Planul de recuperare a sistemului imunitar

 

Dr. Susan S. Blum şi Michele Bender
Planul de recuperare a sistemului imunitar.
Un program în 4 paşi recomandat pentru tratarea bolilor autoimune
Editura Herald, 2020
traducere din engleză de Ioana Mihalache

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Dr. Susan S. Blum poate fi considerată un pionier al medicinei funcţionale: tratează, vindecă şi lucrează în prevenţia bolilor cornice de peste 20 de ani; este fondatoarea şi directorul Blum Center for Health, din New York; lucrează pentru Mount Sinai School of Medicine ca profesor asistent, în cadrul Departamentului de Medicină de Prevenţie şi este unul dintre medici specialişti care oferă consultanţă pentru binecunoscuta emisiune americană Dr. Oz şi pentru revista Whole Living (Marta Stewart). Diagnosticată ea însăşi cu tiroidita Hashimoto şi având o pregătire medicală atât convenţională, cât şi alternativă, dr. Susan Blum susţine medicină personalizată în tratarea şi prevenirea bolilor autoimune. În practica sa de cabinet accentul cade asupra funcţionarii sistemice a corpului, pacientul şi medicul sunt parteneri pe parcursul tratamentului, iar informarea şi tehnicile de self-help sunt metoda prin care specialistul îi redă pacientului puterea de auto-vindecare şi auto-îngrijire.

Michele Bender este o scriitoare independentă din New York. A contribuit pentru site-uri şi publicaţii precum, The New York Times sau Glamour. Michele este totodată co-autoare şi ghost writer pentru experţi şi personalităţi. Printre bestsellerele la care a lucrat se numără şi Believe Me: My Battle with the Invisible Disability of Lyme Disease de Yolanda Hadid şi Planul de recuperare a sistemului imunitar - Un program în 4 paşi recomandat pentru tratarea bolilor autoimune de Susan S. Blum, lider în medicină funcţională.

*

Glutenul, metalele grele din mediul înconjurător, toxinele, infecţiile şi stresul de zi cu zi pot declanşa afecţiuni autoimune. Abordarea revoluţionară pe care o propune Planul de recuperare a sistemului imunitar se concentrează pe recuperarea sistemelor de bază ale corpului - regimul alimentar, nivelul hormonilor de stres, starea de sănătate a intestinelor şi cantitatea de toxine din corp - în 4 paşi simpli. Ajutându-şi pacienţii să îşi schimbe comportamentele de viaţă, să mănânce sănătos şi să îşi reducă nivelul de stres, dr. Susan S. Blum le redă oamenilor sentimentul că au controlul asupra a ceea ce se întâmplă cu propriul corp şi că bolile autoimune nu sunt un diagnostic pe care trebuie să şi-l asume pentru restul vieţii.

Fragment
Capitolul 1. Noţiuni fundamentale despre bolile autoimune

Un sistem imunitar sănătos

Sistemul imunitar reuneşte grupul de celule din organism care ne protejează de infecţii şi boli. Tocmai de aceea, sistemul imunitar este adesea supranumit "armata" noastră de celule. Zilnic, atunci când suntem expuşi la cauze care pot duce la apariţia unei infecţii sau a unei boli - cum ar fi virusurile, bacteriile, mucegaiul, paraziţii şi unele proteine străine din alimente - sistemul nostru imunitar intră în acţiune. Pentru a ne apăra, el face apel la mai multe categorii de soldaţi, dar pentru a înţelege bolile autoimune, ne vom concentra asupra unui anumit batalion de celule numite limfocite: un tip de celule albe, responsabile cu protecţia împotriva invadatorilor străini cum ar fi infecţiile. Pe de altă parte, dacă limfocitele nu funcţionează aşa cum trebuie, ele sunt cele care determină apariţia afecţiunilor autoimune. Batalionul limfocitelor este alcătuit din două tipuri de "soldaţi". Primul tip sunt celulele ucigaşe T, care atacă direct orice entitate pe care nu o recunosc şi pe care o percep ca fiind un invadator. Eu îmi imaginez acest atac direct ca pe o luptă celulă-contra-celulă. Al doilea tip de soldaţi sunt celulele B. Aceste celule produc anticorpi - molecule care atacă orice element pe care sistemul nostru imunitar îl percepe ca fiind străin şi periculos. După ce aceste molecule capturează elementul străin, sistemul nostru imunitar iniţiază un răspuns mai amplu care determină manifestarea unei reacţii inflamatorii. Când se întâmplă astfel, sunt eliberaţi noi compuşi care atacă elementul străin pentru a-l omorî şi elimina din organism. Ne putem imagina anticorpii ca pe nişte gloanţe lansate de celulele B cu scopul de a-l ucide pe invadator. Ambele tipuri de soldaţi care alcătuiesc sistemul imunitar, atât celulele B producătoare de anticorpi, cât şi celulele T ucigaşe, demarează un proces ce are drept rezultat inflamarea diverselor ţesuturi din organism. Deşi procesul poate începe diferit în funcţie de situaţie, rezultatul final pe care îl veţi resimţi va fi unul similar în cele mai multe dintre cazuri. Prima definiţie a unui sistem imunitar sănătos şi competent este aceea în care celulele T ucigaşe şi celulele B producătoare de anticorpi sunt în echilibru, astfel încât şi reacţia imună să fie, de asemenea, una echilibrată.

În funcţie de tipul de invadator, uneori putem să simţim că se întâmplă ceva cu noi atunci când sistemul imunitar intră în acţiune, iar alteori, nu. Exemple de astfel de invadatori includ bacteriile şi virusurile. Dacă ni se infectează sinusurile sau o ureche, infecţia fiind cauzată de o bacterie, vom simţi că sistemul imunitar a intrat în acţiune prin aceea că avem nasul înfundat şi dureri la nivelul urechii sau al sinusurilor. Dacă facem gripă, aceasta fiind cauzată de un virus, cel mai probabil o să avem febră mare. Aceste simptome sunt rezultatul faptului că sistemului imunitar încearcă să lupte împotriva bacteriei sau a virusului. În cazul unei reacţii mai puternice inflamaţia poate fi resimţită la nivelul muşchilor sau al articulaţiilor, ca la artrită. Toate acestea sunt semne că sistemul imunitar se luptă să îndepărteze infecţia. Dacă sistemul imunitar este puternic, acest război din interiorul organismului ar trebui să se încheie după o săptămână, maximum două. Odată ce şi-a îndeplinit sarcina, sistemul imunitar se relaxează şi revine la starea lui naturală de veghe, în aşteptarea următorului element dăunător, iar inflamaţia dispare. În cazul unei persoane cu un sistem imunitar sănătos, acesta este un proces benefic şi normal; avem nevoie de aceste celule T ucigaşe şi de anticorpi pentru a ne menţine sănătoşi.

Există mai multe tipuri de celule T. Celulele T ucigaşe şi celulele B îşi preiau comenzile de la celulele T ajutătoare şi de la celulele T reglatoare, care fie activează, fie inhibă reacţia imună. Diferitele tipuri de celule T trebuie să se afle într-o stare de echilibru pentru ca sistemul imunitar să se inhibe în mod corespunzător după ce a fost activat şi şi-a îndeplinit sarcina. Această stare de echilibru este a doua definiţie a unui sistem imunitar sănătos.

Cu toate că sistemul imunitar trebuie să fie vigilent pentru a ne proteja de infecţii şi toxine, el trebuie, de asemenea, să aibă o grijă deosebită pentru a nu vătăma propriile noastre ţesuturi, confundând celulele organismului nostru cu ale invadatorului. Încă din cea mai timpurie fază de dezvoltare, celulele noastre imune trebuie să înveţe să diferenţieze elementele care constituie părţi naturale ale organismului, adică "sinele nostru", de substanţele străine, adică "non-sinele". Abilitatea de a realiza această distincţie se numeşte toleranţă. Cea de-a treia definiţie a unui sistem imunitar sănătos este un sistem care atacă doar invadatorii şi nu pe sine însuşi.

Cele trei elemente care definesc un sistem imunitar sănătos:
1. Raportul de echilibru dintre celulele T ucigaşe şi celulele B producătoare de anticorpi.
2. Raportul de echilibru dintre celulele T ajutătoare şi celulele T reglatoare responsabile cu activarea şi inhibarea sistemului imunitar.
3. Abilitatea sistemului imunitar de a deosebi invadatorii străini (precum virusurile şi bacteriile) de părţile naturale ale organismului (precum celulele şi ţesuturile).

Un sistem imunitar deviat

Afecţiunile autoimune apar atunci când sistemul imunitar nu reuşeşte să se conformeze tuturor celor trei definiţii ale stării de sănătate, prezentate mai sus. Organismul începe să producă prea multe celule T ucigaşe sau prea mulţi anticorpi (acest lucru variază în funcţie de tipul de afecţiune autoimună, aspect ce va fi discutat pe larg, mai încolo), iar apoi nu mai are loc procesul de inhibare, aşadar reacţia imună nu se opreşte. (Primele două probleme pot fi observate la persoanele care suferă de astm şi de alergii, deoarece au o reacţie imună hiperactivă la substanţe numite alergeni. Simptome ca şuieratul astmatic şi rinoreea şi chiar manifestări periculoase precum inflamarea limbii sau constricţia muşchilor faringelui sunt consecinţe ale reacţiei imune, nu ale acţiunii alergenilor în sine.) Cel mai important aspect ce trebuie reţinut de către cei care suferă de afecţiuni autoimune este faptul că celulele imune din sistemul dumneavoastră atacă ţesuturile propriului organism, deşi ar trebui să atace numai invadatorii externi. Dacă însumăm toate aceste trei probleme, rezultatul este inflamarea şi degradarea celulelor şi organelor din propriul corp.

Ce sunt afecţiunile autoimune?

Termenul de "autoimun" desemnează o categorie ce cuprinde cel puţin o sută de afecţiuni, nu doar o singură boală anume. Acest lucru poate da naştere la confuzii şi reprezintă, probabil, motivul pentru care mulţi nu sunt familiarizaţi cu afecţiunile autoimune sau nu sunt siguri ce boli anume intră în această categorie. Mai mult, denumirile acestor afecţiuni, printre care se numără tiroidita Hashimoto, artrita reumatoidă, lupusul eritematos sistemic, sindromul Sjögren, boala celiacă şi scleroza multiplă, printre altele, nu conţin termenul de "autoimun", asta, spre deosebire de variatele forme de cancer, ale căror denumiri conţin termenul "cancer" şi numele zonei unde este localizată tumoarea (sau tumorile) malignă(e). Spre exemplu, cancerul de sân indică prezenţa unei tumori la sân, cancerul de colon, a unei tumori în zona colonului, iar cancerul de piele, a unei tumori la nivelul pielii. Necuprinzând termenul de "autoimun" în denumirile lor, afecţiunile autoimune lasă impresia că sunt boli distincte. Însă, această idee este cum nu se poate mai departe de adevăr.

De asemenea, un alt aspect care poate naşte confuzii este şi faptul că în denumirile afecţiunilor autoimune nu se menţionează unde anume este localizată boala în organism. Unele afecţiuni autoimune sunt sistemice, adică atacul este răspândit în întreg organismul, afectând toate ţesuturile, cum este cazul bolii lupus. Altele vizează câte un organ anume, iar atacul se produce într-o zonă specifică sau asupra unui organ specific, aşa cum este cazul tiroiditei Hashimoto, localizate la nivelul glandei tiroide. Însă, indiferent de caz, denumirea bolii nu este un indicator util care să specifice unde anume se situează problema. Boala Hashimoto şi boala Graves, de pildă, atacă tiroida, scleroza multiplă este localizată la nivelul creierului şi măduvei spinării, vitiligo, la nivelul pielii, iar anemia pernicioasă, la nivelul celulelor de sânge. Cu toate că zonele afectate sunt diferite, se ştie, în prezent, faptul că problemele fundamentale în cazul tuturor acestor boli sunt foarte asemănătoare. Mai mult, cercetările recente nu se mai concentrează pe analiza organului specific afectat de boală, ci pe determinarea mecanismelor de bază care declanşează afecţiunea. Această idee - conform căreia toate aceste afecţiuni au origini similare - este de o importanţă critică în abordarea noastră privind tratarea şi inversarea evoluţiei acestor boli.

Peste o sută de afecţiuni autoimune diferite prezintă caracteristici similare. Toate sunt boli cronice grave, declanşate de o problemă fundamentală la nivelul sistemului imunitar. Un alt aspect pe care îl au în comun este inflamaţia, adică iritarea şi umflarea diverselor ţesuturi din interiorul organismului, oriunde în corp, inclusiv la nivelul creierului. Inflamaţia poate declanşa o gamă largă de simptome cum ar fi oboseala, umflăturile, durerile musculare sau articulare, disconfortul abdominal, inclusiv diareea şi dificultăţile de concentrare sau starea de "creier în ceaţă". Sau puteţi, pur şi simplu, să aveţi sentimentul vag şi sâcâitor că în organismul dumneavoastră ceva nu este în regulă, chiar dacă medicul nu a identificat nicio problemă.

Prin utilizarea abordării medicinei funcţionale şi prin concentrarea asupra cauzelor primare ale disfuncţiilor imune, cercetările au scos la iveală multipli potenţiali factori declanşatori pentru aceste afecţiuni. (Un factor declanşator este orice element de la care poate porni o reacţie imună nesănătoasă.) S-a dovedit că multe afecţiuni autoimune sunt declanşate de elemente similare precum glutenul, metalele grele, toxinele, infecţiile şi stresul. Principala distincţie dintre boli este următoarea: celulele imune vizează şi atacă ţesuturile din părţi diferite ale organismului. În mod esenţial, majoritatea afecţiunilor autoimune sunt mai degrabă asemănătoare decât diferite. S-a dovedit, de asemenea, că prin repararea sistemelor de bază - precum regimul alimentar, nivelul hormonilor de stres, starea de sănătate a intestinelor şi cantitatea de toxine din organism - putem să ne vindecăm sistemul imunitar şi să dăm o mână de ajutor tuturor subsistemelor din corp. Aceasta este abordarea revoluţionară pe care o prezint în detaliu în cadrul Planului de recuperare a sistemului imunitar, precum şi motivul pentru care programul de tratament pe care cartea îl cuprinde este unul de pe urma căruia poate beneficia oricine, întrucât el se adresează tuturor afecţiunilor autoimune.

Cum să folosiţi această carte: o echipă de vis pentru sănătatea dumneavoastră

După cum am menţionat anterior, bolile autoimune au devenit cea mai răspândită formă de afecţiuni cronice din Statele Unite. Cu toate acestea, încă nu li se acordă suficientă atenţie. Cred că acesta este motivul pentru care oamenii percep aceste boli ca fiind afecţiuni distincte. Endocrinologul îi consultă pe cei care suferă de tiroidită Hashimoto sau de boala Graves; reumatologul, pe pacienţii cu artrită reumatoidă şi cu lupus; gastroenterologul se ocupă de cei care suferă de boala celiacă, iar neurologul, de pacienţii cu scleroză multiplă. În consecinţă, nu există o abordare unitară a întregului. Absenţa unei astfel de abordări a încetinit, în opinia mea, dezvoltarea unei înţelegeri mai profunde a afecţiunilor autoimune şi elaborarea unor tratamente mai adecvate ale cauzelor fundamentale ale acestor boli.

Un alt aspect este faptul că majoritatea tratamentelor convenţionale utilizate împotriva acestor afecţiuni au ca scop controlarea simptomelor prin medicaţie cu efect în blocarea răspunsului imun al organismului. Un astfel de demers nu este întotdeauna eficient şi este adesea însoţit de efecte secundare grave. Bunăoară, steroizii - cum ar fi prednisonul - pot provoca insomnie, creştere în greutate, creşterea tensiunii arteriale, dureri musculare şi depresie. Alte medicamente dezactivează sistemul imunitar şi au efecte secundare şi mai grave asupra tractului digestiv, provoacă greaţă şi vărsături, dar şi febră, dureri musculare, anemie şi infecţii recurente. Pot afecta, de asemenea, şi ficatul, plămânii şi rinichii. Întrucât unele dintre aceste medicamente pot rămâne în organism pentru o perioadă de până la doi ani după încetarea tratamentului, ele pot constitui un pericol dacă rămâneţi însărcinată în acest interval de timp. Acesta este un aspect important de avut în vedere, deoarece bolile autoimune afectează, în 75% din cazuri, femeile. Aceste statistici i-au determinat pe mulţi cercetători să îşi îndrepte atenţia asupra rolului jucat de hormonii sexuali în dezvoltarea afecţiunilor autoimune. Am să prezint acest subiect mai pe larg, atunci când o să discutăm despre stres şi hormonii de stres, detoxifiere, metabolizarea estrogenului prin ficat şi atunci când o să aducem în discuţie boala lupus, în ultimul capitol.

Totuşi, cea mai importantă problemă privind aceste medicamente este aceea că ele tratează doar simptomele bolii autoimune, nu şi cauza ei. Ele nu explică de ce sistemul imunitar nu funcţionează corespunzător de la bun început, iar dacă nu elucidăm această cauză, nu putem să tratăm decât simptomele, fără să vindecăm complet afecţiunea.

Dacă un medic tradiţional bănuieşte că suferiţi de o afecţiune autoimună, prima analiză de sânge pe care o va recomanda va fi testul pentru anticorpi antinucleari (ANA). Acest test nu urmăreşte să depisteze o boală autoimună în mod specific, ci este un test general de screening pentru afecţiuni autoimune sistemice, precum lupusul. Doctorul dumneavoastră poate sugera teste şi pentru diferite boli care afectează organe specifice cum ar fi tiroidita Hashimoto sau boala Graves. După cum am menţionat anterior, într-un sistem imunitar sănătos, anticorpii identifică şi atacă elementele străine care cauzează infecţii şi boli. Atunci când în organism se dezvoltă o afecţiune autoimună, anticorpii atacă propriile ţesuturi şi, adesea, primul anticorp care apare în rezultatele analizelor de laborator este anticorpul antinuclear. Dacă testul ANA este pozitiv, doctorul efectuează, ulterior, teste specifice pentru a depista lupusul, artrita reumatoidă, sindromul Sjögren, sclerodermia, boala de ţesut conjunctiv mixt, polimiozita sau dermatomiozita. Dacă toate aceste teste ies negative şi doar testul ANA este pozitiv, nu veţi fi diagnosticat cu o boală autoimună. Cel puţin nu încă. Abordarea medicală convenţională este aceea de a aştepta pentru a vedea dacă simptomele se înrăutăţesc şi dacă, în cele din urmă, testele specifice ies pozitive. Toate acestea înseamnă că se aşteaptă, de fapt, ca la un moment dat, dumneavoastră chiar să dezvoltaţi o boală autoimună specifică.

Această abordare în care supraveghem, aşteptăm şi nu întreprindem nimic este împotriva tuturor principiilor medicinei preventive şi funcţionale, întrucât există atât de multe modalităţi prin care putem preveni dezvoltarea deplină a afecţiunilor autoimune. S-a dovedit că rezultatele testului ANA pot ieşi pozitive cu mulţi ani înainte ca în organism să se dezvolte oricare dintre bolile autoimune sau mai înainte ca pacientul să manifeste simptome. De pildă, puteţi avea în organism anticorpi antitiroidă cu mulţi ani mai înainte de a observa că aveţi o problemă în funcţionarea tiroidei. Puteţi manifesta o reacţie imună la gluten, iar intestinul subţire poate fi afectat cu mulţi ani înainte de a da orice semn că suferiţi de boala celiacă. Scopul meu, precum şi acela al medicinei preventive şi funcţionale, este acela de a depista de timpuriu anticorpii şi de a repara sistemul imunitar descoperind cauzele disfuncţionalităţii acestuia. În acest mod putem reduce la tăcere celulele T ucigaşe şi anticorpii, împiedicându-i să afecteze ţesuturile şi să ducă la dezvoltarea deplină a bolii.

Cunoaşteţi de acum faptul că anticorpii şi celulele T ucigaşe au un rol benefic atunci când organismul le fabrică pentru a combate entităţi periculoase precum bacteriile dăunătoare, virusurile sau celulele canceroase. Ceea ce nu ne dorim însă este ca anticorpii sau celulele T ucigaşe să atace ţesuturile noastre normale şi sănătoase, deoarece un astfel de proces va declanşa o avalanşă de probleme şi inflamaţii, afectând, în cele din urmă, funcţionarea organismului. Spre exemplu, în cazul persoanelor care suferă de artrită reumatoidă, anticorpii care se depozitează la nivelul articulaţiilor afectează ţesutul în aşa fel încât se deformează însăşi articulaţia, fenomen care se soldează cu dureri şi proasta funcţionare a acesteia. În cazul bolii lupus, anticorpii atacă celulele din ţesutul vaselor de sânge, cauzând probleme la nivelul alimentării cu sânge a organului unde apare această problemă. (Astfel că, persoanele care suferă de lupus dezvoltă adesea afecţiuni ale rinichilor.) Iată de ce este esenţial să depistăm anticorpii cât mai devreme, înainte ca articulaţiile, vasele de sânge sau orice altă zonă din organism să fie afectate. Cercetările arată că acest demers este posibil, iar eu ştiu sigur că aşa este, întrucât îl aplic zilnic, în propriul cabinet, cu pacienţii mei. Tot astfel m-am vindecat eu însămi. Cartea de faţă vă va arăta cum anume.

Există speranţă

Am scris Planul de recuperare a sistemului imunitar cu scopul de a transmite mesajul că există speranţă. Nu e nevoie să staţi şi să aşteptaţi să vă îmbolnăviţi de o afecţiune care poate fi prevenită. De asemenea, nu sunteţi obligaţi să staţi şi să aşteptaţi, privind cum boala de care suferiţi se agravează, spunându-vă că nu se poate face nimic pentru a opri evoluţia ei. Şi dacă aţi fost deja diagnosticat, nu este prea târziu. Aveţi şi alte opţiuni în afară de a lua medicamentele prescrise de medic pentru tot restul vieţii. Iar scopul meu este acela de a vă ajuta să deveniţi conştient de acest lucru. Urmând paşii descrişi în această carte vă puteţi simţi din nou sănătos (da, sănătos!) şi puteţi inversa procesul de evoluţie a bolii.

Dar permiteţi-mi, mai întâi, să clarific pe deplin un aspect. Eu nu sunt împotriva medicaţiei. Dacă suferiţi de anumite manifestări acute ale bolii, în sensul că simptomele se agravează, aveţi dureri cumplite şi vă este foarte rău, medicaţia convenţională poate fi extrem de utilă şi necesară. Dar odată ce criza trece, ar fi de preferat să vă îndreptaţi atenţia asupra cauzei fundamentale a disfuncţiei imunitare şi asupra modalităţilor de tratare a acestei cauze. Mai mult, medicina funcţională nu reprezintă o abordare alternativă. Sunt doctor şi lucrez cu pacienţii şi cu alţi medici tradiţionali, chiar şi atunci când pacienţii mei iau medicaţie. Lucrez pentru a repara fundamentele sistemului imunitar astfel încât toate simptomele şi toţi anticorpii să dispară. Atunci când pacientul este pregătit, eu şi medicul sau decidem împreună cum să procedăm pentru a reduce medicaţia.

În volumul de faţă, voi prezenta cele patru programe de tratament propuse de mine pe care le puteţi urma şi singur. Puteţi aplica programele şi dacă luaţi medicaţie pentru afecţiunea dumneavoastră autoimună. Dacă însă vă faceţi griji că tratamentele ar putea interfera, discutaţi cu medicul dumneavoastră despre planurile prezentate aici. Reţineţi faptul că multe dintre sugestiile şi tratamentele din această carte presupun schimbări ale stilului de viaţă şi nu vă cer să implementaţi nicio modificare care să vă neliniştească pe dumneavoastră sau pe medicul dumneavoastră. Reţineţi, de asemenea, şi faptul că doar pentru că medicul dumneavoastră nu este familiarizat cu unele dintre metodele pe care le propun aici, nu înseamnă că acestea sunt periculoase sau dăunătoare pentru dumneavoastră, ci înseamnă, pur şi simplu, că medicul dumneavoastră nu a citit studiile şi/sau nu a aflat despre această abordare. Nu vă lăsaţi descurajat de acest lucru. Am descoperit că mulţi dintre medicii din comunitatea mea, care, cândva, erau sceptici cu privire la medicina funcţională, sunt acum nerăbdători să îmi trimită pacienţi şi să colaboreze cu mine. De ce? Pentru că au văzut că această abordare prezintă beneficii mari şi riscuri reduse. Personal, sunt pasionată de această abordare, întrucât reprezintă o metodă logică de tratare a cauzelor problemei autoimune, adică merge dincolo de simpla tratare a simptomelor. Înseamnă, aşadar, că există speranţă, căci acum putem să vă ajutăm să trataţi, să opriţi evoluţia şi să preveniţi apariţia bolii.

Temniţele Clujului....

Licean... odinioară

 

Ion Agârbiceanu
Licean... odinioară
Editura Vremea, 2020

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Intro

Ion Agârbiceanu e un druid al spiritualităţii româneşti. Opera lui e atât de covârşitoare, ca întindere, şi atât de "săţioasă", la nivelul conţinutului, încât pare zămislită de o forţă supranaturală. (Cristian Bădiliţă)

Fragment

Ianuarie 1942

I

Era pe la sfârşitul lunei mai din anul 1890, sărbătoarea sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, "celor de Dumnezeu încununaţi şi întocmai cu Apostolii", cum sunt numiţi în cărţile bisericeşti.

Dăduse Dumnezeu în anul acela o primăvară timpurie, cu ploi la timp, cu căldură potrivită. Oamenii din Bogatu erau cu inima veselă: crescuseră holdele pe câmp până deasupra genunchiului; cucuruzăle săpate întâia oară începeau să acopere negreaţa arăturilor; ierburile prin lunci se apropiau de vremea cositului, marea lor de verdeaţă era zmălţuită în mulţimea colorilor florilor sălbatice; prin păşunile întinse vitele nu mai dovedeau iarba grasă; satul era aproape ascuns în verdeaţa pomilor, ca într-o pădure.

Uliţele erau măturate frumos în dimineaţa aceea de praznic. Prin văzduhul senin se ţesea zbor de rândunele. Soarele se înălţase de câteva suliţi pe cer.

Era încă dimineaţă, când începură să tragă din clopotniţa din deal clopotele, toate trei. Bing-bangul celui mare se amesteca şi se înfrăţea armonios cu vau-vaul celui mijlociu şi cu tingi-tangul celui mic. Clopotele din Bogatu erau vestite şi în satele din jur: când era văzduhul potrivit, se auzeau şi în vecini; când se răscoleau vara nori grei de furtună, toată nădejdea bogăţenilor şi a satelor vecine era în clopotele acestea: împrăştiau norii aducători de piatră. Erau clopote vechi, cu mult argint în pereţii lor. Fură cumpărate înainte cu vreo sută de ani de un creştin avut, un fel de boierinaş, care avea turme multe de oi.

Cântau frumos clopotele din Bogatu! Oricât de des le-ar fi auzit oamenii, când începeau să tragă, ochii li se luminau, faţa li se umplea de zâmbete şi, oriunde s-ar fi aflat, se opreau pe o clipă, îşi descopereau capul şi îşi făceau cruce. Şi mulţi, mai ales bătrânii şi bătrânele, nu uitau să spună în gând: "Doamne, odihneşte-l şi-i iartă păcatele lui moş Dumitru!". Moş Dumitru era românul care cumpărase aşa podoabă pentru biserica din sat.

În dimineaţa asta de praznicul sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, clopotele traseră şi cu două ceasuri mai devreme decât de obicei şi, totuşi, abia se împrăştie peste sat cântecul lor de argint, şi creştinii, în port de sărbătoare, începură să se înşiruie pe uliţi, luând drumul bisericii.

Clădirea sfântului lăcaş lumina din coperişul alb de tinichea sus pe deal, lângă clopotniţă. Biserica era mare, de piatră, lungă şi largă, ca o biserică săsească. Nu era mai veche de douăzeci de ani. Creştinii se înmulţiseră tare şi nu mai încăpură în cea bătrână, de lemn. O cinstiră unui sat sărac, de departe, de la poalele munţilor. Oamenii o mutară în drumuri de câte cinci zile cu carul.

Când traseră a doua oară clopotele, biserica era pe jumătate plină de bărbaţi şi femei, de bătrâni şi bătrâne; când sunară a treia oară, de intrare în Liturghie, cât era de mare, biserica era ticsită de credincioşi. Abia răzbiră printre ei lungul şir de copii de şcoală - doi cu doi, două cu două - şi, în urma lor, învăţătorul Strâmbu.

Clopotele răsunau de aproape; suna şi toaca de lemn şi cea de oţel, şi pe câteva clipe cântările din strană ale diecilor fură copleşite de larma armonioasă a metalului, care pătrundea ca o ploaie nevăzută prin uşa şi ferestrele deschise, prin pereţi şi parcă prin coperiş.

Mireasma tămâiei, după cele trei cădelniţări, se amesteca cu a busuiocului şi a calapărului, care nu lipsea din mâna niciunei bătrâne, nici de la icoanele de închinat de pe cele două tetrapoade^[i]. Biserica avea icoane cu toate sărbătorile de peste an, zugrăvite pe table de tinichea. Azi erau puse la închinare chipurile sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, despărţiţi de chipul Sf. Cruci.

Când încetară clopotele şi toaca, din altar se auzi un glas străin, nu al părintelui Ilie. Creştinii îşi ridicară capetele, să vadă peste uşile împărăteşti, deşi cei mai mulţi ştiau cine este, cunoşteau glasul protopopului. Venea de două-trei ori pe an în Bogatu, tot în zilele de duminecă sau de sărbătoare, şi totdeauna slujea la biserică.

Avea un glas adânc, puternic, armonios încă, deşi protopopul se apropia de şaptezeci de ani. Umplu numaidecât biserica.

Părintele Ilie slujea la dreapta lui. Purtau amândoi odăjdiile cele mai bune, pe care le avea parohia.

Îndată după binecuvântarea dată de protopop, pentru începutul Liturghiei, biserica răsună argintiu de corul copiilor de şcoală. Învăţătorul Strâmbu începu să dea cu braţul drept, întins, măsura şi tactul. Uneori, în mici pauze, la început de cântări, le dădea şi tonul, uitându-se ţintă în ochii elevilor.

Copiii cântau cu uşurinţă, slobozi, fără nicio teamă. Se vedea numaidecât că erau de mult obicinuiţi.

Unul dintre dieci, cel mai bătrân, îşi luă ochelarii de pe nas, se trase în fundul stranei, şi închise ochii - nu se ştie, de mulţumire că de-acum până la priceasnă nu mai are de cântat, ori de plăcere, ascultând glasurile acelea tinere, care umpleau bolta bisericii, cu cântări nevinovate şi fragede, ca de îngeri.

Creştinii ascultau pătrunşi şi neclintiţi sfânta slujbă. Din altar spunea ecteniile^[ii] pe rând, când protopopul, când parohul satului, părintele Ilie, care avea un mlădios glas de tenor.

Corul parcă tresări puţin, când protopopul ieşi întâia oară în uşile împărăteşti, să blagoslovească norodul. Copiii îl priviră pe o clipă, ţintă.

Apostolul îl citi elevul din clasa a patra, Ionică Albu. Ţinea cartea grea deschisă, fără să-i tremure mâna, şi cânta versetele cu întorsături şi mlădieri, cu un glas sigur, citind fluent pe chirilice, şi spunea cuvintele răspicat, cu accent bun.

Din uşile împărăteşti, protopopul asculta cu plăcere, înseninat, şi când spuse, la sfârşit, "Pace ţie!", îi înflori un surâs în mustaţa îmbinată cu barba albă. Părea că dădu binecuvântarea din toată inima.

Elevul se întoarse lângă strană cu obrajii arzând, cu ochii mari, negri, scăldaţi parcă în lacrimi. Dar nu erau lacrimi, ci numai nişte valuri fine de lumină.

Tot el spuse şi Crez-într-unul, simbolul credinţei. Tatăl Nostru, când îi veni rândul, îl recită o elevă din clasa a patra.

La sfârşitul Liturghiei, protopopul ieşi în uşile împărăteşti şi le vorbi în scurte cuvinte despre sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, pe vremea cărora, şi prin ei, a biruit Sf. Cruce, şi s-a plecat lumea cea păgânească în faţa puterii lui Hristos şi a Bisericii Lui. "Dar azi, sfârşi el, voi aveţi şi altă sărbătoare, este ziua de examen a şcolarilor! Biruinţa luminii asupra întunerecului. Şcoala şi ştiinţa de carte aduc lumina şi pentru neamul românesc cel oropsit, ţinut atâta vreme în întunerec de neştiinţă. Acum să ne grăbim la şcoală, să vedem ce spor au făcut copiii în anul acesta!".

Abia erau ceasurile nouă, când a început examenul şi el ţinu până la unu după amiazi.

Clădirea şcolii era frumos împodobită în verdeaţă, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, coridorul, sala cea mare de învăţământ, curtea. Pe masă, la catedră, mulţime de buchete de flori, adunate în ajun de pe câmp, de către copiii de şcoală. Tot ei aduseră şi crengile verzi din pădure.

Părinţii, care veniseră să asiste la examen, nu încăpură toţi în sală; ascultau şi din coridor, şi din curte, şi de pe la ferestrele deschise.

Învăţătorii din douăzeci şi patru de sate ştiau că protopopul Rusu nu glumeşte la examene. Nu venea pentru paradă, ci pentru a se convinge ce ştiu copiii. Învăţătorul punea întrebările, iar protopopul striga din catalog numele şcolarului. Dacă i se părea că întrebările sunt prea uşoare, ori nu erau din întreg materialul ce trebuia învăţat în cursul anului la fiecare clasă, punea el întrebări. Nu era chip ca un şcolar să răspundă la o întrebare mai dinainte hotărâtă de învăţător, nici ca el să dea jumătate din răspuns în locul elevului, cu aparenţa că ştie bine.

De aceea, învăţătorii din întreg protopopiatul părintelui Rusu îşi vedeau de şcoală. Nu voiau să se facă de râs şi de ocară la examene, în faţa satului întreg.

Vreme de patru ceasuri fu încordare mare şi la examenul acesta din Bogatu, în ziua de Constantin şi Elena.

Învăţătorul Strâmbu era dintre cei harnici şi, totuşi, către amiazi nu mai răzbea să-şi zbicească faţa cu batista.

În decursul examinărilor erau vreo doi băieţi şi o fetiţă, care mereu ridicau degetul, când alţi şcolari nu puteau răspunde. Copila era [cea] care recitase Tatăl Nostru în biserică, iar copiii - Ionică Albu şi încă unul, Petru Olariu. Dar mai des decât toţi ridica degetul Ionică, cel cu Apostolul şi Crez-într-unul, din biserică.

Era un băiat voinic pentru vârsta lui de doisprezece ani, care, cât ţinu examenul, fu cu urechea mereu încordată şi cu privirile mereu aţintite la protopop şi la învăţător.

În mai multe rânduri, protopopul îl strigă el însuşi din catalog, afară de datele când răspundea pentru alţii, care nu ştiau, ori se împiedecau.

De câte ori îl auzea răspunzând, protopopul se înveselea, şi un surâs misterios îi lumina faţa şi barba albă.
- Bine, măi Ionică, foarte bine! îi spunea de fiecare dată.

Se recitară poezii, se cântară cântece, lumeşti şi bisericeşti, şi, la sfârşit, protopopul Rusu se declară mulţumit cu sporul acestui an, lăudă pe dascăl şi pe copiii silitori, dându-i drept pildă celor trei-patru mai leneşi, care ruşinară şi pe părinţii lor, şi pe învăţător. Bătrânul preot îi mângâie totuşi şi pe ei şi pe părinţii lor, zicându-le: "Este o vorbă adevărată că nu-i pădure fără uscături. Dar aici nu-i vorbă decât de vlăstare tinere, între care nu trebuie să fie uscături. Şi pot să înverzească toţi, numai să-şi dea silinţa, şi să-i ţină mai de scurt şi părinţii".

La vreo zece, care au ştiut mai bine, le dădu câte-o cărticică de rugăciuni, iar lui Ionică Albu şi o carte mai mare de poveşti.
- Părinţii copilului sunt de faţă? întrebă protopopul pe învăţătorul Strâmbu.
- De faţă.
- Cheamă-l puţin pe tatăl lui Ionică!

Copiii şi părinţii se împrăştiară îndată, alungându-i foamea. Porni şi Ionică cu mamă-sa.
- Ai un copil bun şi deştept, bade Albule! începu protopopul. Nu te-ai gândit să-l dai la şcoală la oraş?
- I-am spus şi eu de multe ori, zise învăţătorul.
- De gândit e uşor, răspunse omul, un român uscat şi înalt. Dar vorba e că nu-i de cheltuială.
- Mai ai copii?
- Mai am o fetiţă de cinci ani.
- Şi cât pământ?
- Vro şase jugăre!
- Şi vite?
- Doi boi şi două vaci.
- Oi?
- Vreo douăzeci de capete.
- Cu jumătate din averea asta m-a dat pe vremuri tata, fi'iertat, la şcoală! Era diac de biserică, şi vreme de patru ani mi-au adus mâncarea cu traista. Cu cât ai dumneata, poţi creşte un copil la şcoală!
- De, dacă zice şi domnul pătrupop! Aproape toţi sătenii spuneau aşa protopopului.
- Nu pentru că zic eu, ci pentru că-i păcat de Dumnezeu ca un copil aşa deştept şi silitor să nu înveţe mai departe. Satul e aproape de Blaj. Îi poţi aduce şi dumneata de mâncare cu traista. Pe jos faci drumul în trei ceasuri.
- De făcut, îl fac!
- Atunci, nu mai sta pe gânduri, că-i păcat!
- Mulţămesc, domnule pătrupop! Iată, m-am hotărât.

Şi femeia mi-a bătut mereu capul în anul ăsta.
- Dacă ţi l-a bătut, e semn că-i femeie cuminte. Să asculţi de sfaturile ei!

Omul sărută mâna protopopului şi a părintelui Ilie şi se îndepărtă destul de îngândurat.

Nici nu cuteză să-i spună nevestei ceva, până după vreo săptămână: se temu că-şi va schimba hotărârea.

Hotărârea nu şi-a mai schimbat-o, dar n-a ajuns să-şi ducă copilul la şcoală la oraş, în septemvrie. Îl apucă un povoi^[iii] mare în pădure, când era cu carul după lemne. Tot împingând de carul ce se înfunda cu roţile în tină, până ieşi din pădure şi apucă în vârful dealului, năduşi mereu, iar de deasupra, apa se vărsa cu găleata. Noaptea îl cuprinse friguri grele. Căzu în aprindere de plămâni, şi pe la mijlocul lui iulie, muri.

Cine să se mai gândească la şcoală? Ionică era mărişor, şi moartea tatălui său îi schimbă parcă întreaga fire. Zile întregi şezu nemişcat sub streaşina casei, pe pământul de lut, apoi băgă de seamă cât de strâmtorată rămăsese mamă-sa, şi sări să-i ajute. Tăia lemne, aducea apă de la fântână, tăia buruieni pentru porci, secera din porumbiştea din grădină mohor pentru viţei, lega şi dezlega vitele la iesle.

Dar ce folos că de car şi de plug încă nu era bun! "Dac-ar fi numai cu patru-cinci ani mai mare! ", zicea mamă-sa.

Ionică nu-i mai pomeni nimic de şcoală mamei sale. Îi spuseseră şi lui ce au de gând cu el, şi copilul se bucurase mult, fiindcă-i plăcea şcoala şi era dornic de învăţătură. Dar cu moartea tatălui său îi ieşi din minte. Fără nicio părere de rău se uita la hăinuţele noi, pe care le făcuse mamă-sa pentru şcoală. Îi părea rău după tatăl său şi gându-i zbura mereu la el, nu la şcoală.

Uneori i se năzărea că-l aude fluierând, cum îi era obiceiul, pe la jirada de lemne, în grajd, şi inima-i sărea în piept. Dar repede se încredinţa că numai i s-a părut, îşi aducea aminte că tatăl său dormea în cimitir, se ascundea în vrun ungher şi plângea mut, cu lacrimi mari.

Soru-sa, mai mică, se însenină mai degrabă decât el, şi începu să-şi vadă liniştită de lucrurile şi trebile sale. Dar tot mai mult se ţinea scai după mamă-sa şi, unde putea, sărea şi ea, să-i fie de ajutor.

La şase săptămâni, Safta puse parastas după răposat. Toată vremea n-a mai contenit din plâns, cu năfrămuţa^[iv] la ochi. Plânseră şi cei doi copii. La sfârşitul slujbei, părintele Ilie o luă pe Safta la o parte.
- Trebuie să ne împăcăm cu voia lui Dumnezeu!, zise el. E rău, e greu, adevărat, să rămâi singură cu doi copii mici. Dar durerea şi plânsul nu mai ajută la nimic.

Femeia izbucni şi mai tare în plâns, în loc să se liniştească la cuvintele preotului.

O lăsă să-şi verse tot focul. Era acolo şi învăţătorul

Strâmbu. Copila ieşise din biserică cu alţi copii. Ionică stătea rezemat de strana diacului şi privea întins în pământ.

Mamă-sa se linişti în sfârşit şi-şi şterse lacrimile.
- Uite ce este, Safto! zise preotul. E vara pe sfârşite şi se încep şcolile. Ştii că răposatul a hotărât să-l ducă pe Ionică la oraş, la şcoală.
- Ştiu, şi dorinţa mea a fost mereu asta. Numai eu ştiu cum mă doare sufletul că acum nu se mai poate.
- Pentru ce să nu se mai poată? Reazim de bărbat în el şi aşa nu poţi avea încă. E prea mic. Tot va trebui să-ţi bagi o slugă, pentru plug, pentru car, pentru coasă, pentru toată economia. Cu patru vite mari şi cu şase jugăre de loc e nevoie de un bărbat. Iar cu Ionică, ce să faci? Şcoala din sat a isprăvit-o. Cu vitele n-ai nevoie să-l trimeţi, că pot fi date tot aşa de bine şi în ciurdă.
- De, părinte, nu mă gândesc eu că m-aş putea ajuta prea mult cu el. E încă mic, deşi voinţă să mă ajute are mare. Nici nu mi-ar plăcea să-l pun la lucru prea greu de pe acum.
- Vorbeşti ca o femeie cu minte, zise dascălul Strâmbu. Dar atunci ce te împiedică?
- Mă gândesc că nu voi putea strânge banii de cheltuială. Un cap de muiere.
- De mâncare îi va putea duce şi sluga, cu straiţa. Şi apoi, îi vei putea să-i mai trimeţi şi prin alţii. Blajul e aproape. Mai în fiecare zi merge cineva de la noi la oraş, zise părintele Ilie.
- Şi trebuie să mai ştii că copilul, cum e deştept şi silitor, poate să fie ajutat şi de şcolile cele. Copiii care învaţă bine şi au purtare bună capătă tot la cinci zile o pâne mărişoară, adaose învăţătorul.
- Nu ştiu! Nu mă pricep la bani, la socoteli.
- De aici încolo va trebui să te pricepi şi la asta, că nu poţi duce o casă şi o economie^[v] fără socoteli! N-ai nicio grijă! Necazul o să te înveţe! Apoi, mai suntem şi noi aci, eu, cu domnul învăţător.

Ionică, răzimat de strană, se uita în podele, dar asculta întins.
- Mă voi mai gândi! zise Safta.
- Numai cât vreme multă de gândire nu-i. E aici septemvrie şi se încep şcolile.

Dar încă pe drum spre casă, Saftei i se împrăştiară gândurile. Mai toate fugeau la cel repausat, şi iar îi veniră lacrimile. Cum să îndrăznească ea, văduvă de abia şase săptămâni, să lucreze ca un bărbat? Un cap de muiere să-şi trimeată copilul la şcolile cele mari? Adevărat era că trebuia să-şi bage slugă, şi că Ionică nu-i putea fi de mare folos. Dar la oraş trebuia să plătească cvartir pentru copil, să-i cumpere cărţi, să plătească la şcoală nici nu ştia cât, la înscriere. Toate acestea le ştiricise ea din bună vreme, până-i trăia bărbatul, de la preuteasa. Ba ar fi trebuit ca Ionică să aibe baremi o dată pe zi o mâncare caldă. De unde bani? Şi câţi bani? Adevărat că ar fi putut vinde în piaţa Blajului câţiva saci de grâu ori de cucuruz. Dar cum să intre un cap de muiere în atâtea griji noi? Nu se mai gândi că ar fi cu putinţă.

Aşa că, peste trei zile, când vecinul Dinu, care avea cai, avu un drum la Blaj şi-l luă în căruţă şi pe copilul său, Ilie, de vreo zece ani, Safta nu se mai gândi la nicio şcoală, când Ionică dădu buzna în tindă, unde mamă-sa aţâţa focul de dimineaţă.
- Mamă, mă laşi să mă duc şi eu cu Ilie?
- Unde să te duci?
- Cu căruţa lor la Blaj. Pe el îl duce tatăl său şi mă duce şi pe mine, dacă mă laşi dumneata.

Safta ieşi la gard şi se uită în curtea vecină. Caii erau prinşi, iar Ilie se şi cocoţase în căruţă, deasupra fânului.
- Lasă-l, vecină, şi pe Ionică; se vor ţinea de mână şi nu le va fi urât până ce îmi voi vedea eu de treburi! zise vecinul Dinu, zărind-o la gard.
- D-apoi îl las, şi-ţi mulţumesc. Baremi va vedea şi el Blajul, că la şcoală acolo de-acum nu-l mai pot da. Fă bine aşteaptă numai oleacă, să-l primenesc puţin!

Îi dădu hăinuţele de dumineca, pe care Ionică le îmbrăcă într-o clipită, şi cu un codru de pâne în mână trecu repede în curtea vecinului şi se urcă lângă Ilie. Şi Ilie era în haine de sărbătoare, şi tatăl lui. Oamenii din partea locului nu se duceau la oraş în hainele de lucru de peste săptămână.

II

Ionică Albu, de când hotărâse tatăl său să-l dea la şcoală, voi să afle unele lucruri de la învăţătorul Strâmbu. Voi să ştie ce cărţi să-şi ducă cu el, dintre celea pe care le avea, şi află că de niciuna nu va mai avea nevoie acolo, afară de cărticica de rugăciuni, fiindcă va învăţa din alte cărţi. Voia să ştie cine va fi învăţătorul lui acolo, şi află că la şcoala la care mergea el erau mai mulţi învăţători, care se numesc profesori, şi că mai mare peste ei este unul pe care-l cheamă "domnul director". Află că este o clădire mare, unde sunt în cvartir peste o sută de copii, căreia îi zice internat, dar că acolo locuiesc şi au şi mâncarea numai copiii cu părinţi mai bogaţi, care pot plăti o sumă mai mare de bani la an. Mai află că locuinţe se pot găsi la locuitorii din oraş, unde stau câte trei-patru şi mai mulţi şcolari.

Învăţătorul Strâmbu îi dădu multe lămuriri, pe care copilul nu ştiu să le ceară, dar pe care şi le însemnase pe toate în minte în zilele bune de după examen, până trăia tatăl său. Pe urmă, le uită şi nu-i mai veniră în minte decât în ziua în care se sluji parastasul de şase săptămâni de la moartea tatălui său, când auzi pe preot şi învăţător vorbind iar cu mamă-sa despre trimeterea lui la şcoală la oraş.

De atunci îi păru lui a înţelege că mamă-sa era supărată greu nu numai pentru moartea tatălui său, ci şi pentru că nu-l mai putea trimete pe el la Blaj. În capul lui începu să sfredelească un gând: cum ar putea urma la şcoală, fără să-i facă greutăţi mamei sale? El ştia că mamă-sa dorise mai mult decât tatăl său să înveţe el mai departe, să ajungă învăţător ori chiar preot, cum îl alintase de multe ori, şi cum îi vorbea de atâtea ori, în vreme ce-i cosea hăinuţele pentru oraş. Îi făcuse şi saltea, şi haine de pat, tot ce-i spusese preoteasa că e nevoie să ducă cu el. Dar, după moartea tatălui său, mamă-sa le aşeză în fundul lăzii, ca pe nişte lucruri de care nu mai era nevoie.

Când îl chemă Ilie să vină şi el cu căruţa lor la Blaj, Ionică se gândi îndată: trebuie să merg, să văd cu ochii ce-i pe acolo.

Acum Dinu, tatăl lui Ilie, după ce-şi duse căruţa în curtea unui cunoscut, porni după trebile lui, lăsând pe cei doi copii să aibe grijă de căruţă şi de cai. Puteau ieşi şi la portiţă, să vadă oraşul.

Ei ieşiră la portiţă, ţinându-se de mână, dar nu rămaseră aici multă vreme. Nu vedeau de aici decât vârfurile turnurilor mănăstirii. Dinu trăsese în suburbia din marginea Câmpiei Libertăţii, şi copiii de la portiţă nu avură de văzut mare lucru. O luară încet pe deal în sus, tot ţinându-se de mână. La capătul urcuşului, li se deschise în faţă strada lungă, mărginită de amândouă părţile de acăţii^[vi] cu coroană rotunjită.

Copiii se mirară şi de lungimea străzii, şi de tivitura aceea de verdeaţă. În stânga zăriră însă turnurile înalte ale catedralei, şi, încet-încet, ajunseră în piaţă. Ionică îşi însemnase bine pe unde veniră, pentru a se şti înapoia.

---

[i] Piedestal cu patru picioare, pe care se aşază Evanghelia sau diferite obiecte de cult.

[ii] Şir de rugăciuni rostite de preot sau de diacon în cursul serviciului religios.

[iii] Potop, inundaţie.

[iv] Batistă.

[v] Gospodărie.

[vi] Salcâmi.

Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie

 

Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie
Editura Vremea, 2020

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Cum au petrecut pandemia de COVID-19 unii dintre cei mai apreciaţi scriitori, jurnalişti culturali, oameni de litere din România? De la Ana Barton până la Radu Vancu, de la Dan-Liviu Boeriu până la Ciprian Măceşaru sau Mircea Pricăjan - nume cunoscute, alături de copiii lor, şi-au aşternut în această carte fâşii de trăire, de viaţă în izolare, de poveşti inventate, de jocuri, de observaţii, de frumuseţe, de iubire multă.

Cartea este îngrijită de Simona Preda, iar în cuprinsul ei semnează: Ana Barton şi Rada Maria | Dan Liviu Boeriu | Doru Căstăian şi Alex | Simona Chiţan şi Ares Guerra | Codruţ Constantinescu | Bogdan Creţu şi Ştefan | Alina Gherasim | Adrian Lesenciuc şi Diana | Ciprian Măceşaru şi Matei | Alice Năstase Buciuta | Xenia Negrea | Constantin Piştea | Mircea Pricăjan | Ovidiu Alexandru Raeţchi | Irina Stahl şi Ana | Arthur Suciu şi Eva | Robert Şerban | Andra Tischer | Radu Vancu

Fragmente
Jurnal de pandemie
 

Un copil şi un părinte
(Irina Stahl şi Ana)

Copilul

18.05.2020

Dragă jurnal,
Nu am mai scris în tine demult şi îmi pare rău pentru asta:(. De când nu am mai scris în tine, multe s‑au întâmplat:
A apărut CORONAVIRUS (COVID‑19)
 Nu am reuşit să îmi sărbătoresc ziua de naştere
 Facem clase online pe Zoom şi pe Meet
 Am 11 ani!
 S‑au închis şcolile deja de 2 luni:(
 Molul s‑a ÎNCHIS!!!:(
 Trebuie să purtăm mască
S‑a închis aproape totul
Şiiii... o să apar poate într‑o carte! Uite ce am scris:

Şcoala online pe timp de pandemie
Din păcate, pe la sfârşitul lui 2019, a apărut un virus contagios. Numele lui era CORONAVIRUS (Covid‑19). Din cauza acestuia, şcolile şi locurile publice s‑au închis. Am început să facem şcoală online din această cauză. La început am fost foarte fericită că îmi voi reîntâlni colegii, doar că, prima dată când am făcut şcoala online m‑am simţit un pic speriată. Adică, imaginează‑ţi! Să nu îţi vezi colegii pentru cam o lună şi după aceea trebuie să îi revezi. Dacă or să râdă de mine?! Dacă or să arate diferit?! Ce îngrozitor m‑am simţit!!! Dar mi‑a venit o idee! M‑am gândit ca, la prima oră, să îmi ţin camera video închisă ca să nu mă vadă. Mulţi colegi erau fericiţi şi mulţi erau speriaţi ca şi mine. Prima dată când am făcut şcoala online nu ne‑a dat temă, dar după o săptămână a început să ne dea. A fost foarte greu la început, deoarece tot rămâneam în urmă cu temele (şi încă rămân). La română, ne‑a dat un PowerPoint de transcris de 10 pagini!!! Eram săturată de toate acestea, NU MAI REZISTAM! Dar am realizat ceva ce doar un geniu ar fi putut descoperi: dacă îmi las camera video închisă şi mă pun pe mut, nu mă vede nimeni şi în plus, pot să fac ce vreau eu (de exemplu: să mănânc, să beau, să mă ridic de pe scaun etc.)! După primele ore online am prins însă curaj şi am vrut să îmi deschid camera video, dar ghici ce s‑a întâmplat?! Camera de pe tableta mea era poziţionată invers! Eram dezamăgită, dar pentru binele capului celuilalt (adică al privitorului), am hotărât să las camera închisă. Doamna de mate trebuia să îşi încline capul pentru a mă vedea! Eu cred că am ajuns la concluzia că înainte nu voiam să merg la şcoală, dar acum vreau! Aşa că, de acum încolo trebuie să mă mulţumesc cu chestiile pe care le am, deoarece altcândva poate vor dispărea.

Sper că ţi‑a plăcut povestea mea. Acum trebuie să plec. Paaa!

Mama:

9 martie 2020

Închiderea şcolilor a fost anunţată pentru ziua Anei. Dramă maximă. Lacrimi şi văicăreli. Am liniştit situaţia cu un cadou înainte de vreme. Măcar poate să împartă bomboane mâine, colegilor. Zi petrecută în telefoane şi alergătură. Evocarea de la Muzeul Literaturii a fost amânată. Abia pusesem afişele. Toate conferinţele internaţionale la care urma să particip au fost şi ele amânate. Am anulat petrecerea de sâmbătă, împreună cu tortul de 4 kg, cu etaj, şi am rezervat în schimb o masă la restaurant. În drum spre casă am cumpărat un tort mic.

18 martie 2020
De dimineaţă eram la coafor, când s‑a anunţat închiderea iminentă a salonului. Se pare că măsurile anunţate ieri seară au intrat deja în vigoare. Speriate, fetele mi‑au uscat părul în semi‑întuneric, cu perdelele trase. M‑au tuns rapid, mai scurt ca de obicei. Cine ştie când ne vom mai vedea? Mi‑au fost anulate întâlnirile medicale. Medicii au intrat în concediu sau şi‑au încheiat colaborarea cu clinicile private. Cabinetele mici au închis. Dacă te îmbolnăveşti, te descurci singur. Mă opresc la farmacie şi cumpăr mai mult cutii de paracetamol. Pe grupul de WhatsApp al părinţilor intră zilnic teme de la profesori. Tot teme primesc şi pe email. Sunt multe, aproape le pierd şirul. Am început să le notez într‑un carneţel. Cel mai bine s‑a organizat doamna de mate. A făcut un cont pe Google Classroom şi comunică direct cu copiii. Tableta de la Moş Crăciun îşi dovedeşte utilitatea. Ana a învăţat repede cum să o folosească. Am făcut multe cumpărături: mâncare, detergenţi, hârtie igienică. Prieteni din Occident mă avertizaseră să cumpăr cât mai repede hârtie igienică, înainte să dispară. La noi există însă din abundenţă. Ce lux! Nu găsesc însă săpun lichid, dezinfectanţi şi nici mănuşi de cauciuc. Mănuşile de latex şi măştile au dispărut complet de pe piaţă. Am plasat mai multe comenzi online. Unele au fost anulate peste câteva zile, altele au rămas neconfirmate şi incerte.

23 martie 2020
Am început ziua anulând rezervările de vacanţă. Hotelul a rămas deschis, îmi spune recepţionerul supărat, dar nu mai poate primi pe nimeni, deoarece i‑a fost închis restaurantul. Noi oricum nu putem părăsi oraşul. Constat că în nebunia cumpărăturilor online, m‑am ales cu un număr impresionant de mănuşi de cauciuc, de toate culorile. Am început să le asortez cu îmbrăcămintea, când ies afară. Modă de sezon. Şi sticlele de bulion sunt în număr neobişnuit de mare. Ne vor ajunge tot anul, dacă nu cumva chiar doi ani, cum scrie pe termenul de valabilitate. Am reuşit să le înghesui în cămara arhiplină şi am închis repede uşa. Nu strică să ai bulion. Profesorii în sfârşit s‑au organizat şi au început să folosească toţi Google Classroom. Din motive tehnice contul a trebuit recreat, dar nu mai contează, măcar vor comunica direct cu copiii, lăsându‑ne pe noi cu treburile noastre. Nu mai suport mesajele cu teme! Sper să intrăm într‑o rutină: Ana cu tableta ei, iar eu cu calculatorul meu. În sala de clasă virtuală intră zilnic teme şi lecţii noi. Lecţiile noi trebuie copiate în caiete. Copiatul durează însă mult, foarte mult. Unele PowerPoint‑uri, deşi frumoase, au zeci de pagini, iar Ana nu reuşeşte să sintetizeze informaţia. Îi dictez. Petrecem multe ore împreună, transcriind lecţii şi făcând teme. Unele teme trebuie scanate şi încărcate pe platformă. Sarcina cade, evident, tot în seama mea. Cărţile şi articolele mele aşteaptă timpuri mai bune...

4 aprilie 2020
Copiii au intrat în vacanţă pentru două săptămâni! Nu se mai bucură însă nimeni.

19 aprilie 2020
Paştele. L‑am sărbătorit în faţa televizorului. În noaptea de Înviere am pus lumânări aprinse la geam, dar nu am auzit pe nimeni cântând Hristos a Înviat de la balcon.

27 aprilie 2020
De o săptămână, de când a reînceput şcoala, Ana are întâlniri video, pe Google Meet cu colegii şi profesorii. La început m‑am bucurat. I se făcuse dor de şcoală, de colegi, până şi de orele de matematică! Acum însă nu ştiu ce să mai zic. Dimineaţa îşi face temele. De la 12 la 17 are şcoală online. Stă lipită de tabletă toată ziua. Mănâncă în pauzele de 10 minute, dintre ore. După şcoală vrea să se relaxeze, dar se joacă tot pe tabletă! Nu îmi place deloc situaţia. Dacă îi iau tableta, nu îşi poate verifica grupul de teme. Dacă i‑o las, o găsesc jucându‑se. Ce este de făcut?!

18 mai 2020
A încetat starea de urgenţă. Putem din nou ieşi afară. Lecţiile online continuă, după orarul de la şcoală. Nu toate orele se ţin. Unele sunt contramandate în ultima clipă. De la 12 la 17, Ana este în faţa tabletei, aşteptând. Dacă nu face o oră, se joacă Roblox pe tabletă. Trebuie să o verific tot timpul. Astăzi şi‑a reîntâlnit prietenii din parc. S‑a jucat mult cu ei. Când a revenit în casă mi‑a spus că uitase ce frumos este să te joci afară.

Părinţi şi copii în pandemie
(Arthur Suciu şi Eva)

Eva Suciu. În vacanţa de Covido 1.9....

Hm... Mă gândeam eu: "Ce am făcut în vacanţa asta aşa de tare?". A, ştiu! Starea de urgenţă a fost o prostie. Pe 14, intrăm în starea de alertă. Pe de‑o parte, nu putem merge în vacanţă! Pe de altă parte, nu putem merge în vacanţă! Şi pe de altă parte..., să nu plecăm de la adevăratul nostru motiv pentru care am scris acest mic eseu.

Hai s‑o iau cu începutul. Ajunsă acasă la ora şase fix (deoarece după şcoală mai stau şase ore la After). La 19 fix vine mama acasă şi‑aud deodată: "Se vor închide şcolile, grădiniţele etc. în intervalul 11- 22 martie". Trece un timp. Numărul cazurilor de îmbolnăvire începe să crească. Iohannis: "Intrăm în stare de urgenţă!".

În timpul stării de urgenţă, am primit un telefon şi am intrat pe Zoom cu doamna (Zoom = aplicaţie pe laptop cu care te poţi vedea cu alţii în acelaşi timp).

Dar am făcut şi alte lucruri, cum ar fi sculpturi din plastilină, piese de teatru cu păpuşile şi, cea mai tare chestie, am făcut din lego un dragon, o maşină, un samurai şi o navă de piraţi care are bombardiere (12 la număr).

Prietenele mele i‑au cerut pe telefon sfaturi lui... Origami Yoda, care e făcut de mine. Cea mai tare chestie! Şi am şi un Darth Paper, iar noi, fanii obişnuiţi şi cu fanii înfocaţi Star Wars, vedem cum Anakin cade în lavă pe planeta Mustafar şi Palpatin (de la palpitaţie) îl ia din lavă pe Anakin pentru că urma să devină ucenic Sith. Îl ia şi, cu dronele Părţii Întunecate, îl transformă pe Anakin într‑un omni‑robot: Darth Vader. Ce legătură are? Păi, lord Vader îşi putea scoate masca, aşa că la Darth Paper, când îi scoţi masca de hârtie, acolo e un pliu ascuns unde poţi să‑i desenezi faţa.

Cu bunica, pentru că de‑acum are wi‑fi, putem vorbi pe video cu ea.

Ce nu mi‑a plăcut a fost desigur starea de urgenţă!

Şi‑am făcut super‑descoperiri despre astrofizică. (Iubesc astrofizica!) Am văzut azi o ştire, care zicea că‑n spatele soarelui se ascunde o gaură neagră! Am mai făcut o descoperire: că cerul e făcut din materie. Şi am aflat unde se află Steaua Polară. Am mai aflat şi că steaua Sirius e formată din două stele: o pitică şi o gigantă. (Când am zis că astăzi am aflat despre ştirea cu gaura neagră înseamnă 11.05.2020.)

Simt că suntem o mare familie, aici, în România. Aşa că să sperăm şi să credem că vom trece de această perioadă. Aplauze pentru doctori!

Bun, pe lângă cercetările mele în a găsi sursa Universului (despre care o să vă mai povestesc), am mai aflat că stratul de ozon a început să se refacă. Apele nu mai sunt atât de poluate în această perioadă (parţial, căci oamenii, atunci când gătesc, aruncă uleiul în veceu şi o singură picătură de ulei poate polua un ocean întreg). În continuare, am mai aflat şi că un astrofizician (nu mai ţin minte cum îl cheamă) a zis că centrul unei găuri negre este un portal către un alt Univers. Şi, pe lângă faptul că o gaură neagră bântuie printre razele Soarelui, am mai aflat şi că pot exista Universuri paralele.

Am făcut multe descoperiri în această vacanţă de Covido 1.9.

Mai am o grămadă de chestii. Cum ar fi că vreau să merg pe Lună şi să‑mi las amprenta piciorului lângă cea a lui Neil Armstrong (primul om din lume care a pus piciorul pe Lună, în anul 1969). Şi nu voi renunţa! Dacă o căţeluşă pe nume Laika a putut merge pe Lună, în '57, înseamnă că şi un copil poate merge.

OK! Nu ştiu ce să zic, nu am mai făcut nimic altceva în vacanţă, dar sper că o să fie totul bine.

Arthur Suciu. Uitându‑te la pereţi

"Ce faci?" mă întreabă Eva. "Mă uit pe pereţi", i‑am răspuns, plictisit. "Şi ce vezi?" Ce să văd? Nu văd nimic. Pereţii ăştia au început să mă obosească. Vreau afară." "Chiar nu vezi nimic?" Ce să văd? A, da. Harta ta vorbitoare. Apeşi pe ea şi începe să te informeze. Pui degetul pe Franţa şi ea îţi spune: "Paris este capitala Franţei". "Şi? Altceva?" Văd posterele cu Cenuşăreasa, Belle, Aurora şi Albă‑ca‑Zăpada." "Altceva?" Văd că ai lipit un frigider de hârtie. Şi ai şi un ceas de hârtie. Şi o navă spaţială de hârtie, Apollo 11. Ai desenat pe perete sistemul solar. Mama ta ştie? Şi planetele sunt tot din hârtie. Uite şi un metru din hârtie, ca să‑ţi măsori înălţimea. Un steag tricolor din hârtie. Şi un copac din hârtie, un copac‑calendar. Aia roz de‑acolo ce e?" E o inimă 3D". "Şi acolo, deasupra biroului, ce scrie?" E un curcubeu şi, dedesubt, scrie: TOTUL VA FI BINE. Vezi câte lucruri poţi vedea când te uiţi pe pereţi?" Văd." "Nu vrei să lipim ceva împreună? Hai să facem o maşină de spălat din hârtie."

Recunoaştere

Robert Şerban

cu puştiul
după două luni de izolare
în drumeţie
pe un câmp de la marginea oraşului
trecem pe sub firele unor stâlpi
de înaltă tensiune

ce se‑aude?
întreb
un greiere
nu
o pasăre
o lăcustă
nu
o apă
nu băiete
e ceva ce există în aproape
toată lumea
coronavirus

Diavolul din Oraşul Alb

 

Erik Larson
Diavolul din Oraşul Alb
Crimă, magie şi nebunie la expoziţia care a schimbat America
Editura Publica, 2016
traducere din engleză de Alex Moldovan şi Mariana Buruiană

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Erik Larson, autor a numeroase bestselleruri internaţionale, lucrează la The Wall Street Journal şi colaborează cu Harper's, The New Yorker, The Atlantic Monthly şi Time Magazine. Locuieşte la Seattle împreună cu soţia sa, cele trei fiice şi mai multe animale de companie, printre care şi o căţeluşă pe nume Molly.

Este profesor de scriere de nonficţine, jurnalist de investigaţie nominalizat la Premiul Pulitzer, şi autor al cinci cărţi care s-au menţinut în ultimii 15 ani în topul New York Times bestsellers. Este cunoscut în special pentru Diavolul din Oraşul Alb - o carte care a stat aproape 6 ani în renumitul top. Cartea a primit, printre altele, premiul de nonficţiune Edgar Award 2004 şi a fost finalistă a National Book Award 2003. Leonardo DiCaprio a achiziţionat drepturile pentru ecranizarea cărţii, iar filmul va fi regizat de Martin Scorsese.

*

Expoziţia Universală de la Chicago din 1893, cunoscută drept Oraşul Alb, a reprezentat una dintre minunile lumii. În paginile acestei cărţi veţi citi o poveste incredibilă despre construcţia sa şi despre doi bărbaţi - unul, arhitect, celălalt, criminal în serie - ale căror destine s-au întrepătruns.

Arhitectul este Daniel H. Burnham, creatorul Expoziţiei Universale de la Chicago din 1893, o feerie cunoscută în întreaga lume drept Oraşul Alb, un peisaj grandios, vizionar, cu clădiri albe, amplasate într-un paradis de canale şi grădini. Criminalul este H.H. Holmes, un medic chipeş, cu ochi albaştri şi pătrunzători. El se foloseşte de atracţia provocată de marea expoziţie - şi de propriul şarm diavolesc - pentru a atrage zeci de tinere în capcana morţii.

Cei doi bărbaţi diferiţi, dar la fel de hotărâţi, laolaltă cu o pleiadă remarcabilă de personaje secundare pline de culoare, printre care se numără Buffalo Bill, George Ferris, Thomas Edison şi o parte dintre cei 27 de milioane de oameni care au avut parte de spectacolul orbitor al Oraşului Alb, sunt aduşi la viaţă în această hipnotică, periculoasă poveste a legendarei expoziţii care a transformat America şi a pregătit-o pentru secolul XX.

Istoria şi divertismentul se amestecă pentru a crea efectul dramatic al unui roman. O realitate cu adevărat mai stranie decât ficţiunea. (The New York Times)

O carte irezistibilă, care se citeşte ca şi când ar fi cea mai convingătoare şi captivantă ficţiune. (Time Out)

Atât de plină de viaţă, încât te aştepţi să-ţi sară oricând din mâini. (Yorkshire Evening Post)

Fragment
Cele necesare

Într-o dimineaţă de august, în 1886, când din caldarâm se ridica o căldură intensă ca febra unui copil, un bărbat pe nume H.H. Holmes a intrat într-una din gările oraşului Chicago. Aerul era stătut, nu se simţea nicio adiere şi mirosea a piersici putrede, a balegă de cal şi a antracit de Illinois ars. O jumătate de duzină de locomotive stăteau în depou aruncând aburi pe cerul deja galben.

Holmes a cumpărat un bilet până într-un orăşel numit Englewood din districtul Lake, o localitate cu 200.000 de locuitori aflată la sud de Chicago. Din localitate făceau parte Union Stock Yards şi două parcuri mari: Washington Park, cu peluze, grădini şi o pistă populară de curse, şi Jackson Park, un loc părăsit, neamenajat, aflat pe malul lacului.

În ciuda căldurii, Holmes avea un aer proaspăt şi vioi. În timp ce traversa gara, ocheadele pe care i le aruncau tinerele cădeau în jurul lui precum nişte petale purtate de vânt.

Avea un mers apăsat şi era îmbrăcat bine, dând senzaţia de bogăţie şi împlinire. Avea 26 de ani, un metru şaptezeci înălţime şi cântărea doar 70 de kg. Avea părul negru şi nişte ochi albaştri uimitori, care la un moment dat fuseseră comparaţi cu ochii unui hipnotizator. "Ochii sunt foarte mari şi larg deschişi", observa mai târziu un medic pe nume John L. Capen. "Sunt albaştri. Ucigaşii pricepuţi, la fel ca bărbaţii pricepuţi din alte domenii, au ochi albaştri." Capen a mai remarcat buzele subţiri, acoperite de o mustaţă neagră şi bogată. Însă urechile lui Holmes i s-au părut uimitoare. "Este o ureche incredibil de mică, al cărei vârf are forma pe care sculptorii din vechime obişnuiau s-o dea pentru a indica răutatea şi depravarea atunci când sculptau satiri." În general, nota Capen, "e construit după un tipar foarte delicat".

Pentru femeile care încă nu-i cunoşteau obsesiile intime, era de o delicateţe atrăgătoare. Încălca regulile curente referitoare la intimitate: stătea prea aproape, se uita prea intens, atingea prea mult şi prea mult timp. Iar femeile îl adorau pentru asta.

A coborât din tren în inima Englewoodului şi, pentru câteva momente, s-a uitat în jur. S-a oprit la intersecţia 63 Street cu Wallace. Pe un stâlp de telegraf de la colţul străzii era prinsă cutia de alarmă în caz de incendiu cu numărul 2475. În depărtare se zăreau câteva case cu trei etaje aflate în construcţie. Auzea bocăniturile ciocanelor. Copacii plantaţi recent erau înşiraţi în linie, dar căldura şi ceaţa îi făceau să arate ca nişte soldaţi care au răbdat prea mult de sete în deşert. Nu se simţea nicio adiere, iar aerul era umed şi mirosea a lemn dulce ars de la macadamul proaspăt pus. La colţul străzii se afla un magazin pe a cărui firmă scria Drogheria E.S. Holton.

A luat-o la pas. A ajuns pe strada Wentworth, care se întindea de la nord la sud şi care era principala arteră comercială din Englewood, ticsită de cai, căruţe şi faetoane. La intersecţia dintre 63 Street şi Wentworth a trecut pe lângă o remiză de pompieri care adăpostea Secţia de Pompieri nr. 51. Alături era o secţie de poliţie. Câţiva ani mai târziu, un locuitor lipsit de simţul macabrului scria: "Deşi uneori poliţia era foarte utilă în districtul Stock Yards, Englewoodul ducea o viaţă tihnită, fără prea mare nevoie de prezenţa poliţiştilor, poate doar pentru a da culoare peisajului şi a avea grijă ca vacile să nu fie deranjate din păscut".

Holmes a revenit pe strada Wallace, unde a văzut firma drogheriei Holton. Intersecţia era traversată de linii ferate. Un paznic stătea acolo, cu ochii mijiţi de la soare, urmărind trenurile, şi la fiecare câteva minute cobora o barieră când trecea o locomotivă pufăind. Drogheria se afla în colţul nord-vestic al intersecţiei dintre Wallace şi 63 Street. Diametral opus de strada Wallace se afla un teren viran mare.

Holmes a intrat în magazin unde a găsit-o pe doamna Holton, o femeie în vârstă. A simţit că aceasta era vulnerabilă, aşa cum un alt bărbat ar fi simţit dâra de parfum lăsată în urmă de o femeie. S-a prezentat ca fiind doctor şi farmacist şi a întrebat-o pe femeie dacă nu cumva avea nevoie de ajutor în magazin. A vorbit încet, zâmbind întruna, şi a fixat-o cu ochii lui albaştri.

Cum se pricepea să facă conversaţie, în curând ea i-a destăinuit durerea ei cea mai mare. Soţul ei, care se afla în apartamentul de la etaj, suferea de cancer şi era pe moarte. I-a mărturisit că devenise o povară să se ocupe de magazin şi să aibă grijă şi de el.

Holmes a ascultat-o cu ochii umezi. I-a atins braţul. Ar putea prelua din povară, i-a spus. Şi nu doar atât, ar putea transforma drogheria într-o afacere înfloritoare care să bată concurenţa.

Privirea lui era extrem de clară şi de albastră. Femeia i-a răspuns că trebuia să discute cu soţul ei.

Ea a urcat la etaj. Era o zi fierbinte. Muştele se odihneau pe pervazul ferestrei. Afară s-a auzit huruitul unui alt tren care traversa intersecţia. Funinginea şi fumul treceau prin faţa ferestrei ca o ceaţă murdară. Avea să vorbească cu soţul ei, da, însă el era pe moarte şi ea era cea care se ocupa de magazin şi preluase responsabilităţile, aşa c-a luat o decizie.

Gândul la tânărul doctor îi dădea un sentiment de mulţumire pe care nu-l mai simţise de multă vreme.

*

Holmes mai fusese la Chicago, dar numai în trecere. Oraşul îl impresionase, a spus el mai târziu, ceea ce era surprinzător, pentru că, de obicei, nu-l surprindea nimic, nimic nu reuşea să-l mişte. Evenimentele şi persoanele îi atrăgeau atenţia aşa cum obiectele în mişcare atrag atenţia unui amfibian: prima dată estima automat distanţa, apoi evalua valoarea şi apoi lua decizia de a acţiona sau de a nu face nimic. Când, în sfârşit, a decis să se mute la Chicago, încă se folosea de numele lui real, Herman Webster Mudgett.

La fel ca majoritatea oamenilor, primul lui contact senzorial cu Chicago a fost putoarea fantastică ce se simţea tot timpul lângă Union Stock Yards, o adiere de putrefacţie şi păr ars, "un miros primitiv", scria Upton Sinclair, "crud şi brut; era greu, aproape rânced, senzual şi puternic". Cei mai mulţi îl găseau respingător. Cei puţini care îl găseau revigorant erau de obicei bărbaţi care se scăldaseră în "râul morţii" din oraş, după exprimarea lui Sinclair, şi reuşiseră să găsească în el mari bogăţii. Ar fi tentant să ne imaginăm că moartea şi sângele l-au făcut pe Mudgett să se simtă bine-venit, dar e mai plauzibil să presupunem c-a avut sentimentul că, în sfârşit, a găsit oraşul care permitea o gamă mai bogată de comportamente decât cele tolerate la Academia Gilmanton din New Hampshire, oraşul unde se născuse şi unde băieţelul mic, ciudat şi extrem de inteligent îşi petrecuse copilăria - şi unde, în consecinţă, căzuse pradă imaginaţiei sadice a colegilor săi.

Un episod anume i-a rămas viu în amintire toată viaţa. Avea cinci ani şi era îmbrăcat prima oară în costum când părinţii l-au trimis la şcoală să-şi înceapă studiile. "În fiecare zi trebuia să trec prin faţa cabinetului unui medic din localitate, a cărui uşă era foarte rar închisă", scria el mai târziu. "Aveam o aversiune specială pentru acel loc, parţial pentru că, în mintea mea, era asociat cu sursa tuturor acelor amestecuri greţoase care mă terorizaseră în copilărie (pentru că asta se întâmpla înainte să apară medicamentele pentru copii) şi, parţial, din cauza unor zvonuri vagi ce-mi ajunseseră la ureche legate de ce se afla înăuntru."

Într-adevăr, un cabinet medical putea fi un loc groaznic în vremurile acelea. Toţi medicii erau, într-un fel, nişte amatori. Cei mai buni cumpărau cadavre pe care le studiau. Plăteau cu banii jos, fără nicio rezervă, şi păstrau anumite părţi interesante ale organelor afectate de boală în nişte borcane mari şi transparente. În cabinete atârnau schelete pentru a putea face uşor trimiteri anatomice; unele dintre acestea aveau mai mult decât un rol funcţional, fiind adevărate opere de artă extrem de detaliate, extrem de precis îmbinate - fiecare os albit era prins de următorul cu sârmă de alamă, sub un craniu care rânjea cu blândeţe - încât părea gata s-o ia la fugă clămpănind pe stradă ca să prindă următorul tramvai pe cablu.

Doi copii au aflat de teama lui Mudgett şi într-o zi l-au prins şi l-au târât în cabinetul doctorului, în timp ce el "se zbătea şi ţipa". "Nu s-au lăsat", scria Mudgett, "până nu m-au pus faţă în faţă cu unul dintre scheletele rânjitoare, care părea gata să mă prindă."

"A fost o răutate să-i faci aşa ceva unui copil mic şi cu o sănătate fragilă", scria el, "dar s-a dovedit fi o metodă eroică de tratament, menită, în cele din urmă, să mă vindece de temerile mele şi să inculce în mine, în primul rând, un sentiment puternic de curiozitate şi, în al doilea rând, dorinţa de a învăţa, care, după mulţi ani, a avut drept consecinţă faptul c-am îmbrăţişat profesia de medic."

Probabil că incidentul a avut loc, însă sub o altă formă. Cel mai probabil, cei doi băieţi mai mari au descoperit că victima lor de cinci ani n-a fost prea afectată; că nu numai că nu s-a zbătut şi n-a ţipat, ci a privit scheletul cu o apreciere detaşată. Când şi-a îndreptat din nou privirea spre răpitori, aceştia au fost cei care au fugit.

*

Gilmanton era un mic sat din zona lacurilor din New Hampshire, suficient de izolat încât locuitorii să nu aibă acces zilnic la ziare şi să nu audă decât arareori şuieratul trenurilor. Mudgett avea doi fraţi, un frate şi soră. Tatăl său, Levi, era fermier, aşa cum fusese şi tatăl lui Levi. Părinţii lui Mudgett erau metodişti devotaţi şi reacţionau la comportamentele neadecvate cu nuiaua şi cu rugăciuni, după care urma izolarea în pod şi o zi fără dreptul de a vorbi şi fără mâncare. Mama insista adesea ca băiatul să se roage cu ea în camera ei, apoi îl înconjura cu o pietate sfioasă.

După cum recunoştea chiar el, era "băiatul mamei". Şi-a petrecut mult timp singur, în camera sa, citind Jules Verne şi Edgar Allan Poe şi inventând lucruri. A construit un mecanism care funcţiona pe bază de vânt şi care scotea zgomote menite să sperie păsările de pe pământurile familiei şi şi-a propus să creeze un perpetuum mobile. Şi-a ascuns comorile preferate în nişte cutiuţe, printre acestea aflându-se primul dinte scos şi o fotografie cu "drăguţa lui de 12 ani", însă mai târziu s-a speculat că aceste cutii conţineau şi lucruri mai macabre, cum ar fi cranii de mici animale pe care le-ar fi schilodit şi disecat pe viu în pădurea din jurul satului Gilmanton. Aceste speculaţii s-au bazat pe lecţiile dure învăţate în secolul XX despre comportamentul copiilor asemănători lui. Singurul prieten apropiat al lui Mudgett era un băiat pe nume Tom, care a murit în urma unei căzături în timp ce băieţii se jucau într-o casă abandonată.

Mudgett şi-a scrijelit iniţialele pe un ulm bătrân de la ferma bunicului său, unde familia însemna cu crestături în tocul uşii cât mai crescuse în înălţime. Prima crestătură e la mai puţin de 90 de centimetri. Unul dintre lucrurile pe care-i plăcea cel mai mult să le facă era să se caţere până pe o creastă înaltă şi să strige pentru a produce ecou. A făcut comisioane pentru un "fotograf ambulant" care a poposit o vreme şi în Gilmanton. Bărbatul şchiopăta şi s-a bucurat să primească ajutor. Într-o dimineaţă, fotograful i-a dat lui Mudgett o bucată ruptă de lemn şi i-a cerut s-o ducă la bărbatul din sat care făcea căruţe ca să i-o înlocuiască. Când Mudgett s-a întors cu bucata cea nouă, l-a găsit pe fotograf stând lângă uşă, pe jumătate dezbrăcat. Fără niciun avertisment, fotograful şi-a scos unul din picioare.

Mudgett a fost uimit. Nu mai văzuse până atunci un membru artificial şi a urmărit atent cum fotograful a băgat noua bucată de lemn într-o porţiune a piciorului. "N-aş fi fost mai surprins nici dacă, în continuare, şi-ar fi scos şi capul în acelaşi mod misterios", scria Mudgett.

Ceva din expresia lui Mudgett i-a atras fotografului atenţia. Într-un picior, s-a îndreptat spre aparatul de fotografiat şi s-a pregătit să-i facă o poză lui Mudgett. Înainte să deschidă diafragma, a ridicat piciorul fals şi l-a fluturat în faţa băiatului. După câteva zile, când fotografia a fost gata, i-a dat-o lui Mudgett.

"Am păstrat-o mulţi ani", scria Mudgett, "şi încă mai am în faţa ochilor chipul slăbuţ, pe care se citea teroarea, al băieţelului desculţ îmbrăcat în haine făcute în casă."

În momentul în care Mudgett descria această întâlnire în memoriile sale, se găsea într-o celulă de închisoare şi spera să trezească un val de simpatie publică. Deşi e fascinant să ne imaginăm scena, realitatea e că era aproape imposibil să surprinzi momente spontane cu aparatele care existau în copilăria lui Mudgett, mai ales dacă subiectul era un copil. Dacă fotograful a văzut ceva în ochii lui Mudgett, a fost un gol albastru despre care ştia, spre tristeţea sa, că nu poate fi surprins de niciun film.

*

Mudgett a absolvit şcoala la 16 ani şi, în ciuda vârstei fragede, s-a angajat ca profesor, mai întâi în Gilmanton şi apoi în Alton, New Hampshire, unde a cunoscut o tânără pe nume Clara A. Lovering. Aceasta nu mai cunoscuse pe nimeni ca Mudgett. Era tânăr, dar sigur pe el, şi se pricepea s-o facă să se simtă bine chiar şi atunci când nu era deloc aşa. Folosea vorbele cu iscusinţă şi căldură, o atingea uşor, cu afecţiune, chiar şi în public. Marele lui defect era că-i cerea cu insistenţă să facă dragoste cu el, nu ca un iubit care-i făcea curte, ci într-o manieră specifică doar cuplurilor căsătorite. Ea îl ţinea la distanţă, dar nu putea să nege că Mudgett trezea în ea o dorinţă intensă care-i condimenta visele. Mudgett avea 18 ani când i-a cerut să fugă cu el. Ea a fost de acord. S-au căsătorit pe 4 iulie 1878, în faţa unui judecător de pace.

La început, între cei doi a existat o pasiune mult mai mare decât cea la care se aşteptase Clara din bârfele femeilor mai în vârstă, dar relaţia lor s-a răcit repede. Mudgett pleca de-acasă pentru perioade îndelungate. În curând a început să lipsească cu zilele. În cele din urmă, dus a fost.

Cei doi au rămas căsătoriţi în registrul de stare civilă din Alton, New Hampshire, un act oficial, dar care nu însemna nimic.

*

La 19 ani, Mudgett s-a dus la facultate. Iniţial se gândise la Dartmouth, dar s-a răzgândit şi a ales medicina. Prima dată s-a înscris la secţia de medicină a Universităţii din Vermont, Burlington, însă şcoala i s-a părut prea mică şi, după numai un an, s-a mutat la Universitatea din Michigan, în Ann Arbor, una dintre cele mai importante şcoli de medicină din Vest, recunoscută pentru accentul pus pe controversata artă a disecţiei. S-a înscris acolo pe 21 septembrie 1882. În vara primului an de studiu a săvârşit ceea ce a numit în memoriile sale drept "prima faptă cu adevărat necinstită din viaţa mea". A găsit o slujbă de comis-voiajor pentru o editură, sarcina sa fiind de a vinde o singură carte în partea de nord-vest a statului Illinois. În loc să returneze încasările, el le-a păstrat. La sfârşitul verii s-a întors la Michigan. "Nu puteam zice că excursia mea în Vest fusese un eşec", scria el, "pentru că văzusem Chicagoul."

A absolvit în iunie 1884, cu note nu tocmai grozave, şi şi-a propus să găsească "un loc prielnic" unde să-şi deschidă cabinet. În acest scop s-a angajat din nou ca comis-voiajor, de data asta la o pepinieră cu sediul în Portland, Maine. Aşa a călătorit prin oraşe prin care altfel n-ar fi trecut. În cele din urmă a ajuns în Mooers Forks, New York, unde, conform ziarului Chicago Tribune, administratorii şcolii primare, "impresionaţi de manierele alese ale lui Mudgett", l-au angajat ca director al şcolii, poziţie pe care a ocupat-o până şi-a deschis, în sfârşit, un cabinet medical. "Am petrecut aici un an în care mi-am făcut treaba bine şi cu conştiinciozitate, lucru pentru care am avut parte de multă recunoştinţă, dar de bani puţini sau deloc."

Oriunde mergea, păreau să se întâmple lucruri tulburătoare. Profesorii din Michigan n-au putut spune mare lucru despre talentele sale academice, dar şi-au amintit că s-a făcut remarcat în alt fel. "Unii dintre profesorii de aici şi-l amintesc ca pe un neisprăvit", au spus cei de la universitate. "Şi-a încălcat promisiunea de a lua în căsătorie o coafeză, o văduvă, care a venit în Ann Arbor din St. Louis, Michigan."

În Mooers Forks s-a zvonit că un băiat care a fost văzut în compania lui dispăruse. Mudgett a susţinut că băiatul s-a întors acasă, în Massachusetts. N-a existat nicio anchetă. Nimeni nu-şi putea închipui că fermecătorul doctor Mudgett era în stare să facă rău cuiva, cu atât mai puţin unui copil.

Adesea, Mudgett se plimba la miezul nopţii pe strada din faţa casei unde locuia.

*

Mudgett avea nevoie de bani. Ca profesor câştigase un salariu de mizerie; cabinetul îi aducea un venit doar cu puţin mai mare. "În toamna lui 1885", scria el, "făceam foamea."

Pe când era student la medicină, îi spusese unui coleg canadian ce simplu ar fi fost ca unul dintre ei să-şi facă o asigurare de viaţă al cărei beneficiar să fie celălalt şi apoi să folosească un cadavru pentru a demonstra moartea celui asigurat. Mudgett şi-a aminti de idee în Mooers Forks. I-a făcut o vizită fostului său coleg şi a constatat că nici starea financiară a acestuia nu era mai bună. Împreună au făcut un plan bine pus la punct prin care să înşele compania de asigurări, pe care Mudgett l-a descris în memoriile sale. Era un plan extrem de complex şi de macabru, care probabil ar fi fost imposibil de pus în aplicare, dar descrierea lui e importantă din perspectiva lucrurilor pe care le-a dezvăluit, fără intenţie, despre mintea lui bolnavă.

În linii mari, planul presupunea ca Mudgett şi prietenul său să recruteze încă doi complici, împreună cu care să însceneze moartea unei familii de trei persoane şi să le înlocuiască cadavrele. Acestea aveau să apară ulterior într-o stare avansată de descompunere, iar conspiratorii urmau să împartă asigurarea în caz de deces de 40.000 de dolari (echivalentul a peste un milion de dolari în secolul XXI).

"Planul implica mult «material»", scria Mudgetts, "adică nu mai puţin de trei trupuri", ceea ce însemna că el şi prietenul său trebuiau să facă rost cumva de trei cadavre care să semene cu soţul, soţia şi copilul.

Lui Mudgett nu i se părea complicat să facă rost de cadavre, deşi, la acel moment, lipsa la nivel naţional a cadavrelor necesare pentru învăţământul medical îi determinase pe medici să dea iama prin cimitire pentru a găsi oameni decedaţi de curând. Dându-şi seama că nici chiar un medic n-avea cum să facă rost de trei cadavre fără a provoca suspiciuni, Mudgett şi complicele său au căzut de acord că fiecare trebuie să pună umărul pentru a obţine "cele necesare".

Mudgett a susţinut că în noiembrie 1885 s-a dus la Chicago, de unde şi-a procurat "partea" de cadavre. Pentru că nu şi-a putut găsi un loc de muncă, şi-a depozitat partea şi a plecat la Minneapolis, unde şi-a găsit de lucru într-o drogherie. A rămas în Minneapolis până în mai 1886, când a plecat la New York, cu gândul să ia cu el "o parte din «material»", şi să lase restul în Chicago. "Şi acesta", a spus el, "necesita o reambalare".

El a susţinut c-a lăsat un pachet cu bucăţi dintr-un cadavru la Fidelity Storage Warehouse în Chicago. A luat celălalt pachet cu el la New York, unde l-a plasat "într-un loc sigur". Însă, în timpul călătoriei cu trenul la New York, a citit în ziar două articole despre crime comise pentru a încasa asigurarea "şi pentru prima oară mi-am dat seama cât erau de bine organizate şi de pregătite marile companii de asigurări pentru a detecta şi a pedepsi acest tip de fraudă". Aceste articole, a susţinut el, l-au făcut să renunţe la plan şi să abandoneze orice speranţă de a duce la împlinire o astfel de înşelătorie în viitor.

Minţea. De fapt, Mudgett era convins că abordarea era valoroasă în sine - înscenarea morţii altora, prin care putea jecmăni companiile de asigurări de viaţă. Ca medic, ştia că nu exista niciun mijloc de stabilire a identităţii cadavrelor arse, dezmembrate sau desfigurate în orice alt fel. Şi pe el nu-l deranja să manipuleze cadavre. Erau doar "materiale", la fel ca lemnele de foc, deşi era ceva mai dificil să scapi de ele.

Minţea şi în privinţa nevoii de bani. Proprietarul casei din Mooers Forks unde locuia, D.S. Hays, a observat că Mudgett se afişa adesea cu sume mari de bani. Hays a devenit suspicios şi l-a urmărit îndeaproape pe Mudgett - deşi nu suficient de îndeaproape.

*

Mudgett a plecat din Mooers Fork la miezul nopţii, fără să-i plătească lui Hays suma datorată pentru găzduire. A pornit spre Philadelphia, unde spera să se angajeze la o drogherie şi, ulterior, să devină partener sau proprietar. Însă n-a găsit nimic potrivit, angajându-se în schimb ca "îngrijitor" la Norristown Asylum. "Aici", scria el, "am avut parte de prima mea experienţă cu nebuni şi a fost una atât de îngrozitoare, încât ani buni după aceea, uneori chiar şi acum, chipurile lor îmi apar în somn." După câteva zile şi-a dat demisia.

Până la urmă şi-a găsit o slujbă la una dintre drogheriile din Philadelphia. La scurt timp după aceea, un copil a murit după ce a luat medicamente cumpărate din magazin. Mudgett a plecat imediat din oraş.

A luat un tren spre Chicago, dar a descoperit în curând că nu putea lucra ca farmacist în Illinois dacă nu lua examenul de autorizare organizat în capitala statului, Springfield. Acolo, în iulie 1886, anul în care Sir Arthur Conan Doyle îşi prezenta în faţa lumii celebrul detectiv, Mudgett s-a înregistrat sub numele de Holmes.

*

Holmes a înţeles că în Chicago acţionau forţe noi şi puternice, care produceau o expansiune aproape miraculoasă. Oraşul creştea în toate direcţiile posibile, iar în locul unde se învecina cu lacul a crescut pe verticală, ridicând astfel valoarea terenului din zona Loop. El a văzut pretutindeni dovezi că oraşul prospera. Chiar şi fumul era o dovadă. Ziarelor locale le plăcea să se laude cu creşterea uimitoare a numărului de muncitori angajaţi în fabricile din Chicago, în special cele de procesare a cărnii. Holmes ştia - la fel ca toată lumea - că, atâta vreme cât zgârie-norii se înălţau şi abatoarele îşi sporeau volumul de muncă, cererea de muncitori avea să rămână crescută şi că muncitorii şi supraveghetorii lor vor căuta să locuiască în suburbiile oraşului, unde macadamul era drept, apa curată, şcolile bune şi, cel mai important, aerul nu era contaminat cu duhoarea de organe în putrefacţie care provenea de la Union Yards.

Pe măsură ce populaţia oraşului creştea, cererea de locuinţe s-a transformat într-o "febră a apartamentelor". Când oamenii nu găseau sau nu-şi puteau permite apartamente, ei căutau să închirieze camere în locuinţe particulare sau în pensiuni, unde în chirie era inclusă şi masa.

Speculanţii au prosperat şi au creat peisaje stranii. În Calumet, o mie de felinare bogat ornamentate se ridicau în mijlocul unei mlaştini, unde nu făceau decât să lumineze în ceaţă şi să atragă nori de ţânţari. Theodore Dreiser a ajuns în Chicago cam în aceeaşi perioadă cu Holmes şi a fost uimit de acest peisaj futurist. "S-au construit în oraş kilometri întregi de străzi şi o reţea de canalizare în zone în care era câte-o casă izolată", scria el în Sister Carrie. "Existau zone bătute de vânturile năprasnice şi de ploaie, care însă erau luminate toată noaptea de şiruri pâlpâitoare de lămpi cu gaz ce se bălăngăneau în bătaia vântului."

Una dintre suburbiile cu cea mai rapidă dezvoltare era Englewood. Chiar şi un nou-venit ca Holmes putea să-şi dea seama că Englewoodul era în plină expansiune. Reclamele imobiliare erau pline de mărturii despre amplasare şi valoarea tot mai mare. De fapt, Englewoodul cunoscuse o dezvoltare accelerată încă de la Marele Incendiu din 1871. Un locuitor îşi amintea cum, imediat după incendiu, "a existat o cerere atât de mare pentru locuinţe în Englewood şi populaţia a crescut atât de rapid, încât era imposibil să ţii pasul". Bătrânii lucrători la căile ferate încă îi spuneau Chicago Junction, Junction Grove sau pur şi simplu Junction, datorită celor opt linii de cale ferată care se întâlneau acolo, dar după Războiul Civil locuitorii se săturaseră de rezonanţa industrială a numelui. În 1868, o doamnă pe nume H.B. Lewis a sugerat un nume nou, Englewood, numele unui oraş din New Jersey, unde locuise ea cândva şi care purta numele unei păduri din Carlisle, Anglia, legendară pentru că adăpostise doi proscrişi în genul lui Robin Hood. Aici, în locul pe care locuitorii oraşului Chicago îl numeau o "suburbie-tramvai", au ales să locuiască supraveghetorii de la abator, aşa cum patronii companiilor şi-au făcut sedii în zgârie-norii din Loop. Şi-au cumpărat case mari pe străzi numite Harvard şi Yale, pe care erau plantaţi ulmi, frasini, platani şi tei şi pe care se aflau indicatoare care interziceau accesul căruţelor, cu mici excepţii. Şi-au trimis copiii la şcoli, au mers la biserică şi au participat la reuniunile masonilor şi ale altor 45 de societăţi secrete din orăşel care erau organizate în loje, regate şi cuiburi. Duminica se plimbau pe pajiştile catifelate din Washington Park şi, dacă îşi doreau să fie singuri, pe culmile bătute de vânturi din Jackson Park, la capătul estic al 63 Street, pe malul lacului.

Mergeau la serviciu cu trenul şi cu tramvaiul şi se felicitau că nu locuiesc în direcţia vântului care bătea dinspre abatoare. Dezvoltatorul unei mari parcele din Englewood a atras clienţii prezentând acest avantaj într-un catalog care promova vânzarea a două sute de loturi de casă numite Ansamblul Bates: "Este în special convenabil şi accesibil pentru oamenii de afaceri de la Union Stock Yards şi nu se simt mirosurile aduse de vânturile care bat în cele mai elegante zone din oraş".

*

Până la urmă, doctorul Holton a murit. Holmes i-a făcut văduvei o ofertă: avea să cumpere magazinul, iar ea putea să locuiască în continuare în apartamentul de la etajul întâi. Şi-a formulat oferta în aşa fel încât parcă ar fi făcut achiziţia nu spre propriul beneficiu, ci doar pentru a o elibera pe îndoliata doamnă Holton de povara muncii. I-a atins acesteia braţul în timp ce vorbea. După ce contractul de vânzare a fost semnat, a rămas lângă ea şi i-a mulţumit cu lacrimi în ochi.

Banii pentru achiziţie proveneau în principal din ipotecarea dependinţelor şi a stocurilor magazinului, el acceptând să ramburseze împrumutul cu o rată de o sută de dolari pe lună (aproximativ trei mii de dolari la valoarea din secolul XXI). "Afacerea mergea bine", spunea el, "şi pentru prima dată în viaţă mi-am găsit locul într-o afacere care să mă mulţumească."

A schimbat firma: Farmacia H.H. HOLMES. Odată ce s-a răspândit vestea că un medic tânăr, frumos şi, se pare, necăsătorit, se găsea acum în spatele tejghelei, tot mai multe femei singure, între 20 şi 30 de ani, au devenit cliente fidele. Se îmbrăcau frumos şi cumpărau lucruri de care n-aveau nevoie. Şi clienţilor vechi le plăcea noul proprietar, deşi le lipsea prezenţa reconfortantă a doamnei Holton. Soţii Holton le fuseseră alături când li se îmbolnăviseră copiii şi îi mângâiaseră când aceste boli se dovediseră fatale. Ştiau că doamna Holton a vândut magazinul. Dar de ce n-o mai vedeau deloc prin oraş?

Holmes a zâmbit şi le-a explicat că ea hotărâse să-şi viziteze rudele din California, lucru pe care visa de mult să-l facă, dar pentru care nu găsise timpul sau banii necesari şi pe care, cu siguranţă, nu-l putuse face cât soţul ei fusese pe patul de moarte.

Pe măsură ce timpul trecea şi întrebările se răreau, Holmes a schimbat puţin povestea. Doamnei Holton, a explicat el, îi plăcuse atât de mult California, încât hotărâse să se stabilească acolo definitiv.