilor sale, perşii au început să reducă ajutoarele acordate Spartei în lupta împotriva Atenei.

În 411 î.Hr., Alcibiade şi câţiva lideri politici şi militari atenieni au urzit un plan care urmărea instaurarea unui regim oligarhic la Atena, dar dezamăgit că nu a obţinut ceea ce a dorit, a trădat din nou şi a revenit de partea grupării democratice de la Atena. În 410 î.Hr., a fost reales strateg la Atena şi a obţinut victoria de la Mindaros împotriva spartanilor. După doi ani, a fost absolvit de toate acuzele aduse anterior şi a fost ales hegemon al cetăţii. Înfrângerea de la Notion din 407 î.Hr. l-a făcut însă să îşi piardă din nou toate titlurile şi îl forţează să plece în Tracia.

Către finalul Războiului Peloponesiac a fugit din nou în Asia Mică, la perşi. Alcibiade nu a fost singurul grec care s-a refugiat de-a lungul veacurilor la perşi. Au mai făcut-o şi Temistocle, Demaratos sau Gongilos. Conform lui Tucidide, Alcibiade a călătorit la Susa şi Babilon, unde l-a întâlnit pe regele perşilor Darius al II-lea (423-404 î.Hr.). În lucrarea sa Vieţi paralele, Plutarh povesteşte că Alcibiade, refugiat la curtea satrapului Farnabazos al II-lea, în Frigia, a luat cu el multe bogăţii, deşi pierduse şi mai multe, deoarece fusese jefuit înainte de traci. Multe dintre detaliile morţii fostului general atenian sunt încă neclare. Potrivit lui Plutarh, Farnabazos a decis să îl lichideze la insistenţele Spartei. Într-o noapte din anul 404 î.Hr., reşedinţa sa a fost înconjurată şi incendiată. Văzând că nu are scăpare, Alcibiade a ieşit să lupte împotriva asasinilor săi, dar a fost ucis de arcaşii persani. Un tablou al lui Philippe Chéry, din 1791, expus la Muzeul de Arte Frumoase din La Rochelle în Franţa, zugrăveşte tragicul eveniment.

Scripturile gnostice de la Nag Hammadi

 

Elaine Pagels
Scripturile gnostice de la Nag Hammadi
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Walter Fotescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

***** 
Capitolul I

Controversa asupra învierii lui Hristos, eveniment istoric sau simbol?

"Iisus Hristos s-a ridicat din mormânt". Cu această proclamaţie a început Biserica creştină. Acesta ar putea fi elementul fundamental al credinţei creştine; cu siguranţă că este cel mai radical. Alte religii celebrează cicluri ale naşterii şi ale morţii: creştinismul insistă asupra faptului că, într-un moment istoric unic, ciclul s-a inversat, şi un om mort a revenit la viaţă! Pentru adepţii lui Iisus acesta a fost punctul de cotitură în istoria lumii, semnul apropierii sfârşitului ei. De atunci creştinii ortodocşi au mărturisit în crez că Iisus din Nazaret, "răstignit, mort şi îngropat", a înviat "a treia zi". Azi mulţi recită acest crez fără să se gândească la ce spun, şi cu atât mai puţin crezând în el. Recent, o serie de pastori, teologi şi savanţi au contestat viziunea literală a Învierii. Pentru a justifica această doctrină, ei au subliniat atracţia psihologică pe care o exercită asupra temerilor şi a speranţelor noastre cele mai profunde; pentru a o explica, ei oferă interpretări simbolice. Dar mare parte din tradiţia timpurie insistă literal că un om - Iisus - a revenit la viaţă. Ce face ca aceste relatări creştine să fie extraordinare nu este pretenţia că prietenii săi l-au "văzut" pe Iisus după moartea sa - poveştile cu fantome, halucinaţiile şi viziunile erau şi mai răspândite atunci decât acum -, ci faptul că au văzut o fiinţă omenească reală. La început, potrivit lui Luca, discipolii înşişi, în uluirea şi spaima resimţită la apariţia lui Iisus printre ei, au presupus că îi văd fantoma. Dar Iisus i-a provocat: "Pipăiţi-mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu". Cum ucenicii rămâneau neîncrezători, el a cerut ceva de mâncare şi, sub privirile lor uimite, a mâncat o bucată de peşte fript. Ideea este clară: nicio fantomă nu ar putea face aşa ceva.

Dacă ei ar fi spus că spiritul lui Iisus continuă să trăiască, supravieţuind morţii trupeşti, contemporanii ar fi putut considera povestea verosimilă. Cu cinci sute de ani înainte, discipolii lui Socrate au pretins că sufletul învăţătorului lor este nemuritor. Dar ce spuneau creştinii era diferit şi, în termeni obişnuiţi, cu totul neplauzibil. Finalitatea morţii, care dintotdeauna fusese o parte a experienţei omeneşti, era transformată. Petru îl pune în opoziţie pe regele David, care a murit şi a fost îngropat şi al cărui mormânt era bine-cunoscut, cu Iisus, care, deşi ucis, s-a ridicat din mormânt, "pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea", adică de moarte. Luca spune că Petru a exclus interpretarea metaforică a evenimentului la care a fost martor: "[Noi] am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat din morţi".

Tertullian, un scriitor cu un talent strălucit (aprox. 190 d.Hr.), vorbind în numele majorităţii, defineşte poziţia ortodoxă: aşa cum Hristos s-a ridicat trupeşte din mormânt, fiecare credincios trebuie să aştepte învierea trupului. El nu lasă loc pentru îndoială, căci nu vorbeşte, spune el, despre nemurirea sufletului: "Mântuirea sufletului cred că nu are nevoie de discuţii, căci aproape toţi ereticii, oricare ar fi forma sub care o acceptă, cel puţin nu o neagă". Înviat este "acest trup, îmbibat cu sânge, clădit din oase, împânzit cu nervi, împletit cu vene, (un trup) care... a fost născut şi... moare, neîndoielnic omenesc". Tertullian se aşteaptă ca ideea suferinţei, morţii şi învierii lui Hristos să-i şocheze pe cititorii săi; el insistă că "ea trebuie crezută, fiindcă este absurdă!

Totuşi, unii creştini - cei pe care el îi numeşte eretici - nu sunt de acord. Fără să nege Învierea, ei resping interpretarea literală; unii o găsesc "extrem de revoltătoare, respingătoare şi imposibilă". Creştinii gnostici interpretează Învierea în diverse moduri. Unii spun că persoana care are experienţa învierii nu îl întâlneşte pe Iisus revenit fizic la viaţă; mai degrabă, el se întâlneşte cu Hristos la un nivel spiritual. Aceasta se poate întâmpla în vise, transe extatice, viziuni sau în momente de iluminare spirituală. Dar ortodocşii condamnă toate aceste interpretări; Tertullian declară că oricine neagă Învierea trupului este eretic, nu creştin.

De ce adoptă tradiţia ortodoxă viziunea literală a Învierii? Problema devine şi mai complicată dacă examinăm ce spune Noul Testament în această privinţă. Unele relatări, precum povestea pe care am reprodus-o după Luca, spun cum Iisus se arată discipolilor săi sub forma cunoscută de ei din viaţa sa pământească; el mănâncă împreună cu ei şi îi îndeamnă să-l atingă, pentru a dovedi că "nu este o fantomă". Ioan spune o poveste similară. Toma declară că el nu va crede că Iisus s-a ridicat cu adevărat din mormânt până ce nu va putea el însuşi să-l vadă şi să-l atingă. Când apare, Iisus îi spune lui Toma: "Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios". Dar alte povestiri, suprapuse în mod direct acestora, sugerează concepţii diferite despre Înviere. Luca şi Marcu sugerează amândoi că Iisus a apărut "într-alt chip" - nu în forma sa pământească de mai înainte - celor doi discipoli care mergeau pe drumul către Emmaus. Luca spune că discipolii, adânc tulburaţi de moartea lui Iisus, au vorbit cu străinul, după câte se pare timp de mai multe ore. Ei l-au invitat la cină; când s-a aşezat alături de ei să binecuvânteze pâinea, l-au recunoscut dintr-odată ca fiind Iisus. În acea clipă "El S-a făcut nevăzut dinaintea lor". Ioan, de asemenea, plasează imediat înaintea povestirii lui "Toma necredinciosul" o alta, de natură complet diferită: Maria Magdalena, jelindu-l pe Iisus lângă mormântul acestuia, vede un om despre care crede că este grădinarul. Când el îi rosteşte numele, femeia recunoaşte imediat prezenţa lui Iisus, dar el îi porunceşte să nu-l atingă.

Prin urmare, dacă unele dintre poveştile Noului Testament insistă pe viziunea literală a Învierii, altele duc ele însele la interpretări diferite. S-ar putea sugera că anumite persoane, în momente de mare tensiune emoţională, au avut brusc experienţa prezenţei lui Iisus. Experienţa lui Pavel poate fi tălmăcită în felul acesta. În timp ce călătorea pe drumul spre Damasc, cu intenţia de a-i aresta pe creştini, "deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ", auzind vocea lui Iisus care îl mustra pentru plănuita persecuţie. O anumită versiune a povestii spune că "Oamenii care-l însoţeau au rămas încremeniţi; auzeau în adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni"; o alta afirmă exact contrariul (aşa cum povesteşte Luca, Pavel a spus că "Cei ce erau cu mine au văzut bine lumina şi s-au înfricoşat; dar n-au auzit glasul Celui ce vorbea".). Bineînţeles că, mai târziu, Pavel însuşi a apărat învăţătura despre Înviere ca fiind fundamentală pentru credinţa creştină. Dar, deşi discuţia sa este adesea interpretată ca argument pentru Învierea corporală, el concluzionează cu urmatoarele cuvinte: "Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu şi că putrezirea [altfel spus, corpul muritor] nu poate moşteni neputrezirea". Pavel descrie Învierea ca pe "un mister", transformarea de la existenţa fizică la cea spirituală.

Dacă relatările din Noul Testament suportă o diversitate de interpretări, de ce au insistat creştinii ortodocşi din secolul al II-lea pe o viziune literală a Învierii şi le-au respins pe toate celelalte drept eretice? Sugestia mea este că nu putem răspunde la această întrebare atât timp cât considerăm doctrina numai în termenii conţinutului ei religios. Dar, dacă examinăm efectul ei practic asupra mişcării creştine, vedem, în mod paradoxal, că doctrina învierii corporale îndeplineşte, de asemenea, o funcţie politică esenţială: ea legitimează autoritatea anumitor oameni care pretind să exercite conducerea exclusivă a Bisericilor ca succesori ai apostolului Petru. Din secolul al II-lea, doctrina a servit la validarea succesiunii apostolice a episcopilor, baza autorităţii papale până în ziua de azi. Creştinii gnostici, care interpretau Învierea în alte moduri, aveau o mai redusă pretenţie la autoritate: când pretind întâietatea faţă de ortodocşi, sunt denunţaţi ca fiind eretici.

Această autoritate politică şi religioasă a cunoscut o dezvoltare întru totul remarcabilă. Aşa cum am menţionat, diverse forme de creştinism au înflorit în primii ani ai mişcării creştine. Sute de învăţători rivali pretindeau fiecare că predau "adevărata doctrină a lui Iisus", denunţându-se unul pe altul ca fiind impostori. Creştinii din Bisericile răspândite din Asia Mică până în Grecia, Ierusalim şi Roma s-au despărţit în facţiuni care se certau pentru conducerea Bisericii. Cu toţii pretindeau că reprezintă "tradiţia autentică".

Cum puteau creştinii să soluţioneze astfel de pretenţii contradictorii? Iisus însuşi era singura autoritate recunoscută de toţi. Chiar în timpul vieţii sale, în măruntele grupuri care străbăteau Palestina împreună cu el, nimeni nu a contestat şi nimeni nu s-a opus autorităţii lui Iisus. Conducător independent şi dogmatic, Iisus a condamnat astfel de tendinţe în rândul adepţilor săi. Marcu relatează că, atunci când Iacob şi Ioan au venit la el în particular ca să-i ceară poziţii privilegiate în administraţia sa, el s-a pronunţat cu asprime împotriva ambiţiei lor:

Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, şi mai-marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare ar vrea să fie mai-mare între voi să fie slujitorul vostru; şi oricare ar vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor.

După execuţia lui Iisus, adepţii săi s-au risipit, copleşiţi de durere şi înfricoşaţi pentru propria lor viaţă. Mulţi au admis că duşmanii lor aveau dreptate: mişcarea murise odată cu învăţătorul lor. Dintr-odată, veşti uimitoare electrizează grupul. Luca spune că ei au aflat că "a înviat Domnul cu adevărat şi s-a arătat lui Simon [Petru]!" Ce i-a spus el lui Petru? Relatarea lui Luca a sugerat creştinilor din generaţiile ulterioare că l-a numit pe Petru ca succesor, delegându-i conducerea. Matei spune că încă din timpul vieţii Iisus a hotărât că Petru, "piatra", urma să fie temelia viitoarei instituţii. Singur Ioan pretinde că redă spusele lui Hristos cel Înviat: el i-a zis lui Petru că trebuia să ia locul lui Iisus ca "păstor" al turmei.

Indiferent de adevărul acestei afirmaţii, nu o putem nici verifica, nici respinge doar pe temeiuri istorice. Nu dispunem decât de mărturii indirecte, de la credincioşi care o susţin şi de la sceptici care o neagă. Dar ceea ce cunoaştem ca fapt istoric este că anumiţi discipoli - mai cu seamă Petru - au pretins că Învierea s-a produs. Mai important, cunoaştem rezultatul: la scurt timp după moartea lui Iisus, Petru şi-a asumat răspunderea grupului în calitate de conducător şi purtător de cuvânt al său. Potrivit lui Ioan, el primise autoritatea de la singura sursă recunoscută de grup: de la Iisus însuşi, care acum vorbea de dincolo de mormânt.

Ce legătură exista între grupul adunat în jurul lui Iisus şi organizaţia universală care la 170 de ani după moartea sa evoluase într-o ierarhie întreită, de episcopi, preoţi şi diaconi? Creştinii din generaţiile de mai târziu susţineau pretenţia revenirii la viaţă a lui Iisus! Savantul german Hans von Campenhausen spune că, deoarece "Petru a fost primul căruia Iisus i s-a arătat după Înviere", el a devenit primul conducător al comunităţii creştine. Putem pune la îndoială afirmaţia lui Campenhausen pe baza dovezilor din Noul Testament: evangheliile lui Marcu şi Ioan o numesc pe Maria Magdalena, nu pe Petru, ca primul martor al Învierii. Dar Bisericile ortodoxe, care se revendică de la Petru, au susţinut tradiţia - adoptată până în prezent de catolicism şi de unele Biserici protestante - că Petru a fost "primul martor al Învierii" şi prin urmare conducătorul legitim al Bisericii. Încă din secolul al II-lea, creştinii şi-au dat seama de potenţialele consecinţe politice ale faptului de a-l fi "văzut pe Domnul Înviat": în Ierusalim, unde Iacob, fratele lui Iisus, concura cu succes la autoritatea lui Petru, o tradiţie susţinea că Iacob, nu Petru (şi cu siguranţă nu Maria Magdalena), a fost "primul martor al Învierii".

Mărturiile din Noul Testament indică faptul că Iisus li s-a arătat multor altora în afară de Petru - Pavel spune că odată el s-a arătat la cinci sute de oameni simultan. Dar, începând din secolul al II-lea, Bisericile ortodoxe au elaborat concepţia potrivit căreia numai anumite apariţii de după Înviere au conferit cu adevărat autoritate acelora care le-au fost martori. Este vorba despre apariţiile lui Iisus în faţa lui Petru şi a "celor unsprezece" (discipolii, mai puţin Iuda Iscariotul, care-l trădase pe Iisus şi s-a sinucis). Ortodocşii au pus accent pe relatarea din Matei, care spune cum Iisus cel Înviat i-a anunţat pe "cei unsprezece" că autoritatea sa a atins de acum proporţii cosmice: "Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ". Luca, de asemenea, arată că, deşi mulţi alţii l-au cunoscut pe Iisus şi au fost chiar martorii Învierii sale, numai "cei unsprezece" au avut poziţia de martori oficiali - devenind astfel conducători oficiali ai întregii comunităţi. Luca povesteşte că Petru, acţionând ca purtător de cuvânt al grupului, a propus ideea că, întrucât Iuda Iscariotul trădase, trebuia ca un al doisprezecelea om să-i "ia slujba" acum vacantă, refăcând grupul "celor doisprezece". Dar pentru a primi o parte din autoritatea discipolilor, Petru a declarat că el trebuie să fie

dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Iisus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El de la noi, să fie rânduit, unul care să ne însoţească drept martor al Învierii Lui.

Matei, care îndeplinea aceste condiţii, a fost ales şi "numărat împreună cu cei unsprezece apostoli".

Patruzeci de zile mai târziu, după ce a încheiat transferul puterii, Domnul Înviat şi-a retras brusc prezenţa corporală dintre ei şi s-a înălţat la cer sub privirile lor uluite. Luca, povestind întâmplarea, o consideră un eveniment memorabil. De acum înainte, cât va mai dura lumea, nimeni nu va mai avea parte de prezenţa reală a lui Hristos precum cei doisprezece discipoli în timpul vieţii sale şi patruzeci de zile după moartea sa. După acel moment, aşa cum îl povesteşte Luca, alţii au putut să comunice cu Hristos doar în forme mai puţin directe. Luca admite că Ştefan a avut o viziune a lui Iisus "stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu"; că Pavel l-a întâlnit prima oară pe Iisus într-o viziune impresionantă, iar mai târziu într-o transă (Luca pretinde că-i reproduce cuvintele: "După ce m-am întors la Ierusalim, pe când mă rugam în Templu, am căzut într-o răpire sufletească şi L-am văzut pe Domnul care îmi vorbea"). Cu toate acestea, din relatarea lui Luca reiese că aceste incidente nu se pot compara cu evenimentele originale atestate de Cei Doisprezece. În primul rând, ele s-au întâmplat unor persoane care nu se numărau printre Cei Doisprezece. În al doilea rând, s-au întâmplat numai după ascensiunea corporală a lui Iisus la ceruri. În al treilea rând, deşi viziunile, visele şi transele extatice manifestau urme ale prezenţei spirituale a lui Hristos, experienţa Celor Doisprezece era complet diferită. Doar ei, cunoscându-l pe Iisus în tot timpul vieţii sale, puteau depune mărturie despre acele unice evenimente pe care le-au cunoscut nemijlocit şi despre învierea cuiva care a murit şi a revenit pe de-a-ntregul, fizic, printre ei.

Orice am crede despre istoricitatea relatării ortodoxe, îi putem admira ingeniozitatea. Căci această teorie - anume că întreaga autoritate derivă de la o anumită experienţă a apostolilor privitoare la Hristos cel Înviat, o experienţă încheiată acum pentru totdeauna - poartă implicaţii enorme pentru structura politică a comunităţii. În primul rând, aşa cum a arătat savantul german Karl Holl, ea restrânge cercul conducător la un mic grup de persoane, ai cărui membri deţin o poziţie de incontestabilă autoritate. În al doilea rând, ea sugerează că numai apostolii au dreptul să investească viitorii conducători care să le succeadă. Creştinii din secolul al II-lea s-au folosit de relatarea lui Luca pentru a pune temelia unei succesiuni la conducere specifică şi restrictivă pentru toate generaţiile viitoare de creştini. Orice potenţial conducător al comunităţii va trebui să-şi tragă sau să pretindă că-şi trage autoritatea de la aceiaşi apostoli. Cu toate acestea, potrivit concepţiei ortodoxe, niciunul nu poate pretinde vreodată să le egaleze autoritatea, cu atât mai puţin să o conteste. Ceea ce apostolii au trăit şi mărturisit, succesorii lor nu pot verifica, ei trebuie doar să creadă, să protejeze şi să transmită generaţiilor viitoare mărturia apostolilor.

Teoria aceasta s-a bucurat de un extraordinar succes: timp de aproape 2.000 de ani, creştin-ortodocşii au acceptat opinia conform căreia numai apostolii deţin autoritatea religioasă definitivă şi că singurii lor moştenitori legitimi sunt preoţii şi episcopii, a căror hirotonisire are la origine aceeaşi succesiune apostolică. Chiar şi astăzi papa şi-o revendică - odată cu primatul pe care îl pretinde asupra celorlalţi - de la Petru însuşi, "primul dintre apostoli", întrucât a fost "primul martor al Învierii".

Dar creştinii gnostici au respins teoria lui Luca. Unii dintre ei au numit concepţia literală despre Înviere "credinţa proştilor". Învierea, insistau ei, nu a fost un eveniment unic din trecut: în schimb, ea simbolizează felul cum poate fi trăită în actualitate prezenţa lui Hristos. Importantă nu era vederea literală, ci viziunea spirituală. Ei au arătat că mulţi dintre cei care au fost martori la evenimentele din viaţa lui Iisus au rămas orbi la semnificaţia acestora. Discipolii înşişi au înţeles adesea greşit spusele lui Iisus: cei care au anunţat revenirea fizică la viaţă a învăţătorului lor mort au confundat un adevăr spiritual cu un eveniment real. Dar adevăratul discipol se poate să nu-l fi văzut niciodată pe Iisus pământesc, fiind născut la vreme nepotrivită, cum spune Pavel despre sine însuşi. Dar incapacitatea fizică poate deveni un avantaj spiritual: astfel de persoane, precum Pavel, pot avea prima întâlnire cu Hristos la nivelul experienţei interioare.

Cum este experimentată prezenţa lui Hristos? Autorul Evangheliei Mariei, unul dintre puţinele texte gnostice descoperite înainte de Nag Hammadi, interpretează apariţiile Învierii ca viziuni avute în vise sau transe extatice. Această evanghelie gnostică aminteşte de tradiţiile consemnate de Marcu şi Ioan conform cărora Maria Magdalena a fost prima care l-a văzut pe Iisus Înviat. Ioan spune că Maria l-a văzut pe Iisus în dimineaţa Învierii sale, celorlalţi discipoli El arătându-li-se doar mai târziu, în seara aceleiaşi zile. Conform cu Evanghelia Mariei, Maria Magdalena, văzându-l pe Domnul într-o viziune, l-a întrebat: "Cum vede acela care are o viziune? [Prin mijlocirea] sufletului [sau] a spiritului?" El a răspuns că vizionarul percepe prin mijlocirea minţii. Apocalipsa lui Petru, descoperită la Nag Hammadi, povesteşte cum Petru, adâncit în transă, l-a văzut pe Hristos, care i-a explicat: "Eu sunt spiritul intelectual, plin de lumină strălucitoare". Relatările gnostice menţionează adesea cum subiecţii reacţionează la prezenţa lui Hristos cu emoţii intense: spaimă, veneraţie, suferinţă şi bucurie.

Cu toate acestea autorii gnostici nu descalifică viziunile ca fantezii sau halucinaţii. Ei respectă - chiar cinstesc - astfel de experienţe, prin care intuiţia spirituală permite pătrunderea în natura realităţii. Un învăţător gnostic, al cărui Tratat despre Înviere, o scrisoare adresată discipolului său Rheginos, a fost găsit la Nag Hammadi, spune: "Să nu consideri că Învierea este o arătare [phantasia; literal: «fantezie»]". Nu este o arătare; mai degrabă este ceva real. În schimb, continuă el, "s-ar cuveni să susţinem că lumea este o arătare, mai curând decât Învierea". Asemeni unui maestru budist, învăţătorul lui Rheginos, el însuşi anonim, continuă explicând că existenţa umană obişnuită este moarte spirituală. Dar Învierea este momentul Iluminării: "Este... revelaţia a ce există cu adevărat... şi migraţia (metabole - schimbare, tranziţie) într-o stare nouă". Oricine înţelege acest lucru capătă viaţă spirituală. Aceasta înseamnă, declară el, că poţi fi "Înviat din morţi" chiar acum: "Eşti tu - tu cel adevărat - doar putreziciune?... De ce nu-ţi examinezi propriul sine, ca să vezi că te-ai înălţat?" Un alt text de la Nag Hammadi, Evanghelia lui Filip, exprimă aceeaşi viziune, ridiculizându-i pe creştinii ignoranţi care interpretează Învierea literal. "Cei care spun că mai întâi vor muri şi apoi se vor ridica greşesc". În loc de aceasta ei trebuie "să primească Învierea cât timp sunt în viaţă". Autorul spune cu ironie că, într-un anumit sens, deci, este evident "că este necesar să Învii «în acest trup»", de vreme ce totul există în el!

Ce i-a interesat pe aceşti gnostici cu mult mai mult decât nişte evenimente din trecut atribuite lui "Iisus cel istoric" a fost posibilitatea întâlnirii lui Iisus cel Înălţat în prezent. Evanghelia Mariei ilustrează contrastul dintre punctele de vedere ortodox şi cel gnostic. Expunerea aminteşte de relatarea lui Marcu:

Iisus, după ce a Înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena... Ea s-a dus şi a dat de ştire celor ce fuseseră împreună cu El, care plângeau şi se tânguiau. Când au auzit ei că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut-o.

În deschidere la Evanghelia Mariei, discipolii jelesc moartea lui Iisus şi sunt îngroziţi pentru propriile lor vieţi. Atunci Maria Magdalena se ridică să-i încurajeze, aducându-le aminte de prezenţa continuă a lui Iisus printre ei: "Nu plângeţi, nu fiţi mâhniţi şi nu vă îndoiţi; căci îndurarea sa va fi cu voi pe deplin şi vă va ocroti". Petru o invită pe Maria "să ne spună cuvintele Mântuitorului de care îşi aduce aminte". Dar spre surprinderea lui Petru, Maria nu povesteşte episoade din trecut: în loc de aceasta, ea lămureşte că tocmai l-a văzut pe Domnul într-o viziune primită prin mijlocirea minţii şi continuă relatând ce i-a dezvăluit el. Când Maria a încheiat,

a rămas tăcută, căci până aici îi vorbise Mântuitorul. Dar Andrei a răspuns zicându-le fraţilor: "Puteţi spune ce vreţi despre vorbele ei. Eu, unul, însă nu cred că Mântuitorul a spus asta. Căci fără doar şi poate sunt nişte învăţături tare ciudate!"

Petru este de acord cu Andrei, ridiculizând ideea că Maria l-ar fi văzut cu adevărat pe Domnul în viziunea ei. După care, continuă povestea,

Maria a plâns şi i-a spus lui Petru: "Ce crezi tu, fratele meu Petru? Crezi că am născocit eu însămi acestea în inima mea? Crezi că spun minciuni despre Mântuitor?" Levi a răspuns zicând lui Petru: "Petre, tu totdeauna ai avut o fire aprinsă... Dacă Mântuitorul a învrednicit-o, cine eşti tu să o respingi!"

În cele din urmă Maria, dezvinovăţită, se alătură celorlalţi apostoli care merg să predice. Petru, reprezentând după câte se pare poziţia ortodoxă, se întoarce cu gândul la evenimentele din trecut, neîncrezător faţă de cei care "îl văd pe Domnul" în viziuni: Maria, reprezentându-i pe gnostici, pretinde că are experienţa prezenţei sale neîntrerupte.

Aceşti gnostici au recunoscut că teoria lor, asemeni celei ortodoxe, poartă implicaţii politice. Ea sugerează că oricine "îl vede pe Domnul" în viziuni lăuntrice poate pretinde că propria sa autoritate (sau a ei) o egalează sau o depăşeşte pe a Celor Doisprezece şi a succesorilor lor. Să ne gândim la implicaţiile politice ale Evangheliei Mariei: Petru şi Andrei, reprezentându-i aici pe conducătorii grupului ortodox, o acuză pe Maria - gnostica - că doar a pretins că l-a văzut pe Domnul, cu scopul de a justifica ideile ciudate, ficţiunile şi minciunile inventate de ea şi atribuite inspiraţiei divine. Mariei îi lipseşte, din punct de vedere ortodox, acreditarea corespunzătoare pentru a conduce: ea nu este unul dintre cei "doisprezece". Dar, aşa cum Maria îl înfruntă pe Petru, gnosticii care o iau drept prototip al lor contestă autoritatea acelor preoţi şi episcopi ce se pretind succesorii lui Petru.

Ştim că învăţătorii gnostici îi provocau pe cei ortodocşi exact în acest mod. În timp ce, potrivit lor, ortodocşii se bazau numai pe învăţătura publică, ezoterică oferită de Iisus şi apostoli "celor mulţi", creştinii gnostici pretindeau să ofere, în plus, învăţătura lor secretă, cunoscută doar celor puţini. Învăţătorul şi poetul gnostic Valentinus (aprox. 140 d.Hr.) arată că, încă din timpul vieţii sale, Iisus le-a împărtăşit discipolilor săi anumite mistere, pe care le-a ţinut secrete pentru ceilalţi. Potrivit cu evanghelia neotestamentară a lui Marcu, Iisus le-a spus discipolilor:

"Vouă", le-a zis El, "v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde; pentru ca, măcar că privesc, să privească şi să nu vadă şi măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, decât dacă se întorc la Dumnezeu şi să li se iartă păcatele".

Matei, de asemenea, relatează că, atunci când Iisus vorbea în public, o făcea numai în parabole; când discipolii l-au întrebat asupra motivului, el a răspuns: "Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele [mysteria; literal, «misterele»] Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat". Potrivit gnosticilor, unii dintre discipoli, urmându-i instrucţiunile, au păstrat secretă învăţătura ezoterică a lui Iisus: aceasta ei au predat-o numai în particular, anumitor persoane care s-au dovedit mature din punct de vedere spiritual şi prin urmare calificate pentru "iniţierea în gnoză""", altfel spus, în cunoaşterea secretă.

Ulterior crucificării, învăţătorii gnostici pretindeau că Hristos cel Înviat continua să se arate anumitor discipoli, dezvăluindu-le, prin viziuni, perspective noi asupra misterelor divine. Pavel, referindu-se indirect, la persoana a treia, la sine însuşi, spune că a fost "ridicat până în al treilea cer - dacă am fost în trup sau fără trup, nu ştiu". Acolo, într-o transă extatică, "a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit omului să le rostească". Prin comunicarea sa spirituală cu Hristos, Pavel a descoperit "mistere ascunse" şi "înţelepciunea secretă", pe care, explică el, le împărtăşeşte numai acelor creştini consideraţi de el "maturi", dar nu oricui. Mulţi specialişti contemporani în Biblie, ei înşişi ortodocşi, l-au urmat pe Rudolph Bultmann, care insistă că Pavel vrea, de fapt, să spună altceva în acest pasaj. Aceştia argumentează că Pavel nu pretinde să posede o tradiţie secretă; o astfel de pretenţie l-ar face să pară prea "gnostic". Recent, profesorul Robin Scroggs a adoptat poziţia contrară, arătând că Pavel spune clar că are o înţelepciune secretă. Creştinii gnostici din vremurile vechi au ajuns la aceeaşi concluzie. Valentinus, poetul gnostic care a plecat din Egipt să predea la Roma (aprox. 140 d.Hr.), pretindea chiar că a aflat el însuşi învăţătura secretă a lui Pavel de la Theudas, unul dintre discipolii acestuia.

Adepţii lui Valentinus afirmă că doar propriile lor evanghelii şi revelaţii dezvăluie acele învăţături secrete. Scrierile acestea povestesc nenumărate istorii despre Hristos cel Înviat - fiinţa spirituală pe care a reprezentat-o Iisus -, o figură care i-a fascinat cu mult mai mult decât simpla făptură omenească Iisus, obscurul rabin din Nazaret. Din acest motiv, scrierile gnostice inversează adesea tiparul evangheliilor Noului Testament. În loc să povestească viaţa lui Iisus biografic, de la naştere până la moarte, relatările gnostice încep de la celălalt capăt, cu povestiri despre Hristosul spiritual care li se arată discipolilor. Apocriful lui Ioan, de exemplu, începe cu relatarea lui Ioan despre moartea, "în mare mâhnire", a lui Iisus:

De îndată... [cerurile s-au deschis şi întreaga] creaţie [care este] sub ceruri a strălucit şi [lumea] a fost zguduită. [Mi-a fost frică şi] am văzut în lumină [un copil]... în timp ce priveam, el a devenit precum un bătrân. După care [şi-a schimbat] înfăţişarea din nou, devenind precum o slugă... Am văzut... o [imagine] cu multe forme în lumină...

În timp ce se minuna, prezenţa a vorbit:

"Ioan, Io[a]n, de ce te îndoieşti şi de ce te temi? Căci doară nu-ţi este necunoscut chipul acesta?... Nu te teme! Eu sunt cel care [este cu tine] mereu... [Am venit să te învăţ] cele ce sunt şi [cele ce au fost] şi cele ce vor [fi]... "

Scrisoarea lui Petru către Filip, descoperită tot la Nag Hammadi, relatează că, după moartea lui Iisus, discipolii se rugau pe Muntele Măslinilor când:

o mare lumină a apărut, astfel că muntele strălucea de vederea aceluia care s-a arătat. Şi o voce i-a strigat spunându-le: "Ascultaţi... Eu sunt Iisus Hristos care este cu voi pentru totdeauna".

Atunci, cum discipolii îl întrebau despre tainele universului, "o voce a ieşit din lumină" şi le-a răspuns. Înţelepciunea lui Iisus Hristos spune o poveste similară. Şi aici discipolii sunt adunaţi pe un munte după moartea lui Iisus, când "li s-a arătat Răscumpărătorul, nu în forma sa originală, ci în spiritul nevăzut. Dar apariţia sa era a unui mare înger de lumină". Răspunzând uimirii şi spaimei lor, el zâmbeşte şi se oferă să-i înveţe "secretele [mysteria; literal, «mistere»] planului sfânt" al universului şi destinul său.Însă contrastul cu viziunea ortodoxă este izbitor. Iisus nu apare aici în forma omenească obişnuită cunoscută discipolilor şi cu siguranţă nu în formă corporală. El se înfăţişează ca o prezenţă luminoasă care vorbeşte din lumină sau adoptă forme multiple. Evanghelia lui Filip reia aceeaşi temă:

Iisus s-a înfăţişat fiecăruia în taină, căci nu s-a arătat în felul [în care] era, ci în felul în care [ei ar fi] în stare să-l vadă. El s-a [arătat tuturor. S-a arătat] celui mare ca mare (şi) celui mic ca mic.

Discipolului imatur Iisus îi apare ca un copil; celui matur ca un bătrân, simbol al înţelepciunii. După spusele învăţătorului gnostic Theodotus, "fiecare persoană îl recunoaşte pe Domnul în felul său, iar nu toţi deopotrivă". Conducătorii ortodocşi, între care şi Irenaeus, i-au acuzat pe gnostici de fraudă. Texte precum cele descoperite la Nag Hammadi - Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Filip, Scrisoarea lui Petru către Filip şi Apocriful (Cartea Secretă) lui Ioan - dovedeau, potrivit lui Irenaeus, că ereticii încercau să facă să treacă drept "apostolice" lucruri inventate de ei. Astfel, el declară că adepţii învăţătorului gnostic Valentinus, fiind "peste măsură de îndrăzneţi",

răspândesc propriile lor compuneri, lăudându-se totodată că au mai multe evanghelii decât există în realitate...; ei nu au cu adevărat vreo evanghelie care să nu fie plină de blasfemii. Căci ceea ce au făcut cunoscut... se deosebeşte întru totul de ce ne-a fost transmis de la apostoli.

Dovada validităţii celor patru evanghelii, spune Irenaeus, este faptul că au fost scrise de discipolii lui Iisus şi de adepţii acestora, care au fost martorii personali ai evenimentelor descrise. Unii specialişti de astăzi în domeniul biblic, au contestat această opinie: puţini mai cred acum că evangheliile neotestamentare au fost scrise de contemporani ai lui Iisus. Deşi Irenaeus, care apără legitimitatea lor exclusivă, a insistat că ele au fost scrise de discipolii nemijlociţi ai lui Iisus, noi nu ştim, practic, nimic despre persoanele care le-au alcătuit şi pe care le numim Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Ştim doar că aceste scrieri sunt atribuite unor apostoli (Matei şi Ioan) sau discipoli ai lor (Marcu şi Luca).

În acelaşi fel, autorii gnostici au atribuit scrierile lor secrete diverşilor discipoli. Asemeni celor care au scris evangheliile Noului Testament, este posibil ca ei să fi primit o parte a materialelor din tradiţii anterioare. Dar, în alte cazuri, acuzaţia că gnosticii au inventat ei înşişi cele scrise conţine un anume adevăr: unii au recunoscut în mod deschis că gnoza lor provine din experienţa proprie.

Cum ar fi putut, de exemplu, un creştin trăind în secolul al II-lea să scrie Cartea Secretă a lui Ioan? Ni-l putem închipui pe autor în situaţia pe care o atribuie lui Ioan la începutul cărţii: tulburat de îndoieli, el începe să cugete la semnificaţia misiunii şi a destinului lui Iisus. În decursul unor asemenea interogaţii lăuntrice, răspunsurile se pot ivi spontan în minte; este posibil să apară modele create de imagini dinamice. Persoana care înţelege acest proces nu în termenii psihologiei moderne, ca activitate a imaginaţiei sau a inconştientului, ci în termeni religioşi, ar putea percepe toate acestea ca forme de comunicare spirituală cu Hristos. Văzând propria sa comuniune cu Hristos ca pe o continuare a experienţei apostolilor, autorul, atunci când pune "dialogul" în formă literară, le poate foarte bine atribui acestora rolul celor care întreabă. Puţini dintre contemporanii săi - cu excepţia ortodocşilor, consideraţi de el "minţi prozaice" - l-ar acuza de contrafacere; mai curând, titlurile acestor lucrări arată că ele au fost scrise "în spiritul" lui Ioan, Maria Magdalena, Filip sau Petru.

Atribuirea unei anumite scrieri unui anumit apostol poate, de asemenea, avea o semnificaţie simbolică. Titlul de Evanghelia Mariei sugerează că revelaţia ei provine dintr-o comuniune directă, intimă cu Mântuitorul. Sugestia unei relaţii erotice dintre El şi Maria Magdalena poate indica pretenţii de comuniune mistică; pe tot parcursul istoriei, mistici din numeroase tradiţii au ales metafore sexuale pentru a-şi descrie experienţele. Titluri ca Evanghelia lui Toma şi Cartea lui Toma Necredinciosul (atribuită "fratelui geamăn al lui Iisus) ar putea să sugereze că "tu, cititorul, eşti fratele geamăn al lui Iisus". Oricine ajunge să înţeleagă aceste cărţi descoperă, asemenea lui Toma, că Iisus este "geamănul" său, "alter ego"-ul său spiritual. Cuvintele lui Iisus către Toma se adresează deci cititorului:

"Întrucât s-a spus că eşti geamănul şi tovarăşul meu adevărat, cercetează-te pe tine însuţi ca să înţelegi cine eşti... Eu sunt cunoaşterea adevărului. Astfel că, în timp ce mă însoţeşti, deşi nu înţelegi (aceasta), ai ajuns deja să cunoşti şi vei fi numit «cel care se cunoaşte pe sine». Căci cine nu s-a cunoscut pe sine nu a cunoscut nimic, iar cel care s-a cunoscut pe sine a dobândit prin aceasta cunoaşterea adâncului tuturor lucrurilor".

Precum cercurile artistice din zilele noastre, gnosticii considerau că invenţia creativă originală este semnul cuiva devenit viu din punct de vedere spiritual. Fiecare, asemeni elevilor unui pictor sau scriitor, înţelegea să-şi exprime propriile percepţii revizuind şi transformând ceea ce fusese învăţat. Cine nu făcea decât să repete cuvintele învăţătorului său era considerat imatur.

Episcopul Irenaeus se plânge că

fiecare dintre ei produce zilnic câte ceva nou, pe măsura iscusinţei sale; căci niciunul de ai lor nu este considerat iniţiat (sau: "matur") dacă nu dă la iveală vreo uriaşă plăsmuire!

El susţine că "ei se laudă a fi descoperitorii şi inventatorii acestui gen de ficţiune imaginară" şi îi acuză de crearea unei forme noi de poezie mitologică. Fără îndoială că are dreptate: literatura gnostică din primele două secole include unele poeme remarcabile, precum Dansul în cerc al crucii sau Tunetul, Mintea Desăvârşită. Cel mai jignitor, din punctul său de vedere, este recunoaşterea faptului că nimic nu le susţine scrierile în afara propriilor intuiţii. Dacă sunt contestaţi, "ei fie menţionează simple sentimente umane, fie se referă la armonia care se poate vedea în creaţie".

Ei sunt de condamnat pentru... că descriu sentimente, pasiuni şi înclinaţii mentale omeneşti... şi atribuie Cuvântului divin lucrurile care se întâmplă fiinţelor omeneşti şi toate trăirile avute de ei înşişi.

Pe această bază, asemenea artiştilor, ei exprimă rezultatul propriei lor introspecţii - propria lor gnoză - creând noi mituri, poeme, ritualuri, "dialoguri" cu Hristos, revelaţii şi relatări ale viziunilor lor.

Asemenea baptiştilor, quakerilor şi multor altora, gnosticul este convins că oricine primeşte duhul comunică nemijlocit cu divinul. Unul dintre elevii lui Valentinus, învăţătorul gnostic Heracleon (aprox. 160 d.Hr.), spune că "la început, oamenii cred datorită mărturiei altora...", dar apoi "ajung să creadă pe temeiul adevărului însuşi". Astfel învăţătorul său, Valentinus, susţinea că pentru început a deprins învăţătura secretă a lui Pavel; apoi a avut experienţa unei viziuni care a devenit sursa propriei sale gnoze:

El a văzut un copil nou-născut şi, când a întrebat cine ar putea să fie, copilul a răspuns: "Eu sunt Logosul"

Marcus, un alt elev al lui Valentinus (aprox. 150 d.Hr.), care a mers mai departe devenind el însuşi învăţător, povesteşte cum a ajuns la propria sa cunoaştere nemijlocită a adevărului. El spune că o vedenie

a pogorât asupra sa... cu chipul unei femei... care i-a arătat doar lui natura ei şi obârşia lucrurilor, pe care nicicând nu le mai dezvăluise altcuiva, fie om sau divinitate.

Prezenţa i-a spus atunci:

"Doresc să-ţi arăt Adevărul însuşi; căci eu sunt cea care l-a adus de sus, ca tu să-l poţi vedea fără văl şi să-i înţelegi frumuseţea".

Şi astfel, adaugă Marcus, "Adevărul gol" a venit la el cu înfăţişarea unei femei, dezvăluindu-i secretele sale. Marcus se aşteaptă, în schimb, ca toţi cei pe care îi iniţiază să aibă parte de experienţe similare. În ritualul de iniţiere, după invocarea duhului, el porunceşte candidatului să rostească profeţii, pentru a demonstra că persoana a intrat în contact direct cu divinul. Prin ce se deosebesc gnosticii de aceia care, pe toată durata istoriei creştinismului, au pretins că au primit viziuni şi revelaţii speciale, pe care le-au exprimat în artă, în poezie şi în literatură mistică? Creştinii care continuă tradiţia ortodoxă - catolici şi protestanţi - se aşteaptă ca revelaţiile primite de ei să confirme (în principiu, cel puţin) tradiţiile apostolice: acestea, admit ei, trasează hotarele credinţei creştine. Învăţătura originară a apostolilor rămâne criteriul suprem; tot ce se abate de la ea este erezie. Episcopul Irenaeus declară că apostolii,

asemeni unui om bogat (care depune bani la o bancă), au pus din plin în Biserică tot ce ţine de adevăr: astfel că oricine va voi să poată scoate din ea apa vieţii.

Creştinul ortodox crede "adevărul unic de la apostoli, care este transmis de Biserică". Şi el nu acceptă nicio altă evanghelie în afara celor patru din Noul Testament care servesc drept canon (literal: "linie călăuzitoare") pentru a măsura orice viitoare doctrină şi practică. Dar creştinii gnostici, combătuţi de Irenaeus, susţineau că au depăşit cu mult învăţătura originară a apostolilor. Aşa cum în prezent mulţi oameni consideră că experimentele mai recente în ştiinţă sau psihologie le vor depăşi pe cele mai vechi, gnosticii anticipau că prezentul şi viitorul vor duce la o sporire necontenită a cunoaşterii. Irenaeus ia aceasta drept dovada aroganţei lor:

Ei înşişi se consideră "maturi", astfel că nimeni nu se poate compara cu dânşii în măreţia gnozei lor, nici măcar dacă îi pomeneşti pe Petru, Pavel sau pe oricare dintre ceilalţi apostoli... Ei îşi închipuie că au descoperit mai multe decât apostolii, aceştia predicând evanghelia încă sub influenţa părerilor evreieşti, dar că ei înşişi sunt mai înţelepţi şi mai inteligenţi.

Iar aceia care se consideră "mai înţelepţi decât apostolii se consideră şi "mai înţelepţi decât preoţii". Căci cele spuse de gnostici despre apostoli - şi, în particular, despre Cei Doisprezece - exprimă atitudinea lor faţă de preoţi şi episcopi, care pretind să se situeze în succesiunea apostolică ortodoxă.

Dar, în pofida accentului pus pe creativitatea liberă, unii învăţători gnostici - într-un mod destul de inconsecvent - susţin că au propriile lor surse secrete de "tradiţie apostolică". Prin aceasta ei pretind accesul la linii ale succesiunii apostolice diferite de cele îndeobşte acceptate de Biserici. Învăţătorul gnostic Ptolemeu îi explică Florei, o femeie pe care o vede ca potenţială iniţiată, că "şi noi am primit" tradiţia apostolică de la o succesiune de învăţători - o tradiţie care, spune el, oferă un supliment ezoteric la colecţia canonică de spuse ale lui Iisus.

Autorii gnostici atribuie adesea propriile lor tradiţii unor persoane din afara cercului Celor Doisprezece: Pavel, Maria Magdalena şi Iacob. Unii insistă că Cei Doisprezece - inclusiv Petru - nu au primit gnoza atunci când au fost pentru prima oară martori la Învierea lui Hristos. Un alt grup de gnostici - numiţi "sethieni", deoarece se identificau drept fii ai lui Seth, al treilea copil al lui Adam şi al Evei, spun că discipolii, amăgiţi de "o foarte gravă greşeală"- şi-au închipuit că Hristos a Înviat din morţi în formă corporală. Dar Hristos cel Înviat s-a arătat doar "la câţiva dintre aceşti discipoli, pe care i-a considerat capabili să înţeleagă asemenea mari mistere"şi i-a învăţat să înţeleagă Învierea sa în termeni spirituali, nu fizici. Mai mult, aşa cum am văzut, Evanghelia Mariei o prezintă pe Maria Magdalena (niciodată recunoscută ca apostol de către ortodocşi) ca favorizată cu viziuni şi intuiţii depăşindu-le cu mult pe ale lui Petru. Dialogul Mântuitorului o elogiază nu doar ca pe o vizionară, dar şi ca pe apostolul care îi întrece pe toţi ceilalţi. Ea este "femeia care a cunoscut Totul". Valentinus pretinde că tradiţia sa apostolică vine de la Pavel - un altul din afara Celor Doisprezece -, dar care se bucură de cea mai mare autoritate la ortodocşi şi, după Luca, este autorul cu cea mai amplă reprezentare în Noul Testament.

Potrivit altor gnostici, unii dintre Cei Doisprezece au primit ulterior viziuni şi revelaţii speciale, ajungând la Iluminare. Apocalipsa lui Petru descrie cum Petru, cufundat în transă, are experienţa prezenţei lui Hristos, care îi deschide ochii către viziunea spirituală:

(Mântuitorul) mi-a spus..., "pune-ţi mâinile pe ochi... şi zi ce vezi!" Dar astfel făcând, nu am văzut nimic. "Nimeni nu vede (în felul acesta)", am spus eu. Şi din nou mi-a zis: "Încearcă încă o dată". Iar atunci m-au pătruns frica şi bucuria, căci am văzut o lumină nouă, mai mare decât lumina zilei. Apoi ea s-a lăsat asupra Mântuitorului. Şi eu i-am spus despre lucrurile pe care le-am văzut.

Cartea secretă a lui Iacob povesteşte cum "cei doisprezece discipoli erau adunaţi laolaltă amintindu-şi ce i-a spus Mântuitorul fiecăruia dintre ei, în taină sau pe faţă şi (rânduind totul) în cărţi". Dar, când a apărut Hristos, El i-a ales pe Petru şi pe Iacob, i-a luat deoparte şi le-a spus ce nu le era dat celorlalţi să ştie. Oricare versiune a acestei teorii poartă aceeaşi implicaţie: ea afirmă superioritatea formei gnostice a tradiţiei secrete - şi prin urmare a învăţătorilor gnostici - faţă de cea a preoţilor şi episcopilor, care pot oferi doar tradiţia "comună". Mai mult, deoarece, din acest punct de vedere, tradiţiile anterioare sunt în cel mai bun caz incomplete şi în cel mai rău false, creştinii gnostici recurg necontenit la propria lor experienţă spirituală - gnoza lor - pentru a le revizui şi transforma. Dar ceea ce gnosticii lăudau ca dovadă de maturitate spirituală, ortodocşii denunţau ca "deviaţie" de la tradiţia apostolică. Tertullian consideră ca fiind jignitor faptul că

fiecare dintre ei, după cum îi este firea, schimbă tradiţiile pe care le-a primit, aşa cum şi cel care le-a transmis le-a schimbat, atunci când le-a dat forma voită de dânsul.

Faptul că ei "nu erau de acord în chestiuni concrete, nici măcar legat de propriii lor fondatori" însemna pentru Tertullian că erau "infideli" tradiţiei apostolice. Diversitatea învăţăturilor era semnul distinctiv al ereziei:

Pe ce temei sunt ereticii străini şi duşmani apostolilor, dacă nu pe al deosebirilor de învăţătură, pe care fiecare dintre ei le-a transmis sau primit după bunul său plac?

Conformitatea doctrinară definea credinţa ortodoxă. Episcopul Irenaeus declară că Biserica Catolică

vede aceste puncte de doctrină ca şi cum ar avea un singur suflet şi o singură inimă, proclamându-le şi predându-le în perfectă armonie... Căci, deşi limbile lumii sunt diferite, înţelesul tradiţiei este unul şi acelaşi. Fiindcă Bisericile întemeiate în Germania nu cred şi nu transmit altceva decât cele din Spania, sau din Galia, nici decât cele din Răsărit sau din Egipt, sau din Africa, sau acelea care au fost stabilite în ţinuturile de mijloc ale lumii.

Ce s-ar întâmpla dacă ar apărea diferende între nişte Biserici atât de risipite? Cine ar decide care tradiţie să aibă întâietate? Irenaeus examinează problema:

Dar cum stau lucrurile? Să presupunem că o dispută privitoare la anumite chestiuni importante se iveşte între noi; nu am recurge oare la Bisericile cele mai vechi, cu care apostolii au avut relaţii neîntrerupte, şi nu am învăţa de la ele ceea ce este limpede şi neîndoielnic legat de chestiunea în cauză?

Irenaeus recomandă aplanarea oricărei neînţelegeri

prin indicarea tradiţiei, provenită de la apostoli, a celei mai mari, mai vechi şi mai universale Biserici cunoscute, întemeiată şi organizată la Roma de cei mai slăviţi dintre apostoli, Petru şi Pavel... şi prin indicarea credinţei... transmise până în vremea noastră prin mijlocirea succesiunii episcopilor. Căci este necesar ca toate Bisericile să cadă de acord cu aceasta, pe temeiul autorităţii sale preeminente.

Fiindcă nimeni din generaţiile de mai târziu nu poate avea acces la Hristos aşa cum au avut apostolii, în timpul vieţii sale, şi la Învierea sa, orice credincios trebuie să caute autoritatea la Biserica Romei, întemeiată de ei, şi la episcopi.

Unii creştini gnostici au contraatacat. Apocalipsa lui Petru, probabil printre cele mai târzii scrieri descoperite la Nag Hammadi (aprox. 200-300 d.Hr.), ne spune cât de consternat a fost Petru să afle că mulţi credincioşi "vor încăpea pe mâini rele" şi "vor fi conduşi eretic". Hristos cel Înviat îi explică lui Petru că aceia care "se autointitulează episcopi şi diaconi, ca şi cum şi-ar fi primit autoritatea de la Dumnezeu", sunt, în realitate, "canale fără apă". Deşi "nu înţeleg misterul", ei "se laudă că misterul adevărului nu le aparţine decât lor. Autorul îi acuză de a fi răstălmăcit învăţătura apostolilor, instalând în felul acesta o "imitaţie de Biserică" în locul adevăratei "frăţii" creştine. Alţi gnostici, între care adepţii lui Valentinus, nu au contestat dreptul episcopului de a preda tradiţia apostolică comună. Nici nu se opuneau, în principiu, rolului conducător al preoţilor şi episcopilor. Dar pentru ei învăţătura Bisericii şi oficialităţile bisericeşti nu ar putea deţine niciodată acea autoritate supremă conferită lor de creştinii ortodocşi. Toţi cei care au primit gnoza, spun ei, au depăşit învăţătura Bisericii şi au transcens autoritatea ierarhiei sale.

Controversa asupra Învierii s-a dovedit aşadar critică în modelarea creştinismului ca religie instituţională. Toţi creştinii admiteau, în principiu, că numai Hristos însuşi sau Dumnezeu poate fi sursa ultimă a autorităţii spirituale. Dar întrebarea imediată era, bineînţeles, cea practică: cine, în prezent, administrează această autoritate?

Valentinus şi adepţii săi au răspuns: oricine poate să intre în contact personal, nemijlocit, cu "Cel Viu". Ei susţineau că numai experienţa proprie oferă criteriul ultim al adevărului, precumpănind asupra oricărei mărturii indirecte şi a oricărei tradiţii, fie ea şi tradiţia gnostică! Ei proslăveau orice formă de invenţie creativă ca dovadă a faptului că o persoană a devenit vie spiritual. Conform acestei teorii, structura autorităţii nu poate fi niciodată fixată într-un cadru instituţional: ea trebuie să rămână spontană, charismatică şi deschisă.

Cei care respingeau această teorie argumentau că toate generaţiile viitoare de creştini trebuie să se încreadă în mărturia apostolilor mai mult decât în propria lor experienţă. Căci, aşa cum recunoştea Tertullian, oricine judecă în termenii experienţei istorice obişnuite va considera pretenţia că un om a revenit fizic din mormânt, incredibilă. Ce nu poate fi demonstrat sau verificat în prezent, spune Tertullian, "trebuie crezut, fiindcă este absurd". După moartea apostolilor, credincioşii trebuie să accepte cuvântul preoţilor şi al episcopilor, care au pretins, începând din secolul al II-lea, că sunt singurii lor moştenitori legitimi.

Recunoaşterea implicaţiilor politice ale doctrinei Învierii nu explică extraordinarul ei impact asupra experienţei religioase a creştinilor. Oricine se îndoieşte de acest impact nu are decât să-şi aducă aminte de picturile pe care le-a inspirat unor artişti atât de diferiţi - ca Della Francesca, Michelangelo, Rembrandt şi Dalí - sau de muzica scrisă pe această temă de compozitori din trecut precum Bach, Mozart, Händel şi Mahler.

Convingerea că un om care a murit s-a întors la viaţă este, bineînţeles, un paradox. Dar acest paradox poate conţine secretul puternicei sale atracţii, căci, în timp ce contrazice experienţa noastră istorică, el vorbeşte limbajul emoţiilor omeneşti. El se adresează la ceea ce ar putea fi frica noastră cea mai profundă şi exprimă năzuinţa noastră de a învinge moartea. Teologul contemporan Moltmann Jürgen sugerează că viziunea ortodoxă a Învierii exprimă de asemenea, în limbaj simbolic, convingerea că viaţa omenească este inseparabilă de experienţa corporală: chiar dacă un om revine la viaţă din moarte, el trebuie să revină fizic.

Irenaeus şi Tertullian subliniază, amândoi, că anticiparea Învierii trupului cere credincioşilor să abordeze cu seriozitate implicaţiile etice ale acţiunilor lor. De bună seamă că gnosticii, care au ridiculizat ideea Învierii corporale, devalorizau adesea trupul ale cărui acţiuni (actele sexuale, de pildă) ei le considerau neimportante pentru persoana "spirituală". Potrivit Evangheliei lui Toma, de exemplu, Iisus spune:

"Dacă spiritul a luat fiinţă datorită trupului, aceasta este o minune a minunilor. Într-adevăr, sunt uimit cum această mare avuţie (spiritul) şi-a făcut sălaş în această sărăcie (trupul)".

Gnosticii erau apropiaţi de tradiţia filosofică grecească (şi, în această privinţă, de tradiţia hindusă şi budistă) care consideră că spiritul omenesc rezidă "într-un" corp - ca şi cum persoana reală ar fi un soi de fiinţă dezîntrupată care foloseşte corpul ca pe un instrument, dar nu se identifică cu el. Cei care sunt de acord cu Moltmann pot constata, aşadar, că doctrina ortodoxă a învierii, departe de a nega experienţa corporală, o afirma ca pe faptul central al vieţii umane.

Dar în termenii ordinii sociale, aşa cum am văzut, învăţătura ortodoxă despre Înviere a avut un efect diferit: ea a legitimat o ierarhie de persoane prin a căror autoritate trebuie să se apropie de Dumnezeu toţi ceilalţi. Învăţătura gnostică, aşa cum şi-au dat seama Irenaeus şi Tertullian, era potenţial subversivă pentru această ordine: ea pretindea să ofere fiecărui iniţiat o cale de acces direct la Dumnezeu, pe care preoţii şi episcopii era posibil să o ignore.

Începuturile serviciilor de informații

 

Francis Dvornik
Începuturile serviciilor de informații
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiți prefața acestei cărți.

*****
Intro

Francis Dvornik (1893-1975), în cehă František Dvorník, a fost preot și academician catolic. Este considerat unul dintre cei mai importanți experți ai secolului al XX-lea în istoria slavă și bizantină și în relațiile dintre bisericile din Roma și Constantinopol.

Născut într-o familie romano-catolică în Moravia, a absolvit Facultatea de Teologie, fiind hirotonisit preot, apoi a urmat Universitatea din Paris, studiind simultan mai multe specialități. A absolvit în 1926 și a obținut diploma de doctor în litere de la Sorbona. În 1928, a devenit profesor de istorie ecleziastică la Facultatea de Teologie Catolică din Praga, unde a devenit unul dintre fondatorii Institutului de Studii Slave Praghez și cofondator al revistei Byzantinoslavica. În 1939, a emigrat în Marea Britanie și în 1948 a fost numit profesor de studii bizantine la Centrul Dumbarton Oaks de la Universitatea Harvard. Între 1962 și 1965, a fost consilier pentru istorie și ecumenism al Vaticanului. A primit titluri de doctor onorific de la universități din Londra și Paris, iar papa Paul al VI-lea i-a acordat titlul onorific de monsenior.
*
Serviciile de informații eficiente, rapide și fiabile au fost esențiale pentru dezvoltarea și prosperitatea tuturor imperiilor din istoria omenirii. Tactici și metode diverse au fost utilizate încă de civilizațiile antice din Orientul Apropiat și au condus la construirea a mii de kilometri de rețele de drumuri cu posturi fortificate și sisteme de poștă dotate cu catâri, ștafete călări și poștalioane. Cartea este o descriere competentă a dovezilor despre metodele utilizate pentru colectarea și transmiterea informațiilor în Orientul Apropiat, imperiile roman, bizantin, arab și mongol, ca și în cnezatul moscovit. Trebuie specificat că, pentru Dvornik, "informațiile" includ toate știrile, nu doar pe cele de natură militară și politică ce afectează direct statul și planurile sale de acțiune în diplomație și în războaiele cu alte state.

Spionajul militar este o ocupație ultrasecretă. Publicul contemporan află puțin, iar generațiile următoare au rareori ocazia să găsească materiale în arhive, deoarece mare parte din ele sunt distruse. În astfel de condiții, puține au putut fi dezvăluite despre subiect, totuși Dvornik a analizat mijloacele vizibile ale serviciilor de informații, în special serviciile poștale și de comunicații, pentru care există măcar dovezi fragmentare din multe civilizații. (Cambridge University Press)

Prin acest studiu despre serviciile de informații și prin conturarea contextului istoric în care au fost ele angajate, Francis Dvornik adaugă istoriei o dimensiune în general neglijată până acum și arătă importanța acestor servicii în făurirea istoriei. (Naval War College Review)

Fragment

I. Servicii de informații în Orientul Apropiat antic

Introducere - Egiptul și hitiții - Babilon și Asiria - Serviciul de informații și serviciul poștal regal persan - Grecii, statele elenistice, Egiptul ptolemeic.

În general, importanța unui bun serviciu de informații pentru securitatea statului modern este recunoscută de oamenii de stat responsabili, deși nu în măsura în care ar trebui. Uneori se crede că activitatea de culegere și transmitere a informațiilor, cu toate luminile și umbrele sale, este o invenție modernă. Este adevărat că progresele enorme înregistrate în știință, tehnologie și comunicații începând din secolul al XVIII-lea au contribuit în mare măsură la dezvoltarea serviciilor de informații și au evidențiat importanța lor pentru menținerea la putere a guvernelor, ba chiar pentru existența statelor înseși. Dar serviciile de informații nu reprezintă o invenție modernă. Istoria lor poate fi urmărită mult în trecut, aproape până la începuturile organizării oamenilor în primele state.

Acestea au apărut mai întâi în Orientul Apropiat, care este, în multe privințe, leagănul culturii și al civilizației umane. Egiptul Antic, Babilonul, Asiria și Persia, ca și Imperiul Hitit, au lăsat o moștenire bogată atât în domeniul politic, cât și în cel cultural. Toate au dezvoltat noțiunea de monarhie ereditară absolută și toate au asociat regalitatea cu divinitatea. Egiptul a adoptat chiar principiul unei regalități divine și a pus bazele unui cult religios în cinstea sa. De asemenea, toate au conceput și au încercat să implementeze pentru prima dată în istoria omenirii ideea unui imperiu universal, menținut laolaltă și condus de un monarh absolut care-și baza dreptul pe autoritatea divină.

Conceptul de imperiu universal pe care au încercat să-l realizeze a fost, desigur, limitat de cunoștințele geografice insuficiente din acele perioade timpurii, dar ideea de expansiune politică își datorează originea primilor conducători și cuceritori puternici din văile Nilului, Eufratului și Tigrului. Expansiunea politică a scos la iveală necesitatea obținerii rapide de informații despre situația prevalentă în rândul vecinilor, despre reacțiile popoarelor supuse și despre starea de spirit a cetățenilor statului original, frecvent împovărați de multe taxe și hărțuiți de războaie. Aceste raționamente au stat la baza creării serviciilor de informații. De buna lor funcționare depindea în mare parte securitatea imperiilor și a regimurilor politice ce creaseră necesitatea unor astfel de sisteme. Ca atare, străvechile culturi ale Nilului și Orientului Mijlociu au lăsat moștenire începuturile primitive ale unor servicii de informații puse în slujba statului.

Extinderea politică pe scară largă a fost inițiată de egipteni. După răsturnarea stăpânirii străine a hicsoșilor, a XVIII-a dinastie egipteană și-a stabilit supremația asupra Nubiei, Etiopiei și Libiei. Tutmes I (1525-cca. 1512 î.Hr.) a înaintat în Siria și a ajuns până la Eufrat. Cuceririle sale au fost apărate și extinse cu succes de Tutmes al III-lea. În tăblițele de la Tell-el-Amarna, care conțin arhivele succesorilor săi Amenhotep al III-lea și al IV-lea, ni se oferă o imagine clară a acelui prim imperiu universal care se întindea din Libia până în Babilon și Asiria, și din Etiopia până în Cipru și insulele grecești. Din 1580 până în 1350 î.Hr., imperiul a înflorit; a fost urmat de al Doilea Imperiu, întemeiat de conducătorii dinastiei a XIX-a (cca. 1319-1200 î.Hr.), ai cărui conducători celebri au fost Seti I și Ramses al II-lea.

Ultimii conducători ai dinastiei a XIX-a au apărat cuceririle predecesorilor lor; odată cu moartea lui Ramses al II-lea, puterea de extindere a Egiptului s-a stins. A urmat apoi decăderea imperiului. Egiptul a căzut inițial sub dominația libienilor și, ulterior, sub cea a etiopienilor. În cele din urmă, noul imperiu "universal" al asirienilor a preluat stăpânirea teritoriilor cucerite cândva de faraoni și a adăugat Egiptul la numeroasele sale provincii. Dar Asiria a fost cucerită la rândul ei de perși.

* * *

A fost așadar firesc ca nevoia de a afla rapid informații din toate provinciile imperiului despre starea de spirit a triburilor și popoarelor vecine să fie simțită pentru prima dată în Egipt. Din păcate, nu există dovezi directe despre felul cum obțineau faraonii asemenea informații. Teritoriile cucerite din Asia se aflau sub controlul unui "guvernator al țărilor de sus" și ni s-a transmis numele primului dintr-o listă de guvernatori, un general faimos din timpul lui Tutmes al III-lea numit T'hutiy (J. H. Breasted, A History of Egypt, p. 312), ale cărui isprăvi au amuzat multe generații de egipteni. A capturat Iope (azi, Jaffa sau Yaffa) trimițându-și cei mai buni războinici în oraș ascunși în coșuri purtate de măgari. Aventura aceasta a supraviețuit într-o fermecătoare poveste egipteană, care este probabil prototipul faimosului basm oriental "Ali Baba și cei patruzeci de hoți". Cel mai probabil, datoria guvernatorului era să culeagă informații și să le trimită stăpânului său, însă genul acela de activitate nu i-a interesat pe egipteni și nici nu s-au păstrat relatări care să imortalizeze istețimea cu care T'hutiy sau succesorii săi au făcut față intrigilor conducătorilor învinși și vigilenței vecinilor invidioși. Nu știm nici măcar ce îndatoriri avea un guvernator sau care erau relațiile exacte dintre el și mărunții conducători locali lăsați să-și conducă regatele mici potrivit datinilor locale, deși sub stăpânire egipteană. O astfel de situație cerea o vigilență deosebită din partea guvernatorului.

Existau apoi comandanții garnizoanelor egiptene aflate în unele dintre orașele cucerite și localnicii care își câștigau existența de pe urma asocierii cu egiptenii. Ei reprezentau ajutoare importante ale guvernatorului rezident și aveau multe modalități de a procura informații sigure. Alte surse de informații erau nobilii, numiți "mesagerii faraonului", care erau trimiși în țările supuse pentru a colecta tributul. "Mesagerul faraonului" apare frecvent în inscripțiile egiptene (publicate de J. H. Breasted, Records, în special în vol. 2) și aproape întotdeauna în funcția sa de colectare a tributului. Din aceste inscripții s-a aflat că el vizita în mod regulat popoarele tributare, însoțit întotdeauna de un cortegiu numeros și de un detașament de soldați egipteni. Cel mai probabil, el și funcționarii săi adunau toate informațiile disponibile despre comportamentul națiunilor tributare și relațiile lor cu inamicii Egiptului.

"Mesagerul faraonului" este numit uneori "primul căruțaș al maiestății sale", "tovarășul picioarelor Regelui celor Două Țări" (Egiptul de Sus și de Jos) sau "mesagerul faraonului în fiecare țară" (Breasted, Records, 3, nr. 592-645). Se pare că era un funcționar cu puteri depline, similar unui ministru plenipotențiar, și se poate presupune că informațiile culese de el erau transmise vizirului sau prim-ministrului. O sursă destul de evidentă de informații trebuie să fi fost caravanele negustorilor ce călătoreau din Babilon spre Siria, Palestina și Egipt, pentru că, după ce Egiptul a devenit imperiu, toată bogăția comerțului din Asia s-a îndreptat spre delta Nilului. O altă sursă de informații puteau fi corăbierii fenicieni, întrucât așezările siriene de coastă se aflau sub stăpânirea egipteană, o situație pe care nu o agreau. Interesele comerciale majore i-au ajutat totuși să-și înăbușe mândria, deoarece, ca supuși ai faraonului, aveau acces imediat la delta Nilului, iar mărfurile lor erau căutate pe piața egipteană. Călătoriile lor pe mare au început să se extindă însă abia în ultimul sfert al mileniului al II-lea î.Hr., astfel încât faraonii dinastiilor a XVIII-a și a XIX-a le-au folosit serviciile doar în mod limitat. Până când au reușit să înființeze colonii comerciale în bazinul Mării Mediterane, puterea Egiptului intrase în declin și cei care au profitat de experiența lor au fost asirienii. În perioada aceea îndepărtată, relațiile comerciale ale Egiptului cu Cipru, Creta și celelalte insule din Marea Egee au fost mai frecvente și niciun pericol nu amenința imperiul din zonele respective. Faraonul avea nevoie de informații din Siria, Palestina și Mesopotamia, ca și din Nubia, aflată în sud.

În aceste condiții, este firesc să presupunem că fortărețele egiptene de la granița palestiniană jucau un rol important ca surse de informații. Mesageri speciali treceau prin aceste fortărețe, purtând ordine regale, și se întorceau cu informații pentru faraon. Din fericire, s-a păstrat un fragment din registrul unui funcționar dintr-o așezare de la granița palestiniană din timpul domniei lui Merneptah (1237-1225 î.Hr.) din dinastia a XIX-a, care a notat (din păcate, prea grăbit) numele și misiunile mesagerilor speciali care poposeau în garnizoana sa în drum spre Siria. Registrul (publicat în J. H. Breasted, Records, vol. 3, nr. 630-635) ne oferă o imagine interesantă despre relațiile dintre Siria și Egipt în secolul al XIII-lea î.Hr. și ilustrează în mică măsură modalitatea prin care obțineau egiptenii informații din Siria:

630. VI anul 3, prima lună din al treilea anotimp [luna a noua], a cincisprezecea zi: A trecut slujitorul lui Baal, Roy, fiul lui Zefer din Gaza, care avea pentru Siria două scrisori diferite: [pentru] căpitanul de infanterie Khay, o scrisoare; [pentru] regele Tirului, Baalat-Remeg, o scrisoare.

631. Anul 3, prima lună a celui de-al treilea anotimp [luna a noua], a șaptesprezecea zi: Au sosit căpitanii de arcași de la Izvorul Merneptah-Hotephirma, D[omnul] S[ă-l] P[ăzească], care se află [pe] munte, să [raporteze] în fortăreața din Tharu.

632. Anul 3, prima lună din al treilea anotimp [luna a noua], [a...] zi: S-a întors însoțitorul Thutiy, fiul lui T'hekerem din Geket; Methdet, fiul lui Sem-Baal [din] aceeași [așezare]; Sutekhmose, fiul lui Eperdegel [din] aceeași [așezare], care avea cu el, pentru locul unde era regele, [pentru] căpitanul de infanterie Khay, daruri și o scrisoare.

633. V. A trecut însoțitorul, Nakhtamon, fiul lui Thara din Cetatea Merneptah-Hotephirma, D. S. P., care călătorea [către] Tirul [de Sus], care avea cu el pentru Siria două scrisori: [pentru] căpitanul de infanterie Penamon, o scrisoare; [pentru] administratorul Ramsesnakht, din această așezare, o scrisoare.

634. S-a întors șeful grajdurilor Pemerkhetem, fiul lui Ani, din așezarea Merneptah-Hotephirma, care se află în districtul Aram, care avea cu el [pentru] locul unde era regele, două scrisori: [pentru] căpitanul de infanterie Peremhab, o scrisoare; pentru adjunctul lui Peremhab, o scrisoare.

635. Anul 3, prima lună a celui de-al treilea anotimp [luna a noua], a douăzeci și cincea zi: A trecut vizitiul Enwau, din marele grajd al curții lui Binre-Meriamon [Merneptah], D. S. P. [urmează o listă de cincisprezece nume].

Este remarcabilă grija deosebită cu care funcționarul de la frontieră îi verifica pe toți cei care treceau prin garnizoana sa. Vigilența i-ar fi putut fi amplificată de faptul că faraonul Merneptah se afla pe atunci în Siria, într-o campanie care a dus, printre altele, la prădarea Israelului. Aflăm această, informație dintr-o inscripție care îi celebrează victoriile în Siria și Palestina. Prin urmare, era necesar un serviciu de informații atât bun, cât și de încredere, ceea ce poate explica motivul pentru care așa mulți mesageri călătoreau din Egipt în Palestina și înapoi.

O altă misivă scrisă de un funcționar de la frontieră conține un raport către superiorul său despre un trib de beduini edomiți, căruia îi permisese, probabil conform unui ordin anterior, să treacă prin fortăreața în care se afla pentru a-și duce vitele la păscut pe teritoriu egiptean. Cazul nu este izolat, dar în același timp, explică eforturile depuse de egipteni pentru a fi în relații bune cu beduinii nomazi, de la care puteau fi culese informații utile.

În aceeași inscripție care celebrează victoria lui Merneptah în Palestina se găsește o referință interesantă despre mesageri. Descriind bucuria generală din Egipt la aflarea pacificării cu succes a Siriei și Palestinei, scribul consemnează (Breasted, Records, 2, nr. 616): "Mesagerii [au stat sub] parapetul zidurilor, adăpostiți de soare, până la trezirea santinelelor". Faptul că mesagerii sunt identificați ca atare este semnificativ. Indivizii aceia, care aveau misiunea de a transmite ordinele faraonului către oficiali și de a reveni cu informații de la ei, constituiau o clasă foarte importantă de funcționari regali și de aceea erau demni de a fi menționați pe un monument comemorativ. Bucuria generală și sentimentul de siguranță resimțite în Egipt după victorie sunt ilustrate de faptul că mesagerii oficiali, care ar fi trebuit să fie lăsați imediat să intre în oraș din cauza importanței misiunii lor, au așteptat pe îndelete la umbra zidurilor pentru ca santinelele, de obicei extrem de vigilente, să se trezească din siestă.

Din nou însă există puține informații despre modul cum erau culese informațiile și transmise faraonilor. Poziția geografică a Egiptului, distanțele imense din sud și din Nubia până la capitală, iar de acolo spre Asia, indică existența unui serviciu bine organizat pentru trimiterea de mesageri importanți care să ajungă cât mai repede la palat. Mesageri "care merg spre nord sau continuă spre miazăzi, spre curte" sunt menționați în relatarea lui Sinuhe, scrisă, cel mai probabil, în timpul domniei lui Sesostris I (1971-1928 î.Hr.) din dinastia 12 (Breasted, Records, 1, nr. 490-497), înainte ca Egiptul să fi devenit un imperiu puternic. Sinuhe, care după fuga sa din Egipt și-a găsit refugiul la un șeic din Palestina de Sus, unde a devenit bogat și puternic, subliniază cu mândrie evidentă că toți mesagerii "veneau la el". Acest detaliu pare să indice faptul că agenții faraonului urmau o rută regulată și erau găzduiți într-un fel de "popas intermediar" de oameni loiali faraonului.

Câteva incidente interesante arată că informații despre revolte sau tulburări au ajuns în timp util în capitala Teba. Majoritatea lor se referă la Nubia, partea sudică a Imperiului Egiptean. Documentele ce le relatează oferă în același timp, accidental, detalii despre modul de culegere a informațiilor, despre agenți și expeditori. De exemplu, o inscripție din Assuan datând din timpul domniei lui Tutmes al II-lea din dinastia a XVIII-a (Breasted, Records, 2, nr. 121)

O informez pe Maiestatea Sa după cum urmează: Ticăloșii de kușani au început să se răzvrătească, cei aflați sub stăpânirea Regelui celor Două Țări manifestă ostilitate și încep să lovească. Locuitorii Egiptului [coloniștii egipteni din Nubia] sunt pe cale să-și aducă vitele la adăpostul fortăreței pe care tatăl lor a construit-o în campaniile sale... pentru a respinge barbarii rebeli... [Când această informație a ajuns la Teba, reședința faraonului], Maiestatea Sa s-a înfuriat ca o panteră la aflarea ei...

A fost ordonată o campanie și rebeliunea a fost zdrobită. Din text deducem că informația a fost expediată dintr-o garnizoană de frontieră.

Un incident similar a avut loc în timpul domniei lui Tutmes al IV-lea din aceeași dinastie. Faraonul se afla în palatul său din Teba și se pregătea să aducă jertfe zeului Amon "tatăl său", atunci când (Breasted, Records, 2, nr. 826 și următoarele) "cineva a venit să-i spună Maiestății Sale: poporul negru vine de deasupra lui Wawat1 și a plănuit o revoltă împotriva Egiptului. Îi adună pe toți barbarii și rebelii din alte țări." Impasibil, faraonul a efectuat ritualul sacrificiului și numai după ce oracolul zeului său a fost favorabil a organizat o expediție care s-a încheiat cu nimicirea rebelilor.

Serviciul de informații al lui Amenhotep al III-lea în Nubia a fost chiar mai eficient. Agenții săi au descoperit complotul rebelilor din fașă, după cum menționează o stelă ridicată în comemorarea acestui eveniment la prima cataractă a Nilului (Breasted, Records, 2, nr. 844).

I s-a spus Maiestății Sale: dușmanii kușani ticăloși [plănuiseră] o rebeliune la sânul său.

Dar pentru că respectivul complot fusese descoperit înainte de a se fi trecut la acțiune, rebelii au fost rapid îngenuncheați.

Maiestatea Sa a condus oastea spre victoria pe care a obținut-o în prima sa campanie... Ca "un leu cu ochi aprigi", el a ocupat Kuș. [Toate] căpeteniile au fost răsturnate în văile lor, răpuse în sângele lor, una peste alta...

Un succes similar al serviciului de informații egiptean din Asia este relatat în timpul domniei faraonului Amenhotep al II-lea, din aceeași dinastie (Breasted, Records, 2, nr. 787):

Maiestatea Sa a auzit că unii dintre asiaticii care se aflau în așezarea Ikathi [complotaseră] să alunge infanteria Maiestății Sale [care era] în așezare, pentru a-i răsturna - pe cei loiali Maiestății Sale.

De data aceasta este evident că informațiile proveneau de la agenți secreți egipteni recrutați din rândul populației native - inscripția dezvăluie că au existat băștinași "loiali Maiestății Sale". Agenții erau în legătură cu comandantul garnizoanei egiptene și acesta a trimis informațiile la Teba.

Se poate astfel afirma cu certitudine că un serviciu de informații eficient i-a ajutat pe marii faraoni din dinastia a XVIII-a să construiască primul imperiu măreț din istoria omenirii și să-l protejeze împotriva pericolelor. Ultimul mare faraon al acestei dinastii a fost Amenhotep al III-lea (aprox. 1417-1379 î.Hr.) și din ultimii ani ai domniei lui și din domnia succesorului său, Amenhotep al IV-lea (mai bine cunoscut ca Ikhnaton sau Akhenaton, numele adoptat în cinstea noului zeu suprem și unic Aton), există o colecție importantă de corespondență diplomatică dusă cu guvernatorii posesiunilor egiptene din Asia. Aceste documente - cea mai veche corespondență diplomatică din istoria omenirii - sunt cunoscute ca tăblițele, sau scrisorile, de la Tell-el-Amarna, după locul unde au fost descoperite (traduse de S. A. B. Mercer) și ilustrează în mod evident șiretenia orientală și jocul dublu. Dar în Asia Mică apăruse un nou cuceritor, hitiții, al căror centru se afla în Capadocia. Hitiții erau un popor non-semitic cu afinități etnice incerte, iar setea lor de expansiune n-a fost satisfăcută prin ocuparea teritoriilor din Asia Mică, deoarece intenționau să cucerească Siria, Palestina și orașele feniciene de coastă. Serviciul de informații hitit s-a dovedit în scurt timp activ și eficient și a cooptat câțiva vasali egipteni, printre care Aziru din Amor, care lucrau pentru ei și împotriva susținătorilor fideli ai Egiptului. Rib-Addi, un vasal egiptean loial din Byblos, a subliniat constant pericolul respectiv și a cerut sprijin, însă din păcate, Amenhotep al III-lea a neglijat treburile statului spre sfârșitul vieții sale, iar Ikhnaton era prea preocupat de reformele religioase și sociale. Este adevărat, acestea au fost de mare anvergură și el merită un loc special în istoria spiritualității umane. Principala lui inițiativă a vizat stabilirea unei religii monoteiste și a fost primul conducător care a predicat individualismul uman; din nefericire, ideile nu i-au fost înțelese și reformele nu i-au supraviețuit în totalitate. În afacerile externe s-a dovedit lipsit de experiență și, așa cum se întâmplă adesea cu idealiștii în politică, a luat minciunile lui Aziru drept adevăruri. Pe măsură ce citim această corespondență, rămânem cu impresia că ultimii conducători remarcabili ai dinastiei a XVIII-a, în special Ikhnaton, au subestimat teribil importanța unui serviciu de informații bine organizat. Situația nu era totuși foarte rea, în ciuda enormelor presiuni diplomatice și militare exercitate de hitiți. Rib-Addi a devenit o figură aproape tragică, încercând fără succes să convingă curtea egipteană de propria-i loialitate și străduindu-se în același timp să demonstreze lipsa de loialitate și trădarea adversarilor săi. Faraonii continuau să aibă supuși în multe așezări siriene și palestiniene, iar garnizoanele egiptene, deși slăbite, erau în continuare staționate în fortărețe. Cum a fost posibil atunci ca puterea egipteană din Asia să se prăbușească atât de lamentabil în timpul faraonului Ikhnaton și a domniei scurte și lipsite de fermitate a succesorului său? Singurul răspuns la această întrebare este acela că faraonii au permis ca serviciile de informații excelente înființate de marii lor cuceritori să se prăbușească în chip jalnic. Până și o lectură superficială a scrisorilor de la Tell-el-Amarna ne convinge în această privință.

Puterea Egiptului a început să crească din nou în timpul lui Seti I (aprox. 1319-1304), al doilea faraon al dinastiei a XIX-a. O inscripție din basoreliefurile de la Karnak, datată în timpul domniei lui, vorbește despre expediția sa împotriva beduinilor și a Palestinei. Cuvintele de deschidere ne arată clar că, înainte de a începe atacul, Seti I a reînființat un serviciu de informații de încredere la granițele egiptene și dincolo de ele (Breasted, Records, 3, nr. 101).

I s-a spus Maiestății Sale: învinșii Shasu [beduinii Kabiri] plănuiesc rebeliune. Căpeteniile triburilor lor s-au adunat, ca să se ridice împotriva asiaticilor din Kharu. Au început să blesteme și să se certe, își ucid aproapele și nu respectă legile palatului.

Cuvintele acestea descriu perfect confuzia care domnea în Palestina, unde autoritatea fusese răsturnată odată cu prăbușirea puterii egiptene, iar faraonul a profitat de situație pentru a recâștiga un cap de pod solid în Palestina. Cu toate acestea, cea mai mare parte a Siriei a fost cucerită de hitiți și, pentru a le opri extinderea, Seti I n-a putut face altceva decât să încheie un tratat de pace cu ei.

Sarcina luptei împotriva hitiților i-a revenit lui Ramses al II-lea, care a organizat trei campanii împotriva lor. El și-a extins stăpânirea în timpul primei campanii până la Beirut, dar a doua campanie ne interesează din punctul de vedere al activității serviciului de informații. Suntem în posesia unei poezii care laudă curajul demonstrat de tânărul faraon în timpul memorabilei bătălii de la Kadeș și a unei relatări oficiale despre campanie (Breasted, Records, 3, nr. 294-391), din care se desprind detalii interesante despre serviciile militare de informații, atât hitite, cât și egiptene, cele dintâi dovedindu-se superioare. Hitiții au reușit să-și ascundă atât de bine mișcările, încât iscoadele militare egiptene n-au reușit să descopere vreo urmă a inamicului. Comandanții egipteni au ajuns la concluzia că armata hitită se afla tot în nordul îndepărtat, pe când aceasta fusese ascunsă cu iscusință lângă așezarea Kadeș, pe râul Orontes. Regele hitit a trimis în tabăra faraonului doi beduini, care s-au dat drept dezertori și și-au jucat rolul cu atâta succes, încât Ramses al II-lea le-a crezut povestea și a înaintat cu o singură divizie să asedieze Kadeș, celelalte trei divizii ale sale rămânând în urmă. Din fericire, în timp ce-și instalau tabăra în fața orașului Kadeș, cercetașii egipteni au capturat doi spioni hitiți care, după ce au fost bătuți crunt, episod ilustrat în basoreliefurile ce comemorează bătălia, au mărturisit că toată armata hitită era ascunsă în spatele orașului. Asta i-a permis faraonului să trimită un mesaj către divizia a treia, ordonându-i să se grăbească spre tabăra regală. Dar în timp ce el își mustra serviciul de informații pentru lipsa de eficiență, carele de război hitite au străpuns eșaloanele în marș ale diviziei a doua și au atacat tabăra faraonului. Ramses al II-lea a fost înconjurat de inamic și a scăpat din încercuire numai datorită curajului său, după care și-a raliat gărzile personale și a salvat situația în momentul cel mai critic.

După lupte continue, Ramses al II-lea a reușit să supună Palestina, să zdrobească revoltele ațâțate de diplomații hitiți și să pătrundă până în nordul Siriei. Un tratat semnat în 1283 î.Hr. a încheiat rivalitatea aparent nesfârșită a celor două puteri din Asia Mică. După aceste experiențe, Ramses al II-lea s-a ocupat de formarea unui serviciu de informații care să funcționeze perfect, iar succesorul său Merneptah (1237-1225 î.Hr.) a procedat la fel. Din timpul domniei celui din urmă există două documente: marea inscripție de la Karnak, respectiv columna din Cairo (Breasted, Records, 3, nr. 579, 595), care relatează zdrobirea unei revolte a libienilor și a aliaților lor care invadaseră Egiptul. Inscripția de pe columna din Cairo ne oferă data exactă la care faraonul a primit informații despre amenințarea libiană:

Anul 5, a doua lună din al treilea anotimp (luna a zecea). I s-a spus Maiestății Sale: "Ticălosul [conducător] al Libiei a invadat [cu]...

Acest lucru este confirmat și de inscripția de la Karnak, unde prima dintre date, al cincilea an al domniei faraonului, este ștearsă. Așa cum am văzut, registrul funcționarului de frontieră, care ne oferă o imagine despre relațiile dintre Siria și Egipt, data tot din timpul domniei lui Merneptah. Toate acestea arată că întemeietorii celui de-al doilea Imperiu Egiptean au înțeles necesitatea unui serviciu de informații bun și de încredere pentru protejarea intereselor egiptene în Africa și Asia.

Pentru o monarhie absolutistă, așa cum a fost Egiptul faraonic, ar părea necesar ca, pe lângă un serviciu de informații în țările vecine, să existe și un corp de poliție secretă care să-i supravegheze cu atenție pe supușii faraonului și să le testeze loialitatea. Se pare totuși că o astfel de instituție n-a existat, deși la curte, o înaltă oficialitate cunoscută ca "ochii și urechile regelui", avea sarcina de a efectua anchete confidențiale. Loialitatea supușilor faraonului pare să fi fost ferm asigurată prin legături religioase, întrucât regele egiptean era considerat Fiul lui Ra, zeul Soarelui. Faraonul nu era doar stăpânul, ci și proprietarul tuturor terenurilor, unica sursă de justiție, singurul distribuitor de posturi și ranguri sociale. Era zeu, intermediarul desemnat între supușii săi și împărăția cerului. Cine ar fi cutezat să nu-l asculte? Acționând în propriul său interes, clasa preoților numeroși și privilegiați a inoculat în mințile oamenilor simpli caracterul divin al fiului Soarelui. Într-o societate profund religioasă, cum era Egiptul, aceste motivații religioase erau garanțiile cele mai sigure ale loialității supușilor faraonului.

Un control strict asupra funcționarilor, primarilor și autorităților locale era exercitat de vizir, mare dregător al faraonului, funcție ocupată cândva de Iosif, fiul lui Iacob. În mormintele vizirilor au fost găsite descrieri ale îndatoririlor lor și este interesant să aflăm că principala lor datorie pare să fi fost cea de judecători buni și drepți. În același timp, un paragraf care tratează îndatoririle și tratamentul acordat mesagerilor vizirului (Breasted, Records, 2, nr. 681) sugerează că vizirul exercita un control foarte strict asupra executării cu loialitate a îndatoririlor funcționarilor. Mesagerii lui erau în anumite privințe agenții săi secreți, ale căror vizite la subordonații vizirului îi îngrozea probabil pe mulți. Alături de funcționarul numit "ochii și urechile regelui", aceste inspecții ar putea fi astfel considerate o formă primitivă a poliției secrete.