John Rain. Pactul asasinilor

 

Barry Eisler
John Rain. Pactul asasinilor
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro

Afacerea asasinatelor are propria-i atracţie gravitaţională şi dacă te apropii prea mult, sau dacă rămâi prea mult în preajma ei, nu te vei elibera niciodată.

John s-a retras din activitate şi de aceea curiozitatea îi este stârnită când i se propune o misiune misterioasă: să aranjeze trei decese "naturale" pentru un milion de dolari. Însă una dintre ţinte este o femeie, iar John are reguli stricte care-l opresc să asasineze femeile.
Fără ca el s-o ştie, femeia aceea este o poliţistă aflată pe urmele unei reţele ce se ocupă cu pornografia infantilă, care-l cunoaşte pe Dox.
Iar când John se întâlneşte cu ea şi cu Dox, şi apoi apar Kanezaki, Delilah, Horton şi alţii, începe o misiune de neuitat din Japonia în Seattle, şi de la Washington la Paris.

"Ca de obicei la romanele scrise de Eisler, intriga este plină de întorsături, proza este viguroasă, iar acţiunea se desfăşoară rapid. Rezultatul este altă carte pe care n-o poţi lăsa din mână de la unul dintre cei mai buni scriitori de thrillere din lume." (Asociated Press)

Fragment
 
 Prolog

Arrington fuma pe întuneric. Fumatul însemna mult, nu numai pentru plăcerea sa intrinsecă, ci şi pentru că bărbatul ştia foarte bine ce efect avea asupra sa. Acceptarea riscurilor inerente implicate, preţul plăcerii, ridica nivelul fumatului, de la un simplu răsfăţ, la ceva mai asemănător unei pasiuni. La urma urmelor, trebuie să iubeşti cu adevărat ceva - trebuie să i te fi dedicat - ca să fii de acord să i te sacrifici.

Totuşi el n-o făcea mereu. Nu urmărise niciodată ca fumatul să devină un reflex sau o rutină, ci mai degrabă să aibă un impact. Să marcheze un moment anume. Să însemne ceva special, ba chiar ceva extrem.

Iar în seara asta erau întrunite toate cerinţele respective. Din unele puncte de vedere, ceea ce tocmai aflase sfida raţiunea. Cum s-ar fi putut ca un lucru atât de groaznic să conţină în acelaşi timp ceva atât de incredibil de bun?

Arrington mai simţise o dinamică similară doar o singură dată până atunci: pe 11 septembrie 2001, când la CIA sosise ştirea atacării Pentagonului, iar primul lui gând fusese "Kelly e acolo". Kelly, care cu numai o lună în urmă îl anunţase că voia să divorţeze şi că spera din toată inima s-o poată face amiabil, cu drepturi corespunzătoare de vizitare, pentru ca el să poată continua să fie un tată pentru cele două fetiţe ale lor, fără alt sprijin financiar decât cel pe care l-ar fi impus oricum legea.

Şi apoi ea dispăruse. Murise. În locul unui om divorţat, trist şi împovărat de pensia alimentară, Arrington devenise brusc văduvul unei martire din Departamentul Apărării, sanctificată prin moartea ei, şi beneficiase de o poliţă de asigurare de viaţă de ordinul sutelor de mii de dolari, la care se adăuga milionul de dolari de la Fondul de Compensare a Victimelor din 11 septembrie. Era bogat, în loc să fie sărac. Era omagiat, în loc să fie dispreţuit. Acesta era micul secret murdar al lui 11 septembrie, gândi el. Nu teoriile conspiraţiilor - acuzaţii despre cunoaşterea anterioară a evenimentelor, despre demolare controlată şi acţiuni din interior. Adevăratul secret era că, în pierderea generală, existaseră şi câştigători. La urma urmelor, statistica afirma că jumătate dintre căsătorii se terminau prin divorţ. Iar divorţul era chimioterapia căsătoriei, ceva atât de scump şi de toxic, încât doar cuplurile disperate recurgeau la el ca tratament.

Şi dacă jumătate dintre căsătorii erau atât de canceroase încât să justifice un tratament echivalent chimioterapiei, ce spunea asta despre restul? Câţi nedivorţaţi învăţaseră pur şi simplu să trăiască cu boala, deoarece tratamentul părea chiar mai rău decât ea?

Iar toate combinaţiile acelea nefericite, răul şi mai răul, luaseră sfârşit în dimineaţa aceea. Văduvele şi văduvii fuseseră sanctificaţi de naţiune şi acoperiţi cu cash. Arrington simţise imediat similitudinea cu ziua de azi, totuşi ramificaţiile complete erau atât de vaste, încât avea nevoie de acest moment în livingul casei sale, cu luminile stinse, cu firicelele de fum de tutun ridicându-se şerpuit pe lângă degetele lui şi cu nicotina ascuţindu-i focusarea, pentru a încerca să înţeleagă pe deplin.

Iniţial, el crezuse că va fi pur şi simplu un alt scandal pentru Serviciul Secret. Nu-i păsa de aşa ceva, dincolo de valoarea politică pe care credea că ar putea s-o extragă. Apoi avusese o intuiţie. Cu bătaie lungă, aşa o considerase. Dar se dovedise că avusese dreptate. Ba chiar în mod spectaculos. Pe de o parte, totul îi confirma temerile cele mai profunde. Temerile despre care psihiatrii CIA se pronunţaseră ca fiind "exagerate" - ca şi cum ei ar fi avut vreo bază pentru a opina despre geopolitică. Temerile pentru care ştia că râdeau de el pe la spate colegii lui mulţumiţi de sine. Cele pe care ei le folosiseră pentru a-i deraia cariera.

Dar pe de altă parte... nu fusese oare descoperit exact de persoana cuvenită? Cine altul ar fi ştiut cum să-l utilizeze pentru a proteja ţara? Cine altul ar fi avut voinţa şi intuiţia care le lipsiseră tuturor celor care râseseră de Arrington, îl marginalizaseră şi, în cele din urmă, îl aruncaseră peste bord?

Pentru a proceda corect erau necesare unele decizii... dificile. Dar când era în joc sănătatea unei păduri, nu-ţi puteai permite să te concentrezi asupra câte unui copac. Ba chiar, pentru a proteja pădurea, uneori trebuiau construite bariere antiincendiu şi unii arbori trebuiau îndepărtaţi.

Primul pas avea să fie cel mai puţin plăcut. Trebuiau eliminate riscuri de securitate. Trebuia protejată integritatea informaţiilor. Prea mulţi oameni ştiau şi problema avea să se înrăutăţească dacă el ar aştepta mai mult. De fapt, în numai câteva zile, dacă nu chiar mai devreme, s-ar fi putut deja să fie prea târziu.

În mod clar, nimic din toate astea nu putea fi întreprins din interiorul guvernului. Pentru că problema era exact guvernul, care fusese deja infiltrat, aşa cum Arrington suspectase mereu. Surprinzător era doar faptul că boala era chiar mai avansată şi mai răspândită decât îşi imaginase. Totuşi el ştia cu exactitate cum să se asigure că problemele vor fi atacate aşa cum trebuia. De către o forţă externă. Un fel de... supliment de vitamine pentru sistemul imunitar al corpului politic.

Stinse ţigara, strivind-o în scrumieră, şi închise ochii, simţind că inima îi bătea la fel de puternic ca la prima lui săritură cu paraşuta. Ceea ce, desigur, era logic. Pentru că mizele erau foarte mari, pentru că marjele de eroare erau foarte reduse. Însă el avea s-o facă. Avea s-o ducă până la capăt. Şi ei aveau să vadă. Ei toţi aveau să vadă. Luă telefonul şi făcu apelul care avea să pună totul în mişcare.

Partea I

Capitolul 1. Rain

Le-am spus "nu". Dar aş fi putut la fel de bine să le spun "da". Afacerea asasinatelor are propria sa atracţie gravitaţională şi, dacă te apropii prea mult sau dacă rămâi prea mult în preajma ei, nu te vei elibera niciodată.

Sau poate că-i doar mai confortabil să dăm vina pe circumstanţe, ori pe soartă, ori pe un alt factor exterior, pentru rezultate care, de fapt, au fost declanşate de noi înşine. La urma urmelor, aş fi putut închide site-ul securizat. Aş fi putut reteza conexiunea aceea. Aş fi putut rătăci prin lume aidoma lui Bashō, fără legături, fără pripoane, distant şi intangibil ca unul dintre norii solitari ce l-au inspirat pe poetul din secolul al XVII-lea în peregrinările lui neîncetate. Dar n-am făcut-o.

Ei l-au folosit pe Larison pentru contactul iniţial. Larison, unul dintre bărbaţii cei mai periculoşi şi mai imprevizibili pe care i-am cunoscut vreodată. Şi care, după ce colaboraserăm în detaşamentul înfiinţat pentru a pune capăt unei suite de atacuri sub steag fals concepute pentru a instiga o lovitură de stat în Statele Unite, era unul dintre cei foarte puţini în care aveam încredere.

Eu locuiam în Kamakura, renunţând în cele din urmă la Tokio. După ce primisem o avere neaşteptată de diamante brute în urma jobului cu Larison şi detaşamentul, cumpărasem o proprietate - un teren pe un deal, cu vedere spre golful Sagami, obţinut printr-o succesiune complicată de intermediari şi o mulţime de bani spălaţi. Prin alţi intermediari şi cu cheltuieli încă şi mai mari, angajasem un specialist în asemenea chestiuni, un bărbat pe nume Takishita, care-mi găsise o minka, o casă a unei ferme tradiţionale japoneze, abandonată în provincia Gifu, în zona zăpezilor cunoscută uneori ca "Alpii japonezi". Takishita cumpărase în numele meu casa veche de trei sute de ani, pe care o demontase şi o adusese pe terenul meu din Kamakura, unde o reasamblase, dotând-o cu curent electric, instalaţii sanitare, ferestre mari şi alte elemente de confort modern, dar păstrându-i frumuseţea originală, ba chiar sporindu‑i‑o în toate aspectele semnificative. Crease până şi o modestă, dar frumoasă karesansui - o grădină de pietre tradiţională - în faţa ferestrei livingului, care avea să capete nuanţe diferite la fiecare schimbare de anotimp: culorile toamnei, zăpada iernii, ploile primăverii, soarele verii.

Munca a durat mai bine de trei ani, dar nu mă grăbeam. Mi-am spus că pentru o casă merita să aştept şi merita să iasă bine. Dar când proiectul s-a încheiat în cele din urmă, am redevenit frământat şi am înţeles că minka avusese mai degrabă scopul de a mă ţine ocupat, decât de a-mi oferi un loc unde să trăiesc. Stăteam pe o pernă lângă irori, vatra deschisă din mijlocul livingului, şi citeam memoriile de călătorie ale lui Bashō, Oku no Hosomichi - Drumul îngust spre interior - în japoneză şi în engleză, corectând ocazional câte un rând din traducere care mi se părea lipsit de eleganţă şi simţindu-mă ca un falsificator abil. Întotdeauna faptul că eram pe jumătate japonez şi pe jumătate american însemnase că nu eram nici una, nici alta, şi niciun fel de iscusinţă - în judo, în vorbirea celor două limbi sau în cunoaşterea culturii - nu avea să schimbe adevărul respectiv.

După ce distragerile proiectului au rămas în urmă, am înţeles că edificarea unui lucru valoros era o modalitate de sublimare, de suprimare a suferinţei legate de faptul că distrusesem relaţia cu Delilah - un act bizar de autosabotare, ţinând seama de toate forţele ce încercaseră până atunci să ne despartă şi dăduseră greş. În fiecare zi, doream să iau legătura cu ea. În fiecare zi, ştiam că ar fi trebuit s-o fac. Şi în fiecare zi... n-o făceam. Minka mea era minunată, dar începeam s-o simt mai degrabă ca pe o fortăreaţă decât ca pe un cămin.

O fortăreaţă de solitudine.

De aceea, tentativa de contactare a lui Larison a venit ca o uşurare. Ar fi trebuit s-o privesc mai degrabă ca pe un avertisment.

Utilizând un telefon criptat prin satelit, am apelat numărul pe care el îl postase pe site-ul meu securizat. Bineînţeles, faptul în sine că păstrasem telefonul acela, care nu putea fi urmărit, contrazicea noţiunea mea de "retragere". Dar oamenii remarcă rareori ceea ce preferă să nu vadă.

Mi-a răspuns după primul ţârâit şi i-am recunoscut imediat şoapta răguşită.
- Tocmai m-ai ajutat să câştig un pariu cu mine însumi. Am bănuit că era doar o glumă, totuşi nu mi-a plăcut. În domeniul meu de activitate, predictibilitatea înseamnă că te găseşti la un pas de moarte.

Dar, desigur, eu nu eram în activitate. Eu mă retrăsesem.
- Ce vrei să spui?
- Am pus pariu că n-ai închis site-ul. Şi că-l mai verifici ocazional.
- Ar fi trebuit să-mi doresc să pierzi pariul?
- Mă-ndoiesc. Ai păstrat site-ul, pentru că-i mai bine să ştii dacă cineva te caută, decât să-l sileşti să dea de tine în alt fel. Am pus pariu că eşti inteligent.

Mi-a plăcut explicaţia lui mai mult decât ceea ce începusem să suspectez eu - că poate doream să fiu găsit.
- Cum o mai duci? am întrebat, surprins şi în acelaşi timp uşor stânjenit de încântarea pe care o simţeam vorbind cu el. Dormi bine noaptea?

Cândva, în Viena, Larison îmi spusese că era chinuit de coşmaruri. Însă nu voia să vorbească niciodată despre ceea ce făcuse în Forţele pentru Operaţiuni Speciale pentru a-i cauza asemenea vise.
- Uneori, mi-a răspuns el. N-o să fie niciodată foarte bine. Dar... uneori e mai bine. Şi tu?
- M-am retras.

A râs şi am simţit o undă de iritare.
- Ce-i atât de amuzant?
- Hei, nu pe mine trebuie să mă convingi! Se pare că Hort are pe cineva căruia îi trebuie serviciile tale.

"Serviciile" pentru care devenisem cunoscut erau joburi ce necesitau aparenţa unor cauze naturale. Poţi angaja pe oricine când un glonţ, un cuţit sau o bombă pot rezolva treaba, dar când nu trebuie sub nicio formă să pară acţiunea unui asasin, atunci eram practic stăpânul pieţei.
- Horton? am repetat. Eram aproape convins că l-ai lichidat până acum.

Într-un trecut îndepărtat, colonelul Scott "Hort" Horton fusese o legendă în Operaţiunile Speciale. El mă contactase pentru a conduce detaşamentul în care îl întâlnisem pe Larison. Însă nesfârşitele lui manipulări şi înşelăciuni îi aduseseră mulţi duşmani, printre care Larison ocupa o poziţie centrală.
- Încă s-ar mai putea s-o fac. Îmi place totuşi să mi-l imaginez fumând un trabuc după cină pe veranda căbănuţei lui de lângă Lynchburg, întrebându-se de fiecare dată dacă aceasta va fi noaptea în care mă voi furişa din păduri şi-i voi veni de hac.
- Şi de aceea a apelat el la tine, ca modalitate de a-şi ţine duşmanii aproape?
- Este o posibilitate, sigur că da.
- Şi care sunt celelalte? A ieşit la pensie, nu?

Larison a râs.
- Da, exact ca tine.

Nu am comentat. Indiferent dacă avea sau nu dreptate în privinţa mea, înţelesul era destul de clar. Poate că Horton lipsise de pe scenă, dar acum căuta un mod prin care să revină.
- Bine, am spus. Dacă Horton este intermediarul, cine-i clientul?
- Şi eu am pus aceeaşi întrebare, dar Hort n-a vrut să-mi spună. A zis că-i doar pentru urechile tale. Dar dacă vrei să-mpărtăşeşti ce afli, sunt un ascultător bun.

Nu am zis nimic. Simularea reticenţei era un obicei vechi şi poate că ar fi trebuit să mă alarmeze uşurinţa cu care am revenit la el, însă principalul lucru pe care l-am observat a fost că mi se părea la fel de confortabil ca o a doua piele.

Sau chiar ca o primă piele.
- Nu i-am spus că ştiu cum să iau legătura cu tine, a continuat Larison după o clipă, deşi eram destul de sigur în privinţa asta. Oricum, eu nu ştiu unde te afli. Nu puteam spune nimănui, chiar dacă aş fi vrut sau dacă ar fi încercat să mă silească. Eşti în siguranţă. Tot retras, dacă asta doreşti.

Nici de data aceasta n-am spus nimic, iar după altă pauză, el a urmat:
- Dar ştii şi tu cum merg lucrurile. Dacă n-o să-l suni pe Hort, el o să caute alt mod de a ajunge la tine. Şi poate că următorul mod pe care-l va găsi nu va fi la fel de prietenos ca mine.

Capitolul 2. Livia

- Se pare c-ai avut dreptate cu Malaysia, zise Trahan în loc de salut. Cred că l-am găsit.

Livia simţi că inima îi tresaltă după o doză de adrenalină la auzul ştirii. Încuie uşa în urma ei şi merse pe coridor spre mansarda închiriată de FBI. Afară se lăsase ceaţa, însă încăperea avea ferestre înalte pe trei laturi, cu cărămizi între ele, şi era bine iluminată chiar şi când lămpile erau stinse.

Trahan stătea la capătul unei mese din lemn, în centrul încăperii, şi se uita la unul dintre monitoarele aflate în faţa lui.

Livia rămase în capătul opus al mesei lungi, îl privi în tăcere un moment, apoi spuse:
- Kool Kat?
- Da. Camera foto, cum ai spus tu. Am creat un 'bot de căutare să scotocească în Kuala Lumpur şi-n împrejurimi. Am găsit doar treisprezece expatriaţi care postau fotografii pe reţelele sociale cu metadate D5, la fel ca fotografiile pe care Kool Kat le postează pe site.

Livia îi spusese că aparatul Nikon D5 era prea scump pentru majoritatea localnicilor şi că ar fi trebuit să se concentreze asupra expatriaţilor, mai ales a celor cu joburi în educaţie, îngrijirea copiilor şi alte profesiuni ce ofereau acces la copii. Chiar şi un hacker de top trebuia să ştie ce anume să caute şi nimeni nu-i cunoştea pe ciudaţi şi pe prădători mai bine ca Livia.
- Treisprezece? zise ea. Nu poţi reduce mai mult?
- Am făcut-o deja. Trei au călătorit în săptămâna când Kool Kat n-a postat fotografii noi. Doi britanici şi un neozeelandez. Tocmai ţi-am trimis datele lor - pun prinsoare c-o să te prinzi cine-i Kool Kat, doar văzându-le. La fel cum ai ştiut că fotografiile lui erau cu copii malaysieni. Şi apropo, cum ai ştiut?

La întrebarea aceea se putea răspunde în multe feluri. Livia i-ar fi putut spune că în copilăria ei de fetiţă lahu pe nume Labee, în dealurile din provincia thailandeză Chiang Rai, devenise expertă în nuanţe care occidentalilor le scăpau de obicei. Sau că, după ce văzuse nenumărate ore de înregistrări cu copii abuzaţi sexual, devenise conştientă de diferenţele culturale. Copiii din unele culturi ţipau. Alţii erau mai stoici. Ea însăşi, când fusese vândută în Statele Unite, la vârsta de treisprezece ani, trecuse de la o stare la alta, stoică atunci când bărbaţii o exploataseră pe ea, ţipând când o făcuseră cu surioara ei mai mică, Nason.
- A fost o intuiţie, răspunse acum, alungând imaginile din postările video ale lui Kool Kat.

Se pricepea să se disocieze de ceea ce se petrecea, ignorând teroarea şi suferinţa şi concentrându-se asupra graiului în care ţipau copiii şi asupra a ceea ce putea afla din aspectul torţionarilor lor, în ciuda măştilor pe care le purtau, sau din eventualele detalii de pe fundal, care ar fi putut oferi indicii despre locul unde se găseau.

După aceea însă disocierea se dezintegra de fiecare dată. O părăsea, lăsând-o să continue ca om cu tot ceea ce văzuse ca poliţist.
- Ceea ce poliţiştii numesc "intuiţii", zise Trahan, hackerii FBI-ului numesc "recunoaşterea tiparelor".

Părea ca şi cum ar fi încercat să afle ceva.
- Chiar aşa, Terry?

Bărbatul încuviinţă din cap.
- Dar pentru ca tiparele să aibă sens, ai nevoie de date. Cu cât ai mai multe date, cu atât e mai bine.

Livia îl privi, nesigură asupra direcţiei în care se îndrepta prin comentariul acela. Cu părul şaten lung până pe umeri şi barba asortată, Trahan degaja un aer atât de placid, încât părea permanent drogat. Dar era în mod evident un hacker excepţional
- Livia văzuse asta cu ochii ei şi, în plus, dacă n-ar fi fost bun în ceea ce făcea, FBI-ul nu l-ar fi alocat grupului operativ comun Child's Play. Ca atare, poate că reţelele de computere nu erau singurele pe care se pricepea să le examineze.

Când ea nu răspunse, Trahan zise:
- Îmi pare rău că nu te pot ajuta în privinţa asta. Mă refer la fotografii. La videoclipuri. Am încercat, dar... nu mă mai pot uita la ele. Nu ştiu cum poţi tu să te uiţi.

Deci asta voia să zică. Livia i-ar fi putut spune că nici majoritatea poliţiştilor nu se puteau uita. Ea nu-i învinovăţea.

Oamenii reacţionează diferit faţă de oroare, iar în cazul Liviei era obsesia faţă de protecţie. Încercarea permanentă de a o salva pe sărmana Nason printr-un înlocuitor.

Femeia bănuia că şefii poliţiei din Seattle înţelegeau psihologia. Livia trimisese după gratii destui violatori pentru ca tiparul să fie evident. Şefii nu ştiau însă - şi nu ştia nimeni - că ea avea nevoie, de asemenea, de răzbunare. În mintea ei, unicul lucru mai bun decât un violator trimis la închisoare era un violator aflat în cimitir, şi începând din urmă cu cincisprezece ani, când era încă în liceu, omorâse peste o duzină.
- Nu-ţi face griji, rosti ea acum. Nici eu nu pot să fac ce faci tu.
- Vreau să zic că nu ştiu cum poţi să vezi chestiile alea şi să nu-i omori pur şi simplu pe autorii lor.

O privea cu atenţie şi, pentru o clipă, Livia se întrebă dacă nu cumva comentariul acela fusese un test. Dar nu, nu era genul acela de priviri şi, oricum, n-ar fi fost prima dată când ea îi surprinsese privirea zăbovind. Trahan încercase, de asemenea, să flirteze cu ea de câteva ori şi, chiar dacă Livia nu-l încurajase, nici n-o deranjase. O tentativă de flirt era lucrul cel mai neînsemnat căruia trebuia să-i facă faţă o poliţistă asiatică atrăgătoare. În plus, Trahan era inofensiv. Un tânăr cu inimă bună. Sigur că da, cam sensibil pentru materialele ce ajungeau să fie partajate pe o reţea precum Child's Play, dar asta nu însemna altceva decât că era uman.

Şi totuşi... privirea lui era mai intensă ca de obicei.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea.
- Obrazul tău, rosti el, mijind ochii. Este... te-a lovit cineva?

Ea ridică un deget spre vânătaie, de care uitase.
- Ai putea spune şi aşa.
- Vorbeşti serios? Este... eşti bine?

Livia râse, mişcată fără să vrea de faptul că hackerul slăbănog simţea un imbold latent, indiferent cât de prostesc, de a o proteja.
- Predau tehnici de autoapărare pentru femei. Aseară am încasat un cot. Nimic important.

Trahan ridică sprâncenele.
- O femeie ţi-a făcut asta?

Dacă altcineva ar fi fost autorul comentariului, Livia s-ar fi putut simţi iritată. Poate chiar ar fi vrut să-i dea individului o lecţie. Sosit din partea lui Trahan însă, nu putea decât să-i stârnească un zâmbet.
- Nu crezi că o femeie poate lovi cu cotul? Deşi, întâmplător, lovitura asta a venit de la un bărbat.
- Ah... Ai zis "tehnici de autoapărare pentru femei", aşa că m-am gândit...
- Un curs de tehnici de autoapărare pentru femei care nu le antrenează împotriva bărbaţilor n‑ar avea cine ştie ce utilitate.
- Da, ai dreptate... Nu mă gândisem la asta până acum.

Livia flutură din mână cu un gest de nepăsare.
- Nu-ţi face griji. Tehnicile de autoapărare pentru femei sunt domeniul meu. Computerele sunt domeniul tău.
- Da, bun... îmi pare rău că nu ţi-am găsit mai multe informaţii, răspunse el, părând uşurat să revină pe un teren familiar. Cum stăm în privinţa timpului? Spuneai că suntem contracronometru.
- Aşa este. FBI-ul a acţionat inteligent, nedifuzând ştirea arestării administratorului, şi s-a descurcat excelent simulându- i activitatea pe site. Dar până la urmă unul dintre membri va observa că ceva nu-i în regulă. Iar atunci va posta o avertizare şi va dispărea, iar peste încă o secundă toţi şobolanii din Child's Play se vor topi în beznă.
- Asta ar fi de tot rahatul. Deocamdată n-avem decât cinci nume din o sută şapte membri.
- Păi, atunci, cu cât găsim mai mulţi înainte să fim deconspiraţi, cu atât mai multe arestări vom face imediat după aceea. Aşa că să nu mai zăbovim!

Trahan se uită la paharul de carton cu cafea pe care-l ţinea ea în mână - Uptown Espresso, aflat la două intersecţii depărtare în districtul South Lake Union din Seattle. FBI-ul îl instalase pe hacker într-o mansardă din cartier fiindcă era rezonabil de aproape de sediul poliţiei, însă Trahan era un tip sedentar şi Livia apreciase că era mai eficient să vină la el aici, decât să încerce să aranjeze o întâlnire la sediu.

Porni spre capătul lui de masă.
- Ia, îi zise şi-i întinse cafeaua. Cappuccino extra-large. Favorita ta.

El luă paharul şi zâmbi.
- Ca să mă menţii funcţional? Livia i-ar fi putut întoarce surâsul, însă nu dorea ca tânărul să-şi facă vreo impresie greşită. De aceea reveni în capătul opus al mesei, se aşeză şi deschise laptopul pe care-l folosea când lucra în mansardă.
- Aşa ceva, îi răspunse. Ia să vedem acum ce aflu de la expatriaţii ăia din KL care-ţi plac ţie.
- Bine. Eu voi urmări o anomalie peste care am dat când 'botul meu căuta metadate despre Kool Kat.
- O anomalie? zise ea, repetându-i deliberat cuvintele, aşa cum făcea când interoga un suspect.

Tehnica funcţiona bine mai ales asociată nevoii tipic masculine de a oferi explicaţii femeilor.
- Mda, încuviinţă Trahan, răspunzând inconştient la tehnica respectivă. De obicei, toţi tipii ăştia folosesc criptarea pentru a-şi masca identităţile, însă recurg în general la software-uri de criptare comercială.
- Criptare comercială?
- Da, care poate fi cumpărată legal. Un asemenea soft nu-ţi poate spune absolut nimic despre utilizator decât că-i atent în privinţa securităţii. Însă cel peste care am dat... ştiu că sună cam ciudat, dar cred că-i al meu.

Asta o luă într-adevăr prin surprindere.
- Ce vrei să zici?
- Păi, majoritatea chestiilor pe care le fac în prezent sunt contracte de hacking pentru FBI, dar în trecut am lucrat pentru fel de fel de agenţii. Odată m-a angajat Serviciul Secret ca să concep o suită de instrumente de comunicaţii criptate. Ăla a fost un proiect chiar cool.
- Şi de pe piaţă nu se poate cumpăra ceva similar?

Trahan strânse din umeri.
- Ştii cum gândeşte guvernul - dacă-i disponibil şi pentru civili, înseamnă că nu poate fi atât de bun ca unul de comandă.

De-aia aruncă mii de dolari pe cafetiere şi pe colaci de WC şi pe tot felul de prostii. E o nebunie, dar - hei! - pentru contractori ca mine e ca şi cum ar veni Crăciunul.

Livia cunoştea într-adevăr mentalitatea. Site-urile ce vindeau echipamente pentru poliţie declarau sus şi tare că produsele lor se adresau doar forţelor de ordine, pentru că ştiau că exclusivitatea percepută de poliţişti îi determina pe aceştia să se repeadă să cumpere. Decise să abandoneze pentru moment discuţia despre Kool Kat.
- Deci te-a angajat Serviciul Secret?
- Da, aveau nevoie de un soft cu care orice agent să poată să comunice cu oricare altul, fără să fie vreodată individualizat. O aplicaţie care să ofere anonimat.
- Adică...?
- Păi, dacă poţi să identifici membrii unei forţe de protecţie şi pază, în scurt timp poţi să obţii şi informaţii despre persoana pe care o protejează - informaţii pe baza cărora se poate acţiona. Aşa că, din punctul ăsta de vedere, protejarea agenţilor este aproape la fel de importantă ca protejarea obiectivului în sine. Cel puţin on-line.
- Şi tu zici că ai impresia că un membru din Child's Play utilizează aplicaţia pe care ai conceput-o tu pentru Serviciul Secret?
- În mod clar seamănă cu ce am făcut eu, dar nu ştiu cum ar fi putut ajunge în posesia ei unul dintre jegurile astea. Livia clătină uluită din cap. Nu era vina lui. Asta nu era lumea lui şi de aceea ideea lui liniştitoare că toţi violatorii de copii erau "jeguri", o specie străină şi separată de restul omenirii, nu fusese niciodată contestată.
- Concluzia logică, rosti ea lent, este că acel membru din Child's Play care-ţi utilizează aplicaţia personalizată are o legătură cu Serviciul Secret.

Urmă o tăcere prelungă. Trahan clătină din cap şi spuse:
- Da, dar...

Ea aşteptă, lăsându-l să treacă prin disonanţa cognitivă.

După o secundă, tânărul spuse:
- Însă tipii ăia... cum să zic? trec printr-o tonă de teste psihologice. Li se verifică trecutul. Sunt puşi la poligraf. Totul!
- Niciun test nu-i perfect. Şi în plus, mă-ndoiesc că vreunul dintre testele alea psihologice e conceput pentru a descoperi interese sexuale faţă de copii.
- Probabil, dar... dacă este cineva din Serviciul Secret?
- Ce vrei să spui?
- Vreau să spun - ce se va-ntâmpla?

Livia simţea că o cuprinde iritarea.
- Ceea ce se întâmplă cu orice persoană care este arestată pentru abuzarea copiilor. Dacă procurorul îşi face treaba, este condamnată la închisoare şi apoi este ţinută departe de copii pentru tot restul vieţii.
- Asta înţeleg, însă Serviciul Secret... Când am proiectat aplicaţia, am ajuns să-i cunosc pe unii dintre ei. Tipii ăia au o aură de mister. Ştii ce vreau să spun - spiritul de echipă. Dacă un agent ar fi săltat direct din Casa Albă sub acuzaţia de pornografie infantilă, ar însemna pentru ei o mare bilă neagră.
- Şi de ce ar fi asta problema noastră?
- N-am spus aşa ceva. Atâta doar că...
- N-o să-nţeleg asta niciodată. Pe cuvântul meu! Nu-i pot înţelege pe cei cărora le pasă mai mult de protejarea unei instituţii decât de protejarea copiilor.

Trahan se înroşi la faţă.
- Aici nu eşti corectă. Ştii bine că mie-mi pasă. Şi nici nu-ncerc să protejez pe nimeni. Vreau să zic - pe nicio instituţie. Ţi-am spus doar atât, dacă se dovedeşte că un agent din Serviciul Secret face parte din reţeaua Child's Play, atunci vei avea greutăţi când vei încerca să obţii un mandat de arestare. Dacă nu vrei s-auzi asta, dacă vrei să pretinzi că nu-i adevărat, perfect, e treaba ta.

Livia inspiră prelung, apoi expiră zgomotos, oferindu-şi un moment ca să se calmeze. Se străduise din răsputeri să-şi ascundă butoanele, totuşi ele erau uneori chiar acolo, la suprafaţă, aşteptând să fie apăsate.
- Îmi pare rău, rosti ea. Atâta doar că am văzut tiparul ăsta de foarte multe ori şi mă scoate din minţi. Însă n-ar fi trebuit să te bag şi pe tine în el. Ai dreptate, n-a fost corect din partea mea.
- Nu-ţi face griji în privinţa asta, clătină din cap tânărul. Îmi dau seama de ce se poate înţelege aşa. Zâmbi. Recunoaşterea tiparelor nu-i o ştiinţă. Trebuie să accepţi şi excepţii.

Ea aprobă din cap.
- Oricum, dacă unul dintre membrii reţelei Child's Play este un agent al Serviciului Secret, s-ar putea să fiu nevoită să port nişte bătălii birocratice. N-ar fi prima dată. Însă deocamdată este mult prea devreme s-o spun. Mai întâi trebuie să confirmi că aplicaţia pentru anonimat este a ta şi apoi trebuie să-l demascăm pe cel care o utilizează în Child's Play.

După vreo douăzeci de minute, în timp ce Livia examina datele, pentru a determina care dintre cei trei expatriaţi din Kuala Lumpur îşi spunea Kool Kat, Trahan rosti:
- Hopa! Asta-i naşpa.

Livia se aplecă într-o parte, ca să-l poată vedea în spatele monitorului său. Părea pământiu la faţă.
- E aplicaţia ta?

El încuviinţă, fără să-şi ia ochii de la ecran.
- Da.

Femeia nu-i înţelegea tulburarea. Probabil că-i idolatrizase cu adevărat pe agenţii pe care-i cunoscuse în timpul cât dezvoltase aplicaţia.
- Bine, zise ea. Deci este ceea ce ai bănuit. Avem un agent al Serviciului Secret suspectat că ar fi membru al reţelei Child's Play.

Trahan o privi şi clătină lent din cap.
- Nu, rosti el. Avem şase.

O nouă cale. Lecţiile coronavirusului

 

Edgar Morin, în colaborare cu Sabah Abouessalam
O nouă cale. Lecţiile coronavirusului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din franceză de Anca-Maria Pănoiu

***
Intro

Edgar Morin (n. 1921), sociolog şi filozof francez de origine iudeo‑hispanică, este recunoscut la nivel internaţional pentru contribuţia sa în ceea ce priveşte conceptul de "gândire complexă", dezvoltat în ciclul de lucrări Complexus. Studiile sale academice au vizat de‑a lungul timpului o multitudine de domenii, printre care sociologia, studiile media, antropologia vizuală, ştiinţele politice, ecologia şi educaţia. Este director de cercetări emerit al Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS), autor a peste 60 de lucrări şi a primit de 38 de ori titlul de Doctor Honoris Causa.

Sabah Abouessalam s-a specializat în sociologie urbană, predă cursuri în acest domeniu şi este directoare ştiinţifică a Catedrei UNESCO "Complexité et Territoire".

*

Un virus apărut din senin într-un foarte îndepărtat oraş din China a declanşat la începutul lui 2020 un cataclism mondial. Edgar Morin, filozof şi sociolog francez născut în perioada gripei spaniole, consideră că trecem printr-o criză care, departe de a fi întâmplătoare, constituie apogeul brutal al degradărilor multiple ale biosferei şi antroposferei, cauzate de o sete necontrolată de profit. Intelectual de stânga şi membru al Rezistenţei franceze în cel de Al Doilea Război Mondial, el condamnă neoliberalismul şi mondializarea pe criterii exclusiv tehno-economice, declarându-se adept al ecopoliticii şi propunând reforme profunde, integratoare, întemeiate pe interdependenţa dintre om, societate şi natură, cu accent pe responsabilitate şi educaţie.

Scrisă în izolare şi publicată în Franţa în iunie 2020, cartea lui Morin este o sinteză necesară a primei etape a pandemiei, care aşază criza actuală în contextul celor mai importante crize de secol XX şi început de secol XXI. Textul său este deopotrivă eseu critic, testament intelectual şi manifest socio-cultural, condimentat autobiografic şi poetic. Structurând într-o serie de idei esenţiale principalele lecţii şi provocări ale prezentului, el propune câteva soluţii organizate în ceea ce s-ar putea numi o utopie concretă, pentru un viitor despre care Edgar Morin este conştient că nu îi mai aparţine.

"Căci, până la urmă, sunt copilul tuturor crizelor pe care le-au traversat cei nouăzeci şi nouă de ani ai mei..." (Edgar Morin)

"Un veritabil program pentru lumea de după." (Libération)

"Edgar Morin este un om al sintezei. În mijlocul avalanşei de cărţi apărute pe tema crizei sanitare, propunerea lui are un dublu merit: calitatea şi profunzimea." (Laurent Joffrin)

"Publicat în urma primei etape a izolării, opusculul sociologului aproape centenar este o analiză acerbă care extrage cincisprezece lecţii din pandemie, pentru a degaja nouă provocări ale epocii post-corona şi a propune, în cele din urmă, o nouă cale." (Mediapart)

"Edgar Morin schiţează un nou model de societate. Fireşte, vom recunoaşte în el o anumită amprentă de utopie, însă mai mult decât atât, vom găsi câteva idei bine-venite şi întru totul fezabile. Căci eseul pe care ni-l propune este, în fond, un manual de speranţă." (Le Télégramme)

Fragment

Provocările epocii post-corona

Momentul istoric deosebit de grav pe care îl traversăm geme de provocări. Criza sanitară aflată în plină desfăşurare este însoţită de o criză politică şi de una economică ale căror profunzime şi durată nu le‑am măsurat încă; o criză alimentară de anvergură mondială pare, de asemenea, să se insinueze; o criză socială dramatică a început a urmare a explodării numărului de şomeri şi de lucrători cu statut precar. În Franţa, unde climatul social şi politic s‑a degradat în mod deosebit odată cu mobilizarea vestelor galbene şi cu mişcarea socială împotriva legii pensiilor, viitorul este mai neliniştitor ca oricând.

Suntem somaţi să răspundem unui ansamblu de provocări, ele însele interdependente.

1. Provocarea existenţială
 
O nouă raportare la timp

Izolarea a însemnat o baricadare, dar şi o eliberare interioară în raport cu timpul cronometrat, cu ritmul metrou-muncă-somn al angajaţilor sau cu orarele supraîncărcate ale liber‑profesioniştilor. Existenţele noastre, guvernate până atunci de un timp în continuă acceleraţie, au putut fi din nou gestionate, menajate, încetinite (evident, cu excepţia cazurilor în care a existat o supraîncărcare cu îndatoriri familiale).

Odată ieşiţi din izolare, ne vom relua oare cursa infernală? Sau ne vom păstra gustul pentru lentoare, pentru plimbări, pentru bicicletă şi slow food? Vom renunţa oare la dorinţa de a merge tot mai departe şi tot mai repede? Vom înceta oare să mai subordonăm esenţialul - propria împlinire şi legătura afectivă cu celălalt - secundarului, ba chiar futilului?

Durabilitatea noilor forme de solidaritate

Se vor păstra oare nenumăratele practici de solidaritate ivite de‑a lungul acestor luni cu totul excepţionale? Se va prelungi, se va intensifica trezirea solidarităţii survenite în timpul izolării - nu numai cu privire la personalul îngrijitor, ci şi la secunzii de coardă?

Pe durata izolării, ne‑am putut ocupa mai bine de apropiaţii noştri şi comunica cu ei, chiar şi cu aceia îndepărtaţi din punct de vedere geografic. Întrajutorarea dintre vecini a dat naştere unor prietenii. Când şi când am avut parte de plăceri estetice - am văzut filme, am citit cărţi, am ascultat muzică. Dar va favoriza asta un avânt al convivialităţii, al vieţii trăite sub semnul iubirii şi al poeziei?

Probabil că totul va fi cloroformizat prin reluarea obiceiurilor, folclorizat în amintire şi uitat în cele din urmă, faţă în faţă cu noile încercări şi crize care vor veni.

2. Provocarea crizei politice
 
Ce va mai rămâne din aspiraţiile reformatoare şi transformatoare?

Pe data de 13 aprilie 2019, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a afirmat: "A sosit momentul să părăsim cărările bătătorite, ideologiile, şi să ne reinventăm. Eu voi fi cel dintâi care o va face." Oare ne putem baza pe puterile publice pentru a părăsi cărările bătătorite, ideologiile, şi pentru a ne reinventa? Ce învăţăminte vor trage autorităţile din această experienţă? Nici măcar nu putem fi încredinţaţi că se va produce vreun progres politic, economic sau social, aşa cum s‑a întâmplat la puţină vreme după Al Doilea Război Mondial.

Nu putem şti dacă după izolare se va reinstitui aceeaşi ordine clătinată de dinainte sau dacă, dimpotrivă, conştiinţa că "nu trebuie să mai fie ca înainte" va determina avântul unor idei novatoare şi al unor forţe politice capabile să revoluţioneze atât economia, cât şi politica.

Criza a pus sub semnul întrebării neoliberalismul, substrat doctrinar al politicii duse în lume încă din anii Thatcher-Reagan, care promovează concurenţa economică liberă ca soluţie la toate problemele sociale şi umane, predicând libertatea maximală pentru întreprinderi şi un rol minimal al statului. Neoliberalismul este cel care a inspirat privatizarea serviciilor publice, reducerea serviciilor spitaliceşti şi comercializarea lor, practicile de flux şi delocalizare. Toate acestea în perspectiva, mereu dezminţită, că sporirea bogăţiei celor bogaţi se va "revărsa" peste popor. Criza a constrâns statele să îşi abandoneze politica de austeritate bugetară prin cheltuieli masive pentru sănătate, întreprinderi şi angajaţii privaţi de salariu. Tot criza a consolidat acele servicii publice care înregistrau o tendinţă de privatizare, printre care şi spitalul. În fine, a oferit protecţii vamale acolo unde a deschis toate frontierele. Să fie oare neoliberalismul doar temporar suspendat?

Mega‑criza a evidenţiat un stat incapabil să aprovizioneze atât personalul îngrijitor, cât şi populaţia cu măşti, costume de protecţie şi material sanitar, vreme de mai multe săptămâni. A pus în lumină lentori, ordine şi contraordine, directive ilizibile, precum şi semne vădite de nepregătire - adică eşecuri foarte grave. De unde cele două necesităţi inseparabile pentru orice reînnoire politică: ieşirea din neoliberalism şi reforma statului. Vom vedea cu ce mijloace în Capitolul 3.

3. Provocarea unei mondializări în criză

Am văzut deja că mondializarea a generat o interdependenţă lipsită de solidaritate. De la invazia virală încoace, statele şi‑au întors naţiunile asupra lor însele, închizându‑se faţă de exterior. Formelor de cooperare anterioare le‑au urmat competiţiile, inclusiv în ceea ce priveşte căutarea unui remediu sau a unui vaccin împotriva virusului.

Oare mondializarea chiar s‑a făcut fărâme? Se va mai reconstitui? Total? Parţial? Pe aceleaşi baze unice ale unei dezvoltări materiale de factură tehno‑economică? Nu cumva ar trebui să îmbogăţim şi să umanizăm ideea de dezvoltare, care în înţelesul său actual a distrus atâtea forme de solidaritate şi comunitate? Nu cumva ar trebui să îmbinăm o mondializare parţială cu o demondializare aşijderea?

Mondializarea a antrenat o pierdere a statelor în termeni de autonomie economică. Consecinţele au fost dramatice. Aşa cum vom vedea în capitolul următor, necesitatea de a stabili nişte politici de prevenţie în vederea următoarelor epidemii, precum şi aceea de a asigura o politică de autosuficienţă minimală în ceea ce priveşte produsele legate de sănătate (medicamente, măşti, vaccinuri) şi de alimentaţie ar trebui să antreneze reîntoarceri sau recursuri la autonomiile sanitare şi alimentare, adică forme de demondializare parţială.

4. Provocarea crizei democraţiei

Democraţia era în criză peste tot în lume înainte de epidemia de coronavirus, criză agravată de triumful corupţiei şi demagogiei. În acelaşi timp, am asistat la intensificarea formelor de naţionalism agresiv şi xenofob. Am văzut apărând peste tot state neo‑autoritare.

Oare criza pricinuită de coronavirus va agrava şi criza democraţiei? Sau va contribui la restabilirea ei?

Ameninţare la adresa libertăţilor noastre?

Înainte de toate, limitarea drepturilor noastre fundamentale cu scopul de a lupta împotriva virusului, justificată în registrul imediat, ridică o problemă prin felul în care a fost impusă şi prin riscurile pe care le comportă în viitor. Mai prudent ar fi fost să se supună la vot o lege specifică de precauţie în ceea ce priveşte epidemia, în loc să fie dezgropată starea de urgenţă, votată în 1955 în scop represiv şi care a permis cele mai cumplite spolieri în timpul războiului din Algeria.

Măsuri precum interzicerea adunărilor şi a reuniunilor sau limitarea drastică a libertăţii de circulaţie vor trebui să dispară, fără îndoială, odată cu virusul.

Într‑o societate democratică, măsurile restrictive în ceea ce priveşte libertatea trebuie limitate strict la proporţia situaţiilor. Anumite decizii au fost luate de urgenţă, fără consultări juridice ori dezbateri parlamentare - oare nu am avea motive să ne temem de o reînnoire a lor, de această dată arbitrară?

Măsurile împotriva terorismului invocate în mod excepţional au fost păstrate şi ulterior. Dat fiind că viitorul ne este ameninţat, în condiţiile unei crize universale a democraţiilor, de către forme de neo‑autoritarism, este de temut ca dispozitivele de depistare instalate în timpul pandemiei nu numai să se menţină, ci să se şi amplifice prin recursul sistematic la geolocalizare, la detectarea prin intermediul telefoanelor inteligente, la supravegherea video, la depistări prin intermediul algoritmilor, la inteligenţa artificială. Va trebui să reflectăm la asta de acum înainte.

5. Provocarea digitalului

Este evident că propagarea digitalului, în plină desfăşurare la momentul apariţiei virusului şi amplificată în perioada de izolare (prin telemuncă, videoconferinţe, Skype, e‑mailuri, reţele de socializare), va dăinui. Uneltele digitale sunt în acelaşi timp instrumente ale libertăţii şi instrumente ale aservirii. Internetul permite libera exprimare, mergând de la creativitate până la delirul de pe reţelele de socializare. Netul îi oferă unui individ înzestrat posibilitatea de a descifra coduri care protejează secrete politice şi militare şi de a‑i alerta pe cetăţeni, dar în acelaşi timp conferă o putere enormă de supraveghere a indivizilor, violând taina şi sacralitatea spaţiului lor privat.

Digitalul, internetul, inteligenţa artificială sunt tot atâtea mijloace care tind să devină scopuri în sine sau să intre în serviciul incontrolabilelor puteri care ne controlează. Potrivit spiritelor tehnocratice şi transumaniste, ele ar fi menite să instituie armonia unei mega‑maşinării sociale capabile să rezolve orice problemă.

Trebuie să fim conştienţi de faptul că fiecare tehnică pe care o posedăm riscă să ne deposedeze de întrebări de ordin etic, social şi politic care se înalţă din spiritele noastre.

6. Provocarea ecologică

Activitatea umană degradează tot mai intens biosfera, atmosfera terestră, oceanele, continentele - la nivel global - şi oraşele, fluviile, culturile - la nivel local.

Am văzut că, în perioada suspendării transporturilor şi a activităţilor industriale, aerul a redevenit pur, iar natura părea să renască. Renunţarea la maşină din lunile de izolare ar putea să ducă la o dezintoxicare automobilistă, restrângând folosirea vehiculelor la deplasările în afara oraşului. Oare vom favoriza trenul în detrimentul utilizării metropolitane a avionului? Această criză ar putea accelera transformarea traficului aerian şi reduce circulaţia persoanelor la nivel naţional şi internaţional. Întreprinderile par să fi prins gustul videoconferinţelor, ceea ce generează economii în termeni de timp, energie şi bani.

În timpul crizei ne‑am dovedit capabili să nu consumăm decât indispensabilul. Oare vom fi din nou supuşi pulsiunii consumeriste, ea însăşi stimulată de către formele omniprezente de publicitate?

Anumite măsuri şi deprinderi, mai ales alimentare, dobândite în perioada izolării, ar putea dăinui pentru a contribui la ceea ce desemnăm prin "tranziţie ecologică", fenomen care ar putea constitui o revoluţie nonviolentă a civilizaţiei.

7. Provocarea crizei economice

Nu cumva clătinarea neoliberalismului este doar temporară? Oare urmează să preia din nou comanda? De la izolare încoace, MEDEF (Mouvement des Entreprises de France, cea mai mare federaţie patronală din Franţa, fondată în 1998. - N. trad.) şi Finanţele au exercitat o formidabilă presiune asupra preşedintelui republicii franceze, pentru a‑l determina să îşi abandoneze veleităţile de a deschide calea unei economii ecologizate şi pentru a‑l constrânge să revină la Normă.

Oare economia paralizată de izolare îşi va relua cursul anterior? Nu cumva criza noastră economică mondială va conduce la o recesiune similară celei din 2008 sau la o depresiune precum cea din 1929? Sau poate va lua o cale necunoscută? Vom fi oare prada unei crize gigantice, de anvergură planetară, de al cărei deznodământ barbar avem motive să ne temem?

Oare vom reuşi, dacă nu să reglăm economia mondială, atunci măcar să reducem puterea hipercapitalismului, să reformăm sistemele bancare, să controlăm speculaţia bursieră şi să împiedicăm evaziunile fiscale? Oare vom reuşi să identificăm principiile unei economii întemeiate pe un new deal de relansare ecologică şi de reformă socială în stare să determine regresiunea hipercapitalismului şi să diminueze inegalităţile?

8. Provocarea incertitudinilor

Dincolo de incertitudinile economice, viitorul în sine este nesigur. Totuşi, trebuie să încercăm să întrezărim tendinţele şi riscurile care vor urma.

Oare vom asista la o reinstituire a mondializării sau la o căutare a replierilor autarhice? Ne îndreptăm spre avântul naţionalismelor, spre succesul formelor de suveranitate şi spre închiderea frontierelor?

Oare alte şi alte state vor ceda în faţa autoritarismului odată cu instaurarea societăţilor supravegherii, a tehnicilor informatice de recunoaştere, a controlului şi a depistării indivizilor?

Oare naţiunile‑gigant se vor opune mai mult decât au făcut‑o ieri? Se vor modifica oare raporturile lor de forţe? Va domina China lumea sau se va disloca, aşa cum i s‑a mai întâmplat şi în trecut?

Oare conflictele armate - mai mult sau mai puţin atenuate de criza coronavirusului - se vor exacerba? Sau, dimpotrivă, va exista un elan internaţional de cooperare - un elan salutar?

9. Pericolul unei mari regresiuni

Nu ştim dacă procesul regresiv anterior crizei provocate de virus va fi accentuat de către perioada post‑epidemie sau dacă, dimpotrivă, va putea fi oprit ori va înregistra un recul.

Avem motive întemeiate să ne temem că regresiunea generalizată, deja în desfăşurare în primii douăzeci de ani ai acestui secol, va continua şi de acum înainte.

Regresiuni intelectuale şi morale

De două decenii încoace, asistăm - în Franţa şi în lume deopotrivă - la proliferarea maniheismului, a viziunilor unilaterale, a diferitelor manifestări de ură şi dispreţ.

În sferele înalte, politica s‑a golit de orice conţinut pentru a se transforma în motorul economiei; iar economia, la rândul ei, s‑a supus neoliberalismului şi calculului care cuantifică şi dezumanizează realităţile pe care le tratează, ignorând improbabilul şi imprevizibilul.

Regresiuni în democraţie

Conjugate, aceste procese regresive au dat naştere pretutindeni, inclusiv în Europa, unor state neo‑autoritare. Iar dacă regresiunea continuă, ne putem teme, inclusiv în Europa, de formarea şi generalizarea unui totalitarism de tip nou. Totalitarismul de secol XX se întemeia pe controlul total al unui partid unic, care îşi întindea ramificaţiile în toate sectoarele societăţii şi în toate aspectele vieţii. China comunistă a menţinut sistemul partidului unic, dar controlul său de tip poliţist şi delator s‑a îmbogăţit cu un control informatic din ce în ce mai performant datorită inteligenţei artificiale. Interceptări telefonice, spionaj digital, recunoaştere facială, depistare a tranzacţiilor bancare - dacă regresiunea continuă, mi se pare inevitabil ca statele neo‑autoritare să nu devină neo‑totalitare.

Regresiuni beliciste

Aceste regresiuni, teribil de neliniştitoare, ne pot târî spre o conflagraţie mondială, devenită posibilă de aici înainte.

Deşi temporar aplanate de epidemie, există un risc semnificativ de reluare a războaielor aparent civile, dar în care interveneau statele vecine şi marile puteri, opunându‑se prin facţiuni care se luptau între ele, mai ales în Irak, Yemen şi Libia. Asta fără să dăm uitării conflictul aflat la cheremul unui accident exploziv între Iran, pe de o parte, şi asocierea Statele Unite-Israel-Arabia Saudită, pe de altă parte.

Procesul de anexare a Palestinei de către Israel a provocat un curent violent de antisemitism în rândul anumitor populaţii arabe; acest antisemitism nu va putea decât să crească odată cu definitivarea anexării; în acelaşi timp, el va alimenta toate ostilităţile îndreptate către Occident. Antisemitismul şi antiislamismul, care deja se întreţin reciproc, se vor amplifica. Nu ştim ce anume va produce jihadismul ucigaş care, după asasinatele colective întreprinse în Franţa şi în Occident, a devastat Orientul Mijlociu, apoi a provocat starea de război în Ciad, Mali, Somalia şi Nigeria şi care nu a cunoscut armistiţiul în timpul crizei cauzate de coronavirus.

Reînnoirea religioasă în lume, survenită odată cu prăbuşirea comunismului - religie care promitea tuturor o izbăvire pământească -, a suscitat, în lipsa unei speranţe într‑un viitor terestru, revenirea religiilor mântuirii celeste şi a Dumnezeului atotputernic; fenomenul antrenează adeseori intoleranţă şi fanatism (Intoleranţa a devastat Orientul Mijlociu arab, unde minorităţile evreieşti au dispărut, unde minorităţile creştine sunt pe cale de dispariţie, unde şiiţii şi sunniţii se luptă între ei, şi a reapărut în sânul marii Indii multietnice, unde noua putere naţionalistă hindusă îşi reduce populaţia musulmană la un statut inferior. - N.a.).

Numărul în creştere al statelor care posedă arma nucleară şi infrastructura necesară producerii ei va face ca utilizarea acesteia să fie din ce în ce mai puţin improbabilă. Arsenalele bacteriologice, chimice şi informatice au cunoscut o sofisticare considerabilă. La fel ca după 1933, a început o cursă a înarmărilor.

Să mai adăugăm la asta faptul că flagelurile naturale, inundaţiile, scufundările şi secetele provocate de schimbările climatice, precum şi nenumăratele degradări ale biosferei, nu pot antrena altceva decât migraţii ale populaţiilor, respingere a migranţilor, persecuţii şi război.

Spectrul Morţii planează asupra umanităţii

Riscăm să intrăm într‑o eră ciclonică şi să trăim pe pielea noastră ceea ce s‑a întâmplat la Sarajevo în 1914 sau la Danzig (Oraşul Liber Danzig, oraş‑stat semi‑independent baltic, a cărui existenţă a început pe 10 ianuarie 1920, în conformitate cu Tratatul de la Versailles din 1919, care îl desprindea din teritoriul Germaniei. În 1939 a fost anexat de Germania nazistă, iar după înfrângerea Germaniei din 1945 a devenit parte integrantă din Polonia, cu numele Gdańsk. - N. trad.) în 1939: bomba şi revendicarea unui iluminat au provocat şi într‑un caz, şi în celălalt, prin reacţii în lanţ cu totul neprevăzute, izbucnirea a două războaie‑hecatombe de anvergură mondială.

Nu ştim dacă o continuare a proceselor regresive va provoca o barbarie planetară, dacă va favoriza constituirea unor state neo‑totalitare sau dacă va declanşa rezistenţe şi sub ce forme anume.

Toate acestea fac ca afirmaţia lui Steven Pinker (Vezi ediţia din 2015 a Munk Debates, între Matt Ridley şi Steven Pinker, pe de o parte, şi Malcolm Gladwell şi Alain de Botton, pe de alta. Dezbaterea se regăseşte şi în volumul Urmează cele mai bune zile ale omenirii?, traducere de Bianca Stănescu, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2019. - N. trad.), potrivit căreia am intrat în era cea mai pacifistă şi mai fericită a istoriei umane, să fie derizorie.

Să fie oare virusul oracolul nostru din Delphi? Aşa cum a scris Heraclit: "Stăpânul, al cărui oracol se află la Delphi, nici nu vorbeşte, nici nu tăinuieşte nimic, ci se exprimă numai prin semne." (Heraclit, cf. Aram Frenkian, Héraclite d'Ephèse, 1933, p. 21. - N. a. / Pentru limba română, vezi Plutarh, De Pythiae oraculis 21, p. 404 D, în Ion Banu, Filosofia greacă până la Platon, vol I., partea a II‑a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, col. "Clasicii filosofiei universale", art. 93, p. 367. - N. trad.).

Speranţa stă în căutarea trezirii spiritelor, pe care o va fi stimulat experienţa acestei mega‑crize mondiale.

A devenit vital să ne schimbăm Calea.

Tărâmul celor fără umbră

 

Hasan Ali Toptaş
Tărâmul celor fără umbră
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din engleză de Anca-Maria Pănoiu
 
 

 ***
Intro

Hasan Ali Toptaş (n. 1958, Baklan, sud‑vestul Anatoliei) este unul dintre exponenţii formelor noi în literatura turcă şi se numără printre cei mai importanţi scriitori contemporani ai ţării sale de origine. Provenit dintr‑un mediu modest, a scris multă vreme practicând în paralel diferite meserii prin care îşi câştiga existenţa.

Şi-a publicat primul volum în 1987, în regim de autofinanţare. A urmat un lung şir de cărţi, recompensate cu distincţii precum Premiul Literar Çankaya, Premiul Ministerului Culturii din Turcia, Premiul Literar "Cevdet Kudret", Premiul Literar "Sedat Semavi", Marele Premiu pentru Roman al Uniunii Scriitorilor din Turcia şi, în 2005, cel mai râvnit premiu literar al Turciei, Premiul pentru Roman "Orhan Kemal". Tărâmul celor fără umbră (Gölgesizler, 1995), cel de al doilea roman al său, a fost mai întâi distins cu Premiul pentru Roman "Yunus Nadi" (încă din manuscris, în 1994), apoi tradus în germană şi ecranizat (în 2009, în regia lui Ümit Ünal), asigurându‑i autorului notorietatea internaţională. Toptaş a fost tradus în numeroase limbi, cărţile sale apărând în Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia, Olanda, Finlanda, Suedia, Irak şi Coreea de Sud.

Stilul lui Toptaş se caracterizează prin pluralitatea perspectivelor, meta‑ficţiune, autoreferenţialitate, tragicomic şi intertextualitate. Postmodernismul său îmbină elemente din poveştile populare turceşti cu note puternice de suprarealism şi absurd, ceea ce i‑a atras supranumele de "Kafka al literaturii turce".

În prezent, Hasan Ali Toptaş locuieşte în Ankara şi din 2005 se dedică exclusiv scrisului.

*

Un sat uitat de lume din Anatolia. Parcă desprinse de istorie, zilele se scurg ritmate de secrete şi dispariţii misterioase. Mai întâi se face nevăzut bărbierul, Cıngıl Nuri. Iar peste ani, când Nurı apare din senin fără să ştie precis pe unde a rătăcit, se pierde fără urmă Güvercin, cea mai frumoasă fată din sat. Străzile freamătă de spaimă, muhtarul şi străjerul răscolesc toată aşezarea şi seamănă teroare. Le trebuie un vinovat şi îl găsesc în persoana unui tânăr cam bizar, fiul lui Cennet, care le devine ţap ispăşitor. Degeaba, însă. Muhtarul este cuprins de disperare, oamenii o iau razna şi lumea lor pare să îşi iasă din matcă.

Un oraş fără nume, undeva, în Turcia. Prăvălia unui bărbier. Un bărbat intră şi îşi aşteaptă rândul la bărbierit, observându-i atent pe cei din jur. Aminteşte de romanul său neterminat, apoi ochii i se pierd în zare. Vocea îi renaşte altundeva, într-un sat îndepărtat, în prăvălia altui bărbier, pe nume Cıngıl Nuri...

Hasan Ali Toptaş scrie o poveste himerică, uneori coşmarescă, înrudită cu universurile literare ale lui Kafka şi Borges. Poetic şi enigmatic, romanul dizolvă graniţele naraţiunii şi construieşte zone de trecere între lumi şi personaje, ademenindu-l pe cititor în spiralele unui vis.

"Nu cred că scriem pe hârtie, ci pe timp." (Hasan Ali Toptaş)

"Toptaş poate fi considerat egalul lui Orhan Pamuk. Este un scriitor la fel de înzestrat." (The Sydney Morning Herald)

"Un Kafka oriental, îmbogăţit cu calităţile literare ale misticii islamice. O capodoperă poetică a literaturii internaţionale." (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

"Fantasmagoric. De neuitat." (The New Yorker)

"O poveste postmodernă, inextricabilă. Naraţiunea alunecă precum mercurul între vis, memorie şi realitate... O lectură plină de mister, care te lasă perplex." (Financial Times)

"Toptaş este interesat de ceea ce îi aduce pe oameni împreună şi de ceea ce îi dezbină, modelându-şi perspectiva asupra prieteniei într-o alcătuire literară profundă şi durabilă, care aminteşte de J.M. Coetzee." (Times Literary Supplement)

"O enigmă hăituitoare." (Financial Times)

 Fragment

4

Când muhtarul a deschis ochii în dimineaţa următoare, a văzut-o pe nevasta lui aplecată peste el.
- Scoală, i-a spus. Scoală. Reşit vrea să te vadă.

Era ca într-un vis; o pisică brună cu coada lungă dădea târcoale pe la picioarele neveste-sii. Două fântâni de foc îi erau ochii.
- Spune-i să aştepte, a zis muhtarul. Vin îndată.

S-a uitat iarăşi în ochii pisicii. Mai văzuse ochii ăştia şi înainte, arzând ca jarul nestins, până în cele mai mici amănunte. Dar când? S-a ridicat în capul oaselor, sprijinindu-şi fruntea în palmă. În minte nu i-a venit niciun răspuns. Nevasta lui şi pisica se îndreptau spre uşă, în timp ce el stătea acolo, uitându-se la ele cum pleacă. Vreme îndelungată a rămas pur şi simplu acolo, aşezat, frecându-şi mustaţa, ca pentru a o scăpa de răsuflarea lui cu miros de anason.

Apoi, dintr-odată, şi-a dat seama. Şi-a amintit unde mai văzuse nişte ochi de pisică arzând precum jarul nestins. În ziua în care fusese ales muhtar întâia oară, cu şaisprezece ani în urmă, deschisese şi atunci ochii pentru ca dinaintea lui s-o afle pe nevastă-sa. De fapt, nici n-ar fi putut să spună sigur dacă e nevasta lui, pentru că nu văzuse nimic mai mult decât o umbră risipindu-se încet, aplecându-se peste pat şi spunând: "Scoală." Întocmai cum făcuse adineauri. "Scoală. Nevasta lui Cıngıl Nuri vrea să te vadă."

În ziua aceea, muhtarul nu îi spusese să aştepte; nerăbdător să îşi ia în primire cea dintâi îndatorire, sărise din pat drept în haine. Năvălind afară pe uşă, străbătuse curtea ca să ia mâinile nevestei lui Cıngıl Nuri într-ale sale. Cei trei copii pe care îi adusese cu ea ridicaseră ochii spre el, cu teamă. La început, muhtarul fusese surprins; nu ştiuse ce să facă cu mâinile sau unde să şi le aşeze. Apoi, gândindu-se că muhtarul e ultimul om din sat care să se lase luat prin surprindere, se ascunsese într-un nor de fum de ţigară şi le zâmbise copiilor.

Două fântâni erau ochii femeii, părul îi flutura în neorânduire şi atât se plesnise peste genunchi, că acum îi suspinau de durere. Îi spusese că bărbatul ei a plecat de acasă, zicându-i că are nevoie de spaţiu ca să respire, ca nu cumva sufletul să îi dispară de pe faţa pământului. Nu se mai întorsese. Cât mama lor vorbise, copiii se înşiraseră lângă ea, ca nişte mătănii pe un şirag.
- Îi caută şiragul de mătănii, spusese muhtarul.

Apoi femeia îi povestise în amănunt ce a mâncat bărbatul ei cu o zi înainte, despre ce a vorbit, cum a privit păsările cerului pe drumul de la prăvălie până acasă, de ce şi-a plesnit fetiţa când dădea să intre în casă şi ce cămaşă purta când a suspinat spunând că are nevoie de spaţiu ca să respire; apoi întrebase unde s-ar fi putut duce, dacă se poate să fi fost omorât şi azvârlit într-o curgere de apă, dacă e de acum hrană vulturilor, dacă nu se prăbuşise de pe stânci sau dacă nu cumva plecase în ospeţie la cei patruzeci de sfinţi.

Muhtarul o ascultase liniştit, măsurându-i fiecare cuvânt atât de încrezător, încât ai fi zis că era muhtar de o mie de ani. În tot acest timp, rămăsese la adăpostul norilor de fum care se ridicau de la ţigările pe care le fuma în lanţ. Refuzând să creadă că un bărbat ar fi putut să piară altundeva decât în mormânt, un sătean stăruise că aşa ceva era pur şi simplu cu neputinţă: un bărbat nu avea cum să se facă nevăzut uite-aşa. Fără urmă de îndoială, Cıngıl Nuri fugise undeva; probabil că era într-o beţie. Ieşise puţin şi avea să se întoarcă în curând - dacă nu îndată, atunci sigur până la vremea prânzului. Mai târziu în ziua aceea, muhtarul se căţărase pe acoperiş şi îşi lăsase privirile să cutreiere peste grămezile de bălegar uscat^[i], închipuindu-şi că îl vede pe Nuri în vârful stâncilor ce răsunau de strigătele vulturilor sau în depărtarea câmpiei galbene, cuprinse de jale, care părea să îi crească dinaintea ochilor. Coborând, mângâiase un viţel pe frunte fără vreun motiv anume şi chiar mai târziu, în drum spre casa nevestei lui Cıngıl Nuri, îşi lăsase iarăşi mintea să rătăcească: să fi fost el Nuri şi sufletul să i se fi micşorat cât o gămălie, unde s-ar fi dus, lăsând în urmă o nevastă şi trei copii? Numai gândul l-a spulberat, până când înăuntrul lui nu a mai rămas decât un spaţiu larg şi gol. De patruzeci şi doi de ani îşi legase ochii, urechile, până şi pielea şi-o legase de pietrele astea, de pământul ăsta, de satul ăsta - de câinii lui lătrători, de bălegarul duhnitor şi de vântul ascuţit care şfichiuia în răspărul ierbii. Şi în clipa aceea înţelesese că nu s-ar fi dus niciodată nicăieri, nici dacă şi-ar fi dorit. Cu asta renunţase la a mai fi Nuri. Se întorsese în propriul trup, luându-şi din nou în stăpânire ochii cu pielea din jur brăzdată de riduri şi înfăţişarea obosită, chiar în clipa în care în faţă îi răsărise nevasta lui Nuri.
- Unde crezi c-ar fi putut să se ducă?

Privirile femeii stăruiseră în înaltul cerului, lăsând întrebarea muhtarului, după câte se pare, în grija lui Dumnezeu. Dar nu primise răspuns. Ori dacă îl primise, nu îl înţelesese. Expresia de pe chipul ei i se întipărise în minte; în anii scurşi de atunci, muhtarul ajunsese să creadă că vede în ochii oricărei femei un pustiu lăsat acolo de bărbaţii care dispăruseră fără urmă. Privea în ochii fiecărei fete ai cărei sâni crescuseră cât jumătăţile de măr şi, întrezărind acelaşi pustiu, se întreba dacă nu cumva e o absenţă pe care o purtau în ele încă din ceasul naşterii lor.

L-au căutat peste tot pe Nuri în ziua aceea, au întrebat de el pe toată lumea, dar fără să găsească vreun indiciu. Era aproape ca şi când bărbatul nu ar fi existat vreodată - ca şi când nimeni cu numele lui nu ar fi fost bărbierul satului ani la rând. Deja nimeni nu îşi mai amintea chipul lui; nimeni nu mai putea spune ce fel de nas avusese, nici măcar dacă avusese ochi de văzut sau o gură pentru mâncat şi băut. Prăvălia lui era singura dovadă că existase cândva; până şi aceea se găsea sub o pătură de praf, tot mai groasă pe zi ce trecea. Nu era nimic, absolut nimic la care să te fi uitat prin fereastră. Foarfecile şi lamele dispăruseră, prosoapele şi oglinzile nu mai erau de văzut nicăieri. Dus era şi parfumul de săpun şi apă de colonie, nemaistăruind decât în minţile celor care şi-l puteau aminti.

În zilele acelea umblau pe acolo vreo câteva ţigănci cu buze groase, care mergeau din uşă în uşă vânzându-şi mărfurile. Şi când şi-au săltat sacii în spinare şi au plecat spre satele vecine, au dus cu ele veştile despre dispariţia lui Nuri. Cineva spusese: "Dacă îi stă cuiva în putinţă să-l găsească, atunci o s-o facă." Cine era persoana asta nimeni nu îşi mai amintea. Se poate să fi fost unul dintre săteni sau se poate să fi fost una dintre ţigănci. Se poate să fi fost altcineva, cineva pe care nimeni, niciodată, nu îl văzuse şi nu îl întâlnise. Se poate să fi fost vreun bărbat cu o aluniţă păroasă, cu privirile pierdute în zare, ca şi când sufletul i s-ar fi aflat în altă parte. Câtă vreme, după spusele femeilor, fusese o femeie - şi cine pomenise, şi când, de priviri pierdute în zare? Femeia asta plecase ochii în pământ şi spusese: "Dacă e cu putinţă ca Nuri să fie găsit, atunci ţigăncile o să-l găsească."

Aşa că data următoare când s-au întors coviltirele trase de cai ale ţiganilor, satul s-a ridicat plin de speranţă, luându-se la întrecere până la corturile negre pe care şi le puseseră chiar pe păşunea de la marginea aşezării. Femeile şuşoteau între ele, dincolo de şirul de ţigani cu pălării dichisite şi mustăţi impunătoare. Până când bărbaţii satului i-au luat cu ei pe ţigani, dacă nu la cafenea, atunci prin curţile lor, ca să bea tăria. Mult vin s-a băut în zilele care au urmat, mulţi cocoşi cu creasta roşie şi-au pierdut viaţa şi nenumăraţi miei stropiţi cu henna^[ii] au fost fripţi. Mustăţile ţiganilor creşteau tot mai repede şi mai repede, până când, după câteva zile, stăteau la fel de răsucite precum coarnele de berbec. Femeile oacheşe cu buze groase şi-au părăsit corturile ca să hoinărească prin sat, vizitându-i mai întâi străzile şi curţile, apoi casele, bucătăriile şi ascunzişurile lăzilor de zestre. Dar despre Nuri nu aveau încă nicio veste.

Speranţele sătenilor reînviau în fiecare vară, atunci când căldărarul, cu o floare de şofran petrecută în jurul urechii, trecea agale pe măgarul lui soios, ca să îşi pună taraba în piaţa satului. Nici nu apuca bărbatul să sară de pe măgar, că sătenii şi începeau să îl întrebe despre munţii şi văile pe care le cutreierase, despre satele pe care le colindase şi dacă auzise sau nu ceva despre Nuri.

Căldărarul se încrunta în tăcere, ca şi când ar fi încercat să îşi vadă mai departe de blidele lui. Şi, pentru o vreme, piaţa satului se preschimba într-o mare de lumini scânteietoare, de tigăi de cupru, oale, linguri şi căldări pentru apă, toate înlănţuite de toarte, până când negustorul îşi împacheta iarăşi taraba şi îşi căuta de drum. Părea trist; fusese târât între iţele poveştii acestei pierderi şi acum era blestemat că nu avusese de jucat în ea niciun rol folositor. Pe picior de plecare, îi spusese străjerului: "Mă duc înapoi de unde am venit." Când străjerul a prins înţelesul acestor vorbe, căldărarul trecuse deja dincolo de moara de apă şi se făcuse nevăzut.

"Căldărarul stă prin multe locuri diferite, pesemne", s-a gândit străjerul. La vreo săptămână după plecarea căldărarului, în dreptul morii a fost zărit un vopsitor cu o pălărie cilindrică. El şi măgarul lui cenuşiu au ajuns în sat chiar la scăpătatul soarelui. Arăta întocmai ca măgarul, tremurând în zăpuşeala serii şi jucându-se cu urechile lungi ale animalului, când i-a sărit din spinare ca să privească lung la curgerea de apă. În timp ce îşi croiau drum de-a curmezişul păşunii, măgarul cenuşiu s-a preschimbat în vopsitor; purta pălăria cilindrică şi sufla pe gură fum de ţigară. Cei doi au mers mai departe o vreme şi părea că se vor sfârşi de oboseală înainte să ajungă în sat. S-au despărţit la poalele platanului, vopsitorul redevenind vopsitor, iar măgarul, măgar. Bărbaţii care şedeau la mesele de afară ale cafenelei din sat i-au făcut semn vopsitorului să se aşeze, iar măgarul, încărcat cu două cutii de tablă pline cu vopsea, a păşit legănat până la dud, acolo unde îşi puneau taraba în fiecare an, şi a rămas acolo, scuturându-şi urechile cu însufleţire, aşa cum fac toţi măgarii.

Nici nu se aşezase bine vopsitorul, că au şi început să îl întrebe de Cıngıl Nuri. Când s-au întors cu scaunele către el au fost încredinţaţi, pentru o clipă, că le aduce veşti. Dar vopsitorul nu a spus decât: "Am auzit că a dispărut." Mai mult n-a putut să le spună. Se poate să nici nu fi avut nevoie să ştie ceva, căci oricum avea parte de toată atenţia satului. Dar a doua zi, în timp ce îşi încălzea vopseaua, nevasta lui Nuri a venit cu cei trei copii ai ei, s-a aşezat lângă el şi a zăbovit acolo o vreme. Vopsitorul i-a povestit că îşi petrecuse iarna vopsind de colo până colo covoare spălăcite de vreme - vopsindu-le roşii ca steagurile, verzi ca tăriile cerului, albastre ca mărgelele de sticlă, negre precum cărbunii - şi făcând-o, îi păruse că îl pictează pe Nuri în inima pustiului.

"O să înştiinţez Statul. O să mă duc şi o să întocmesc un raport de persoană dispărută, ca soldaţii şi poliţia să poată începe să îl caute", a spus muhtarul. Şi spunând-o, s-a urcat pe cal şi a pornit la trap spre ieşirea din sat. După asta, Nuri a devenit un pic mai dispărut, iar prăvălia lui, un pic mai prăfuită. Sătenii au petrecut zile în şir aşteptând întoarcerea muhtarului, privind în lungul drumului de pe acoperişuri, de dimineaţa până seara. În visele ei, nevasta lui Nuri îl vedea pe muhtar călărind peste munţi şi câmpii, prin ţinuturi înalte şi prin sate; s-a dus să se aşeze pe grămada de pietre de lângă casa lui, pironindu-şi ochii pe steagul care flutura pe acoperiş. În roşul intens şi în albul lui vedea porţile măreţe ale Statului şi inima a început să îi bată cu putere. Nu ştia dacă îi e teamă sau dacă e bucuroasă: dacă era bucuroasă, era o bucurie temătoare; dacă îi era teamă, era o teamă îmbucurătoare.

Peste mii şi mii de ani, muhtarul s-a întors de la Stat şi vocea îi era la fel de sfârşită precum calul. "S-a îndeplinit", i-a spus femeii. "S-a îndeplinit totul."

Şi curând, povestea lui s-a răspândit prin sat, exact aşa cum o spusese. Ciocănise la toate uşile Statului, prinsese numele lui Nuri la fiecare avizier, lăsase amănunte în fiecare cafenea, han sau restaurant pe care îl găsise, şi dacă în cale îi ieşise vreun hamam^[iii], se dusese şi acolo. De acum, toată lumea ştia totul: toată lumea era părtaşă la absenţa lui Nuri. Tot ce mai rămăsese de făcut era să aştepte în tăcere, pentru ca pasărea bunelor vestiri să se pogoare din ceruri cu aripile ei roşii. Dacă nu astăzi, atunci mâine. La auzul acestor vorbe, nevasta lui Nuri a fost aproape entuziasmată, de parcă bărbatul îi fusese deja găsit. A dat fuga înapoi la copiii ei, strigând prelung şi din răsputeri, aruncându-şi braţele în jurul lor şi sărutându-i de o sută de ori. Se întorcea în fiecare zi la casa muhtarului ca să se aşeze pe grămada de pietre de afară şi să privească lung la steag. Însă acum vedea mai limpede uşile Statului. Câteodată, cum stătea în umbra lor, îngrijorarea se întorcea şi atunci avea nevoie să se aplece în faţă, ca să se uite mai bine. Dincolo de acele uşi se afla un coridor impunător, cufundat în întuneric. Copişti cu feţe alungite erau aşezaţi în jurul unei mese lungi, scriind numele bărbatului ei. Mâinile lor ţineau stilouri la fel de lungi ca toiegele ciobanilor, care captau lumina în timp ce scrijeleau. Apoi pe hârtii au fost puse sigilii, sigilii cu mult mai mari decât cel al muhtarului. Sigilii uriaşe, străbuni ai tuturor sigiliilor, cu timbre care aruncau umbre lungi-prelungi. Apoi hârtiile sigilate au fost strecurate în plicuri, ca să fie aşezate în buzunarele unor mesageri cu feţe ascuţite. Totuşi, unul dintre plicuri a fost uitat, lăsat să se fărâme în încăpere, în vreme ce mesagerii plecau. Temându-se că acela putea fi tocmai plicul care purta numele lui Nuri, nevasta lui a făcut câţiva paşi în faţă, atât cât să îi taie calea muhtarului, care tocmai atunci ieşea din casă.

Muhtarul spusese că Nuri avea să vină astăzi sau mâine.

Uşa s-a crăpat din nou. Pisica s-a lins. Limba ei amintea de o batistă roşie.
- Reşit încă aşteaptă, a spus nevasta muhtarului. Nu vii?

Muhtarul şi-a scos cămaşa pătată şi a azvârlit-o la perete.
- Vin, a strigat mânios. Aşteaptă!

5

Când bărbierul s-a întors dinspre stradă către bărbatul cu ţăcălie, care aştepta aşezat pe scaun, ochii lui încă purtau lucirea unei securi de călău.
- Ţi-a crescut părul până-n barbă, a spus el, cu o voce care a aruncat un văl peste ochii aceia.

Bărbatul cu ţăcălie nu a spus nimic. Stătea pur şi simplu acolo, cu ochii închişi, ca şi când s-ar fi temut să se privească în oglindă. Parcă nu ar fi fost el acela căruia părul îi crescuse până în barbă; parcă o parte din el trăia în alt loc, un loc despre care nimeni nu auzise vreodată, în vreme ce restul fiinţei lui stătea în scaunul acesta, moţăind. Dar când foarfecile bărbierului au început să ţăcăne, s-a deşteptat.
- Taie mustaţa cât să nu-mi mai intre fire de păr în gură şi opreşte-te acolo, a spus, privind lung la schiţa în cărbune a porumbelului, de deasupra oglinzii. Tu ai făcut desenul ăsta?
- Da, eu l-am făcut şi m-ai mai întrebat asta şi înainte, i-a răspuns bărbierul. Mă întrebi de fiecare dată când vii aici.

Bărbatul cu ţăcălie s-a cuibărit în el însuşi ca un copil muştruluit, coborându-şi privirea în oglindă. Ucenicul a dispărut dincolo de draperia din dosul prăvăliei; întorcându-se cu o mătură, s-a apucat să adune părul de pe podea.
- Lasă-l, a spus bărbatul cu ţăcălie. Lasă-l!

Ucenicul bărbierului a îngheţat; cu ochii larg deschişi, l-a privit pe bărbat cum se ridică de pe scaun. Nu era limpede cu cine vorbeşte.

Bărbatul s-a repezit spre uşă. Înainte să se avânte pe strada aglomerată, s-a răsucit pe călcâie.
- Nu mai sunt bani, i-a spus el bărbierului. E plin de schelete pe-afară.

Bărbierul a clătinat din cap. A privit cu tristeţe cum bărbatul cu ţăcălie păşeşte în grabă de-a curmezişul caldarâmului. L-a petrecut cu privirea prin trafic, până când traiectoria lui zigzagată s-a pierdut pe după colţ. Era ca şi când plecarea acestui bărbat l-ar fi dezumflat întru câtva.
- Cine mai era şi ăsta? am întrebat timid.
- Numele lui e Nuri, a spus bărbierul. N-am idee nici cine e, nici de unde vine.

---

[i] În multe zone din Anatolia este folosit drept combustibil pentru iarnă.

[ii] Vopsea obţinută din plante, folosită atât în diverse ritualuri, cât şi pentru tatuaje şi colorarea părului. În text, stropirea mieilor cu henna face referire la un cult sacrificial din tradiţiile turcă şi islamică, kurban bayram ("sărbătoarea sacrificiului"). Potrivit naraţiunilor din aceste tradiţii, henna simbolizează sângele sacrificial în cadrul a trei rituri de trecere: mielul jertfit lui Allah, mireasa care îşi pierde virginitatea în noaptea nunţii şi soldatul care îşi dă viaţa pe câmpul de luptă, pentru patrie (vezi Salih Can Aciksoz, Sacrificial Limbs: Masculinity, Disability, and Political Violence in Turkey, University of California Press, 2019, pp. 86-88).

[iii] Baie turcească publică, având abur umed, unde se îndeplinesc diverse ritualuri de spălare şi masaj. În lumea islamică, hamamul are asociat şi un rol social, fiind un important loc de întâlnire şi de împărtăşire a informaţiei pentru membrii comunităţii, separaţi pe genuri.

Copacul

 

Ana Dragomir
Copacul
Editura Pandora M, 2021
Ilustraţii de Ionuţ Robert Olaru

 
 

 ***
Intro

Ana Dragomir are 14 ani şi locuieşte în Bucureşti. A debutat în anul 2019, cu În căutarea inspiraţiei, o poveste emoţionantă şi antrenantă despre puterea imaginaţiei şi despre călătoriile care ne aduc prieteni pe viaţă. După un an a lansat Praf de zâne, în care ne convinge că lumea poveştilor este la fel de importantă pentru copii şi pentru părinţi.

Adoră să-şi petreacă timpul liber în natură, la ţară - locul care a inspirat-o să scrie Copacul - şi petrece clipe frumoase alături de prietenii ei. Este pasionată de lectură, iubeşte Marea Britanie şi îi place să inventeze poveşti care să facă lumea mai frumoasă.

Copacul nostru s-a născut la data de 17 noiembrie 1558, chiar în ziua în care era încoronată Regina Elizabeth I a Angliei. A învăţat despre lumea înconjurătoare şi despre cea a oamenilor împreună cu băieţelul care l-a plantat, Thomas, şi cu neobişnuita lui prietenă, Rosie. Dar un Copac trăieşte mai mult decât oamenii, chiar şi decât cei care-l plantează şi-l înconjoară cu dragoste, aşa că povestea protagonistului nostru se întinde până în straniul an 2020. Acum Copacul este un arbore bătrân, care a cunoscut multe: războaie, poveşti de iubire, răutate, dar şi multă, multă iubire.

"E ca în povestioara clasică despre întrecerea stranie la care participă Ahile: oricât de rapid ar fi, răbdarea unei broaşte ţestoase îl va face să rămână mereu în urmă. Cu un pas, cu o zecime de pas, cu o sutime ş.a.m.d. Sunt lucruri pe care omul nu le poate depăşi. Copacul Anei Dragomir e din această categorie: viaţa lui începe în secolul 16 şi ajunge până azi, în plină eră pandemică. Regine proeminente, ca Elizabeth (contemporana lui Shakespeare) sau Victoria (contemporana atâtora...), fapte diverse, invenţii tehnice revoluţionare, războaie mondiale - toate pălesc în faţa longevităţii înţelepte a acestui Copac. E o bună lecţie despre lume şi istorie pe care ne-o predă cu farmec o prozatoare aflată, surprinzător, de cealaltă parte a catedrei: în băncile gimnaziului." (Cosmin Ciotloş, critic literar)

"Insolitul personaj al Anei Dragomir este un martor al Istoriei mari, cu războaiele şi marile ei nedreptăţi, dar şi al istoriei mici, pline de gingăşii, promisiuni şi ingenuităţi. Copacul este martorul copilăriei. (Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor)

"Eram în clasa a X-a şi pentru unii reprezentam un fenomen literar, pentru alţii un motiv de îndoială sau îngrijorare. Datorită celor care conduceau cenaclul literar unde făceam lecturi publice, textele pe care le-am citit atunci au fost imediat publicate. Criticul George Pruteanu m-a numit «un fel de pui de Cioran în fustă lungă şi neagră». Talentul nu ţine de vârstă sau de experienţă, e un dar pe care-l primeşti şi de care trebuie să ai grijă. Reuşita însă ţine de şansă, de oportunitate. Degeaba ai har dacă nu ai un context să ţi-l exprimi. Ana le are pe ambele. Cu cât e mai mare talentul, cu atât mai atentă trebuie să fie cu el. Poveştile ei nu sunt scoase cu forcepsul, îi ţâşnesc din inimă şi din minte simplu, firesc, fără efort. Emoţiile ei apar organic, nu sunt construite. Habar n-am cât o să o ţină această căutare şi care-i va fi drumul. Dar cel puţin prin acest text a oferit o bucurie literară care va rămâne generaţiilor ce urmează." (Chris Simion-Mercurian, scriitoare şi regizoare de teatru)

 Fragment
 

Familiei mele şi tuturor Copacilor din lume,

inclusiv Copacului meu.

Întotdeauna vei rămâne Copacul meu, Copacul amintirilor.

Copacii simt. Copacii văd. Copacii trăiesc.

Sunt un copac...

Iar asta e povestea mea.

Copacul
17 noiembrie 1558

M-am născut dintr-o sămânţă mică şi ovală, ca majoritatea copacilor din lume. Nu aveam nimic special. Nicio ramură întortocheată sau fructe gustoase. Eram un copac obişnuit, într-un câmp galben, plin cu grâu. În depărtare se vedea o casă mică şi sărăcăcioasă din lemn, iar în spatele ei, la mare depărtare, se afla un mic castel, unde lucrau părinţii lui Thomas.

Thomas era un băieţel foarte special pentru mine, deoarece, vedeţi voi... el m-a plantat, iar fără el nu aş fi existat şi nu aş fi putut povesti ce s-a întâmplat. Thomas era înţelegător, aventuros şi inventiv. Asta era el. Înţelegere, aventură şi inventivitate.

În data de 17 noiembrie 1558 s-a întâmplat ceva foarte important în istoria mea şi a Angliei. Eu m-am născut şi Elizabeth I a fost încoronată regină a Angliei. Thomas m-a plantat ca semn de respect şi de lungă domnie pentru noua lui regină, Elizabeth. Şi a fost o domnie lungă: 44 de ani.
 

 

Thomas
17 noiembrie 1558

Mă aflu într-un câmp. Un câmp galben de grâu. În jurul lui sunt dealuri şi în depărtare se află castelul unde lucrează părinţii mei. Mă întind pe spate şi mă afund în lanul înalt. Privesc în sus, la cer. Astăzi e soare şi totul e minunat.

Sunt păsări şi mici vieţuitoare care mişună de colo-colo, încercând să supravieţuiască, la fel ca noi. Norii se mişcă alene, par pufoşi, albi şi probabil moi, dar cine ştie cum sunt ei cu adevărat?

Nimeni nu i-a atins sau nu a stat vreodată pe ei. Cred că ar fi minunat să stai pe nori, acolo sus, sus, sus unde nu te poate vedea nimeni, dar tu vezi tot. Să observi şi să visezi. Mă ridic încet şi mă apropii de casă. Nu ştiu cât timp am stat acolo, cufundat în lanul de grâu şi în propriile gânduri. Mama mă cheamă la masă şi intru, ascultător, în casă.
- L-am auzit pe Conte vorbind cu Contesa, spune tatăl meu.
- Serios? Ceva interesant de care ar trebui să ştim şi noi? întreabă mama.
- Ceva extrem de interesant. Regina Mary a murit. Ce? îmi spun. A murit? Şi mă aud întrebând cu voce tare:
- De ce? Cum? Cine va fi rege acum?

Mama şi tata, care nici nu mă băgaseră în seamă până acum, adânciţi în propriile gânduri, se uită deodată la mine şi mă prind nepregătit.
- Fiule, asta e o treabă de oameni mari. Nu trebuie să te gândeşti la moarte acum, ai înţeles? Eşti prea mic pentru asta, spune mama.

Nu sunt prea mic. Am zece ani. Parcă îmi vine să o contrazic, să încerc să aflu mai multe detalii despre ce se întâmplă. Până la urmă, vorbim despre viitorul nostru.
- Pe noua regină - şi accentuează ultimul cuvânt - o cheamă Elizabeth, spune tata.
- Elizabeth?
- Da, este cea de-a doua fiică a regelui Henry, îmi răspunde tata.
- Dar credeam că Regina Mary nu avea fraţi şi surori.
- Scumpule, este complicat. O să înţelegi când o să fii mai mare. Acum fii bun şi du-te să aduci nişte ouă, zice mama.

Oare de ce face asta? Mă protejează? Suntem cumva în pericol? Gândurile mele încep să o ia razna, să se răsucească în toate părţile, ca şi când ar fi nişte animale sălbatice care fug şi fug şi se agită non-stop. Spun:
- Bine, mamă, sigur!

Mama zâmbeşte şi mă pupă pe obraz, apoi se întoarce cu spatele şi continuă să frământe aluatul de pe masă.

Ies din casă şi mă îndrept spre coteţul găinilor. Iau trei ouă, destul pentru trei persoane, dar mai zăbovesc puţin prin curte fiindcă îi aud pe părinţii mei vorbind despre moartea fostei regine şi despre ce ar trebui să îmi spună şi ce nu. Îi las să discute, fiindcă veştile astea sunt foarte importante şi ştiu că o să se oprească imediat ce intru în casă.

Mă uit în jur, locul este destul de pustiu. Simt că ar mai avea nevoie de ceva. De ceva mare, verde şi stufos. O pată de culoare în peisajul simplu şi galben. Un Copac! Îmi vin atât de multe idei în minte. Atât de multe întâmplări care ne vor rămâne în minte. Îmi spun: O să am grijă de el, îl voi vizita cât de des cu putinţă. Mă voi urca în el şi o să fie ca şi când aş sta pe nori! Ca şi cum aş zbura şi nimeni nu m-ar vedea. Doar eu şi el, el şi cu mine! Vom fi prieteni de nedespărţit şi ne vom spune toate secretele. Oh, va fi minunat! Alerg în casă şi scap ouăle pe jos, din greşeală. Părinţii mei sunt în mijlocul unei discuţii aprinse, dar mie nu îmi pasă. Strig cât mă ţine gura:
- Pot planta un copac?!

Mama şi tata mă privesc uimiţi, cu gurile căscate.
- Un copac? se miră tata.
- Scumpule, ţi-e bine? mă măsoară mama din priviri, din cap până în picioare, unde stau ouăle sparte.
- Da, mi-e bine, doar vreau să plantez un copac.
- Păi, din punctul meu de vedere n-ai decât să plantezi un copac, zice tata.
- Îl poţi planta în semn de respect pentru noua domnie a reginei, adaugă mama.
- Oh, super! Pot să îl plantez acum?

Mama se uită puţin ciudat la mine.
- Acum? Nu e cam târziu? În jumătate de oră e gata masa...
- Dacă îl plantăm în aceeaşi zi în care începe domnia reginei, va fi şi mai bine şi mai plin de respect, adaug eu, încercând să par convingător.
- Băiatul are dreptate... mă ajută tata.
- Bine, atunci. Du-te cu el, Roger, nu îl las singur afară seara.
- Bine, zice tata. Hai să mergem, copile.

Sunt aşa de fericit! O să am un prieten adevărat, care n-o să mă judece niciodată. Ies din casă împreună cu tata şi mergem în atelier. Are o grămadă de ustensile şi seminţe şi alte chestii interesante acolo.

Se ridică pe vârfuri şi deschide un dulăpior mic din lemn, de unde scoate o punguţă de piele maro. O deschide şi în palmă îi cad nişte seminţe.
- E o perioadă bună pentru plantare. Ar trebui să răsară repede.

Iau câteva dintre ele şi mă duc afară. Alerg în locul unde am stat şi am visat cu ochii deschişi şi le pun cu grijă pe pământ. Tata mă ajunge din urmă şi se lasă cu grijă în genunchi lângă mine. Ne uităm unul la celălalt şi zâmbim larg, apoi ne punem pe săpat. Plantăm seminţele.

Copacul
1559

Thomas venea la mine în fiecare zi şi îmi vorbea, povestindu-mi despre părinţii săi şi despre viaţa lor. Despre cum se împrietenise cu Rosie, fata Contelui pentru care lucrau părinţii lui, şi cum se strecura în secret alături de ea ca să se ducă pe malul lacului, să pescuiască.

Într-o zi a adus-o pe Rosie la mine şi au făcut un picnic.
- Rosie, el e Copacul, a spus Thomas.
- Copacul!? Ce nume mai e şi ăsta? Foarte inspirat! a remarcat ea, râzând.
- Aha! Ca şi când tu ştii un nume mai bun.E un copac.
- Dar nu e un copac oarecare, din câte mi-ai povestit. Este prietenul tău. Tu l-ai plantat. Ţine minte, Tom, toate fiinţele au suflet. Mare sau mic, nu contează. Este acolo.

Aşa că hai să îi dăm un nume demn de el. Aşa era Rosie. Plină de imaginaţie şi de iubire. Avea o inimă mare-mare în trupşorul ei de copil. Era greu să nu îi dai dreptate sau să nu râzi împreună cu ea. Era specială. Chicoteli, zâmbete şi iubire. Asta era.
- Deci, ce nume să îi dăm? Întrebă Thomas.
- Păi, hai să ne gândim... ce zici de Înţeleptul? Sau Gânditorul?

Eu îmi spuneam că numele nu mi se potrivesc şi, sincer să fiu, nici nu îmi plăceau, aşa că mi-am scuturat ramurile cât de tare am putut şi o tornadă de frunze a picat în capul lor. Copiii au ţipat surprinşi, apoi s-au prăpădit de râs.
- Deci nu Înţeleptul sau Gânditorul! Au spus amândoi râzând.
- Nu prea te pricepi! a zis Thomas.
- De parcă tu eşti mai bun. Numele lui este Copacul. Adică nu are niciun nume, a comentat Rosie.
- Dar poate că îi place. Poate că nu vrea să îi schimbăm numele.

Şi în acel moment am stat să mă gândesc: voiam să îmi schimb numele sau nu? Era greu să nu îi dai dreptate lui Rosie. Cum am spus, era chicoteli, zâmbete şi iubire. Dar poate că Thomas avea dreptate. Poate că nu voiam să îmi schimb numele. Chiar dacă asta însemna că nu aş fi avut un nume, în inima mea şi a lor aş fi fost întotdeauna Copacul. Înţelept şi Gânditor. Şi atunci aşa a rămas. Numele meu este Copacul.

După câteva zile, Rosie şi Thomas au venit din nou la mine. Au jucat leapşa şi apoi s-au întins pe iarbă, ca să se uite la cer.
- Am o idee! a zis Thomas.
- Tu şi ideile tale! Pun pariu că este vorba despre Copacul nostru, nu?
- Cum ai ştiut?
- Eu ştiu totul. Deci care e ideea ta?
- Hai să ne scrijelim numele pe trunchiul lui!
- Nu crezi că o să îl doară? a întrebat încet Rosie.
- Păi, nu ştiu... Dar dacă o facem nu ne va uita niciodată.

Copii prostuţi, mi-am spus. Cum aş putea să vă uit vreodată?
- Nu cred că o să ne uite. Dar putem încerca.
- Bine, atunci! Uite, ia cuţitul ăsta şi scrie ROSIE, iar eu voi scrie THOMAS şi dedesubt putem scrie ŞI COPACUL NOSTRU.
- Bine, a zis Rosie. Sper să nu te doară, Copacule.

A durut. Dar a meritat, pentru că acum ei sunt tot timpul cu mine, peste timp. Sunt întipăriţi în istorie şi asta mă ajută mult, fiindcă îmi este dor de ei.
 

 

Tărâmul celor fără umbră