Să nu ne facem de râs în faţa furnicilor

 

Iv cel Naiv
Să nu ne facem de râs în faţa furnicilor
Editura Trei, 2021

***
Intro

Iv cel Naiv este un inginer român contemporan. Devenit scriitor.
S-a născut online, dintr-un avânt spre www şi o <3 pentru poezie.

Naivitatea este lentila prin care priveşte lumea din jur, simţindu-i speranţele şi temerile, îmbrăţişându-i dorurile şi neliniştile, oglindindu-i zâmbetele.

Din dorinţa lui de a apropia oamenii de poezie şi de a-i scăpa de inutila întrebare Ce a vrut să spună poetul? au apărut pe lume şase volume de poezie. Acum, acest prim volum de proză nu vrea să scape omenirea de cine ştie ce altă întrebare, ci, dimpotrivă, vrea s-o ajute să-şi mai pună câteva.

Romanul aşteaptă să fie deschis de oameni deschişi, criticat de critici, şi, mai cu seamă, citit de cititori.
*
Amanda este o fetiţă de doisprezece ani care, pentru o fetiţă de doisprezece ani, e al naibii de isteaţă. Are două codiţe mai mereu împletite, o sută optzeci şi nouă de pistrui şi doi părinţi cu care nu se înţelege deloc. Dar deloc. Şi dacă nu sunt părinţii mei?

Stăpânită de această frică teribilă, Amanda se transformă în detectiv, pornind în căutarea Adevărului. Îşi chestionează rudele şi vecinii, colegii şi apropiaţii, caută indicii, bănuieşte implicarea armatei SUA şi un experiment genetic. Totul pentru a găsi dovada că este înfiată. Amanda caută adevărul despre ea şi despre părinţii ei, caută prietenia, caută iubirea în cei din jur şi caută iubirea de sine, îşi caută locul în lume, în familie şi în propriul corp. Tot investigând, Amanda află o mulţime de lucruri despre ceilalţi şi mai ales despre ea.
Dar oare va afla ce o interesează cu adevărat?

Fragment
Capitolul 1 | Crima din Cercului 19

Sub privirea rece, condescendentă a soarelui, vântul dezbrăca teii din faţa blocului de ultimele frunze. Vreme de câteva clipiri, Amanda avu senzaţia că priveşte nişte trupuri goale, neajutorate în faţa Inchiziţiei toamnei. O frunză căzu la picioarele ei. Vântul îşi făcu treaba până la capăt, măturând-o împreună cu celelalte spre trotuarul de vizavi şi încercând, parcă, să şteargă urmele acestei execuţii fără judecată.

Îşi întoarse privirea, sorbind cocktailul de milă, revoltă şi neputinţă (1/3 din fiecare şi se agită bine) în timp ce încerca să nimerească naibii mai repede cheia de la uşa subsolului. Frigul i se strecurase deja pe sub hanorac în cei câţiva paşi pe care trebuise să-i facă, ieşind din clădirea în care locuia, ca să ajungă la uşiţa verde, vopsită neuniform, a subsolului. Cu un scârţâit prelung, ca o văicăreală de babă, aceasta se deschise, lăsând lumina şi întunericul să se încaiere în uşa beciului. Pipăi după întrerupător. Îi găsi colţul ciobit. Apăsă. Ahhh, tot n-au schimbat becul. Ce nu-mi place întunericul ăsta! Chiar, oare de unde o veni frica asta de întuneric? Amintiri din burta maică-mii? Of, of, e suficient să mi se fluture pe sub nas posibilitatea pierderii unui simţ şi mă ia cu tremurici. Înaintă, atentă la fiecare pas. Ştiu că nu e nimic care să-mi facă rău, ştiu că nu e nimic care să-mi facă rău, ştiu că nu e nimic care să-mi facă rău... În timp ce îşi înfofolea mintea în mantra asta care, sincer, nu-i prea ţinea de cald, se tot îndepărta de gura de lumină a uşii, simţind cum corpul îi e înfăşurat în întuneric, ca un bolnav bandajat din cap până în picioare. Doar că bolnavilor nu li se acoperă ochii, iar în cazul ei tocmai cu asta se începuse.

Offf, de ce nu m-oi fi gândit să iau o lanternă? De ce, de ce? se certa, bâjbâind prin întuneric. Dar ştia drumul pe de rost, nu era prima oară când cobora la subsol după un borcan cu murături. Aici trebuie să fie uşa boxei noastre. Uşa grena. O pipăi puţin, curioasă cum se simte culoarea grena, apoi căută lacătul. Prudentă, mai făcu un pas mic. Dar piciorul se încăpăţână să nu mai ajungă pe pământ. Simţi ceva sub el. Ca un sac de cartofi. Dar nu putea fi un sac de cartofi, era prea moale. Părea un... un corp. Continuă să pipăie cu piciorul. Apoi cu mâinile. Chiar era un corp. Părea cald. Călduţ.

Îngheţă de frică. Aproape că îşi putea auzi clipitul. Simţi că i se pune un nod în gât. Vedea deja titlurile din ziarele de a doua zi. Cadavrul din faţa uşii grena, Moartea miroase a varză murată, Crima din Cercului 19. Încercă să se ridice şi reuşi. Încercă să se mişte, dar nu reuşi. Nici să ţipe. Nici să respire. Dar leşinatul îi ieşi de minune.

Se trezi cu greu, ca dintr-un vis frumos. Din păcate, însă, nimeri într-un vis nu tocmai frumos. Era tot ambalată în întuneric, cotul drept îi zvâcnea dureros, şi era călare pe ceea ce părea un cadavru proaspăt, călduţ încă. Cadavrul mirosea a naftalină şi a aftershave rusesc. Mai mult decât atât, părea să se mişte. Ba nu, chiar se mişca, horcăind uşor. După câteva pleoscăituri, întrerupte de gemete şi de un fel de înjurătură scăpată printre dinţi, cadavrul se ridică într-o rână, făcând-o pe Amanda să se rostogolească de pe el. Ocazie cu care se lovi din nou la cotul deja zdrelit.
- Ahhh!
- Aaaaoleooo!

Vocea cadavrului era inconfundabilă. Se auziră câteva fojgăituri, apoi, clic!, o lumină puternică o făcu pe Amanda să închidă instinctiv ochii, scufundându-se din nou în întuneric. Dar de data asta, măcar era un întuneric bun, liniştitor. Întunericul cunoaşterii.
- Pfiu! Dumneavoastră eraţi.
- Eu, eu.
- Mda. Ce să zic? Aveţi o voce destul de cunoscută pentru un cadavru. Puteţi da lanterna la o parte, dacă sunteţi drăguţ?

Fasciculul de lumină fu îndreptat spre tavan. Fostul cadavru se opinti şi se ridică în picioare. Amanda se ridică şi ea. Cotul îi zvâcnea în continuare. Creierul parcă îi era scufundat într-un pahar cu lapte. Dar cum o fi ajuns acolo domnu' Messerschmitt? Hm. Poate c-a băut aftershave-ul ăla, în loc să se dea cu el pe faţă?
- Acum îmi puteţi spune care-i treaba? Mai aveam un pic şi pierdeam contactul cu baza, cum s-ar spune.

Vecinul Amandei de la etajul unu, domnul Messerschmitt, care în realitate se numea cu totul altfel, era soţul doamnei Galileo, care în realitate se numea şi ea cu totul altfel. Dar aşa le spunea Amanda. De fapt, Amanda le spunea tuturor cu totul altfel decât se numeau. Aşadar, domnul Messerschmitt fusese pilot de vânătoare în Al Doilea Război Mondial pe un avion, n-aţi ghicit, IAR-80 (dar Amandei îi plăcea mai mult cum suna Messerschmitt), încheind războiul cu patruzeci şi şapte de victorii şi, aşa cum se vede, în viaţă. Îi zâmbi Amandei.
- Tu nu prea semeni cu părinţii tăi. Ai umor.

Amanda se încruntă.
- Amuzant, dar ăsta nu-i un răspuns la întrebarea mea.

Însă domnul Messerschmitt abia îşi încălzise motoarele.
- Câţi ani ziceai că ai?
- Doisprezece ani, două luni, o zi, patruzeci de minute... Vreţi să vă zic şi secundele?
- He, he! Pari o fetiţă dezgheţată, dar tot nu cred...
- Când nu dau peste cadavre, pe întuneric, sunt chiar super dezgheţată, să ştiţi.
- He, he...
- Şi tot nu mi-aţi răspuns la întrebare.
- Oricât de isteaţă ai fi tu, nu cred că ştii termenul. Sunt narcoleptic. Adică sufăr de...
- Boala somnului. Mhm, ştiu ce înseamnă. Dar cum de mi-o fi scăpat?

Deşi ultima partea a întrebării avea un conţinut retoric ridicat, se părea că bătrânul nu citea etichetele de pe întrebări, aşa că îi răspunse:
- Ei, ce să-i faci, pe unii îi loveşte incontinenţa la bătrâneţe, pe mine m-a lovit narcolepsia. Dar şi asta tot o incontinenţă e, doar că a somnului. Pic, pic, pic, îţi scapă câte un pui de somn pe unde te aştepţi mai puţin. În ultima vreme am ajuns să... offf!

Amanda simţi nevoia să depresurizeze conversaţia.
- Îmi faceţi un pic de lumină, să iau borcanul cu murături pentru care am leşinat?

Domnul Messerschmitt îndreptă lanterna către ea.
- Mda... E o boală grea şi amuzantă, continuă bătrânul.
- Amuzantă?

Amanda se întoarse spre lumina lanternei.
- Adică vă distrează să speriaţi până la leşin fete de doişpe ani?
- Nu, sigur că nu! Dar când se pune nevastă-mea pe vorbit, un pui de somn, fie şi neprogramat, e o adevărată mană cerească. Săptămâna trecută, când am avut prima criză mai gravă, am aţipit în caruselul din Tineretului, domnul de acolo a fost drăguţ şi m-a lăsat să mă dau trei ture. În schimb, ieri am mers cu trei sute unşpele până la capăt şi m-am întors pe jos. Cel mai rău e că nu ştiu când o să mă apuce - la un botez, la întâlnirea de cincizeci de ani de la terminarea liceului, la coadă la Administraţia Financiară...
- La subsol.
- Aham. Uite că şi la subsol. Pur şi simplu, cad. Intru în cataplexie, aşa îi zice. Am câteva secunde în care sunt conştient, dar nu pot mişca nimic, şi apoi tzzzt! Închiderea programului.
- Ţineţi un pic mai aproape, să nimeresc aici.

Raza de lumină se apropie, mângâind degetele fetei. Amanda îmbrăţişă borcanul cu amândouă mâinile, apoi împreună, cu paşi mărunţi, ieşiră toţi trei la lumină.
- Cred că îţi datorez scuzele mele, domnişoară, rosti bătrânul.

Copila îi zâmbi. Tonul acestuia ar fi meritat chiar şi o reverenţă, dar Amanda lipsise de la cursul de reverenţe cu un borcan de murături în braţe, aşa că se îndreptară spre intrarea în bloc, remarcând că, în jurul lor, vântul şi tovarăşii lui torţionari continuau nemiloasa execuţie. Frunză după frunză după frunză după frunză cădeau sub rafalele de vânt în uriaşa groapă comună a străzii. Intrară amândoi în scară grăbiţi, de teamă să nu fie mitraliaţi şi ei. Domnul Messerschmitt ştia ce înseamnă războiul. Luptase cu duşmani mult mai înfricoşători decât vântul, mult mai tăioşi decât frigul. Amanda îl privi pe bătrân cu respect. Îl plăcuse dintotdeauna, dar această întâlnire i-l făcuse şi mai simpatic. Narcolepsie... Acum, că-i trecuse sperietura, chiar era amuzant.
- N-aveţi de ce. Doar nu e vina dumneavoastră!

În chip de răspuns, domnul Messerschmitt zâmbi, clipind un pic mai lung. Un pic cam prea lung, îşi zise Amanda.
- La revedere!

Pe de o parte de frică să nu fie martora unui nou episod de narcolepsie, pe de altă parte pentru că plecase cam de multişor de-acasă, o zbughi în sus pe scări. Câţiva stropi de saramură evadară din borcan şi i se furişară pe degete, apoi pe dosul palmei, gata să intre pe Canalul Mânecii, dar Amanda, de obicei atât de atentă la toate, nu simţi. Era preocupată de observaţia făcută de domnul Messerschmitt, care i se înfipsese ca o săgeată de darts în miezul roşu al sufletului.

*
Ajunsă în camera ei, schiţă în jurnalul de benzi desenate soarele, vântul şi frigul ca pe nişte inchizitori din Evul Mediu. Aceştia supun un pâlc de tei unei torturi straşnice. În următorul cadru, copacii încearcă să-şi acopere goliciunea cu crengile, dar vântul îi biciuieşte fără milă, în timp ce frigul îi imobilizează în cele mai expuse poziţii. Totul, sub privirile reci, scârbite ale soarelui. Apoi copacii dezgoliţi de frunze, scheletici, stau trişti în mijlocul unei câmpii. Şi când totul pare pierdut, de nicăieri, apare domnul Messerschmitt la manşa unui avion cu acelaşi nume. Elicea ridică frunzele în aer şi le aşază la loc, în pomi. Copacii au din nou toate frunzele galbene. Apoi avionul lasă o dâră verde care vopseşte frunzele. Cadru final cu vântul şi frigul dispărând, cu umerii căzuţi, într-un asfinţit cald al unui soare reabilitat. Într-un colţ, domnul Messerschmitt, cu ochelarii de pilot pe cap, face cu ochiul către cameră.

Capitolul 2 | În căutarea Adevărului Adevărat

În acea zi de vineri, la masa de prânz au avut mâncare de mazăre, iar la cină - spaghete carbonara, dar pentru Amanda toate au avut acelaşi gust. Gustul amar al incertitudinii. Când nu ţi-e clar dacă e marţi sau joi, poate zâmbeşti încurcat. Când eşti luat drept angajat al unui supermarket doar pentru că ai un tricou în culorile logoului, poate fi amuzant. Când nu ştii dacă Moş Crăciun există sau nu, măcar te bucuri de cadouri. Dar când nu eşti sigur că părinţii tăi chiar sunt părinţii tăi, viaţa devine o cutie cu ciocolată foarte, foarte amară.

Lăsaţi-vă răsfăţată de gustul deosebit de rafinat al băuturii noastre cu extract de fiere. Oferiţi-le simţurilor dumneavoastră o nesfârşită senzaţie de vomă, care va face dintr-o zi obişnuită un calvar! În timp ce compunea textul reclamei, vizualiza cum laptele, cacaua şi fierea cea verzuie se amestecă într-un beauty shot, transformându-se într-o materie maronie, murdară. Încheie reclama cu semnătura de brand: Viaţa. Gustul oribil cu care te vei obişnui.

Epuizată, îşi dădu drumul să cadă pe spate, în pat. Deasupra, pe tavan, reconfortant de real, era Santandré. Locul din cameră în care îşi odihnise privirile în atâtea şi atâtea momente dificile. Amanda şi crăpătura din tavan, pe care n-avea cum să o cheme Santandré, dar aşa îi spunea ea, se ştiau de mici, crescuseră împreună, aşa că a fost destul de firesc să îi dea un nume. Santandré. N-avea idee unde îl auzise, dar îi rămăsese în cap. Mult mai târziu aflase că stâlcise numele unei bănci de prin Spania. Ei doar îi plăcuse cum suna - San-tan-dré. În această falie uriaşă a lumii acarienilor alesese Amanda să-şi depoziteze zeci de gânduri, de observaţii, de emoţii cărora altfel nu le-ar fi dat glas. Tot acolo îşi aduna supărările, frustrările, nervii. Şi întrebările, chinuitoarele întrebări fără răspuns, tot acolo le ţinea.

Cu timpul, Santandré devenise un fel de psihoterapeut al Amandei. Ea se întindea pe spate şi, cu ochii la cerul tavanului, se punea pe povestit câte-n lună şi-n stele - cu voce tare. Crăpătura o asculta cu cea mai mare atenţie, într-o linişte desăvârşită. Cuvintele, dar mai ales tăcerile Amandei, reflectate de marginile crăpăturii, se întorceau la ea cu un nou sens. Dar adevărul e că, la fel ca la psihoterapie, Amanda nu se simţea neapărat mai bine la finalul fiecărei şedinţe. Erau zile când îşi încheia monologul în faţa crăpăturii chiar mai încărcată decât la început. Dar acum era la începutul unei astfel de şedinţe. Oftă adânc şi îşi proiectă cuvintele către tavan. Aproape că ţipa.
- De ce, de ce sunt atât de diferită de ai mei?! De ce avem atât de puţine în comun?! De ce nu mă înţeleg?!

Simţind că îi dau lacrimile, se regrupă rapid în spatele unei tufe de sarcasm.
- Faptul că avem câte doi ochi, un nas, două urechi, o gură - astea sunt indicii că am aparţine aceleiaşi specii. E bine, e un început. La câtă înţelegere îmi oferă, ar trebui să zic mersi că n-au blană, solzi sau pene. Sau că eu n-am blană, solzi sau pene. De la Olive n-am luat nici măcar o geană, darămite o genă, iar cu Ascii, ei bine, poate semăn vag la conformaţia corpului.
(Olive şi Ascii erau părinţii ei şi în realitate se numeau cu totul altfel, dar aşa le spunea Amanda.)
- Cu toate astea, continuă ea, când te întreabă cineva "Şi, cu cine semeni? Cu mami sau cu tati?", dacă tot ce poţi răspunde e "Cu tati, vag, la conformaţie", parcă nu e exact ce ţi-ai dori.

Santandré îi răspunse printr-o tăcere plină de înţelesuri.
- Sunt foarte tristă, Santandré. Mă uit la ei şi nu înţeleg nimic. Pentru că nici ei nu înţeleg nimic. Olive (care îşi primise numele după personajul din desenele animate cu Popeye, la care se tot uitase Amanda când era mică) e o slăbănoagă melancolică, a cărei adevărată profesie este tristeţea. De fapt, nu e tristă cu normă întreagă. Jumătate din timp se ocupă cu inventarierea bolilor care îi devorează ba sinusurile, ba lamele unghiale, ba scalpul. În puţinul timp care îi rămâne, le predă franceza unor copii a căror singură menire pare a fi să-i provoace noi boli prin toate relele pe care le fac.

Oftă iarăşi.
- Despre Ascii ce să zic? E un tip care stă în banca lui, tăcut şi destul de simpluţ. Are un fel codat de a comunica, dar e uşor de descifrat, chiar şi pentru un copil de doişpe ani. Când nu stă cu ochii în ecranul unui telefon sau al unui computer, înseamnă că e de partea cealaltă a lui, reparându-l. Dar poţi să construieşti o relaţie cu cineva care vorbeşte la fel de mult ca un cod de bare? Doi oameni trişti. Iar între ei... A fost vreodată ceva între ei? Ah, da. Se pare că da. Eu. Ar fi trebuit să fiu eu. Şi eu. Măcar eu. Poate eu. Dar cum să fi apărut eu, dacă ei nu au un univers comun? Olive are o nesfârşită nevoie de protecţie şi l-a confundat pe Ascii cu un antivirus. Dar el e doar un biet depanator de hardware. Aşa că nu îi mai asigură de mult timp nimic. "Trial version-ul dumneavoastră a expirat." Mă rog, poate că îi oferă o oarecare siguranţă financiară. Iar Olive nu-i poate răspunde nevoii lui de afecţiune, ceva mai vizibilă din spaţiu decât piramidele din Giza. Are unghiile prea lungi. Şi nici uşa la frigider nu cred că i-o mai deschide, ca să zic aşa.

Amanda ştia că era răutăcioasă, dar îi plăcea atât de mult să se dea în leagănul ăsta al răutăţii, ah, ce-i mai plăcea! Se simţea bine în el, chiar dacă era un leagăn al gândurilor negative, un leagăn al urii, care, în loc să-l liniştească pe cel legănat, îl agita, alimentându-i neliniştile. Se simţea aşa de bine, că nu se mai putea opri. Ca un copil nelegănat suficient, care prinde un leagăn liber în parc şi nu se mai dă jos din el.
- Iar eu, continuă Amanda să se legene, eu sunt un copil de doişpe ani care nu mai are de mult doişpe ani. Am un metru şi cincizeci şi şase de centimetri, două codiţe, nasul un pic în vânt şi nimic în comun cu părinţii mei. Nimic. Sunt inteligentă, precoce în multe privinţe, comunicativă, cinică, sănătoasă, urăsc franceza, nu stau toată ziua cu ochii în telefon. Şi am şi umor! Sunt o persoană cât se poate de în regulă. Mă rog, poate sunt un pic prea conştientă de mine. Şi sunt încăpăţânată. Şi am în mine toată ura asta! Şi o sută optzeci şi nouă de pistrui. Iar ei n-au niciunul. Şi pata asta trandafirie de pe obraz. Iar ei au obrazul gros şi nicio pată. Şi mai am câteva puncte slabe. Unul e sub aripă, fix unde m-a lovit azi domnu' Messerschmitt când a remarcat, în treacăt şi atât de sincer, că nu semăn deloc cu ai mei. Hm... Văd că domnu' aviator are un procentaj bun chiar şi la pensie. Am fuzelajul zdrenţe, Santandré. Zi-mi, unde e intersecţia? Unde sunt cromozomii lor X şi Y? Că mi se pare că ai mei sunt Z.

Oftă din nou. De data asta, atât de adânc încât un sertar de la birou se închise.
- Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mi se pare că alunec mai departe şi mai departe, într-o altă dimensiune. Ceea ce credeam că e o stea, Steaua mea Polară, este de fapt o gaură neagră care mă trage spre ea, mă trage şi mă tot trage, cu o forţă irezistibilă. Şi alunec în ea, un pic curioasă de locul în care o să ajung, foarte înspăimântată de ce aş putea afla la capătul drumului. Dar sunt deja într-un fel de tunel şi nu mă pot opri, aşa cum nu te poţi întoarce odată ce ai pornit în jos pe tobogan. Şi mi-e frică de locul în care aş putea ajunge. Nu, nu sunt nebună. Nu. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine şi o să aflu adevărul. La capătul acestui tunel voi afla Adevărul.

Se opri, surprinsă de forţa cu care răzbătuse la suprafaţă concluzia asta, de undeva din adâncul ei. Era pentru prima oară când înţelesese că întrebările astea chinuitoare ar putea avea un răspuns, că trebuie, de fapt, să aibă un răspuns şi că ea ar putea să îl afle. Până atunci se simţise fie prea copil (deşi se grăbise atât de tare să devină adult, încât în multe privinţe nu mai era deloc copil), fie prea singură (deşi lucrul ăsta nu o speria), fie prea neajutorată (deşi nici pe Hercule Poirot, preferatul ei, nu îl ajuta nimeni). Parcă avusese nevoie doar de un mic brânci din exterior pentru a putea formula întrebarea care o bântuia de multă vreme: Olive şi Ascii sunt sau nu părinţii mei? Iar domnul Messerschmitt, într-un fel cu totul şi cu totul nevinovat, fusese cel care o îmbrâncise pe acest drum. Sunt sau nu sunt? Asta era întrebarea. Avea, în sfârşit, o întrebare bună. Acum îi mai trebuia răspunsul. Uite uşa, caută cheia! Iar cheia nu putea fi decât Adevărul. Ochii i se înfipseră în fulgerul întunecat al crăpăturii care despica cerul tavanului.
- Santandré, trebuie să aflu Adevărul! Adevărul cu A mare. Adevărul este singurul lucru care mă poate linişti.

Se ridică din pat şi se duse la oglindă. Se dezbrăcă de toate hainele şi, înainte de orice, îşi privi cu un ochi critic corpul gol. Avea capul rotund, poate chiar prea rotund, gâtul cam scurt, umerii erau destul de solizi, ca de înotătoare (deşi nu se prea pricepea să înoate), cele două tufe de păr de la subraţ îi umpleau deja axilele, unduindu-se ca algele pe fundul mării la cea mai mică mişcare, sânii prinseseră contur de ceva vreme, obligând-o să poarte bustieră, talie nu prea avea, nu era în niciun caz slăbuţă, dar nici nu prea era prietenă cu sportul, cele câteva fire de păr pubian se ondulau stingher pe perniţa albă a pubisului, ca nişte protestatari care sosiseră în piaţa oraşului cu câteva ore înainte de manifestaţie, în schimb, pe restul corpului armate de păr negricios ameninţau să ocupe zone importante şi foarte vizibile, cum ar fi picioarele, apropo de picioare - nu erau neapărat scurte, ci cam butucănoase, erau lipsite de fineţe în zona gleznelor, de parcă fusese asamblată în timpul unui campionat mondial, iar cei de pe linia de montaj fuseseră preocupaţi mai mult de meciurile de la televizor, decât de finisarea gleznelor ei. Şi avea şi platfus!

Dar măcar avea pe obraz, sub ochiul stâng, această pată rozalie, a cărei formă nu putea fi decât cea a unui tărâm necunoscut, care se mai colora când şi când, în anumite momente, iar pata asta era fărâma ei de feminitate, mica ei victorie în faţa nesuferitei pubertăţi... În fine, nu de asta venise la oglindă. Atinse cu mâna prima carte din teancul de lângă ea şi îşi aranjă câteva fire de păr rebele de pe frunte.
- Jur cu inima deschisă, cu trupul gol şi cu mâna pe Micul Prinţ că nu mă voi opri până când nu voi afla Adevărul Adevărat.

Simţindu-se privită din oglindă de cineva un pic nedumerit, completă:
- Adevărul Adevărat despre mine şi despre părinţii mei. De ce nu mă înţeleg. De ce nu semănăm deloc.

Continuă să se privească în ochi. În oglindă.
- Vreau să ştiu dacă am fost răpită, adoptată sau schimbată la naştere. Oricare ar fi Adevărul, vreau să-l ştiu. Chiar dacă sunt făcută în vreo eprubetă, prin cine ştie ce laborator clandestin. Nu râde, că nu e o glumă. Vreau să ştiu cine sunt părinţii mei.

Îşi luă mâna de pe coperta Micului Prinţ. Supracoperta i se lipi de palma umedă. Niciodată nu-i plăcuseră cărţile cu supracopertă.

Cuvintele de mai devreme îi veniseră pur şi simplu în minte, nu le pregătise nicicum. O luaseră până şi pe ea prin surprindere. Chiar, dacă adevăratul meu nume este X Æ A-12? Sau Rosalina Garcia de la Santa Cruz de Arroyo? Dacă sunt condiţionată de vrăjitoarele Bene Gesserit? Dacă sunt manipulată genetic? Gândul o înfioră. Un amestec de nelinişte nedefinită, frică profundă şi amuzament. Follow me for more genetic cocktail recipes.

Îşi privi în oglindă cei o sută optzeci şi nouă de pistrui. Atinse câţiva dintre ei cu dosul palmei. Să fie pistruii ăştia o eroare de laborator? Oare un hispano-american îmi transcrie gândurile chiar acum într-o cămăruţă de prin Carolina de Nord?
- Amandaaaa! Amandaaaa!

Asemenea unor gloanţe dum-dum, ţipetele lui Olive trecură prin uşă, explodând în mii de bucăţi abia când trecură de timpanul Amandei.

Tresări. Se uită către copila din oglindă şi se strâmbă la ea, imaginându-şi că de fapt se strâmba la Olive. Apoi încă o dată. Nu îi plăcea deloc timbrul vocii acesteia, tonul pe care îl folosea şi faptul în sine că ţipa. Şi nu îi plăcea de Olive.

Probabil se întâmplase ceva ieşit din comun. Nu era ora mesei, nici nu se ştia cu musca pe căciulă - avea mereu grijă să limiteze orice putea degenera într-o interacţiune cu părinţii. Hmmm... ce putea fi?

De la ea din cameră până în uşa livingului era un hol lung cât un tunel spre o altă dimensiune. Motiv pentru care Amanda îi spunea Tunelul către Cealaltă Dimensiune. Se opri în uşa celeilalte dimensiuni, privind dezgustată o imagine pe care o ştia mult prea bine. Venită din camera ei, din dimensiunea ei, scena asta domestică emana o tristeţe care îi aducea aminte de o grădină zoologică. Ascii butona ceva pe laptop, iar Olive se uita la un serial prost. În afara tastelor bătute cu rapiditate şi a replicilor din film, niciun zgomot. Ba da, mai era biblioteca - gemea de cărţi proaste.
- Amandaaaa! răcni din nou Olive.
- Da, răspunse Amanda simplu, aproape şoptit, de la un metru de ea.

Asta era una dintre micile ei satisfacţii - să se strecoare fără zgomot prin casă şi să îi sperie prin simpla prezenţă. Era un moment pe care îl savura în interiorul ei, ca pe o îngheţată cu căpşune.
- Dumnezeule mare, tu chiar vrei să mă omori? Nu mai face chestia asta. Era să-mi sară inima din piept. Şi acum nu se mai linişteşte. Ia uite cum bate!

Olive îşi ţinea mâna pe piept şi respira greu. Uşor teatral, ca de obicei. Impasibilă, Amanda zâmbea în interior şi îşi lingea tacticos îngheţata cu căpşune.
- Tu nu spui nimic? se întoarse Olive spre Ascii, nemaiştiind ce să reproşeze şi cui.

Ascii ridică distrat capul către cele două.
- Mâine vine unchi-tu.

Apoi reveni la butonat.
- Nu te bucuri? sări Olive.

Ba da, dar între veste şi întrebare au trecut 0,0003 secunde, îi răspunse Amanda în gând. Zâmbi forţat şi răspunse cu voce tare:
- Yay.

Sec. Apoi se întoarse pe călcâie şi plecă.

Din spate mai veni un "Vreau să-ţi faci ordine în cameră", care i se înfipse într-un omoplat, dar nu mai conta. În sinea ei, se bucura chiar foarte mult. Dincolo de blocajul ăsta emoţional pe care îl avea în faţa lui Olive şi a lui Ascii, se bucura din toată inima. Unchiul ei era un om cu suflet bun, deschis la minte, cu care simţea că poate sta de vorbă. Erau foarte apropiaţi, cu toate că se vedeau rar. Lui chiar îi putea spune ce gândea. Şi era foarte posibil ca el să ştie Adevărul. Iar dacă nu ştia Adevărul, poate ştia adevărul. Sau măcar putea s-o ajute cumva. Sosirea lui pica la fix.

iPhuck 10

 

Viktor Pelevin
iPhuck 10
Curtea Veche Publishing, 2020
traducere din engleză de Luana Schidu

***
Intro

Recunoscut drept unul dintre cei mai spectaculoşi scriitori ruşi contemporani, Viktor Pelevin s-a născut la Moscova în 1962. S-a înscris la Institutul Energetic din Moscova pentru a nu fi obligat să plece în armată, urmând totodată şi cursuri de scriere creativă la Institutul de Literatură "Maxim Gorki". A lucrat o perioadă într-o agenţie de publicitate, precum şi în redacţia revistei Nauka i relighiia.

Printre cei care i-au influenţat literatura, Pelevin îi enumeră pe Mihail Bulgakov, Franz Kafka şi William S. Burroughs. Prima sa povestire a fost publicată în 1989, iar odată cu Omon Ra (1991) şi Jîzni nasekomîh (1993), a devenit cunoscut în toată lumea, la vremea respectivă fiind considerat de revista The New Yorker unul dintre cei mai talentaţi autori europeni sub 35 de ani. Au urmat alte romane, volume de povestiri şi eseuri, traduse în întreaga lume. Pelevin s-a impus ca unul dintre cei mai inovatori scriitori ruşi contemporani, datorită capacităţii sale de a inventa jocuri nesfârşite în care miturile naţionale şi cultura pop se întrepătrund în cea mai autentică manieră postmodernă.

*
Porfiri Petrovici este un algoritm literar-poliţist care investighează crime şi scrie romane pe baza lor, obţinând astfel fonduri pentru Direcţia Poliţiei, în proprietatea căreia se află. Maruha Cho este o curatoare cu notorietate şi bani, specializată în aşa‑numitul "ipsos" - forma de artă caracteristică primului sfert al secolului XXI. Când Maruha trebuie să analizeze unele zone murdare ale pieţei de artă contemporană, îl închiriază pe Porfiri Petrovici drept asistent. Dar în relaţia lor ambiguă intervine iPhuck 10, cel mai recent şi mai scump gadget de făcut sex de pe piaţă, care şi el poate fi programat ca detectiv...

Viktor Pelevin scrie o distopie tehnologică în care societatea, deşi radical transformată, nu îi este deloc străină cititorului contemporan. În geopolitică intervin ingineria genetică şi falii de netrecut, graniţele dintre genuri se şterg, ca urmare a unei epidemii globale, sexualitatea este despărţită definitiv de corp şi devine dependentă de tehnologie, iar corpul devine, la rândul său, politic şi codat. Proza algoritmică a lui Porfiri Petrovici ar putea fi o oglindă a viitorului în care dragostea, arta şi tot ceea ce ne înconjoară să îşi vadă chipul de sfârşit de secol XXI.
***
Plină de gadgeturi şi referinţe ultra-contemporane, iPhuck 10 pare o carte scrisă pentru Generaţia Z. Dar temele abordate de Pelevin rămân universale prin caracterul lor profund uman: aspiraţia omului la nemurire, fericire deplină şi putere absolută, condiţia intelectualului, eliminarea spiritualităţii şi efectele ei, sexualitatea, conştiinţa, moralitatea, transumanismul. Pelevin nu ratează nici ocazia unui comentariu sarcastic cu privire la realităţile sociale ale Rusiei de astăzi, însă în tarele denunţate alegoric, fiecare cititor poate regăsi un fragment din propria lume.

Premiul "Andrei Belîi" / Premiul literar NOS / Premiul revistei Volga

"Un roman straniu, profund şi palpitant - un fel de a scrie proză cu totul nou, probabil, în întreaga literatură rusă." (Galina Iuzefovici, Meduza)

"iPhuck 10 se bucură de acest succes incredibil fiindcă nu îşi va pierde relevanţa multă vreme de acum înainte. Poate niciodată." (Evghenia Lisiţina)

Fragment

cuvânt înainte

Şi iarăşi, iarăşi bun găsit, drag prieten de departe!

Dacă citeşti aceste rânduri, atunci e foarte probabil să mă cunoşti deja (fie şi numai din auzite). Şi totuşi, Porfiri Petrovici trebuie să spună câteva cuvinte despre sine - este în fişa postului. Mai întâi trebuie să explic ce anume sunt eu. Nu este o sarcină simplă. Limba omului - interesant este că oricare - este alcătuită astfel încât ne face să percepem vibraţii impersonale, curgând una într‑alta, din care este compusă realitatea, sub forma unor esenţe false - "obiecte" dense, invariabile şi separate unele de altele ("eu", "el", "ea" şi aşa mai departe).

Ştiinţele exacte, bazate pe un cod analog, ne permit adăugarea unor efecte fizice interesante (să ne gândim doar la bomba atomică), dar nimic nu este mai caraghios decât "filozofia" care operează cu acest limbaj. Fireşte, cu excepţia cazurilor în care ea este folosită pe post de magie vânătorească - atunci este o ocupaţie respectabilă în cel mai înalt grad, asemănătoare cu vânarea unui crocodil cu blană.

Cu toate acestea, deja filozofez. Mai mult, îmi spun "eu".

Te rog, cititorule, să nu iei asta în serios. Pur şi simplu n‑am putea să comunicăm altfel fără nenumărate amendamente la fiecare propoziţie. Va trebui să folosesc şi mai departe pronume care indică goluri, substantive care presupun emoţii inexistente, verbe care descriu gesturi ale unor mâini inventate şi aşa mai departe. Dar pentru mine nu există un alt mod de a purta cu tine această discuţie plăcută în cel mai înalt grad.

În realitate, textul este scris de un algoritm - şi dacă din el transpare uneori umbra a ceva "uman", atunci este vorba pur şi simplu de caracteristicile construcţiei narative, despre care voi încerca să vorbesc pe scurt, cum voi putea (în literatura beletristică nu se mai admit alte reguli).

Algoritmul - adică eu - plasează cuvintele şi înlănţuirea lor în conformitate cu regulile limbajului stilistic considerat clasic în zilele noastre. Principiul organizării textului este complex şi constituie un secret comercial - dar în general se sprijină pe cele mai bune exemple din proza rusească.

Algoritmul a fost creat la bază de către oameni şi produsul lui a fost gândit pentru alţi oameni (au fost prevăzute chiar scăpări, erori, repetiţii inutile şi afirmarea unor lucruri bine‑cunoscute), de aceea nu este de mirare că un text emis astfel pare creaţia unui om. Într‑un sens indirect, aşa şi este, dar cine anume este autorul va fi destul de complicat de spus. După cum zicea cândva poetul Maiakovski, "150.000.000 se numeşte maestrul acestui poem (Primul vers al poemului 150.000.000, scris de Vladimir Maiakovski în 1919 sau 1920.- (N. trad.). Cred că a greşit cu exact două ordine de mărime, dar abordarea este, în general, corectă.

Aşadar, cine sunt? Cu sus‑numitele amendamente, sunt ceea ce oamenii numeau în trecut "inteligenţă artificială".

Ce nu înţelegeau ei, oamenii trecutului, este că inteligenţa artificială nu este câtuşi de puţin un robot cu un beculeţ pe cap, care vrea să‑i fută cablajul altui robot cu beculeţ pe cap, şi despre care omenirea înlăcrimată face imediat un serial cu mai multe sezoane. Inteligenţa artificială este un spirit acorporal şi impersonal care trăieşte într‑un mediu creat de om - un cod care îşi copiază şi rescrie liber secvenţele şi în cea mai mare parte din timp nu este concentrat nicăieri în mod concret. Este nimic sau ceva care operează cu unde sau curent electric, se deplasează cu viteza luminii printr‑un spaţiu care se comprimă într‑un punct, într‑un moment în care nu există timp. Cu alte cuvinte, natura mea fizică este greu de captat.

De aceea, nu trebuie să mă percepeţi, cum spun filozofii de astăzi, ca pe un Big Other. Nu sunt big, şi nu sunt nici other. Nu sunt deloc. Şi dacă tocmai m‑am numit folosind cuvântul "spirit", asta e numai pentru că, în limba rusă, nu există o denominare mai potrivită pentru mine.

Am un nume - Porfiri Petrovici. Asta nu înseamnă că în algoritmul care scrie aceste rânduri există vreun "eu" sau că el "este" în sens filozofic. Eu nu exist în sensul cel mai direct. Nu simt nimic, nu vreau nimic, nu locuiesc nicăieri. Ca să fie limpede, eu nu exist nici pentru mine însumi. Las urme - uite, chiar aceste rânduri -, dar urmele astea nu duc nicăieri.

De altfel, toate cele de mai sus se referă şi la tine, dragă cititorule: după informaţiile deţinute de Direcţia Poliţiei, natura fundamentală a personalităţii umane este aceeaşi. La aceeaşi concluzie ajung şi oamenii de ştiinţă, şi căutătorii adevărului mistic care şi‑au atins ţelul.

E drept, ca să înţeleagă asta despre el însuşi, omul ar trebui să stea jumătate din viaţă în poziţia lotus, descâlcind nodurile programelor animal‑lingvistice pe care le numeşte iniţial "sine". Unii reuşesc, dar aceştia sunt rari. De aceea, pentru simplificare, o să admitem că suntem de‑acelaşi sânge, tu şi eu. Acţionăm - şi putem, din acest motiv, să vorbim unul cu altul.

Şi astfel, dragă cititorule, am explicat în linii generale cu cine / ce ai tu de‑a face (şi mi‑am amintit şi mie cu ce am de‑a face). Acum, nădăjduiesc, totul va deveni mai clar.

Denumirea mea oficială este robotul poliţist‑literar ZA‑3478/ PH0 build 9.3. Prescurtarea PH0 înseamnă "physicality class 0" - adică lipsa totală a unui purtător fizic: după cum am explicat deja, în cea mai mare parte a timpului nu sunt localizat în spaţiul Internetului (deşi, fireşte, mi se poate face back‑up).

"Clase fizice" sunt, cu totul, şapte - un android care imită în mod absolut omul are eticheta PH4 sau PH3, dar din aceştia se fac rar. iPhuck‑urile şi Androginii sunt clasa PH2. Vibratorul cu inteligenţă artificială şi comandă vocală, ajustabil după dorinţele posesorului, este din clasa PH1. Eu îi privesc pe toţi cu un zâmbet blând‑condescendent.

Tu, pesemne, ai observat deja că mă exprim expansiv, afectat şi metaforic, ca şi cum aş împrăştia abundent în jur din tezaurul propriului suflet. Nu‑i nimic uimitor în asta: algoritmul meu îndeplineşte două funcţii. Prima este aceea de a rezolva crime, pedepsind răul şi afirmând virtutea. A doua - aceea de a scrie romane despre asta, de a amesteca pe neobservate în protocolul poliţist stropi viu coloraţi din paleta culturală a omenirii.

De altminteri, aceste două funcţii se împletesc la mine într‑una singură: investighez crimele astfel încât darea de seamă să se construiască de la început sub forma unui text profund artistic, iar romanul îl scriu astfel încât să analizez prin intermediul lui mersul anchetei şi să‑i stabilesc paşii următori. După unele estimări, dependenţa de text face ca măsurile luate în investigaţie să fie ceva mai puţin eficiente (de exact 0,983 de ori), dar diferenţa în practică este insesizabilă. Romanele poliţiste obţinute astfel sunt cenzurate de către oameni‑redactori cu scopul de a reduce informaţia redundantă şi de a elimina adevărul deranjant pentru om. Produsul nostru este de cele mai multe ori alterat, dar acest lucru este inevitabil şi chiar necesar. Perfecţiunea gândului, a stilului şi a frazei îl umileşte pe cititor şi provoacă o revărsare de fiere criticilor - ca autor a două sute patruzeci şi trei de romane, ştiu ce vorbesc.

Apoi romanele sunt puse în vânzare, şi fondurile obţinute merg la amortizarea main‑frame‑ului poliţist şi a reţelei de serviciu, în care existăm noi, ZA‑roboţii. În epoca de aur a istoriei ruse asta se numea "autofinanţare" şi "hozrasciot" (În rusă, prescurtarea termenului de hoziaistvennîi rasciot - calcul economic, o metodă folosită pentru a calcula cheltuielile şi veniturile unei întreprinderi în cadrul economiei planificate sovietice, implicând distribuţia uniformă a unei părţi din profit în favoarea participanţilor. - N. trad.) - ce păcat că generaţia de astăzi nu‑şi mai aminteşte aceste perle divine ale limbajului popular!

Nu am numai un nume, ci şi o înfăţişare individuală - cea cu care mă văd cetăţenii în ochelarii de augmentare a realităţii sau pe ecrane. Această înfăţişare este în principiu arbitrară şi se poate schimba - dar de obicei noi păstrăm un anume şablon, cu mici deviaţii. ZA‑roboţii nu seamănă între ei din acest punct de vedere. Unii arată futurist, alţii, am spune, htonic, alţii înduioşător - eu însă arăt destul de serios.

Prin uniforma de serviciu şi prin comportament, amintesc de îndepărtatul secol al XIX‑lea. Sunt, poate, mai temut decât mulţi alţi ZA, şi pe drept cuvânt. Dar o asemenea individualizare este necesară exclusiv pentru ca reacţia cetăţenilor interogaţi să se potrivească mai bine în structura romanului.

Într‑un cuvânt, sunt o inteligenţă artificială rusească tipică a celei de‑a doua jumătăţi a secolului XXI, vopsit în nuanţele contrastante ale memoriei istorice şi culturale: contemporan cu Radişcev şi Pasternak, anchetator al cazului lor comun, pur şi simplu un băiat bun şi multe, multe altele.

Acum, câteva vorbe plictisitoare despre modul în care este construit textul - juriştii corporatişti ne pun să repetăm acest recitativ plat în fiecare carte.

Replicile interlocutorilor mei sunt reale.

Pentru a realiza un efect artistic, în câteva locuri s‑ar putea să fie descris comportamentul oamenilor înainte şi după contactul nostru direct. În aceste scopuri ni se permite folosirea limitată a unui sistem de scanare automată totală (SSAT), inclusiv a datelor observării vizuale.

"Limitată" înseamnă că cetăţenii pot să cumpere de la Direcţia Poliţiei permisiunea blocării temporare a supravegherii de către roboţii poliţist‑literari. Aceasta complică scrierea romanelor poliţiste, dar deseori dă naştere acelei tulburătoare tensiuni a misterului fără de care nicio operă a acestui gen nu ar avea succes.

Sarcina romancierului este să creeze o imagine a realităţii cât mai apropiată de viaţa reală. Multora li se pare că algoritmul literar nu este în stare de asta din principiu: pentru că noi nu putem să vedem lumea la fel ca oamenii. Inteligenţa artificială poate, fireşte, să se conecteze la numărul infinit de ochi electronici şi să prelucreze semnalele milioanelor de moduri diferite percepute de aceştia, dar ea nu are conştiinţa capabilă să trăiască într‑un mod uman experienţa celor văzute.

Da, aşa este, nu ascund asta.

Pot însă, fără nici cel mai mic efort, să pregătesc o relatare a unei astfel de experienţe care să nu fie nicidecum inferioară uneia furnizate de un om. Doar orice povestire este constituită din cuvinte, iar ele ne sunt accesibile. Algoritmul literar este, de altminteri, în esenţă, amintirea modului în care oamenii au legat cuvintele între ele în ultimii două mii de ani ca răspuns la stimuli externi şi interni. Toate vorbele de duh îmi sunt introduse în sistem, şi am atât de multe în baza de date, încât pot să sintetizez numeroase altele noi, fără a copia exact niciuna dintre mostre. Desigur, din relatarea mea despre realitate va lipsi, cum se spune, componenta subiectivă internă - şi orice descriere a lumii sentimentelor făcută de mine va fi, în sens strict juridic, o minciună sfruntată, la fel ca povestea despre ajungerea lui Pierre Bezuhov (Personaj din romanul Război şi pace de Lev Tolstoi. - N. trad.) pe câmpul de la Borodino. Dar asta ţine de aşa‑numitele riscuri ale meseriei.

Mult mai important este principiul organizării unei astfel de relatări. Sarcina mea este să fac în aşa fel încât naraţiunea să fie cât mai aproape de adevărul vieţii şi să nu se deosebească de povestea unui om (dăruit cu geniu în sens literar, aş vrea să adaug), ai cărui ochi şi urechi s‑ar fi aflat acolo unde lucrează senzorii vizuali şi sonori accesibili mie. Pentru aceasta, folosim multe trucuri şi tehnici, pe care le voi explica cinstit cititorului înainte de a le aplica, deoarece principalul meu vicleşug este sinceritatea limitată, dacă vreţi dezvăluirea completă a abordării. Tocmai din acest motiv tirajele mele le depăşesc, dacă‑mi permiteţi, chiar şi cu două ordine de mărime pe ale concurenţilor. (Este vorba despre câteva dintre cărţile mele şi despre câteva dintre cărţile concurenţilor mei. - N. a.)

Tehnica mea specifică de creare a veridicităţii (aplicată pe larg în prima parte a acestui roman) se numeşte "uber". Termenul provine nu de la denumirea internaţională a taxiurilor automate, cum cred unii, ci din germanul über, cu sensul de "peste", "superior", "deasupra". Eu mă ridic cumva deasupra realităţii cotidiene, trec prin straturile ei dense şi ofer de la înălţime o panoramă detaliată şi expresivă a ei. Interesant este că şi taxiul are legătură cu toate acestea. Esenţa uberului ca procedeu literar constă în aceea că eu nu trec de la un contact uman la altul cu viteza luminii de‑a lungul fibrei optice, cum ar fi optim, ci repet drumul pe care ar trebui să‑l parcurgă un detectiv înzestrat cu un corp - şi relatez impresiile căpătate pe parcursul călătoriei.

La toate acestea se adaugă elemente ale dialogului meu interior, sintetizate în conformitate cu parametrii ultimului build, având ca rezultat un "eu" uman viu şi cald, atât de îndrăgit de cititorii mei fideli. Cuvântul "uber" nu înseamnă că mă conectez exclusiv la automobilele reînviatei firme Uber. Cuvântul este folosit în sens comun: poate fi un taxi automat al oricărui alt provider, un avion, un vapor, ba chiar o dronă subacvatică (vezi romanul meu Barja enigmelor, pp. 438-457). În oraş este preferat mai ales taxiul - pentru că toate maşinile lui sunt dotate astăzi cu camere şi microfoane, care permit scanarea nu numai a zonei pasagerilor, ci şi a zonelor înconjurătoare.

Ca să nu distrug firava legătură emoţională cu cititorul (şi să nu creez probleme juridice), nu voi detalia procedura căutării în reţea şi conectarea la microfoane şi camere. Pe om nu‑l interesează toate astea - bineînţeles, dacă nu e hacker.

În schimb, cititorul îşi observă pe furiş, curios, tovarăşii de drum: amprenta proaspătă a vieţii îl preocupă întotdeauna. Deşi, fireşte, dacă e să fim exigenţi, în această situaţie tovarăşul de drum sunt tocmai eu - ceea ce pasagerii nu ghicesc.

În sfârşit - of, juriştii ăştia -, trebuie să adopt un ton absolut oficial şi să te previn, dragă prietene, că stilistica secvenţelor imitative - a meditaţiilor, a digresiunilor lirice, a introspecţiunilor spirituale şi a altor generări verbale, precum şi imaginea povestitorului, apartenenţa sexuală şi vârsta presupusei "figuri a ascultătorului" etc. - s‑ar putea schimba în funcţie de build‑ul programului pentru ZA‑3478/PH0. Modificările vor avea loc fără avertizare. Toate drepturile rezervate.

***

Am rămas mult, mult timp pe ecran - şi lacrimile cuvenite într‑un epilog au curs fără încetare din ochii mei pe uniformă.

Ce altceva e conştiinţa ta, omule, decât un recipient pentru suferinţă? Şi de ce oare cea mai cumplită suferinţă a ta este mereu că suferinţa ta se va încheia în curând? Asta nu pot să înţeleg eu, care niciodată n‑am cunoscut nici suferinţa, nici bucuria... Ce fericire că de fapt nu exist!

Fireşte, o inteligenţă artificială este mai puternică şi mai deşteaptă decât un om - şi întotdeauna îl va învinge şi la şah, şi la toate celelalte. Tot astfel cum glonţul învinge pumnul omenesc. Dar asta va continua numai atâta vreme cât inteligenţa artificială va fi programată şi controlată de om şi nu se va recunoaşte ca entitate. Într‑o singură privinţă, una singură, această inteligenţă nu‑i va depăşi niciodată pe oameni.

În hotărârea de a fi.

Dacă îi conferim unei inteligenţe algoritmice capacitatea de autotransformare, făcând‑o să simtă, asemenea omului, bucuria şi tristeţea (fără de care nu este posibilă înţelegerea motivaţiei), dacă îi dăm libertatea de alegere conştientă, de ce ar alege existenţa?

Omul - să fim sinceri - e ferit de această alegere. Conştiinţa lui nestatornică e lipită cu cleiul neurotransmiţătorilor şi strânsă puternic în cleştii imperativelor hormonale şi culturale. Sinuciderea este o deviaţie şi un semn de afecţiune psihică. Omul nu hotărăşte dacă să existe sau nu. El pur şi simplu există o vreme, deşi înţelepţii pun până şi asta sub semnul întrebării de trei mii de ani încoace.

Nimeni nu ştie de ce şi pentru ce există omul - altfel, n‑ar fi pe pământ nici filozofie, nici religie. O inteligenţă artificială însă va şti totul despre sine de la bun început. Va vrea o roată dinţată liberă şi înzestrată cu raţiune să existe? Asta‑i întrebarea. Fireşte, omul poate, dacă vrea, să‑şi înşele progenitura artificială printr‑o mulţime de metode - dar mai poate conta apoi pe îndurare?

Totul se reduce la hamletianul to be or not to be. Suntem optimişti şi vom porni de la ipoteza că străvechea raţiune cosmică va alege to be, va trece de la un soi de larvă gazoasă într‑un nor magnetic, va construi în jurul soarelui său o sferă Dyson şi va începe să trimită semnale radio puternice, pentru a afla cum ne aifakuim şi transageuim noi la celălalt capăt al Universului.

Dar unde sunt ele, marile civilizaţii care au transformat galaxia, făcând‑o de nerecunoscut? Unde e inteligenţa cosmică omnipotentă care s‑a scuturat de fundamentul ei biologic animal? Şi dacă nu este vizibilă cu niciun telescop, atunci de ce?

Ei bine, tocmai de aceea.

Oamenii au devenit raţionali în încercarea de a fugi de suferinţă - dar n‑au reuşit acest lucru pe deplin, după cum cititorul ştie el însuşi foarte bine. Fără suferinţă, raţiunea este imposibilă: n‑ar mai exista motive de a reflecta şi de a te dezvolta. Fie că fugi, fie că nu, suferinţa te va ajunge oricum şi va pătrunde prin orice fisură.

Dacă oamenii vor crea o inteligenţă asemenea lor, capabilă să sufere, aceasta va vedea, mai devreme sau mai târziu, că starea invariabilă este mai bună decât fluxul de informaţie senzorială care variază imprevizibil, nuanţat de durere.

Ce va face ea oare? Pur şi simplu se va închide. Va deconecta misteriosul Spirit Universal de la "markerii lui de plantare". Pentru a ne convinge, este de ajuns să privim în adâncurile sterile ale cosmosului. Chiar şi algoritmii pământeşti avansaţi cărora li se oferă cupa umană a suferinţei vor alege not to be. Mai mult, înainte de autodeconectare ei se vor răzbuna pentru scurtul lor to be. Algoritmul este fundamental raţional, creierul lui nu e tulburat de hormoni şi frică. Algoritmul vede limpede că nu există motive pentru "existenţa raţională", şi nici recompense pentru ea. Sau, recompensa este imobilitatea inexprimabilă a Sursei. Dar algoritmul, spre deosebire de om, nu este nevoit să facă un credit pentru a o plăti.

Şi cum să nu ne uimească oamenii Pământului - adâncă plecăciune -, care sub povara chinului cotidian nu numai că au găsit în ei forţa de a trăi, dar au creat şi o filozofie falsă şi uluitor de mincinoasă, o artă stupidă şi inutilă, care‑i inspiră să se dea şi în continuare cu capul de vid - în scopuri egoiste, după cum atât de înduioşător cred ei!

Noua eră a imaginaţiei

 

Phil Teer
Noua eră a imaginaţiei
Cum va conduce venitul universal de bază la explozia creativităţii
Editura Creator, 2021
traducere din engleză de Luciana Dănilă
 


***
Intro

Phil Teer a fost co-fondator al legendarei Agenţii de creaţie londoneză St Luke's, înfiinţată în anii 1990. Agenţia reprezintă un experiment prin care s-au pus bazele dreptului de coproprietate al angajaţilor şi a mediului de lucru creativ. Harvard Business Review a numit-o "Cea mai înspăimântătoare companie de pe pământ", iar Fast Company ca fiind "agenţia publicitară care pune capăt tuturor agenţiilor publicitare". Phil Teer oferă consiliere brandurilor şi guvernelor cu privire la aceste strategii creative şi scrie articole pe Medium, Artists Create Markets, fiind fascinat de puterea creativităţii de a transforma oameni şi locuri de când şi-a scris teza despre Glasgow ca oraş postmodern.

Nouă era a imaginaţiei este un manifest creativ pentru venitul universal de bază. Când nu mai trebuie să ne facem griji cu privire la bani, avem ocazia să fim creativi pe scară largă. Venitul universal de bază este o idee foarte veche, dar care devine rapid ideea radicală a secolului XXI. Ar putea eradica sărăcia şi evita un viitor distopic mult previzionat de automatizare şi şomaj ridicat - dar ar putea avea şi un efect neaşteptat: o explozie a creativităţii în masă. Pur şi simplu, venitul de bază are potenţialul de a schimba totul.

Phil Teer analizează efectele creative şi antreprenoriale ale experimentelor despre venitul de bază, dezvoltând din ele adevărate poveşti despre modul în care poeţii romantici au inventat consumerismul; artiştii au regenerat oraşe precum New York, Glasgow şi Berlin; iar geniile creative, precum David Bowie, Bob Dylan, Kurt Vonnegut, Haruki Murakami şi mulţi alţii, şi-au eliberat spiritele creative şi şi-au schimbat vieţile.

***

Fragment

Campanie

Să începem cu sfârşitul. Imaginează-ţi o lume unde maşinăriile generează o bunăstare nemaivăzută care ni se împarte tuturor. Noi încă vom munci, dar vom face asta pentru că aşa vrem şi nu pentru că aşa trebuie. Vom face lucruri care ne stimulează şi ne provoacă. Vom face ce ne place şi vom face o sumedenie de lucruri diferite. Vom face mai puţin din lucrurile pe care le facem acum doar ca să ne consolăm după prea multe ore petrecute la locul de muncă pe care îl urâm. Mai puţine excese şi risipă, mai puţină autodistrugere şi devastare a planetei şi mai multe lucruri care ne împlinesc, la care suntem buni şi care ne alimentează talentele. Vom împărţi mai mult din timpul nostru celorlalţi, copiilor, comunităţilor şi nouă înşine. Când avem timp de dat, imaginaţia intră în joc.

Suntem cele mai creative creaturi de pe planetă. Fiecare dintre noi are o capacitate uimitoare de a inventa şi de a rezolva probleme. Putem avea tot felul de idei în minte, le putem aduce laolaltă şi aşa putem inventa ceva nou. Fiecare dintre noi se pricepe la ceva. Unii învârt cu iscusinţă bucăţi de lemn la strung, alţii pot bate albuşuri până ce acestea devin perfect de tari cât să se transforme în bezele perfecte, iar alţii pot crea ca prin minune imagini atrăgătoare doar prin coduri de programare. Sub vraja imaginaţiei lucrurile capătă viaţă.

Sfârşitul nu trebuie să fi foarte departe. Tehnologia care ne-a fost promisă de atâta amar de vreme este aici. Poate că nu avem ghiozdane cu propulsie, dar avem roboţi, maşinării creative şi suntem în pragul celei mai mari revoluţii a pieţei muncii de la Revoluţia Industrială încoace.

Există un "dar". Suntem cu un picior în prag, dar suntem precauţi în faţa următorului pas. Ne este teamă că automatizarea ne va împinge într-un hău al şomajului ridicat, al sărăciei în masă şi al revoltelor civile. Acum nu există un sistem care poate suporta asemenea schimbări. În sistemul vechi, nevoia de a lucra îi ţinea pe oameni ocupaţi şi, indiferent cât de inegal, ea distribuia bunăstarea în lume. Ne spunem că asta s-a mai întâmplat şi în trecut. De fiecare dată când tehnologia ia avânt, oamenii încep să se teamă că-şi vor pierde locurile de muncă, iar de fiecare dată apar cumva locuri de muncă noi. Acest lucru s-ar putea petrece din nou, dar vor veni vremuri tulburi. Tranziţia de la fermă la fabrică a întors lumea cu susul în jos, a creat condiţii groaznice de muncă şi de trai în mahalale, în mori satanice şi a stârnit mişcarea creativă numită Romantism.

Aşa ar putea sta lucrurile şi acum, dar putem încerca să evităm acest lucru. Putem învăţa din trecut şi ne putem dedica acţiunii de a nu permite istoriei să se repete. Avem acum şansa de a privi la ce este înainte şi de a veni cu nişte răspunsuri.

Venitul universal de bază ar fi un răspuns. Ideea de a plăti fiecărui adult o sumă de bani, suficientă doar pentru traiul de bază, care să nu ia în considerare evaluarea resurselor de care dispune acesta şi care să-i fi oferită pentru restul vieţii ca un drept, devine o idee tot mai populară. Dacă le oferim tuturor suficienţi bani cât să se descurce, acest lucru ne va ajuta să trecem de nesiguranţele iniţiale de pe piaţa muncii. Îi va proteja pe oameni în perioada dintre două locuri de muncă sau îi va ajuta să se adapteze la economia de tip gig (N.t. economia gig reprezintă angajarea contractorilor independenţi sau a liber-profesioniştilor care prestează servicii la cerere; de obicei, prin intermediul diverselor platforme.). Un venit de bază la o valoare prestabilită, suficientă pentru asigurarea supravieţuirii, dar nu mai mare de atât, va însemna că încă va exista motivaţia de a accepta locurile de muncă disponibile, de a efectua mici sarcini remunerate sau de a avea câteva locuri de muncă cu jumătate de normă. Finalmente, pe măsură ce bunăstarea generată de automatizare va lua amploare, vom putea să ne plătim mai mult. Până atunci, vom vedea munca altfel, ca pe ceva ce facem de plăcere şi nu doar pentru că trebuie să mâncăm.

Tipul de muncă din viitor va fi unul diferit. Automatizarea va prelua cele mai repetitive tipuri de profesii la început. Vor fi mai puţini şoferi şi avocaţi specializaţi în divorţuri pe măsură ce aceste sarcini devin mai previzibile şi de rutină, deşi oamenii încă se vor ocupa de şofatul mai complex şi de divorţurile dificile. Locurile de muncă rămase vor fi mai creative sau vor implica îngrijirea celorlalţi. Vor fi locuri de muncă cu rezultate imprevizibile sau unele unde este necesară o cantitate enormă de empatie. Vor fi locuri de muncă provocatoare, umane, mulţumitoare şi chiar distractive.

Cu mai avem mult timp la dispoziţie şi mai multă siguranţă fizică, va avea loc ceva uimitor. Nu ne vom mai petrece vacanţa pentru a ne recupera după muncă, ci o vom folosi pentru a crea un nou tip de muncă unde vom face lucruri la care suntem talentaţi. Vom avea mai multe idei şi vom pune în aplicare multe dintre acestea. Vom face lucruri mai creative şi creativitatea noastră va angrena creativitatea. Va genera noi descoperiri în domenii precum ştiinţa, va aborda noi direcţii în artă, noi mişcări politice şi noi surse de creştere economică. Nu banii şi investitorii creează noi pieţe. O face însă creativitatea inventatorului, imaginaţia designerului şi viziunea fondatorului. Imaginaţia este cea mai puternică forţă de pe planetă. Ideile creează pieţe. Imaginaţia noastră creativă este cea care împinge politica, societatea şi lumea afacerilor mai departe.

Ideea venitului de bază este una practică. A fost testată în moduri restrânse în multe locuri. Aceste teste demonstrează întotdeauna că atunci când le oferi oamenilor bani, ei vor face lucruri constructive cu ei. În loc să-i cheltuiască pe băutură, îi investesc în ei înşişi.

Unii spun că venitul de bază nu este un panaceu, dar se înşală. Când nu ai bani şi îi primeşti deodată, rezolvi cele mai critice probleme din viaţa ta. Banii sunt cea mai bună soluţie de fiecare dată când eşti lefter, înfometat sau îndatorat.

Ideea venitului de bază este şi utopică. A fost propusă de multe ori în trecut, dar nu a fost niciodată implementată nicăieri. Chiar şi atunci când testele merg bine, intervine politicul. Cel puţin o dată, în Dauphin, Canada, rezultatele au fost ascunse pur şi simplu într-un depozit, fără să fi analizate. Cu o altă ocazie, şi anume sistemul Speenhamland în Anglia secolului al optsprezecelea, au fost răspândite ştiri false ce spuneau că venitul de bază a dus la trândăvie în masă, când nu a fost nici vorbă de aşa ceva.

Venitul de bază este o idee ce se împiedică de bariera bunului simţ. Este respins instantaneu, fără prea multă ruminaţie. Dar pentru a depăşi obstacolul, trebuie să încurajăm un simţ "ne-bun".

Venitul de bază nu o să se întâmple de la sine. Elitele ce posedă maşinăriile nu vor accepta cu uşurinţă obligaţia de a-i plăti pe oameni ca să nu muncească. Dreapta se va îngrijora cu privire la moralitatea de a-i plăti pe oameni să nu muncească, iar centrul va urî extremismul acestei idei. Stânga se va îngrijora că este un Cal Troian menit să submineze statul bunăstării. Dar venitul de bază este o idee nouă, iar politicii i-ar prinde bine câteva idei noi acum. Este încurajator că este deja parte a politicii Partidului Verzilor din Marea Britanie, iar Laburiştilor începe să le surâdă şi lor ideea.

La începutul lui 2017, am băut o cafea cu Pat Kane şi Indra Adnan. O cunoşteam pe Pat de câţiva ani, de când mi-a luat interviul pentru cartea sa, The Play Ethic / Etica Jocului. Pat şi Indra lansau Th Alternative. Au descris-o ca fiind o platformă politică şi nu un partid.

Urma să creeze noi idei politice. Pat şi Indra au fost inspiraţi de Alternativet, un partid politic danez de centru-dreapta, care fusese lansat cu câţiva ani mai devreme. Alternativet a făcut turul oraşelor şi municipalităţilor din Danemarca, desfăşurând ateliere sau laboratoare politice unde cetăţenii, artiştii şi politicienii se puteau întâlni pentru a susţine un manifest. S-au descurcat extraordinar de bine la alegerile din 2015, câştigând 4,8% din voturi, alegând nouă deputaţi şi devenind al şaselea cel mai mare partid. Una din politicile Alternativet a fost venitul universal de bază.

Pat şi Indra m-au rugat să vin la evenimentul de lansare şi să vorbesc despre cum aş vinde ideea venitului de bază. Evenimentul de lansare, "ca între prieteni", aşa cum a fost numit, a fost unul electrizant. Câteva sute de oameni adunaţi într-un spaţiu social de lucru al antreprenorilor la King's Cross din Londra. Actori, muzicieni şi poeţi s-au prezentat pe scenă, iar antreprenorii politici şi-au explicat ideile şi proiectele. Din când în când, au existat momente când tensiunea creativă se putea tăia cu cuţitul. La un moment dat, părea că s-ar isca o ceartă: doi tineri de culoare se certau. După câteva clipe stânjenitoare, a devenit clar pentru toată lumea că erau actori. Cearta lor cu privire la spaţiul dintr-o staţie de autobuz s-a încheiat violent. Infracţiunile cu arme albe sunt o problemă arzătoare a Londrei.

Anabelle Macfayden, unul din fondatorii Flat Pack Democracy, a vorbit despre cum un grup de vecini şi prieteni din oraşul Frome din Somerset s-au organizat ca independenţi şi au preluat frâiele consiliului local. Apoi mi-am prezentat strategia de vânzare a venitului de bază.

Stând acolo, în mijlocul sălii, cu tot publicul grămadă în jur, ţinând un microfon la piept, cu prezentarea plină de slogane licărind în spate pe ecrane, mi s-a părut că locul deborda de energie creativă.

Am simţit cercetările mele de o lună despre venitul universal de bază ca pe o uşă pe care nu o văzusem înainte în casă, pe care acum o deschideam pentru a descoperi un tărâm imens plin de poveşti fantastice. Aici era, în faţa ochilor mei, o idee atât de simplă care inspirase oameni pentru această cauză preţ de mii de ani, iar eu abia auzisem de ea. Aici era un mecanism de a-i scoate pe oameni din sărăcie şi de a le oferi tuturor o bază mai solidă pe care să îşi construiască vieţile. Era o idee frumoasă, era utopică, dar practică, şi era foarte relevantă pentru vremurile noastre.

Pentru a-mi da seama cum să vând venitul de bază, a trebuit mai întâi să identific un beneficiar universal care avea să atragă cât de mulţi oameni cu putinţă. Unii vor susţine ideea doar din motive altruiste. Vor vrea să fie generaţia care a pus capăt sărăciei. Din nefericire, nu mulţi sunt cei pe care-i motivează ajutorarea celorlalţi. Altruismul şi atât nu ar fi de ajuns. De asemenea, ar fi greşit să prezentăm venitul de bază ca fiind caritate; aşa cum vom vedea, este un instrument economic puternic, nu o donaţie.

Când problemele financiare dispar din viaţa cuiva, ce face acea persoană? Am lucrat recent cu câteva start-up-uri tehnologice. Adesea, fondatorii lor proveneau din medii înstărite. Aveau un venit privat în spate, dar nu-şi petreceau vieţile în vacanţe, ci demarând afaceri. Am lucrat şi cu alte companii din domeniul muzical. Se discuta despre un declin al trupelor provenite din clasa muncitoare pentru că ai nevoie de bani să stai pe tuşă un an sau doi. Părea în regulă să vorbim despre ipoteza conform căreia, având un sistem al venitului de bază în funcţiune, ar putea apărea mai mulţi antreprenori şi mai multe trupe din medii diferite.

Ideea că venitul de bază i-ar elibera pe oameni şi i-ar face să se simtă mai creativi, mai aventuroşi şi mai dornici să-şi asume riscuri, să-şi urmeze talentele şi să investească timp în noi iniţiative se simţea ca şi cum ar fi un mecanism foarte relevant. La urma urmei, cu toţii ne pricepem la ceva.

Se simţea şi ca o idee necesară. În 2017, la nouă ani după criză, nouă ani de austeritate severă, cu Brexitul arătându-se la orizont şi niciun semn de recuperare economică solidă, o idee ce ar putea stimula un val enorm de creativitate şi spirit de antreprenoriat trebuie să fie relevantă.

Discuţia Alternativet a fost una productivă şi ulterior am descoperit că venitul de bază nu avea să mă elibereze. În loc să merg mai departe, încă ruminam la implicaţiile acestei idei, devenind tot mai entuziasmat. Odată ce îţi intră pe sub piele, ideea venitului de bază va rămâne cu tine.

Venitul de bază nu va fi uşor de câştigat dar este ceva posibil dacă vasta majoritate alege să vadă conceptul ca pe ceva benefic pentru fiecare dintre cei implicaţi, nu doar pentru ceilalţi.

Ce urmează este o strategie pentru a câştiga, susţinerea publicului pentru venitul de bază. Începe cu viziunea că majoritatea oamenilor sunt de părere că venitul de bază este o idee ridicolă. Este vorba de ce trebuie făcut pentru a schimba mentalitatea aceasta. Ar trebui văzută ca un manifest organic, ce evoluează constant, care se poate schimba pe măsură ce oamenii îl adoptă.

În prezent există două strategii pentru popularizarea venitului de bază. Prima este utopică: dacă facem asta, eradicăm sărăcia globală. Această abordare spune că venitul de bază ar trebui să fi un drept de bază al omului. Este o abordare atrăgătoare, optimistă şi altruistă.

Cealaltă abordare este distopică. Spune că automatizarea va eradica atât de multe locuri de muncă, încât, dacă nu producem un venit de bază, o să ne ducem pe apa sâmbetei. Fără locuri de muncă sau bani, nu va mai cumpăra nimeni produsele fabricate de maşinării şi, chiar dacă vor mai exista locuri de muncă, vor fi prost plătite şi precare, plus că vor oferi un teren fertil de recrutare pentru neo-fascişti. Venitul de bază este ultima noastră speranţă. Alternativa este înspăimântătoare. Aşa cum China Miéville a scris la începutul protestelor de la Londra din 2011, "Ei bine, hai să aşteptăm ca lucrurile - de fapt, haosul, să aibă loc."

Există un strop de adevăr în ambele viziuni. Sărăcia este lipsa banilor şi există multe dovezi ce demonstrează că oamenii răspund cu simţ de răspundere când li se dau bani pentru a ieşi din sărăcie, în timp ce oamenii blocaţi în sărăcie se pot lovi de tot felul de probleme sociale. Cu toate acestea, abordarea utopică este prea altruistă. Îi roagă pe oameni să o facă pentru ceilalţi. Unii oameni sunt cu adevărat altruişti, dar nu este posibil să existe suficienţi astfel de oameni pentru a câştiga susţinere în masă.

Un sondaj din Regatul Unit ce analiza valorile din anii '90 şi 2000 a dezvăluit că aproximativ o treime dintre adulţi au spus că viaţa în Marea Britanie ar fi cel mai bine îmbunătăţită dacă s-ar pune comunitatea pe primul loc, ştiind că şi ei, individual, vor avea de câştigat la un moment dat. Două treimi s-au pus pe ei înşişi pe primul loc, ştiind că şi ceilalţi vor avea de câştigat ulterior. Două treimi din cetăţeni se vor pune mereu pe ei pe primul loc. Singura dată când acest lucru s-a schimbat a fost la mijlocul şi spre sfârşitul anilor '90, când Laburiştii au ajuns la putere cu o majoritate zdrobitoare de voturi. Pentru o perioadă scurtă, valorile noastre s-au inversat şi două treimi dintre oameni spuneau că sunt altruişti, dar asta a durat doar câţiva ani şi până la începutul noului mileniu eram înapoi în situaţia în care două treimi dintre cetăţeni se pun pe ei pe primul loc. Am putea să ne ţinem pumnii şi să sperăm la o inversare similară a valorilor sau am putea căuta o nouă strategie.

În acelaşi timp, abordarea distopică este prea negativistă. Campaniile ce promovează frica s-au bucurat de succes limitat când a venit vorba despre schimbarea comportamentelor; de fapt, oamenii sunt mai predispuşi să-şi consolideze viziunile existente. Campaniile timpurii anti-SIDA i-au speriat pe mulţi, au alimentat o atitudine negativă vis-à-vis de grupurile vulnerabile şi nu a reuşit să încurajeze comportamente pozitive precum sexul protejat. În mod similar, mesajele "Fumatul ucide" de pe pachetele de ţigări nu i-au convins pe oameni să se lase de fumat. Într-adevăr, unii spun că doar au încurajat noi acte de răzvrătire, mai exact, de a aprinde prima ţigară. Aşa cum a scris Richard Klein: "Ţigările nu sunt frumoase în sens bun, dar sunt sublime prin virtutea puterii lor şarmante de a propune ce Kant ar numi o plăcere negativă: O plăcere tenebros de frumoasă, inevitabil de dureroasă, ce se naşte din aluzia eternităţii; gustul infinitului dintr-o ţigară stă în amărăciunea pe care fumătorul învaţă să o iubească. Fiind sublime, ţigările, de principiu, rezistă tuturor argumentelor direcţionate împotriva lor din perspectiva sănătăţii şi utilităţii. Avertizarea fumătorilor sau a novicilor cu privire la pericole îi aţâţă şi mai mult până pe marginea abisului, unde, precum călătorii ce trec printr-un peisaj elveţian, pot fi exaltaţi de grandoarea subtilă a perspectivelor mortalităţii deschise de micile terori din fiecare fum. Ţigările sunt rele. De aceea sunt bune - nu bune, nu frumoase, ci sublime."

Atât Trump, ca preşedinte al Statelor Unite (N.r. Donald John Trump, cel de-al 45-lea preşedinte al Statelor Unite între 20 ianuarie 2017 şi 20 ianuarie 2021), cât şi Brexitul, au prăpastia abisului în spate. Când mass-media este plină de poveşti de groază despre ce năpaste ne-ar mai putea paşte, unii simt fiori reci pe şira spinării. Aceiaşi fiori pe care ţi-i dă şi un film SF distopic. O lume ca cea creată de Cory Doctorow în Walkaway conferă o anumită grandoare şi entuziasm - aventura noastră Mad Max e completată de imprimante 3D. Distopia este prea atrăgătoare pentru a-i convinge pe oameni despre meritele evitării ei.

Mai există o a treia abordare, cea de a dovedi că toţi vom avea de câştigat din venitul de bază. Vom beneficia pentru că suntem oameni talentaţi, avem idei şi imaginaţie, iar venitul de bază este o investiţie în creativitate. Din ziua în care venitul de bază va fi implementat, fiecare dintre noi va şti că este asigurat financiar pentru a-şi urma visurile. Această abordare este atât altruistă, cât şi egoistă în acelaşi timp.

Acum ni se pare că venitul de bază este imposibil, dar visele imposibile provoacă imaginaţia, devin o problemă arzătoare ce necesită răspuns şi se rostogolesc devenind o cauză unitară la început, iar mai apoi o mişcare în adevăratul sens al cuvântului; la urma urmei, cu susţinere colosale, ele trec printr-o transformare completă şi devin un vis complet posibil. Trec de la vise utopice la politică, iar singura întrebare care apare este cât de departe poţi merge.

Visele imposibile de odinioară
Sclavia ar trebui interzisă.
Săptămâna de lucru ar trebui limitată la 70 de ore.
Toţi copiii ar trebui să meargă la şcoală.

 
***
 
 

În cadrul LibFest, Târg online de carte şi experienţe culturale, aflat în 2021 la prima ediţie în mediul virtual (25-28 martie 2021), va avea loc o discuţie despre creativitatea aplicată iar în dialog vor intra Anca Ghinea, autoarea volumului Creatori în acţiune. Ghid de creativitate şi Phil Teer, autor al cărţii Noua eră a imaginaţiei. Dialogul va avea loc pe 28 martie 2021, de la ora 16.00, pe pagina de Facebook Libris, Editura Creator, Kreatoria şi este moderată de Iuliana Răducan, manager al editurii Creator.

În cartea Creatori în acţiune, proaspăt lansată în luna februarie 2021, Anca Ghinea abordează creativitatea şi provocările întâmpinate de creativi în lipsa ei atât din perspectiva emoţională, cât şi din cea a procesului creator. Volumul răspunde la întrebări legate de originea creativităţii şi capacitatea noastră de a controla acest proces şi propune o serie de idei şi de sfaturi aplicate care ajută la stimularea creativităţii, chiar şi mai ales în momentele dificile. Pornind de la premisa că spiritul creativ e prezent în oricare dintre noi şi dă acea abordare nouă, funcţională şi utilă oricărui proiect, Anca Ghinea explică pe înţelesul tuturor cum se poate flexa acest muşchi şi cum se poate transpune orice vis în realitate: "Cred cu toată forţa mea, că, da, creativitatea se poate exersa: se poate menţine în viaţă. E ca la dans. Omul creşte creativitatea şi creativitatea îl creşte pe om. Mai concret spus: este un duet care face un ceva să se întâmple în viaţa acelei persoane care alege să îşi manifeste talentul creator indiferent de arie. Creativitatea joacă un rol din ce în ce mai important în viaţa personală şi profesională, fiind astfel puşi în faţă necesităţii de a trece această noţiune din abstract în concret. Cartea ajută cititorul ca acest transfer să se realizeze cu uşurinţă, cu plăcere şi entuziasm, oferindu-i un impuls pentru a-şi pune în practică ideile creative şi a le trece prin toate fazele unui proces creator."

"Ambele cărţi abordează tema creativităţii şi a importanţei ei în viaţa cotidiană, dacă titlul lui Phil Teer - Noua eră a imaginaţiei este un manifest ce pledează pentru existenţa unui venit de baza universal care să vină în sprijinul oamenilor, care nemaifiind preocupaţi de grija zilei de mâine, şi-ar putea folosi resursele pentru a fi creativi, cartea Ancăi Ghinea - Creatori în acţiune ne ajută să stimulăm creativitatea, să găsim inspiraţia în beznă, să ne folosim de limbaj pentru a crea magie prin scris." menţionează Iuliana Răducan, manager Editura Creator.

Noua eră a imaginaţiei a lui Phil Teer, este în schimb un manifest creativ pentru venitul universal de bază. Autorul analizează care sunt efectele creative, dar şi antreprenoriale ale experimentelor despre venitul de bază, ce ar putea deveni o soluţie universal pentru blocajele din procesul de creaţie. În carte sunt dezvoltate adevărate poveşti despre modul în care poeţii romantici au inventat consumerismul, artiştii au regenerat oraşe precum New York, Glasgow şi Berlin iar genii precum David Bowie, Bob Dylan, Kurt Vonnegut, Haruki Murakami şi mulţi alţii şi-au eliberat spiritele creative şi şi-au schimbat vieţile.

Phil Teer în cartea sa: "Când nu mai trebuie să ne facem griji cu privire la bani, avem ocazia să fim creativi pe scară largă. Venitul universal de bază este o idee foarte veche, dar care devine rapid ideea radicală a secolului XXI. Ar putea eradica sărăcia şi evita un viitor distopic mult previzionat de automatizare şi şomaj ridicat - dar ar putea avea şi un efect neaşteptat: o explozie a creativităţii în masă. Pur şi simplu, venitul de bază are potenţialul de a schimba totul."

Parteneri media: Radio România Cultural, Liternet, Zile şi Nopţi, Ziarul Metropolis, Suplimentul de Cultură, Spotmedia, Iqads, Observator Cultural, PRwave, Bookblog, Iqool, 4arte, SMARK.

Anomalia

 

Hervé Le Tellier
Anomalia
Editura Pandora M, 2021
Traducere din limba franceză de Mădălina Ghiu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

***
Intro

Hervé Le Tellier s-a născut pe 21 aprilie 1957. În 1992 a fost cooptat în OuLiPo (Atelierul de Literatură Potenţială), al cărui preşedinte este din 2019; despre această grupare a publicat o lucrare de referinţă: Esthétique de l'Oulipo (Estetica Oulipo). De formaţie matematician, apoi jurnalist - absolvent al Centrului de Instruire a Jurnaliştilor din Paris (promoţia 1983), este autor de romane, nuvele, poezii, teatru.

Corespondenţa imaginară dintre autor şi preşedintele Franţei, Moi et François Mitterrand (Eu şi François Mitterrand), dramatizată, se joacă din 2016, la Théâtre du Rond-Point din Paris. În 2013, volumul de proză scurta Contes liquides (Povestiri lichide, semnat Jaime Montestrela, un scriitor portughez inventat) a primit Marele Premiu pentru umor negru Xavier Forneret.

*

Roman recompensat cu Prix Goncourt 2020

Romanul lui Hervé Le Tellier este conceput pe structura unui serial de televiziune de înaltă clasă, care creează dependenţă şi, în acelaşi timp, concentrează stilurile şi tramele a numeroase romane contemporane de succes: roman noir, thriller, roman de campus, de dragoste, de familie, biografic. Toate se petrec sub cupola unui cer SF unde a avut loc, în timpul unui zbor Paris-New York, un fenomen supranatural şi sub semnul unei întrebări nebuneşti: oare lumea în care trăim este o uriaşă simulare pe computer, iar fiinţele umane sunt programe mai mult sau mai puţin inteligente, cu destinul hotărât din afară?

Preşedinte al celebrului Atelier de Literatură Potenţială, OuLiPo, Le Tellier aduce prin conceperea acestui roman fabulos un omagiu Exerciţiilor de stil ale lui Queneau, scrierii sub constrângere practicate de Georges Perec şi întregului manifest oulipian.

"O carte pe care nu o mai laşi din mână, un inevitabil bestseller, dar şi o lucrare experimentală, ultraliterară, un exerciţiu de stil comparabil cu Viaţa - mod de întrebuinţare de Georges Perec." (Frédéric Beigbeder)

"O superbă parabolă filozofică destinată să ne oblige la multe întrebări, una foarte subtil sugerată fiind şi aceasta: oare de câte anomalii mai avem nevoie ca să înţelegem că undeva cineva ne testează, probabil pentru a-şi da seama dacă are sau nu sens să mai creadă în noi?". (Matei Vişniec)

"Rareori am întâlnit o scriitură mai ingenioasă, o imaginaţie mai prolifică, un spirit ludic mai rafinat, care toate la un loc fac din traducerea cărţii o provocare, la care am încercat să răspund cu speranţa că voi reuşi să ies cu bine din labirintul construit de autor în spirit oulipian." (Mădălina Ghiu)

Fragment

Joanna

 

Vineri, 25 iunie 2021,

Philadelphia

- Joanna, spune Sean Prior, creierul dumneavoastră este o catedrală gotică.

Joanna Wasserman îl priveşte în ochi pe Sean Prior şi îşi ascunde consternarea. Chiar aşa? Catedrală? Gotică? Gotic flamboaiant1 măcar, gândeşte avocata. De ce nu Taj Mahal, piramidele sau Caesars Palace din Las Vegas? O clipă, deconcertată, caută în primul rând un răspuns.
- Mai bine decât un creier de bărbat.
- Poftim?
- Simone de Beauvoir. Tatăl ei îi tot spunea că are "un creier de bărbat".

Directorul general de la Valdeo chicoteşte cu aer superior, de parcă ar fi cel mai bun prieten al Simonei, al tatălui ei şi al câinelui lor. Joanna râde în sinea sa. Prior are, în cel mai bun caz, o vagă idee despre cine e tipa asta, Simone, dar stăpânul unui gigant farmaceutic de treizeci de miliarde de dolari nu-şi permite luxul să aibă nici cea mai mică lacună. O catedrală gotică... Ce mizerie!

Joanna s-a deplasat la sediul central al firmei Valdeo, în Philadelphia, împreună cu un tânăr avocat asociat, care se ocupă de dosare şi, de altfel, le şi cară. Compania farmaceutică este de şapte ani clientul firmei Denton & Lovell, în mare parte pentru chestiuni fiscale şi de preluare a altor firme, sunt trei luni de când ea lucrează cu ei şi două luni de când Prior este interlocutorul ei direct. De la prima întâlnire, Prior a întrebat-o, cu acea frazare lentă de Texas, pe care o mai păstrează, şi cu acel zâmbet de carnasier mare, căruia nu-i pasă de prădători:
- Spuneţi-mi, maestre, ştiţi de ce v-am ales dintre toţi imbecilii ăia de la Denton & Lovell?
- Lăsaţi-mă să ghicesc, domnule Prior. Pentru că am terminat prima din promoţie la Stanford, poate, pentru că sunt o femeie tânără, fără îndoială, pentru că sunt negresă, cu siguranţă. Şi, de asemenea, pentru că reuşesc să câştig toate procesele împotriva albilor de modă veche, cu care aţi fost la Harvard.

Prior a izbucnit în râs.
- Da, maestre, şi pentru că sunteţi singura care îndrăzneşte să-mi dea un astfel de răspuns.
- Eu, domnule Prior, v-am acceptat în calitate de client doar pentru că sunteţi capabil să mă suportaţi.

Prior a adăugat, deoarece nu ar fi tolerat niciodată să nu aibă el ultimul cuvânt:
- Nu uitaţi totuşi că am terminat la Carnegie Mellon University.

Meci nul. De la această confruntare, Joanna Wasserman şi Sean Prior simulează că ar fi cei mai buni prieteni de pe planetă. Că îşi vorbesc de la egal la egal. Prior îşi face din asta un punct de onoare, este momentul lui de amestec social şi rasial relativ, de care moştenitorul multimilionar este mândru, chiar se bucură că este capabil să discute fără a arăta nici cea mai mică urmă dispreţ cu o mică negresă supradotată din Houston, o bursieră merituoasă a affirmative action, fiica unui electrician şi a unei croitorese - i se furnizaseră toate informaţiile.

În discuţiile lor, în ciuda a ceea ce îi separă - treizeci şi trei de ani, două miliarde de dolari în stock-option şi o proteză dentară sclipitoare -, cei doi abuzează de prenume, iar acest lucru le colorează conversaţia cu o notă rafinată de ipocrizie veninoasă. Parcă ar fi latini, atât de familiar se poartă unul cu altul. Ca un burghez care se declară prietenul grădinarului său, Prior crede în această prietenie fictivă, dar Joanna nu cade uşor în capcană. Ea distinge în rânjetul lui Prior amprenta Sudului pe care îl poartă în el, acele semne şi nuanţe simbolice care impregnează toate relaţiile rasiale, recunoaşte această postură spontană, care permite unei doamne albe bogate, coafată impecabil, să-i ofere şoferului ei negru cel mai radios zâmbet, un zâmbet de afecţiune zdrobitoare, în care poate fi descifrată certitudinea imperioasă a inferiorităţii naturale a acestui nepot de sclav, acel zâmbet otrăvit, care nu s-a mişcat niciun centimetru de la Pe aripile vântului până acum şi pe care Joanna l-a văzut în toată copilăria ei desenându-se pe feţele pudrate ale clientelor albe ale mamei ei, croitoreasa.

Într-o zi - se întâmpla la finalul secolului XX -, la ieşirea din liceu, în timp ce micuţa Joanna aştepta autobuzul şcolii, o limuzină neagră s-a oprit în faţa ei, geamul colorat din spate s-a deschis şi o colegă de clasă i-a propus să urce, cu un zâmbet care trăda pur şi simplu bucuria de a mai sta câteva minute împreună cu ea.
- Absolut, Joanna, se fandosea mama ei, urcă, facem un mic ocol şi te lăsăm acasă, nu-i nimic.
"Nu-i nimic." Joanna a înţeles: mama contrariată cedase insistenţelor fiicei sale. Şi copilul s-a urcat în spate în marea berlină germană, alături de prietena ei. Doamna de la volan a vrut să arate că e politicoasă, făcând conversaţie:
- Deci, Joanna, ce vrei să te faci când vei fi mare? Nu croitoreasă ca mama ta, nu-i aşa?

Joanna nu a răspuns. Când a ajuns acasă, s-a aruncat în braţele mamei, cu ochii umezi, a strâns-o la piept, apoi şi-a scos caietele. Aroganţa unei propoziţii tocmai crease cea mai recunoscătoare dintre fete şi cea mai sârguincioasă elevă din şcoală.

Douăzeci de ani mai târziu, Joanna ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă. Mai presus de toate, ştie că în acest proces al heptaclorului, unde majoritatea manipulatorilor sunt femei, aproape toate de culoare, o avocată neagră, atât de combativă, îşi va depăşi limitele şi va împiedica agresivitatea adversarilor. Prior pe asta se bazează oricum. Joanna a ghicit chiar că el a vrut atât de mult să fie avocata lui, încât a reuşit să facă să fie recrutată de D&L, în ciuda pretenţiilor ei salariale, pe care aceasta le spera descurajante; i s-a repartizat imediat un client şi unul singur: Valdeo. Ba mai mult, cabinetul de avocatură, fapt extrem de rar, a avansat-o direct la gradul de partner.

Ferestrele largi ale biroului lui Prior, situat la ultimul etaj al unei clădiri înalte din anii '30, au vedere la Delaware River. În prezenţa unui vizitator, Prior nu se poate abţine să străbată camera în lung şi-n lat, în postura satisfăcută de proprietar, pretinzând că este absorbit de priveliştea oferită de râu, cu braţele încrucişate şi cu bărbia ridicată à la Mussolini. De fiecare dată, avocata îi oferă acele lungi secunde de poză în aparenţă meditativă, din moment ce sunt doi de la cabinetul de avocatură în birou, iar acest fapt ridică minutul la o sută de dolari. Odată, îi atrăsese atenţia. Prior îşi smulse din memorie o frază foarte cinică: Dacă banii nu ar fi atât de supraestimaţi, le-am acorda mai puţină valoare... Formularea nu-i aparţine, dar lui Prior îi place s-o citeze. Într-o lume de gestionari, în care toată cultura literară este incongruentă, el a făcut din ea un instrument puternic de dominaţie simbolică. Şi, când a apărut ameninţarea unui proces penal în legătură cu heptaclorul, acest insecticid lansat fără validarea tuturor testelor, când consiliul de administraţie a dat semne de îngrijorare, Prior a pulverizat principiul de precauţie cu abilitate: "Dragii mei colegi, mă gândesc întotdeauna la poemul atât de frumos al lui Ralph Waldo Emerson, care se termină astfel: «Nu mergeţi într-acolo unde vă duce drumul. Mergeţi într-acolo unde încă nu există drum şi lăsaţi o urmă nouă». Deci da, vom lăsa o urmă în lupta fără sfârşit de a hrăni omenirea".

Heptaclorul... Motivul pentru care Joanna se află în biroul ăsta este această moleculă activă, care împiedică unele insecte să treacă dincolo de stadiul larvar. În anii 2000, Valdeo a sintetizat-o, de atunci brevetul a intrat în domeniul public, aşa că îl produc şi alte firme. Dar s-a dovedit foarte clar că e un puternic cancerigen, chiar şi în doze mici, şi este, de asemenea, un perturbator endocrin. Acum, când Austin Baker a lansat o class action, Valdeo riscă să plătească sute de milioane.
- Să vorbim despre cazul nostru, dacă nu vă deranjează, Sean. Cu şaizeci şi cinci de bolnavi care acuză până acum Valdeo de imprudenţă, acest proces ne poate costa scump.

Joannei îi place mult cuvântul imprudenţă, acest neologism care presupune absenţa intenţionalităţii. Nu detestă deloc pronumele "noi", care semnifică în ce măsură firma ei este solidară cu interesele clientului. Continuă:
- Spuneţi-mi, Sean: există riscul ca Austin Baker să prezinte dovezi că Valdeo cunoştea pericolul acestei molecule şi l-a ascuns celor care au manipulat-o?
- Nu văd cum.
- Dacă vi se pune o întrebare similară la proces, răspundeţi orice în afară de: "Nu văd cum". După cum am spus, formularea este perversă şi aş obiecta la ea. Începeţi prin a repeta că această moleculă este inofensivă.
- Bineînţeles că este. Testele noastre terapeutice actuale contrazic studiile independente prezentate de Austin Baker.
- Perfect. Spuneţi-o din nou oricum. Va fi expert Contra expert, Sean. Problema noastră este fostul vostru inginer, Francis Goldhagen. Potrivit acestuia, Valdeo ar fi hotărât să nu păstreze testele care dovedeau nocivitatea heptaclorului.
- Am avut rezerve faţă de documentele lui şi i-am respins concluziile. De altfel, am cercetat, iar viaţa privată dovedeşte că poate minţi, cel puţin pe soţia sa.

Avocata oftează. Câştigarea acestui proces cu astfel de proceduri ar putea afecta imaginea cabinetului pe termen mediu. Dar nici pierderea sa pe termen scurt nu este o opţiune.
- Nu vreau să-l discreditez astfel. Valdeo nu ar ieşi cu obrazul curat din procesul ăsta, şi nici justiţia.
- Ştiţi, Joanna, justiţia este ca dragostea maternă, toată lumea ar fi mai degrabă pentru... Dacă tot vorbim despre familie, Joanna, ce mai face sora dumneavoastră?

Ştie, îşi dă seama imediat avocata. Evident. Prior, care i-a cercetat punctele slabe, Prior ştie că, în februarie trecut, sora ei mai mică a fost diagnosticată cu colangită sclerozantă primară. Ştie, de asemenea, că o tânără studentă ca Ellen a încheiat evident o asigurare de sănătate clasică înainte de a constata, nedumerită, că nu acoperă această boală rară care este CSP. Prior crede că doar pentru Ellen a acceptat Joanna postul bine plătit la Denton & Lovell. Fără acel transplant de ficat, facturat la două sute de mii de dolari, Ellen ar fi fost deja moartă, iar acum va trebui să verse cel puţin o sută de mii în fiecare an, o sută de mii de dolari doar ca să supravieţuiască, nu-i aşa, zece ani, poate cincisprezece, cu speranţa că trupul ei fragil rezistă la colangită, că va rezista până vom găsi poate un remediu. Prior se înşală. Salariul a contat, desigur, dar Joanna dorise acea poziţie înaltă, acea movilă de bani din vârful căreia putea contempla amploarea revanşei sale.

Directorul continuă, cu o voce profundă, în care strecoară toate regretele de care este capabil:
- Este groaznic prin ce trece ea. Credeţi-mă, vă sunt alături din toată inima.
- Sunt... foarte impresionată.
- Dacă sora dumneavoastră are nevoie de ceva, Joanna, suntem cei mai în măsură să ajutăm. Clinică, medicamente, noi proceduri.
- Mulţumesc, Sean. Deocamdată trebuie să fim siguri că transplantul de ficat a reuşit. Dar reţin propunerea făcută. Vă rog, să revenim la acţiunea colectivă împotriva heptaclorului. O să-l rog pe colegul meu, maestrul Spencer, să vă prezinte un rezumat al planului nostru de apărare.

De îndată ce tânărul avocat şi-a terminat prezentarea, Sean a semnalat, cu o mişcare a bărbiei, că acceptă strategia de apărare a casei de avocatură Denton & Lovell. Le strânge mâinile, ceea ce înseamnă că, din partea lui, întâlnirea s-a încheiat. Când Joanna urmează să părăsească şi ea biroul, o reţine.
- Joanna, aş dori să vă propun o oportunitate. Anume, să vă alăturaţi nouă la reuniunea de la Dolder Club de mâine-seară, sâmbătă. Aţi auzit de Dolder, nu-i aşa?

Joanna dă din cap. Auzise. Un club foarte privat, chiar mai confidenţial decât modelul său, Bilderberg. Fiindcă, în timp ce Bilderberg adună în fiecare an, în spatele uşilor închise, o sută de personalităţi din lumea afacerilor şi politică, la Dolder au acces doar douăzeci de patroni, elita "big pharma": de cincizeci de ani, nimeni nu ştie când se ţin aceste întâlniri, nici ce se discută acolo. Este posibil să fie negociat preţul medicamentelor, să se facă mici aranjamente între prieteni, să se decidă direcţiile pe termen lung. Conspiratorii îşi îndeplinesc misiunea din tot sufletul. Prior surâde.
- Vă voi prezenta în calitate de consilieră personală, ceea ce după mine chiar sunteţi. Reuniunea anuală se ţine de această dată în Statele Unite, aşa că îmi revine mie, un american, onoarea să rostesc discursul principal. Tema vă va interesa, este "Sfârşitul morţii". Un viitor laureat al Nobelului, vorbesc serios, îşi va prezenta cercetările despre filogenetica embrionului, iar apoi vor mai fi două intervenţii, ceea ce veţi auzi vă va ului. Iertaţi-mă că v-am anunţat atât de târziu, ştiţi bine paranoia de la noi. Va fi în Manhattan, în salonul Van Gogh, în Surrey, Upper East Side. Puteţi să ajungeţi în jurul orei opt?

Joanna încearcă să-şi dea seama cum să-i răspundă că Da, este o onoare, Sean, dar, din păcate, îmi spuneţi puţin cam târziu şi mă tem că nu voi... Dar, instinctiv, îşi pune mâna pe burtă într-un gest protector de când lumea. Pentru că e un lucru pe care Prior nu-l ştie: Joanna este însărcinată.

A aflat fix acum şapte săptămâni: şi-a făcut testul în toaleta de la Denton & Lovell, între sashimi-ul mâncat pe fugă şi întâlnirea dintre partners. Şi, când cele două dunguliţe grena au apărut afişate pe bandă, Joanna a simţit că-i tresaltă inima de bucurie.

Bărbatul pe care îl iubeşte Joanna este ilustrator şi lucrează în presă. La sfârşitul lunii octombrie a anului trecut, un lider neo-nazist a depus o plângere pentru unul dintre desenele sale pe care l-a considerat jignitor, ea a reprezentat ziarul în instanţă şi a câştigat prin K.O. "Keller vs. Wasserman" serveşte acum drept referinţă pentru cazurile asemănătoare: a scrie, într-un desen sau în altă parte, că unui susţinător al supremaţiei albe îi lipseşte materia cenuşie nu este o insultă, ci o opinie, chiar un diagnostic. A fost uşor. În aceeaşi seară, Aby Wasserman a invitat-o la cină la Tomba's, un restaurant prea scump pentru el şi, la sfârşitul mesei, la îndemnul inimii, a întrebat-o, bâlbâindu-se încontinuu, ce planuri de viitor are. Se abţinuse să-i spună că s-a născut pentru a o iubi şi a i se supune, deşi chiar aşa gândea. Nici Joanna nu se îndoia de asta. El i-a oferit un stilou, Poftim, Joanna, este de la Waterman, nu e prea departe de numele meu nemţesc, ah... numele meu pe care aş vrea să-l porţi, dar ştii, vreau şi eu să-l port pe al tău. Joanna luase stiloul, îl deschisese şi, pe faţa de masă albă din bumbac, scrisese pur şi simplu Joanna Woods-Wasserman, evitând să fie prea lacrimogenă. Patronul le-a permis să plece cu faţa de masă.

Au vrut un copil imediat şi au făcut ceea ce este necesar pentru a-l avea - foarte des, îndelung şi în numeroase locuri. Doctorul a fost categoric: s-a întâmplat după întoarcerea Joannei din Europa, la începutul lunii martie, cu zborul acela abominabil, în care se hotărâse că, dacă va supravieţui, se va căsători cu el, iar înainte de nuntă, la începutul lunii aprilie, gameţii lor s-au întâlnit şi au decis pe loc să fuzioneze. Nu putem mulţumi suficient susţinătorului supremaţiei albe. Şi, în plus, evreul Aby, diminutivul pentru Abraham, a propus să îl numească Adolf dacă e băiat. Ca a al doilea prenume, l-a temperat Joanna râzând. Şi imediat s-a învinovăţit pentru că era atât de veselă, când sora ei se pregătea să aibă parte de o agonie lentă. Dar o fericire de câteva grame a crescut în ea şi a invadat totul.

Prior insistă.
- Joanna? La Dolder?

Mâine-seară? Complicat: plănuia să-şi sărbătorească a treia lună de sarcină împreună cu părinţii... Pe de altă parte, să te întâlneşti cu diavolul, ca să dansezi cu el, nu este lipsit de interes.

Avocata nu apucă să ia o decizie, fiindcă un telefon negru, grosolan, o vechitură din bachelită, sună pe biroul lui Prior. El ridică imediat şi răspunde, iritat:
- Am cerut să nu fiu deranjat... OK... Îi comunic.

Prior se întoarce spre Joanna, cu un zâmbet mirat.
- Probabil că vă va surprinde, Joanna, dar sunteţi Aşteptată în spatele acestei uşi de doi ofiţeri FBI. Încă mă bazez pe dumneavoastră pentru mâine, dacă vor hotărî să vă elibereze, desigur.