Idioata

 

Elif Batuman
Idioata
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din engleză de Ina Cassandra Halichias

***
Intro

Scriitoarea americană de origine turcă Elif Batuman s-a născut în anul 1977, a copilărit în New Jersey şi a urmat cursuri de filologie la Harvard. A ales să studieze limba uzbecă din regiunea Samarkand, Uzbekistan, apoi şi‑a luat diploma de doctor în literatură comparată de la Stanford.

Jurnalistă şi cadru didactic universitar, Elif Batuman a scris numeroase eseuri şi articole pentru The New Yorker şi Harper's Magazine. Din 2010 până în 2013 a fost scriitoare rezidentă la Universitatea Koç din Istanbul, Turcia.

Prima ei carte, The Possessed: Adventures with Russian Books and the People Who Read Them, a fost premiată cu Rona Jaffe Foundation Writers' Award în 2007 şi Whiting Award în 2010. Cel dintâi roman al ei, The Idiot (Idioata), a ajuns pe lista titlurilor finaliste la Premiul Pulitzer pentru ficţiune şi la Goodreads Choice Awards Best Memoir & Autobiography.

Elif Batuman locuieşte la New York şi continuă să scrie.

*

Selin, o tânără americană de origine turcă, încearcă să răzbată prin hăţişul care i se deschide înainte odată cu începutul studiilor la Harvard. Este anul 1995. Internetul şi e-mailul reprezintă pentru ea o noutate absolută, iar curiozitatea de a naviga într-o lume în care mesajul transmis ajunge instantaneu la destinatar adaugă o notă de fascinaţie studenţiei, care o surprinde cu viaţa de cămin, prieteniile noi, cursurile uneori captivante, alteori de neînţeles şi relaţiile stranii, acaparatoare.

Cu un umor subtil şi cerebral, Elif Batuman scrie despre drumul anevoios al maturizării la vârsta la care viaţa se compune din nopţi albe petrecute în confidenţe şoptite, prelegeri despre lingvistică şi artă, călătorii prin Europa cu rucsacul în spate şi dragostea abia întrezărită printre rândurile marii literaturi, acolo unde scriitorii stau, tăcuţi, de veghe.

Roman finalist la Premiul Pulitzer 2018

"Personajul lui Batuman este o tânără îndeajuns de inteligentă cât să îşi dea seama când devine de-a dreptul stupidă. Relaţia ei cu lumea este o ironie muşcătoare." (Kirkus Reviews)

"O poveste fermecătoare şi incisivă despre complicata căutare a propriului sine." (Booklist)

"Idioata marchează un debut strălucit şi plin de farmec, cu o protagonistă atât de asemănătoare cu fiecare dintre noi, încât e aproape imposibil s-o uiţi." (The Huffington Post)

"Romanul lui Batuman are un umor absolut efervescent. Dovedeşte totodată o inteligenţă subtilă, surprinzătoare şi revelatoare." (The New York Review of Books)

*
Fragment

Nu am ştiut ce este un e-mail până să ajung la facultate. Auzisem doar de el şi ştiam că, într-un fel, îl voi "avea". Vei fi atât de emancipată când o să trimiţi e-mail-uri, mi-a spus sora mamei, care se căsătorise cu un informatician. A accentuat "e"-ul şi a făcut o pauză înainte de "mail".

În vara aceea e-mailul a fost menţionat cu o frecvenţă din ce în ce mai mare. "Lucrurile se schimbă atât de repede", spunea tata. "Astăzi, la serviciu, am navigat pe World Wide Web. Într-un moment mă aflam la Metropolitan Museum of Art. O secundă mai târziu, eram în Anıtkabir." Anıtkabir, mausoleul lui Atatürk, se află în Ankara. Habar n-aveam despre ce vorbea tata, dar ştiam că nu era posibil să fi fost "în" Ankara în ziua aia, aşa că n-am acordat prea mare atenţie.

În prima zi de facultate am stat la coadă la o masă pliantă şi, în cele din urmă, am primit o adresă de e-mail şi o parolă temporară. "Adresa" cuprindea numele meu de familie - Karadağ - dar cu litere mici şi fără turcescul ğ mut. De la o vârstă fragedă am înţeles că un g mut era amuzant. "G-ul este mut", spuneam cu voce obosită, şi era mereu ilar. Nu înţelegeam cum de adresa de e-mail era o adresă sau dacă era o prescurtare pentru ceva.
- Ce facem cu ăsta, ne spânzurăm? am întrebat, ridicând cablul de intranet.
- Îl conectezi în perete, a spus fata din spatele mesei.

În măsura în care puteam avea o idee despre ce era vorba, mi-am imaginat că e-mailul ar semăna cu faxul şi că ar implica o imprimantă. Dar nu exista nicio imprimantă. Era o altă lume. Puteai să‑l accesezi de la anumite calculatoare, care erau împrăştiate peste tot şi nu păreau să fie diferite de calculatoarele obişnuite. Întotdeauna acolo, neschimbată, într‑o configuraţie pe care nimeni altcineva nu o putea vedea, era o listă strălucitoare de mesaje de la toţi oamenii pe care îi cunoşteai, dar şi de la oameni pe care nu‑i ştiai, toate cu acelaşi corp de literă, ca o scriere universală a gândului sau a lumii. Unele mesaje erau epistole oficiale, cu "Stimate" şi "Cu sinceritate", altele erau telegrafice, toate cu litere mici, fără punctuaţie, ca şi cum ar fi fost transpuse direct din creierul oamenilor. Iar fiecare mesaj conţinea mesajul anterior, astfel încât propriile‑ţi cuvinte reveneau la tine - toate cuvintele cărora le dădeai drumul în eter se întorceau. Era ca şi cum povestea relaţiilor tale cu ceilalţi, povestea intersecţiei propriei vieţi cu vieţile altora, era în mod constant înregistrată şi actualizată şi o puteai verifica în orice moment.

***
Am mers la cursul de Lingvistică pentru începători, ca să văd la ce se referă lingvistica. Era vorba despre modul în care limbajul era o facultate biologică, cablată în creier - infinită, regenerativă, niciodată la fel de două ori. Legea cea mai importantă, mai importantă decât Sfânta Scriptură, era "intuiţia unui vorbitor nativ", o lege pe care nu o puteai găsi în niciun volum de gramatică sau în vreun program de calculator. Poate că era ceea ce voiam să învăţ. Ori de câte ori vorbeam cu mama despre câte o carte şi mă gândeam la ceva la care ea nu se gândise, se uita la mine şi spunea cu admiraţie: "Tu chiar vorbeşti engleza."

Profesorul de lingvistică, un fonetician gentil, cu un uşor defect de vorbire, se specializase în dialectele tribale ale turcilor. Câteodată dădea exemple din turcă pentru a arăta cât de diferită poate fi morfologia în limbile non‑indo-europene, iar apoi îmi zâmbea şi‑mi spunea: "Ştiu că avem aici nişte vorbitori de turcă." Odată, pe hol, înainte de oră, mi‑a povestit despre lucrarea sa pe tema variaţiilor regionale consonante ale denumirilor unei gropi pentru foc pe care poporul turc o săpase undeva.

Am sfârşit prin a urma şi un curs de literatură, despre romanul şi oraşul secolului al XIX‑lea din Rusia, Anglia şi Franţa. Profesorul vorbea adesea despre inadecvarea traducerilor publicate, citindu‑ne pasaje din romane în limba franceză şi în limba rusă pentru a ne arăta cât de proaste erau traducerile. Nu am înţeles nimic din ceea ce spunea în franceză sau în rusă, aşa că am preferat traducerile.

Cea mai neplăcută parte a orei de literatură a venit la sfârşit, când profesorul a răspuns la întrebări. Indiferent de cât de tâmpite şi evidente erau întrebările, nu părea să le înţeleagă deloc. "Nu sunt sigur că înţeleg ce întrebaţi", spunea el. "Dacă totuşi ceea ce vrei să spui este, de fapt, asta..." Apoi vorbea despre acea "asta" care, de obicei, nu era de niciun interes. Adeseori, unul sau mai mulţi studenţi insistau, încercând să‑l întoarcă la întrebarea iniţială, fluturându‑şi mâinile în aer sau făcând alte gesturi, până când faţa profesorului devenea o mască de iritare şi sugera că, din considerente privind restul clasei, discuţia va fi continuată în timpul orelor de audienţe. Această fracţionare a comunicării era foarte deprimantă pentru mine.

Era obligatoriu să urmezi doar patru cursuri, dar când am aflat cănu se percepeau taxe suplimentare pentru cinci, m‑am înscris la rusă pentru începători. Profesoara, Barbara, o absolventă din Germania de Est - a spus în mod expres "Germania de Est" - ne‑a povestit despre numele şi patronimia rusească. Din moment ce numele tatălui ei era Dieter, numele său complet rusesc ar fi fost Barbara Dietrevna.
- Dar Barbara Dietrevna nu are cu adevărat rezonanţă rusească, a spus ea, aşa că eu îmi spun Varvara Dimitrievna, ca şi cum numele tatălui meu ar fi fost Dimitri.

Toţi trebuia să avem nume ruseşti la rândul nostru, deşi nu aveam nevoie de patronime, pentru că nu eram figuri de autoritate. Greg a devenit Grisha, Katie a devenit Katia. Erau doi studenţi străini, ale căror nume nu s‑au schimbat - Ivan din Ungaria şi Svetlana din Iugoslavia. Svetlana a întrebat dacă ar putea să‑şi schimbe numele în Zinaida, dar Varvara a răspuns că Svetlana era deja un nume rusesc foarte bun. Numele meu, pe de altă parte, deşi minunat, nu se termina în ‑a sau ‑ya, ceea ce ar fi cauzat complicaţii atunci când am fi învăţat cazurile. Varvara a spus că îmi pot alege orice nume rusesc îmi doresc. Pe loc nu m‑am putut gândi la niciunul.
- Poate că aş putea fi eu Zinaida, am sugerat.

Svetlana s‑a răsucit în scaun şi s‑a uitat ţintă la mine.
- Nu‑i corect, mi‑a spus. Eşti o Zinaida perfectă.

Mi se părea cumva că Varvara nu dorea ca nimeni să se numească Zinaida, aşa că m‑am uitat la pagina cu nume ruseşti şi am ales Sonia.
- Hei, Sonia, ce nasol, mi‑a spus Svetlana cu simpatie după aceea, în lift. Cred că eşti mai mult o Zinaida. Păcat că Varvara Dimitrievna este o slavofilă atât de zeloasă.
- Voi chiar aţi torturat‑o cu treaba aia cu Zinaida, a spus Ivan, ungurul, care era neobişnuit, aproape nerezonabil de înalt. Ne‑am întors să ne uităm la el.
- M‑am simţit foarte nasol, a continuat el. Credeam că se va autodistruge. Că ar fi prea mult pentru simţul ei nemţesc al ordinii.

Nimeni nu a mai spus nimic tot restul călătoriei cu liftul.

Comentariul lui Ivan despre "simţul nemţesc al ordinii" a fost prima mea întâlnire cu acest stereotip. M‑a făcut să‑mi reamintesc o glumă pe care nu am înţeles‑o niciodată din Anna Karenina, când Oblonski spune, despre ceasornicarul neamţ, că "parcă el însuşi a fost întors pentru toată viaţa, ca să poată la rându‑i să întoarcă ceasurile". Se presupunea că nemţii sunt deosebit de ordonaţi şi asemenea unor maşinării? Era posibil ca nemţii chiar să fi fost ordonaţi şi asemenea unor maşinării? Varvara venea întotdeauna devreme la curs şi era îmbrăcată mereu la fel, într‑o bluză albă şi o fustă îngustă, neagră. Geanta ei mare, pătrăţoasă, conţinea întotdeauna, asemenea unui frigider deprimant, aceleaşi trei elemente de vocabular: o sticlă de Stolichnaya, o lămâie şi un şoarece roşu din cauciuc.

Cursul de rusă se ţinea în fiecare zi şi a devenit rapid o rutină serioasă, chiar dacă ceea ce învăţam noi erau lucruri pe care le‑ar fi ştiut şi copiii mici dacă s‑ar fi născut în Rusia. O dată pe săptămână aveam o oră de conversaţie cu o rusoaică get‑beget, Irina Nikolaevna, care fusese profesoară de artă teatrală la Petersburg, pe vremea când încă se mai numea Leningrad. Întotdeauna venea alergând, cu un minut sau două întârziere, vorbind fără oprire în rusă, într‑un mod plin de viaţă şi emotiv. Fiecare reacţiona diferit la faptul că li se vorbea într‑o limbă pe care nu o înţelegeau. Katia era tăcută şi speriată. Ivan se apleca în scaun cu o expresie amuzată. Grisha îşi îngusta privirea într‑o manieră care sugera că tocmai a început să înţeleagă. Boris, un bărbos student la doctorat, îşi frunzărea vinovat notiţele ca cineva care are un coşmar în care trebuie deja să poată să vorbească ruseşte. Numai Svetlana înţelegea aproape totul, pentru că sârbo‑croata era atât de asemănătoare.

*
Metroul din Boston era complet diferit faţă de metroul din New York - liniile erau numite după culori, vagoanele erau atât de curate şi mici, ca nişte jucării. Şi totuşi, nu era o jucărie, îl foloseau oameni în toată firea, cu expresii serioase întipărite pe feţe.

Linia roşie mergea în două direcţii: Alewife şi Braintree. Astfel de nume erau de neconceput în New Jersey, unde totul era numit Ridgefield, Glen Ridge, Ridgewood sau Woodbridge.

Am mers cu Ralph la o cofetărie pe care o ştia în North End. Cannoli le vindeau sub numele de "receptoare‑de‑telefon", prăjiturile Noël sub numele de "buşteni", "prăjituri urechi‑de‑elefant". Ralph a comandat o "coadă‑de‑homar". Eu am luat o ditamai bucata de tort nemţesc de ciocolată, mare cât un cap de copil.

Ralph făcea studii premedicale şi urma cursuri de istoria artei, dar se gândea că ar putea să se specializeze în administraţie publică. Majoritatea celor care lucrau în administraţia publică făceau de obicei parte dintr-un anumit tip social cunoscut drept gorile guvernamentale. Nu mi‑era foarte clar ce avea să se întâmple cu ei după facultate. Urmau să fie conducătorii noştri? Ralph ar fi devenit unul dintre ei? Era deja, cumva, unul? Cu siguranţă era prea amuzant şi nu era suficient de interesat de război. Dar avea totuşi o anumită calitate perfect americană, oarecum un contur bine definit, cu umeri largi, şi o obsesie puternică pentru familia Kennedy. Îi imita tot timpul, pe Jack şi Jackie, cu vocile lor tărăgănate, uşor excentrice, specifice anilor '60.
- Mi‑a plăcut atât de mult să fiu în campanie, doamnă Kennedy, spunea el privind în depărtare, cu o expresie surprinsă şi oarecum descurajată. Ralph deja aplicase pentru un stagiu la Biblioteca Prezidenţială JFK.

*
Cursul Lumi construite se ţinea în zilele de joi, o oră înainte de prânz şi trei ore după. Înainte de prânz, Gary, artistul invitat, a ţinut o prelegere cu diapozitive, plimbându‑se în susul şi‑n josul încăperii şi dându‑i instrucţiuni din ce în ce mai puţin binevoitoare asistentei sale, o persoană cu aspect gotic, pe nume Rebecca.

În prima zi ne‑am uitat la poze cu scene de gen. Într‑una dintre imagini, nişte bărbaţi musculoşi rindeluiau la bustul gol o podea. În alta, spicuitori stăteau aplecaţi pe un câmp galben. Apoi a urmat o captură de film, cu oameni în ţinute de seară stând într‑o lojă de teatru, urmată de un desen în creion, asemănător unui desen animat, al unei petreceri pline de bărbaţi groteşti şi femei care priveau lasciv pe deasupra paharelor de cocteil.
- Cât de bine cunoaşteţi petrecerea asta? a expirat Gary, balansându‑se pe vârfurile picioarelor. Vă uitaţi la ea şi vă gândiţi: ştiu scena asta. Am fost fix la aceeaşi nenorocită de petrecere. Şi dacă nu aţi făcut‑o încă, o veţi face: vă garantez, într‑o bună zi vă veţi trezi că sunteţi acolo. Pentru că toţi vreţi să reuşiţi, iar ăsta este singurul mod de a o face... Selin nu mă crede, dar într‑o bună zi o va face.

Am tresărit. Petrecerea era reflectată, în miniatură, de ochelarii lui Gary.
- Oh, nu, te cred, am spus.

Gary a chicotit.
- Dacă nici asta nu‑i sinceritate, atunci nu ştiu ce este. Ei bine, sper să mă crezi, pentru că, într‑o zi, vei ajunge să cunoşti acea scenă ca pe propriul buzunar. Veţi şti ce spune, ce mănâncă şi ce gândeşte fiecare dintre cei de‑acolo.

A spus‑o de parcă ar fi fost un blestem.
- Putere, sex, sexul ca putere. E totul chiar acolo.

A atins cu degetul mutra colerică a unui bărbat care ţinea un pahar cu martini într‑o mână şi cânta la pian cu cealaltă. Am hotărât că Gary se înşela, că nu îl voi cunoaşte, cu siguranţă, pe acel bărbat. Probabil că va fi mort înainte de a ajunge eu la vârsta la care să am voie să consum alcool.

Următorul diapozitiv arăta o fotografie color a unei femei care îşi dădea cu ruj la o măsuţă de toaletă. Fotografia fusese făcută din spate, dar chipul ei era vizibil în oglindă.
- Punerea măştii pe faţă: pregătirea propriei persoane pentru afişarea în public, pentru o petrecere sau pentru o ieşire pe scenă, a continuat Gary să psalmodieze. Priviţi la expresia ei. Priviţi‑o. Pare fericită?

A urmat o tăcere lungă.
- Nu, a intonat un student slăbănog, ras în cap, al cărui nume era sau suna ceva de genul "Ham".
- Mulţumesc. Nu pare a fi fericită. Privesc poza asta mai degrabă ca pe o scenă de gen, decât ca pe un portret, pentru că ceea ce vedem este situaţia generică: ceea ce este în joc în inventarea propriei persoane.

Următorul diapozitiv era o gravură a unui teatru din perspectiva scenei, arătând spatele nevopsit al peisajului, siluetele a trei actori şi, dincolo de lumina reflectoarelor, un spaţiu negru, mare.
- Artificii, a scăpat Gary, aidoma cuiva care avea un atac de apoplexie. Cadre. Cine selectează ceea ce vedem?

A început să vorbească despre felul în care muzeele, pe care ni le închipuiam ca pe o poartă către artă, constituiau de fapt principalii agenţi care ascundeau arta de ochii publicului. Fiecare muzeu deţinea de zece, douăzeci, o sută de ori mai multe tablouri decât fuseseră expuse vreodată. Curatorul era ca un supraeu, îngropând 99% din gânduri în întunericul din spatele unei uşi pe care scria PRIVAT. Curatorul avea puterea de a promova sau nu artistul - de a ţine pe cineva într‑o stare de su‑primare sau re‑primare pentru întreaga viaţă. Pe măsură ce vorbea, Gary părea că devine din ce în ce mai supărat şi agitat.
- Aveţi legitimaţii de la Harvard. Acele legitimaţii vor deschide uşi pentru voi. De ce nu le folosiţi? De ce nu mergeţi la muzee, la Muzeul Fogg, la Muzeul de Zoologie Comparată, la Galeria Florilor de Sticlă, să cereţi să vedeţi ceea ce nu vă arată? Sunt obligaţi să vă arate când aveţi legitimaţia. Chiar sunt obligaţi să vă lase să intraţi.
- Haide! a exclamat Ham.
- Chiar vreţi? Chiar vă doriţi asta? a întrebat Gary.

Era momentul să luăm pauza de masă. După ce ne întorceam, urma să mergem la muzee şi să cerem să vedem lucrurile pe care nu ni le arătau.

***
Primele cinci sau şase zile nu am suferit deloc, purtată de schimbarea de decor şi de sensul de progres. Acesta era următorul pas în poveste. Ivan se afla în Tokio, iar eu eram aici. Era ca atunci când două personaje dintr‑un film mergeau în două locuri diferite.

Apoi s‑a schimbat ceva. Viaţa nu mi se mai părea ca un film. Ivan era în continuare în film, dar mă lăsase în urmă. Nu se mai întâmpla nimic extraordinar şi nici nu avea să se mai întâmple. Eu doar eram acolo cu rudele mele, trăind zile fără sens şi fără formă, care nu mă aduceau mai aproape de nimic. Mi se părea că această stare a lucrurilor era o uşurare pentru mama. Din perspectiva ei, mă gândeam eu, ultimele săptămâni fuseseră o aventură periculoasă, temporară, ceva care trebuia îndurat, iar acum lucrurile reveniseră la cum fuseseră, la normal. Era dureros să văd că scopurile noastre se aflau la poli opuşi. Aproape tot ceea ce era interesant sau plin de înţeles din povestea mea era, în povestea ei, un hazard fără sens sau o supărare. Acest lucru era şi mai adevărat în ceea ce le privea pe mătuşile mele. Ele nu luau în serios nimic din ceea ce făceam; totul era un fel de activitate trivială, uşor supărătoare, colaterală, asupra căreia insistam dintr‑un motiv sau altul, şi care nu avea nimic de‑a face cu viaţa reală. Nu puteam să contest sau să contrazic acest punct de vedere, nici măcar mie, pentru că realmente nu ştiam cum să fac ceva de‑adevăratelea. Nu ştiam cum să mă mut într‑un alt oraş, sau să fac sex, sau să am un loc de muncă adevărat, sau să fac pe cineva să se îndrăgostească de mine, sau să studiez orice altceva care nu era un proiect de autoperfecţionare.

Fata care nu se putea opri din mers

 

Samar Yazbek
Fata care nu se putea opri din mers
Editura Pandora M, 2020
Traducere din limba arabă şi note de Laura Sitaru
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu

***
Intro

Samar Yazbek (n. 1970) este o jurnalistă, scriitoare şi activistă pentru drepturile omului din Siria. A studiat literatura arabă la Universitatea din Latakia, iar în 2010 a participat la revolta populară împotriva regimului Asad şi a fost alungată din ţară.

A publicat şase romane şi două volume de proză scurtă, dar şi două cărţi de memorii despre Revoluţia din Siria, recompensate cu numeroase premii. În seria Anansi. Ego urmează să-i fie publicat volumul Traversarea.

*

Rima este o fată din Damasc care nu se poate opri din mers. Mama ei o leagă de pat, iar sfoara îi este îndeajuns de lungă încât să-i permită să exploreze camera, dar prea scurtă ca să poată ieşi din casă. Rima citeşte enorm, însă refuză să vorbească. Ea desenează şi-şi scrie povestea, însă asta nu poate ţine decât atâta vreme cât singurul pix, albastru, va mai avea pastă. Rima trăieşte într-un oraş sfâşiat de război, scufundat în teroare, într-o ţară, Siria, căzută pradă nebuniei. Vocea naratoarei, a unei fetiţe care nu se poate opri din mers, dar care nici nu vorbeşte, devine cea mai lucidă expresie a ororilor războiului.

"Un roman atins de har!" (L'Express)

"Dintre toate cărţile ce provin din Siria, acest roman are un timbru unic ce amestecă realismul absolut şi fantezia." (Le Monde)

"Puterea acestui roman este de a face cuvintele să danseze pe foaia albă de hârtie." (Livres Hebdo)

"Samar Yazbek a scris un roman radical şi vizionar." (Sveriges Radio)

Fragment

Îmi aduc aminte prima zi când şi-au dat seama că mintea mea se află în... picioare. Aveam pe-atunci patru ani şi o însoţeam la slujbă. Eram legată în camera femeilor de serviciu din şcoală. Mama răspundea de curăţenie în toalete şi sălile de clasă şi făcea cafeaua pentru conducere şi profesoare.

Şcoala se afla în centrul Damascului. Ca să ajungem acasă, trebuia să luăm două autobuze, căci stăteam tocmai în Jaramana, în partea de sud a oraşului. Mă voi bucura pentru tine dacă nu ajungi niciodată în locul acela.

În ziua în care mi-am dat seama că nu mă pot opri din mers, mama încuia sertarele din camera de serviciu. Mi-a desfăcut legătura şi a întins mâna ca să mă lege de încheietura ei. A strănutat şi s-a întors cu spatele. N-a fost vorba decât de câteva secunde, timp în care mama şi-a aranjat basmaua pe cap, iar picioarele mele s-au pus pe fugă. Ce căutam afară, în faţa porţii de fier a şcolii? Habar n-am. Însă, de-ndată ce mama mi-a desfăcut legătura, am simţit cum îmi cresc aripi la picioare şi am zbughit-o spre stradă. În doar câteva clipe, ajunsesem într-o altă lume. Mi-am urmat picioarele cu o plăcere nemaipomenită. Trebuie să mă crezi când îţi spun că mergeam pe stradă şi pe trotuar în linie dreaptă, fără să văd ce se întâmplă în jurul meu, până când m-am trezit înconjurată de o mulţime de oameni care m-au oprit. Picioarele au continuat să mi se mişte. N-am ţipat. M-au întrebat cum mă cheamă şi a cui sunt. Atunci mi-am pierdut graiul, sau cel puţin aşa cred, căci nu-mi aduc aminte cum sună vocea mea, cu excepţia glasului care ţâşneşte atunci când cânt imnuri religioase. Mă uitam la gurile lor care mă înconjurau şi care semănau cu nişte găuri mici făcute într-un perete. Trebuie să mai ştii că nu-mi dau seama cât timp a trecut până când a apărut mama jeluindu-se şi plângând. M-a luat în braţe. Eram firavă, iar oamenii credeau că abia împlinisem trei ani. A luat-o la fugă cu mine în braţe. N-a pomenit niciodată de acea întâmplare, dar s-a străduit neîncetat să mă facă să vorbesc din nou. Vreme de patru ani, am mers la tot felul de doctori, căci mama se străduia cu disperare să înţeleagă ce păţisem. Din acel moment, mi-am pierdut glasul cu totul, cu excepţia momentelor când cântam din Coran. Dar asta e o altă poveste; o vei afla şi pe ea.

Să n-ai impresia că citeşti un roman. Fiindcă ceea ce scriu este purul adevăr. Şi scriu ca să înţeleg ce s-a întâmplat.

Viaţa noastră a revenit la normal şi am continuat să merg legată de mama, însă am început să-mi petrec timpul în biroul bibliotecarei şcolii. Mama era foarte apreciată la şcoală, toţi se ofereau să o ajute. Avea un fel de resemnare umilă şi tăcută deopotrivă. Era frumoasă, dar avea un mic defect: deasupra buzei îi crescuse o mustaţă fină. Mama era timidă, abia dacă scotea o vorbă. Mergea cu capul plecat, aşa încât, cu timpul, pe spate i s-a format o cocoaşă, care s-a făcut tot mai mare. Mama era blândă şi liniştită într-atât încât te putea scoate din minţi. Uneori mă străduiam să o supăr doar ca să ţipe la mine şi să văd cum îi scapără ochii. Deseori însă nu aveam niciun succes. Dacă ai putea să-ţi imaginezi cum e să ai o fiică aşa cum sunt eu, ai vedea că aproape ţi-ai pierde minţile!

Nu mi-a spus niciodată unde dispăruse tata. Într-o zi, pe neaşteptate, mi-a spus că a plecat, iar de-atunci n-a mai pomenit deloc de el. S-a întâmplat în anul în care eu am descoperit că nu mă pot opri din mers şi că nu mai pot vorbi.

Faptul că am ajuns în biblioteca şcolii înainte să împlinesc cinci ani şi să ştiu să descifrez literele a avut un impact major asupra vieţii mele. Ani de-a rândul, am străbătut în lung şi-n lat încăperea aceea, sub privirile lui Sitt Suad, bibliotecara. Ea a avut grijă de mine mai mult decât oricine altcineva. Sitt Suad are şi ea o poveste pe care am să ţi-o spun. Sunt multe poveşti pe care le vei afla, dacă-mi va fi dat să trăiesc. Important este acum să-ţi povestesc cum a dispărut mama.

Când am crescut şi mi-a venit ciclul, mama a hotărât că trebuie să rămân în casă ca să-mi păstrez onoarea. Aveam un frate mai mare decât mine cu doi ani. Mi-am pus chiar şi văl, unul colorat, pe care mi-l aranjam ca pe un trandafir, ceea ce mă binedispunea nespus. Mama mă lega de singurul pat pe care-l aveam în cameră şi pleca la muncă.

Nu ştiu ce s-a întâmplat în ziua aceea, însă părea că viaţa ne pedepseşte pentru păcatele noastre. Am auzit huruitul avioanelor, în vreme ce vecinii noştri se ascundeau. Bărbaţi în haine militare şi civile au invadat casele. Le spuneau "patrule de siguranţă". Mă uitam la ce se întâmpla şi nu pricepeam nimic. Fratele meu mergea la universitate, aşa că eu şi mama nu-l vedeam prea des. Căsuţa noastră avea doar o cameră, cu bucătărie şi toaletă cu tot. Ne spălam în bucătărie. Mama părea mereu preocupată de ceva, iar eu mă născusem cu nişte picioare pe care nu le puteam controla. De vorbit nu vorbeam, iar fratele meu era veşnic nervos. În ultimele luni, părea tot mai nervos. La televizor auzeam vorbindu-se despre bande care furau şi omorau oameni. Fratele meu spunea: "Nişte mincinoşi!" Mama urla la el şi-i spunea să tacă.

Patul meu era frumos. Dormeam cu mama. De când mă ştiam, mă furişam într-un colţ sau altul al patului. Îmi ascunsesem în lada lui cărţile pe care le aveam de la bibliotecă şi Coranul cu scrisul său aurit pe care îl învăţasem pe de rost. Aşa mă obişnuisem să-mi duc traiul. Sfoara cu care mă lega mama îmi permitea să mă mişc prin toată camera. Puteam să ajung la fereastră, să scot capul şi să privesc unde pofteam. Când ieşeau din casă, mama şi fratele meu încuiau uşa cu cheia. Nu puteam să sufăr pernele vineţii şi rogojina întinsă pe jos. Aşa că preferam să rămân în pat toată ziua. Acela era universul meu. Îl aranjam de mai multe ori pe zi: cuvertura o spălam eu, cu mâinile mele. Pe pat erau două perne mari, în afară de perna mică şi verde, în formă de triunghi, cu flori roşii, brodate, cu care dormeam în braţe. Noaptea o puneam sub picioare. Doar ţi-am spus că mintea mea se află în picioare. O minte bizară, de nepătruns pentru mine. Patul nostru nu era din fier, ci din lemn masiv. Mă aruncam în sus, apoi mă lăsam să cad la loc în aşternut. Între saltea şi lada de sub ea îmi ascundeam hârtiile, pungile colorate şi pozele preferate pe care mama nu mă lăsa să le pun pe pereţi. În locul dintre pat şi perete, se găsea cutia cu comori, în care ţineam cadourile de la Sitt Suad, cărţi, creioane şi culori. O să-ţi povestesc cândva şi despre această cutie, despre cărţile, hârtiile şi florile artificiale pe care le ascundeam în ea. Nu foloseam dulapul de fier care era al mamei. Hainele mi le puneam într-un cufăr din lemn aşezat în faţa patului, pe partea dinspre perete. De fapt, nu aveam atât de multe haine... aveam în schimb mult mai multe pijamale colorate pe care mama mi le cumpăra din Sūq al-Ḥaramiyya (notă: piaţă faimoasă dintr-un cartier popular al Damascului), o piaţă ieftină cu haine second-hand. Dormeam în ele câteva săptămâni, apoi le transformam în cârpe cu care ştergeam praful prin casă. De obicei, mama le cumpăra deja rupte. Dar asta nu mă deranja; mie îmi plăceau pentru că erau colorate.

În acea zi, eram cu mama într-unul dintre microbuzele albe, aşteptând la un punct de control. Ca de obicei, o sfoară nu mai lungă de doi metri lega mâna mea dreaptă de mâna stângă a mamei. Stăteam lipită de geamul microbuzului şi totul în jur mi se părea neobişnuit. De aproape un an nu mai ieşisem din cartierul în care mă născusem. Eram în culmea fericirii, căci mergeam în vizită la Sitt Suad, care îi ceruse mamei să mă aducă şi pe mine. Vizitele la ea erau cele mai importante evenimente din viaţa mea, mai ales drumul pe care-l făceam până acolo. Îţi poţi imagina ce mirosuri grozave erau în microbuz! Ar trebui să-i spun ḥāfila (notă: autoarea foloseşte pentru microbuz împrumutul bāṣ (ṣaġīr) din limba engleză, specific formelor dialectale de arabă, spre deosebire de forma ḥāfila, specifică arabei literare), ca în araba literară, dar nu-mi place deloc cuvântul acesta! Adulmecam mirosurile oamenilor. Vara era călduroasă, iar prin geamurile deschise pătrundea aer fierbinte. Am privit înainte. Microbuzul nostru se oprise la al doilea control. Mama mi-a explicat că e un punct de control mai important. Doi călători au coborât, iar unul dintre ei a spus că traficul se aglomerase în zilele din urmă şi că apăruseră alte trei puncte de control. Trebuia să trecem prin toate înainte de a ajunge în centrul Damascului. Acolo locuia Sitt Suad, aproape de Sāḥat an-Naǧma şi de şcoală. Trebuia, aşadar, să trecem de toate cele trei punctele de control ca să ajungem la ea. Ştii cum arată punctele de control? Înainte nu erau în oraş. De fapt, nu le-am dat niciodată atenţie şi nu mi-au stârnit curiozitatea, deşi era subiectul cel mai prezent în discuţii. Se pare că erau diferite de la un loc la altul.

M-am bucurat întru câtva când oamenii au început să folosească bicicletele. Noi aveam una singură, pe care o folosea fratele meu când mergea la lucru într-unul dintre restaurantele Bāb Tūma, iar treaba mea era să o curăţ şi să o împodobesc. I-am legat panglici colorate de ghidon şi am confecţionat chiar şi o plăcuţă pe care am atârnat-o de el. Era o plăcuţă de mărimea unei palme, pe care desenasem cinci picioare şi trei sfori de culori diferite, alături de o mână albastră. Am fixat-o cu lipici transparent de ghidon ca să-l protejeze pe fratele meu. Nu părea interesat de ce fac şi nici nu a protestat în vreun fel.

Dar hai să ne întoarcem la povestea cu punctul de control. Aşezată lângă geamul microbuzului, îi urmăream pe biciclişti şi îi invidiam. Mă gândeam că îmi doresc atât de mult să merg cu bicicleta, numai să mi se dea voie. Bicicliştii treceau mai repede de punctele de control, nu stăteau la rând laolaltă cu maşinile. Dintr-odată, s-a auzit un ţipăt. Punctul de control se afla chiar în faţa noastră. Trebuie să ştii cum arată un punct de control. Nu cred că e nevoie să-ţi explic, deşi mă preocupă foarte tare legătura dintre un cuvânt şi sensul acestuia, cum bine ştii. În jurul punctului de control, erau bărbaţi de vârste diferite, unii în uniformă militară, alţii în civil. Mama spune că bărbaţii în haine civile sunt din Armata de apărare naţională, o miliţie care a luat fiinţă recent pentru protecţia civililor şi a integrităţii acestora. Cel puţin, aşa spun la televizor. Fratele meu zicea că sunt mercenari, iar mama ţipa la el şi-i spunea să tacă. Închidea ferestrele, îl apuca de mână şi-l ducea în bucătărie. Bucătăria se afla de fapt în spatele unei perdele care împărţea camera noastră în două. Jocul meu preferat era să încerc cuţitele de bucătărie, făcând găuri pătrate în perdea. Perdeaua avea două feţe, una din plastic, iar cealaltă dintr-un material pe care erau imprimate pătrate colorate. Am decupat cu cuţitul pătratele de culoare roşie ca să le pun în colecţia mea. Mama s-a înfuriat teribil, aşa că a ascuns cele trei cuţite de bucătărie pe care le aveam. Nici ea, nici fratele meu n-au descoperit locul unde ascunsesem pătratele roşii. Doar că într-o zi, inspectându-şi bicicleta, fratele meu le-a reperat: erau lipite de cadrul acesteia. Mi-a făcut cu ochiul, iar a doua zi mi-a adus hârtie adezivă roşie şi o foarfecă mică.

Îi priveam prin găurile pătrate pe care le făcusem în perdea în timp ce se ciondăneau în spatele ei. Ştiam că se ceartă. Mama tremura, îl apuca de mână şi-l privea fix cu ochii înroşiţi de plâns. Pe mine mă interesau mai mult petele mişcătoare de lumină, care pătrundeau prin găurile din perdea proiectându-se pe peretele de vizavi ca un stol de păsări. Când am tras perdeaua, fratele meu a mers afară tăcut, cu privirea ciudată ca a unei statui de ceară.

Acum ne aflam chiar în faţa acelui punct de control care îi făcea pe mama şi pe fratele meu să se certe adeseori. Părea să fi fost ridicat de către cei din serviciile secrete şi de Armata apărării naţionale. Oare ce însemnau toate acele nume pe care le auzeam repetate fără încetare? Nu pricepeam decât că şi unii, şi alţii îşi purtau armele la vedere.

Mama s-a lipit de mine, iar bărbaţii din microbuz au rămas aşezaţi pe locurile lor. Şoferul a oprit motorul. Nu puteam să ne mişcăm, strada era ticsită de maşini, autobuze şi camioane oprite într-un şir lung, fără sfârşit. Un râu de maşini. În ciuda vacarmului, am auzit un sunet care venea din partea din faţă a microbuzului, unde stătea şoferul: tic, tac, tic, tac. La fiecare mişcare, auzeam tic-tacul pe care îl scotea figurina unei balerine fixată pe bordul împodobit cu mărgeluţe albastre. De oglinda retrovizoare atârna o bilă de sticlă, în care sclipeau steluţe argintii.

În timp ce mă uitam la bila de sticlă, mama s-a lipit şi mai mult de mine, înconjurându-mă cu braţele. Am auzit nişte ţipete, fără să ştim ce se întâmplă. Dar nimic nu-mi putea întuneca buna dispoziţie. Eram fericită, căci mergeam la Sitt Suad şi nu-mi dezlipeam privirea de la steluţele argintii care zburau una în jurul alteia înăuntrul bilei de sticlă. Însă ţipetele se auzeau tot mai tare. De cealaltă parte a străzii, era o femeie care gemea şi îşi smulgea părul din cap lângă bărbaţii postaţi la punctul de control - doi erau în uniformă militară şi alţi doi în haine obişnuite, fiecare cu câte o puşcă uriaşă în mână. Nu ştiam de ce grupare aparţineau, doar că erau îmbrăcaţi în gri-închis, nu kaki, nici negru.

Femeia s-a aruncat urlând la picioarele unuia dintre cei doi bărbaţi în uniformă, în timp ce bărbaţii în civil încercau să-i rupă cămaşa unui tânăr şi să-l sufoce cu ea. Pieptul gol al tânărului a apărut la vedere, în timp ce unul dintre bărbaţi îl împungea cu ţeava puştii: "Ia zi, ştii sau nu ştii?"

Vedeam pentru prima dată o astfel de grozăvie şi nu închideam ochii. Nici mama nu mi i-a acoperit. Ne holbam şi toată lumea făcea la fel. Priveam în tăcere în vreme ce tânărul subţirel prăbuşit pe jos se transformase într-o minge sub picioarele bărbaţilor. Urla cât îl ţinea gura. Femeia leşinase. Am văzut atunci un grup de femei îndreptându-se către bărbaţi, iar după ce au vorbit cu ei, aceştia au încetat să-l mai lovească pe tânăr. Însă l-au luat cu ei trăgându-l pe jos şi urlând: "Târâtură!" Capul tânărului atârna, ochii i se deschideau şi i se închideau la loc, nu părea să aibă vreo reacţie. Chipul lui ne-a apărut brusc în faţă şi, prin geamul microbuzului, am văzut că plânge.

Acum cei patru bărbaţi îl ţineau de mâini şi de picioare. Au deschis portbagajul şi l-au aruncat acolo. Tânărul a scos un urlet puternic. Am auzit apoi o voce ciudată care venea de la un bărbat corpolent îmbrăcat în haine civile. Se uita pe actele tânărului şi striga la ceilalţi. S-au urcat în maşina în care îl aruncaseră pe băiat şi au demarat în trombă.

După vreo oră, ne-a venit şi nouă rândul la control. Inspecţia era obligatorie. Aproape că nu mai respiram. Am tăcut cu toţii când maşina s-a pus în mişcare. Îmi roteam capul iute când într-o parte, când într-alta, iar mama mă ţinea strâns în braţe, şoptindu-mi să nu-mi fie frică. Nu mi-era frică. Încercam doar să ţin minte toate acele imagini. Când poliţistul s-a urcat în microbuzul nostru, m-am oprit şi m-am uitat la el. I-am zâmbit. Mi-a zâmbit şi el. Am început să-mi mişc cu putere capul, fixându-l cu privirea. A ţipat la mine. M-am oprit brusc, iar mama i-a spus că sunt nebună. Ne-a cerut actele. A zăbovit îndelung asupra fiecărui nume, cercetându-ne cu vădită iritare. Aş fi vrut să sar pe geam, doar că, în schimb, am scos limba. Oricum credeau că sunt nebună, iar asta era o ocazie excelentă ca s-o dovedesc. Mama mi-a pus repede mâna peste gură când a văzut ce fac. Am ţipat, iar poliţistul m-a privit cu mânie. Bărbatul care îl însoţea l-a sfătuit să nu-şi bată capul cu noi. Era şi el tot militar şi avea o puşcă uriaşă. Cea mai mare puşcă pe care o văzusem în viaţa mea! Cu ţeava îndreptată către noi. Mi-era frică. Bărbatul ne-a lăsat să trecem mai departe.

Ora care a trecut până să ajungem la al doilea control a fost cumplită. Mama mă enerva teribil, căci mă ţinea strâns, iar eu nu puteam să mişc. Încerca parcă să mă ascundă la pieptul ei. Maşinile ne înconjurau din toate părţile, iar microbuzul nostru înainta cu lentoare. Aproape că mă sufocam. Eram firavă, dar aveam sânii mari. Nu înţelegeam de ce erau atât de mari. Uneori mă împiedicau să respir normal şi simţeam cum râuleţe de apă îşi fac drum către burtă. Mă sufocam sub basmaua pe care o fixasem bine cu două ace de păr roşii, în pantalonii de blugi şi cămaşa care îmi ajungea până la genunchi. Şi mă chinuia mai ales sfoara pe care mama o legase cu străşnicie de mâna mea înainte să ieşim din casă. Mă rodea din cauza transpiraţiei.

Am dat să ţip, dar n-am avut putere. Aş fi vrut să cobor din microbuz şi să mă întorc acasă. Mă ardea gâtul, iar odată cu respiraţia, auzeam cum iese un zgomot ciudat. Însă gândul la ce mă aştepta acasă la Sitt Suad m-a ajutat să îndur.

În drum spre al doilea punct de control, am văzut pentru prima dată un tanc mergând pe străzi. Oamenii îşi vedeau de viaţa lor ca şi cum totul ar fi fost perfect normal.

Crudo

 

Olivia Laing
Crudo
Curtea Veche Publishing, 2020
traducere din engleză de Oana Zamfirache

***
Intro

Olivia Laing (n. 1977) este scriitoare şi un important critic cultural. Articolele şi studiile sale pot fi citite în publicaţii precum The Guardian, frieze şi New Statesman. În 2019 a devenit membră a Royal Society of Literature, privilegiu acordat scriitorilor britanici pentru meritul de a susţine literatura atât între graniţele ţării lor, cât şi din postura de ambasadori culturali.

Şi-a făcut debutul literar cu trei scrieri de nonficţiune: To the River (2011), The Trip to Echo Spring (2013) şi The Lonely City (2016), pentru care a primit premiul Windham-Campbell. Prin textele ei a devenit unul dintre reprezentanţii majori ai schimbării sociale, construind combinaţii neaşteptate de critică politică, biografie şi memorialistică, psihologie şi scriitură nomadă.

Crudo (2018) este primul său roman. Apreciat atât de publicul larg, cât şi de critică, a fost desemnat câştigător al James Tait Black Memorial Prize, cel mai vechi premiu literar din Marea Britanie. Construită în tehnica roman-à-clef, cartea face o radiografie a societăţii contemporane, aducând totodată un tribut artei şi dezvoltării personale.

*

Kathy este scriitoare, Kathy este personaj şi tot Kathy ar putea fi oricare dintre noi. Dramele, tandreţea şi momentele de nehotărâre sau, dimpotrivă, atitudinea libertară, curajul şi inteligenţa crudă fac din ea exponentul perfect al lumii recente, într-o poveste de viaţă spusă cu o sinceritate necruţătoare.

Decadent şi provocator, romanul Oliviei Laing disecă o realitate tulburătoare, în care actorii sociali şi politici schimbă mersul vremurilor într-un decor extrem de familiar. Iar tonul caustic al naratoarei nu iartă pe nimeni: de la paralizia provocată de Brexit, alegerea şi declaraţiile lui Trump, încălzirea globală şi injusteţea legii până la lupta de clasă, misoginie şi superficialitatea unei societăţi aflate în cădere liberă.

"Crudo ne plasează la intersecţia neaşteptată a transformării personale cu turbulenţa politică." (The New Yorker)

"Un roman minunat, straniu şi inteligent." (Sally Rooney)

"Crudo este aproape un dialog regizat între cele două instanţe creative ale lui Laing: cea raţională şi cea necugetată." (The Guardian)

"Scrisoarea de dragoste pentru viaţă şi artă a Oliviei Laing te va lăsa fără cuvinte." (Deborah Levy)

"Ne este greu să desluşim Crudo, şi cu atât mai greu să îl descriem. Asemenea cărţilor de nonficţiune ale autoarei, acest roman pare un labirint al înţelesurilor şi al formelor." (The New York Times)

"Adevărata artă ne ajută să transformăm realitatea prin ficţiune, iar romanul lui Laing o face mai limpede decât oricare altul." (The New Yorker)

Fragment

Kathy, adică eu, se mărita. Kathy, adică eu, tocmai coborâse dintr-un avion care venea de la New York. Era 19:45, pe 13 mai 2017. I se dăduse un bilet mai bun, la business, şi se simţea şic. A cumpărat două sticle de şampanie în cutii portocalii de la duty-free, pentru că ăsta era genul de persoană care avea să fie de atunci înainte. Kathy a fost întâmpinată la aeroport de bărbatul cu care locuia şi care urma să îi fie soţ în curând; care, după câte s-ar putea presupune, urma să devină bărbatul cu care se măritase şi tot aşa, până la moarte. În maşină, viitorul soţ i-a spus că luase cina cu bărbatul cu care ea, Kathy, se culca, şi cu o femeie pe care o cunoşteau amândoi. Băuseră şi şampanie, i-a spus. Au râs mult. Kathy s-a oprit din vorbit. Acela a fost punctul în care viaţa ei a luat o întorsătură bruscă, deşi bărbatul cu care se culca nu avea să se despartă de ea decât după cinci zile, printr-o scrisoare cu antet. El credea că doi scriitori n-au ce căuta împreună. Kathy scrisese mai multe cărţi - Great Expectations, Blood and Guts in High School, îmi închipui că ai auzit despre ele. Bărbatul cu care se culca nu scrisese nicio carte. Kathy era furioasă. Adică eu. Eu eram furioasă. Şi apoi m-am măritat.

Două luni şi jumătate mai târziu, înainte de nuntă şi după hotărârea de a se căsători, Kathy s-a trezit în Italia. Fusese interogată la registrul de evidenţă a populaţiei, nu ştiuse data de naştere a soţului ei, dar nimănui nu i-a trecut prin cap că vreunul dintre ei ar fi victima traficului de persoane. Erau politicoşi, îşi aleseseră muzica pentru nuntă, ea insistase să fie Maria Callas, pentru că nu se juca cu jumătăţi de măsură. Acum, pe 2 august 2017, stătea sub un cuib de viespi în Val d'Orcia. Ar fi putut să stea oriunde altundeva, dar ea se ataşase de viespi. Ieri, două dintre ele, în plin futai, îi căzuseră pe picior. Era un semn bun, i-a spus prietenul ei, Joseph, când i-a povestit într-un e-mail despre ce s-a întâmplat.

Începuse să aibă o rutină clară de dimineaţă. Mai întâi înota douăzeci de bazine, ca să se poată trezi. Apoi bea cafea şi îşi întindea şezlongul sub copacul cu viespi. La ora zece, îl punea pe soţul ei să-i mai aducă nişte cafea. Nu mai avusese soţ până atunci, dar ştia cum stau lucrurile. Era Kathy virtuoasă? Nu era prea clar. Pe Kathy o interesau bronzul, Twitterul, era curioasă dacă vreunul dintre prietenii ei avea o vacanţă mai frumoasă. Lângă ea, sub un prosop verde, soţul ei îşi dădea jos şortul ud. Totul era mai bun decât acasă. Nu doar un pic mai bun, ci nebănuit de bun, ca şi cum fiecare moment ar fi fost reinventat de o specie mai inteligentă. Din întâmplare, Kathy şi soţul ei se duseseră în vacanţă cu nişte oameni super bogaţi.

Evident, ei nu reuşeau să se încadreze în peisaj. Nici măcar nu încercau. Îşi mâncau spăşiţi spuma de cartofi şi îşi scăpau piure de roşii şi îngheţată de prune cu nucşoară pe toate tricourile pe care le aveau. Puteau să-şi dea hainele la spălat, dar li se părea prea scump. Poate că era o idee bună să poarte haine mai închise la culoare sau să găsească o spălătorie în Roma.

Era o zi inimaginabil de luminoasă. Cerul avea ceva ciudat, nu era nici senin, nici noros, ci altcumva, o combinaţie între cele două. Lumina parcă nu venea de la soare, era pretutindeni în acelaşi timp, ca şi cum s-ar fi aflat într-un bec cu halogen. Pe Kathy o durea capul. Pe internet, lumea se agita pentru că preşedintele concediase pe cineva. Cineva fusese angajat, divorţase, avusese un copil şi fusese concediat în doar zece zile. Ca o musculiţă beată, scrisese un tip glumeţ. 56 152 de like-uri. Nimic din toate astea nu era amuzant. Sau poate că totul era amuzant.

Kathy nu avea părinţi, dar tot o scoteau din minţi. Se gândea adesea la ei. Maică-sa se sinucisese, iar taică-său dispăruse înainte să se nască ea. Era orfană, stil Dickens. Soţul ei îi spunea Pip, uneori Ţâfnă. Era un bărbat foarte simpatic, indiscutabil simpatic, toată lumea îl plăcea, nici n-aveai cum să nu-l placi. Întotdeauna am simţit că suntem prieteni şi în afara cercului de poeţi, i-a scris prietenul lui, Paul Buck, felicitându-l pentru nunta care nu avusese încă loc şi continuând cu o anecdotă despre cum el şi Kathy încercaseră să facă sex la un moment dat, dar fără succes.

Era din ce în ce mai cald - 31 de grade, 36 de grade, 38 de grade. În Europa, pădurile ardeau. Unul dintre incendii reuşea să le expulzeze din propriul corp, scrisese în paragraful final al ultimei ei cărţi. Îi intrase apă într-o ureche şi, la fiecare oră, i se desfunda pentru o clipă, ca imediat să se astupe la loc cu o senzaţie ciudată, ca de gumă de mestecat, ca de şosetă. Era neplăcut sentimentul că ceva o apăsa pe interior, o trăgea în jos. La bar, soţul ei citea o listă de clienţi celebri care luaseră masa în restaurantul hotelului. Cine sunt Rachel Ray, Gloria Estefan, Peyton Manning? întrebă el. Ea nu ştia cine e Peyton Manning, dar îl lămuri cu restul.

Iată ce-au mâncat. Rulouri de porchetta şi porchetta pe pat de rucola, un fel de cremă de iaurt cu lavandă şi bezele minuscule, cotlet de miel, cod negru şi paste picci cu porc ragù. Cu siguranţă se îngrăşau. Ai observat, l-a întrebat ea, că aici toată lumea are soţii mai tinere? Era ca un club al soţiilor de-a doua. Ea era soţie de-a treia, aşa că, măcar din punctul ăsta de vedere, se integra în peisaj.

Era greu de explicat ce îşi dorea Kathy în acel moment. Îşi dorea trei sau patru case, ca să poată sta în ele pe rând. Era nespus de fericită când călătorea, ca o jucărie cu cheiţă, poate chiar mai fericită când îşi desfăcea bagajele sau când îşi cumpăra un bilet de tren. Îi plăcea să se întoarcă acasă şi să se instaleze, dar şi să trântească uşa în urma ei. Voia să scrie o nouă carte, evident, şi să găsească o soluţie astfel încât să nu îi plaseze acţiunea nicăieri. Nicăieri, ca spaţiul interior al trupului, nicăieri, ca zonele moarte ale oraşului. Ea era newyorkeză, n-avea ce căuta în Europa, şi cu siguranţă n-avea ce căuta într-o grădină jilavă din Anglia. Buruienile erau periculoase, îi era frică de molii şi de mucegai. Îi plăceau mult şopârlele, nu doar pentru că aveau picioruşe elegante, ci şi pentru că erau deosebit de uscate. Lui Kathy îi plăcea uscăciunea, întotdeauna fusese cea care o cerea, dar acum, când lucrurile se aranjaseră, îşi descoperea un talent anormal de a refuza, ca şi cum ar fi devenit în sfârşit unul dintre numeroşii bărbaţi pe care-i urmărise prin Berlin, Londra, San Diego. În anii '90, când era tânără, obişnuia să plângă şi să-şi ciopârţească pielea fără să clipească, adora să fie abjectă în adevăratul sens al cuvântului, dar acum se uscase, era la fel de rece, de căcănie şi de plată ca o felie de pâine prăjită şi abandonată, nu neapărat apetisantă, nu chiar atrăgătoare, ci un fel de nutreţ pentru porumbei.

Asta însemna să îmbătrâneşti? Pe Kathy o îngrijora bătrâneţea, nu îşi dăduse seama că tinereţea nu era o stare permanentă, că nu va fi mereu drăgălaşă, şi pierdută în spaţiu, şi demnă de iertare. Nu era proastă, doar lacomă: voia ca fiecare situaţie să fie inedită. I se făcea ruşine când se gândea la oamenii care-i populaseră tinereţea. Ar fi putut să aibă o tinereţe fascinantă, mai elegantă, n-ar fi trebuit să se tundă castronel, să poarte salopete; minutele treceau, nu reuşise să înşface timpul. Acum era cool, dar bătrână; acum era sexy, dar avea riduri. Viaţa mea este delicată (mai delicată decât pizda mea), îi scrisese unui iubit cu puţin timp în urmă. Am făcut unsprezece avorturi, i-a spus altcuiva, ceea ce nici măcar nu era adevărat.

Kathy minţea încontinuu, minţise de mică, de când era o copilă cu păr roşcat şi plictisitor. Când începuse să-i cadă părul din cauza stresului de a trăi cu mama ei, le-a spus fetelor de la şcoală că i l-a mâncat iepurele. La şcoala aceea, jucau un joc în care toată lumea încerca să fie hipnotizat şi să ridice trupul altcuiva doar cu degetele mici. Fata care urma să fie ridicată în aer trebuia să stea întinsă şi restul se lăsau cu toată puterea pe ea. După aceea, era uşor de ridicat. Imponderabilitatea era o altă calitate exclusivă a celor foarte tineri. Ulterior, începeai să zăngăneşti ca nişte conserve legate în spatele unei maşini.

Ce trebuia să facă Kathy era să înceapă pregătirile de nuntă. A rezolvat asta uitându-se la poze pe Instagram şi făcând comentarii răutăcioase. Ce vulgar, spuneau ea sau soţul. Scaune şi mese, şerveţele, ce vulgar! În ritmul ăsta, aveau să sfârşească făcând nunta într-o parcare.

Kathy îşi iubea soţul. Seara trecută, fuseseră constrânşi să susţină împreună o lectură, ceea ce nu era neapărat pe gustul ei; spre propria surprindere, i-a plăcut să-i audă poemele. Era ca şi cum cineva ar fi băgat cu greu o cheie în lacătul limbajului, care rămânea o vreme blocat şi apoi, dintr-odată, accesul era permis. Dintr-un motiv sau altul, erau prezenţi trei psihiatri la lectură. Se pare că unul dintre ei era excepţional, pe când ceilalţi doi, din Sheffield, încă purtau costume de baie. Un patrician stătea în spate şi-i provoca pe cei care voiau să pună întrebări. Există speranţă pentru noi toţi, spunea el inexplicabil. În seara aceea, la cină, Kathy se nimeri lângă el. Felicia, Felicia, spuse el, ea e scriitoarea. Felicia avea rictusul snobilor fără pereche. Kathy se ascunse după amuse bouche, o felie subţire şi albă cu gust de peşte, şi aşteptă ca momentul să treacă.

Mâine vor fi 41 de grade, a spus soţul ei. Adică 106 grade Fahrenheit. Când oamenii din India sau din statele arabe stau în temperaturi de 50 de grade, trebuie să le fie foarte cald. Nu e de mirare că mor. Cu aproape 30 de grade peste temperatura normală a corpului. Purta un tricou roz, iar piciorul stâng, pe care şi-l arsese la începutul săptămânii, începea să se cojească. În depărtare se auzea o bormaşină. Kathy îşi nota totul într-un carnet şi devenise neliniştită că ar putea să epuizeze prezentul şi să se regăsească singură pe creasta timpului - absurd, dar nu ţi se pare uneori că nu putem să ne mişcăm toţi prin simultaneitatea crudă a vieţii, ca rechinii descoperiţi de spargerea unui val? Era posibil ca gândurile ei accelerate să prevestească o migrenă, tot ce-i posibil.

Pe Twitter se spunea că o fotografă chineză dispăruse. Fusese văzută ultima oară la înmormântarea soţului ei, care câştigase Premiul Nobel pentru Pace şi îşi petrecuse restul vieţii în închisoare. Kathy văzu o fotografie cu ea, era încordată şi purta ochelari de soare. Oricum, dispăruse. Iar guvernul dăduse o declaraţie care i-a rămas în minte, ceva legat de aruncarea cenuşii în mare, oare asta să fi fost? Când acuzaţiile privitoare la Jimmy Savile au ajuns la punctul maxim al plauzibilităţii, piatra lui funerară a fost dărâmată în timpul nopţii, transformată în prundiş şi folosită pentru reasfaltare. Nici chestia asta nu părea verosimilă, dar aşa îşi amintea Kathy. Praful care mai rămăsese din Jimmy Savile ar fi putut să ajungă oriunde până acum, lipit de cauciucurile maşinilor şi îndepărtându-se treptat şi neabătut de insulă, mai ales cu ajutorul feriboturilor.

Răul reprezenta un subiect de interes pentru Kathy, care nu era pudică, pentru că muncise ani la rând într-un club de striptease din Times Square. Ştia cum stă treaba cu apetitul şi cu ochii lipsiţi de viaţă. Obişnuia să poarte un costum de Crăciuniţă, eliberându-şi în faţa lumii sânii plaţi ca nişte ochiuri prăjite, orice, numai să scape de plictiseală. Cine n-a tras în piept nişte aer mirosind a pişat şi spermă habar n-are ce înseamnă viaţa. O, Kathy văzuse de toate. Vreau să ştiu de ce preşedintele e întotdeauna clientul şi niciodată curva, a întrebat la un moment dat Zoe Leonard într-un poem adesea citat şi lui Kathy i se părea că rămânea o întrebare relevantă şi în prezent. De ce unii oameni cumpără mereu şi nu se vând niciodată?

Împlinise 40 de ani. Avusese cancer la sân de două ori, mai tot timpul câte o boală cu transmitere sexuală şi petrecuse mai mult timp în clinici decât în propria sufragerie. Deţinuse mai multe apartamente în ţări diferite, vindea şi cumpăra, încercând să profite de schimbările de pe piaţă şi, de cele mai multe ori, eşuând. Oamenii o fotografiau adesea, renunţase la fostul ei look, acum nu mai era rasă în cap, ci blondă cu acte în regulă.

În camera ei avea atârnat un costum Chanel luat de la second-hand, dar era mult prea cald pentru aşa ceva, fusese o prostie să-l ia cu ea în bagaj, deşi mai avea speranţa să-l poarte la Roma. L-a întrebat pe soţul ei dacă era cald acolo, iar el i-a răspuns cu un mormăit. Poate că acel costum ocupa spaţiul degeaba, dar ce importanţă avea? În ziua următoare plănuiau să ia cina cu o cântăreaţă de operă celebră, chiar între dealurile Toscanei. A trecut şi patricianul pe acolo, târându-şi sandalele. Nu e o viaţă prea rea, a spus el. Exaltant.

Urma să organizeze o petrecere cu togi în noaptea aceea şi îl îngrijora zgomotul. Kathy se plânsese de curând proprietarului hotelului în legătură cu o dronă care zbura deasupra şezlongului ei. Nu-i plăcea să fie urmărită şi nu-i plăcea sunetul pe care-l scotea drona, pe care îl confundase la început cu sunetul unei albine agitate. Proprietarul i-a dat dreptate, pentru că avea mulţi clienţi faimoşi, nişte nume pe care le recunoşti imediat, deci nu credea că dronele aveau ce să caute acolo. Kathy şi-a dat seama că şi ea e un fel de dronă.

Poate că ceea ce făcea, scriind despre toată lumea în cărticica ei, nu era un gest tocmai binevoitor. Pe de altă parte, îi plăcea ideea de a fi în aer, având ochii ageri, planând, dând târcoale, adunând informaţii.

Odinioară, aici se desfăşurau atacuri aeriene, i-a spus soţul ei. Era expert în atacuri aeriene, dar nu ştia că americanii bombardaseră civili în Italia. M-a surprins că americanii fuseseră atât de perseverenţi să bombardeze şi să mitralieze civilii, a spus el. Şi copiii. Se ştia că în acel loc fuseseră omorâţi numeroşi oameni de diferite naţionalităţi şi orientări politice, partizani, prizonieri de război, ţărani, refugiaţi, oameni înfometaţi care mergeau pe jos de la Roma şi Siena şi stăteau în faţa porţilor oraşului, aşteptând să primească ceva de mâncare.

Cu câteva zile în urmă avusese loc o nuntă la hotel, iar la prânz Kathy stătuse cu o bere în faţă şi urmărise cum nişte florari din Florenţa asamblau o coroană din trandafiri roz. Mai era şi un bărbat în vârstă, care urmărea scena şi al cărui tată fusese împuşcat mortal chiar în acel loc, în ultimul an de război. O placă comemorativă pentru acest eveniment era locul în care stătea mai târziu mireasa pentru fotografia oficială de nuntă. Asta era istoria, aşa se petrecuseră lucrurile. Toate clădirile din anii '70 erau reconstruite şi făcute să arate medieval, dar cu duşuri care curgeau din tavan. Harababura făcută de timp era incurabilă, era nebunie curată. Un drum mic şi albicios care străbătea valea, ăsta era pământul, iar deasupra puteai să desenezi aproape orice: corpuri, sau copii cu tube, sau un Ferrari remorcat de o furgonetă.

La prânz, au mâncat iar friptură de porc, iar patricianul şi soţia lui s-au aşezat la masa alăturată. S-a aplecat spre masa ei din nou. Unde are loc nunta, întrebă el. Kathy habar n-avea de unde ştia el că urmează să se căsătorească şi, sincer vorbind, nu era prea încântată de asta. Ce sculă, bombăni ea în

barbă. Îl chema Henry, nici măcar nu trebuia să întrebe, îi era clar. Henry critică o vreme miniştrii laburişti fantomă, proşti ca noaptea. Ea refuzase să li se alăture, a spus Felicia. Nu era de mirare, dat fiind faptul că fusese trecută cu vederea de două ori. Lui Kathy îi plăcea proximitatea cu oamenii informaţi, n-ar fi putut să fie un spion bun, totul trecea prin ea ca printr-o sită. Nu voia decât să guste puţin din aceste informaţii. Henry era arătos. Arăta ca o vulpe şireată dintr-un film Disney. Un bărbat gras şi foarte scund intră în bar şi salută pe toată lumea, spunându-le pe nume.

În timp ce Kathy urmărea pregătirile pentru nuntă, a uitat cu desăvârşire că urma să aibă şi ea una. De fapt, îşi cumpărase deja rochia de mireasă Isabel Marant, era prea scurtă, deloc surprinzător. Unii oameni, la o adică prieteni, îşi exprimaseră surpriza şi îndoiala că va fi dispusă să nu fie în centrul atenţiei suficient de mult timp încât să-şi rostească jurămintele. Cândva împinsese un alt scriitor de pe scenă şi avea tactici şi mai subtile.

În noaptea aceea, pe 3 august 2017, s-au întâmplat multe lucruri. De exemplu, Kathy s-a întâlnit cu un sponsor important al Partidului Democrat. Întâmplarea face ca acela să fi fost al doilea sponsor al Partidului Democrat pe care îl întâlnea în ultimele două zile. Ei o cunosc foarte bine pe Hillary, i-a spus cineva. Sponsorul avea o fiică extraordinară, pe nume Dahlia, cea mai echilibrată persoană pe care o întâlnise Kathy vreodată. Purta o rochie strânsă pe corp, croşetată în mai multe culori puternice: albastru, şi galben, şi negru, şi arăta incredibil. Avea 19 ani, poate 20, şi purta conversaţia ca o jucătoare de tenis de primă clasă, cu servă generoasă şi întorcând fiecare minge. Frumos, spunea afectuos când un adult îi dădea agitat informaţii despre casa, viaţa sau ocupaţia sa. Frumos. Următorul! I-a vorbit lui Kathy despre ce înseamnă politica, ingineria şi despre modul în care acestea

ar putea schimba lumea. Mama ei a intervenit şi a spus că şi ea scria o carte, deşi mergea destul de încet, dat fiind că îşi împărţea timpul între Los Angeles, Toscana şi Israel, că avea mai multe case, că lucra şi în industria filmului, şi că îşi sacrificase un an ca să facă voluntariat pentru Hillary.

Ceea ce îşi dorea Kathy cu adevărat era să bârfească despre lipsa petrecerii din noaptea în care se anunţaseră rezultatele alegerilor, dar asta nu părea să se întâmple. Au început să vorbească despre mâncarea cuşer. La petrecerea de Bar Mitzvah pentru fratele meu, i-a spus Dahlia lui Kathy, hotelul nu a vrut să servească tortul după friptură. Le-am zis că era totuşi o petrecere şi ei ne-au reproşat că era totuşi un hotel cuşer. Dar am găsit o soluţie. I-am convins să servească tortul la miezul nopţii. Da, nu se putea fără tort.

După aceea, Kathy s-a luat la harţă cu un artist, un sculptor cu sandale de piele, care la un moment dat, în timpul serii, se tăiase la picior. Sângele îi curgea pe gleznă, dar nimeni nu părea să observe, prin urmare, Kathy şi-a ţinut gura. S-au contrazis în legătură cu Wordsworth şi cu Europa. Ceea ce

spunea el şi motivele pentru care se înşela îi trezeau sentimente puternice lui Kathy. Vinul rosé i se urcase la cap şi o făcea să fie irascibilă. Credea cu tărie că britanicii îi urau dintotdeauna pe europeni. Anne Boleyn era exemplul perfect. Toată lumea o urâse pe panarama aia franţuzită. Era sigură că în centrul argumentelor sale stătea Field of the Cloth of Gold, deşi, sincer vorbind, nu-şi amintea exact cine participase la acea întâlnire sau care îi fusese scopul. Oricum, soţul ei s-a aplecat peste masă şi i-a spus în faţă că se înşela amarnic. Din moment ce el ştia totul despre orice, a fost destul de bucuroasă să renunţe la conversaţie şi să înceapă o alta, despre lumea editorială. Era un subiect pe care îl stăpânea mai bine, deşi alcoolul începuse să-şi facă efectul şi toată lumea se repeta şi trăgea concluzii pripite.

Au plecat devreme. Trebuiau să participe la o cină importantă, dar soţul ei a făcut o tragedie dintr-o durere de cap pe care o punea pe seama fripturii de porc, aşa că nu au mai mers la cină, ceea ce i-a făcut pe amândoi să se simtă ca doi oameni de nimic. Kathy nu a pus geană pe geană. Şi-a schimbat locul de dormit de două ori. O viespe rămăsese blocată în plasa pentru ţânţari. Aerul condiţionat mergea în gol, fără să răcească încăperea. Dimineaţă, soţul ei s-a trezit şi i-a povestit ce visase: de fiecare dată când mă întorceam către tine, trebuia să îţi ofer câte o cutiuţă care se dezintegra. Era fierbinte, perfect, aproape ca în acel moment.

Fata care nu se putea opri...

Zile barbare

 

William Finnegan
Zile barbare. Viaţă de surfer
Pilot Books, 2020
traducere din engleză de Paul Slayer Grigoriu

***
Intro

William Finnegan, jurnalist la New Yorker, a devenit cunoscut pentru reportajele sale din zone de conflict din întreaga lume, în anii războaielor din Somalia, Sudan, Mexic, America Latină sau Africa de Sud.

Este autorul volumelor Cold New World, A Complicated War, Dateline Soweto şi Crossing the Line şi laureat a numeroase premii jurnalistice. În 2015, Finnegan a surprins pe toată lumea când a publicat autobiografia Zile barbare, dezvăluind nu numai pasiunea de-o viaţă pentru surf dar şi un incontestabil talent literar. Volumul a intrat direct în topul New York Times iar un an mai târziu a primit Premiul Pulitzer pentru Autobiografie. În prezent, Finnegan lucrează şi locuieşte la New York dar mai are timp şi de surf.

*

Zile barbare nu este doar povestea unei vieţi de surfer, este o autobiografie intelectuală, o istorie socială a deceniilor '60 - '80, un road movie literar şi o explorare extraordinară a unui sport atât de exact şi atât de puţin înţeles.

Totul a început când Finnegan a descoperit surful, în anii copilăriei petrecuţi pe plajele californiene şi ulterior în spectaculosul Hawaii, în vremea în care producătorii americani descopereau "decorurile naturale" ale celebrelor insule - tatăl autorului a fost producătorul serialului TV Hawaii Five-O. Mânat de un spirit aventuros şi o curiozitate ieşite din comun, tânărul avea apoi să vâneze valuri în lumea largă, ani la rând, începând cu insule din Pacificul de Sud, apoi Australia, Asia, Africa, coasta de vest a Europei şi culminând cu coasta de est a SUA. Oamenii pe care îi întâlneşte nu fac însă parte dintr-un decor exotic, autorul trăind alături de ei fiecare moment al zilei, îndrăgostindu-se de simplitatea vieţii de pescar din insula Samoa, de valurile legendare de pe Maui, de locuitorii coastelor australiene, de tinerii revoltaţi din Africa de Sud.

Memoriile lui Finnegan sunt descrierea lucidă a unei pasiuni care l-a impulsionat, de-a lungul anilor, să se cunoască pe sine şi să devină jurnalistul, reporterul de război şi scriitorul de mai târziu.

Când citeşti cartea acestui om despre valuri şi oceane e ca şi cum l-ai citi pe Hemingway povestind despre luptele cu tauri, pe William Burroughs despre substanţe interzise (droguri) sau pe Updike despre adulter... o poveste despre maturizare, oglindită în luciul plăcii de surf dată cu răşină. (Sports Illustrated)

Finnegan a adus surful în pragul explorării filozofice. Cine ar fi ştiut că tipii ăia de acolo, de pe valuri, erau exploratori existenţialişti? (The Guardian)

Ar fi putut fi doar o bună carte despre sport, dar, de fapt, este o minunată poveste despre curaj. Cu ritm, umor, dureri şi speranţe, cartea asta dezbracă surful de imaginile-clişeu pe care le vedem în filme - tineri atletici, cu părul decolorat de soare, cărând sexy-neglijent o placă sub braţ - şi îl arată exact aşa cum e: o luptă cu teama, cu neputinţa, cu revolta, cu natura. Totul de la egal la egal, prin experienţele unui copil rămas copil liber şi când devine adult. Te face să râzi şi să plângi puţin. (Liviana Conţelman - jurnalist)

O poveste extraordinară despre o pasiune de o viaţă, despre libertate şi aventură, o poveste care rezonează cu surferii, dar şi cu cei neiniţiaţi. (Mihai Ghiţă, instructor de surf)

Elogiu al căutării perfecţiunii, Zile barbare acoperă toate aspectele esenţiale din cultura, filosofia şi stilul de viaţă a riderilor de valuri. (Tiberiu Balica, fondator SupAcademy)

Surferii au o vorbă - «În faţa valului, toţi suntem egali». Este un superb îndemn la smerenie, dar şi la luptă. (Ascendis)

Fragment


(Peter Spacek, Jardim do Mar, Madeira, 1995)

Nouă. Basso Profundo

Madeira: 1994-2003

Viaţa mea o luase pe un curs stabil, ca a oricărui om de vârstă mijlocie. Mă căsătorisem cu Caroline. Eram de opt ani la New York. Eu munceam din greu - editoriale, articole, cărţi. Jurnalism. Împlinisem patruzeci de ani. Ne făcuserăm o lume a noastră. Ne cumpăraserăm un apartament. Prietenii noştri erau scriitori, redactori, artişti, universitari, editori. Caroline renunţase la pictură şi devenise, spre propria ei surpriză, avocat. Îi plăcea să se înfrunte cu "guvernul". Aveam tot mai multă încredere în privirea ei caldă, necruţătoare. Intraserăm împreună în joc. Nimeni nu mai ştia lucrurile pe care le ştiam noi, limbajul pe care ni-l construiserăm. Înainte să ne căsătorim, ne despărţiserăm o vreme, trăiserăm separat. Fusese o experienţă care aproape mă omorâse.

Reportajele puseseră cu totul stăpânire pe mine, mă duseseră în mijlocul războaielor civile şi al lumilor necunoscute. Unele proiecte mă înghiţeau, luni sau ani întregi. Cele mai multe reportaje pe care le realizam erau cufundate în suferinţă şi nedreptate, dar unele, ca primele alegeri democratice din Africa de Sud, îmi ofereau o satisfacţie enormă. În vechea confruntare dintre implicarea mea în munca de adult şi surf, munca pusese lacătul pe vânarea de valuri. Apoi surful, mereu viclean, se eliberase. Schimbarea a fost provocată, chiar inspirată, de un dreptaci format la Rincon pe nume Peter Spacek.

Ne-am cunoscut în Montauk, vechiul sat pescăresc de la capătul Long Island. Editorul unei reviste de surf îmi dăduse adresa lui Peter, dintr-un cartier aflat pe malul mării, cunoscut sub numele de Ditch Plains. S-a dovedit a fi o căsuţă de închiriat peste vară, cu un bileţel lipit pe uşa din faţă. Pe bileţel scria că sub verandă se afla o placă lungă Herbie Fletcher. Sub însemnare era un desen oarecare, făcut de un cunoscător, cu nişte valuri aglomerate. Pentru surf, Ditch Plains se află într-un loc interesant. Este aşezarea cea mai estică de pe coasta oceanică a Long Island. La vest se întind peste 160 de kilometri de plajă, până în Coney Island, New York. Este un litoral extrem de neted, nisipos. Dar la Ditch nisipul se transformă în stâncă şi ultimii opt kilometri până la Montauk Point sunt recife şi coaste învălurite, răspândite pe ţărmul de şist, fără drum. Vara, Ditch este o plajă apreciată de familii, cu rulote care vând burritos parcate printre dune şi un val de stânga lung şi blând care se formează în locul unde fundul nisipos se transformă în stâncă. Este o plajă bună pentru începători. Niciodată nu îmi trecuse prin gând să fac surf acolo.

Valurile urcau până la piept şi erau fărâmicioase, moi. Era o după-amiază însorită, spre sfârşitul verii. Ieşiseră vreo patruzeci de oameni, de departe cea mai mare mulţime de surferi pe care o văzusem vreodată pe Coasta de Est. Era prima dată, de zeci de ani, când mă dădeam pe o placă lungă. Surful trecuse printr-o revenire la plăcile lungi în anii 1980, mai ales datorită surferilor mai bătrâni, care nu se mai descurcau cu cele scurte. Pentru plăcile lungi îţi trebuie mai puţină forţă şi agilitate. Prind valurile mai uşor. Dar cei cu plăci lungi prind valurile atât de devreme încât, în multe locuri, îi goniseră pe cei cu plăci mai performante. Pentru mine era o chestiune de mândrie să mă dau mai departe pe plăci scurte, deşi trecusem de patruzeci de ani. A mă întoarce la o placă lungă ar fi fost, îmi spuneam, ca şi când aş fi folosit un cadru ca să merg - gata cu dansul, băiete. Aveam de gând să amân cât mai mult momentul. Am vâslit pe genunchi, ocolind mulţimea de la Ditch, şi am prins un val în larg. Era ciudat să manevrez o placă de doi metri, dar mi-am reamintit una câte una vechile mişcări şi până la sfârşitul turei puneam elegant piciorul stâng în faţă, ce ironic, tocmai spre vârf. Când am ieşit, un tip stătea în apă şi mă studia. Era un individ cu nas acvilin, cam de vârsta mea, cu părul blond închis peste umeri şi cioc.
- Nu mi-au spus că eşti specialist în plăci lungi, a strigat.

Peter era ilustrator şi editorul care ne pusese în legătură voia să colaborăm la un articol despre vânarea unei hule produsă de uragan pe Coasta de Est. Mă dădusem pe câteva hule provocate de uragan pe Fire Island, dar, acum, cel mai adesea făceam surf în excursii - în California, Mexic, Costa Rica, în Caraibe, în Franţa. Şi, ca să fiu cât se poate de sincer, cele mai multe excursii de acest gen erau de fapt vacanţe. Deci făceam în continuare surfing, dar nu prea. Nici măcar nu ştiam exact unde sunt valuri în zona New Yorkului.

După ce l-am lămurit în privinţa plăcilor lungi, am fost de acord cu Peter că ideea cu vânarea hulei era obosită. Mult prea mult de condus, pe o coastă care ni se părea amândurora incoerentă. Apoi a început să-mi prezinte Montauk.
- Este micul meu colţ de rai, spunea.

Nu se referea la Ditch Plains, ci la micile plaje, cu recife sau fără, deloc aglomerate, din ambele direcţii. Peter locuia în Manhattan şi stătea de ani de zile, vara, la Ditch, dar tot mai descoperea locuri obscure, mai versatile din zona Montauk. Se născuse în Santa Barbara şi locuise în Hawaii. Prima dată când am găsit împreună valuri bune, în timpul unei hule solide de iarnă la un recif stâncos de lângă Ditch, am rămas impresionat de eleganţa şi forţa stilului său de surf. Nu era un stil pe care să-l vezi des pe Coasta de Est, unde valurile mici şi turele scurte fac surful de obicei smucit şi lipsit de graţie.

În seara aceea, la cină, mi-a arătat, într-o revistă de surf, un reportaj de călătorie care îi aprinsese imaginaţia. Valurile din fotografie erau de vis: mari, de culori închise, incredibil de curate. Conform convenţiei revistelor de surf, nu se spunea de unde erau, dar redactorii nu se străduiseră prea tare să ascundă locul, iar Peter spunea că ştie unde este.
- Madeira, a spus. Ca vinul.

A deschis harta. Insula ieşea în evidenţă, în fereastra iernatică de hulă din nordul Atlanticului, ca o ţintă, la 960 de kilometri spre sud-vest de Lisabona. Voia să vadă cum e acolo. Deodată, voiam şi eu.

*

Ne-am dus prima dată în noiembrie 1994. Madeira îţi lua prin surprindere simţurile - coaste de un verde imaculat, drumuri micuţe, în jurul stâncilor, ţărani portughezi care se uitau bănuitori la plăcile noastre, valuri care se ridicau la înălţime din adâncul oceanului. Am mers cu maşina prin strâmtori şi păduri, pe creste înalte, abrupte. Am mâncat prego no pão (un sandvici cu friptură şi usturoi) la cafenele de pe marginea drumului şi am dat pe gât cafele. Ne-am urcat pe faleze şi am coborât pe terasamente. Nu mai păreau să fie surferi prin preajmă. Pe coasta de nord, lângă un sat numit Ponta Delgada, am găsit un val de stânga, mare. Era neregulat şi, ca toate celelalte locuri pe care le văzuserăm, se forma prea aproape de nişte stânci înfometate. Dar valul devenea neted când se apropia de uscat, iar peretele interior era lung, rapid şi puternic. Am prins câteva valuri imense. Peter a mormăit, vâslind prin dreptul meu:
- Nu te-ai săturat să rupi?

Îmi plăcea competitivitatea lui nefardată. Era un surfer mai bun decât mine, în general, iar la Delgada se aventura singur într-o zonă bătută de vânturi, cu apa albastră, dincolo de punctul unde se formau valurile, şi vâna monştri cu care eu nu voiam să am nimic de-a face. Dar, spre deosebire de mine, nu avea noroc la alegerea valurilor. Tot spre deosebire de mine, avea o prietenă care îl privea de pe mal.

Alison fusese un tovarăş anunţat în ultimul moment. Se cunoscuse abia de curând cu Peter. Era suplă, puternică, directă, incredibil de curajoasă, cu părul negru, şi ea tot ilustrator comercial. Amândoi desenau mereu - în cafenele şi în saloanele aeroporturilor, haşurând, ea întinzându-se ca să mai adauge tuş la desenul la care lucra el.
- Nu-ţi fie frică de negru!

Îşi transmiteau lucrările prin fax de la hoteluri şi agenţii de închirieri de maşini către clienţii din State. Amândoi erau călători stilaţi, lipsiţi de pretenţii, neînfricaţi. Dar aveau şi toane. La o zi după ce sosiserăm în Madeira, până să găsim valuri, m-au anunţat că voiau să se întoarcă în partea de uscat a Portugaliei, care li se păruse mai interesantă. Nici nu se pune problema, spusesem eu. Eram îngrozit, deşi tăceam. Ce se întâmpla cu oamenii ăştia? Peter începuse să poarte bască - alt semn rău. Apoi am dat de valuri. La început la Ponta Delgada şi apoi, la câţiva kilometri spre est, am găsit un recif solid, zdravăn, căruia Pete i-a spus Shadowlands. Stânca era atât de înaltă - 900 de metri - încât soarele iernatic nu ajungea niciodată pe ţărm. Purtam costume de neopren subţiri - mâneci lungi, pantaloni scurţi - şi uşor-uşor ne-am dat seama cum să punem stăpânire pe secţiunea de tuburi surprinzătoare în timpul refluxului de la Shadowlands.
Dar principala zonă cu valuri era coasta de sud-vest, unde hula dinspre nord-vest ocolea capătul vestic al insulei şi forma linii lungi, regulate. Din revista noastră de surf, ştiam unde să căutăm. Era un sat numit Jardim do Mar - Grădina Mării. Era aşezat pe un promontoriu mic, de basm. Din faţa acelui promontoriu, dacă e să ne luăm după fotografii, se formau valuri excelente. Prima dată când ne-am uitat, vântul bătea din direcţia greşită şi valul era mic pentru surf. M-am dus să studiez coasta (verticală, pustie, uimitoare) de la vest de Jardim cu placa de surf, fără să mă aştept să găsesc valuri, în timp ce Peter şi Alison mergeau de-a lungul stâncilor. El a cărat după el o placă, pentru orice eventualitate. La un promontoriu neregulat, plin de bolovani, pe nume Ponta Pequena, am dat peste un cadru surprinzător: valuri de dreapta curate, aprige, care intrau într-un golfuleţ îngust. M-am strecurat cu Peter printre ele. Pentru nişte valuri care îţi ajungeau până la piept, preţul plătit dacă se întâmpla să cazi era neobişnuit de mare, iar Peter a vărsat ceva sânge pe stânci. Eu am reuşit din nou o ieşire norocoasă. După aceea, în desenele pe care le-a făcut după prima sesiune la Ponta Pequena, am văzut că Peter ţinuse şi de data asta scorul. El avusese parte de 1,5 tuburi, eu de 5, după un tabel de scor care făcea parte din desen. De asemenea, el se rănise, eu nu. Toate astea sub privirile prietenei lui.

Unul dintre motivele pentru care îmi plăceau aceste concursuri inventate de Peter, mi-am dat seama mai târziu, era că păream să le câştig pe toate. Altfel, Peter probabil nu ar fi pomenit de ele. Dincolo de aspectul lui de skater grunge (încă se dădea pe skate, la patruzeci şi ceva de ani, în cartierul lui, TriBeCa), avea maniere desăvârşite. Părinţii lui erau imigranţi cehi care fugiseră din Europa de Est când el era mic, şi o parte din politeţea lui neobişnuită venea, îmi spuneam, de la ei: o educaţie de Lume Veche în sălbăticia Californiei. Restul, însă, era de la el. Dar îmi plăcea la nebunie cum exploata datul în spectacol şi superioritatea din surf şi le transforma în glume făcute cu cea mai serioasă faţă. Făcusem surf cu mulţi tipi cu care concurenţa latentă era în toi şi de aceea niciodată pomenită. Modelul lui Peter de la academia de arte fusese R. Crumb, iar el şi maestrul aveau în comun o afinitate pentru pamfletele despre adevăruri incomode.

Pentru Madeira îmi cumpărasem o placă de valuri mari, o puşcă, prima mea puşcă. Era o tri-fină de 8'0" cu coadă turtită, groasă şi ca o săgeată, construită doar pentru viteză. Se pare că fusese modelată de un constructor de pe coasta nordică, pe nume Dick Brewer. Brewer era cel mai cunoscut constructor de plăci pentru valuri mari şi mă îndoiam că făcuse altceva decât să îmi deseneze şi să îmi semneze placa. O cumpărasem din raft, de la un magazin de surf din Long Island. Era un mister ce căuta acolo placa Brewer - Long Island nu avea să aibă niciodată parte, nici cu cele mai puternice hule provocate de uragane, de valuri pentru care să fie nevoie de o asemenea placă - dar am socotit apariţia ei acolo un semn. Peter a insistat să o iau, ceea ce am şi făcut. Şi-a cumpărat şi el o puşcă.

În Madeira am înţeles după câteva zile că dăduserăm peste ceva extraordinar. Dar ne-au trebuit câteva incursiuni în teritoriu ca să înţelegem adevărata dimensiune a lucrurilor.

*

Prima dată când am făcut surf la Jardim do Mar, sau prima dată când ne-a ieşit bine, a fost probabil anul următor. Chiar şi la un metru optzeci, valurile erau serioase. Linii de valuri grele pe intervale lungi veneau în marş din vest, ocoleau promontoriul şi făceau o curbă incredibilă. Se întâlneau şi se rostogoleau şi se formau în punctul cel mai îndepărtat al potcoavei, apoi se întindeau de-a lungul unei coaste stâncoase. Ieşeam în larg de la o rampă primitivă pentru bărci - o bucată de beton, acoperită de muşchi, pornită din faleză - până departe, unde se formau valurile. Pe măsură ce ne apropiam de linia de lansare, forţa şi frumuseţea valurilor sporeau. Un set se rostogolea, strălucitor şi cu vuiet, în soarele după-amiezii şi gâtul mi s-a strâns de emoţie - un amestec fără nume de bucurie, teamă, dragoste, patimă, recunoştinţă.

(Jardim do Mar, 1998)

O mulţime de săteni se strânsese pe o terasă sub clopotniţa bisericii. Nu eram primii surferi pe care îi vedeau. Cu toate acestea, păreau cât se poate de curioşi în timp ce căutam linia de lansare. Au izbucnit în urale când unul dintre noi a prins un val. Decolările erau intense şi probabil că păreau foarte dramatice, cu o rampă mare argintie pe faţa valului şi apoi un perete lat, luminat din spate, verde-auriu, care se ridica dintr-o dată. Amândoi ne dădeam prudent, ne alegeam cu grijă valurile, apoi băgam viteză, profitam de feţele mari ca să şerpuim printre secţiuni, dădeam dovadă de respect, fără să ne oprim. Viteza şi adâncimea şi dimensiunea valurilor erau o revelaţie glorioasă. Şi era clar că sătenii îşi dădeau seama când o tură era bună. Cunoşteau, de asemenea, bine acest petic de ocean şi, de la înălţimea la care se aflau, vedeau mai mult decât noi. Au început să ne ajute să ne atingem poziţia de lansare prin fluierături. O fluierătură ascuţită însemna că vine un val mare şi că trebuie să vâslim mai spre larg. O fluierătură mai ascuţită însemna că trebuie să vâslim mai repede. O fluierătură mai blândă însemna că eram în locul potrivit. Ne-am dat pe valuri până la lăsarea întunericului.

În seara aceea am mâncat espada preta - un peşte de apă adâncă, cu carne dulce şi aspect monstruos - într-o cafenea din sat. Voiam să le mulţumim celor care fluieraseră, să le facem cinste cu ceva de băut, dar oamenii erau timizi, nu erau obişnuiţi cu străinii. Peter a declarat că valurile erau "supreme". Eu am început să mă uit după un loc unde să stăm.

*

Madeira a devenit sălaşul meu de iarnă. Astea nu erau vacanţe. Erau cufundări, unele de mai multe săptămâni. Locurile unde ne dădeam pe valuri erau, toate, plaje cu recife, schimbătoare, extrem de complexe, pentru care era nevoie de cele mai amănunţite studii şi care te pedepseau aspru la cea mai mică greşeală. Pentru mine, cu puterile fizice diminuate şi munca de jurnalist la turaţie maximă, era un moment straniu pentru a începe un asemenea proiect aspru, cu miză ridicată, neobişnuit.

Dar mi-am dat seama că insula era un bârlog cu care rezonam. Se pare că cei mai mulţi emigranţi portughezi din Hawaii erau din Madeira. Malasadas (gogoşile portugheze) pe care le mâncam în copilărie erau de aici, ca şi cârnatul portughez pe care îl înghiţisem cândva crud. Chiar şi ukulelele îşi avea originea în Madeira, unde era cunoscut sub numele braguinha. Vedeam sau credeam că văd pe chipurile localnicilor din Madeira urmele clare ale vreunui Pereira sau ale vreunui Carvalho pe care îi cunoscusem în Oahu şi Maui. Localnicii din Madeira se duseseră cu sutele în Hawaii ca să lucreze pe câmpurile de trestie - zahărul era principala cultură de export din Madeira. Insula era celebră pentru vinurile ei, dar principalul produs de export nu era vinul; erau oamenii. Madeira nu mai putea să-şi susţină propria populaţie de la jumătatea secolului al XIX-lea. Oamenii, mai ales tinerii, continuau să emigreze în continuare în masă. Africa de Sud, Statele Unite, Anglia, Venezuela, Brazilia - fiecare locuitor din Madeira pe care îl cunoşteam părea să aibă rude peste ocean.

Legătura cu Africa era cea mai puternică. Când António Salazar, dictatorul portughez de la jumătatea secolului XX, încercase să-şi exporte problema ţărănească în coloniile din Angola şi Mozambic, foarte mulţi locuitori din Madeira se alăturaseră exodului. Cei mai mulţi se ocupau cu agricultura (bumbac, caju). Inevitabil, mulţi au devenit soldaţi. Chiar mica aşezare Jardim do Mar avea între cele câteva sute de locuitori mai mulţi veterani ai războaielor anticoloniale. Cunoşteam Mozambicul, pentru că scrisesem despre războiul civil care izbucnise acolo după declararea independenţei. Dar nu am găsit niciodată de cuviinţă să pomenesc, printre foştii colonişti din Madeira, de vremea pe care o petrecusem în Mozambic. Aproape toţi portughezii fugiseră după declararea independenţei.

Acum fugeau din Africa de Sud, recent devenită democratică. Containere de transport apăreau în piaţa - praça - din Jardim. Tot satul îşi făcea apariţia la descărcarea prăzii - mobilă din lemn tare, produse electrocasnice moderne, chiar şi maşini, toate direct din Pretoria. M-am împrietenit cu un băştinaş din Jardim pe nume José Nunes. Trăise în Africa de Sud. Acum trăia cu familia deasupra unui bar mic cu magazin pe care îl moştenise de la tatăl lui.
- Oamenii se întorc pentru că de-acum nu se mai simt în siguranţă în Africa de Sud, spunea Jose. Dar nu au de lucru aici.

Se pescuia în continuare şi se cultiva pământul, dar numai manual - o muncă crâncenă - pe mici terase înconjurate de stânci. Bătrâni cu şepci în picăţele şi veste, cu feţe roşii şi picioare crăcănate, bine făcuţi, lucrau pe terase. Viţă de vie, banane, sfeclă de zahăr, papaya - loturi mici şi câmpuri, până şi pe cele mai abrupte pante. în Jardim, fiecare prispă şi fiecare perete păreau inundate de flori. Era mereu lumină, apa de izvor cânta şopotit vărsându-se pe munte - curgea prin sat, printr-un sistem complicat de şanţuri, şi uda grădinile bogate de legume ale gospodăriilor. La colţurile acoperişurilor de ţiglă erau porumbei, pisici, câini-boxeri şi busturi de tineri savanţi cu pălării demodate, toate din ceramică.

Am stat de câteva ori la un hotel nou din sat, iar mai târziu în camere închiriate. Îmi aduceam de lucru când nu erau valuri sau când vânturile erau neprielnice. Dar surfingul era principala activitate. Când valurile erau mari, ceaţa şi tunetele umpleau aerul. Noaptea, pe timp de hulă, în Jardim era peste tot zarvă - o huruitură gravă, care nu era marea, ci stâncile de sub plajă care vuiau. Madeira nu are nicio porţiune continentală. Seamănă cu Hawaii. Hule foarte puternice, provocate de furtuni, dinspre nord şi vest, traversează fără obstacole adâncurile apei şi izbesc insula cu toată forţa. Dar, chiar şi în Hawaii, sunt, în multe locuri, recife în mare, care atenuează impactul, şi plaje nisipoase. Se spune că Madeira ar avea o plajă, undeva pe latura estică, dar într-un deceniu de vânat valuri, nu am văzut-o niciodată. Ţărmul era format din pietre şi stânci, care adesea sporeau mult gradul de periculozitate, oricum ridicat. Dăduserăm peste un filon bogat de fericire. Dar dezastrul părea să pândească la orice pas.

Crudo

Hamnet

 

Maggie O'Farrell
Hamnet
Editura Pandora M, 2021
traducere din limba engleză de Mihaela Buruiană
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

***
Intro

Maggie O'Farrell (n. 1972), prozatoare britanică, este autoarea a opt romane şi a unui volum de memorii. A câştigat prestigioasele Betty Trask Award (pentru romanul After You'd Gone), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us) şi Costa Book Award (pentru romanul The Hand that First Held Mine). Cărţile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăieşte la Edinburgh, alături de soţul ei, scriitorul William Sutcliffe, şi de cei trei copii ai lor.

*

Anglia, 1580: Ciuma Neagră cutreieră ţinuturile, lovindu-i deopotrivă pe cei sănătoşi şi pe cei bolnavi, pe tineri şi pe bătrâni. Sfârşitul lumii este aproape şi, cu toate acestea, viaţa merge înainte. Un tânăr meditator de latină, sărac şi chinuit de un tată violent, se îndrăgosteşte de o femeie extraordinară şi excentrică. Agnes e o creatură sălbatică ce străbate pământurile familiei cu un şoim pe mână şi e recunoscută pentru talentele ei de vindecătoare. Cunoaşte plantele şi poţiunile mai bine decât înţelege oamenii. Odată ce se stabileşte împreună cu soţul ei la Stratford-upon-Avon, se transformă într-o mamă ultraprotectoare şi în forţa care ţine împreună tânăra familie.

Un portret plin de lumină al căsniciei şi o portretizare de neuitat a unui băiat care a fost uitat de toată lumea, dar al cărui nume a dat titlul celei mai celebre piese de teatru din toate vremurile.

Notă privind adevărul istoric
În anii 1580, un cuplu care locuia pe Henley Street, în Stratford, a avut trei copii: Susanna, apoi Hamnet şi Judith, care erau gemeni.
Băiatul, Hamnet, a murit în 1596, la vârsta de unsprezece ani.
După vreo patru ani, tatăl a scris o piesă de teatru intitulată Hamlet.

Nota autoarei
Aceasta este o operă de ficţiune, inspirată de scurta viaţă a unui băiat care a murit în Stratford, Warwickshire, în vara anului 1596. Am încercat, unde a fost posibil, să respect puţinele fapte istorice cunoscute despre adevăratul Hamnet şi familia lui, dar câteva detalii - în special, numele - au fost modificate sau omise.

Majoritatea oamenilor o ştiu pe mamă cu numele "Anne", dar aceasta a fost numită "Agnes" în testamentul tatălui său, Richard Hathaway, ca urmare am hotărât să o numesc şi eu aşa. Unii cred că Joan Hathaway a fost mama lui Agnes, în timp ce alţii susţin că a fost mama ei vitregă; sunt puţine dovezi care să susţină sau să contrazică cele două teorii.

Singura mătuşă paternă supravieţuitoare a lui Hamnet nu se numea Eliza, ci Joan (la fel ca sora cea mai mare, care a precedat-o); mi-am luat libertatea de a-i schimba numele, fiindcă numele identice, deşi obişnuite în evidenţele parohiei din vremea respectivă, pot fi derutante pentru cititorii unui roman.

Unii ghizi de la Shakespeare's Birthplace Trust mi-au spus că Hamnet, Judith şi Susanna au crescut în casa bunicilor de pe Henley Street; alţii au părut siguri că aceştia ar fi trăit în micuţa proprietate alăturată. Oricum ar fi, cele două locuinţe ar fi fost foarte apropiate, aşa că am ales a doua variantă.

În fine, nu se ştie de ce a murit Hamnet Shakespeare: este înregistrată înmormântarea lui, dar nu şi cauza morţii. Moartea Neagră sau "ciuma", aşa cum era cunoscută la sfârşitul secolului al şaisprezecelea, nu este menţionată niciodată de Shakespeare în piesele sau poemele sale. Mi-am pus mereu întrebări despre absenţa aceasta şi posibila ei semnificaţie; romanul de faţă este doar rodul speculaţiilor mele.

Women's Prize for Fiction, 2020

"Concluzia luminoasă a acestei cărţi este că până şi durerea cea mai profundă, căsnicia cea mai şubredă şi inima cea mai sfâşiată îşi pot găsi alinarea şi tămăduirea." (Geraldine Brooks)

"Povestea aceasta a unor oameni remarcabili care­-şi pierd băiatul te va lăsa tremurând de durere, dar şi plin de dragostea ce clădeşte o familie adevărată." (Emma Donoghue)

"După toate poveştile ce speculează pe seama vieţii lui Shakespeare şi despre paternitatea asupra pieselor lui, iată un roman ce-­i aşază alături o femeie copleşitoare şi memorabilă." (The Boston Globe)

Fragment

Se întinde iar spre el, dar băiatul se fereşte de mâna ei şi se apropie de pat.
Împreună, îngenunchează lângă fată. Agnes o ia de mână.
- Are... aia, şopteşte Hamnet, cu glas răguşit. Nu-i aşa?

Agnes nu-l priveşte. Mintea lui este aşa de ageră, aşa de atentă la ceilalţi, încât ea ştie că Hamnet îi poate citi gândurile, ca pe nişte cuvinte scrise pe o pagină. Aşa că trebuie să şi le ţină pentru ea, cu capul plecat. Se uită cu băgare de seamă la vârful fiecărui deget să vadă dacă i s-a schimbat culoarea, dacă a apărut vreo urmă alungită de gri sau negru. Nimic. Fiecare deget este roz trandafiriu, fiecare unghie, transparentă, cu o semilună în partea de jos. Agnes îi cercetează picioarele, fiecare deget, oasele rotunde şi fragile ale gleznelor.
- Are... ciumă, şopteşte Hamnet. Nu-i aşa? Mama? Nu-i aşa? Asta crezi, nu?

Ea o strânge pe Judith de încheietură; pulsul este schimbător, creşte şi scade, încetineşte, apoi o ia la galop. Privirea lui Agnes cade pe umflătura de pe gâtul lui Judith. De mărimea unui ou de găină, abia făcut. Întinde mâna şi o atinge uşor, cu vârful degetului. Este umedă şi apoasă, ca terenul mlăştinos. Îi desface rochia la gât şi o lărgeşte. Mai sunt şi alte ouă formate la subsuoară, unele mici, altele mari şi hidoase, bulboase, pe care pielea pare că plesneşte.

A mai văzut aşa ceva; în oraş sau chiar în ţinut, sunt puţini cei care nu au văzut aşa ceva la un moment dat în viaţa lor. De asta se tem oamenii cel mai mult, asta speră cu toţii să nu găsească niciodată pe corpurile lor sau pe ale celor dragi. Sunt atât de înrădăcinate în temerile tuturor, încât ei nu-i vine să creadă că le vede aievea, că nu sunt vreo plăsmuire sau vreo nălucă stârnite de imaginaţia ei.

Şi totuşi, iată-le. Umflături rotunde, care se ridică sub pielea fiicei sale.

Agnes pare că se rupe în două. O parte din ea icneşte de teamă la vederea bubelor. Cealaltă parte aude icnetul, îl observă, îl reţine: un icnet, foarte bine. În ochii primei Agnes apar lacrimi, iar inima ei bubuie surd în piept, un animal care se izbeşte de temniţa oaselor. Cealaltă Agnes înregistrează semnele: bube, febră, somn adânc. Prima Agnes îşi sărută fiica pe frunte, pe obraji, în locul în care părul se întâlneşte cu pielea tâmplei; cealaltă se gândeşte, o cataplasmă de miez de pâine, ceapă prăjită, lapte fiert şi seu de oaie, un întăritor din măceşe, pudră de virnanţ, limba-mielului şi caprifoi.

Se ridică, străbate camera şi coboară scările. Mişcările ei au ceva ciudat de familiar, aproape uşor de recunoscut. Lucrul de care i-a fost întotdeauna groază s-a întâmplat. A venit. Momentul de care s-a temut cel mai mult, evenimentul la care s-a gândit, a meditat, pe care l-a răsucit pe toate părţile, l-a repetat iar şi iar în minte, în bezna nopţilor fără somn, în clipele de răgaz, de singurătate. Ciuma a ajuns în casa ei. Şi-a lăsat urmele pe gâtul copilului ei.

Se aude spunându-i lui Hamnet să o cheme pe bunica, pe sora lui, da, s-au întors, sunt în bucătărie, du-te şi zi-le să vină, du-te acum, da, fără întârziere. Apoi iat-o în faţa rafturilor ei, căutând printre borcanele bine legate. Acolo are virnanţ şi scorţişoară şi astea sunt bune să scadă fierbinţeala, iar aici, rădăcină de rochiţa-rândunicii şi cimbru.

Îşi coboară privirea. Rubarbă? Ţine tulpina uscată în mână preţ de o clipă. Da, rubarbă, să cureţe stomacul, să alunge ciuma.

La auzul cuvântului, îşi dă seama că scoate un zgomot slab, ca scâncetul unui câine. Îşi sprijină capul de tencuiala peretelui. Se gândeşte: fiica mea. Se gândeşte: umflăturile alea. Se gândeşte: nu se poate aşa ceva, nu îngădui, nu o să-i dau voie.

Apucă pisălogul şi îl apasă cu putere în mojar, împrăştiind pudră, frunze şi rădăcini pe masă.

Hamnet este afară, pe cărare, în curtea din spate şi la uşa bucătăriei, unde bunica lui scotoceşte într-un butoiaş cu ceapă, iar slujnica stă lângă ea, cu şorţul întins, pregătită să primească orice va considera Mary de cuviinţă să arunce în el. Focul pocneşte şi trosneşte în cămin, iar flăcările se întind în sus, să ademenească şi să mângâie partea de jos a câtorva oale. Susanna stă lângă putineiul de unt, ţinând toarta cu o mână fără vlagă.

Ea îl vede prima. Hamnet o priveşte; Susanna îi întoarce privirea, cu gura întredeschisă la vederea lui. Se încruntă, de parcă ar vrea să spună ceva, să-l certe pentru ceva. Apoi îşi îndreaptă capul spre bunica ei, care îi dă poruncă slujnicei să cureţe cepele şi să le toace mărunt. Căldura din încăpere este insuportabilă pentru Hamnet - o simte răsuflând către el, precum fumul de la porţile iadului. Aproape blochează pragul uşii, umplând spaţiul, apăsând cu forţa ei înspăimântătoare în pereţi. Nu pricepe cum o îngăduie femeile. Îşi trece o mână peste frunte şi marginile vederii sale par să tremure, iar el vede sau crede că vede, doar o clipă, o mie de lumânări în întuneric, cu flăcările lăsând şiroaie de ceară şi pâlpâind, lumini himerice, lumânări ca nişte spiriduşi. Clipeşte şi ele dispar; scena dinaintea sa este aceeaşi ca înainte. Bunica lui, slujnica, apoi cepele, sora lui, putineiul de unt, fazanul fără cap de pe masă, cu picioarele solzoase chircite cu ţâfnă, de parcă pasărea n-ar vrea să le murdărească, chiar dacă e decapitată şi moartă de-a dreptul.
- Bunico? zice Susanna cu glas şovăielnic, fără să-şi ia ochii de la fratele ei.

Mai târziu, acest moment îi va reveni în minte Susannei, iar şi iar, mai ales dimineaţa devreme, când se trezeşte. Cum stătea fratele ei acolo, în pragul uşii. Îşi va aduce aminte cum i s-a părut atunci, palid, ca lovit de trăsnet, deloc în apele lui, cu o tăietură sub sprânceană. Ar fi avut vreo însemnătate dacă i-ar fi pomenit de asta bunicii? Dacă i-ar fi atras atenţia mamei sau bunicii asupra acestui lucru? Ar fi schimbat ceva? Nu va şti niciodată, pentru că tot ceea ce rosteşte în momentul de faţă este "Bunico?".

Mary tocmai îi spune slujnicei:
- Şi vezi să nu o arzi iar, nici măcar la margini - imediat ce începe să se rumenească, ridici oala de pe foc, auzi?

Se întoarce, mai întâi spre nepoata ei, apoi, urmărind privirea Susannei, spre uşă şi Hamnet.

Tresare, îşi duce mâna la inimă.
- Oh, exclamă ea. M-ai speriat. Ce faci acolo, băiete? Arăţi ca o fantomă, cum stai aşa.

Mary îşi va spune în zilele şi săptămânile următoare că nu a rostit niciodată aceste cuvinte. N-ar fi putut să facă asta. Nu i-ar fi spus niciodată "fantomă", nu i-ar fi spus niciodată că felul în care arăta avea ceva înspăimântător, ceva nelalocul lui. Băiatul arăta bine. Ea nu a zis niciodată aşa ceva.

Cu mâini tremurânde, Agnes varsă petalele şi rădăcinile împrăştiate înapoi în mojar şi începe să le toace, mâna răsucind, răsucind, încheieturile degetelor albindu-se, degetele strângând pisălogul de lemn. Tulpina uscată de rubarbă, virnanţul, scorţişoara sunt pisate la un loc, miresmele lor amestecându-se: cea dulce, cea înţepătoare şi cea amară.

În timp ce pisează, numără în minte oamenii pe care i-a salvat amestecul acesta. A fost nevasta morarului, care delirase şi îşi rupsese hainele. Chiar a doua zi după ce a băut două înghiţituri din această poţiune, stătea în fund pe pat, cuminte ca un mieluşel, sorbind supă. A fost nepotul moşierului din Snitterfield: Agnes fusese dusă acolo în toiul nopţii, după ce moşierul trimisese după ea. Flăcăul se refăcuse cu poţiunea aceasta şi o cataplasmă. Fierarul din Copton, fata bătrână din Bishopton. Toţi se însănătoşiseră, nu-i aşa? Nu este ceva cu neputinţă să se întâmple.

E atât de adâncită în gânduri, că tresare când cineva o atinge pe cot. Pisălogul îi cade dintre degete pe masă. Soacra ei, Mary, este lângă ea, cu obrajii roşii din pricina căldurii din bucătărie, cu mânecile suflecate, cu sprâncenele adunate într-o încruntătură.
- E adevărat? întreabă ea.

Agnes trage aer în piept, limba ei simţind gustul înţepător, întunecat, al scorţişoarei, pe cel acru al pudrei de rubarbă şi, dându-şi seama că s-ar putea să plângă dacă vorbeşte, încuviinţează din cap.
- Are bube? Febră? E adevărat?

Agnes încuviinţează din nou, cu o singură mişcare a capului. Faţa lui Mary este încordată, ochii ei aruncă flăcări. S-ar putea crede că este furioasă, dar Agnes ştie că nu e aşa. Cele două femei se privesc şi Agnes vede că Mary se gândeşte la fiica ei, Anne, care a murit de ciumă la vârsta de opt ani, plină de bube şi cu trupul arzându-i, chinuit de febră, cu degetele negre şi mirositoare putrezind. Ştie toate astea pentru că Eliza i-a povestit odată, dar, de fapt, ea ştia oricum. Agnes nu întoarce capul, nu-şi abate privirea de la Mary, dar ştie că mica Anne va fi acolo, în cameră, cu ele, lângă uşă, cu cearşaful răsucit prins peste umăr, cu gâtul umflat şi înecându-se. Agnes se sileşte să întrupeze gândul, Anne, ştim că eşti aici, nu eşti uitată. Cât de firav este, pentru Agnes, vălul dintre lumea lor şi a ei. Pentru ea, cele două lumi sunt una şi aceeaşi, se ating una de cealaltă, lăsând loc de trecere între ele. Nu o va lăsa pe Judith să treacă dincolo.

Mary mormăie un şir de cuvinte ca pentru sine, un soi de rugăciune, o implorare, apoi o trage pe Agnes spre ea. Atingerea ei este aproape dură, degetele strâng cotul lui Agnes, braţul ei apasă tare pe umărul lui Agnes. Faţa lui Agnes e lipită de boneta lui Mary; îi simte mirosul de săpun, săpun făcut de ea - din cenuşă, seu şi boboci mici de lavandă - aude foşnetul părului de dedesubt. Înainte să închidă ochii, supunându-se îmbrăţişării, îi vede pe Susanna şi pe Hamnet intrând pe uşa din spate.

Apoi Mary îi dă drumul din strânsoare şi se întoarce cu spatele, momentul dintre ele fiind gata, încheiat. Acum trece la treabă, îşi netezeşte şorţul, cercetează conţinutul mojarului, se duce la cămin, zicând că o să facă ea focul, îl trimite pe Hamnet după lemne, repede, băiete, o să facem un foc mare pentru că nimic nu alungă febra mai bine decât un foc înteţit. Face loc în faţa căminului şi Agnes ştie că va aduce salteaua de paie; va aduce pături curate, va aşterne un pat acolo, lângă foc, iar Judith va fi adusă în faţa vâlvătăii.

Orice neînţelegeri ar avea Agnes şi Mary - şi au multe, bineînţeles, dat fiind că locuiesc atât de aproape una de alta, cu atâtea treburi de făcut, atâţia copii, atâtea guri de hrănit, atâtea mese de pregătit, atâtea haine de spălat şi de cârpit, bărbaţii de urmărit şi judecat, alinat şi îndrumat - toate dispar când vine vorba despre sarcini. Cele două pot să se chinuie, să se înţepe şi să zgândărească una pe alta; pot să se certe, să se ciondănească şi să ofteze; pot să arunce în troaca porcilor mâncarea gătită de cealaltă pentru că este prea sărată sau nu este măcinată destul de fin sau este prea condimentată; pot să ridice din sprânceană la cum a cârpit, cusut sau brodat cealaltă. Însă, în vremuri ca acestea, pot să lucreze împreună ca două mâini ale aceluiaşi om.

Uite. Agnes toarnă apă într-o tigaie şi presară pudră peste ea. Mary dă la foale, luând lemnele de la Hamnet, trimiţând-o pe Susanna alături să aducă cearşafuri din sipet. Acum aprinde lumânările, flăcările legănându-se şi lungindu-se, răspândind cercuri de lumină în colţurile întunecate ale odăii. Agnes îi întinde tigaia lui Mary, care o aşază să se încălzească la flăcări. Amândouă urcă scările acum, fără să se sfătuiască, iar Agnes ştie că Mary o va întâmpina pe Judith cu chip zâmbitor, îi va spune câteva cuvinte de îmbărbătare, lipsite de îngrijorare. Împreună, o vor îngriji pe fată, vor ridica patul, îi vor da leacurile. Vor lua acest necaz în mâinile lor.