Grigore Filipescu. Viaţa, activitatea şi năzbâtiile unui om politic controversat

 

Andrei Popescu
Grigore Filipescu. Viaţa, activitatea şi năzbâtiile unui om politic controversat
Editura Vremea, 2020


*****
Intro

Descendent dintr-o veche familie boierească, Grigore Filipescu (1886-1938) şi-a făcut studiile în Franţa şi Elveţia, de unde s-a întors cu o dublă specializare: jurist şi inginer. Primele acţiuni prin care s-a remarcat tânărul om politic au fost divulgarea în presa americană a unor secrete de stat ale României cu privire la pretenţiile pe care ţara noastră le avea asupra unor teritorii ale Bulgariei şi o bătaie sângeroasă pe care a avut-o cu un ziarist liberal. Aceste "năzbâtii" de la debutul carierei l-au făcut pe tatăl său să exclame: "Tare mă tem că Grigoraş are să fie nu numai nebun, dar şi prost".

În viaţa politică a fost un traseist, fiind membru al unui număr de zece partide. În 1929, a înfiinţat propria grupare, numită Liga "Vlad Ţepeş", care avea ca principal scop readucerea în ţară a prinţului Carol şi înscăunarea sa ca rege al României. După urcarea pe tron, Carol al II-lea l-a răsplătit pe Grigore Filipescu cu funcţia de preşedinte al societăţii de telefoane. Din acest post, el asculta telefoanele adversarilor politici şi economici, iar divulgarea acestei activităţi a iscat un scandal de proporţii în epocă.

În timpul guvernării conduse de Nicolae Iorga, 25 de membri ai Ligii "Vlad Ţepeş" au ajuns parlamentari, iar în 1932 gruparea s-a transformat în Partidul Conservator, parcurgând, ca orientare politică, un ciudat drum de la o formaţiune de inspiraţie fascistă până la un aliat al comuniştilor. Grigore Filipescu s-a mai remarcat, printre altele, ca ziarist, mare crescător de cai de curse, conducător al mai multor societăţi comerciale sau organizator al primelor concursuri internaţionale de scrimă din România. De asemenea, a fost cunoscut în epocă şi pentru numeroasele dueluri la care i-a provocat pe diverşi oameni politici, jurnalişti sau diplomaţi.

Fragment

Activitatea politică
Debutul în viaţa politică şi primele funcţii publice

Momentul în care Grigore Filipescu şi-a făcut intrarea pe scena politică trebuie să fi avut loc undeva între 1912 şi 1915. Întrucât tatăl său, Nicolae Filipescu, era unul dintre liderii Partidului Conservator (P.C.), aceasta a fost şi prima grupare în care tânărul "Grigoraş" a activat. În 1915 era deja membru al acestui partid^[i], iar Constantin Argetoianu spunea că "fusese amestecat destul de intens în tractaţiunile şi în luptele care duseseră în 1915 la ruptura din Partidul Conservator"^[ii]. Un an mai târziu era văzut deja ca un posibil viitor conducător al conservatorilor^[iii].

Grigore Filipescu a fost un traseist politic, fiind membru al unei multitudini de partide. De aceea, o publicaţie satirică din anii '30 observa că, din punct de vedere politic, el "i-a frecventat pe toţi şi a trecut prin toate"^[iv]. De-a lungul timpului, Filipescu a făcut parte din Partidul Conservator (până în 1916), Partidul Conservator-Naţionalist (1916‑1917), Partidul Muncii (1917-1918), Liga Poporului (1918), Partidul Conservator-Democrat (1918-1922), Partidul Naţional Român (1922-1926), Partidul Naţional Ţărănesc (1926-1927), Partidul Poporului (1927-1929), Liga "Vlad Ţepeş" (1929-1932) şi Partidul Conservator (1932‑1938). Lista este într-adevăr foarte mare, dar, în realitate, Filipescu a plecat doar de patru ori dintr-un partid pentru a se alătura altuia, în restul cazurilor el ajungând dintr-o grupare politică în alta în urma unor fuziuni sau transformări.

Asemenea multor fii de oameni politici, Grigore Filipescu a trebuit, înainte de a intra în prima linie a politicii româneşti, să profeseze în domeniul în care era pregătit, pentru a arăta că era capabil să îşi îndeplinească atribuţiile venite o dată cu o funcţie. După cum am văzut, el avea, după terminarea studiilor, o dublă specializare, de inginer şi jurist. Probabil nu a practicat niciodată avocatura, însă în anii dinaintea Primului Război Mondial a început o carieră de inginer, pe care a întrerupt-o ulterior pentru a se axa pe activitatea politică.

În 1912, după încheierea studiilor, Nicolae Filipescu, pe atunci ministru al agriculturii şi domeniilor, i-a obţinut fiului său un post în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice. Astfel, începând de la sfârşitul acelui an, tânărul Grigore a fost funcţionar superior în cadrul instituţiei amintite. Faptul că fiul lui Nicolae Filipescu era numit funcţionar la ministerul condus de Alexandru Bădărău, iar feciorul acestuia din urmă primea un post în cadrul ministerului unde şef era primul, imediat după împăcarea dintre cei doi oameni politici, a generat suspiciuni în epocă^[v]. Astfel a avut loc debutul lui Grigore Filipescu în viaţa publică.

Ascensiunea sa a fost rapidă, iar după mai puţin de trei luni, el ajunsese şef de serviciu în acelaşi minister, fiind trimis în Statele Unite ale Americii, pentru a studia tehnologia conductelor de petrol^[vi]. De peste ocean, Filipescu s-a întors expert în domeniu şi a coordonat construcţia conductei de petrol Câmpina-Constanţa^[vii], un foarte important proiect al vremii. În anii 1915-1916, el era încă funcţionar în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, fiind încadrat ca "inginer ordinar clasa 3", cu funcţia de sub-şef de secţie al Biroului tehnic din cadrul Direcţiunii Serviciului Conductei de Petrol Băicoi-Constanţa^[viii]. Ulterior, devenind activ în viaţa politică, a abandonat cariera de inginer.

În timp ce se afla în Statele Unite, Grigore Filipescu a făcut prima "boacănă" dintr-un lung şir prin care a reuşit să compromită imaginea tatălui său şi să îi cauzeze acestuia mari neplăceri. El a dat declaraţii presei americane cu privire la un eventual conflict cu Bulgaria, explicând că România îşi doreşte pacea, însă are nevoie de Silistra, fost oraş românesc. Deşi era un simplu funcţionar în guvern, tânărul Grigore a făcut declaraţii grave, dezvăluind faptul că România aspira la anexarea unui teritoriu bulgăresc, trasând chiar şi o graniţă pe care statul român şi-ar fi dorit-o şi care mergea în linie dreaptă din preajma Silistrei până la Balcic^[ix]. Interviul fiului ministrului agriculturii şi domeniilor a dus, bineînţeles, la complicarea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări^[x], care oricum erau foarte încordate la acea vreme. Acest gen de "pozne" făcute de Grigore Filipescu l-au făcut pe tatăl său să exclame: "Tare mă tem că Grigoraş are să fie nu numai nebun, dar şi prost"^[xi]. După câteva luni, a izbucnit Al Doilea Război Balcanic, încheiat prin Pacea de la Bucureşti, în urma căreia România a anexat teritoriul despre care "Grigoraş" vorbea în interviul amintit.

Activitatea din timpul Marelui Război

La începutul anului următor, societatea românească nu bănuia ceea ce urma să se petreacă, iar viaţa politică şi cea mondenă a elitei ţării îşi continua cursul obişnuit. Grigore Filipescu l-a invitat pe Charles Fallot, un cunoscut cântăreţ şi actor francez, să vină în România şi să ţină câteva spectacole în mai multe oraşe din ţară. Susţinut financiar de tânărul om politic român, cântăreţul francez, care se remarcase mai ales prin creaţiile sale umoristice, a compus câteva cântece special pentru publicul din ţara noastră, pe care le-a interpretat în cadrul unor evenimente private organizate de Ecaterina Cantacuzino (mătuşa şi naşa de cununie a lui Grigore Filipescu) sau de Beatrix Barclay (soţia ministrului Marii Britanii la Bucureşti), dar şi la spectacole publice, cum au fost cele de la teatrul Comoedia din Bucureşti (numit astăzi Odeon) sau de la Jockey Club-ul din Iaşi. Versurile cântecelor sale făceau referire la evenimente politice din România. De exemplu, la un club din Brăila, Fallot a cântat despre campania electorală de la ultimele alegeri, iar la Nicolae Filipescu acasă a interpretat versuri despre Pacea de la Bucureşti, o publicaţie pariziană notând că a fost o seară "incomparabilă de strălucire şi veselie". Tot din presa franceză aflăm că prinţesele Maria (viitoarea regină a României) şi Elisabeta (fiica acesteia) au venit să îl audă pe Fallot de mai multe ori la spectacolele organizate de Grigore Filipescu^[xii].

După câteva luni, în Europa a început Marele Război, cunoscut mai târziu ca Primul Război Mondial. Regele Carol I a convocat un Consiliu de Coroană, pentru a se sfătui cu cei mai importanţi oameni politici ai momentului în legătură cu decizia pe care România urma să o ia. Grigore Filipescu l-a anunţat printr-o telegramă pe tatăl său, Nicolae, de consiliul care urma să aibă loc, însă acesta nu a putut să ajungă, aflându-se în străinătate13^[xiii].

S-a hotărât atunci ca ţara noastră să rămână momentan neutră în conflictul care izbucnise, decizie care l-a nemulţumit pe tânărul Grigore Filipescu, aşa cum reiese dintr-o notă scrisă de Alexandru Marghiloman în jurnalul său: "Grigore Filipescu la Pipe-Line, unde este impiegat, vorbeşte să omoare pe Rege dacă nu-l omoară tatăl său! Isterie"^[xiv]. Următorii doi ani au fost dominaţi de disputele între cei care susţineau intrarea României în război alături de Antanta, cei care doreau menţinerea neutralităţii şi cei care voiau să luptăm alături de Puterile Centrale. Nicolae Filipescu a fost unul dintre cei mai virulenţi "antantofili", iar fiul său a susţinut şi el activ ideea unei alianţe cu Franţa, Marea Britanie şi Rusia.

Un alt important susţinător al intrării în război alături de Antanta era Take Ionescu, preşedintele Partidului Conservator-Democrat (P.C.D.), o grupare care se rupsese de Partidul Conservator în 1908. De atunci, Take Ionescu şi Nicolae Filipescu deveniseră adversari politici, însă, după Consiliul de Coroană, Ionescu a considerat că sosise momentul să se împace cu Filipescu, pentru a lupta împreună pentru cauza în care credeau. Atunci, el i-a spus lui Grigore Filipescu: "Telegrafiază-i să vie mai curând, căci prezenţa lui este o necesitate naţională"^[xv].

Următorul pas spre împăcarea dintre cei doi s-a produs atunci când Take Ionescu, întorcându-se de la Londra, a fost întâmpinat de Grigore Filipescu, care aducea un mesaj de reconciliere din partea tatălui său^[xvi]. O nouă discuţie între Take Ionescu şi Grigore Filipescu a dus la împăcarea definitivă a celor doi lideri politici, preşedintele P.C.D. transmiţându-i lui Nicolae Filipescu că, în contextul conflictului european general, interesul ţării era ca "toţi românii să-şi dea mâna"^[xvii]. Take Ionescu şi Nicolae Filipescu au colaborat în campania de intrare a României în război de partea Antantei, iar în 1916 Partidul Conservator-Democrat a fuzionat, prin mijlocirea tânărului Grigore, cu gruparea lui Nicolae Filipescu (care se desprinsese din Partidul Conservator), noua organizaţie luând numele de Partidul Conservator-Naţionalist^[xviii].

Deşi România alesese să fie momentan neutră, era important să se pregătească pentru eventuala intrare în război. Situaţia armatei era dezastruoasă, iar o problemă gravă era lipsa de armament, muniţie şi echipamente militare. Guvernul condus de Ionel Brătianu a întocmit un plan de înzestrare a armatei, cerând ajutorul unor state occidentale. Colonelul Vasile Rudeanu a fost numit în fruntea unei comisii de experţi militari şi civili care urmau să se deplaseze, în decembrie 1914, în Italia, Franţa şi Elveţia. La recomandarea primului ministru, în comisie au fost cooptaţi George-Valentin Bibescu şi Grigore Filipescu^[xix]. Brătianu i-a dat lui Rudeanu instrucţiuni clare despre misiunea sa, spunându-i, printre altele, că "din motive de politică internă îţi alături pe Valentin Bibescu şi pe Grigore Filipescu, să-i utilizezi la căutarea de comenzi în Italia, Franţa şi Elveţia"^[xx].

Este curioasă participarea lui Grigore Filipescu la această misiune importantă, ţinând cont că nu avea cunoştinţe de specialitate şi în plus dovedise deja că nu se putea conta pe el în chestiuni care ţineau de diplomaţie. De altfel, nici Vasile Rudeanu nu înţelegea care era scopul prezenţei celor doi în comisia pe care o conducea, după cum reiese din notele lui Alexandru Marghiloman, scrise în jurnalul său după o discuţie cu colonelul: "Colonelul Rudeanu e trimis de generalul Iliescu: în Italia (cartuşe), Elveţia (alamă şi plumb) şi în Franţa (de ce?). I se ataşează Grigore Filipescu şi G.V. Bibescu. Iarăşi se întreabă el: de ce?"^[xxi]. Misiunea trioului Rudeanu-Bibescu-Filipescu nu era una secretă, ea fiind anunţată şi de presa internaţională^[xxii].

Filipescu se afla la Geneva, aşa că Vasile Rudeanu a plecat spre prima destinaţie, Italia, însoţit doar de George Valentin Bibescu şi de soţia acestuia, Martha Bibescu^[xxiii]. De la Roma, Rudeanu i-a telegrafiat lui Filipescu, anunţându-l când va ajunge la Paris şi la ce hotel va sta^[xxiv]. În capitala Franţei, Filipescu s-a alăturat celorlalţi doi membri ai comisiei, iar cei trei au fost primiţi în audienţă de preşedintele Raymond Poincaré^[xxv]. Ulterior, generalul Dumitru Iliescu i-a spus lui Alexandru Marghiloman că "va face proba de Grigore Filipescu n'a fost de nici un ajutor. Costinescu e acela care l-a numit aşa zis inginer, ca să poată pleca în străinătate"^[xxvi].

Devenit brusc "expert" în materie de armament şi înzestrare a armatei, Grigore Filipescu a reuşit să facă o "poznă" şi în acest domeniu, atrăgând numele tatălui său într-un nou scandal. În toamna anului 1915, ziarul liberal "Viitorul" dezvăluia faptul că tânărul om politic intervenise la Ministerul de Război pentru favorizarea unui furnizor (fabrica Blaugas), în timp ce tatăl său denunţa neregulile de la acest minister. Scandalul iscat l-a afectat foarte mult pe Nicolae Filipescu, a cărui stare de sănătate era deja critică^[xxvii]. Tatăl a fost nevoit să facă o lungă interpelare la Senat, pentru a-l apăra pe fiul său^[xxviii]. Întâlnindu-l pe stradă pe jurnalistul M. D. Berlescu de la "Viitorul", Grigore Filipescu l-a atacat, între cei doi iscându-se o bătaie^[xxix]. Constantin Argetoianu îşi amintea mai târziu că îl văzuse pe Grigore Filipescu "intrând cu faţa însângerată şi bătut măr în biroul lui Nicu şi lăudându-se cu mâna pe falcă că aplicase lui Berlescu (pe atunci, redactor la Viitorul) o corecţie soră cu moartea"^[xxx]. Despre acest conflict (inclusiv despre bătaia dintre Filipescu junior şi Berlescu) au relatat şi ziarele din străinătate^[xxxi].

Titu Maiorescu considera că acest episod l-a compromis definitiv pe Grigore^[xxxii], însă cariera politică a acestuia era abia la început. I.G. Duca descria gravitatea acestei fapte astfel: "Grigore Filipescu era un băiat cinstit, dar îl preocupa atunci ideea de a face afaceri, şi uşuratic, nesocotit cum era, nu-şi dăduse seama că ceea ce altora le era îngăduit, nu era îngăduit şi fiului lui Niculae Filipescu, iar că anume promiscuităţi în acele vremuri erau de natură să compromită gratuit numele tatălui său"^[xxxiii].

Pe când tatăl său făcea propagandă pro-Antanta în România, Grigore Filipescu, fiind plecat mare parte din timp din ţară, acţiona în străinătate. În acest sens, el a obţinut audienţe la personalităţi politice ale Franţei şi a dat declaraţii în presa franceză. Toate aceste acţiuni erau raportate celor de acasă şi în primul rând tatălui său^[xxxiv], care aştepta cu nerăbdare noutăţi de la "Grigoraş". În presa franceză apăreau adesea interviuri cu Grigore Filipescu^[xxxv], în care acesta făcea aprecieri asupra politicii externe a României^[xxxvi] şi asupra situaţiei de pe front, exprimându-şi speranţa că şi ţara noastră va intra în curând în conflictul mondial^[xxxvii]. Filipescu promovase încă din 1913 imaginea Franţei în România, susţinând la Bucureşti o conferinţă cu titlul "Influenţa spiritului francez în România"^[xxxviii], iar în 1918 era deja recunoscut ca "prieten al Franţei"^[xxxix].

La începutul anului 1916, Grigore Filipescu a fost primit în audienţă de prim-ministrul Aristide Briand şi de fostul (şi viitorul) prim-ministru Georges Clemenceau. În cadrul discuţiei cu Briand, Filipescu a criticat politica Partidului Naţional Liberal (P.N.L.) şi în special pe Ionel Brătianu. Prim-ministrul francez l-a contrazis, spunând că "politica lui Brătianu a fost înţeleaptă"^[xl]. Grigore Filipescu susţinea că, în timp ce discuta cu Clemenceau, a venit colonelul Charles Joseph Dupont şi le-a dat "detalii importante de ordin tehnic asupra armamentului", despre aceste informaţii Nicolae Filipescu spunând că "nu e abil ca ele să fi fost date faţă fiind fiul meu"^[xli]. În acest context, este interesant de menţionat că, în martie 1916, un anume Péroy de la Serviciul Propagandei din Franţa îi propunea lui Auguste Bréal, directorul acestei instituţii, o listă de patru persoane care să se ocupe cu "propaganda franceză" în România, una dintre acestea fiind Grigore Filipescu^[xlii].

Din cauza activităţii sale din această perioadă, Grigore Filipescu a atras atenţia reprezentanţilor Puterilor Centrale, care îl vedeau ca pe un adversar încă dinainte ca România să intre în război. Şeful legaţiei imperiale Austro-Ungare, Ottokar von Czernin, i-a povestit în octombrie 1915 lui Titu Maiorescu că Grigore Filipescu i-ar fi cerut un permis de liberă trecere (salvcolduct) prin Austro-Ungaria pentru a merge în Franţa, însă diplomatul "i l-a refuzat ca unuia ce tot insultă pe austrieci". După refuz, Czernin a fost abordat de ministrul de externe liberal Emanoil Porumbaru, care i-a cerut acelaşi lucru "sub cuvânt că-l trimite Ministerul ca curier al său la Paris", însă diplomatul austro-ungar a refuzat şi de această dată^[xliii].

Aflat, împreună cu soţia sa, "veşnic pe drumuri între Paris şi Bucureşti", după cum povestea I.G. Duca, Grigore Filipescu a întâmpinat dificultăţi la graniţa Germaniei^[xliv]. Cei doi au fost arestaţi, iar el a fost percheziţionat minuţios de autorităţile germane. A doua zi, cuplul a fost eliberat, însă nu le-a fost permisă intrarea pe teritoriul Germaniei, fiind nevoiţi să se întoarcă spre Paris. Se pare că motivul incidentului a fost faptul că tânărul om politic era bănuit că ar fi spion^[xlv]. Constantin Argetoianu scria în memoriile sale că Grigore Filipescu "fusese dezbrăcat până la piele la Lindau, la graniţa germană şi «cercetat» până în gaura c.r.lui - deşi avea un laisser-passer diplomatic eliberat chiar de von Busche"^[xlvi]. Hilmar von dem Bussche era ministrul Germaniei la Bucureşti, iar Nicolae Filipescu era convins că acesta telegrafiase la Lindau şi ordonase acest neplăcut incident^[xlvii].

Von dem Bussche s-a întâlnit apoi cu Nicolae Filipescu la Jockey Club, unde i-a întins mâna, însă a fost refuzat cu următoarea replică: "Mâna, niciodată! Dar, dacă vrei, piciorul, ştii tu unde!"^[xlviii]. După episodul de la Jockey Club, von dem Bussche şi-a exprimat public regretul pentru umilinţele provocate de autorităţile germane lui Grigore Filipescu, iar tatăl acestuia şi-a retras apostrofarea^[xlix]. Cu toate acestea, în aprilie 1916 presa franceză era plină de ştiri referitoare la "incidentul Filipescu"^[l], lucru lesne de înţeles, ţinând cont că orice ştire negativă referitoare la Germania era binevenită, în condiţiile în care cele două ţări erau în război. Contactat la Paris de un ziarist francez, Grigore Filipescu a refuzat să comenteze incidentul^[li]. Ulterior, când armata germană a ocupat o mare parte din România, inclusiv capitala Bucureşti, iar administraţia s-a retras la Iaşi, numele lui Grigore Filipescu era trecut pe lista cu persoane despre a căror părăsire a Moldovei trebuiau înştiinţate autorităţile de ocupaţie^[lii].

Grigore Filipescu, care era încadrat în armată cu gradul de sublocotenent, a reuşit mult timp să evite trimiterea pe front. Cu toate acestea, el era, în anii 1916- 1918, mereu în preajma armatei sau mai exact în apropierea generalului Alexandru Averescu. Marele Cartier General al Armatei Române se mutase la Bârlad, unde se afla şi Filipescu, în octombrie 1916, la scurt timp după moartea tatălui său^[liii]. Generalul Radu R. Rosetti scria în memoriile sale că oraşul "era plin de fel de fel de foşti învârtiţi a căror idee dominantă era de a găsi un nou loc la adăpostul primejdiei de glonţ şi de lipsă de confort a frontului", despre Filipescu spunând că "nimerise şi el la Bârlad cu o secţie de proiectoare, ce n-a fost niciodată pe front"^[liv].

Ulterior, Filipescu a cerut să fie trimis pe front, fiind repartizat în zona Trotuşului, unde săpa tranşee. Nu a rezistat mult timp, astfel că după câteva săptămâni a trimis o scrisoare lui Averescu, prin care îl ruga să îl "scape" de pe front, invocând prietenia acestuia cu tatăl său^[lv]. Generalul l-a chemat la Bacău^[lvi] (unde îşi stabilise cartierul general Armata a II-a, pe care o comanda) şi l-a însărcinat cu coordonarea salubrităţii oraşului^[lvii]. A păstrat însă scrisoarea ruşinoasă, pe care o citea cuiva de fiecare dată când Filipescu îi făcea "o porcărie", după cum povestea Constantin Argetoianu^[lviii]. Şi generalul Radu R. Rosetti spunea despre tânărul sublocotenent că "s-a refugiat la Bacău, unde, după notele lui C.R. Sturdza şi spusele altora, comanda o unitate de curăţitori de stradă şi de W.C. Pe cât de curajos şi dezinteresat fusese tatăl său, pe atât de interesat şi de fricos a fost el"^[lix].

Faptul că "se ocupase la Bacău cu curăţatul străzilor"^[lx] a rămas în memoria adversarilor politici, care nu scăpau nicio ocazie să reamintească acest lucru. Chiar şi după 20 de ani, Mihail Manoilescu amintea opiniei publice că Filipescu "în timpul războiului s-a purtat ca un laş"^[lxi]. De aceea, era uneori poreclit "Mătură", iar menţionarea faptului că fusese responsabil cu curăţenia străzilor şi veceurilor din Bacău a reprezentat motivul pentru multe dintre provocările la duel făcute de Filipescu.

La Bacău, el a devenit "eminenţa cenuşie" din spatele lui Averescu, aşa cum subliniază biograful acestuia din urmă^[lxii]. În preajma generalului se strânseseră o serie de oameni politici care vedeau în el un viitor lider politic uşor de manipulat. În jurul generalului, Filipescu dorea să formeze un nou partid politic, ceea ce corespundea cu ambiţiile personale ale lui Averescu. Acesta era văzut ca fiind eroul care adusese victoriile de la Mărăşti şi Oituz, ceea ce îi adusese o popularitate imensă.

În primăvara anului 1917, în timp ce se afla la Iaşi, Filipescu l-a vizitat pe Constantin Argetoianu, un fost colaborator al tatălui său, pe care voia să îl atragă în gruparea ce urma să fie formată în jurul lui Averescu. Conform memoriilor lui Argetoianu, Filipescu i-ar fi spus că "dacă lucrurile se încurcă în politică la Iaşi, Averescu a hotărât să vie şi să pună mâna pe putere cu forţă armată"^[lxiii]. În cele din urmă, Argetoianu a reuşit să îl contacteze direct pe Averescu prin Ion Grădişteanu. Generalul i-a spus acestuia că dorea să intre în politică, dar după terminarea războiului şi demisionarea din armată. Răspunsul generalului i-a lăsat pe Argetoianu şi Grădişteanu cu următoarea dilemă: "sau Filipescu e un inconştient, sau Averescu e un laş şi un făţarnic, care doreşte puterea, dar vrea să o obţie fără nici un risc"^[lxiv].

Pe 30 aprilie 1917, Filipescu s-a întâlnit cu Octavian C. Tăslăuanu, căruia i-a arătat o scrisoare de la Argetoianu, în care se vorbea despre gruparea elementelor conservatoare în jurul lui Averescu^[lxv]. De aceea, regele Ferdinand i-a reproşat generalului, în luna mai, că îl lăsa pe Grigore Filipescu să facă politică folosindu-se de numele său. Averescu a răspuns regelui că nu permisese "sublocotenentului Gr. Filipescu" acest lucru şi nici nu credea că acest fapt ar fi fost adevărat, ci mai degrabă "născociri de ale rău voitorilor"^[lxvi]. I.G. Duca nota în memoriile sale că, la Bacău, Averescu se înconjurase de adversari ai guvernului liberal, în frunte cu Grigore Filipescu^[lxvii], iar acesta din urmă insista ca generalul să formeze un nou partid, puternic, care, aşezat pe principii conservatoare, să ia locul vechilor partide^[lxviii].

În august 1917, Filipescu l-a însoţit pe Barbu Delavrancea într-o vizită la Octavian C. Tăslăuanu. În timpul discuţiilor, Delavrancea şi-a exprimat îngrijorarea faţă de situaţia de pe front, însă Filipescu l-a asigurat că "nu-i nici o primejdie". Tăslăuanu îşi nota în memoriile sale reacţia celor doi interlocutori la remarca puerilă a lui Filipescu: "Mă uit lung la el şi-mi pare rău, că-i băiatul tatălui său. Delavrancea îl fulgeră cu dispreţ din ochi şi îşi întoarce capul spre front, parcă ar vrea să spună: Dacă nu-i nici o primejdie, ia o armă şi pleacă pe front"^[lxix]. După acest episod, la sfârşitul lunii august, Filipescu a făcut o vizită de câteva zile în Spania, unde a vizitat redacţia mai multor ziare^[lxx]. Presa spaniolă nu ne oferă amănunte privind scopul vizitei, însă este de remarcat faptul că, a doua zi după sosirea lui Filipescu la Santander, tot în acest oraş avea loc un banchet organizat de Cercul Conservatorilor de acolo^[lxxi].

La începutul anului 1918, Alexandru Averescu a fost însărcinat de regele Ferdinand cu formarea unui nou guvern, după demisia executivului condus de Ionel Brătianu. Generalul a fost prim-ministru timp de o lună şi câteva zile. Grigore Filipescu şi-a exercitat influenţa asupra alegerii miniştrilor, lucru cunoscut de contemporani. I. G. Duca spunea că lista ministerială a guvernului Averescu era "opera lui Argetoianu şi a lui Grigore Filipescu, îndeosebi a acestuia din urmă, care îi organiza de mult la Bacău un partid lui Averescu, pe care voia să îl facă după moartea tatălui său, precum am mai arătat-o, şeful forţelor conservatoare din ţară. Matei Cantacuzino, socrul său, Luca Niculescu, un protejat al lui Nicu Filipescu şi Generalul Culcer, tot amic al lui, fuseseră aleşi prin directa intervenţie a lui Grigore Filipescu, acesta din urmă, îmbrăcat de-altminteri în ofiţer de rezervă, cu o lungă pelerină militară, urmărea pe Generalul Averescu de parcă era umbra lui şi se agita într'un chip nemaipomenit în tot Iaşul, deja îndeajuns de agitat în acele zile"^[lxxii].

---

[i] "Protestarea", anul 23, nr. 23, 8 noiembrie 1915, p. 3.

[ii] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. III-V, p. 188.

[iii] "Furnica", anul XII, nr. 46, 4 iulie 1916, p. 8.

[iv] Victor Rodan, Tudor Şoimaru, L.G. Legrel, În halat şi papuci, Editura Vremea, Bucureşti, 1933, p. 79.

[v] "Furnica", anul IX, nr. 14, 6 decembrie 1912, p. 4.

[vi] "Epoca", anul XIX, nr. 34, 4 februarie 1913, p. 1.

[vii] C. Fundo, A murit Grigore Filipescu, în: "România", anul I, nr. 87, 27 august 1938, p. 7.

[viii] Anuarul ilustrat al Căilor Ferate Române 1915, Institutul de arte grafice "Eminescu", Bucureşti, f.a.; Anuarul României şi capitalei Bucureşti 1916, Institutul grafic "Universala" Iancu Ionescu, Bucureşti, 1916, p. 94.

[ix] "The Sun", vol. LXXX, nr. 153, 31 ianuarie 1913, p. 3.

[x] Doru Dumitrescu, op. cit., vol. II, p. 50.

[xi] Constantin Argetoianu, Corespondenţă..., p. 292.

[xii] "Le Film", anul I, nr. 5, 27 martie 1914, p. 27.

[xiii] Ştefan Silviu Ciobanu, Reflecţii asupra vieţii lui Nicolae Filipescu - Nicolae Filipescu şi idealul naţional, în: "Bucureşti - Materiale de istorie şi muzeografie", vol. XXII, 2008, p. 197.

[xiv] Alexandru Marghiloman, Note politice 1897-1924, Editura Institutului de Arte Grafice "Eminescu", 1927, vol. I, p. 287.

[xv] Take Ionescu, Amintiri. Discursuri pentru România Mare, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2005, p. 203; Romulus Seişanu, Take Ionescu, Editura Ziarului "Universul", Bucureşti, 1930, p. 243.

[xvi] Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, vol. II, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, p. 59.

[xvii] Vladimir Bilciurescu, op. cit., p. 150.

[xviii] Ioan Scurtu (coord.), Istoria românilor, vol. VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 222.

[xix] Vasile Popa, Activitatea misiunilor militare române în perioada neutralităţii armate (1914-1916), în: "Document", anul XVII, nr. 2/2014, pp. 30, 36.

[xx] Vasile Rudeanu, Memorii din timp de pace şi război, Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 127.

[xxi] Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. I, p. 366.

[xxii] "L'Écho Belge", anul 1, nr. 53, 15 decembrie 1914, p. 2.

[xxiii] Vasile Rudeanu, op. cit., p. 129.

[xxiv] Ibidem, p. 134.

[xxv] "Le Temps", anul 54, nr. 19528, 24 decembrie 1914, p. 4; "Le Petit journal", anul 52, nr. 18990, 24 decembrie 1914, p. 2; "L'Echo Belge", anul 1, nr. 71, 2 ianuarie 1915, p. 2.

[xxvi] Alexandru Marghiloman, op. cit., vol. I, p. 546.

[xxvii] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 194.

[xxviii] Titu Maiorescu, op. cit., p. 105.

[xxix] "Protestarea", anul I, nr. 23, 8 noiembrie 1915, p. 3.

[xxx] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. III-V, p. 189.

[xxxi] "Feuille d'avis de Lausanne", anul 154. nr. 272, 17 noiembrie 1915, p. 12; "La Tribune de Lausanne", anul 23, nr. 321, 18 noiembrie 1915, p. 2; "Le Temps", anul 55, nr. 19858, 19 noiembrie 1915, p. 2.

[xxxii] Titu Maiorescu, op. cit., p. 90.

[xxxiii] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 194.

[xxxiv] N. Polizu-Micşuneşti, Niculae Filipescu. Însemnări 1914‑1916, Bucureşti, 1936, pp. 187, 193-197, 203.

[xxxv] Ibidem, p. 196.

[xxxvi] "Journal des débats", anul 128, nr. 108, 17 aprilie 1916, p. 1.

[xxxvii] "Adevĕrul", anul XXIX, nr. 10349, 3 ianuarie 1916, p. 2.

[xxxviii] "Les Annales politique et littéraires", anul 31, nr. 1543, 19 ianuarie 1913, p. 64.

[xxxix] "_____La Renaissance", anul VI, nr. 5, 2 martie 1918, p 11.

[xl] N. Polizu-Micşuneşti, op. cit., p. 194.

[xli] Ibidem, p. 197.

[xlii] Centre des Archives diplomatiques, Papiers d'agents - Archives privées, Papiers Philippe Berthelot, dosar 14 [Propagande Roumanie], f. 17.

[xliii] Titu Maiorescu, România şi Războiul Mondial. Însemnări zilnice inedite, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1999, p. 89.

[xliv] I.G. Duca, op. cit., vol. I, p. 232.

[xlv] "La Tribune de Lausanne", anul 24, nr. 109, 19 aprilie 1916, p. 2.

[xlvi] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. I-II, p. 372.

[xlvii] Ibidem.

[xlviii] "Bulletin périodique de la presse roumaine", nr. 3, 14 mai 1916, p. 2; "Nouvelles de France", vol. IV, nr. 17, 27 aprilie 1916, p. 325.

[xlix] "Le Journal", nr. 8609, 22 aprilie 1916, p. 3; "Journal du Loiret", anul 99, nr. 113, 13 aprilie 1916, p. 1.

[l] "Le Figaro", anul 62, nr. 106, 15 aprilie 1916, p. 2; Ibidem, anul 62, nr. 112, 21 aprilie 1916, p. 1; "Le Temps", anul LVI, nr. 20013, 22 aprilie 1916, pp. 2, 4; "Le Matin", anul 33, nr. 11738, 17 aprilie 1916, p. 2; Ibidem, anul 33, nr. 11742, 21 aprilie 1916, p. 1; Ibidem, anul 33, nr. 11743, 22 aprilie 1916, p. 1; "L'Ouest-Eclair", anul 17,nr. 6158, 22 aprilie 1916, p. 4; "Le Radical", anul 37, 22 aprilie 1916, p. 1; "Le Rappel", anul 124, nr. 16592, 22 aprilie 1916, p. 3; "Le Gaulois", anul 51, nr. 14069, 21 aprilie 1916, p. 3.

[li] "Le Matin", anul 33, nr. 11738, 17 aprilie 1916, p. 2.

[lii] S.A.N.I.C., fond Alexandru Averescu, dosar 64, f. 1; S.A.N.I.C., Colecţia nr. 60, vol. II, dosar 693, f. 249.

[liii] Marcel Proca, Bârladul în Primul Război Mondial. Mărturii documentare, în: "Acta Musei Tutovensis. Memorialistică", nr. 3, 2018, p. 98.

[liv] Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Editura Modelism, Bucureşti, 1997, pp. 164, 167.

[lv] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. IX, p. 346.

[lvi] S.A.N.I.C., fond Alexandru Averescu, dosar 52, f. 10.

[lvii] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. IX, p. 346.

[lviii] Ibidem.

[lix] Radu R. Rosetti, op. cit., p. 167.

[lx] Victor Rodan, Tudor Şoimaru, L. G. Legrel, op. cit., p. 87.

[lxi] C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar nr. 8735, vol. 5, f. 183.

[lxii] Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2016, p. 171.

[lxiii] Constantin Argetoianu, Memorii..., vol. III-V, pp. 188-189.

[lxiv] Ibidem, p. 206.

[lxv] Octavian C. Tăslăuanu, Din vârtejul războiului, vol. II, Editura Rao, Bucureşti, 2001, p. 254.

[lxvi] Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din războiu (1916-1918), Editura "Cultura Naţională", Bucureşti, f.a., p. 160.

[lxvii] I.G. Duca, op. cit., vol. II, 1981, p. 129.

[lxviii] Ibidem, p. 165.

[lxix] Octavian C. Tăslăuanu, op. cit., p. 300.

[lxx] "La Época", anul LXIX, nr. 24020, 31 august 1917, p, 2.

[lxxi] Ibidem, p. 1.

[lxxii] I.G. Duca, op. cit., vol. III, 1982, p. 65.

Jurnalul regăsirii

 

Cristian Bădiliţăa
Jurnalul regăsirii
Editura Vremea, 2021



*****
Intro

Acest volum conţine patru Jurnale publicate anterior la alte edituri. Ediţia de faţă prezintă o versiune ameliorată, la nivel stilistic şi compoziţional, a volumelor Nodul gordian, Tentaţia mizantropiei, Singurătatea păsării migratoare şi Godul nordian. Conţinutul nu a suferit modificări. Autorul a eliminat câteva notaţii anoste sau neimportante pentru cititor. De asemenea, a renunţat la Anexele gazetăreşti din Nodul gordian şi Godul nordian.

Fragment
Comemorare în decembrie (1991)

Câtă speranţă aveam acum doi ani! Acum au mai rămas: o credinţă înjumătăţită, un vag crâmpei de speranţă şi o ură tulbure, neagră.

Vizită la expoziţia studenţilor de la Belle Arte, Nelinişte. Nu pot să rămân mai mult de o jumătate de oră. Parcă m-aş plimba prin propriile-mi măruntaie, macerate. În sala din mijloc, un coş uriaş pentru gunoi plin cu ecrane de televizor. Alături, ascuns într-o nişă, un televizor deschis, un televizor adevărat, care prezintă imagini adevărate din decembrie '89 până azi. În stânga, o cameră întunecoasă (aş zice un vast atelier părăsit) unde s-au împrăştiat pe jos mai mulţi bolovani. Totul e menit să-ţi provoace spaimă şi silă. Mă aşez pe un calorifer şi închid ochii. Dintr-odată cineva începe să izbească într-o bucată de metal. Am căzut în plasă. Şocul este atât de puternic, încât fără voia mea o iau la fugă. Până la ieşire - sala măsoară mai bine de patruzeci de metri - am parcurs un adevărat drum al patimilor. Urc la etaj. Pe fiecare treaptă câte o inscripţie: Celinişte, Belinişte, Nelinişte... Pe ziduri, la fel. Când urci scara, umbra îţi rămâne în spate. Un reflector te loveşte cu o lumină insuportabilă în plină figură obligându-te să-ţi pleci ochii. Când cobori, umbra ţi-o ia înainte. La etaj se află o cameră albă, cu hârtii mototolite în mijloc. Un drug oblic înţepenit în cadrul uşii îţi barează calea: Accesul interzis. Lângă uşă, o movilă de nisip (în forma unui mormânt proaspăt, făcut în grabă) cu semnul lui Saturn (deformat şi el) în vârf. Semnul e confecţionat dintr-o bucată de fier ruginit. La capătul celălalt, pe jos, o inscripţie uriaşă, cu litere albe - Tre- ziţi-vă! - mâzgălită cu vopsea neagră, de parcă autorul s-ar fi răzgândit în cele din urmă. Un coşmar viu, o vizită prin iad sau pur şi simplu prin Bucureştiul anului 1991.

*

Cu câtă dezinvoltură trece Petre Ţuţea, în filmul acela postelectoral, de la portretul lui Eminescu - "sumă lirică de voievozi" - la caricatura derizorie a "preşedintelui Niţă Puţă"!

*

L-am cunoscut pe profesorul Giurgiuman din Cluj. A împlinit şaptezeci şi opt de ani, dintre care şaisprezece şi i-a petrecut în puşcăria de la Aiud (1948-1964). Scenă din celulă: într-o seară, doi deţinuţi (un avocat şi un medic) încearcă să cârpească o bluză care, de purtată ce era, putrezise pe jumătate. Cu un cui transformat în ac prin şlefuiri îndelungate şi cu o bucată de sfoară scoasă, cândva, pe furiş, dintr-o saltea, cei doi stau aplecaţi într-un colţ al celulei, peste tineta întoarsă cu faţa în jos şi devenită masă de croitorie. La un moment dat, în timpul operaţiei, gardianul priveşte prin vizetă şi-i surprinde. Urmează interogatoriul: "Mă, dumnezeii şi paştele... scoateţi acul de unde l-aţi ascuns!" Deţinuţii nimic, toţi tac mâlc. Avocatul e târât afară şi bătut măr. Se întoarce cu faţa plină de sânge, dar fără să fi divulgat ascunzătoarea. Caraliii îl înşfacă pe medic. Acesta e pus să sară de câteva sute de ori "ca broasca". În cele din urmă leşină. Tensiunea urcă. Bestiile devin din ce în ce mai agresive. Bat în stânga şi-n dreapta. La un moment dat unul dintre deţinuţi observă acul. Fusese "ascuns" în buca avocatului. Acesta, buimăcit, fără să stea o clipă pe gânduri, şi-l înfipsese acolo, dar nu de tot - urechea şi firul de aţă rămăseseră afară trădându-l în cele din urmă. Profesorul Giurgiuman, care văzuse şi trecuse prin altele, mai cumplite, îmi povestea lucrurile acestea ca pe o "simplă anecdotă din Aiud".

*

Recitind în greacă un fragment din Viaţa lui Alexandru, îmi dau seama că trecusem, la celelalte lecturi, peste un amănunt esenţial. Filip - povesteşte Plutarh - avea ambiţii mari cu genialul să fiu. De aceea a hotărât să i-l tocmească profesor de filozofie pe însuşi Aristotel, căruia i se dusese faima pretutindeni. Aristotel însă îşi trădează discipolul publicându-şi lecţiile esoterice, hărăzite doar mlădiţei regale. Atunci Alexandru îi trimite o scrisoare furioasă, plină de reproşuri, în care-i spune maestrului că datorită indiscreţiei sale nimic nu-l va putea deosebi de toţi ceilalţi muritori în ceea ce priveşte cunoaşterea. Drept urmare s-a decis pentru cariera armelor.

Macedoneanul ţinea sub pernă Iliada şi un pumnal. Simbolul ştiinţei şi simbolul puterii. Datorită "trădării" lui Aristotel s-a văzut obligat să-l părăsească pe Homer şi să opteze pentru eroul acestuia, Ahile. Ce-ar mai fi avut de spus nou în filozofie, de vreme ce maestrul dezvăluise totul? Cum şi-ar mai fi putut domina semenii printr-o cunoaştere al cărei "termen de garanţie" expirase? Şi încă ceva! Ezitarea, îndoiala, analiza scrupuloasă caracterizează pe filozof, pe omul înţelepciunii şi al prudenţei. Decizia imediată (aparent "inconştientă", "exaltată"), capacitatea de a "moşi" istoria câtorva secole într-o singură clipă aparţin geniului politic. Alexandru a tăiat nodul gordian tocmai prin această decisă şi curajoasă "despărţire de Aristotel".

*

Un prieten îmi povesteşte despre un personaj fabulos, cunoscător a nu ştiu câte limbi străine, de la engleză până la... sumeriană. Evident, lucrul m-a impresionat peste măsură. Ardeam de nerăbdare să întâlnesc şi să cunosc un asemenea monstru erudit. Când însă am aflat că tipul s-a apucat de sumeriană "ca să-l traducă pe Eminescu", am izbucnit într-un râs nebun. Mă lămurisem. Păcat totuşi că doar scrântiţii au elanuri atât de sublime!

*

Când te afli într-un "impas cultural" (deliciile vanităţii!), când simţi că nu mai are absolut niciun rost să scrii, să citeşti, să gândeşti, să scoţi din tine viaţă, există două remedii - dacă ai bani sau curaj, pleci într-o călătorie fără ţel; dacă nu, te apuci să traduci câteva cărţi importante. Dar dacă ai tradus cinci cărţi (or fi existând oare cinci cărţi importante netraduse?) fără ca tu să fi scris măcar una-două, renunţă la aflarea în treabă. Eşti făcut pentru altceva, consolează-te cu stilul epistolar!

*

Citesc în Maxim Mărturisitorul: "Iar tu să nu zici că simpla credinţă în Domnul nostru Isus Cristos poate să mântuiască. Fiindcă aceasta e cu neputinţă, de nu vei dobândi şi iubirea faţă de El prin fapte. Doar despre credinţa simplă s-a spus: «şi dracii cred şi se cutremură»" (Iac. 2, 19). Prin urmare şi dracii cred şi se cutremură... De ce n-ar crede şi netrebnicia mea?

*

Absurdul şi grotescul - două "categorii estetice" născute din frică. Din frica meschină, trufaşă, egoistă faţă de Dumnezeu şi faţă de lumea întocmită de Dumnezeu. Strâmbi, schimonoseşti, întorci pe dos lumea adevărată şi frumoasă în funcţie de toanele fricii tale. Rupi toate punţile dintre ea şi Ziditor, sperând că astfel îţi va fi mai simplu să te cauţi şi să te găseşti pe tine însuţi. Fără intermediari. Dar totul aici, pe pământ, viaţa noastră de fiecare zi şi visul vindecării noastre, greşeala şi ispăşirea, naşterea şi iubirea, moartea şi după moartea, depind de un număr obligatoriu de intermediari. Scriu provocat de lecturile din Gogol! Căci marea lui specialitate este tocmai acest absurd izvorât din frică. Cum să-l cuprinzi altfel? În viaţă a caricaturizat Paradisul, în operă, jumătate din Infern.

Hermeneutul de serviciu

Pesimism. Dacă totul s-a scris, atunci nouă nu ne mai rămâne altceva decât să traducem acest tot cu migală şi fidelitate. Intertextualismul (versiunea hipersecularizată a protestantismului) n-a ucis tocmai Autorul, Creatorul? Victoria textului este în acelaşi timp victoria Cititorului-Actor (ipocrit prin vocaţie) care, iată, jinduieşte să-l "joace" chiar pe Demiurgul ajuns, bietul de el, în pragul senilităţii.

Cuvintele acestea nu-mi aparţin. Eu nu fac decât să traduc un text din Cioran care, la rându-i, nu face decât să traducă o ciozvârtă din Nietzsche, traducătorul impertinent al lui Pascal, genial tălmăcitor al sfântului Augustin, amprentă a Duhului poliglot pe pământ. Scotociţi cu atenţie pământul afânat dimprejurul vostru! Sunt sigur că fiecare va găsi până la urmă un sfânt îngropat la rădăcina arborelui său spiritual (mumificat sau trecut de faza putrefacţiei)!

*

Cât de prost e acel Ion din dialogul omonim al lui Platon! Dar ce rapsod genial! Tocmai pentru că nu are capacitatea de a traduce în termeni raţionali iraţionalul, de a vorbi "filozofic", "ştiinţific" - aşa, ca un critic literar - despre inspiraţie! Socrate, chiar dacă nu-i critic literar, ştie s-o facă. Şi încă foarte bine (suspect de bine!). Acest Traducător înnăscut, Cel Mai Abil Traducător al tuturor timpurilor!

Primul vers al literaturii europene - menin aede thea... - invocă un autor supramundan (Muza). Din întreaga Iliadă (şi Odisee) doar versurile introductive şi parantezele de cadru sunt ale lui Homer; restul aparţin Muzei. Homer se mulţumeşte să traducă, să interpreteze (cum spune chiar Socrate) legând cu lanţ hermeneutic sufletele noastre de zenitul ceresc. Şi dacă sublimul Homer este doar atât, atunci ce să mai zicem de bietul Ion? El încape într-o verigă. Da, în tot acest lanţ hermeneutic, rapsodul nu-i decât o mică verigă, pătrunsă totuşi până la ultimul atom de harul lui Dumnezeu.

*

Traducând mereu şi în toate pe alţii - ce exerciţiu de umilinţă şi asceză! Borges visa la un moment dat să compună o carte numai din citate. La acest lucru ar trebui să ne gândim atunci când îi parcurgem "opera"!

*

O legendă provenită din Bucovina (şi transcrisă de Simion Florea Marian) stabileşte analogia directă între căderea omului şi căderea diavolului. Altfel spus, omul intră în istorie printr-o imitatio diaboli. Imitatio Dei vine abia pe urmă. E un truism să spui că izgonirea lui Adam o repetă pe a Maestrului Lucifer. Desigur. Dar câte lucruri se prind dintr-un foc laolaltă! Căci lumea se află deja în stăpânirea diavolului în clipa în care cuplul vinovat cade într-însa. Adam şi Eva stau de la bun început cu chirie în "casa celui rău".

Legenda povesteşte cum Adam, după ce şi-a ales un pogon de pământ roditor, se apucă să-l lucreze. La nici câteva minute apare dracul şi-l ia împărăteşte la rost - cum îşi permite să-i ciupească din moşie!? A cerut voie cuiva? Se crede pe moştenirea lui taică-su? Întâiul plăsmuit se zăpăceşte... Nu ştie ce să răspundă şi încotro s-o apuce? În rai nu se poate întoarce, fiindcă poarta e păzită straşnic de un înger cu paloş de foc; pe pământ nu poate să rămână, pentru că-l supără pe diavol. Undeva totuşi trebuie să trăiască, este condamnat să trăiască. Prin urmare, cu toate că acum el cunoaşte binele şi răul, se vede obligat să încheie un contract cu Necuratul. Acest contract va fi distrus abia prin botezul lui Cristos în apa Iordanului.

Dacă lumea se afla deja în posesia răului, atunci Adam a căzut, de fapt, direct în iad. Cruzimea acestei legende gnostice ne ajută să înţelegem parcă mai adânc sensul păcatului şi al ispăşirii. În gnosticism conştiinţa păcatului, a căderii originare nu există. Confundându-se cu materia, lumea este din principiu rea. Mitul căderii nu-şi găseşte locul într-o astfel de mitologie radical-pesimistă, dar şi fanatic-optimistă. Mântuirea se află aprioric la cheremul divinităţii. Omul este "scos pe tuşă" încă de la "începutul meciului". Dacă ne gândim însă din acest unghi la jertfa lui Cristos, atunci totul capătă un relief şi o splendoare - unice. Da, pentru a salva întreg neamul omenesc - cu viii şi cu morţii - Mântuitorul se vede obligat să coboare mult mai adânc decât ne-o spun Evangheliile canonice, adică tocmai până la iad. Iadul însă e chiar lumea aceasta vie! Înseamnă că El trebuie să treacă dincolo de buza lumii (iadului) şi să ajungă până la rădăcina ei spurcată, până la talpa iadului.

(Epilog cu măşti)

"Să ai privirea atât de curată - zice psalmistul - încât să poţi privi tot răul din lume". Ne-a fost dată ispita răului spre a ne limpezi şi sufletul şi ochii în răstimpul scurt al unei vieţi. Postim cu trupul întreg, postim vremelnic, dar cel mai purificator îmi pare postul ochilor - nici chiar al buzelor nu este mai presus!

*

Nu poţi citi trupul celui întins pe cruce în taina Răstignirii decât cu ochii despecetluiţi. Leac pentru trup sunt azima şi vinul; pentru buze, rugăciunea; pentru ochii bolnavi, lacrimile.

*

Fiecare zi este un cortegiu de măşti. Oglindă mată şi mută, autoreflectorizantă, masca fiecăruia a căpătat o culoare atât de impersonală, încât te loveşti de ea cu maximă indiferenţă. Un paradis al indiferenţei: cea mai subtilă perversiune a diavolului. Acedie...

*

Masca sub care nu se ascunde nici un chip devine simulacru. Prezenţă şi absenţă deopotrivă, teofanie în visuri şi ceremonii, nedefinit contur al zeului coborât pe pământ, masca are un caracter sacru, purtând în sine reflexia nelumescului. Dimpotrivă, simulacrul este semn autoreferenţial, simplă amăgire ruptă de real, substituind cu sensul ei autonom şi provizoriu însăşi transcendenţa. Simbolul păgânismului rămâne totuşi masca. Ereziile creştine proliferează simulacrul.

*

Sărbătoare a trupului, carnavalul redeşteaptă în lume fiori păgâni. Fiecare dintre noi devine scena intimă a Recapitulării unei istorii sacre, a recapitulării botezului, crucificării şi învierii din patimi. "Spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada!" Spălarea chipului de păcatul primordial cu apă şi duh.

*

Priveşti o mască: cobori pentru o clipă, veşnică, în lumea aseptică a morţii. În lumea urâtului fără leac. Ţuţea spune undeva că toţi morţii Antichităţii sunt îngrozitor de urâţi, cu excepţia Pentesileei, regina amazoanelor, ucisă de Ahile. Mortul frumos apare odată cu creştinismul. Mortul fără mască, în carnea căruia duhul ucide cârtiţele şi viermii la ceasul învierii.

*

Cuvintele, aceste măşti ale profanului, ale aşa-zisului "limbajul discursiv". Logosul, Cuvântul întrupat poartă în sine infinite sensuri. Limbuţia, oricât de fastuos împodobită, niciunul. Şi totuşi, chiar Părinţii Bisericii, Origen de pildă, îmbracă adevărul Revelaţiei în veşmintele retoricii pentru a-l înfăţişa lumii aşa cum se cuvine. Cât dispreţ arată, nu-i aşa?, sfântul Augustin faţă de "limba necioplită" a Italei, când duhul încă nu binevoise a-i şuşoti la ureche.

Ca să ajungi la miezul Cuvântului e nevoie să te lepezi de cuvinte.

*

Îngerii buni nu ştiu să vorbească. Toma din Aquino scrie: "Cuvintele ne-au fost date ca să ne ascundem gândurile". Îngerii sunt gânduri neacoperite de cuvinte, neambalate cu grijă în susurul pervers al fonemelor. Domnia sa, omul, există numai prin limbaj. Parcă-l văd pe Adam vorbindu-i pentru prima dată lui Iahve: ascuns după un tufiş, minţind cu pudoare!

II. Jurnal apocrif

Aprilie 1999. Paris. M-am întors din România cu o mică legătură de însemnări din lunile de armată (acestea chiar nu ştiu cum au scăpat de ochiul ofiţerului de contrainformaţii) şi din jumătatea de an petrecută la Seminarul Conciliar din Madrid. Însemnări de nepublicat telles quelles, fără o prealabilă toaletă, şi nu doar stilistică. În armată mă stresau pârâcioşii, aşa că scriam telegrafic, pe ascuns (sub scară sau, noaptea, în timpul plantoanelor) şi destul de rar. Oboseala şi sila îmi deveniseră consubstanţiale, nu mai aveam chef de nimic, nici de scris, nici de citit, nici de conversaţii pe teme savante. Îmi treceam zilele între arat câmpul de instrucţie cu coatele şi genunchii şi fumat ţigări nordcoreene întins pe spate, cu ochii pierduţi într-o zare tot mai meschină şi mai duşmănoasă. În Seminar, dimpotrivă, aveam prea multe de făcut: cursuri în fiecare dimineaţă, greacă şi latină, examene, slujbe, întâlniri, corespondenţă, filme etc. etc. Mă simţeam plin, preaplin. Tentaţia scrierii unui jurnal consecvent şi amănunţit nu m-a îmboldit realmente niciodată.

Recitind însemnările am fost, mărturisesc, surprins de simetria celor două, scurte, în fond, dar cruciale "paranteze" din juneţea mea "cea mult meşteşugareţă" (adică sucită mereu după cum a bătut vântul). Dumnezeu m-a făcut să cunosc, într-un interval destul de scurt (cinci ani), două regimuri de viaţă excepţionale: acela de cazarmă şi acela, să-i spunem, de semimânăstire (nu era chiar mânăstire, la Madrid, dar nici "salon de teologie"). După fiecare din aceste experienţe am ieşit modificat sufleteşte. Cele nouă luni de armată la limita bestialităţii m-au învăţat să urăsc. Am intrat pe poarta acelei cazărmi mieluşel nepăsător, trestie melancolică şi am ieşit lup negru în cerul gurii. Sejurul petrecut la Madrid a avut rezultate contrare. În răstimp de numai şase luni (parc-ar fi fost şase ani!) am învăţat să respir, să vorbesc, să râd chiar cu gura până la urechi, să mănânc, să lenevesc (acolo m-am deprins cu obiceiul sfânt al siestei), să-mi privesc semenii cu luare-aminte, să citesc omeneşte, să gust până la ultimele consecinţe plăcerea, inimaginabilă, a cufundării într-o limbă străină, să am prieteni la cataramă şi să mă rog împreună cu ei, nu doar să stau la taclale, să mă rog de-adevăratelea. Într-un cuvânt, Seminarul a şters, pe cât a fost posibil, stratul acela de jeg pe care cazarma din România mi-l aşezase, ca un soi de acoperiş-stigmat, peste suflet.

Altă simetrie: în cazarmă am avut de-a face cu ofiţeri care, dacă nu contribuiseră efectiv la lichidarea rezistenţei româneşti anticomuniste (oh, pe câţi şoricuţi de bibliotecă nu i-am auzit declarându-se "rezistenţi" în ultima vreme!), cel puţin elogiau pe unde şi oricând apucau zelul înaintaşilor lor care, ei, nu dispreţuiseră mormanele de cadavre. La Seminarul din Madrid am ajuns prin intercesiunea unei biserici-martir, cea greco-catolică, singura biserică din România care n-a acceptat să se târguiască pentru numele lui Isus. Fără experienţa-limită din armată nu cred că i-aş fi descoperit pe aceşti credincioşi, mulţi dintre ei absolut admirabili. Mă gândesc la părintele Prunduş, blândul şi bunul părinte Prunduş, la părintele Tertulian Langa, la Viorica Lascu, la Doina Cornea şi câţi alţii. Rănile foarte adânci ajung să nu mai fie văzute, chiar dacă le priveşti cu atenţie. Rănile superficiale îţi sar în ochi imediat. Biserica greco-catolică e o rană uriaşă, sângerând în adâncul adâncurilor de sute de ani. Dar să mă întorc la experienţele mele! Cum aş fi astăzi dacă nişte netrebnici (în sensul originar al adjectivului) precum căpitanul Balcan, sergentul Popa ori sergentul Goloşoiu nu m-ar fi batjocorit nouă luni de zile ca pe o gânganie necuvântătoare? Cum aş fi astăzi dacă nişte oameni pur şi simplu, după cinci ani, nu mi-ar fi deschis braţele (uneori cu nepricepere şi stângăcie, dar ce contează?) şi nu mi-ar fi spus cu acel patetism sublim pe care numai spaniolii îl pot întruchipa: "Quédate aquí con nosotros para siempre!"

La Paris, într-un nou refugiu provizoriu, mă gândesc cu nostalgie la două lucruri: la cerul mirositor din nordul Moldovei şi la pământul văzător al Castiliei. Primăvara nu se grăbeşte să mă bucure. Păsările, câte or mai fi?, aciuate prin tufele din curtea imobilului, ţipă isterizate de zgomotul unui marteau piqueur. Burghiul sparge pavajul inocent, împins cu forţă de un reprezentat al clasei muncitoare. Sute de aşchii sar de jur împrejur, împroşcând pereţii şi ferestrele clădirii. Muncitorul apasă şi mai decis, orgasmatic. Păsările îşi iau zborul de pe crengi, urcă sus, pe acoperiş. Încep o nouă zi, chers camarades. Unde mi-o voi petrece? Unde voi găsi un strop de linişte în acest Alphaville cu pretenţii de Ville Lumière? Brusc mă năpădeşte acea senzaţie de neputinţă de la începutul serviciului militar. Îmi vine să scrâşnesc, să-mi muşc buzele, să dispar pur şi simplu într-un alt peisaj. Minunile nu se întâmplă însă atunci când le aştepţi. Cu toţii, îmi spun, avem ceva de ispăşit, o ambiţie ascunsă, un orgoliu meschin sau o îndârjire. Mă consolez cu acest gând creştinesc. În fond şi la urma urmei nimic din ce trăim nu este atât de esenţial pe cât ne pare!

Septembrie 1986 cazarma B. Intru cu o valiză de lemn, verde, încuiată cu lacăt, pe poarta cazărmii. Zi însorită, frumoasă, blândă. Noii recruţi stau grămadă în micul amfiteatru de la intrare. Unii vorbesc sonor, râd, fumează bărbăteşte (se vede că se cunosc), alţii se uită timid în pământ, întrebându-se probabil ce caută aici, în sfârşit, alţii dorm cu capul pe valiză. Din când în când, un ofiţer însoţit de militari în termen îşi face apariţia şi ia cu el o mână de recruţi. Nu cunosc pe nimeni. Mă alătur grupului de terişti. Aştept. Unul câte unul suntem strigaţi şi duşi la tuns. Nu contează că abia acum câteva ceasuri am ieşit de la frizer. Trebuie să există o anumită uniformitate la toate capitolele: vestimentaţie, încălţăminte, tunsoare, fel de a vorbi şi de a merge. Îl cunosc pe Liviu P. A reuşit la drept, dar a terminat liceul de filologie. Primul punct de sprijin. Lucru foarte important. Până la stingere teama de necunoscut dispare.

*

N-am avut timp să scriu de câteva săptămâni. Am depăşit oarecum etapa de coşmar sau mai bine spus coşmarul a devenit acum suportabil. Ni s-au repartizat ca şefi de grupă sergenţi de la trupă, nu ofiţeri, cum prevede regulamentul. Dar a invoca regulamentul înseamnă a-ţi da foc la valiză. Ieri, acest sergent Popa - datorită căruia pot vizualiza perfect expresia "prost ca gardul" - ne-a ameninţat pe un ton ferm, cu mucii curgându-i gârlă din nări şi umplându-ne pe toţi de scuipat, să nu dea dracu' să aplice regulamentul pe pielea noastră, că am încurcat-o. Care va să zică, trebuie să ne înţelegem tovărăşeşte, noi închidem ochii la prostia lui violentă, iar el se face că mai uită, la ananghie, litera regulamentului. Singurul uman mi se pare Plujar, sârb din judeţul Timiş, sculptor în lemn. Ne-am împrietenit, petrecem multă vreme împreună. E străinul perfect, diplomat, cald-rece, ruşinos ca o fată mare. Abia aşteaptă să se isprăvească această comédie. Nici usturoi n-a mâncat nici gura nu-i miroase. Nu ţine să se pună rău cu nimeni şi de aceea toţi îl suspectează.

Prima săptămână a fost cumplită. Totul mă dezgustă, mă doare, mă sufocă. Şi nu văd nicio scăpare. De ce n-am acceptat să fiu scutit de serviciul militar? Se putea "rezolva" atât de simplu! Acum, o dată ce-am intrat în hora asta drăcească, nu mai am cum da înapoi, trebuie să joc. În prima zi de instrucţie am făcut o prostie cât carul: am încercat... să evadez, în plus, şi cu arma în spate. Noroc de L., umbra protectoare, care a ţâşnit în pădure după mine şi m-a adus cu forţa înapoi în pluton. Mi-a fost ruşine şi ciudă toată ziua, am băut aproape o sticlă de vin cumpărată din Vatră şi nu m-am mai gândit la absolut nimic.

Discuţiile cu L. mă întremează de fiecare dată. Vorbeşte pasionant despre literatură, despre rock, dar mai cu seamă despre Godard, Visconti, Antonioni şi Orson Welles. A frecventat ani în şir cinemateca, îmi ţine un curs de iniţiere ca la carte. Mă feresc să-l întreb cum a acceptat să se îngloade în drept (obligaţii de familie?). D.S. îmi dă cursuri de istorie a rockului.
- Dom'le, chiar şi în condiţii de grajd omul vrea să se "lustruiască"!

*

Prima şedinţă de dresaj: ce trebuie să facem şi să spunem când intrăm într-un dormitor unde se află domnia sa, lentu' cutare ori domnia sa sergentu' cutărică. Trebuie să ne scoaaaatem boneta şi s-o ţinem frumooos în mâna stângă, să batem cu mult elan din picior şi să rostim formula magică: "Tovarăşe serg., sunt sold X, am fost să fac pipi, permiteţi să iau loc în dormitor." Sceneta asta grotescă m-a introdus deplin în atmosfera cazonă. M-am făcut că iau totul à la lettre, am repetat cuvânt cu cuvânt prostia lui Popa-Goloşoiu, am bătut înciudat până şi din picior, dar trăsăturile feţei m-au dat de gol. Abia m-am abţinut să nu buşesc în plâns (în râsu-plânsu). Atunci Goloşoiu, un paranoic sadea (cum de n-a fost respins la examenul medical?) a început să urle ca din gură de şarpe: Culcat, culcat! Culcat! L-am lăsat să urle, fără să schiţez un gest de supunere (nu din orgoliu, ci pur şi simplu din scârba de a face pe plac unui mitocan). După vreo jumătate de minut, cu spume la gură, s-a năpustit asupra mea şi m-a lovit în coşul pieptului. M-am prăbuşit peste rastel şi o clipă ne-am încleştat. M-ar fi mâncat pe pâine, o simţeam din toată fiinţa lui, din ochii aceia holbaţi, din palmele tremurânde, din părul zbârlit. În acel moment însă a intervenit Dan I., pe care abia de-l cunoşteam. Cu un calm cutremurător i-a ordonat, el, tilicarul Iosif, tovarăşului sergent Goloşoiu să ia mâna de pe mine. Imediat ordinul a fost executat (D. e un tip solid şi impunător; altfel, un suflet ca pâinea caldă). Dar povestea nu s-a terminat aici. Goloşoiu ne-a pedepsit pentru neascultare şi agresivitate. Toată după-amiaza am spălat WC-urile. Bietul D. nu s-a mai putut abţine şi la un moment dat s-a prăbuşit, cât e el de mare şi de voinic, peste umărul meu şi a-nceput să plângă. Ca principal "vinovat", eu am primit şi un supliment de pedeapsă - planton schimbul 3 (de la unu jumătate la trei jumătate, când e somnul mai dulce).

*

Aproape în fiecare dimineaţă avem instrucţie "la câmp", adică pe un teren din apropierea unităţii. Curând, ni s-a spus, vom începe nu ştiu ce "pas de defilare" în şedinţe intensive. Aseară am mâncat, în sfârşit, bine. Îndată după programul de seară (ritualul făcutului bocancilor mi se pare absolut colosal, s-ar putea scrie o carte de psihologie colectivă plecând de la el) am fost chemat, pe furiş, la cantină. Sergentul X, un ţigan ungur din Ardeal, s-a amorezat lulea de o fătucă de la dânsul din oraş. Problema e că nu prea ştie să scrie, chiar dacă are douăşpe clase şi diplomă de absolvire. Mă roagă (puţin de sus, că doar e sergent, iar eu un tilicar prăpădit) să-i torn o ţidulă de amor pentru Mirela (aşa se numeşte persoana în chestiune) contra una farfurie cartofi pai, două ochiuri şi una halbă de bere plină ochi (un adevărat banchet, ce mai; la desert, un sfert de kil de marmeladă!). A apelat la mine pentru că ştie că scriu poezii (trebuie să le am şi cu scrisorile de amor, nu-i aşa?). În două ore am compus nu una, ci trei răvaşe sfâşietoare: pentru Mirela, pentru Gina şi pentru Viorica.

*

O viziune înspăimântătoare. S-a întâmplat sâmbătă seara, după cină, când îmi vine rândul să car tomberonul la groapă. Abia aştept seara de sâmbătă. E singurul moment de linişte şi pace, de relaxare la sfârşit de săptămână. L-am luat pe D.D. şi am plecat. Groapa de gunoi se află tocmai în partea cealaltă a cazărmii. Mergeam agale, fără să vorbim. Parcă ne-ar fi fost frică să nu rupem o vrajă. Totul mi se părea splendid. Cerul era senin, vremea caldă, mormanele de frunze roşiatice năpădiseră aleile, făceam pârtie prin ele cu bocancii. În jur nici ţipenie de om. Parcă intraseră cu toţii în pământ. Am pus tomberonul jos, ne-am aprins câte o ţigară şi am început să stăm la taifas. Pentru prima oară simţeam că ies din ritmul drăcesc al acestei nelumi demente în care am pătruns, fără să-mi dau seama de consecinţe, acum aproape două luni. Stăteam aşa, ca doi Moromeţi, lângă tomberon, vorbind despre trecutul fiecăruia şi priveam cu nesaţ cerul limpede şi odihnitor. Şi cum tăifăsuiam fără grabă, trăgând alene din ţigară, un gând cumplit m-a străfulgerat dintr-odată, cu o violenţă atât de mare, încât mi-a venit să urlu. Am simţit brusc că seara aceea va fi ultima seară pe care o voi mai trăi pe pământ, că mâine voi muri sigur între zidurile cazărmii şi că viaţa mea a fost un nonsens absolut şi iremediabil. De atunci a intrat parcă un duh nenorocit în mine şi mi-am pierdut tot cheful. Dacă într-adevăr se va termina totul, dacă mă voi curăţi în zilele, în săptămânile următoare? Aici nimeni nu are grijă de nimeni, toţi parcă şi-au propus să ne lichideze cât mai repede. Am optsprezece ani şi sunt pe buza prăpastiei. Voi muri fără să fi înţeles pentru ce-am apărut pe lume? Sunt sigur că nu voi scăpa niciodată de aici. Mai am de putrezit şapte luni. Şapte luni sau şaptezeci de ani, totuna. Viaţa mea deja s-a dus dracului, nu mai am nici o speranţă. Timp mort, timp gol. Totul e hidos şi absurd.

Ianuarie 1992. Madrid. Am aterizat pe aeroportul Barajas. Pământul Spaniei mi s-a părut ciudat: din avion are o culoare aprins-cărămizie. Pe toată durata călătoriei ne-am uitat la podeaua de nori, mereu în mişcare, destrămându-se şi refăcându-se la loc, am repetat sintaxa spaniolă (n-am vorbit încă niciodată în această limbă) şi am tăcut. Pe Cristi l-am simţit extrem de concentrat.

*

Am intrat în altă lume, unde parcă se face mai puţină economie la apă şi detergent. Al treilea Cristi, Langa, ne-a aşteptat la aeroport, însoţit de un prieten spaniol cu maşină, Manolo. Primul contact cu spaniola vorbită - mi se pare atât de confuză, atât de nebuloasă, încât mă tem că nu voi reuşi s-o înţeleg niciodată, darmite s-o mai şi vorbesc. Am ajuns la Seminario Conciliar, pe calle San Buenaventura, chiar la ora mesei. Chipuri prieteneşti, zâmbitoare. Suntem trei români, toţi trei cu acelaşi prenume: Cristian. În bucătărie, la o masă retrasă, între maldăre de farfurii şi cratiţe, întrezăresc figura bizară a unui tânăr slab, cu ochelari imenşi, zâmbind serafic. Are în faţă un coş care acoperă toată suprafaţa mesei şi din care culege la răstimpuri câte un măr pe jumătate stricat. Apoi îl cojeşte şi mestecă pe îndelete, atemporal, felie după felie. Facem cunoştinţă - Enrique, mai simplu, Quique. Aveam să aflu puţin după aceea că este duhovnicul seminarului, un fizician de geniu "eşuat" pe tărâmul credinţei. Nu poate mânca altceva decât mere şi legume. Un prânz poate dura uneori şi câteva ore. Câtă risipă de timp la aceşti oameni ai lui Dumnezeu! Câtă nepăsare! Îmi aduc aminte de graba inutilă din cele nouă luni de armată: deşteptarea la cinci; echiparea după cronometru, în zece secunde; spălarea într-un minut (abia apucam să deschidem şi să închidem robinetul); drumul la cantină în pas alergător; micul dejun în cinci minute (de altfel, porţiile erau atât de meschine încât le terminam în mai puţin de cinci minute); adunarea pe platou, evident, în pas alergător (şi după toată această grabă stupidă eram obligaţi să stăm şi să aşteptăm venirea comandantului câte o jumătate de ceas, uneori şi mai mult). Aici, în acest seminar, dimpotrivă, totul îmi pare că se petrece lin, tihnit, ca-ntr-un acvariu.

*

Seara am ieşit în oraş cu... Cacatua (nu-i ştiu încă numele adevărat), de meserie poliţist, căruia-i place să vorbească mult, să ne prezinte fiecare colţişor al cartierului cu lux de amănunte, să ne iscodească şi să se confeseze el însuşi fără nicio reţinere. Primul obiect pe care mi-l cumpăr e un ceas deşteptător.

După slujba de seară am fost invitaţi în biroul lui Andrés, rectorul seminarului. De la început ne-a rugat să-l tutuim şi să-l considerăm un simplu prieten mai vârstnic (are spre cincizeci de ani). Aici toată lumea se tutuieşte cu respect. Noi am vorbit franţuzeşte, Andrés, spanioleşte. Hotărâm să începem cursurile chiar de a doua zi şi să rămânem deocamdată în comunitatea adulţilor (adică să avem camere autonome).

Târziu am telefonat la Botoşani, ca să spun o singură frază: "N-am întâlnit de când sunt atâţia oameni buni adunaţi laolaltă." La capătul firului, N. a început să plângă liniştită şi fericită.

*

Am intrat în ritmul cursurilor. Patru ore pe zi, de la fenomenologia religiei, cu J. M. Velasco, până la teologia Vechiului Testament şi biblistică. Nu mai sunt stresat, înţeleg aproape tot, cu vorbitul e mai dificil. Totuşi spaniola mi se pare o limbă "conaturală". Nu trebuie să faci absolut niciun efort artistic, interpretativ (ca în franceză, de pildă), ca să te exprimi. L-am cunoscut pe don Angel, unul din miturile vii ale şcolii. Predă greaca veche şi latina. A învăţat, şi încă mai învaţă, la vârsta lui, o grămadă de limbi orientale (coptă, siriacă, ebraică, bineînţeles, aramaică). Retras, discret, profesor de modă veche, dar mereu dispus să-şi ajute elevii. Mă sfătuieşte să merg la seminariile de greacă şi latină de la San Justino şi să reiau pe îndelete Epistolele pauline, pline de hachiţe lingvistice.

Camera mea e la etajul doi, în comunitatea adulţilor. Un etaj mai jos se află majoritatea sălilor de curs; la parter, toate birourile administraţiei, la subsol, într-o aripă a clădirii, cantina şi "comedoarele", iar în cealaltă aripă, sala de lectură şi depozitul uriaş al bibliotecii. Totul e aşadar la îndemână, în câteva minute ajung din pat la masă, la curs ori la bibliotecă. Câteva săli înalte şi spaţioase constituie Institutul San Justino, unde am început deja latina şi greaca creştină pe texte din Augustin şi Origen. Ocolim din principiu analizele filologice şi ne consacrăm interpretării teologice. Totul mi se pare viu şi pasionant. Şi mai cu seamă lecturile cu Juan Calvo, un tânăr patrolog andaluz, discipol al părintelui Orbe, despre care ne vorbeşte des cu un anume accent hieratic.

14 ianuarie. Cristi A. a vizitat aseară, pentru prima oară, "Casa del libro" şi după aceea i-a fost realmente rău. Sute de metri de volume aşteptând să fie scoase din raft, răsfoite, atinse, mângâiate, privite, înhăţate, înfulecate, devorate, deflorate, triste sau însiropate. Cum nu vreau să mă aleg şi eu cu o migrenă hotărăsc să încep iniţierea occidentală cu el mercado de pescados. Fac parte dintr-o comunitate foarte ciudată, alcătuită din convertiţi destul de vârstnici în comparaţie cu ceilalţi studenţi ai Seminarului. Şi ce biografii! Manolo, care a venit să ne întâmpine la aeroport, a fost patronul unei fabrici de textile. Convertindu-se, a părăsit totul. Nu-l mai interesează decât preoţia. Occidentalii nu fac nimic gratuit, de dragul lucrului în sine. Spirite misionare, ei urmăresc întotdeauna şi o poziţie socială, care să le asigure un anumit prestigiu. Manolo, spre patruzeci de ani, îmi pare încarnarea seriozităţii. Meticulos, cazon aproape, sfătos, dar mai cu seamă bun şi curat la suflet. Pregătim împreună slujbele de duminică la biserica San Fulgencio. Va deveni un foarte bun funcţionar al Vaticanului. Credincios fără drame. Jesusón a fost câţiva ani liderul mişcării de tineret al Partidului Comunist Spaniol. E un rudis dotat cu o memorie colosală. Ajunge să parcurgă o singură dată câteva sute de pagini pentru a le reproduce aproape pe de rost. Ce mă impresionează la el însă e mai cu seamă capacitatea de a trece brusc, cu aceeaşi bună-credinţă, de la registrul de jos, suburban, aproape mitocănesc, la cel serafic. L-am văzut plângând în hohote, transfigurat, în timpul unei împărtăşanii, pentru ca imediat după slujbă să-l aud înjurând frenetic şi spumos, ca un birjar. Zilele trecute m-a invitat în camera lui şi mi-a dăruit Scrierile inedite ale lui García Morente. Mă consideră un "filozof". Pe măsuţa de lucru are câteva fotografii, între care una, făcută cu trei ani în urmă, la Tirana, lângă statuia lui Stalin. Mă încrunt puţin, din instinct, şi atunci se simte dator să-mi explice: după acea vizită la Tirana, după "contactul direct cu comunismul în versiune concretă, stalinistă", s-a convertit la creştinism. A trecut printr-o perioadă neagră, de frământări cumplite, dar, fiind un om simplu, cinstit şi curajos ("iar nu un intelectual fudul şi izmenit", ţine să precizeze) a reuşit să se smulgă din ghearele minciunilor marxiste şi a revenit cu bucurie la credinţa mamei sale.

Despre "Cacatua" am vorbit mai sus. A fost poliţist, n-a avut de-a face decât cu borfaşi şi prostituate, cu drogaţi şi alcoolici. Seminarul e pentru el un loc de purificare, de clătire a ochilor, a mâinilor şi a urechilor de toate mârşăviile văzute, atinse sau auzite vreme de zece ani, ca funcţionar la Stat.

Uşă în uşă cu mine stă Marianito, toţi îl alintăm aşa, pentru că Mariano e un piticot de vreun metru jumătate, bondoc, cu priviri somnolente, feciorelnice. Vine de la ţară, se plânge mereu că nivelul de la Seminar e cu mult deasupra posibilităţilor lui intelectuale. Se străduieşte să compenseze prin bunătate şi hărnicie. Şi reuşeşte. Marea problemă a lui Marianito e trezitul de dimineaţă. Acum a devenit un ritual. Pe la şapte Jesusón (cel mai harnic dintre noi) pleacă să cumpere ziarele. În drum se opreşte la uşa lui Marianito şi trânteşte câţiva pumni zdraveni, după care, neprimind niciun răspuns, începe să mormăie supărat şi cheamă liftul. După vreo zece minute revine cu ziarele. Acum începe calvarul, apocalipsa, care se repetă, etapă cu etapă, în fiecare dimineaţă. Ceasul uriaş, cât un clopot de biserică, al lui Marianito începe să urle fără oprire, cu sughiţuri drăceşti, cu disperare, în vreme ce Jesusón, cu mânecile suflecate, cară pumni în uşă. Şi asta durează preţ de vreo cinci minute, uneori chiar mai mult. Toţi cei care locuiesc pe coridor se trezesc - se aude aici un duş nervos, acolo un aparat de radio, în altă cameră un căscat cât toate zilele - numai din spatele uşii lui Marianito continuă să răzbată salve neîntrerupte de sforăituri. Abia după zece minute de chin (Jesusón, transpirat leoarcă, înjură acum pe registrul hard, fără nicio jenă) se aude un foşnet lin, după care o voce suav-răguşită susură un Buenos dias, de-ţi vine să te urci pe pereţi. Apoi ziua se desfăşoară normal: slujba, micul dejun, cursurile etc etc.

Să nu-l uit pe Tony, cubanez emigrat cu familia în Statele Unite. A lucrat în diplomaţie, mai ales în Franţa. Uneori vorbim franţuzeşte. Se întreţine la Seminar predând engleza, câteva ore pe săptămână. Elegant, aş spune chiar cochet, îi stă bine cu mustăcioară de contrabandist sud-american şi eşarfă colorată în jurul gâtului. Face pereche bună, la rugăciunile de seară, cu Victor, dresorul de câini. Cu Victor m-am plimbat o noapte întreagă prin Madrid şi am aflat tot ce se poate afla în materie de rasă canină (cele patru mari rase cu subspeciile lor), precum şi metodele de antrenament şi dresare. Face culturism şi stă prost cu memoria. Uneori mă roagă să-i conspectez articole sau cărţi. Îl impresionează forţa fizică. În viziunea lui Victor, Isus n-ar putea fi decât un Sylvester Stallone în luptă corp la corp cu fariseii.

Noiembrie 1986, cazarma B. A trecut toamna. Am "depus jurământul". Cei care locuiesc în Bucureşti sau în marginea Bucureştiului au primit învoire. Noi, ceilalţi, provincialii, rămânem în cazarmă, unde avem dreptul să primim pentru câteva ceasuri rubedenii, prieteni. Nu am chef de nimic. Mă gândesc numai că trebuie să supravieţuiesc încă şase luni. De unde atâta putere şi atâta răbdare? M-am apucat să-mi dezvolt muşchii. Zilnic fac o sută de flotări, tracţiuni la bară, genuflexiuni. Asta pe lângă marşurile de pe câmpul de instrucţie. Avem noroc cu un căpitan-pâinea lui Dumnezeu, sabotor al glorioasei armate române, care, după ce ne aleargă de ochii lumii vreo zece minute, ne lasă slobozi prin pădure. Şi nu numai atât. Ne-a adus şi o minge de la el de-acasă, pentru destindere. Jucăm fotbal până la prânz. Mâncăm. Mergem pe coate şi pe genunchi. Înjurăm ca haimanalele. Când ni se pune pata fugim în Vatră şi ne facem mangă cu poşircă. Devenim din ce în ce mai culţi şi mai bărbaţi!

Noroc de cele câteva cărţi pe care le ţin ascunse prin diferite colţuri ale cazărmii. (Ăştia cum te văd citind, cum te trimit la crescătoria de găini, să aduni gunoiul. "Orele de studiu" trebuie consacrate "docomentelor"!). Am ascuns cărţi până şi într-un burlan, acoperindu-le cu frunze uscate. Citesc tot ce-mi pică sub ochi: Faguet, Secolul al XVII-lea (m-a uns pe suflet), Alain Robbe-Grillet, Dos Passos USA (confiscată între timp de către ofiţerul de contrainformaţii, deşi cartea e publicată în România, sub regimul comunist), poeziile lui Baudelaire trimise prin scrisori de Năşişoara (n-avem voie cu cărţi străine), Kazantsakis (Raport către El Greco, tulburător), Sartre, Camus (au din belşug la biblioteca unităţii, de unde, curios, nu putem împrumuta decât două persoane). Impresionat de lecturile lui V.C. din Marx. Ieri, pe "sector", mi-a vorbit un ceas despre Capitalul în raport cu scrierile de tinereţe. Sunt jenat şi umilit, n-am citit nimic, în afară de lecţiile din manualul de economie politică. Va trebui să recuperez! Avem şi un curs de istorie a României. Şi aici mă simt pe dinafară. Am parcurs toată istoria României, până în secolul al XIX-lea, cu minunatul meu profesor de la A. T. Laurian, Dumitru Atudoroaie, prieten apropiat al lui Al. Zub, dar, când să ajungem la perioada interbelică, brusc s-a împotmolit. Acum suport consecinţele. Când s-a întemeiat PCR? Cum s-a desfăşurat actul de la 23 august? Când s-a terminat stârpirea cuiburilor de bandiţi antirevoluţonari din Carpaţi? Victoria antifascistă, antiimperialistă. Etapele democraţiei. Colectivizarea şi eliberarea ţărănimii de sub jugul boieresc. Naţionalizarea mijloacelor de producţie etc. etc.

*

Câteva zile şi plecăm în permisia de Anul Nou. Nerăbdare? Nici nu pot să dorm noaptea. E frig, îngrozitor de frig (şase grade în dormitor) şi nu avem decât două pături. Ofiţerii de serviciu vin să ne controleze înainte de culcare dacă ne-am dezbrăcat vestoanele şi pantalonii. Dar cum să adormi într-o asemenea gheţărie? Noroc că suntem mulţi în dormitor. Ca prin minune s-a mai îmblânzit şi Popa. Dacă n-ar fi atât de prost, ar fi chiar suportabil. Ştie că plecăm acasă şi ne invidiază. Iar invidia e dublată de un soi de respect. Visat, după multe luni, ceva frumos: prima dimineaţă cu ninsoare din viaţa mea, în casa (acum demolată) din Săveni. Am dat perdeaua la o parte şi m-am speriat de frumuseţea care-mi pătrundea în valuri prin ochi, prin piele, prin nări, prin toată fiinţa. Să fi avut trei sau patru ani. Nămeţi mari sprijiniţi de gard şi tata, cu o căciulă cu clape uriaşe pe cap, cu un fular maro, uzat, în jurul gâtului, cu galoşi în picioare, curăţă de zor treptele scării de la intrare manevrând cu îndemânare o lopată mare de lemn. Stau lipit de geam minute în şir. Mă simt îmbătat de alb, îmbătat de peisajul acela transfigurat peste noapte, ca-ntr-o poveste. Nu e soare, pământul, devenit alb, luminează de la sine. Şi nici nu ninge. Mă aflu în faţa unui tablou definitiv, încheiat, la care nicio tuşă nu mai poate fi adăugată. Nici o urmă profană pe zăpada sacră, nici o pasăre, nici măcar un fulg. Doar hârşâitul ritmic al lopeţii de lemn cu care tata mută troienele din faţa uşii lângă peretele casei.

Asimetric

 

Lisa Halliday
Asimetric
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din engleză de Anca-Maria Pănoiu

***
Intro

Lisa Halliday a crescut în Medfield, Massachusetts, şi trăieşte în prezent la Milano, împreună cu soţul ei. A publicat proză scurtă în The Paris Review, iar în 2017 a primit premiul literar pentru tineri scriitori Whiting Award, la categoria ficţiune. Asimetric (Curtea Veche Publishing, 2019) este primul ei roman şi a fost nominalizat în 2018 la Premiul "John Leonard".

*

New York, delirul anilor 2000. Oraşul este un jackpot în creştere. Alice are 25 de ani, este asistent editorial la Gryphon, gustă din "fatalele fleacuri şi frenezii" ale vieţii literare din Manhattan şi se visează scriitoare. Ezra este un autor multipremiat, cu aproape 50 de ani mai în vârstă decât ea. Între cei doi se naşte o relaţie amoroasă stranie, în care educaţia literară şi sentimentală alternează cu anxietatea influenţei şi cu dependenţe împovărătoare.

Heathrow, 2008. Amar Jaafari, economist american cu origini irakiene, este reţinut pe aeroport fără explicaţii, în timp ce încearcă să ajungă la Bagdad pentru a-şi întâlni fratele. Interogatoriul, desfăşurat într-o atmosferă frizând absurdul şi neputinţa, alternează cu flashbackuri din viaţa lui Amar. Biografia lui, sfâşiată între Orient şi Occident, se profilează pe fundalul unui Irak în plin război, vădind adâncul răului uman, precum şi cele mai abisale întrebări.

Dar care este logica secretă şi unde se întâlnesc cele două destine fracturate, care ar putea face parte din una şi aceeaşi poveste?

"Un debut de o inteligenţă usturătoare... Cu Asimetric vei deveni un cititor mai bun, un observator mai atent. Un roman care ascute simţurile.." (The New York Times)

"O strălucită şi complexă examinare a dinamicilor puterii în iubire şi în război." (The Wall Street Journal)

Fragment

De Crăciun, unchiul Zaid şi mătuşa Alia au venit la noi împreună cu cele patru fete ale lor, care, aliniate în hijab‑urile lor roşii, arătau ca un set de păpuşi ruseşti. Cu zece ani în urmă, cea mai mare dintre ele, Rania, îmi ţinuse în poală popoul înfofolit în scutece şi îmi dăduse să mănânc, una câte una, boabele ca nişte rubine ale unei rodii. Acum crescuse şi era prea drăguţă ca s‑o mai priveşti drept în faţă, cam cum te fereşti să te uiţi direct la soare. Când a intrat în bucătărie s‑a dus direct la fratele meu şi i‑a spus: BeAmrika el dunya maqluba! Amrika e America. Maqluba înseamnă "răsturnat" şi de‑aia e numele unui fel de mâncare preparat din carne şi orez, care se coace într‑o cratiţă şi se întoarce cu susul în jos înainte de servire. El dunya maqluba înseamnă că lumea e cu susul în jos, o expresie folosită în general pentru a descrie oameni sau locuri într‑un stadiu avansat de agitaţie, pe marginea haosului. Fratele meu a râs. Într‑adevăr, aşa era America de Crăciun. Lumea e cu susul în jos în America zilelor noastre!

Mi‑a venit în minte una dintre acele ilustraţii despre pacea mondială sau despre armonie în ciuda diferenţelor - oameni cu chipuri de diferite culori ţinându‑se de mână ca un lanţ de păpuşi din hârtie care încinge întreaga planetă. Numai în această ipostază, măcar o dată, celor de pe continentul american le venea şi lor sângele în cap.

Potrivit cartografiei moderne, antipodul dormitorului meu din Bay Ridge este un val din Oceanul Indian, la câteva mile sud‑vest de Perth. Dar pentru un băiat de doisprezece ani care călătorea în străinătate pentru prima oară de când mergea de‑a buşilea, putea să fie la fel de bine şi dormitorul din casa bunicilor mei din Hayy al‑Jihad. Împărţeam camera asta cu alţi trei veri ai căror părinţi emigraseră puţin după ce li se născuseră copiii. (Tatăl meu şi Zaid erau cei mai mari din doisprezece fraţi şi surori, dintre care cinci părăsiseră Irak; patru rămăseseră şi trei muriseră.) Să ne fi ascultat pe noi, băieţii, cum stăteam întinşi pe priciurile noastre şi ne văitam de lucrurile pe care le ratam acasă, ai fi zis că suntem nişte Don Juani obişnuiţi să trăiască pe picior mare, trimişi în armată pentru zece ani. Ali şi Sabah, care locuiau în Londra, erau îngrijoraţi că nişte bărbaţi ajunşi la vârsta permisului auto ar fi putut să le sufle iubitele. Hussein, care locuia în Columbus, era tulburat la culme că nu putea să vadă meciul dintre Bengals şi 49ers în Super Bowl, al cărui rezultat ne‑ar fi luat zece zile să‑l aflăm. (Bengals au mâncat bătaie.) Azi poţi să stai bine‑mersi în Firdos Square şi să cauţi pe Google ce fac chiar acum Bengals, sau 49ers, sau The Red Sox, sau Yankees, sau Manchester United, sau Mongolia Blue Wolves; poţi să verifici care e temperatura în Bay Ridge sau Helsinki; poţi să verifici ora fluxului în Santa Monica sau Swaziland, sau când o să apună soarele în Poggibonsi. Mereu se întâmplă câte ceva, mereu e câte ceva în legătură cu care să te informezi, niciodată nu‑ţi ajung orele ca să te simţi îndeajuns de informat. Cu atât mai puţin dacă în acelaşi timp hrăneşti şi un scop mai nobil. Totuşi, cu douăzeci de ani în urmă, în Bagdadul rupt de lume, timpul abia se furişa.

L‑am auzit odată pe un regizor spunând că pentru a fi cu adevărat creativă, o persoană are nevoie de patru lucruri: ironie, melancolie, un simţ al competiţiei şi plictiseală.

Oricare ar fi fost neajunsurile mele în primele trei privinţe, m‑am bucurat de o asemenea abundenţă a celei de‑a patra de‑a lungul acelei ierni petrecute în Irak, încât, la vremea la care ne‑am întors în New York, storsesem deja din mine primul şi, de altfel, singurul meu ciclu de poezii. Ce altceva mai făceam? Petreceam ore şi ore jonglând, ceea ce însemna că aruncam şi prindeam portocale în curtea din spate până când nu mai eram în stare să le disting în nuanţele apusului.

Împreună cu tata şi cu Zaid, vizitam mormintele rudelor din afara oraşului Najaf, iar seara ne adunam în jurul mesei din bucătărie, mâzgălind câte‑un pic din teme - o grămadă de teme în deplină neorânduire, ca să ţin pasul cu şcoala în ciuda săptămânilor pe care le pierdeam -, în timp ce bunicul stătea lângă mine, răsfoind fără grabă ziarul Al‑Thawra.

Într‑o seară, a privit peste umărul meu în timp ce adăugam câteva piese la o navă de război gata să se scufunde. Dacă ai de gând să fii preşedintele Amrikăi, a spus el, o să trebuiască s‑o faci mai bine de atât.

Cu Sami mă duceam la Grădina Zoologică "Zawra Park", unde le azvârleam ţigări aprinse cimpanzeilor şi ne stricam de râs văzând cât de umani arătau în timp ce le fumau.

Fratele meu tocmai absolvise Georgetown, unde fusese preşedintele Societăţii Pre‑Med, şi scria o teză despre reducerea tuberculozei în rândul populaţiei fără adăpost. Întru câtva contrar acestui demers, cam la o săptămână de la sosirea noastră în Bagdad, se apucase, fără să vădească vreo urmă de remuşcare, de distracţia irakiană neoficială, care consta în a fuma în lanţ ţigarete Marlboro Reds. De pe acoperişul bunicii se zărea în depărtare Tigrul şi fratele meu, aşezat lângă mine, acolo sus, fumând şi privind în zare spre Karrada, îmi povestea cum în serile fierbinţi din anii '70, el şi părinţii noştri obişnuiau să care saltele până sus, pe acoperiş, şi să doarmă în briza liniştitoare a râului. Nu era cald în seara în care am auzit povestea asta; şi nici nu aveam vreo saltea la îndemână, doar o pătură afgană veche, pe care Sami şi‑o săltase pe umăr şi o cărase din bârlogul lui până acolo.

Chiar şi aşa, fratele meu s‑a întins în lumina lunii, a bătut uşor cu palma locul de lângă el şi, cum priveam amândoi în sus, la stele, Sami a prezis că n‑o să mai treacă mult timp până când Irakul avea să fie din nou glorios. Drumuri fără hârtoape, scânteietoare poduri suspendate, hoteluri de cinci stele; ruinele Babilonului, Hatra şi pilaştrii funerari de la Ninive, toate întoarse la măreţia lor dintâi şi deschise vizitării fără supravegherea paznicilor înarmaţi. În loc să zboare spre Hawaii, însurăţeii aveau să‑şi petreacă luna de miere la Basra. În loc să leşine după îngheţata italienească, aveau să se dea în vânt după dolma şi chai. Şcolarii aveau să se fotografieze în faţa Ziguratului Urului, hoinarii cu rucsacuri în spate aveau să trimită acasă cărţi poştale cu al‑Askari, pensionarii aveau să‑şi îndese prin valize borcane de miere de la Yusufiyah, împachetate în folie cu bule. Bagdad avea să găzduiască Jocurile Olimpice. Lions of Mesopotamia aveau să câştige Cupa Mondială. Numai atâtica să mai aştepţi, frăţioare. Numai atâtica. Uită de Disney World. Uită de Veneţia. Uită de ascuţitoarele cu Big Ben şi de cafelele cremoase la suprapreţ de pe Sena. Acum a venit rândul Irakului. Gata cu războaiele în Irak, de‑acuma oamenii au să vină din toate colţurile lumii ca să‑i vadă frumuseţea şi istoria doar de dragul lor.

***

Uneori am impresia că îmi amintesc rodia. Dulceaţa ei taninoasă, zeama care mi se scurgea, lipicioasă, pe bărbie. Până în ziua de astăzi, instantaneul Polaroid care a imortalizat momentul stă pe uşa frigiderului nostru din Bay Ridge şi din nou nu sunt sigur dacă, în lipsa fotografiei, aş mai avea vreo amintire.

Şi într‑una, şi în cealaltă, Rania poartă un hijab de culoare albastră. Felul în care mă ţine în braţe, felul în care ţesătura îi cade pe umeri şi în jurul scutecului meu topindu‑i‑se apoi în materialul bluzei ne face să arătăm de parcă am poza pentru o Maestà. De câte ori deschide un băiat frigiderul copilăriei lui? De şase mii de ori? De nouă mii? Oricare ar fi fost numărul, era destul cât să lase o impresie de neşters. Fiecare pahar cu lapte, fiecare înghiţitură de suc, fiecare felie de maqluba rămasă... Şi desigur că fratele meu a văzut‑o şi el, zi de zi, de‑a lungul anilor devenirii lui.

În luna decembrie a următorului an, părinţii meu s‑au întors în Bagdad de unii singuri. Eu am rămas în Bay Ridge sub pretextul că nu voiam să ratez probele pentru Junior Varsity Swimming şi am fost lăsat în grija părinţilor unui coleg de clasă în al cărui dormitor se găseau un pat pliant cu o saltea plină de cocoloaşe şi un poster în mărime naturală al Paulinei Porizovka. Nu am dat nicio probă pentru lotul de înot şi nici părinţii mei nu m‑au întrebat cum a mers când s‑au întors, la sfârşitul lui ianuarie. Erau preocupaţi de vestea că fratele meu voia să o ia în căsătorie pe Rania.

Adusese în vorbă şi faptul că voia să se mute la Najaf ca să studieze la un seminar islamic din oraş. Când tata ne‑a spus asta, mama şi‑a acoperit faţa cu mâinile.

N‑ar fi fost o problemă că Rania era verişoara noastră primară. Nici că mariajul ar fi crescut riscul de a naşte urmaşi cu dereglări genetice recesive - deşi părinţii mei îşi exprimaseră tranşant şi cu mult timp înainte opinia că fidelitatea faţă de clan nu merită împovărarea unui copil cu ceva care ar putea fi evitat printr‑un simplu test genetic. Problema era că însurătoarea cu Rania vădea o intenţie mai clară de a se restabili în Irak, ale cărui valori fratele meu afirmase că le prefera celor mai degrabă necuviincioase promovate în America. Şi totuşi, ca să fie validă după mintea lui Sami - ca să fie în acord cu valorile mai cuviincioase pe care declarase că le preferă -, logodna avea nevoie de binecuvântarea părinţilor noştri. Părinţii Raniei şi‑o dăduseră deja pe a lor; renunţaseră chiar şi la zestre. Dar mama şi tata nu erau chiar atât de pregătiţi să gireze renunţarea lui Sami la viaţa pe care cu atâta încordare se dezrădăcinaseră ei înşişi ca să ne‑o ofere. Au hotărât să îşi dea binecuvântarea cu condiţia ca Sami şi Rania să se căsătorească în New York şi ca Sami să îşi ia licenţa de la o universitate americană. Putea să studieze religia în locul medicinei, dacă aşa voia. Putea să se întoarcă apoi în Irak dacă dorea. Dar dacă voia să o ia în căsătorie pe Rania cu aprobarea deplină a părinţilor, astea erau condiţiile. Şi Sami a fost de acord.

Vara următoare, în iulie, îl aşteptam la New York împreună cu Rania şi bunica noastră. Totuşi, la aeroport, am găsit‑o pe mama tatei aşteptând de una singură la terminalul Sosiri. Zburase împreună cu ei până la Amman, unde trebuia să prindă un zbor de legătură spre Cairo, dar autorităţile iordaniene îi opriseră pe Sami şi pe Rania motivând că nu îi credeau că se duc în America pentru a se căsători. Care e motivul real pentru care mergi în America? Să mă căsătoresc, a spus Sami. Minţi! au răspuns autorităţile. N‑aţi călători împreună dacă nu aţi fi deja căsătoriţi. Nu, a insistat Sami. Vorbesc serios. Nu suntem căsătoriţi încă; o să ne căsătorim în State, unde locuiesc părinţii mei, care ne aşteaptă. Atunci înseamnă că eşti o curvă, i‑a spus Raniei unul dintre ofiţeri. O ştoarfă. Cum altfel explici călătoria asta cu un bărbat care nu‑ţi este soţ?

Auzind asta, Rania a leşinat, ceea ce ofiţerii au luat, cu încântare, drept o confirmare a bănuielilor lor.

Drept urmare, Sami şi Rania s‑au întors în Irak, în timp ce bunica noastră a zburat de una singură la Cairo, apoi la Londra, apoi la New York. Planul era să rămână la noi doar şapte săptămâni, pentru că îl lăsase acasă pe bunicul, care se recupera după o operaţie la şold. Dar apoi Irakul a invadat Kuweitul şi cele şapte săptămâni s‑au transformat în şapte luni. Bunica nu era singura care fusese strămutată: eu mă mutasem în camera lui Sami şi i‑o cedasem ei pe a mea, din pricina îngrijorării mamei că în dormitorul lui Sami era prea mult curent, ceea ce probabil însemna găzduieşte un pian, lucru pe care bunica fusese crescută să îl considere o invenţie frivolă, chiar dacă, după câte se vedea, nu atât de frivolă încât să‑i reziste atunci când se credea singură acasă.

Din când în când, Zaid ne suna ca să ne spună că toată lumea e bine. Şoldul lui Jiddo îşi revenea. Alia avea grijă de pomii fructiferi. Nici nu aducea vorba de raiduri aeriene sau proiectile fluierând de‑a lungul şi de‑a latul cerului, pentru că viaţa într‑un panoptic îi condiţionase de‑a lungul timpului pe irakieni să creadă că pereţii au urechi şi ferestrele, ochi şi că nu ştii niciodată când se odihnesc supraveghetorii, aşa că presupui că sunt mereu la posturi. În mod mai puţin convingător, tot panopticul era învinuit şi pentru lungile tăceri ale fratelui meu. Sami nu fusese niciodată un amator de scrisori, aşa că nimic nu mă îndreptăţea să aştept din partea lui răspunsuri amabile la nuvelele locvace pe care i le tastam şi i le trimiteam prin poşta electronică aproximativ o dată pe lună. Totuşi, fratele meu nici măcar nu mulţumea pentru scrisorile alea, nici în cărţile poştale expeditive cu "Salutări din Bagdad!" şi nici când suna, ceea ce îmi amintesc că a făcut, de fapt, numai de două ori. Prima dată a fost în ajunul Anului Nou, când părinţii mei ar fi trebuit să se afle ei înşişi la Bagdad dacă nu ar fi fost război. Aparent, sunase ca să ne ureze "Un 1991 fericit!", inshallah, dar apoi Sami a continuat spunându‑ne că el şi Rania nu aveau să se mai căsătorească, până la urmă. Glasul lui nu trăda vreo dezamăgire. Ba chiar părea perfect optimist: optimist şi poate chiar puţin uşurat. Rania urma să studieze istoria artei la Paris şi el însuşi îşi reconsiderase planurile de a se muta la Najaf, gândindu‑se ca în loc de asta să dea la Facultatea de Medicină din Bagdad. Care‑i problema cu facultăţile de medicină din America? am întrebat când mi‑a venit rândul la telefon. Niciuna, a răspuns Sami, vesel. Care‑i problema cu facultăţile de medicină din Irak?

Al doilea telefon a venit peste vreo trei luni, când America începuse să îşi retragă trupele şi bunica îşi făcea bagajele ca să plece înapoi acasă. De data asta, Sami a vorbit numai cu tata, care, după ce a pus receptorul în furcă, şi‑a luat imediat jacheta din cuier şi a ieşit să se plimbe. Când s‑a întors, a intrat în dormitorul meu, unde valiza bunicii era pe trei sferturi plină şi tichetele de îmbarcare pentru Londra, Cairo şi Amman erau proptite de borcanul meu cu zaruri. A aşezat‑o pe patul meu şi i‑a luat mâinile într‑ale lui. Apoi i‑a spus că Ahmed, soţul ei, cu care era căsătorită de cincizeci şi şapte de ani, făcuse în dimineaţa aia o embolie şi murise.

Piese de schimb pentru păsări călătoare

 

Oigăn
Piese de schimb pentru păsări călătoare
Curtea Veche Publishing, 2021

***
Intro

E greu de hotărât ce ar trebui apreciat la omul acesta, care se numeşte Eugen Nuţescu, dar îşi spune şi i se spune Oigăn. Dacă-l asculţi cântând, optezi pentru muzician; dacă-i citeşti versurile, inclusiv cele din antologia Poezia care cântă, te laşi cucerit de poet; iar dacă intri în vorbă cu el - ceea ce nu e greu, pentru că Oigăn este însăşi bucuria comunicării, te simţi vrăjit de frumuseţea demnă a fiinţei omeneşti. Despre artistul Eugen Nuţescu-Oigăn nu sunt multe de spus: cântă cu câteva trupe, pentru care şi compune melodii, şi scrie versuri, cu o nonşalanţă cu adevărat pariziană. Dacă vrei să spui mai multe, atunci trebuie să-ţi sufleci mâinile, să-ţi primeneşti creierul şi mintea, pentru că e musai să te osteneşti cu scrisul unei monografii. Şi încă în două sau trei volume.
*
A vorbi despre poet e ca şi când ai fuma într-o peşteră: nu poate ajunge fumul la tine fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul tobelor şi al chimvalului răsunător ar putea să povestească şi să legene din depărtare delicata singurătate a celui ce visează despre noi în locul nostru. Să ascultăm împreună aşadar această voce puternică, nouă, dar atemporală, toba de război blând a poetului care aşteaptă răbdător să îl ajungem din urmă. La mulţi ani de Oigăn! (Andrei Robin Proca)

Oigăn a avut o relaţie cu o călugăriţă. Pe o plajă, la orele alea ale după-amiezii când soarele redescoperă relieful, domnul Eugen Nuţescu (Oigăn) era tolănit într-un grup de leneşi. Zăceau activ, pentru că Oigăn folosea, de fapt, vocea şi chitara. Atunci, pe trupul cântăreţului s-a tolănit o călugăriţă. Călugăriţa (Mantis religiosa) este o insectă care se aşază foarte rar pe oameni, şi cu atât mai rar pe Oigăn. Omul a văzut-o şi i-a cântat încă vreo două ore. A stat fata neclintită, iar lui i-a fost frică să se oprească, să nu creadă ea că a terminat şi să înceapă să-l devoreze. (Mircea Toma, fragment dintr-un articol publicat în 24Fun - 2009)

OIGĂN are şi un nume "de buletin". Când îşi verifică facturile, când votează, când semnează câte un contract de drepturi de autor, Oigăn devine sau redevine Eugen Nuţescu. Însă numele "de scenă" Oigăn, ca în nenumărate lecturi cu tâlc, îl descrie cel mai fain. Oigăn este rostirea germană a lui Eugen şi transcrierea românească a aceluiaşi nume. De aici componenta ludică, dar şi duală, a personajului. Cărei culturi îi aparţine cu adevărat? Celei germane, venită pe filiera mamei şi a studiilor făcute? Celei engleze, pentru că engleza este limba în care Oigăn se simte, de fapt, cel mai profund acasă, citind enorm în engleză, scriind versuri pentru muzica sa, bălăcindu-se în toate spumele englezei? Dar mai e şi componenta muzicală. Doi termeni nu suportă Oigăn. Unul este muzician, celălalt este virtuoz. În refuzul oricărei nuanţe patetizante, Oigăn fuge de etichetări. Şi totuşi, sorry, cruda realitate îl contrazice: meştereşte la chitarele alea de o viaţă, compune piese, se joacă cu aproape toate instrumentele Universului. Trece cu nonşalanţă prin genuri muzicale, prin colaborări neobişnuite, cântă piesele lui, dar se dă în vânt după coveruri Dylan, Beatles, Nick Cave sau Andrieş. Se mişcă histrionic de la trupa Kumm, la Moon Museum, de la Robin and the Backstabbers, la Oigăn pur şi simplu.
Cea mai ezitantă şi mai recentă colaborare a lui Oigăn este cu limba română. S-a născut în germană, s-a complăcut în engleză şi, de puţini ani încoace, a început, pe lângă texte de muzici în română, să scrie poezie. A intrat tiptil pe teritoriul uneori bolovănos al limbii române. A început să scrie poezii, prozuţe, pe care le-a postat pe Facebook, în acelaşi timp timorat de presiunea limbii şi năbădăios în conţinut. Prietenii l-au încurajat să le publice, au zis că, în ciuda impulsurilor contextuale în care au fost zămislite, aceste creaţii merită un volum. Iacătă-l! (Dana Papadima, profesoară de limba română)

Fragment

cuvintele creează cea mai mare
dependenţă

hai, dă-mi tu "bună ziua" din şolduri.
spune-mi "la mulţi ani" telepatic.
şi-o să-ţi mulţumesc din fluierul piciorului.
hai să stabilim ora şi locul întâlnirii fredonând
piese de Beatles, OK?
ne vedem pe Penny Lane, when I'm 64.
şi asta doar pentru că am lămurit în prealabil o
bază de comunicare.
da, ştiu, poţi să-mi arăţi direcţia cu degetul.
şi eu pot să spun "da" şi "nu" din cap;
şi "nu ştiu" din umeri.
(deşi, dacă aş fi bulgar, am putea avea
niscaiva probleme)
pot să-ţi arăt că încă te doresc cu erecţia mea
falnică de dimineaţă... deşi s-ar putea să aibă
mai multă legătură cu visele recent avute cu
Scarlett Johansson.
(sau Milla Jovovich sau Nastassja Kinski sau
Monica Vitti sau Brad Pitt sau cine vreţi voi în
funcţie de generaţie şi preferinţe sexuale)
cuvintele dau cea mai mare dependenţă.
vezi ultima oară când a fost în top o piesă
instrumentală,
"No More I Love You's" cu caractere de-o şchioapă
iar necuvântătoarele mai fraiere au fost
domesticite.
ne dau lapte şi ne aduc papucii
şi latră la comandă.
noroc cu pisicile care există "decât" pentru poze
pe Facebook.
şi claxoanele care înlocuiesc cu succes "futu-ţi
gura mă-tii", de cel puţin un sfert de secol.
eu v-am zis...
cuvintele dau dependenţă.
chiar dacă muzica e viaţa mea.
chiar dacă instagramu' bate tot.
chiar dacă tăcerea e de aur.
o fi.
dar eu scriu în tăcere.
iubesc în tăcere.
gândesc în tăcere.
şi "aur" is just a three letter word.

(18 octombrie 2018)

TS > TC

cine scrie
fără diacritice
consideră
(egoist
şi/sau
eronat)
că
timpul său
e mai preţios
decât
timpul
cititorului

 (21 ianuarie 2020)

cerul

perfect
senin
e cel mai
frumos
zise turistul
de sub
umbrela
colorată.
aşa e
aşa e
au sărit
gospodinele
care tocmai
terminaseră
de agăţat
rufele
la uscat.
şi mie-mi place,
dar mai mult
noaptea
s-a băgat în
seamă
astronomul
amator
ba
cerul
cu nori răzleţi
e de departe
cel mai tare,
îţi dă perspectivă
şi profunzime.
a sărit
tot corul
de fotografi
şi regizori de film.
chiar şi
cei de mâna-a şaptea.
nu ştiu ce să zic,
spuse
ciuperca
bosumflată.
iar broasca
a pufnit scârbită.
râmele au arătat
degetul mijlociu
şi melcii
au scris
cuvinte
porcoase
din dâre.

(25 aprilie 2020)

Eminescu şi hipioţii

stau noaptea lângă un foc şi scriu.
încerc să nu scriu despre cât de fain e să stai
noaptea lângă un foc şi să scrii.
e un foc viu.
ştiu, termenul consacrat e "foc de tabără" dar
ideea de tabără îmi aduce aminte de organizaţii
proto-militare şi alea îmi aduc aminte de
organizaţii militare şi alea-mi aduc aminte de
conflicte armate.
iar eu sunt un vlăstar al primului secol care a
declarat oficial că războiul nu-i cool.
ne-a luat cam mult.
doar mamele de băieţi au ştiut-o dintotdeauna.
deci stau lângă un foc viu şi scriu.
atât sunt de absorbit de ceea ce scriu încât nici
n-am observat că bocancul stâng mi-a luat foc.
îmi sar scântei pe şosete.
flăcări înfulecă nădragi...
dar nu, n-o să ard pe de-a-ntregul;
n-o să alerg printre arbori ca o torţă vie.
paranteză - să mori ca o torţă vie!
închid cu greu paranteza.
nu mă găsiţi la capitolul "romantici târzii dintr-o
ţară postmodernă"
şi îmi plac prea mult copacii ca să le fac rău, chiar
şi numai în scris.
nu, nu-i îmbrăţişez... am încercat dar nu
simt nimic.
prefer să-i văd.
cât mai mulţi
cât mai mari
cât mai crengoşi.
iar când sunt înfloriţi mă excit de-a dreptul.
am simţit mirosul de plastic prăjit al pantalonilor
de la Decathlon şi mi-am turnat toată apa
pe picior.
nu, nu vă speriaţi - n-o să încep acum o poliloghie
despre chinurile setei.
focul meu nu-i în Sahara.
sunt lângă confluenţa a două izvoare.
pot să-mi umplu sticla la loc când am chef.
dar mai bine beau o bere că am tras o
sperietură zdravănă.
ce să-i faci?
nu-mi stă bine ca personaj tragic.
nici un pseudo-poet nu a fost vătămat în cursul
conceperii acestor rânduri.
dar acum că se apropie sfârşitul putem vorbi un
pic despre moarte.
voi cum vreţi?
eu - deşi statistic sunt şansele cele mai mari - aş
încerca să evit cancerul şi accidentele rutiere.
dar încă sunt viu lângă un foc şi scriu aşa că îmi
pot inventa o soartă mai pe plac:
la marginea mării - prefer să fac o baie noaptea
cu animăluţele alea căptuşite cu fosfor care
luminează frumos când le agiţi.
în liniştea serii - îmi vine să nu mai mor niciodată
pentru că seara e anotimpul meu preferat.
iar când codrul e aproape prefer să fac un foc
şi să scriu.

(11 aprilie 2018)

nu ştiu vouă, mie mi se întâmplă
chestii faine când aştept

mi-ar plăcea să fiu şoferul unei femei bogate de
vârstă mijlocie.
s-o aştept când e la coafor şi să intru-n vorbă cu
vânzătoarea de îngheţată.
să sper că şedinţa de aerobic nu se va sfârşi
niciodată pentru c-au înflorit magnoliile.
să beau cafele interminabile până vine de la
ginecolog.
să iau copiii altora de la şcoală în timp ce trag cu
ochiul la mămici prezentabile.
azi am intrat într-o librărie dintr-un garaj la
demisol şi mi s-a dat un scaun ca să citesc
afară şi să fumez.
apoi am primit o reducere (două cărţi la preţ de
una) că cică le-am făcut reclamă.
n-am prea citit multă poezie la viaţa mea.
ruşine!
adică fiind bilingv am avut norocul să înfulec
friptura de Eminescu şi Bacovia, de la şcoală,
cu garnitură de Rilke sau Trakl - după sezon,
bineînţeles.
plus dragostea de americani care mi-a întregit
meniul cu salată Ginsberg.
dar azi - pe când făceam reclamă unei librării
dintr-un garaj, unde în mod normal ar fi
trebuit să repete o trupă de punk - am
cumpărat (la superofertă, cum spuneam) o
carte a unui domn care m-a dat pe spate.
pe moment mă las.
şi pe voi vă las cu el.
şi cu Google pe urmă, ca să nu fac viaţa uşoară
decât cărturarilor care mă pot lua peste picior
dacă le dă mâna:
some dogs who sleep at night
must dream of bones
and I remember your bones
in flesh
and best
in that dark green dress
and those high-heeled bright
black shoes,
you always cursed when you
drank,
your hair coming down you
wanting to explode out of
what was holding you:
rotting memories of a
rotten
past, and
you finally got
out
by dying,
leaving me with the
rotten
present;
you've been dead
28 years
yet I remember you
better than any of
the rest;
you were the only one
who understood
the futility of the
arrangement of
life;
all the others were only
displeased with
trivial segments,
carped
nonsensically about
nonsense;
Jane, you were
killed by
knowing too much.
here's a drink
to your bones
that
this dog
still
dreams about.^*)

 

(16 aprilie 2018)

*) Charles Bukowski, Eulogy To A Hell Of A Dame, în The Pleasures of the Damned: Poems, 1951-1993, Canon Gate, Edinburgh, p. 158. (N. a.)