Ciberiada

 

Stanisław Lem
Ciberiada
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din polonă de Ioana Diaconu-Mureșan
 

***
Intro

Stanisław Lem, unul dintre cei mai importanți scriitori de science-fiction din toate timpurile, s-a născut pe 12 septembrie 1921 în Lvov (pe atunci în Polonia, azi în Ucraina). În 1940, din cauza războiului și a originilor evreiești ale familiei sale, a fost nevoit să își întrerupă studiile de medicină abia începute. A lucrat o vreme ca mecanic auto și sudor.

A debutat în anul 1948 cu romanul Omul de pe Marte, apărut în foileton. În 1951 a publicat Astronauții, însă abia din 1961 s-a bucurat de popularitate, odată cu apariția romanului Solaris, tradus în zeci de limbi și ecranizat de trei ori, cea mai cunoscută fiind pelicula regizorului rus Andrei Tarkovski, premiată la Cannes. Volumul de povestiri Ciberiada (1965) i-a adus consacrarea literară. Printre celelalte volume importante ale sale se numără Edificiul nebuniei absolute, Norul lui Magellan, Jurnale astrale, Eden, Întoarcerea din stele, Glasul Domnului, Catârul.

*

Doi mari roboți-inventatori ai viitorului se provoacă unul pe altul cu aparatele născocite: construiesc când un Electrobard producător de poezii pe bandă, când un instrument de dezîndrăgostit sau o mașină care creează neant și fac experimente pe sute de microlumi în căutarea Fericirii Universale. Într-un melanj alegoric de basm și fabulă modernă, aventurile roboților nasc o adevărată epopee, acoperind marile teme ale omenirii: nașterea, dragostea și moartea, binele și răul. Pe cât de distopice, pe atât de ludice și pe cât de specifice în tarele denunțate, pe atât de universal valabile, povestirile din Ciberiada se caracterizează printr-o inventivitate uimitoare. Sensurile stratificate îl incită pe cititor să le deplieze și să le sondeze, însă fără vreo garanție de a le epuiza.

Lumea viitorului nu e cea mai frumoasă și nici cea mai bună. Întâlnim aici avariția și narcisismul, violența și demagogia, absurditatea și păcatul birocrației. Printr-o fină, dar mușcătoare ironie, Lem avertizează asupra pericolelor hipertehnologizării, îndemnând la meditația profundă asupra rostului vieții, limitelor cunoașterii și complexității naturii umane.

"Un maestru al literaturii science-fiction. Unul dintre spiritele profunde ale epocii noastre." (The New York Times)

"Universul încă se străduiește să țină pasul cu enorma forță creatoare care a fost Stanisław Lem." (The Washington Post)

"Lem a creat o lume stranie, în care roboții și rachetele se întâlnesc cu regi și dragoni." (The Independent on Sunday)

"Îmbinarea dintre imaginația și știința lui Lem dă naștere unor lumi diverse și complexe. Unele se află imediat după colțul nedefinit pe lângă care trecem în fiecare zi; câteva se găsesc la doar o aruncătură de băț de orizonturile propriei noastre epoci spațiale; iar altele sunt la mare depărtare, extrapolări parabolice ale folclorului din trecut într-un viitor de legendă, populat de dragoni statistici și regate microminiaturale, utopii psihedelice care maschează suferința universală a unor muritori autobionici care persecută roboți monoteiști." (The New York Times)

Fragment

Conexferlău

Odată, pe înserat, ilustrul constructor Trurl veni tăcut și cu mintea aiurea la prietenul său Clapauțiu, iar când acesta încercă să‑l destindă povestindu‑i cele mai proaspete glume cibernetice, Trurl se răsti brusc:
- Te rog, nu încerca să‑mi schimbi dispoziția sumbră într‑una frivolă, căci sufletul mi‑e îngreunat de o convingere pe cât de adevărată, pe atât de apăsătoare. Am ajuns la concluzia că, în toată viața noastră peste măsură de harnică, n‑am realizat nimic de valoare!

Apoi își îndreptă privirea încărcată de reproș și dezgust asupra bogatei colecții de medalii, ordine și diplome onorifice în rame aurite de pe pereții biroului lui Clapauțiu.
- Pe ce te bazezi când lansezi așa o sentință aspră? întrebă, foarte serios, Clapauțiu.
- Stai să‑ți explic. E drept că am împăcat ținuturi certate între ele, le‑am făcut rost regilor de antrenotraineri ai puterii, am construit mașini povestitoare și mașini de vânătoare, am învins tirani vicleni și tâlhari galactici care ne‑au întins capcane, dar făcând asta, nu ne‑am adus satisfacții decât nouă, numai pe noi ne‑am ridicat în propriii ochi, dar pentru Binele General n‑am făcut nimic! Toate eforturile noastre menite să îmbunătățească viața celor mărunți pe care i‑am întâlnit în călătoriile noastre planetare n‑au dus nici măcar o singură dată la crearea stării de Fericire Deplină. În loc să găsim rezolvări ideale, noi am venit cu aparențe, proteze și înlocuitori. Suntem vrednici de numele de prestidigitatori ai ontologiei, de sofiști abili ai acțiunii, dar nu și de demnitatea de‑a fi Lichidatori ai Răului!
- Când aud asemenea perorații despre programarea Fericirii Universale, mă ia cu fiori pe șira spinării, spuse Clapauțiu. Vino‑ți în fire, Trurl! Chiar nu‑ți sunt cunoscute nenumăratele exemple de acțiuni care, de‑abia începute, s‑au transformat într‑un dezastru, într‑un morman de intenții nobile? Ai uitat de trista soartă a pustnicului Bunițiu, care‑a încercat să fericească Cosmosul cu ajutorul unui preparat numit altruizină? Nu știi că poți, într‑o oarecare măsură, să micșorezi grijile existențiale, să împarți dreptatea, să sporești luminozitatea undelor solare, să ungi roțile dințate ale mecanismelor sociale, dar fericirea nu poate fi produsă de nicio mașinărie? La o împărăție a fericirii poți doar să visezi la ceas de seară, ca acum; poți s‑o urmărești, să‑i cauți reprezentarea ideală, îmbătându‑ți cu dulcea ei viziune ochii minții, dar asta e tot ce‑i în stare să facă o ființă, fie ea și cea mai înțeleaptă, prietene!
- Da, da, așa se zice! răbufni Trurl. De altfel, adăugă după o clipă, poate că acțiunea de a‑i ferici pe cei care sunt pe lume de mult timp e o misiune imposibil de îndeplinit. Ar fi însă posibilă conceperea unor ființe planificate atât de chibzuit, încât să nu li se întâmple decât lucruri fericite, nimic altceva. Imaginează‑ți ce splendid monument al creației noastre constructoricești (de care oricum se va alege praful, în timp) ar fi o planetă strălucind undeva pe cer, spre care neamuri întregi de pe alte nebuloase ar privi cu încredere, spunându‑și: "Da! Fericirea chiar e posibilă sub forma unei depline armonii, după cum a dovedit‑o marele Trurl, cu un oarecare aport din partea prietenului său Clapauțiu. Iată, dovada strălucește și înflorește chiar în raza privirilor noastre încântate!"
- Cred că nu te‑ndoiești de faptul că m‑am gândit, și nu o dată, la problema aceasta, răspunse Clapauțiu. Ea naște dileme destul de serioase. Din câte văd, ai uitat învățătura pe care ne‑a dat‑o pățania lui Bunițiu, de vrei să fericești ființe care nu există încă, adică să construiești pur și simplu niște fericiți într‑un loc gol. Mai întâi ar trebui să afli dacă într‑adevăr se pot ferici niște ființe inexistente! Eu mă îndoiesc profund. Apoi trebuie să dovedești că starea de inexistență este din toate punctele de vedere mai rea decât cea de existență, chiar și decât una nu prea plăcută; fără o astfel de dovadă, experimentul fericitologic de a cărui idee ești atât de încântat ar putea să dea chix. Atunci, la furnicarul de nefericiți de care e plin Cosmosul, ai adăuga și tu o mulțime nouă, creată de tine - și ce te faci atunci?
- Clar, experimentul e riscant, recunoscu Trurl cam fără voie. Totuși, cred că ar trebui făcut. Natura e doar aparent neutră, doar aparent creează la întâmplare ce și cum se nimerește, adică și ființe bune, și rele, și blânde, și crude, dar e destul să faci un inventar ca să te convingi că în picioare rămân întotdeauna doar ființele crude și rele, care le‑au halit pe celelalte. Și când ticăloșii se prind că nu procedează tocmai frumos, își inventează circumstanțe atenuante sau justificări din rațiuni superioare, cum ar fi că hidoșenia existenței e un fel de condiment menit să crească apetitul pentru rai sau alte locuri de genul ăsta. După mine, ar trebui să cam încetăm cu chestiile astea. Natura nu‑i rea deloc, e doar proastă ca o cizmă, așa că merge pe linia minimei rezistențe. Trebuie înlocuită, trebuie ca noi să producem singuri ființe luminate, căci doar apariția lor va fi o vindecare reală a existenței. Ele vor fi ca un fel de justificare a perioadei trecute, plină de țipetele celor uciși, ce numai din cauza distanței cosmice nu s‑au auzit pe alte planete. De ce naiba tot ce are viață trebuie să sufere întruna? Dacă suferința ființelor individuale ar fi avut măcar forța, amploarea pe care‑o are o picătură de ploaie, bag mâna‑n foc pentru asta și‑mi pun la bătaie și calculele - de multe secole ar fi aruncat lumea în aer! Dar ea există atâta timp cât există viața, iar praful care acoperă criptele din cimitir și palatele părăsite tace exemplar și nici chiar tu, cu mijloacele tale puternice, n‑ai găsi în el vreo urmă a durerii și‑a grijilor ce i‑au împovărat ieri pe răposații de azi.
- Așa e, morții n‑au probleme, nici necazuri, încuviință Clapauțiu. E un adevăr de nota zece, căci definește efemeritatea suferinței.
- Bine, dar tot timpul apar alții care suferă! Ridică vocea Trurl. Nu înțelegi că planul meu ține de cea mai elementară decență?
- Stai un pic. Cum anume poate o ființă fericită (presupunând că o să‑ți iasă planul) să fie o compensație pentru tot abisul de nevoi și suferințe în care s‑au dezintegrat cei de demult și pentru nenorocirile care continuă să se întâmple în tot Cosmosul? Oare liniștea de azi anulează furtuna de ieri? Ziua șterge cu buretele noaptea? Nu vezi că bați câmpii?
- Deci după tine, nu trebuie să facem nimic?
- N‑am zis că nimic. Poți să aduci îmbunătățiri ființelor care există sau măcar să încerci asta cu riscurile cunoscute, dar pe cei pe care i‑ai pomenit n‑o să‑i satisfaci cu nimic. Să nu‑mi zici că ești de altă părere. Crezi că dacă umpli Cosmosul cu fericire până mai‑mai să crape, se va schimba, măcar puțin, ceva din toate cele la care s‑a ajuns în el?
- Se va schimba! Sigur că se va schimba! strigă Trurl. Numai să mă înțelegi cum trebuie! Chiar dacă acțiunea mea nu‑i va atinge pe cei care au dispărut, se schimbă întregul din care ei sunt parte. Din acel moment, fiecare va trebui să spună: "Osteneli groaznice, civilizații vomitale, culturi oribile - toate astea n‑au fost decât o introducere la conținutul propriu‑zis, adică la vremea desfătării din zilele noastre! Trurl - ce bărbat luminat! S‑a gândit ce s‑a gândit și‑a ajuns la concluzia că trecutul cel rău trebuie folosit pentru făurirea unui viitor bun. Din sărăcie a învățat cum se face bogăția, disperarea i‑a arătat valoarea extazului; într‑un cuvânt, Cosmosul, tocmai prin faptul că e atât de îngrozitor, i‑a dat impulsul de a crea Binele!" Epoca de‑acum se va dovedi pregătitoare, inspiratoare - nu crezi? Și datorită ei, va apărea mult dorita împlinire. Ei, ce zici, te‑am convins?
- Lângă Crucea Sudului se află țara lui Troglodic, spuse Clapauțiu, un rege căruia‑i plac la nebunie peisajele punctate de spânzurători, dar își ascunde această atracție în spatele afirmației că pe niște mizerabili, așa cum sunt supușii lui, nu‑i poți conduce altfel. A vrut să se ia și de mine de cum am ajuns acolo, dar mirosind că‑l pot face una cu pământul, s‑a cam speriat, căci i se părea ceva natural ca, dacă nu reușește să‑mi vină de hac, să‑l strivesc eu pe el. Deci, ca să‑mi intre cumva pe sub piele, a convocat de îndată sfatul înțelepților, care mi‑au expus în detaliu o doctrină morală a puterii concepută special pentru astfel de ocazii. Acești înțelepți plătiți mi‑au explicat cum, cu cât situația e mai rea, cu atât ești mai flămând, mai dornic de progres, așa că cel care face răul la cote insuportabile doar grăbește îmbunătățirea lucrurilor. Regele s‑a bucurat de prelegerea lor, căci din ea reieșea că nimeni nu face mai multe decât el în sprijinul Binelui viitor, din moment ce impulsionează, folosind anticorpii adecvați, transpunerea gândirii melioriste în faptă. Deci fericiții tăi lui Troglodic ar trebui să‑i ridice statuie, nu ție, iar tu ar trebui să le fii recunoscător celor ca el, nu‑i așa?
- Ce parabolă cinică și groaznică! sări Trurl ca picat cu ceară. Am crezut că ai să mi te‑alături, dar văd că nu faci decât să împrăștii veninul scepticismului și prin sofismele astea ieftine încerci să spulberi noblețea planurilor mele. Dar ele urmăresc izbăvirea la scară cosmică!
- Așa deci, vrei să devii izbăvitorul Cosmosului? spuse Clapauțiu. Trurl dragă, ar trebui să te pun în lanțuri și să te vâr la carceră, să stai un pic acolo, să‑ți vină mintea la cap, dar mă tem că ar dura prea mult. Îți spun doar atât: nu aduce nimănui fericirea prea brusc! Nu îmbunătăți existența la galop! Și chiar dacă vei reuși să creezi pe undeva niște fericiți (lucru de care mă îndoiesc), tot îți mai rămân ceilalți, așa că se va ajunge la invidie, la tensiuni, și cine știe dacă nu te vei găsi la un moment dat în fața următoarei dileme neplăcute: sau fericiții tăi vor ceda și se vor lăsa pe mâna invidioșilor, sau vor fi nevoiți să le facă felul acestor malefici băgăreți, plini de cusururi - și totul pentru atingerea armoniei supreme.

Trurl sări în picioare, dar, stăpânindu‑se, își descleștă pumnii - o păruială strașnică n‑ar fi fost cel mai potrivit mod de‑a începe Era Fericirii Depline, pe care hotărâse deja în mod irevocabil s‑o plăsmuiască.
- Adio! îi spuse cu răceală. Agnosticule, pateticule, necredinciosule care te lași purtat ca un nevolnic de valurile întâmplării, n‑o să discut cu tine cu vorba, ci cu fapta! După roadele lucrării mele vei cunoaște, cu timpul, că am avut dreptate!

***
Întorcându‑se acasă, Trurl se trezi într‑o mare încurcătură, căci epilogul discuției pe care o avusese cu Clapauțiu sugera că avea deja un plan de acțiune, ceea ce nu prea corespundea realității. La drept vorbind, n‑avea nici cea mai vagă idee de unde să înceapă. Așa că luă de pe rafturile bibliotecii o grămadă de tomuri în care erau descrise nenumărate societăți și le înghiți cu o lăcomie de admirat. Și pentru că ritmul în care își umplea mintea cu informațiile necesare tot era prea lent, aduse din pivniță opt sute de casete de memorie de mercur, de plumb, feromagnetice și crionice, le conectă pe toate cu cabluri la propria persoană și în câteva secunde își încărcă sinele cu patru trilioane de biți de informație din cea mai bună și mai abisală, care se poate găsi în amurgul stelelor, pe globuri și pe sorii stinși, locuiți de cronicari răbdători. Doza fu atât de puternică, încât îl zdruncină din creștet până‑n tălpi; se învineți, ochii îi ieșiră din orbite, îl apucară un trismus infernal și un cârcel generalizat și tremura de parcă nu o doză zdravănă de istoriozofie și istoriografie l-ar fi pălit, ci un ditamai trăsnetul. Puțin mai târziu se adună, se scutură, își șterse fruntea, își sprijini genunchii încă tremurânzi de picioarele mesei la care lucra și‑și spuse:
- Văd că a fost și este mult mai rău decât credeam!!!

O vreme își ascuți creioanele, turnă cerneală în călimară, aranjă colile albe în topuri ordonate, dar cum din toate pregătirile astea nu ieșea nimic, își spuse, ușor iritat:
- Dacă vreau să am cunoștințe solide, trebuie să mă familiarizez cu scrierile înțelepților străvechi, arhaici, deși cumva am tot amânat asta, în ideea că un constructor contemporan n‑are ce învăța de la ramoliții ăștia. Dar acum, fie! Treacă de la mine! O să‑i studiez și pe gândăreții ăștia matusalemici și cam primitivi, numai bine, în felul ăsta o să mă protejez de ironiile lui Clapauțiu, care sigur nu i‑a citit (de fapt, îi citește oare cineva?), dar tot extrage pe ascuns câte‑o propoziție de‑a lor și și‑o atribuie, ca să mă enerveze cu citate și să mă acuze de ignoranță.

Zis și făcut; se apucă de citit toate operele acelea putrezite și caduce, deși n‑avea niciun chef.
La miezul nopții, înconjurat de cărți groase pe care le tot arunca, nervos, de pe masă, risipindu‑le la picioare, își spuse:
- Văd că trebuie să corectez nu doar construcția ființelor inteligente, dar și ce au gândit ele sub formă de filozofie. Leagănul vieții a fost, la urma urmei, oceanul, ale cărui maluri s‑au acoperit de mâl. Astfel a apărut un noroi moale ca o smântână, coloidal‑neajutoral, Soarele l‑a încălzit, noroiul s‑a îndesit, trăsnetul mi l‑a lovit, și totul s‑a aminoacrit - adică pentru totdeauna, amin și Doamne‑ajută - și‑așa a apărut un fel de aluat brânzos, care cu timpul s‑a retras în locuri mai uscate. I‑au crescut urechi, ca să audă prada apropiindu‑se, dar și dinți și picioare, ca să poată fugi după ea și s‑o mănânce. Și dacă nu i‑au crescut sau dacă erau prea scurte, el a fost cel mâncat. Creatoarea inteligenței este, așadar, evoluția; deci, cum stă treaba cu Prostia și Înțelepciunea, Binele și Răul? Binele e atunci când eu mănânc pe cineva, Răul, când altcineva mă înfulecă pe mine. La fel e și cu Inteligența: cel mâncat, întâmplându‑i‑se asta, e mai prost decât înfulecătorul, pentru că cineva care nu există nu poate avea dreptate, și cel care tocmai a fost înfulecat nu există. Dar cel care i‑ar mânca pe toți ceilalți ar muri el însuși de foame până la urmă, și astfel se instituie moderația. Cu trecerea timpului, aluatul brânzos se calcifică, fiind un material care‑și pierde elasticitatea, așadar, căutând unul mai bun, ființele acestea mâloase au descoperit metalul. Și ce să vezi, s‑au portretizat tot pe sine, numai că din fier! Doar e cel mai ușor să scoți ceva din ce‑i gata făcut... așa că la perfecțiune tot nu s‑a ajuns. Ba chiar dimpotrivă! Dacă printr‑o altă desfășurare a lucrurilor ar fi apărut întâi calcarul și‑abia apoi din el ceva mai delicat, mai moale, și la sfârșit - fina subtilitate, cu totul altfel ar fi evoluat filozofia: după cum se vede, ea decurge direct din material; adică cu cât mai cum‑o‑fi‑să‑fie e alcătuită ființa gânditoare, cu atât mai disperată e să se înfățișeze pe sine invers. Dacă trăiește în apă, susține că raiul e pe uscat; dacă e pe uscat, zice că e în cer; dacă are aripi, își făurește un ideal cu branhii și înotătoare, și dacă are picioare - își pictează niște aripi de gâscă și strigă: "Un înger!" Ciudat că până acum n‑am observat asta. Vom numi deci regula aceasta Legea Cosmică a lui Trurl: în funcție de imperfecțiunea propriei inginerii, fiecare spirit își înfățișează Absolutul Ales. Trebuie să bag la cap toate astea pentru eventualitatea în care voi fi nevoit să îndrept bazele filozofiei. Acum însă e timpul să construim. Să fac întâi Binele - dar ce este el de fapt? Cu siguranță nu există acolo unde nu e nimeni. Cascada nu este pentru pietre nici bună, nici rea, și tot așa e cutremurul pentru apa lacului. Am să construiesc deci pe Cineva. Dar atenție: oare‑o să‑i fie bine? Dar de unde știm când cuiva îi e bine? Să zicem că aș vedea că lui Clapauțiu îi merge rău. Ei, și? Cu o jumătate de suflet m‑aș întrista, cu cealaltă m‑aș bucura, nu‑i așa? Ce încurcată poveste! E posibil ca unuia să‑i fie bine în comparație cu vecinul lui, dar el să nu știe asta și de aceea să nu i se pară că‑i merge bine. Ar trebui oare să construiesc ființe conștiente mereu de existența altora asemenea lor care se zbat în chinuri? Oare s‑ar simți pe deplin satisfăcute doar prin contrast? Poate, dar ar fi absolut îngrozitor! Deci e nevoie de o surdină și un transformator. Nu e musai să mă apuc dintr‑odată de construirea unei societăți fericite: hai să încep cu individul!

Își suflecă deci mânecile și în trei zile construi Contemplatorul Existenței Fericite, o mașină care, prin conștiința sa aprinsă în catozi, se integra în fiecare lucru pe care‑l observa și nu se găsea pe lume nimic care să nu‑i aducă bucurie. Se așeză lângă mașină, ca să‑și dea seama dacă e exact ce trebuia să fie. Contemplatorul, sprijinit pe trei picioare de metal, își plimbă ochii telescopici prin jur și fie că privirea i se oprea asupra scândurii gardului, a unui bolovan sau a unei ghete scâlciate, se bucura din tot sufletul, gemând încetișor de încântarea care‑l cuprinsese. Iar când Soarele asfințea sau zorii înroșeau cerul, se ghemuia de plăcere.
- Clapauțiu va spune, evident, că simpla ghemuire și gemetele nu dovedesc nimic, își spuse Trurl, tot mai neliniștit. O să‑mi ceară dovezi...

Atunci îi vârî Contemplatorului în burtă un ceas mare cu o limbă aurită, care indica pe o scală nivelul de fericire măsurată în hedoni sau hezi, pe scurt, un hed fiind cantitatea de extaz pe care o resimți atunci când ai călătorit patru mile cu un cui înfipt în pantof și în sfârșit ți se scoate cuiul. Înmulți drumul cu timpul, împărți rezultatul la ascuțimea cuiului, aduse în fața parantezei coeficientul de călcâi obosit și așa reuși să transpună fericirea în sistemul centimetru-gram-secundă. Asta‑l mai liniști un pic. Privind fix la șorțul de lucru mânjit de ulei al lui Trurl, care se agita pe lângă el, Contemplatorul simțea, în funcție de unghiul de aplecare și de luminozitatea generală, între 11,8 și 18,9 hezi per pată, nuanță și secundă. Acum, constructorul se liniști de‑a binelea. Calculă că un kilohed e exact cantitatea de fericire pe care‑o simțiseră bătrânii privind‑o pe Susana la scăldat, că un megahed e bucuria condamnatului căruia i se taie lațul spânzurătorii la timp și văzând că totul poate fi calculat cum nu se poate mai exact, trimise una dintre mașinuțele mai mici din laborator după Clapauțiu.

Când acesta sosi, îi spuse:
- Privește și învață.

Clapauțiu dădu ocol mașinii, iar aceasta, îndreptându‑și spre el majoritatea teleobiectivelor, se așeză pe ciuci și gemu de câteva ori. Se miră puțin constructorul de aceste sunete guturale, dar nu lăsă să se vadă și spuse doar:
- Ce‑i asta?
- O ființă fericită, spuse Trurl, și anume Contemplatorul Existenței Fericite, pe scurt, Conexferlău.
- Și ce face Conexferlăul ăsta?

Trurl simți ironia, dar o lăsă să‑i zboare pe lângă ureche.
- Percepe în mod activ și neîncetat! explică el. Și nu percepe doar luând la cunoștință, ci face asta cât se poate de intens, cu concentrare și hărnicie, și orice simte, îi provoacă o nemaipomenită plăcere! Iar plăcerea asta, umplându‑i anozii și circuitele, îi dă o stare de binecuvântată euforie, a cărei manifestare sunt tocmai gemetele pe care le auzi chiar în clipa asta în care se uită la trăsăturile tale, de altfel, banale.
- Asta înseamnă că mașina simte o plăcere activă din existența ca percepție?
- Exact! spuse Trurl, dar mai sfios, căci deja nu mai era atât de sigur pe el ca înainte.
- Și acesta este, firește, un fericitometru, care măsoară nivelul plăcerii existențiale? arătă Clapauțiu spre cadranul cu limba aurită.
- Da, ceasul ăsta...

Atunci Clapauțiu începu să‑i arate felurite lucruri Conexferlăului, urmărind cu atenție oscilațiile limbii ceasului. Trurl, liniștit, îi expuse în detaliu teoria hedonilor, adică fericitometria teoretică. Din vorbă‑n vorbă, din întrebare‑n întrebare, se închegă o conversație pe cinste, până când, la un moment dat, Clapauțiu spuse:
- Sunt curios în câte unități s‑ar măsura sentimentul care‑l încearcă pe unul care‑l cotonogește pe altul care înainte de asta l‑a bătut timp de trei sute de ore.
- A, păi e simplu! se bucură Trurl și se așeză să facă toate calculele, când îi ajunseră la urechi hohotele de râs ale prietenului său.

Mut de uimire, se ridică, iar celălalt îi spuse, încă râzând:
- Și tot mai spui că principiul fundamental pe care ți l‑ai ales e Binele, nu‑i așa, Trurl? Ce să zic, prototipul ți‑a ieșit de minune! Ține‑o tot așa și o să‑ți iasă clasa întâi! Până atunci, te salut.

Și plecă, lăsându‑l pe Trurl cu totul întors pe dos.
- Ce m‑a prins! Mi‑a făcut‑o, n‑am ce să zic! oftă constructorul, iar oftatul lui se împleti cu gemetele extatice ale Conexferlăului, care‑l enervară atât de tare, încât aruncă mașina într‑o cămară, trânti peste ea niște tinichele vechi și trase zăvorul.

Apoi se așeză la masa goală și‑și spuse așa:
- Am amestecat extazul estetic cu Binele - ce bou sunt! Dar oare Conexferlăul are inteligență, până la urmă? Asta‑i! Pe toți nucleii atomici, trebuie să abordez conceptul complet diferit! Fericirea - sigur că da, plăcerea -, fără îndoială, dar nu pe seama altora! Nu provenind din Rău! O, da! Dar ce este Răul? Hm, văd că, prins de activitatea mea constructivă, am neglijat îngrozitor teoria!

Timp de opt zile, nu puse geană pe geană, nu se odihni, nu ieși, studiind fără încetare cărți savante ce dezbăteau problema Binelui și a Răului. Află din ele că, în opinia multor înțelepți, cel mai important lucru este grija plină de încredere și bunătatea universală. Ființele inteligente trebuie să facă dovadă de amândouă în relația cu alte ființe: fără asta, nimic nu e posibil. Ce‑i drept, tocmai în numele acestei devize unii au fost trași în țeapă, peste alții s‑a turnat plumb topit, unii au fost sfârtecați în patru, alții trași pe roată sau li s‑au frânt mădularele, ba în cele mai importante momente istorice s‑au folosit pentru asta chiar echipaje de câte șase cai. Și în formele nenumărate ale altor torturi s‑a manifestat uneori istoric bunătatea, când a fost adresată spiritului, nu trupului.

Niciodată singur: fragmente dintr-o galerie de portrete

 

Andrei Șerban
Niciodată singur: fragmente dintr‑o galerie de portrete
Editura Polirom, 2021
Cuvânt înainte de Toma Pavel
 

***
Intro

Andrei Șerban, ca tânăr regizor absolvent al Institutului de Teatru din București, a fost invitat cu o bursă Ford la New York, la teatrul La MaMa. A studiat apoi un an cu Peter Brook la Centrul Internațional de Cercetări Teatrale din Paris. A ajuns curând unul dintre cei mai importanți regizori de teatru și operă din lume, cu o carieră remarcabilă în SUA și Europa. A lucrat pe scene prestigioase (Metropolitan Opera, Comedia Franceză, Opera din Paris și Viena, Covent Garden, Teatrul Național din Londra etc.) și a revenit după 1989 în România pentru a conduce timp de trei ani Teatrul Național din București, unde a pus în scenă, printre altele, Trilogia antică, montată inițial la La MaMa, cu un succes internațional răsunător. A rămas prezent în viața teatrală a țării. A fost șeful catedrei de actorie la Universitatea Columbia, a predat la diverse școli de teatru din lume, a fost nominalizat pentru Tony Awards și a primit numeroase premii și distincții, printre care Obie, "Mr. Abbott", Elliot Norton for Sustained Excellence, Ordinul "Steaua României", precum și numeroase premii UNITER. A mai publicat albume cu fotografii din spectacolele sale (Editura ICR, 2008; Nemira, 2013) și O biografie (Polirom, 2006, 2012). După o serie de texte punctuale răsfirate de-a lungul a peste 12 ani, din toamna lui 2019, scrie cu o anumită periodicitate pe LiterNet aici.

*

Piesă cu piesă, Andrei Șerban compune un mozaic al artiștilor străini și români pe care i-a cunoscut, o frescă personală a lumii culturale, cu punctele ei forte și vulnerabilitățile mai puțin știute. Nume mari din lumea artei sunt evocate nu doar din perspectiva regizorului, ci și a omului care a cunoscut alți oameni. Peter Brook, o autoritate în teatrul contemporan, i-a facilitat autorului întâlnirea cu gândirea lui Gurdjieff. Ellen Stewart, fondatoarea teatrului newyorkez La MaMa, ieșit din șabloane și devenit platformă de expresie pentru artiștii tineri, și-a învăluit viața privată într-o aură de legendă. Meryl Streep, stăpânită de impulsuri contradictorii și mereu imprevizibilă, avea în tinerețe ambiția de a fi prima în toate. Pina Bausch le cerea dansatorilor o sinceritate absolută, aproape brutală, făcându-i pe unii să izbucnească în plâns la repetiții. Dând la o parte măștile - tot atâtea conversații cu sine -, autorul ne arată nemijlocit chipurile de sub ele, ipostaze ce construiesc împreună imaginea omului care își închină viața artei și arta vieții, ca să înțeleagă diferența dintre fantezie și realitate.
 

*

"Niciodată singur, acesta e titlul cărții în care Andrei Șerban își evocă prieteni, parteneri sau colaboratori. Astfel își precizează condiția de artist, ce se împlinește în comunitate și nu în singurătate, ca a oricărui om de teatru. El a cultivat-o și dezvoltat-o cu un talent unic, căci și-a manifestat constant capacitatea de contaminare energică și artistică a unor grupuri de vârste, culturi sau istorii diferite. Ceea ce Andrei Șerban își asumă ca statut a fost profund penalizat de criza covid-ului. De aceea regizorii au fost cei mai destabilizați prin izolarea impusă drastic, ce i-a frustrat tocmai de regimul lor de lucru și, grav răniți, și-au căutat sau găsit soluții de compensație. Ca Șerban care, condamnat la solitudine, și-a revizitat prin scris colegii de o viață sau artiștii cărora le-a făcut portrete cu precizie și afecțiune autobiografică reunindu-i într-o carte scrisă tocmai departe de ei și de fervoarea agitată a repetițiilor. Descindere în timp, tocmai pentru că văduvit de prezentul comunitar. Pentru că a fost « singur », s-a consacrat acestei expediții retrospective și a realizat acest muzeu personal." (George Banu)

 Fragmente
 
Cuvânt înainte

În volumul Niciodată singur, cele mai recente articole ale lui Andrei Șerban ne oferă o galerie de portrete ale unor oameni de teatru cu care a lucrat de-a lungul carierei sale strălucite și întotdeauna surprinzătoare, precum și ale unor personalități din alte domenii (film, dans, muzică, arte plastice, viață spirituală) care l-au inspirat și l-au ajutat să se înțeleagă pe sine prin prisma lor. De asemenea, aceste articole ne invită să nu uităm o remarcabilă perioadă a culturii teatrale, dacă nu chiar a culturii pur și simplu, atât în România, cât și în străinătate.

În anii de după al doilea război mondial, redescoperirea trecutului și pregătirea viitorului în literatură și în artă, în general, s-au aflat - și în Est, și în Vest - în centrul rivalității dintre democrație și comunism. Și, dacă e adevărat și nespus de trist că în estul Europei, inclusiv în România, cenzura și valurile de teroare au făcut mult, mult rău, să nu uităm cât de energice au fost - și la noi, și peste tot în lume - măsurile luate pentru ridicarea continuă a nivelului cultural (cum se spunea pe atunci) al populației. Alfabetizarea generală, publicarea clasicilor în tiraje de masă, în colecții superbe ca Biblioteca pentru toți, Clasicii români sau Clasicii literaturii universale, noile teatre din capitală și din multe orașe de provincie, ca să nu mai vorbim de sărbătorirea spectaculoasă a aniversărilor marilor scriitori, compozitori și artiști, toate subliniau fără încetare importanța culturii.

Sigur că în țările din Est punctul de vedere impus de sus le cerea tuturor să sublinieze așa-zisul "adevăr" al doctrinelor oficiale. Sigur că alternanța dintre momentele în care scriitorii și artiștii "aveau voie" și cele în care, dintr-odată, "nu se mai putea" era greu de acceptat. În 1955, la doi ani după moartea "marelui" Stalin, cu ocazia festivităților de la semnarea tratatului de pace cu Austria, peste tot în Europa s-a transmis la radio, de la Opera din Viena, Fidelio de Beethoven, la un secol și jumătate de la prima reprezentație. Corul Prizonierilor cărora li se îngăduie în actul I să iasă din celulele lor ca să respire aer curat (O, welche Lust!) a făcut să curgă multe lacrimi la București, unde ascultătorii ar fi vrut și ei să respire aerul libertății. Importanța culturii, ni se reamintea, era reală și durabilă.

În lumea teatrului românesc, unde, la începutul anilor '50, domina concepția realistă a lui Paul Gusty, reformulată de noul regim în stilul lui Stanislavski, spectacolele regizate de Sică Alexandrescu - comediile lui Caragiale, de pildă - se jucau cu sălile pline. Felul în care a închegat o trupă formidabilă de comedieni pentru celebra O scrisoare pierdută merită să fie amintit. Iar montările lui Moni Ghelerter, mai lirice, mai atente la pulsul inimii, Romeo și Julieta, în 1948, cu Mihai Popescu în rolul lui Romeo, sau, mai târziu, Regele moare de Eugen Ionesco, în 1965, cu Nicolae Brancomir în rolul doctorului călău și astrolog, se bucurau și ele de un succes durabil. Și, deși se jucau, bineînțeles, și multe piese sovietice, marii clasici ruși, ca Gogol, Cehov sau Gorki, aveau întotdeauna un loc de onoare în repertoriul teatral.

În anii 1955-1957 începeau să se simtă destinderea și speranța. Regizorii "aveau (puțin) voie", se puneau în scenă piese occidentale contemporane, printre care, în 1957, Omul care aduce ploaia de Richard Nash, regizată de tânărul Liviu Ciulei, cu Fory Etterle - irezistibil - în rolul principal. Începeau să fie invitate în România echipe teatrale din Occident, Comedia Franceză, teatrul Odéon din Paris și Royal Shakespeare Company condusă de Peter Brook, care a jucat, calm și provocator, Regele Lear în sala Operei de Stat plină și, în plus, invadată de admiratori tineri fără bilete. Cu toate că în anii 1958-1961 a avut loc o nouă strângere, marcată între altele de sinistrul proces împotriva lui Constantin Noica și prietenilor lui, trecutul cultural românesc și străin continua să fie admirat, iar calitatea montărilor teatrale nu a scăzut deloc, așa cum s-a putut vedea în tragedia Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller, în 1960, cu Jules Cazaban și Clody Bertola, ca și în comedia Cum vă place de Shakespeare, transpusă de Liviu Ciulei în 1961 într-o miraculoasă pastorală poetică și muzicală care i-a făcut pe spectatori și pe artiști să simtă că un stil la fel de nobil și de armonios ca cel de pe vremea lui Shakespeare este posibil. Realismul s-a estompat tot mai adesea în favoarea unor interpretări nuanțate, care își permiteau să sublinieze aspecte mai puțin vizibile, dar nu mai puțin tulburătoare ale pieselor jucate, așa cum proceda și Lucian Pintilie, regizor angajat de curând la Bulandra, în spectacole ca Inima mea e pe înălțimi de William Saroyan (1964), D'ale carnavalului de Caragiale (1966) și, curând, în filmul Reconstituirea (1968).

Ca în toate țările din Est, în deceniul al șaptelea al secolului trecut "era (deci) voie" din ce în ce mai mult, astfel că se putea spera într-o reîntoarcere a libertății în cultură și artă. Dar, după realismul anilor '50, după neuitatul Cum vă place al lui Ciulei, după Inima care bătea ritmic pe înălțimi în interpretarea lui Pintilie, se putea oare inventa ceva nou? Răspunsul lui Andrei Șerban, care în 1964 avea doar 21 de ani, a fost un "da!" ritos și plin de voie bună. Primii care l-au auzit au fost spectatorii piesei cu totul trăsnite Ubu rege, scrisă în 1896 de Alfred Jarry, precursor al suprarealismului și al teatrului absurd, în montarea și mai trăsnită - dacă se poate închipui - condusă de Șerban, atunci încă student, cu colegii lui de la Institutul de Teatru din București. Vie, rapidă, imprevizibilă, regia acestei piese în care tragediile dinastice clasice se prefac într-o paradă de clovni transmitea publicului bucuria nemaipomenită de a se juca. De a se juca de-a ce? Răspuns: de-a teatrul.

Curând, alte patru spectacole au convins și publicul, și specialiștii că acest june regizor le poate arăta de fiecare dată ceva extraordinar de nou și de adevărat: frumusețea pieselor uitate (Arden din Faversham, tragedie elizabetană de un autor necunoscut), energia neîmblânzită a dramaturgiei mai recente (Omul cel bun din Seciuan de Bertolt Brecht), ambele montate la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț în 1967 și, respectiv, 1968, forța înfiorătoare a puterii, în Iulius Cezar de Shakespeare, jucat în 1969 la Teatrul Bulandra din București ca spectacol kabuki japonez, precum și închisoarea lumii în care trăim, în Iona, emoționanta piesă de Marin Sorescu, la Teatrul Mic, în același an.

Din păcate, la sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70, în țările din Est din nou "nu se mai putea", așa cum s-a văzut după ocupația militară a Cehoslovaciei, în 1968, la care, să nu uităm, România nu a participat, precum și după revelația puterii absolute pe care dictatorul român a avut-o în 1971 la vizita în Coreea de Nord. Încă din 1969, când Iona fusese cenzurat și oprit după câteva reprezentații, Andrei Șerban a avut ocazia să plece la New York, fiind invitat de Ellen Stewart, fondatoarea teatrului de avangardă La MaMa, și de fundația Ford, care i-a acordat o bursă. În 1970-1971 a făcut parte dintr-o selecție de tineri artiști veniți din toată lumea să lucreze pentru un an la Paris, la Centrul Internațional de Cercetări Teatrale, sub conducerea lui Peter Brook. Acestuia Andrei Șerban îi datorează nu numai sprijinul în lumea artei teatrale, ci și descoperirea gânditorului rus Gurdjieff, a cărui viziune mistică l-a însoțit de atunci. La întoarcerea la New York, sfătuit de prietenii din România care erau la curent cu recenta strângere politică, Andrei Șerban a decis să rămână în străinătate. De notat că în 1974 și Lucian Pintilie a părăsit țara, după interzicerea Revizorului de Gogol, montat de el la Teatrul Bulandra, iar Liviu Ciulei, cenzurat ca director al acestui teatru, s-a stabilit și el în străinătate, toți trei reîntorcându-se după eliberarea României, în 1990.

Geniul lui Andrei Șerban a fost unanim recunoscut în Statele Unite cu ocazia punerii în scenă la teatrul La MaMa a Trilogiei grecești, o cutremurătoare reînviere a tragediei antice declamată în latina lui Seneca și în greaca veche a lui Euripide. Din acel moment, el a regizat spectacole la cele mai reputate teatre și opere din Statele Unite și din restul lumii, a fost vreme de trei decenii directorul catedrei de artă dramatică la Universitatea Columbia din New York, a predat la cele mai importante școli de teatru de pe glob și a primit nenumărate premii și distincții artistice. Un timp a condus și Teatrul Național din București și de atunci a rămas mereu prezent în viața teatrală a țării. Iar recent, Andrei Șerban și-a exprimat public dezacordul față de valul actual de "corectitudine politică" din Statele Unite, care încearcă să interzică trecutul cultural și să decidă sensul viitorului.

După cum arată atât de bine portretele pe care le face în acest volum, înconjurat de mari artiști care l-au inspirat, fără să fie vreodată singur, Andrei Șerban a fost întotdeauna un om liber.

(Toma Pavel)

*Toma Pavel a studiat la Facultatea de Filologie a Universității din București, a predat literatura la Montréal, la Santa Cruz, la Princeton și la Universitatea din Chicago, a fost profesor invitat la Harvard, la Berkeley, la Sorbonne Nouvelle și la Collège de France și a publicat, printre altele, Fragmente despre cuvinte, Mirajul lingvistic, Lumi ficționale, Povestiri filosofice, Arta îndepărtării, A șasea lumină și Gândirea romanului.*

 

Prefața autorului (Andrei Șerban)

După ce am scris prima mea carte (O biografie, publicată tot la Polirom), iată-mă din nou "scriitor". Mă surprinde și mă intrigă această atracție spre scris, cu atât mai mult cu cât pasiunea pentru teatru continuă să mă mistuie. Două activități atât de diferite și totuși cu multe puncte de convergență.. Poate tocmai de aceea își manifestă fascinația asupra mea, cu forțe aproape egale. În amândouă, procesul este cel puțin la fel de important ca rezultatul, uneori poate chiar mai important. De ce o repetiție în teatru are pentru mine un interes mai mare decât spectacolul finit? Pentru că, repetând cu actorii, greșim, căutăm, ne întrebăm, reîncepem de la zero și așa sunt angajat activ într-un proces deschis, în mișcare continuă, ca viața însăși. După premieră, însă, nu mai pot interveni să îmbunătățesc spectacolul. E o schimbare brutală, greu de digerat, de la o zi la alta. La fel e și cu scrisul, odată ajuns în etapa dinainte de tipărire, în care nu mai pot să fac schimbări, clarificări, adăugiri, tăieturi. Așa cum am trac să revăd o montare proprie după ce s-a scurs un oarecare timp de la premieră, îmi e frică să recitesc cartea publicată. Sunt convins că aș dori să o scriu cu totul altfel și nu se mai poate.

Atât despre asemănări acum. Printre deosebiri, în primul rând e ideea că teatrul e efemer, în timp ce cartea rămâne.

În timpul pandemiei, mă aflam, ca mulți alții, izolat în casă, iar confinarea, acest nou termen corespunzând unei situații pe care nu ne imaginam că am putea-o trăi, mă ducea cu gândul la Pascal (Tout le malheur des hommes vient d'une seule chose, qui est de ne savoir pas demeurer en repos dans une chambre / Toată nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru - că nu știu să rămână în repaus într-o cameră), făcându-mă să mă întreb cum aș putea folosi obligația de a sta acasă pentru a mă liniști, în speranța că voi ajunge să fiu cu adevărat acasă în mine însumi. Atunci m-am decis să scriu, să scriu despre prieteni, despre colaboratori, precum și despre unii artiști remarcabili care m-au inspirat. Scriind, îmi dădeam seama că nu eram singur. Și că, de fapt, niciodată nu am fost singur. Cred că unul dintre motivele pentru care din adolescență m-a atras teatrul a fost că doream să fiu împreună cu alții, să fac parte dintr-o comunitate. Lucru știut, teatrul e una din activitățile umane în care e imposibil să fii singur.

Am călătorit pe un drum foarte lung. Împreună cu actorii și cu toți cei cu care am lucrat, am avut atâtea satisfacții cu proiecte pe care le-aș numi mari aventuri între prieteni. În clipe speciale, când am reușit să avem încredere, a dispărut frica - de noi înșine și de ceilalți. Am putut atunci să vedem mai clar ce ne unește. E șansa extraordinară pe care o avem pe scenă să putem face ce nu avem voie sau nu găsim curajul în viața obișnuită. Scriind, mi-am amintit ce avem în comun.

În afara teatrului, am căutat inspirație în celelalte arte, în muzică, film, dans sau arte plastice, care deschideau în mine lumi necunoscute, devenite astfel familiare.

Tot în afara teatrului, în relație cu viața spirituală, am întâlnit la Institutul Gurdjieff din New York un fel de a lucra cu mine însumi care presupune colaborarea cu cei interesați, ca și mine, să-și pună întrebări esențiale.

Cum să mă simt singur, când fiii mei, Nico și Antony, îmi sunt alături, deși adesea ne separă un ocean, și cei mai buni critici ai spectacolelor mele sunt tot ei!

Creionând aceste portrete, vrând să vorbesc despre ceilalți, realizez că am ajuns să vorbesc tot despre mine. Narcisism involuntar? De ce nu pot scrie doar despre alții? Într-o altă carte de portrete (portretul e la modă!), George Banu mă caracterizează astfel: "Un regizor coral, care însuflețește o trupă de actori". De la început mi-am asumat rolul de a fi pe scenă cu actorii, de a împărtăși cu ei intensitatea jocului și, în același timp, de a lua distanță ca să-i pot privi și observa din afară pentru a înțelege ce se întâmplă în ansamblu. Printre portrete am descris și gândurile mele despre teatru în vremurile în care trăim.

Dedic această primă colecție de portrete celei care de mulți ani mă însoțește în toate călătoriile prin viață și prin artă, Dana Dima. Fără dialogul cu ea (în rol multiplu de primă editoare, co-scriitoare, co-frazatoare și co-repetitoare), experiența de scriitor ar fi fost singuratică și confuză, iar cartea nu ar fi apărut în forma prezentă.

Îi mulțumesc lui Răzvan Penescu pentru rubrica pe site-ul LiterNet, pe care mi-a oferit-o, insistând să scriu orice, oricând. Așa am ajuns la primele portrete, care au fost sămânța ideii acestei cărți.

Îi mulțumesc lui Toma Pavel atât pentru frumosul și utilul Cuvânt înainte, cât și pentru sugestia titlului: Niciodată singur. Nu știu dacă e adevărat chiar tot timpul, dar sună bine și e plin de speranță!

Mulțumiri speciale domnului Silviu Lupescu, care mi-a dat încredere într-o posibilă carieră de scriitor. Contactase mai întâi pe altcineva să scrie o carte despre cariera mea, dar, cum proiectul nu s-a materializat, m-a convins că trebuie s-o scriu eu și astfel a apărut O biografie. Recent, simțind că în mine a reînviat microbul scrisului, i-am dat un semn și ușa mi-a fost din nou deschisă.

Îi sunt recunoscător.

Cuprins

Cuvânt înainte (Toma Pavel)

Prefață

Sanda Manu și Radu Penciulescu, Primii mei profesori
Ellen Stewart, "Stră-stră-strănepoata" lui Arhimede
Peter Brook, A nu fi... sau a fi de ajutor
Liviu Ciulei, Artistul care a schimbat fața teatrului românesc
Lucian Pintilie, Un geniu cinic cu suflet pur
Priscilla Smith, O actriță care a spus nu celebrității
Meryl Streep, Darul empatiei sau chemarea gloriei
Ana Maria Narti, Dramaturgul - actor nevăzut
Radu Beligan, Capul plecat sabia nu-l taie
Aureliu Manea, Un Artaud român
Ulla și Niky Wolcz, Același crez, aceeași vocație
George Banu, Entre-deux
John Cage și Merce Cunningham, Muzica tăcerii și sunetul pașilor de dans
Philip Glass, În căutarea terenului pur
Plácido Domingo, Gwyneth Jones, Natalie Dessay, O tripletă de aur
Lev Dodin, Omul din spatele statuii
Pina Bausch și Peter Pabst, Totul trebuie să vină din inimă, să fie trăit
Roberto Alagna, Instinctul bestial de supraviețuire
Ingmar Bergman, A șaptea pecete.Totul e să fii pregătit
Andrei Tarkovski, "Sensul existenței e, înainte de toate, să învingem răul care zace în noi"
Kirill Serebrennikov, Victimă? Erou? Simbol al rezistenței?
Andriy Zholdak, Dialog despre regia de operă
Gellu Naum (și Lyggia), "Eu am fost legat cu limba de Carpați"
Bill Segal, Sunt cu toții îngeri, doar că ei nu știu
G.I.Gurdjieff, Singurul război util e cel cu mine însumi

Schițe de portrete ale actorilor care ne-au părăsit
Emil Botta
Leopoldina "Poldi" Bălănuță
Florian "Moțu" Pittiș
Gina Patrichi
George Constantin
Ștefan Iordache
Gheorghe "Gigi" Dinică
Carmen Galin
Ovidiu Iuliu Moldovan
Ruxandra "Tita" Sireteanu
Alexandru "Ducu" Darie
Ion "Pino" Caramitru

Postfață

Ultimele...

 

Ion D. Sîrbu (volum îngrijit de Toma Velici)
Ultimele...
Editura Măiastra, 2021


(foto copertă: Mihai Barbu)

Citiți un prim fragment din această carte.
Citiți o cronică a acestei cărți.

*****
Fragment

Contextualizare:

Interviul ce urmează a fost solicitat de Ion Jianu, pentru revista Ramuri (Craiova); Ion D. Sîrbu l-a scris între "26 Ian[uarie] - 6 Febr[uarie] 1989", "eu punându-mi singur si întrebările reporterului".

La 12 februarie, I. Jianu, informator al Securității, îi "predă" lt-col. Bogoslov Nicolae o copie a dactilogramei interviului, însoțită de o "notă explicativă" (patru pagini).

Prin strădania lui Marin Sorescu, câteva fragmente din prima parte a textului, dur cenzurate, au apărut sub titlul Când povestesc din ale vieții valuri..., împreună cu o scrisoare de recomandare a lui Blaga (facsimil) către George Oprescu ("Cluj, 3 Mai 1954").

La 2 martie 1989, Ion D. Sîrbu notează, în Caietul intitulat De pe patul de spital: "Terminat un lung interviu despre Blaga. Pentru Ramuri, două numere succesive. Dar din prima parte, 15 pagini, s-au aprobat 8, și acestea corectate, tăiate, amputate." Xeroxat în zece exemplare, la 8 februarie 1989, de semnatarul acestor rânduri, interviul "a circulat", după cum se poate constata și din corespondența lui Ion D. Sîrbu, pe la prieteni și în redacții. Integral, a fost tipărit, pentru prima dată, în revista "Solstițiu", Petroșani, nr. 1-10, 1990.

(Toma Velici)

*

"Eu l-am văzut pe Blaga plângând"

("... dar ce are să spună Limba Română?"...)

(auto-interviu de I.D. Sîrbu) - prima parte

[...]
 
Am mai spus-o și o repet. [...] Lucian Blaga reprezintă pentru mine (și pentru întreaga generație transilvană din care fac parte) "meșter-grinda" conștiinței noastre cărturărești - iar Tata, minerul Ion Sîrbu, pentru mine numai, ar fi piatra de la temelia condiției mele umane... Iată, aici, în mapa asta, am adunat toate acele fișe, note, documente și scrisori care m-ar putea ajuta - dacă timpul ar mai avea răbdare - să scriu o carte de amintiri vesele pe care aș intitula-o așa: De ce și de cine râdeam cu Lucian Blaga... Nu am fost cel mai strălucit student al său, aș putea enumera aici cel puțin cinci colegi care, ca talent, spirit, speranțe, erau mult mai avantajați decât am fost eu. Fiindcă, din cei patru ani de facultate și doi ani de doctorat, eu am petrecut pe front, în linia întâi, ca sergent (gradul de ofițer mi-a fost luat, deoarece eram considerat a fi un "student bolșevic"), în total 1.001 zile (și nopți). Am fost rănit, am căzut prizonier, am evadat, am dezertat de două ori. Examenele însă mi le dădeam regulat - scriam, publicam, făceam scandal. Eram foarte tânăr, foarte sănătos, înzestrat cu o putere excepțională de muncă și răbdare.

[...]

Culoarea fricii se schimbă după fiecare deceniu. Eu mă refer acum la anii imediat de după război. Aerul era compus din oxigen, azot și frică, apa era alcătuită din hidrogen, oxigen și frică. Nu frica e esențială - ci modul în care reușești să o depășești sau să o învingi. O frică prelungită, cu timpul, se transformă în suspiciune permanentă, la cei care înfricau, și în ipocrizie și prefacere permanentă la cei înfricoșați...

[...] Când m-am reîntors la Cluj (în Clujul visat!), în 1946, toamna, după acel aproape un an de studiu intensiv la Petrila, pe Lucian Blaga nu l-am putut găsi. Lumea vorbea vrute și nevrute, ba că fugise în străinătate, ba că fusese arestat. Într-o seară, doamna Cornelia m-a căutat la Institutul de Istorie (unde ocupam o cămăruță în fostul Seminar de Istoria Artelor) și, foarte misterios, conducându-mă pe străzi laterale, mă introduse (pe poarta din spate) în Clinica Medicală II (Goia). Acolo, într-o cameră ascunsă, din fundul Secției de balneologie, l-am zărit pe Blaga. Era palid, nebărbierit. (Niciodată nu l-am surprins într-o postură neglijentă, era un Herr Professor și un diplomat, avea trei costume de haine englezești, absolut asemănătoare, impecabile chiar și după 20 de ani de la cumpărarea lor.) Deci, Blaga era acum foarte palid, abia putea să vorbească. Tremura de frică. "Gary, mi-a spus, te-am chemat ca să afli de ce sunt aici. Bolnav de uremie. Nu am uremie, dar mi s-a propus, de sus de tot, să accept să fiu președintele unui nou partid politic: P.N.P. (Partidul Național Popular). Eu, toată viața mea, am refuzat să fac politică. Știu ce pot, știu și ce nu pot. Eu am adunat pietre pentru templul meu filosofic: vocația mea este Filosofia și Literatura. L-am refuzat pe Carol II, părăsind diplomația. Am refuzat legionarii, am refuzat și pe Antonescu. Cum să accept acum să mă mut din Catedrala sistemului meu ca să ajung să semnez afișe electorale într-un cort militar rusesc... Am refuzat! Dar sunt foarte amenințat, mi-e frică, mi-e frică să nu fiu ucis. Dacă pățesc ceva, tu ești martor că nu am murit de uremie. Ci de altceva..."

Cam așa ceva mi-a spus Blaga. Din zbor, am reținut două nume grele: Ana Pauker, Miron Constantinescu... Blaga a mai lipsit circa o lună de zile după această întâlnire. Am încercat să-l văd, mi-a fost cu neputință. (Doctorii îl mutau din secție în secție.)

Apoi, într-o frumoasă zi, l-am întâlnit la intrarea în Universitate. Era slăbit, dar acum părea fericit, sănătos, ochii îi străluceau de o bucurie copilărească de parcă ar fi săvârșit o foarte reușită păcăleală sau șotie. Îmi șopti, râzând: "Am scăpat, sunt liber. Închipuiește-ți, Călinescu s-a oferit voluntar să fie președintele acelui partid, P.N.P." După această pățanie, s-a instaurat în cercul nostru o vorbă: "Cu frica pe spaimă călcând - cu moartea pe moarte, povestind."

[...]

Primisem ordin - eram acum asistentul lui Liviu Rusu (pregăteam doctoratul la Blaga) - să afișăm o lozincă în fața bibliotecii seminarului. Eu am scris și am afișat următoarea lozincă: "Patria poate să-mi ceară să mor pentru ea, nu are dreptul să-mi ceară să mint!" Trebuia acum să scriu dedesubt numele autorului: Montesquieu. Liviu Rusu, Blaga, Auger și D.D. Roșca au citit lozinca, le-a plăcut, dar m-au sfătuit să scriu, dedesubt, nu Montesquieu, ci... Maxim Gorki. Am scris așa cum m-au sfătuit profesorii mei. În drum spre casă, urcând noi Dealul Feleacului împreună, Blaga, foarte tăcut, foarte îngândurat, oftând, mi-a spus așa: "Nu trebuia să accepți să schimbi numele lui Montesquieu!" "Bine, dar dumneavoastră m-ați sfătuit!?"... A tăcut, a tăcut vreme de câteva sute de metri. Apoi, rar, cu lungi pauze, mi-a povestit următoarea întâmplare: "La orele 12, Ion Breazu, decanul, ne-a convocat la decanat. Pe mine, pe D. Popovici, pe Liviu Rusu și pe D.D. Roșca. A închis ușa capitonată și ne-a spus că a primit ordin ca noi să citim împreună, tare, articolul de fond din Scânteia. Eram cinci profesori bătrâni, nemembri de partid, ne cunoșteam de o viață. Și... și... după o oră de tăcere totală, unul dintre noi a spus: «Dacă tot ne-am adunat, ce-ar fi să citim acel articol.» Și l-am citit, dragă Gary..."

[...]

Blaga era Blaga, credea orbește în opera sa, era o inteligență creatoare cu totul ieșită din comun. Dar, fiind un supercărturar european (el ne-a deschis ochii spre culturile africane, asiatice, magice, primitive etc.), se găsea total dezarmat în fața unor oportuniști dogmatici, care îl chinuiau, amenințându-l, amăgindu-l, ducând cu el un război al nervilor de care, când îmi aduc aminte, mi se face rău.

[...]

În anul 1947, la o ședință solemnă a tuturor cadrelor universitare (se trasau sarcini în vederea aniversării a 100 de ani de la Revoluția din 1848), un coleg al meu (nomina odiosa), pe atunci directorul politic al Universității, după ce a obținut angajamentele profesorilor care erau adunați în altă sală, se adresă nouă, celor circa 40 de asistenți, conferențiari, șefi de lucrări. Și începu cu cei de la Filosofie. Lui Ovidiu Drimba i-a trasat sarcina să scrie un articol contra profesorului Speranția, șeful Catedrei de Filosofia Dreptului. Dar nu un articol de critică filosofică, ci unul prin care să fie desființat și compromis omul Speranția. Mitul Speranția. Drimba a acceptat. Și a și scris acest articol, publicat în Lupta Ardealului. (Deși Drimba, fiu de învățător sărac din Tinca, Bihor, fusese mult ajutat de familia Speranția, locuise chiar în casa acestuia, ca prieten al fiului lor, viitorul doctor Dorin Speranția)...

După Drimba, a urmat conferențiarul Dumitru Isac, pe care, după cedarea Bucovinei, D.D. Roșca l-a adus de la Cernăuți, numindu-l la Catedra lui de Istoria filosofiei. Lui Isac i s-a cerut să scrie un articol defăimător despre... D.D. Roșca. Isac a acceptat, dar de scris nu știu să fi scris acest articol. Știu atât că a fost numit mai târziu în locul lui D.D., căruia i s-a oferit un curs de pedagogie pentru pionieri. Și mai știu că D.D. a refuzat să-i mai întindă mâna.

Am urmat eu. Redau din memorie (din cei circa 40 de colegi care au participat la această istorică ședință mai trăiesc, sper, peste jumătate. Mulți din ei au făcut strălucite cariere universitare, au ajuns chiar academicieni. Așa încât afirmațiile mele se pot verifica). Directorul de studii, cunoscându-mi și firea și dosarul și relațiile ce le aveam cu Blaga, fiind eu și asistentul, la Catedra de Estetică, al lui Liviu Rusu, mi-a spus cam așa:
"Dumneata, tovarășe Sîrbu, vei scrie un articol contra lui Lucian Blaga. Un articol tare, dărâmător..."
Am încercat să scap prin tangentă: "Pot să scriu nu unul, ci o sută de articole despre sistemul lui Blaga. Pot chiar să-i critic anumite poziții, dar..."
Iar el m-a contrat: "Nu ne interesează acum sistemul lui filosofic. Noi îți cerem un articol prin care să-l demaști, să-l compromiți ca om, ca bărbat, ca cetățean..."
"Cum?" - am întrebat eu fierbând.
"De pildă, poți să afirmi că face baie gol, împreună cu fiica sa nubilă..."
Mă apropiam de explozie și el vedea asta. Mă bâlbâiam: "Cum să fac așa ceva? Blaga mă iubește, Blaga m-a ajutat, îi datorez enorm..."
Îmi sări în ajutor: "Te înțeleg. Dacă nu vrei să scrii despre Blaga, nu ai decât să scrii despre Liviu Rusu. Și el are fete!"
După aceste cuvinte, am țipat: "Refuz! Refuz categoric!", și am ieșit din bancă.
"Atitudinea dumitale, tovarășe Sîrbu, nu este marxistă!", strigă bietul inchizitor.
"Poate că nu este marxistă, am strigat și eu, dar este în orice caz morală!"
Și am ieșit trântind foarte tare ușa.
(În dosarul meu a apărut formula: "A afirmat că marxismul nu este moral!")
[...]
Blaga mi-a spus: "Trebuia să accepți, Gary. Ai trântit ușa carierei tale universitare."
I-am spus: "Și dacă aș fi acceptat, cum m-aș mai fi uitat în ochii d-voastră? Sau în ochii Tatălui meu?"
[...]
După 10 ani, prin 1957, eram redactor la revista Teatrul, l-am întâlnit [pe acel director politic, n.m.] întâmplător. (Era după câțiva ani de pușcărie - eu eram înaintea câtorva ani, tot de pușcărie.) Mi-a plâns pe umăr, mărturisindu-mi că a trecut, cu arme și bagaje, de partea lui Hegel. L-am înțeles, îmi era milă de el. Călăul este și el o victimă, nu-i așa?

[...]

Apuc firul acesta, desfac un ghem și mă întorc iar în Sibiu, într-o zi însorită a primăverii anului 1946. Eram vreo cinci tineri scriitori, profesori, proaspeți licențiați, fie în Litere, fie în Filosofie. Discutam, ne certam, judecam pe cei mari, cu acea antropofagică poftă pe care o au tinerele talente de a-i desființa și mânca de vii pe cei din generațiile mai vârstnice. Lui Blaga îi apăruse ultimul volum din trilogia sa. L-am zărit de departe, era senin, mulțumit și luminos. Înalt și adânc. S-a oprit în grupul nostru. Îi eram cu toții studenți și ucenici. Atunci, unul dintre noi cinci (nu îndrăznesc să-mi aduc aminte care; poate că am fost chiar eu, nu sunt sigur), cu acea barbară cruzime și inconștiență a tinereții, i-a spus următoarele:
"Domnule Profesor, chiar acum discutam despre Catedrala d-voastră. Sistemul e închegat, are toate articulațiile: metafizică, epistemologie, axiologie, ontologie, estetică, filosofia artelor, psihologie abisală... Un singur, dar important etaj lipsește. Nu aveți în sistemul d-voastră o Ethică. Sau măcar un cod moral..." Blaga a pălit, n-a zis niciun cuvânt, s-a întors și a plecat. Nouă ne-a părut rău -dar pe urmă am uitat totul, fierbeam de elan vital și de planuri viitoare...

Au trecut astfel câțiva ani grei. În ziua de 28 decembrie 1949 (eu așa îmi amintesc, poate greșesc data), a apărut la avizierul Facultății de Filosofie un mic anunț, prin care se comunica desfacerea contractului de muncă pentru următoarele cadre didactice: Lucian Blaga, D.D. Roșca, Liviu Rusu și asistentul acestuia, Ion D. Sîrbu... Ne așteptam de un an la acest eveniment, totuși, urcând Feleacul alături de acești iubiți dascăli ai mei, îi simțeam copleșiți, dărâmați. Eu singur fierbeam, vociferând revoltat. Ei tăceau. Când am ajuns sus, acolo unde începe strada Văcărescu, la întrebarea mea: "Și, acum ce facem?", Blaga, deodată, cuprins de o furie vânătă, mă prinse de revere și îmi strigă în față: "Acum, dragă Gary, vom scrie fiecare tratatul nostru de Ethică."

[...]

După 1952, eu ajunsesem profesor la Liceul nr. 2, pe strada 1 Mai, aproape de Barițiu și de Teatrul Maghiar. De 2-3 ori pe săptămână îl vizitam pe Blaga, la Biblioteca Academiei. Mă punea să cer, de la Biblioteca Universității (la parter), volumul său de Poezii, apărut la Fundații. Completam fișa și așteptam. Blaga stătea în spatele meu. Și aprodul și bibliotecarul îl cunoșteau. Mergeau cu fișa de cerere direct la directorul Bibliotecii. Acesta își scria, cu mânie, refuzul său. Blaga aduna aceste refuzuri, lună după lună, an după an. "De ce?", am întrebat. "Sunt foarte instructive, îmi răspundea el. Mă încurajează. Istoria lucrează încet, dar sigur, în favoarea cărților mele. Constat că refuzurile - astea mi le spunea prin 1954 - devin din ce în ce mai politicoase și mai jenante"...

Moartea lui Stalin a reprezentat o cumplită tulburare a apelor ideologice. Multe conștiințe s-au întors pe dos, multe gânduri s-au răzgândit. Dar prin anii aceia de cumpănă și întorsură, traversam, cu Blaga, pe jos, jumătate din oraș. De la Bibliotecă - unde își făcea norma- până sus, în capătul lui Andrei Mureșanu, unde locuia (Martinuzzi, 14). Mergea cu capul în pământ, cu mâinile la spate, tăcând ca un înțelept oriental. Când avea, ronțăia boabe de cafea prăjită. (Acesta a fost singurul "viciu" pe care i l-am descoperit.) Pe parcursul acestui drum, prin centrul Clujului, eu îi număram poeții tineri, universitarii tineri, criticii tineri (și mai vârstnici) care, văzându-l de departe, treceau discret pe celălalt trotuar. De frică, din jenă, din minus respect - nu are importanță. Blaga zâmbea amar, dar vesel: "Toți acești începători, îmi spunea, când se vor coace, vor simți nevoia să se laude că mi-au fost contemporani." "Nu cred, îi răspundeam, există pete pe conștiință ce nu se pot șterge!" "Ba da, află de la mine că orice rahat, după ce se usucă, are dreptul să își scrie neapărat memoriile sale de trandafir..."

[...]

Există doi Baconsky, opuși dialectic-antagonist. Unul este cel căruia revista Manuscriptum îi dedică un număr pe deplin meritat - și un alt Baconsky - student în drept și publicist - și mai ales poet ultra-jdanovist și hiper-proletcultist, din anii 1945-1955. Craiovean prin adopțiune fiind, mă consider totuși prieten cu generația Aurel Rău, Gurghianu, Felea etc. Cunosc suficientă Istorie și Psihologie pentru a înțelege că, în tinerețe, avem cu toții dreptul de a exagera și greși. Dar, fiindcă în această convorbire a noastră ne amintim de Blaga, sunt obligat să fiu magis amica veritas, tocmai fiindcă cel mai mare bine pe care îl putem face față de cei morți este să spunem acum tot adevărul despre ei. De mortuis nihil nisi... veritas. Baconsky, indirect, mi-a salvat viața în 1977, la cutremur. Eu nu-l mai întâlnisem din 1955, în subconștientul meu, rănit de moarte, exista totuși imaginea lui cinică din anii în care m-am ciocnit nu o dată de trufia lui parvenită, pusă pe rapidă, aristocratică, cu orice preț, căpătuială materială. Baconsky mă detesta, eu îl uram în numele luptei de clasă (în care credeam) și de pe pozițiile clasei muncitoare, sărace, dar cinstite. Greșeam amândoi. Dar Baconsky mă denunța în scris, mă pâra de fiecare dată la cadre, că sunt cosmopolit, că citesc numai nemțește, că am rămas admiratorul lui Blaga. Eram un biet dascăl de liceu, din cauza lui, în fiecare an, eu abia în decembrie îmi primeam dreptul la catedră. Eugen Todoran, Radu Enescu, Cornel Regman cunosc de aproape aceste necazuri ale mele. Fiindcă ținusem o conferință cu titlul Dostoievski, un profet al sufletului rusesc - a aranjat să fiu dat afară din A.R.L.U.S. Sunt singurul intelectual român dat afară dintr-o Asociație de prietenie și cultură. La ceremonialul respectiv, alături de Ovidiu Drimba (cu care am rămas bun prieten) asistau și profesorii Benetato și Nana. De la ei știu de unde mi se trăgeau toate ponoasele. (Nana era fiul învățătorului meu din Petrila.) Cu ocazia asta, Baconsky (care era ușor fugit din Basarabia) m-a arătat cu degetul și a strigat: "Nu întâmplător îl cheamă Sîrbu!" (Aluzie la proaspătul călău - Tito al acelor ani.) [...] Deci, nu-l mai văzusem din 1955, cunoșteam foarte bine schimbarea sa la față, recunoșteam locul de frunte pe care - de astă dată, pe merit - îl ocupa în literatura română. Îl citeam - și-l admiram. Admiram mai ales ce spunea el acum despre Lucian Blaga. Trecutul era mort, în fața istoriei deveniserăm confrați și colegi de breaslă. Trecusem printr-o școală grea și, deși îmi lipseau, ca și lui Adrian Marino, cam 15 ani din inventar, învățasem să uit, să iau oamenii așa cum sunt și nu așa cum ar fi trebuit să fie. Totuși, în ziua de 3 martie 1977, la orele 12, când l-am zărit pe un foarte lat trotuar de pe Bulevardul Bălcescu, la numai zece metri de mine, am reacționat ca un pensionar idiot, senil și încă jignit. Baconsky, strălucitor, luminos, venea spre mine zâmbind cu dragoste, cu mâinile desfăcute pentru o îmbrățișare. Nu am avut timp să gândesc, să-mi gândesc replica sau fireasca reacție. Și l-am ocolit. Dar, după numai o oră de remușcări, am ajuns într-un așa hal de scârbă față de mine însumi, încât îmi venea să mă pălmuiesc, să mă scuip singur.

Venisem pentru mai multe zile la București (Editură, Fond, Direcția Teatrelor, Radio etc.), deodată mi-am anulat toate întâlnirile, m-am dus la hotel și luându-mi în grabă bagajul, am plecat la gară, unde am reușit să prind Rapidul de la orele 14, cu care m-am întors acasă, la Craiova. A doua zi, seara, a avut loc acel cumplit cutremur. Hotelul la care trăgeam de 10 ani, Victoria, de lângă CEC, s-a făcut praf și pulbere... Acasă, cutremurat de nenorocirile cutremurului (și la Craiova am fost aproape de atotprăbușire), mi-am amintit de motivul inconștient, pentru care îi ocolisem, de fapt, îmbrățișarea. Tot Blaga...

[...] în iarna anului 1953 a avut loc o întâlnire cu Baconsky, pe care nu o pot nici uita și nici înțelege. De aceea o și povestesc acum. Nu pentru mine, nici pentru prietenii mei din Cluj, ci pentru generațiile următoare. Ca să ia aminte și să mediteze. Deci: urcam cu Blaga pe panta ușoară ce duce spre Biblioteca Universității. Deodată, pe partea opusă a străzii, am zărit un grup de scriitori. În frunte, venea Veronica Porumbacu, după ea, Mihai Beniuc, însoțiți de un grup de circa 4-5 poeți tineri, locali. (Mai târziu, am aflat că fuseseră să-i facă o vizită poetului Emil Isac, care era suferind. A și murit după câteva luni.) Blaga i-a zărit și el, avea ochi excelenți. A pus capul în pământ și s-a făcut că nu-i observă. Mi se părea de-a dreptul absurd și suprarealist totul. Grupul trecea la numai 10-15 metri de noi, pe celălalt trotuar, în dreptul Institutului de Istorie. Și totuși, nimeni, nici măcar Beniuc (cu care fusese prieten atâția ani), nu a schițat cel mai mic gest de salut sau recunoaștere. Baconsky singur s-a desprins din grup și ne-a făcut - el, fiul de popă, marele amator de mobilă aristocratică - gestul acela țigănesc, scabros, din cot... Am rămas stupefiat. Blaga înverzise. Nu și-a revenit nici când ne-am despărțit. Atâta mi-a spus: "Am să-l trăsnesc!"

 

Ion D. Sîrbu (volum îngrijit de Toma Velici)
Ultimele...
Editura Măiastra, 2021


(foto copertă: Mihai Barbu)

Citiți un prim fragment din această carte.
Citiți o cronică a acestei cărți.

*****

Citiți prima parte a acestui interviu aici.

Fragment

Contextualizare:

Interviul ce urmează a fost solicitat de Ion Jianu, pentru revista Ramuri (Craiova); Ion D. Sîrbu l-a scris între "26 Ian[uarie] - 6 Febr[uarie] 1989", "eu punându-mi singur si întrebările reporterului".

La 12 februarie, I. Jianu, informator al Securității, îi "predă" lt-col. Bogoslov Nicolae o copie a dactilogramei interviului, însoțită de o "notă explicativă" (patru pagini).

Prin strădania lui Marin Sorescu, câteva fragmente din prima parte a textului, dur cenzurate, au apărut sub titlul Când povestesc din ale vieții valuri..., împreună cu o scrisoare de recomandare a lui Blaga (facsimil) către George Oprescu ("Cluj, 3 Mai 1954").

La 2 martie 1989, Ion D. Sîrbu notează, în Caietul intitulat De pe patul de spital: "Terminat un lung interviu despre Blaga. Pentru Ramuri, două numere succesive. Dar din prima parte, 15 pagini, s-au aprobat 8, și acestea corectate, tăiate, amputate." Xeroxat în zece exemplare, la 8 februarie 1989, de semnatarul acestor rânduri, interviul "a circulat", după cum se poate constata și din corespondența lui Ion D. Sîrbu, pe la prieteni și în redacții. Integral, a fost tipărit, pentru prima dată, în revista "Solstițiu", Petroșani, nr. 1-10, 1990.

(Toma Velici)

*

"Eu l-am văzut pe Blaga plângând"

("... dar ce are să spună Limba Română?"...)

(auto-interviu de I.D. Sîrbu) - partea a II-a

[...]

Faza aceasta a vieții lui Baconsky (și nu numai a vieții sale) s-a consumat, în mare parte, sub semnul unei imposturi cinice, oportuniste. Scria denunțuri și pâre, cu talent și plăcere. Eu îmi vindeam la talcioc cărțile din bibliotecă, pentru a putea să-mi cumpăr două pături militare rusești, din care să-mi pot face un palton. Sora mea, contabilă la Mina Petrila, "delapida" câteva cartele "A", de muncă grea: erau "sufletele minerilor morți", cu aceste cartele am micșorat puțin sărăcia casei Blaga și Liviu Rusu. Aveam, ca profesor, 500 de lei pe lună. Blaga avea 600 de lei, fiind ajutor de bibliotecar. În această perioadă cumplită (devenisem donator de sânge voluntar, primeam, pentru 200 grame de sânge, 50 de lei și 1 kg de carne), Baconsky, pentru un singur poem (despre chiaburi, CEC, odă lăptarului meu), încasa între 3.000-5.000 lei. Căuta mobilă și covoare de preț, achiziționa, de la fostele case mari, tablouri rare, blănuri, perle veritabile... Dar nu asta contează. Ci soarta în prezent a ceea ce scria el pe atunci și ce scria Blaga (și chiar Ion D. Sîrbu). Mă uit în biblioteca mea și zăresc excelenta bibliografie a prietenului și colegului meu de facultate, Vatamaniuc, despre Lucian Blaga (8.500 de titluri și referințe privind opera și personalitatea lui Blaga). Enorm! Majoritatea acestor creații au fost scrise în anii în care el era considerat un fel de lepros al urbei... În schimb, peste 90% din volumele și volumașele de poezie și proză ale acelor foarte jdanoviști ani, astăzi sunt cu jenă negate și măturate sub covor nu numai de autorii lor, dar chiar de critică și de istoria literaturii. În anii aceia, în etica ce o trăiam, au apărut două principii blagiene: "De mine, nimănui, niciodată, nu i-a fost frică!" și "Tot ce am scris pot arăta și publica oricând, oriunde, de nimic nu mi-e rușine și nu mă leapăd!"

[...]

Eram foarte bun prieten cu Romul Ladea, sculptorul. Fusese și el dat afară din Institut, trăia la 15 km de Cluj, în comuna Suceag, unde avea un atelier, fiind întreținut din ceea ce câștiga, muncind ca o roabă, această năzdrăvană, tăcută, foarte sensibilă, originală și fină pictoriță (cu totul, pe nedrept, uitată), care era Lucia Piso. (Nu vreau să mor înainte de a povesti clujenilor de astăzi ce mari au fost, în perioada lor săracă, acești doi artiști: sculptorul Romul Ladea și pictorița Lucia Piso.) Ei bine, sub semnul acelei încrederi în viitor și valoare, eu l-am îndemnat pe Ladea să facă, din timp, busturile (statuile) unor scriitori marginalizați. L-am dus, peste dealuri, drum de două ore, pe Blaga, în mai multe rânduri. M-am dus cu Ladea la duhovnicul meu literar, la Agârbiceanu (pe ai cărui umeri plângeam când eram foarte nefericit), am condus la Suceag întreaga Școală Ardeleană pe atunci: Breazu, Liviu Rusu, Muslea și alții. Statuile lui Ladea împodobesc astăzi Clujul cultural.

[...]

Eu am dus această scrisoare [a lui Blaga, 1953, n.m.] la Ion Chinezu. Cu acesta am fost, mai întâi, la Tudor Vianu - și apoi am cerut audiență la Mihai Beniuc. Notez: eu i-am fost student la Psihologie, asistentului Mihai Beniuc. Tot ce știu despre inteligența peștilor, șoarecilor, șobolanilor și maimuțelor, îi datorez lui. Am fost și "colegi" în redacția ziarului Oara (condus, pe atunci, de nedespărțitul său prieten, filosoful Grigore Popa). Student în anul I fiind (în 1941), ajutat și îndrumat de Tiberiu Rebreanu (fratele lui Liviu Rebreanu), scriam vitejește despre clasa muncitoare, despre uriașa grevă antifascistă a minerilor din aprilie 1941. [...] Ne-a primit în somptuosul său cabinet. Și ne-a ținut în picioare. Ion Chinezu fusese redactorul-șef al revistei Gând Românesc, din Cluj, el l-a lansat pe tânărul poet începător, Mihai Beniuc. Cum zic, ne-a ținut în picioare, nu ne-a lăsat să vorbim. Se zvârcolea, urla cuprins de furie: "Nimic pentru Blaga, nu știe nemțește, nu are talent, am angajat alți traducători pentru Faust..." [...] de când e lumea, breasla asta a literaților și-a avut întotdeauna și jungla sa ascunsă. Totuși, în viața mea nu am putut să asist la o mai totală, desființătoare, ucigătoare ură cum am văzut atunci, eu și regretatul, blândul și înțeleptul cărturar Ion Chinezu. Ni se părea cu atât mai surprinzătoare atitudinea lui Beniuc, cu cât - și noi, dar și Beniuc - știam cât de multe servicii i-a făcut Blaga în timpul războiului.

[Blaga] a tăcut. A scris câteva scrisori. După câte am aflat, Beniuc angajase pe Lillin si pe Arghezi pentru o traducere a lui Faust. Și încă pe cineva, al cărui nume îmi scapă. Cu toate acestea, Tudor Vianu (marele binefăcător al profesorilor clujeni marginalizați) a fost acela care a reușit să-l liniștească, stingând incendiul acestei furii. Blaga a primit contractul, lucra acum de zor la finalul părții a doua... Într-o zi, când era deosebit de bine dispus, de față fiind bibliotecarul D. Pătruțiu, doctorul Iubu și profesorul Mușlea, în "camera lui Faust" (camera medievală de lucru de la Biblioteca Academiei), la întrebarea mea: "Totuși, ce i-ați făcut, domnule Profesor, lui Beniuc de vă urăște atât?", Blaga, mustăcind, ne înșiră, ca pe ață, patru binecuvântate motive. "Eu sunt de vină, ne spune. L-am jignit fără să vreau. Prima oară, în 1944, când i-am spus: «Frate Mihai, vei fi fiind cel mai mare poet comunist, totuși eu, Lucian Blaga, sunt primul poet român care a apărut publicat - nici eu nu știu cum - într-o antologie internaționalistă a poeților comuniști, la Moscova, 1938, cu poezia Veniți după mine, tovarăși!» A doua oară, iar l-am supărat, când, el, plecând la Moscova, ca atașat cultural, i-am spus în glumă: «De la Hamburg, dragă Mihai, te-ai întors cu o teză despre inteligența peștilor superiori din India. Acum, sperăm, de la Moscova te vei întoarce cu o teză despre inteligența balenelor superioare...» A treia oară - când l-am supărat tare de tot - a fost când i-am povestit despre felul în care ursul grizzly își înfige gheara la cea mai mare înălțime a forței sale... Iar ultima, involuntară «jignire», pe care crede el că i-aș fi adus-o, e în legătură cu un cerc de cocoane. Am făcut gafa de a-i cita un vers arhicunoscut: «Pe unde mă-ntorc, pe unde mă duc, / Lumea vuiește, șoptește: / Acesta-i poetul Mihai Beniuc, / Știe șase limbi și rusește...» Dar eu l-am corectat nițeluș, spunând: «Acesta-i poetul Mihai Beniuc,/ Știe șase limbi! Dar rusește...» Beniuc e un revoluționar!" "Doar în poezie, am zis eu. A făcut să rimeze «Ruj cu Cluj»."

[...]

Reproduc acum, din memorie, diagnosticul lui Ion Chinezu, care îl cunoștea foarte bine.

"Beniuc, mi-a spus el după acea penibilă audiență a noastră, nu mai e cel care fusese în tinerețe. Gloria, funcția și puterea i s-au urcat la cap. Se crede buricul pământului, e sincer convins că poezia lui va întoarce pe dos lirica universală. De fapt, suferă inconștient de un complex Blaga. Care nu e decât reflexul propriului său complex de inferioritate și vinovăție. Inferioritate, din cauza relelor micimii staturii și talentului său, și vinovăție, din cauza relelor inconștiente pe care le făcea Limbii și Literaturii Române. De-acum, profetiza Ion Chinezu, te asigur, va scrie din ce în ce mai mult și din ce în ce mai confuz și minor..."

Nu vreau să mă gândesc la ce a simțit Blaga citind, în 1959, acel roman Pe muche de cuțit, în care Beniuc își bătea joc de tatăl lui Blaga, preotul Isidor Blaga din Lancrăm. Dar mi-l pot imagina. În anul 1947, un fost coleg - nu spun cine, persoană importantă! - a afirmat undeva că tatăl meu a fost spărgător de grevă. Eu l-am invitat politicos la poarta cimitirului și acolo l-am bătut măr. Minerește. După care bătaie, am rămas foarte buni prieteni. Dar eu aveam, pe atunci, 28 de ani, pe când Blaga, când a citit romanul lui Beniuc, avea 64 de ani și - după cum reiese din memoriul său, publicat de Mircea Zaciu, își cam simțea sfârșitul.

Eu l-am văzut pe Blaga plângând. Fără lacrimi, fără cuvinte, rezemat de contrafortul Bisericii Reformate. "Toți mă veți uita, opera mea va pieri, voi muri singur, ca un câine!" - îmi spunea în ziua de 28 aprilie 1956, ultima oară când l-am văzut. (Îl visez, nu pierd nicio ocazie de a-l evoca, este Zeul protector al singurătății mele.) Nu e ușor să mi-l închipui: singur, cu toți studenții săi plecați foarte departe, cu doctorul Iubu dispărut fără urmă, cu Dorli, căsătorită în București cu șeful Catedrei de Materialism dialectic... Și, în librării, romanul acesta, care îi murdărea satul și memoria casei sale părintești. Fiindcă nu era vorba de un atac la adresa persoanei sale, ci la Ființa sa. La spațiul ființei sale spirituale... Dar nu am dreptul să-l judec pe scriitorul Beniuc. Să-l judece posteritatea, cerul valorilor, sufletul satului Sebiș... Am dorit, nu o dată, să merg la el și să încerc o convorbire prietenească. Ca între doi dascăli ardeleni, având acum mintea românului cea de pe urmă. Nu am putut. L-am văzut la o înmormântare, era foarte speriat. L-am văzut apoi la Casa Scriitorilor, singur, plângând în pahar. "Eu pentru voi m-am jertfit, spunea, habar nu aveți cât de mult v-am iubit. În felul meu." (Weltgeschichte ist Weltgerichte / Istoria lumii este judecata lumii (germ.), gândeam, citându-l pe Hegel, dar și Heimatgeschichte ist Heimatgerichte / Istoria patriei este justiția patriei (germ.).)

[...]

Începând din anii războiului, s-a făcut mult uz și abuz cu acest termen, "spațiul mioritic". Blaga era un filosof dublat de poet (sau invers), ori de câte ori avea nevoie de un termen plasticizant, inventa o metaforă. Pentru spațiul și destinul nostru valah, i-a picat sub condei această frumoasă metaforă, revelatorie în felul ei, "spațiul mioritic". Folosită cuminte în cadrul categoriilor abisale ale filosofiei stilului, această idee rămâne utilă și perfect integrată în sistem. Dar, preluat de gazetari, demagogi, profesori și tribuni naționaliști, termenul se falsifică, devine altceva, devine exact contrarul lui...

Să povestesc încă o întâmplare. Prin anii 1942-43, împreună cu Radu Stanca, Ion Oana, Deliu Petroiu, am asistat la un curs al acestui mare și neînțeles cărturar, pedagog și luptător pe baricade, care a fost bunul meu profesor, Onisifor Ghibu. Cursul său, fiind frecventat de foarte mulți studenți (pedagogia era obligatorie pentru multe facultăți), se ținea în sala mare a Facultății de Drept. (Din clădirea nouă a Liceului 'Domnița Ileana', în care era adăpostită Universitatea, refugiată din Cluj). Ghibu - știindu-ne emuli ai lui Blaga și ai spațiului său mioritic - începu, ex cathedra, să critice abuzul cu acest mit al baladei Miorița. "Nimeni nu contestă, zicea Onisifor, frumusețea excepțională a acestei vechi creații populare, tipic românești. Dar transformarea ei în mit și emblemă națională mi se pare o tristă exagerare. În fond, în această baladă, doi români, proști și răi, nu fac decât să-l ucidă pe fratele lor, numai fiindcă «are oi mai multe, mândre și cornute». Mama, care e Istoria, e mințită. I se vorbește de o nuntă. Iar biata victimă, în loc să se apere, în loc să pună mâna pe ciomag, acceptă pasiv destinul său, așteptând moartea ca pe o ușurare. Asta ne trebuie nouă acum? Acum că..." Noi, tinerii, categorici și revoltați, am trântit capacele de la băncile noastre și am ieșit ostentativ de la cursul lui Ghibu, trântind ușa. Ne-am dus glonț, bineînțeles, la Blaga, povestindu-i ce s-a întâmplat, lăudându-ne cu vitejia noastră. Blaga s-a întristat. A tăcut, a tăcut, apoi ne-a zis doar atât: "Să știți că are și Ghibu dreptate!"... Prin anii 1954-55, Blaga începu să facă diferite drumuri misterioase spre satul său natal. Dar și spre alte sate (Valea Drăganului, de pildă, unde doctorul Mihai Iubu i-a ridicat o casă tipic moțească). Traducea Nathan der Weise, de Lessing și lua drumul spre Lancrăm. Singur. Într-o zi, mi-a spus: "Nu pot să uit adevărul lui Ghibu. Tot mai mult mă conving că balada asta, Miorița, nu este decât un arhaic corind funebru, o ascunsă, criptică, profeție despre moartea satului românesc. Doi români, răi și proști, omoară pe al treilea - care nu se apără, care nu se mai poate apăra. Veșnicia s-a născut la sat, dar moare odată cu acel cioban pasiv, odată cu satul românesc. A lumii mireasă are astăzi alt nume, dealul urcat de noi a fost teribil de scurt, iar valea asta, în care am intrat, nu se mai termină niciodată. Spațiul mioritic trebuie rescris!"

[...]

Blaga și Agârbiceanu

Nu cred că se vizitau. Nu era nevoie. Nu cred că-și vorbeau prea des: nici munții nu comunică între ei. Orice scriitor, odată cu sentimentul datoriei, legate de chemarea și talentul său ("A fi ardelean, spunea Blaga, înseamnă a duce un gând până la capăt"), primește și o cartelă obligatorie de singurătate și izolare. "Solitaire - solidaire", spunea Camus. Eu îl vizitam des pe Agârbiceanu, eram vecini, îi dădeam lui - și fiicei sale, Uca - scrierile mele. Le citea, mă felicita că nu m-am lăsat atins "de boala asta a lui Caragiale". Totuși, după atâția ani, nu pot să nu evoc o scenă simplă, sublimă prin mărunta sa veșnicie și fior. Cum îți spuneam, urcam panta Feleacului cu Blaga, eu mă opream în dreptul primei case de pe Văcărescu, unde locuiam. Într-o zi, Eta Boeriu - care locuia atunci la sora ei, pe strada Cantemir - mă chemă și mă ascunse într-o grădină înaltă, de unde puteam vedea foarte bine și strada Văcărescu (pe care își continua drumul Blaga), și strada Andrei Mureșanu, unde era casa bătrânului Agârbiceanu. Am stat acolo și am așteptat, ascunși după niște tufe dese de liliac. Agârbiceanu, încins cu un șorț albastru, mătura trotuarul din fața casei sale. În fiecare zi, la această oră, popa Agârbiceanu mătura curtea și trotuarul său. Iarna, vara, toamna. Totdeauna. Blaga sosea din oraș și se oprea sus, în dreptul străzii Cantemir. Se oprea și privea spre Agârbiceanu. Se oprea din măturat și popa. Fără să-și vorbească, fără să-și facă semne (erau cam la 30 metri unul de celălalt, pe linia diagonalei pe al cărui mijloc, azi, este așezat superbul bust al lui Agârbiceanu, făcut de Ladea), deci, se opreau amândoi și se priveau. Agârbiceanu cu mătura în mână, Blaga cu mâinile la spate. Se priveau. Tăceau, tăceau câteva minute în șir. Apoi Blaga își pleca privirea și pleca în sus, iar Agârbiceanu își relua măturatul, devenit ritual.

[...]

Tao

Cita mult mai des din Tao-te-king, al clasicului filosof chinez Lao Tse (tradusă si tipărită în comuna Aninoasa, Gorj), decât din Biblie sau Goethe. Cuvântul 'TAO' înseamnă "drum, cărare, cale". Cu timpul, tot spunându-i, între noi, numai TAO, ne-am dat seama că ne referim mai mult la exemplul, la modelul, la caracterul Blaga, decât la drumul sau cărarea filosofică a operei sale. De altfel, Blaga, ca majoritatea cărturarilor ardeleni ("Transilvania - zice prietenul meu din Iași, istoricul Zub - este o regiune prin excelență pedagogică"), era obsedat de ideea de cinste, datorie, obligație prin și pentru caracter. Blaga obișnuia să repete: "Ne-am plătit datoriile de război prin aur, petrol, grâu și lemne: dar le-am plătit și printr-un număr foarte mare de CARACTERE. Grâul, petrolul, aurul și lemnul se mai pot reface: golul lăsat de caracterele lipsă, mult mai greu..." Știind că nu va primi Premiul Nobel (deși fusese propus), fiindcă nu fusese tradus și cunoscut suficient în limbile de mare circulație, Blaga suferea cumplit. Îl citez din memorie: "Ar trebui, după acest cumplit război, în acest dificil secol, să se acorde premii și pentru jertfele de caracter ale unor scriitori. Lupta împotriva hitlerismului, a literaților, a fost în primul rând o luptă a unor caractere integre, curate și neclintite..." Nu o dată l-am auzit: "Trebuie să facem economie de caractere, talente, oameni excepționali: aceștia sunt bob numărat în economia spirituală a unui popor... La Folclor, Istorie și Tradiție să umblăm, ca și la lada de zestre a bunicii: rar, cu parcimonie și numai de zile mari. Ca și marmura de pe Acropole, lada asta de zestre se poate termina. Sau, și mai rău - se poate banaliza ori compromite..."

[...]

E vorba de o anecdotă istorică ce circula în anii de imediat după război. Blaga o cita destul de des. Cred că nu strică să o reamintesc pentru iubiții mei colegi olteni și craioveni, acum când ne apropiem de sfârșitul unui deceniu, care a fost cât un veac. ("Cel mai lung secol din ultimele trei decenii" - a spus-o un confrate local. Care nu era deloc umorist.)

La începutul Războiului al Doilea Mondial, italienii lui Mussolini au început să se plimbe și să se agite cu vase de război, nou-nouțe, prin Mediterana. Au și debarcat și au cucerit câteva insule grecești. Guvernul de la Atena, speriat, ce și-a zis: "Să-i trimitem acestui fanfaron o bucată din marmura de pe Acropole. Poate îl îmblânzim." Și i-au trimis. Zeii războiului, însă, au hotărât ca nu italienii lui Mussolini să cucerească Elada, ci germanii lui Hitler. Un alt guvern, foarte speriat, ce și-a zis: "Hitler e nebun, e cazul să-i trimitem o bucată de marmură de pe Acropole!" Și i-au trimis. Au trecut câțiva ani și iată că englezii sunt aceia care eliberează Grecia de sub ocupația germană. Acum, un guvern republican ce și-a zis: "E cazul să-i trimitem o bucată din marmură de pe Acropole lui... Winston Churchill!" Și i-au trimis. Churchill -
 vulpe bătrână, dar și o inteligență lucidă și ironică - luă bucata de marmură în mână și le ținu delegaților Atenei libere și independente următorul discurs: "Știu ce înseamnă și ce simbolizează această sacră bucată de marmură. Sunt emoționat. Totuși, cer iertare, dar aș dori să dau un sfat guvernului de la Atena: să facă economie de marmură, fiindcă istoria e foarte lungă și foarte afurisită."

[...]

Bietul om sub vremi. Într-o tristă iarnă a anilor '50, l-am găsit mânios și, oarecum copilărește, revoltat. "Eu cred, îmi mărturisi, în adevărul ascuns în această veche sentință romană: Nomen est omen (numele este soarta). Uite, nume fericite și norocoase: Benvenuto Cellini, Michelangelo Buonarroti, Amadeus Mozart, Gottlieb, Goethe. Și alții. Pe când eu?"... "De ce vă plângeți, i-am răspuns, Lucian Blaga se poate traduce foarte bine prin «lumină binecuvântată»." S-a liniștit, traducerea mea i-a plăcut. Dar a ținut să adauge, privind ninsoarea de afară: "Așa este: Lumină binecuvântată. Dar vezi, în cazul meu, numai lumina este latină: binecuvântarea e foarte slavonă!"

Ion D. Sîrbu (Craiova, 6 februarie 1989)