Niciodată singur: fragmente dintr-o galerie de portrete

 

Andrei Șerban
Niciodată singur: fragmente dintr‑o galerie de portrete
Editura Polirom, 2021
Cuvânt înainte de Toma Pavel
 

***
Intro

Andrei Șerban, ca tânăr regizor absolvent al Institutului de Teatru din București, a fost invitat cu o bursă Ford la New York, la teatrul La MaMa. A studiat apoi un an cu Peter Brook la Centrul Internațional de Cercetări Teatrale din Paris. A ajuns curând unul dintre cei mai importanți regizori de teatru și operă din lume, cu o carieră remarcabilă în SUA și Europa. A lucrat pe scene prestigioase (Metropolitan Opera, Comedia Franceză, Opera din Paris și Viena, Covent Garden, Teatrul Național din Londra etc.) și a revenit după 1989 în România pentru a conduce timp de trei ani Teatrul Național din București, unde a pus în scenă, printre altele, Trilogia antică, montată inițial la La MaMa, cu un succes internațional răsunător. A rămas prezent în viața teatrală a țării. A fost șeful catedrei de actorie la Universitatea Columbia, a predat la diverse școli de teatru din lume, a fost nominalizat pentru Tony Awards și a primit numeroase premii și distincții, printre care Obie, "Mr. Abbott", Elliot Norton for Sustained Excellence, Ordinul "Steaua României", precum și numeroase premii UNITER. A mai publicat albume cu fotografii din spectacolele sale (Editura ICR, 2008; Nemira, 2013) și O biografie (Polirom, 2006, 2012). După o serie de texte punctuale răsfirate de-a lungul a peste 12 ani, din toamna lui 2019, scrie cu o anumită periodicitate pe LiterNet aici.

*

Piesă cu piesă, Andrei Șerban compune un mozaic al artiștilor străini și români pe care i-a cunoscut, o frescă personală a lumii culturale, cu punctele ei forte și vulnerabilitățile mai puțin știute. Nume mari din lumea artei sunt evocate nu doar din perspectiva regizorului, ci și a omului care a cunoscut alți oameni. Peter Brook, o autoritate în teatrul contemporan, i-a facilitat autorului întâlnirea cu gândirea lui Gurdjieff. Ellen Stewart, fondatoarea teatrului newyorkez La MaMa, ieșit din șabloane și devenit platformă de expresie pentru artiștii tineri, și-a învăluit viața privată într-o aură de legendă. Meryl Streep, stăpânită de impulsuri contradictorii și mereu imprevizibilă, avea în tinerețe ambiția de a fi prima în toate. Pina Bausch le cerea dansatorilor o sinceritate absolută, aproape brutală, făcându-i pe unii să izbucnească în plâns la repetiții. Dând la o parte măștile - tot atâtea conversații cu sine -, autorul ne arată nemijlocit chipurile de sub ele, ipostaze ce construiesc împreună imaginea omului care își închină viața artei și arta vieții, ca să înțeleagă diferența dintre fantezie și realitate.
 

*

"Niciodată singur, acesta e titlul cărții în care Andrei Șerban își evocă prieteni, parteneri sau colaboratori. Astfel își precizează condiția de artist, ce se împlinește în comunitate și nu în singurătate, ca a oricărui om de teatru. El a cultivat-o și dezvoltat-o cu un talent unic, căci și-a manifestat constant capacitatea de contaminare energică și artistică a unor grupuri de vârste, culturi sau istorii diferite. Ceea ce Andrei Șerban își asumă ca statut a fost profund penalizat de criza covid-ului. De aceea regizorii au fost cei mai destabilizați prin izolarea impusă drastic, ce i-a frustrat tocmai de regimul lor de lucru și, grav răniți, și-au căutat sau găsit soluții de compensație. Ca Șerban care, condamnat la solitudine, și-a revizitat prin scris colegii de o viață sau artiștii cărora le-a făcut portrete cu precizie și afecțiune autobiografică reunindu-i într-o carte scrisă tocmai departe de ei și de fervoarea agitată a repetițiilor. Descindere în timp, tocmai pentru că văduvit de prezentul comunitar. Pentru că a fost « singur », s-a consacrat acestei expediții retrospective și a realizat acest muzeu personal." (George Banu)

 Fragmente
 
Cuvânt înainte

În volumul Niciodată singur, cele mai recente articole ale lui Andrei Șerban ne oferă o galerie de portrete ale unor oameni de teatru cu care a lucrat de-a lungul carierei sale strălucite și întotdeauna surprinzătoare, precum și ale unor personalități din alte domenii (film, dans, muzică, arte plastice, viață spirituală) care l-au inspirat și l-au ajutat să se înțeleagă pe sine prin prisma lor. De asemenea, aceste articole ne invită să nu uităm o remarcabilă perioadă a culturii teatrale, dacă nu chiar a culturii pur și simplu, atât în România, cât și în străinătate.

În anii de după al doilea război mondial, redescoperirea trecutului și pregătirea viitorului în literatură și în artă, în general, s-au aflat - și în Est, și în Vest - în centrul rivalității dintre democrație și comunism. Și, dacă e adevărat și nespus de trist că în estul Europei, inclusiv în România, cenzura și valurile de teroare au făcut mult, mult rău, să nu uităm cât de energice au fost - și la noi, și peste tot în lume - măsurile luate pentru ridicarea continuă a nivelului cultural (cum se spunea pe atunci) al populației. Alfabetizarea generală, publicarea clasicilor în tiraje de masă, în colecții superbe ca Biblioteca pentru toți, Clasicii români sau Clasicii literaturii universale, noile teatre din capitală și din multe orașe de provincie, ca să nu mai vorbim de sărbătorirea spectaculoasă a aniversărilor marilor scriitori, compozitori și artiști, toate subliniau fără încetare importanța culturii.

Sigur că în țările din Est punctul de vedere impus de sus le cerea tuturor să sublinieze așa-zisul "adevăr" al doctrinelor oficiale. Sigur că alternanța dintre momentele în care scriitorii și artiștii "aveau voie" și cele în care, dintr-odată, "nu se mai putea" era greu de acceptat. În 1955, la doi ani după moartea "marelui" Stalin, cu ocazia festivităților de la semnarea tratatului de pace cu Austria, peste tot în Europa s-a transmis la radio, de la Opera din Viena, Fidelio de Beethoven, la un secol și jumătate de la prima reprezentație. Corul Prizonierilor cărora li se îngăduie în actul I să iasă din celulele lor ca să respire aer curat (O, welche Lust!) a făcut să curgă multe lacrimi la București, unde ascultătorii ar fi vrut și ei să respire aerul libertății. Importanța culturii, ni se reamintea, era reală și durabilă.

În lumea teatrului românesc, unde, la începutul anilor '50, domina concepția realistă a lui Paul Gusty, reformulată de noul regim în stilul lui Stanislavski, spectacolele regizate de Sică Alexandrescu - comediile lui Caragiale, de pildă - se jucau cu sălile pline. Felul în care a închegat o trupă formidabilă de comedieni pentru celebra O scrisoare pierdută merită să fie amintit. Iar montările lui Moni Ghelerter, mai lirice, mai atente la pulsul inimii, Romeo și Julieta, în 1948, cu Mihai Popescu în rolul lui Romeo, sau, mai târziu, Regele moare de Eugen Ionesco, în 1965, cu Nicolae Brancomir în rolul doctorului călău și astrolog, se bucurau și ele de un succes durabil. Și, deși se jucau, bineînțeles, și multe piese sovietice, marii clasici ruși, ca Gogol, Cehov sau Gorki, aveau întotdeauna un loc de onoare în repertoriul teatral.

În anii 1955-1957 începeau să se simtă destinderea și speranța. Regizorii "aveau (puțin) voie", se puneau în scenă piese occidentale contemporane, printre care, în 1957, Omul care aduce ploaia de Richard Nash, regizată de tânărul Liviu Ciulei, cu Fory Etterle - irezistibil - în rolul principal. Începeau să fie invitate în România echipe teatrale din Occident, Comedia Franceză, teatrul Odéon din Paris și Royal Shakespeare Company condusă de Peter Brook, care a jucat, calm și provocator, Regele Lear în sala Operei de Stat plină și, în plus, invadată de admiratori tineri fără bilete. Cu toate că în anii 1958-1961 a avut loc o nouă strângere, marcată între altele de sinistrul proces împotriva lui Constantin Noica și prietenilor lui, trecutul cultural românesc și străin continua să fie admirat, iar calitatea montărilor teatrale nu a scăzut deloc, așa cum s-a putut vedea în tragedia Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller, în 1960, cu Jules Cazaban și Clody Bertola, ca și în comedia Cum vă place de Shakespeare, transpusă de Liviu Ciulei în 1961 într-o miraculoasă pastorală poetică și muzicală care i-a făcut pe spectatori și pe artiști să simtă că un stil la fel de nobil și de armonios ca cel de pe vremea lui Shakespeare este posibil. Realismul s-a estompat tot mai adesea în favoarea unor interpretări nuanțate, care își permiteau să sublinieze aspecte mai puțin vizibile, dar nu mai puțin tulburătoare ale pieselor jucate, așa cum proceda și Lucian Pintilie, regizor angajat de curând la Bulandra, în spectacole ca Inima mea e pe înălțimi de William Saroyan (1964), D'ale carnavalului de Caragiale (1966) și, curând, în filmul Reconstituirea (1968).

Ca în toate țările din Est, în deceniul al șaptelea al secolului trecut "era (deci) voie" din ce în ce mai mult, astfel că se putea spera într-o reîntoarcere a libertății în cultură și artă. Dar, după realismul anilor '50, după neuitatul Cum vă place al lui Ciulei, după Inima care bătea ritmic pe înălțimi în interpretarea lui Pintilie, se putea oare inventa ceva nou? Răspunsul lui Andrei Șerban, care în 1964 avea doar 21 de ani, a fost un "da!" ritos și plin de voie bună. Primii care l-au auzit au fost spectatorii piesei cu totul trăsnite Ubu rege, scrisă în 1896 de Alfred Jarry, precursor al suprarealismului și al teatrului absurd, în montarea și mai trăsnită - dacă se poate închipui - condusă de Șerban, atunci încă student, cu colegii lui de la Institutul de Teatru din București. Vie, rapidă, imprevizibilă, regia acestei piese în care tragediile dinastice clasice se prefac într-o paradă de clovni transmitea publicului bucuria nemaipomenită de a se juca. De a se juca de-a ce? Răspuns: de-a teatrul.

Curând, alte patru spectacole au convins și publicul, și specialiștii că acest june regizor le poate arăta de fiecare dată ceva extraordinar de nou și de adevărat: frumusețea pieselor uitate (Arden din Faversham, tragedie elizabetană de un autor necunoscut), energia neîmblânzită a dramaturgiei mai recente (Omul cel bun din Seciuan de Bertolt Brecht), ambele montate la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț în 1967 și, respectiv, 1968, forța înfiorătoare a puterii, în Iulius Cezar de Shakespeare, jucat în 1969 la Teatrul Bulandra din București ca spectacol kabuki japonez, precum și închisoarea lumii în care trăim, în Iona, emoționanta piesă de Marin Sorescu, la Teatrul Mic, în același an.

Din păcate, la sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70, în țările din Est din nou "nu se mai putea", așa cum s-a văzut după ocupația militară a Cehoslovaciei, în 1968, la care, să nu uităm, România nu a participat, precum și după revelația puterii absolute pe care dictatorul român a avut-o în 1971 la vizita în Coreea de Nord. Încă din 1969, când Iona fusese cenzurat și oprit după câteva reprezentații, Andrei Șerban a avut ocazia să plece la New York, fiind invitat de Ellen Stewart, fondatoarea teatrului de avangardă La MaMa, și de fundația Ford, care i-a acordat o bursă. În 1970-1971 a făcut parte dintr-o selecție de tineri artiști veniți din toată lumea să lucreze pentru un an la Paris, la Centrul Internațional de Cercetări Teatrale, sub conducerea lui Peter Brook. Acestuia Andrei Șerban îi datorează nu numai sprijinul în lumea artei teatrale, ci și descoperirea gânditorului rus Gurdjieff, a cărui viziune mistică l-a însoțit de atunci. La întoarcerea la New York, sfătuit de prietenii din România care erau la curent cu recenta strângere politică, Andrei Șerban a decis să rămână în străinătate. De notat că în 1974 și Lucian Pintilie a părăsit țara, după interzicerea Revizorului de Gogol, montat de el la Teatrul Bulandra, iar Liviu Ciulei, cenzurat ca director al acestui teatru, s-a stabilit și el în străinătate, toți trei reîntorcându-se după eliberarea României, în 1990.

Geniul lui Andrei Șerban a fost unanim recunoscut în Statele Unite cu ocazia punerii în scenă la teatrul La MaMa a Trilogiei grecești, o cutremurătoare reînviere a tragediei antice declamată în latina lui Seneca și în greaca veche a lui Euripide. Din acel moment, el a regizat spectacole la cele mai reputate teatre și opere din Statele Unite și din restul lumii, a fost vreme de trei decenii directorul catedrei de artă dramatică la Universitatea Columbia din New York, a predat la cele mai importante școli de teatru de pe glob și a primit nenumărate premii și distincții artistice. Un timp a condus și Teatrul Național din București și de atunci a rămas mereu prezent în viața teatrală a țării. Iar recent, Andrei Șerban și-a exprimat public dezacordul față de valul actual de "corectitudine politică" din Statele Unite, care încearcă să interzică trecutul cultural și să decidă sensul viitorului.

După cum arată atât de bine portretele pe care le face în acest volum, înconjurat de mari artiști care l-au inspirat, fără să fie vreodată singur, Andrei Șerban a fost întotdeauna un om liber.

(Toma Pavel)

*Toma Pavel a studiat la Facultatea de Filologie a Universității din București, a predat literatura la Montréal, la Santa Cruz, la Princeton și la Universitatea din Chicago, a fost profesor invitat la Harvard, la Berkeley, la Sorbonne Nouvelle și la Collège de France și a publicat, printre altele, Fragmente despre cuvinte, Mirajul lingvistic, Lumi ficționale, Povestiri filosofice, Arta îndepărtării, A șasea lumină și Gândirea romanului.*

 

Prefața autorului (Andrei Șerban)

După ce am scris prima mea carte (O biografie, publicată tot la Polirom), iată-mă din nou "scriitor". Mă surprinde și mă intrigă această atracție spre scris, cu atât mai mult cu cât pasiunea pentru teatru continuă să mă mistuie. Două activități atât de diferite și totuși cu multe puncte de convergență.. Poate tocmai de aceea își manifestă fascinația asupra mea, cu forțe aproape egale. În amândouă, procesul este cel puțin la fel de important ca rezultatul, uneori poate chiar mai important. De ce o repetiție în teatru are pentru mine un interes mai mare decât spectacolul finit? Pentru că, repetând cu actorii, greșim, căutăm, ne întrebăm, reîncepem de la zero și așa sunt angajat activ într-un proces deschis, în mișcare continuă, ca viața însăși. După premieră, însă, nu mai pot interveni să îmbunătățesc spectacolul. E o schimbare brutală, greu de digerat, de la o zi la alta. La fel e și cu scrisul, odată ajuns în etapa dinainte de tipărire, în care nu mai pot să fac schimbări, clarificări, adăugiri, tăieturi. Așa cum am trac să revăd o montare proprie după ce s-a scurs un oarecare timp de la premieră, îmi e frică să recitesc cartea publicată. Sunt convins că aș dori să o scriu cu totul altfel și nu se mai poate.

Atât despre asemănări acum. Printre deosebiri, în primul rând e ideea că teatrul e efemer, în timp ce cartea rămâne.

În timpul pandemiei, mă aflam, ca mulți alții, izolat în casă, iar confinarea, acest nou termen corespunzând unei situații pe care nu ne imaginam că am putea-o trăi, mă ducea cu gândul la Pascal (Tout le malheur des hommes vient d'une seule chose, qui est de ne savoir pas demeurer en repos dans une chambre / Toată nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru - că nu știu să rămână în repaus într-o cameră), făcându-mă să mă întreb cum aș putea folosi obligația de a sta acasă pentru a mă liniști, în speranța că voi ajunge să fiu cu adevărat acasă în mine însumi. Atunci m-am decis să scriu, să scriu despre prieteni, despre colaboratori, precum și despre unii artiști remarcabili care m-au inspirat. Scriind, îmi dădeam seama că nu eram singur. Și că, de fapt, niciodată nu am fost singur. Cred că unul dintre motivele pentru care din adolescență m-a atras teatrul a fost că doream să fiu împreună cu alții, să fac parte dintr-o comunitate. Lucru știut, teatrul e una din activitățile umane în care e imposibil să fii singur.

Am călătorit pe un drum foarte lung. Împreună cu actorii și cu toți cei cu care am lucrat, am avut atâtea satisfacții cu proiecte pe care le-aș numi mari aventuri între prieteni. În clipe speciale, când am reușit să avem încredere, a dispărut frica - de noi înșine și de ceilalți. Am putut atunci să vedem mai clar ce ne unește. E șansa extraordinară pe care o avem pe scenă să putem face ce nu avem voie sau nu găsim curajul în viața obișnuită. Scriind, mi-am amintit ce avem în comun.

În afara teatrului, am căutat inspirație în celelalte arte, în muzică, film, dans sau arte plastice, care deschideau în mine lumi necunoscute, devenite astfel familiare.

Tot în afara teatrului, în relație cu viața spirituală, am întâlnit la Institutul Gurdjieff din New York un fel de a lucra cu mine însumi care presupune colaborarea cu cei interesați, ca și mine, să-și pună întrebări esențiale.

Cum să mă simt singur, când fiii mei, Nico și Antony, îmi sunt alături, deși adesea ne separă un ocean, și cei mai buni critici ai spectacolelor mele sunt tot ei!

Creionând aceste portrete, vrând să vorbesc despre ceilalți, realizez că am ajuns să vorbesc tot despre mine. Narcisism involuntar? De ce nu pot scrie doar despre alții? Într-o altă carte de portrete (portretul e la modă!), George Banu mă caracterizează astfel: "Un regizor coral, care însuflețește o trupă de actori". De la început mi-am asumat rolul de a fi pe scenă cu actorii, de a împărtăși cu ei intensitatea jocului și, în același timp, de a lua distanță ca să-i pot privi și observa din afară pentru a înțelege ce se întâmplă în ansamblu. Printre portrete am descris și gândurile mele despre teatru în vremurile în care trăim.

Dedic această primă colecție de portrete celei care de mulți ani mă însoțește în toate călătoriile prin viață și prin artă, Dana Dima. Fără dialogul cu ea (în rol multiplu de primă editoare, co-scriitoare, co-frazatoare și co-repetitoare), experiența de scriitor ar fi fost singuratică și confuză, iar cartea nu ar fi apărut în forma prezentă.

Îi mulțumesc lui Răzvan Penescu pentru rubrica pe site-ul LiterNet, pe care mi-a oferit-o, insistând să scriu orice, oricând. Așa am ajuns la primele portrete, care au fost sămânța ideii acestei cărți.

Îi mulțumesc lui Toma Pavel atât pentru frumosul și utilul Cuvânt înainte, cât și pentru sugestia titlului: Niciodată singur. Nu știu dacă e adevărat chiar tot timpul, dar sună bine și e plin de speranță!

Mulțumiri speciale domnului Silviu Lupescu, care mi-a dat încredere într-o posibilă carieră de scriitor. Contactase mai întâi pe altcineva să scrie o carte despre cariera mea, dar, cum proiectul nu s-a materializat, m-a convins că trebuie s-o scriu eu și astfel a apărut O biografie. Recent, simțind că în mine a reînviat microbul scrisului, i-am dat un semn și ușa mi-a fost din nou deschisă.

Îi sunt recunoscător.

Cuprins

Cuvânt înainte (Toma Pavel)

Prefață

Sanda Manu și Radu Penciulescu, Primii mei profesori
Ellen Stewart, "Stră-stră-strănepoata" lui Arhimede
Peter Brook, A nu fi... sau a fi de ajutor
Liviu Ciulei, Artistul care a schimbat fața teatrului românesc
Lucian Pintilie, Un geniu cinic cu suflet pur
Priscilla Smith, O actriță care a spus nu celebrității
Meryl Streep, Darul empatiei sau chemarea gloriei
Ana Maria Narti, Dramaturgul - actor nevăzut
Radu Beligan, Capul plecat sabia nu-l taie
Aureliu Manea, Un Artaud român
Ulla și Niky Wolcz, Același crez, aceeași vocație
George Banu, Entre-deux
John Cage și Merce Cunningham, Muzica tăcerii și sunetul pașilor de dans
Philip Glass, În căutarea terenului pur
Plácido Domingo, Gwyneth Jones, Natalie Dessay, O tripletă de aur
Lev Dodin, Omul din spatele statuii
Pina Bausch și Peter Pabst, Totul trebuie să vină din inimă, să fie trăit
Roberto Alagna, Instinctul bestial de supraviețuire
Ingmar Bergman, A șaptea pecete.Totul e să fii pregătit
Andrei Tarkovski, "Sensul existenței e, înainte de toate, să învingem răul care zace în noi"
Kirill Serebrennikov, Victimă? Erou? Simbol al rezistenței?
Andriy Zholdak, Dialog despre regia de operă
Gellu Naum (și Lyggia), "Eu am fost legat cu limba de Carpați"
Bill Segal, Sunt cu toții îngeri, doar că ei nu știu
G.I.Gurdjieff, Singurul război util e cel cu mine însumi

Schițe de portrete ale actorilor care ne-au părăsit
Emil Botta
Leopoldina "Poldi" Bălănuță
Florian "Moțu" Pittiș
Gina Patrichi
George Constantin
Ștefan Iordache
Gheorghe "Gigi" Dinică
Carmen Galin
Ovidiu Iuliu Moldovan
Ruxandra "Tita" Sireteanu
Alexandru "Ducu" Darie
Ion "Pino" Caramitru

Postfață

Ultimele...

 

Ion D. Sîrbu (volum îngrijit de Toma Velici)
Ultimele...
Editura Măiastra, 2021


(foto copertă: Mihai Barbu)

Citiți un prim fragment din această carte.
Citiți o cronică a acestei cărți.

*****
Fragment

Contextualizare:

Interviul ce urmează a fost solicitat de Ion Jianu, pentru revista Ramuri (Craiova); Ion D. Sîrbu l-a scris între "26 Ian[uarie] - 6 Febr[uarie] 1989", "eu punându-mi singur si întrebările reporterului".

La 12 februarie, I. Jianu, informator al Securității, îi "predă" lt-col. Bogoslov Nicolae o copie a dactilogramei interviului, însoțită de o "notă explicativă" (patru pagini).

Prin strădania lui Marin Sorescu, câteva fragmente din prima parte a textului, dur cenzurate, au apărut sub titlul Când povestesc din ale vieții valuri..., împreună cu o scrisoare de recomandare a lui Blaga (facsimil) către George Oprescu ("Cluj, 3 Mai 1954").

La 2 martie 1989, Ion D. Sîrbu notează, în Caietul intitulat De pe patul de spital: "Terminat un lung interviu despre Blaga. Pentru Ramuri, două numere succesive. Dar din prima parte, 15 pagini, s-au aprobat 8, și acestea corectate, tăiate, amputate." Xeroxat în zece exemplare, la 8 februarie 1989, de semnatarul acestor rânduri, interviul "a circulat", după cum se poate constata și din corespondența lui Ion D. Sîrbu, pe la prieteni și în redacții. Integral, a fost tipărit, pentru prima dată, în revista "Solstițiu", Petroșani, nr. 1-10, 1990.

(Toma Velici)

*

"Eu l-am văzut pe Blaga plângând"

("... dar ce are să spună Limba Română?"...)

(auto-interviu de I.D. Sîrbu) - prima parte

[...]
 
Am mai spus-o și o repet. [...] Lucian Blaga reprezintă pentru mine (și pentru întreaga generație transilvană din care fac parte) "meșter-grinda" conștiinței noastre cărturărești - iar Tata, minerul Ion Sîrbu, pentru mine numai, ar fi piatra de la temelia condiției mele umane... Iată, aici, în mapa asta, am adunat toate acele fișe, note, documente și scrisori care m-ar putea ajuta - dacă timpul ar mai avea răbdare - să scriu o carte de amintiri vesele pe care aș intitula-o așa: De ce și de cine râdeam cu Lucian Blaga... Nu am fost cel mai strălucit student al său, aș putea enumera aici cel puțin cinci colegi care, ca talent, spirit, speranțe, erau mult mai avantajați decât am fost eu. Fiindcă, din cei patru ani de facultate și doi ani de doctorat, eu am petrecut pe front, în linia întâi, ca sergent (gradul de ofițer mi-a fost luat, deoarece eram considerat a fi un "student bolșevic"), în total 1.001 zile (și nopți). Am fost rănit, am căzut prizonier, am evadat, am dezertat de două ori. Examenele însă mi le dădeam regulat - scriam, publicam, făceam scandal. Eram foarte tânăr, foarte sănătos, înzestrat cu o putere excepțională de muncă și răbdare.

[...]

Culoarea fricii se schimbă după fiecare deceniu. Eu mă refer acum la anii imediat de după război. Aerul era compus din oxigen, azot și frică, apa era alcătuită din hidrogen, oxigen și frică. Nu frica e esențială - ci modul în care reușești să o depășești sau să o învingi. O frică prelungită, cu timpul, se transformă în suspiciune permanentă, la cei care înfricau, și în ipocrizie și prefacere permanentă la cei înfricoșați...

[...] Când m-am reîntors la Cluj (în Clujul visat!), în 1946, toamna, după acel aproape un an de studiu intensiv la Petrila, pe Lucian Blaga nu l-am putut găsi. Lumea vorbea vrute și nevrute, ba că fugise în străinătate, ba că fusese arestat. Într-o seară, doamna Cornelia m-a căutat la Institutul de Istorie (unde ocupam o cămăruță în fostul Seminar de Istoria Artelor) și, foarte misterios, conducându-mă pe străzi laterale, mă introduse (pe poarta din spate) în Clinica Medicală II (Goia). Acolo, într-o cameră ascunsă, din fundul Secției de balneologie, l-am zărit pe Blaga. Era palid, nebărbierit. (Niciodată nu l-am surprins într-o postură neglijentă, era un Herr Professor și un diplomat, avea trei costume de haine englezești, absolut asemănătoare, impecabile chiar și după 20 de ani de la cumpărarea lor.) Deci, Blaga era acum foarte palid, abia putea să vorbească. Tremura de frică. "Gary, mi-a spus, te-am chemat ca să afli de ce sunt aici. Bolnav de uremie. Nu am uremie, dar mi s-a propus, de sus de tot, să accept să fiu președintele unui nou partid politic: P.N.P. (Partidul Național Popular). Eu, toată viața mea, am refuzat să fac politică. Știu ce pot, știu și ce nu pot. Eu am adunat pietre pentru templul meu filosofic: vocația mea este Filosofia și Literatura. L-am refuzat pe Carol II, părăsind diplomația. Am refuzat legionarii, am refuzat și pe Antonescu. Cum să accept acum să mă mut din Catedrala sistemului meu ca să ajung să semnez afișe electorale într-un cort militar rusesc... Am refuzat! Dar sunt foarte amenințat, mi-e frică, mi-e frică să nu fiu ucis. Dacă pățesc ceva, tu ești martor că nu am murit de uremie. Ci de altceva..."

Cam așa ceva mi-a spus Blaga. Din zbor, am reținut două nume grele: Ana Pauker, Miron Constantinescu... Blaga a mai lipsit circa o lună de zile după această întâlnire. Am încercat să-l văd, mi-a fost cu neputință. (Doctorii îl mutau din secție în secție.)

Apoi, într-o frumoasă zi, l-am întâlnit la intrarea în Universitate. Era slăbit, dar acum părea fericit, sănătos, ochii îi străluceau de o bucurie copilărească de parcă ar fi săvârșit o foarte reușită păcăleală sau șotie. Îmi șopti, râzând: "Am scăpat, sunt liber. Închipuiește-ți, Călinescu s-a oferit voluntar să fie președintele acelui partid, P.N.P." După această pățanie, s-a instaurat în cercul nostru o vorbă: "Cu frica pe spaimă călcând - cu moartea pe moarte, povestind."

[...]

Primisem ordin - eram acum asistentul lui Liviu Rusu (pregăteam doctoratul la Blaga) - să afișăm o lozincă în fața bibliotecii seminarului. Eu am scris și am afișat următoarea lozincă: "Patria poate să-mi ceară să mor pentru ea, nu are dreptul să-mi ceară să mint!" Trebuia acum să scriu dedesubt numele autorului: Montesquieu. Liviu Rusu, Blaga, Auger și D.D. Roșca au citit lozinca, le-a plăcut, dar m-au sfătuit să scriu, dedesubt, nu Montesquieu, ci... Maxim Gorki. Am scris așa cum m-au sfătuit profesorii mei. În drum spre casă, urcând noi Dealul Feleacului împreună, Blaga, foarte tăcut, foarte îngândurat, oftând, mi-a spus așa: "Nu trebuia să accepți să schimbi numele lui Montesquieu!" "Bine, dar dumneavoastră m-ați sfătuit!?"... A tăcut, a tăcut vreme de câteva sute de metri. Apoi, rar, cu lungi pauze, mi-a povestit următoarea întâmplare: "La orele 12, Ion Breazu, decanul, ne-a convocat la decanat. Pe mine, pe D. Popovici, pe Liviu Rusu și pe D.D. Roșca. A închis ușa capitonată și ne-a spus că a primit ordin ca noi să citim împreună, tare, articolul de fond din Scânteia. Eram cinci profesori bătrâni, nemembri de partid, ne cunoșteam de o viață. Și... și... după o oră de tăcere totală, unul dintre noi a spus: «Dacă tot ne-am adunat, ce-ar fi să citim acel articol.» Și l-am citit, dragă Gary..."

[...]

Blaga era Blaga, credea orbește în opera sa, era o inteligență creatoare cu totul ieșită din comun. Dar, fiind un supercărturar european (el ne-a deschis ochii spre culturile africane, asiatice, magice, primitive etc.), se găsea total dezarmat în fața unor oportuniști dogmatici, care îl chinuiau, amenințându-l, amăgindu-l, ducând cu el un război al nervilor de care, când îmi aduc aminte, mi se face rău.

[...]

În anul 1947, la o ședință solemnă a tuturor cadrelor universitare (se trasau sarcini în vederea aniversării a 100 de ani de la Revoluția din 1848), un coleg al meu (nomina odiosa), pe atunci directorul politic al Universității, după ce a obținut angajamentele profesorilor care erau adunați în altă sală, se adresă nouă, celor circa 40 de asistenți, conferențiari, șefi de lucrări. Și începu cu cei de la Filosofie. Lui Ovidiu Drimba i-a trasat sarcina să scrie un articol contra profesorului Speranția, șeful Catedrei de Filosofia Dreptului. Dar nu un articol de critică filosofică, ci unul prin care să fie desființat și compromis omul Speranția. Mitul Speranția. Drimba a acceptat. Și a și scris acest articol, publicat în Lupta Ardealului. (Deși Drimba, fiu de învățător sărac din Tinca, Bihor, fusese mult ajutat de familia Speranția, locuise chiar în casa acestuia, ca prieten al fiului lor, viitorul doctor Dorin Speranția)...

După Drimba, a urmat conferențiarul Dumitru Isac, pe care, după cedarea Bucovinei, D.D. Roșca l-a adus de la Cernăuți, numindu-l la Catedra lui de Istoria filosofiei. Lui Isac i s-a cerut să scrie un articol defăimător despre... D.D. Roșca. Isac a acceptat, dar de scris nu știu să fi scris acest articol. Știu atât că a fost numit mai târziu în locul lui D.D., căruia i s-a oferit un curs de pedagogie pentru pionieri. Și mai știu că D.D. a refuzat să-i mai întindă mâna.

Am urmat eu. Redau din memorie (din cei circa 40 de colegi care au participat la această istorică ședință mai trăiesc, sper, peste jumătate. Mulți din ei au făcut strălucite cariere universitare, au ajuns chiar academicieni. Așa încât afirmațiile mele se pot verifica). Directorul de studii, cunoscându-mi și firea și dosarul și relațiile ce le aveam cu Blaga, fiind eu și asistentul, la Catedra de Estetică, al lui Liviu Rusu, mi-a spus cam așa:
"Dumneata, tovarășe Sîrbu, vei scrie un articol contra lui Lucian Blaga. Un articol tare, dărâmător..."
Am încercat să scap prin tangentă: "Pot să scriu nu unul, ci o sută de articole despre sistemul lui Blaga. Pot chiar să-i critic anumite poziții, dar..."
Iar el m-a contrat: "Nu ne interesează acum sistemul lui filosofic. Noi îți cerem un articol prin care să-l demaști, să-l compromiți ca om, ca bărbat, ca cetățean..."
"Cum?" - am întrebat eu fierbând.
"De pildă, poți să afirmi că face baie gol, împreună cu fiica sa nubilă..."
Mă apropiam de explozie și el vedea asta. Mă bâlbâiam: "Cum să fac așa ceva? Blaga mă iubește, Blaga m-a ajutat, îi datorez enorm..."
Îmi sări în ajutor: "Te înțeleg. Dacă nu vrei să scrii despre Blaga, nu ai decât să scrii despre Liviu Rusu. Și el are fete!"
După aceste cuvinte, am țipat: "Refuz! Refuz categoric!", și am ieșit din bancă.
"Atitudinea dumitale, tovarășe Sîrbu, nu este marxistă!", strigă bietul inchizitor.
"Poate că nu este marxistă, am strigat și eu, dar este în orice caz morală!"
Și am ieșit trântind foarte tare ușa.
(În dosarul meu a apărut formula: "A afirmat că marxismul nu este moral!")
[...]
Blaga mi-a spus: "Trebuia să accepți, Gary. Ai trântit ușa carierei tale universitare."
I-am spus: "Și dacă aș fi acceptat, cum m-aș mai fi uitat în ochii d-voastră? Sau în ochii Tatălui meu?"
[...]
După 10 ani, prin 1957, eram redactor la revista Teatrul, l-am întâlnit [pe acel director politic, n.m.] întâmplător. (Era după câțiva ani de pușcărie - eu eram înaintea câtorva ani, tot de pușcărie.) Mi-a plâns pe umăr, mărturisindu-mi că a trecut, cu arme și bagaje, de partea lui Hegel. L-am înțeles, îmi era milă de el. Călăul este și el o victimă, nu-i așa?

[...]

Apuc firul acesta, desfac un ghem și mă întorc iar în Sibiu, într-o zi însorită a primăverii anului 1946. Eram vreo cinci tineri scriitori, profesori, proaspeți licențiați, fie în Litere, fie în Filosofie. Discutam, ne certam, judecam pe cei mari, cu acea antropofagică poftă pe care o au tinerele talente de a-i desființa și mânca de vii pe cei din generațiile mai vârstnice. Lui Blaga îi apăruse ultimul volum din trilogia sa. L-am zărit de departe, era senin, mulțumit și luminos. Înalt și adânc. S-a oprit în grupul nostru. Îi eram cu toții studenți și ucenici. Atunci, unul dintre noi cinci (nu îndrăznesc să-mi aduc aminte care; poate că am fost chiar eu, nu sunt sigur), cu acea barbară cruzime și inconștiență a tinereții, i-a spus următoarele:
"Domnule Profesor, chiar acum discutam despre Catedrala d-voastră. Sistemul e închegat, are toate articulațiile: metafizică, epistemologie, axiologie, ontologie, estetică, filosofia artelor, psihologie abisală... Un singur, dar important etaj lipsește. Nu aveți în sistemul d-voastră o Ethică. Sau măcar un cod moral..." Blaga a pălit, n-a zis niciun cuvânt, s-a întors și a plecat. Nouă ne-a părut rău -dar pe urmă am uitat totul, fierbeam de elan vital și de planuri viitoare...

Au trecut astfel câțiva ani grei. În ziua de 28 decembrie 1949 (eu așa îmi amintesc, poate greșesc data), a apărut la avizierul Facultății de Filosofie un mic anunț, prin care se comunica desfacerea contractului de muncă pentru următoarele cadre didactice: Lucian Blaga, D.D. Roșca, Liviu Rusu și asistentul acestuia, Ion D. Sîrbu... Ne așteptam de un an la acest eveniment, totuși, urcând Feleacul alături de acești iubiți dascăli ai mei, îi simțeam copleșiți, dărâmați. Eu singur fierbeam, vociferând revoltat. Ei tăceau. Când am ajuns sus, acolo unde începe strada Văcărescu, la întrebarea mea: "Și, acum ce facem?", Blaga, deodată, cuprins de o furie vânătă, mă prinse de revere și îmi strigă în față: "Acum, dragă Gary, vom scrie fiecare tratatul nostru de Ethică."

[...]

După 1952, eu ajunsesem profesor la Liceul nr. 2, pe strada 1 Mai, aproape de Barițiu și de Teatrul Maghiar. De 2-3 ori pe săptămână îl vizitam pe Blaga, la Biblioteca Academiei. Mă punea să cer, de la Biblioteca Universității (la parter), volumul său de Poezii, apărut la Fundații. Completam fișa și așteptam. Blaga stătea în spatele meu. Și aprodul și bibliotecarul îl cunoșteau. Mergeau cu fișa de cerere direct la directorul Bibliotecii. Acesta își scria, cu mânie, refuzul său. Blaga aduna aceste refuzuri, lună după lună, an după an. "De ce?", am întrebat. "Sunt foarte instructive, îmi răspundea el. Mă încurajează. Istoria lucrează încet, dar sigur, în favoarea cărților mele. Constat că refuzurile - astea mi le spunea prin 1954 - devin din ce în ce mai politicoase și mai jenante"...

Moartea lui Stalin a reprezentat o cumplită tulburare a apelor ideologice. Multe conștiințe s-au întors pe dos, multe gânduri s-au răzgândit. Dar prin anii aceia de cumpănă și întorsură, traversam, cu Blaga, pe jos, jumătate din oraș. De la Bibliotecă - unde își făcea norma- până sus, în capătul lui Andrei Mureșanu, unde locuia (Martinuzzi, 14). Mergea cu capul în pământ, cu mâinile la spate, tăcând ca un înțelept oriental. Când avea, ronțăia boabe de cafea prăjită. (Acesta a fost singurul "viciu" pe care i l-am descoperit.) Pe parcursul acestui drum, prin centrul Clujului, eu îi număram poeții tineri, universitarii tineri, criticii tineri (și mai vârstnici) care, văzându-l de departe, treceau discret pe celălalt trotuar. De frică, din jenă, din minus respect - nu are importanță. Blaga zâmbea amar, dar vesel: "Toți acești începători, îmi spunea, când se vor coace, vor simți nevoia să se laude că mi-au fost contemporani." "Nu cred, îi răspundeam, există pete pe conștiință ce nu se pot șterge!" "Ba da, află de la mine că orice rahat, după ce se usucă, are dreptul să își scrie neapărat memoriile sale de trandafir..."

[...]

Există doi Baconsky, opuși dialectic-antagonist. Unul este cel căruia revista Manuscriptum îi dedică un număr pe deplin meritat - și un alt Baconsky - student în drept și publicist - și mai ales poet ultra-jdanovist și hiper-proletcultist, din anii 1945-1955. Craiovean prin adopțiune fiind, mă consider totuși prieten cu generația Aurel Rău, Gurghianu, Felea etc. Cunosc suficientă Istorie și Psihologie pentru a înțelege că, în tinerețe, avem cu toții dreptul de a exagera și greși. Dar, fiindcă în această convorbire a noastră ne amintim de Blaga, sunt obligat să fiu magis amica veritas, tocmai fiindcă cel mai mare bine pe care îl putem face față de cei morți este să spunem acum tot adevărul despre ei. De mortuis nihil nisi... veritas. Baconsky, indirect, mi-a salvat viața în 1977, la cutremur. Eu nu-l mai întâlnisem din 1955, în subconștientul meu, rănit de moarte, exista totuși imaginea lui cinică din anii în care m-am ciocnit nu o dată de trufia lui parvenită, pusă pe rapidă, aristocratică, cu orice preț, căpătuială materială. Baconsky mă detesta, eu îl uram în numele luptei de clasă (în care credeam) și de pe pozițiile clasei muncitoare, sărace, dar cinstite. Greșeam amândoi. Dar Baconsky mă denunța în scris, mă pâra de fiecare dată la cadre, că sunt cosmopolit, că citesc numai nemțește, că am rămas admiratorul lui Blaga. Eram un biet dascăl de liceu, din cauza lui, în fiecare an, eu abia în decembrie îmi primeam dreptul la catedră. Eugen Todoran, Radu Enescu, Cornel Regman cunosc de aproape aceste necazuri ale mele. Fiindcă ținusem o conferință cu titlul Dostoievski, un profet al sufletului rusesc - a aranjat să fiu dat afară din A.R.L.U.S. Sunt singurul intelectual român dat afară dintr-o Asociație de prietenie și cultură. La ceremonialul respectiv, alături de Ovidiu Drimba (cu care am rămas bun prieten) asistau și profesorii Benetato și Nana. De la ei știu de unde mi se trăgeau toate ponoasele. (Nana era fiul învățătorului meu din Petrila.) Cu ocazia asta, Baconsky (care era ușor fugit din Basarabia) m-a arătat cu degetul și a strigat: "Nu întâmplător îl cheamă Sîrbu!" (Aluzie la proaspătul călău - Tito al acelor ani.) [...] Deci, nu-l mai văzusem din 1955, cunoșteam foarte bine schimbarea sa la față, recunoșteam locul de frunte pe care - de astă dată, pe merit - îl ocupa în literatura română. Îl citeam - și-l admiram. Admiram mai ales ce spunea el acum despre Lucian Blaga. Trecutul era mort, în fața istoriei deveniserăm confrați și colegi de breaslă. Trecusem printr-o școală grea și, deși îmi lipseau, ca și lui Adrian Marino, cam 15 ani din inventar, învățasem să uit, să iau oamenii așa cum sunt și nu așa cum ar fi trebuit să fie. Totuși, în ziua de 3 martie 1977, la orele 12, când l-am zărit pe un foarte lat trotuar de pe Bulevardul Bălcescu, la numai zece metri de mine, am reacționat ca un pensionar idiot, senil și încă jignit. Baconsky, strălucitor, luminos, venea spre mine zâmbind cu dragoste, cu mâinile desfăcute pentru o îmbrățișare. Nu am avut timp să gândesc, să-mi gândesc replica sau fireasca reacție. Și l-am ocolit. Dar, după numai o oră de remușcări, am ajuns într-un așa hal de scârbă față de mine însumi, încât îmi venea să mă pălmuiesc, să mă scuip singur.

Venisem pentru mai multe zile la București (Editură, Fond, Direcția Teatrelor, Radio etc.), deodată mi-am anulat toate întâlnirile, m-am dus la hotel și luându-mi în grabă bagajul, am plecat la gară, unde am reușit să prind Rapidul de la orele 14, cu care m-am întors acasă, la Craiova. A doua zi, seara, a avut loc acel cumplit cutremur. Hotelul la care trăgeam de 10 ani, Victoria, de lângă CEC, s-a făcut praf și pulbere... Acasă, cutremurat de nenorocirile cutremurului (și la Craiova am fost aproape de atotprăbușire), mi-am amintit de motivul inconștient, pentru care îi ocolisem, de fapt, îmbrățișarea. Tot Blaga...

[...] în iarna anului 1953 a avut loc o întâlnire cu Baconsky, pe care nu o pot nici uita și nici înțelege. De aceea o și povestesc acum. Nu pentru mine, nici pentru prietenii mei din Cluj, ci pentru generațiile următoare. Ca să ia aminte și să mediteze. Deci: urcam cu Blaga pe panta ușoară ce duce spre Biblioteca Universității. Deodată, pe partea opusă a străzii, am zărit un grup de scriitori. În frunte, venea Veronica Porumbacu, după ea, Mihai Beniuc, însoțiți de un grup de circa 4-5 poeți tineri, locali. (Mai târziu, am aflat că fuseseră să-i facă o vizită poetului Emil Isac, care era suferind. A și murit după câteva luni.) Blaga i-a zărit și el, avea ochi excelenți. A pus capul în pământ și s-a făcut că nu-i observă. Mi se părea de-a dreptul absurd și suprarealist totul. Grupul trecea la numai 10-15 metri de noi, pe celălalt trotuar, în dreptul Institutului de Istorie. Și totuși, nimeni, nici măcar Beniuc (cu care fusese prieten atâția ani), nu a schițat cel mai mic gest de salut sau recunoaștere. Baconsky singur s-a desprins din grup și ne-a făcut - el, fiul de popă, marele amator de mobilă aristocratică - gestul acela țigănesc, scabros, din cot... Am rămas stupefiat. Blaga înverzise. Nu și-a revenit nici când ne-am despărțit. Atâta mi-a spus: "Am să-l trăsnesc!"

 

Ion D. Sîrbu (volum îngrijit de Toma Velici)
Ultimele...
Editura Măiastra, 2021


(foto copertă: Mihai Barbu)

Citiți un prim fragment din această carte.
Citiți o cronică a acestei cărți.

*****

Citiți prima parte a acestui interviu aici.

Fragment

Contextualizare:

Interviul ce urmează a fost solicitat de Ion Jianu, pentru revista Ramuri (Craiova); Ion D. Sîrbu l-a scris între "26 Ian[uarie] - 6 Febr[uarie] 1989", "eu punându-mi singur si întrebările reporterului".

La 12 februarie, I. Jianu, informator al Securității, îi "predă" lt-col. Bogoslov Nicolae o copie a dactilogramei interviului, însoțită de o "notă explicativă" (patru pagini).

Prin strădania lui Marin Sorescu, câteva fragmente din prima parte a textului, dur cenzurate, au apărut sub titlul Când povestesc din ale vieții valuri..., împreună cu o scrisoare de recomandare a lui Blaga (facsimil) către George Oprescu ("Cluj, 3 Mai 1954").

La 2 martie 1989, Ion D. Sîrbu notează, în Caietul intitulat De pe patul de spital: "Terminat un lung interviu despre Blaga. Pentru Ramuri, două numere succesive. Dar din prima parte, 15 pagini, s-au aprobat 8, și acestea corectate, tăiate, amputate." Xeroxat în zece exemplare, la 8 februarie 1989, de semnatarul acestor rânduri, interviul "a circulat", după cum se poate constata și din corespondența lui Ion D. Sîrbu, pe la prieteni și în redacții. Integral, a fost tipărit, pentru prima dată, în revista "Solstițiu", Petroșani, nr. 1-10, 1990.

(Toma Velici)

*

"Eu l-am văzut pe Blaga plângând"

("... dar ce are să spună Limba Română?"...)

(auto-interviu de I.D. Sîrbu) - partea a II-a

[...]

Faza aceasta a vieții lui Baconsky (și nu numai a vieții sale) s-a consumat, în mare parte, sub semnul unei imposturi cinice, oportuniste. Scria denunțuri și pâre, cu talent și plăcere. Eu îmi vindeam la talcioc cărțile din bibliotecă, pentru a putea să-mi cumpăr două pături militare rusești, din care să-mi pot face un palton. Sora mea, contabilă la Mina Petrila, "delapida" câteva cartele "A", de muncă grea: erau "sufletele minerilor morți", cu aceste cartele am micșorat puțin sărăcia casei Blaga și Liviu Rusu. Aveam, ca profesor, 500 de lei pe lună. Blaga avea 600 de lei, fiind ajutor de bibliotecar. În această perioadă cumplită (devenisem donator de sânge voluntar, primeam, pentru 200 grame de sânge, 50 de lei și 1 kg de carne), Baconsky, pentru un singur poem (despre chiaburi, CEC, odă lăptarului meu), încasa între 3.000-5.000 lei. Căuta mobilă și covoare de preț, achiziționa, de la fostele case mari, tablouri rare, blănuri, perle veritabile... Dar nu asta contează. Ci soarta în prezent a ceea ce scria el pe atunci și ce scria Blaga (și chiar Ion D. Sîrbu). Mă uit în biblioteca mea și zăresc excelenta bibliografie a prietenului și colegului meu de facultate, Vatamaniuc, despre Lucian Blaga (8.500 de titluri și referințe privind opera și personalitatea lui Blaga). Enorm! Majoritatea acestor creații au fost scrise în anii în care el era considerat un fel de lepros al urbei... În schimb, peste 90% din volumele și volumașele de poezie și proză ale acelor foarte jdanoviști ani, astăzi sunt cu jenă negate și măturate sub covor nu numai de autorii lor, dar chiar de critică și de istoria literaturii. În anii aceia, în etica ce o trăiam, au apărut două principii blagiene: "De mine, nimănui, niciodată, nu i-a fost frică!" și "Tot ce am scris pot arăta și publica oricând, oriunde, de nimic nu mi-e rușine și nu mă leapăd!"

[...]

Eram foarte bun prieten cu Romul Ladea, sculptorul. Fusese și el dat afară din Institut, trăia la 15 km de Cluj, în comuna Suceag, unde avea un atelier, fiind întreținut din ceea ce câștiga, muncind ca o roabă, această năzdrăvană, tăcută, foarte sensibilă, originală și fină pictoriță (cu totul, pe nedrept, uitată), care era Lucia Piso. (Nu vreau să mor înainte de a povesti clujenilor de astăzi ce mari au fost, în perioada lor săracă, acești doi artiști: sculptorul Romul Ladea și pictorița Lucia Piso.) Ei bine, sub semnul acelei încrederi în viitor și valoare, eu l-am îndemnat pe Ladea să facă, din timp, busturile (statuile) unor scriitori marginalizați. L-am dus, peste dealuri, drum de două ore, pe Blaga, în mai multe rânduri. M-am dus cu Ladea la duhovnicul meu literar, la Agârbiceanu (pe ai cărui umeri plângeam când eram foarte nefericit), am condus la Suceag întreaga Școală Ardeleană pe atunci: Breazu, Liviu Rusu, Muslea și alții. Statuile lui Ladea împodobesc astăzi Clujul cultural.

[...]

Eu am dus această scrisoare [a lui Blaga, 1953, n.m.] la Ion Chinezu. Cu acesta am fost, mai întâi, la Tudor Vianu - și apoi am cerut audiență la Mihai Beniuc. Notez: eu i-am fost student la Psihologie, asistentului Mihai Beniuc. Tot ce știu despre inteligența peștilor, șoarecilor, șobolanilor și maimuțelor, îi datorez lui. Am fost și "colegi" în redacția ziarului Oara (condus, pe atunci, de nedespărțitul său prieten, filosoful Grigore Popa). Student în anul I fiind (în 1941), ajutat și îndrumat de Tiberiu Rebreanu (fratele lui Liviu Rebreanu), scriam vitejește despre clasa muncitoare, despre uriașa grevă antifascistă a minerilor din aprilie 1941. [...] Ne-a primit în somptuosul său cabinet. Și ne-a ținut în picioare. Ion Chinezu fusese redactorul-șef al revistei Gând Românesc, din Cluj, el l-a lansat pe tânărul poet începător, Mihai Beniuc. Cum zic, ne-a ținut în picioare, nu ne-a lăsat să vorbim. Se zvârcolea, urla cuprins de furie: "Nimic pentru Blaga, nu știe nemțește, nu are talent, am angajat alți traducători pentru Faust..." [...] de când e lumea, breasla asta a literaților și-a avut întotdeauna și jungla sa ascunsă. Totuși, în viața mea nu am putut să asist la o mai totală, desființătoare, ucigătoare ură cum am văzut atunci, eu și regretatul, blândul și înțeleptul cărturar Ion Chinezu. Ni se părea cu atât mai surprinzătoare atitudinea lui Beniuc, cu cât - și noi, dar și Beniuc - știam cât de multe servicii i-a făcut Blaga în timpul războiului.

[Blaga] a tăcut. A scris câteva scrisori. După câte am aflat, Beniuc angajase pe Lillin si pe Arghezi pentru o traducere a lui Faust. Și încă pe cineva, al cărui nume îmi scapă. Cu toate acestea, Tudor Vianu (marele binefăcător al profesorilor clujeni marginalizați) a fost acela care a reușit să-l liniștească, stingând incendiul acestei furii. Blaga a primit contractul, lucra acum de zor la finalul părții a doua... Într-o zi, când era deosebit de bine dispus, de față fiind bibliotecarul D. Pătruțiu, doctorul Iubu și profesorul Mușlea, în "camera lui Faust" (camera medievală de lucru de la Biblioteca Academiei), la întrebarea mea: "Totuși, ce i-ați făcut, domnule Profesor, lui Beniuc de vă urăște atât?", Blaga, mustăcind, ne înșiră, ca pe ață, patru binecuvântate motive. "Eu sunt de vină, ne spune. L-am jignit fără să vreau. Prima oară, în 1944, când i-am spus: «Frate Mihai, vei fi fiind cel mai mare poet comunist, totuși eu, Lucian Blaga, sunt primul poet român care a apărut publicat - nici eu nu știu cum - într-o antologie internaționalistă a poeților comuniști, la Moscova, 1938, cu poezia Veniți după mine, tovarăși!» A doua oară, iar l-am supărat, când, el, plecând la Moscova, ca atașat cultural, i-am spus în glumă: «De la Hamburg, dragă Mihai, te-ai întors cu o teză despre inteligența peștilor superiori din India. Acum, sperăm, de la Moscova te vei întoarce cu o teză despre inteligența balenelor superioare...» A treia oară - când l-am supărat tare de tot - a fost când i-am povestit despre felul în care ursul grizzly își înfige gheara la cea mai mare înălțime a forței sale... Iar ultima, involuntară «jignire», pe care crede el că i-aș fi adus-o, e în legătură cu un cerc de cocoane. Am făcut gafa de a-i cita un vers arhicunoscut: «Pe unde mă-ntorc, pe unde mă duc, / Lumea vuiește, șoptește: / Acesta-i poetul Mihai Beniuc, / Știe șase limbi și rusește...» Dar eu l-am corectat nițeluș, spunând: «Acesta-i poetul Mihai Beniuc,/ Știe șase limbi! Dar rusește...» Beniuc e un revoluționar!" "Doar în poezie, am zis eu. A făcut să rimeze «Ruj cu Cluj»."

[...]

Reproduc acum, din memorie, diagnosticul lui Ion Chinezu, care îl cunoștea foarte bine.

"Beniuc, mi-a spus el după acea penibilă audiență a noastră, nu mai e cel care fusese în tinerețe. Gloria, funcția și puterea i s-au urcat la cap. Se crede buricul pământului, e sincer convins că poezia lui va întoarce pe dos lirica universală. De fapt, suferă inconștient de un complex Blaga. Care nu e decât reflexul propriului său complex de inferioritate și vinovăție. Inferioritate, din cauza relelor micimii staturii și talentului său, și vinovăție, din cauza relelor inconștiente pe care le făcea Limbii și Literaturii Române. De-acum, profetiza Ion Chinezu, te asigur, va scrie din ce în ce mai mult și din ce în ce mai confuz și minor..."

Nu vreau să mă gândesc la ce a simțit Blaga citind, în 1959, acel roman Pe muche de cuțit, în care Beniuc își bătea joc de tatăl lui Blaga, preotul Isidor Blaga din Lancrăm. Dar mi-l pot imagina. În anul 1947, un fost coleg - nu spun cine, persoană importantă! - a afirmat undeva că tatăl meu a fost spărgător de grevă. Eu l-am invitat politicos la poarta cimitirului și acolo l-am bătut măr. Minerește. După care bătaie, am rămas foarte buni prieteni. Dar eu aveam, pe atunci, 28 de ani, pe când Blaga, când a citit romanul lui Beniuc, avea 64 de ani și - după cum reiese din memoriul său, publicat de Mircea Zaciu, își cam simțea sfârșitul.

Eu l-am văzut pe Blaga plângând. Fără lacrimi, fără cuvinte, rezemat de contrafortul Bisericii Reformate. "Toți mă veți uita, opera mea va pieri, voi muri singur, ca un câine!" - îmi spunea în ziua de 28 aprilie 1956, ultima oară când l-am văzut. (Îl visez, nu pierd nicio ocazie de a-l evoca, este Zeul protector al singurătății mele.) Nu e ușor să mi-l închipui: singur, cu toți studenții săi plecați foarte departe, cu doctorul Iubu dispărut fără urmă, cu Dorli, căsătorită în București cu șeful Catedrei de Materialism dialectic... Și, în librării, romanul acesta, care îi murdărea satul și memoria casei sale părintești. Fiindcă nu era vorba de un atac la adresa persoanei sale, ci la Ființa sa. La spațiul ființei sale spirituale... Dar nu am dreptul să-l judec pe scriitorul Beniuc. Să-l judece posteritatea, cerul valorilor, sufletul satului Sebiș... Am dorit, nu o dată, să merg la el și să încerc o convorbire prietenească. Ca între doi dascăli ardeleni, având acum mintea românului cea de pe urmă. Nu am putut. L-am văzut la o înmormântare, era foarte speriat. L-am văzut apoi la Casa Scriitorilor, singur, plângând în pahar. "Eu pentru voi m-am jertfit, spunea, habar nu aveți cât de mult v-am iubit. În felul meu." (Weltgeschichte ist Weltgerichte / Istoria lumii este judecata lumii (germ.), gândeam, citându-l pe Hegel, dar și Heimatgeschichte ist Heimatgerichte / Istoria patriei este justiția patriei (germ.).)

[...]

Începând din anii războiului, s-a făcut mult uz și abuz cu acest termen, "spațiul mioritic". Blaga era un filosof dublat de poet (sau invers), ori de câte ori avea nevoie de un termen plasticizant, inventa o metaforă. Pentru spațiul și destinul nostru valah, i-a picat sub condei această frumoasă metaforă, revelatorie în felul ei, "spațiul mioritic". Folosită cuminte în cadrul categoriilor abisale ale filosofiei stilului, această idee rămâne utilă și perfect integrată în sistem. Dar, preluat de gazetari, demagogi, profesori și tribuni naționaliști, termenul se falsifică, devine altceva, devine exact contrarul lui...

Să povestesc încă o întâmplare. Prin anii 1942-43, împreună cu Radu Stanca, Ion Oana, Deliu Petroiu, am asistat la un curs al acestui mare și neînțeles cărturar, pedagog și luptător pe baricade, care a fost bunul meu profesor, Onisifor Ghibu. Cursul său, fiind frecventat de foarte mulți studenți (pedagogia era obligatorie pentru multe facultăți), se ținea în sala mare a Facultății de Drept. (Din clădirea nouă a Liceului 'Domnița Ileana', în care era adăpostită Universitatea, refugiată din Cluj). Ghibu - știindu-ne emuli ai lui Blaga și ai spațiului său mioritic - începu, ex cathedra, să critice abuzul cu acest mit al baladei Miorița. "Nimeni nu contestă, zicea Onisifor, frumusețea excepțională a acestei vechi creații populare, tipic românești. Dar transformarea ei în mit și emblemă națională mi se pare o tristă exagerare. În fond, în această baladă, doi români, proști și răi, nu fac decât să-l ucidă pe fratele lor, numai fiindcă «are oi mai multe, mândre și cornute». Mama, care e Istoria, e mințită. I se vorbește de o nuntă. Iar biata victimă, în loc să se apere, în loc să pună mâna pe ciomag, acceptă pasiv destinul său, așteptând moartea ca pe o ușurare. Asta ne trebuie nouă acum? Acum că..." Noi, tinerii, categorici și revoltați, am trântit capacele de la băncile noastre și am ieșit ostentativ de la cursul lui Ghibu, trântind ușa. Ne-am dus glonț, bineînțeles, la Blaga, povestindu-i ce s-a întâmplat, lăudându-ne cu vitejia noastră. Blaga s-a întristat. A tăcut, a tăcut, apoi ne-a zis doar atât: "Să știți că are și Ghibu dreptate!"... Prin anii 1954-55, Blaga începu să facă diferite drumuri misterioase spre satul său natal. Dar și spre alte sate (Valea Drăganului, de pildă, unde doctorul Mihai Iubu i-a ridicat o casă tipic moțească). Traducea Nathan der Weise, de Lessing și lua drumul spre Lancrăm. Singur. Într-o zi, mi-a spus: "Nu pot să uit adevărul lui Ghibu. Tot mai mult mă conving că balada asta, Miorița, nu este decât un arhaic corind funebru, o ascunsă, criptică, profeție despre moartea satului românesc. Doi români, răi și proști, omoară pe al treilea - care nu se apără, care nu se mai poate apăra. Veșnicia s-a născut la sat, dar moare odată cu acel cioban pasiv, odată cu satul românesc. A lumii mireasă are astăzi alt nume, dealul urcat de noi a fost teribil de scurt, iar valea asta, în care am intrat, nu se mai termină niciodată. Spațiul mioritic trebuie rescris!"

[...]

Blaga și Agârbiceanu

Nu cred că se vizitau. Nu era nevoie. Nu cred că-și vorbeau prea des: nici munții nu comunică între ei. Orice scriitor, odată cu sentimentul datoriei, legate de chemarea și talentul său ("A fi ardelean, spunea Blaga, înseamnă a duce un gând până la capăt"), primește și o cartelă obligatorie de singurătate și izolare. "Solitaire - solidaire", spunea Camus. Eu îl vizitam des pe Agârbiceanu, eram vecini, îi dădeam lui - și fiicei sale, Uca - scrierile mele. Le citea, mă felicita că nu m-am lăsat atins "de boala asta a lui Caragiale". Totuși, după atâția ani, nu pot să nu evoc o scenă simplă, sublimă prin mărunta sa veșnicie și fior. Cum îți spuneam, urcam panta Feleacului cu Blaga, eu mă opream în dreptul primei case de pe Văcărescu, unde locuiam. Într-o zi, Eta Boeriu - care locuia atunci la sora ei, pe strada Cantemir - mă chemă și mă ascunse într-o grădină înaltă, de unde puteam vedea foarte bine și strada Văcărescu (pe care își continua drumul Blaga), și strada Andrei Mureșanu, unde era casa bătrânului Agârbiceanu. Am stat acolo și am așteptat, ascunși după niște tufe dese de liliac. Agârbiceanu, încins cu un șorț albastru, mătura trotuarul din fața casei sale. În fiecare zi, la această oră, popa Agârbiceanu mătura curtea și trotuarul său. Iarna, vara, toamna. Totdeauna. Blaga sosea din oraș și se oprea sus, în dreptul străzii Cantemir. Se oprea și privea spre Agârbiceanu. Se oprea din măturat și popa. Fără să-și vorbească, fără să-și facă semne (erau cam la 30 metri unul de celălalt, pe linia diagonalei pe al cărui mijloc, azi, este așezat superbul bust al lui Agârbiceanu, făcut de Ladea), deci, se opreau amândoi și se priveau. Agârbiceanu cu mătura în mână, Blaga cu mâinile la spate. Se priveau. Tăceau, tăceau câteva minute în șir. Apoi Blaga își pleca privirea și pleca în sus, iar Agârbiceanu își relua măturatul, devenit ritual.

[...]

Tao

Cita mult mai des din Tao-te-king, al clasicului filosof chinez Lao Tse (tradusă si tipărită în comuna Aninoasa, Gorj), decât din Biblie sau Goethe. Cuvântul 'TAO' înseamnă "drum, cărare, cale". Cu timpul, tot spunându-i, între noi, numai TAO, ne-am dat seama că ne referim mai mult la exemplul, la modelul, la caracterul Blaga, decât la drumul sau cărarea filosofică a operei sale. De altfel, Blaga, ca majoritatea cărturarilor ardeleni ("Transilvania - zice prietenul meu din Iași, istoricul Zub - este o regiune prin excelență pedagogică"), era obsedat de ideea de cinste, datorie, obligație prin și pentru caracter. Blaga obișnuia să repete: "Ne-am plătit datoriile de război prin aur, petrol, grâu și lemne: dar le-am plătit și printr-un număr foarte mare de CARACTERE. Grâul, petrolul, aurul și lemnul se mai pot reface: golul lăsat de caracterele lipsă, mult mai greu..." Știind că nu va primi Premiul Nobel (deși fusese propus), fiindcă nu fusese tradus și cunoscut suficient în limbile de mare circulație, Blaga suferea cumplit. Îl citez din memorie: "Ar trebui, după acest cumplit război, în acest dificil secol, să se acorde premii și pentru jertfele de caracter ale unor scriitori. Lupta împotriva hitlerismului, a literaților, a fost în primul rând o luptă a unor caractere integre, curate și neclintite..." Nu o dată l-am auzit: "Trebuie să facem economie de caractere, talente, oameni excepționali: aceștia sunt bob numărat în economia spirituală a unui popor... La Folclor, Istorie și Tradiție să umblăm, ca și la lada de zestre a bunicii: rar, cu parcimonie și numai de zile mari. Ca și marmura de pe Acropole, lada asta de zestre se poate termina. Sau, și mai rău - se poate banaliza ori compromite..."

[...]

E vorba de o anecdotă istorică ce circula în anii de imediat după război. Blaga o cita destul de des. Cred că nu strică să o reamintesc pentru iubiții mei colegi olteni și craioveni, acum când ne apropiem de sfârșitul unui deceniu, care a fost cât un veac. ("Cel mai lung secol din ultimele trei decenii" - a spus-o un confrate local. Care nu era deloc umorist.)

La începutul Războiului al Doilea Mondial, italienii lui Mussolini au început să se plimbe și să se agite cu vase de război, nou-nouțe, prin Mediterana. Au și debarcat și au cucerit câteva insule grecești. Guvernul de la Atena, speriat, ce și-a zis: "Să-i trimitem acestui fanfaron o bucată din marmura de pe Acropole. Poate îl îmblânzim." Și i-au trimis. Zeii războiului, însă, au hotărât ca nu italienii lui Mussolini să cucerească Elada, ci germanii lui Hitler. Un alt guvern, foarte speriat, ce și-a zis: "Hitler e nebun, e cazul să-i trimitem o bucată de marmură de pe Acropole!" Și i-au trimis. Au trecut câțiva ani și iată că englezii sunt aceia care eliberează Grecia de sub ocupația germană. Acum, un guvern republican ce și-a zis: "E cazul să-i trimitem o bucată din marmură de pe Acropole lui... Winston Churchill!" Și i-au trimis. Churchill -
 vulpe bătrână, dar și o inteligență lucidă și ironică - luă bucata de marmură în mână și le ținu delegaților Atenei libere și independente următorul discurs: "Știu ce înseamnă și ce simbolizează această sacră bucată de marmură. Sunt emoționat. Totuși, cer iertare, dar aș dori să dau un sfat guvernului de la Atena: să facă economie de marmură, fiindcă istoria e foarte lungă și foarte afurisită."

[...]

Bietul om sub vremi. Într-o tristă iarnă a anilor '50, l-am găsit mânios și, oarecum copilărește, revoltat. "Eu cred, îmi mărturisi, în adevărul ascuns în această veche sentință romană: Nomen est omen (numele este soarta). Uite, nume fericite și norocoase: Benvenuto Cellini, Michelangelo Buonarroti, Amadeus Mozart, Gottlieb, Goethe. Și alții. Pe când eu?"... "De ce vă plângeți, i-am răspuns, Lucian Blaga se poate traduce foarte bine prin «lumină binecuvântată»." S-a liniștit, traducerea mea i-a plăcut. Dar a ținut să adauge, privind ninsoarea de afară: "Așa este: Lumină binecuvântată. Dar vezi, în cazul meu, numai lumina este latină: binecuvântarea e foarte slavonă!"

Ion D. Sîrbu (Craiova, 6 februarie 1989)

Urme pe zăpadă și nisip

 

Gabriel Șerban
Urme pe zăpadă și nisip
 prefață de Radu Păltineanu
Editura Filos, 2021

 


***
Intro

Paginile cărții transcriu foile caietelor de buzunar cu întâmplări care se-ntind de-a lungul a șapte ani și a nenumărați kilometri bătuți pe drumuri mai umblate sau nu, din Guiana Franceză, Islanda, Kenya, Indonezia și Peru.

Tablouri, povești cu animale, visele oamenilor de la capătul lumii, frânturi din limbile locurilor, istorie și credințe, mici crochiuri schițate pe fugă, pățanii ori pur și simplu întâlniri cu personaje de aiurea se amesteca într-un tot colorat și eclectic.

Pe cititor îl așteaptă un drum lung peste fluvii enorme, prin păduri arareori umblate, prin cătune de câteva case sau peste savana însăși, pe creste de munte, pe mări calde pline de viață, dar și pe altele înghețate și austere, neîndurătoare cu noi, oamenii, după triburi îndepărtate, spre orașe uitate de vreme, temple de aur, reptile uriașe și ghețari pătați demult de cenușa vulcanilor.

Citiți un interviu cu George Șerban aici.
 

Prefață

(de Radu Păltineanu)

Gabriel Șerban nu este un oarecare turist, ci un explorator care ne prezintă cele mai ascunse și puțin văzute fețe ale locurilor pe care le vizitează și care prind de cele mai multe ori viață prin intermediul unui melanj de detalii - naturale și culturale - care reușesc să creioneze dimensiunea reală a acelui loc. În cele câteva capitole, autorul reușește să ne poarte cu el prin colțuri enigmatice și îndepărtate ale Terrei, de-a lungul și de-a latul straturilor istorice și biologice pe care le explorează și descrie cu un patos care te face deopotrivă părtaș și curios. Pentru Gabriel trecutul legendar se întretaie cu prezentul, iar lumea oamenilor pare să facă parte din cea naturală, cea pe care acesta ne-o descrie atât de minuțios.

Există multe feluri de a explora un loc, o țară, o regiune și multe unghiuri din care o poți observa. Anii pe care eu însumi i-am petrecut străbătând lumea pe o bicicletă m-au făcut să realizez că doi călători care ajung în același loc nu îl vor fi văzut niciodată la fel. Pentru că experiențele proprii și felul în care ne raportăm noi înșine la respectivele locuri sunt cele care ne definesc abordarea, iar Gabriel nu face altceva decât să-mi confirme asta. Întâmplător sau nu, în anii în care umblam Americile, am ajuns în câteva din regiunile și țările care fac subiectul unor capitole de aici. Deși atmosfera respectivelor locuri și unele elemente culturale îmi sunt mai mult decât familiare, nu același lucru l-aș putea spune despre aspectele lumii naturale de acolo. Nivelul de detaliu șochează uneori și în același timp te face curios să lași cartea deoparte și să cauți specia de viețuitoare pe care autorul o observă plin de uimire.

De altfel, filele acestei cărți sunt pline de viață, de biodiversitate și colorează o lume de care cei mai mulți dintre noi ne-am despărțit în evoluția noastră, de care am devenit străini. Viața și diversitatea ei par să-l atragă magnetic, într-atât încât sterpul locurilor înfrigurate - așa cum este Islanda, de pildă - îl deranjează vizibil. Dar, chiar și acolo, pietrele, văile și munții, cascadele și râurile pe care Gabriel le descrie, prind viață prin profunzimea miturilor lor.

Autorul este departe de a fi un simplu turist ațintit către niște obiective celebre și înclinat înspre prejudecăți și stereotipuri de care ne este greu să scăpăm și pe care ne este greu să le ocolim chiar și atunci când încercăm să fim obiectivi. Sapă strat după strat, încercând astfel să ajungă la firul ierbii, la originile umanității și vieții. Emoția conferită de filele acestei cărți nu este una personală, ci mai degrabă o vibrație a vieții în sine.

Urme pe zăpadă și nisip nu este o carte centrată pe emoție și experiență personală - deși, ici-colo, regăsim crâmpeie din ea -, ci mai degrabă o carte în care devenim pentru câteva ore parte a unui univers demult uitat, a unei lumi naturale, atemporale și infinit de diverse de care am uitat și pe care ochii noștri nu mai sunt obișnuiți să o vadă. Mesajul subtil pe care mi-l inspiră filele acestea de carte este că am devenit fugari după clișee și orbi față de ineditul care ne înconjoară.

Mă regăsesc în serile petrecute la hamac în mijlocul junglei în care zgomotele naturii devin coloană sonoră pentru cerul intens înstelat de care doar acolo, departe de civilizație și de poluarea luminoasă, ne putem bucura. Sau în mijlocul tundrei islandeze. Acolo unde orice zgomot este absorbit de mușchii care acoperă un ținut dominat de vânt, vulcani și ghețari. De setea de a ajunge mai departe, în mijlocul sălbăticiei, pe meridiane și paralele străine.

Urme pe zăpadă și nisip nu este un roman de călătorie clasic. Protagonistul nu urmărește vreun obiectiv anume și nu observăm vreo dezvoltare într-o anumită direcție a lui, ci este mai degrabă roada unor jurnale solitare, a unor escapade separate și care sunt totuși legate de firul unei sete de cunoaștere pe care o mai regăsim doar la naturaliștii și exploratorii secolelor trecute.

Nu putem înțelege și percepe cu adevărat o țară fără să pătrundem în straturile ei istorice, culturale și naturale. Putem urmări drumul sinuos al unei șosele construite de noi, oamenii, pe un traseu prestabilit și putem pleca amăgiți crezând că am văzut acel loc și că am luat cu noi cât am putut din el. Sau putem să ne aventurăm pe cărarea cea mai lăturalnică, mai strâmtă, pe râul acela care ne duce în inima junglei. Putem ocoli, studia, percepe; atent și fără grabă. Gabriel ne îndeamnă în permanență la o aprofundare interioară și exterioară și, cel mai probabil, după ce veți fi citit filele acestei cărți veți fi inspirați să puneți o altfel de lupă atunci când călătoriți. Suntem înconjurați de frumos, de culoare și de viață, de legendă, iar acesta pare să fie mesajul central al cărții de față.

Importanța petrecerii timpului în natură este fundamentală, într-o lume în care suntem din ce în ce mai deconectați de ecosistem, de propriul nostru fir al istoriei. În filele acestea de jurnal veți regăsi popoare uitate și plaje sălbatice la colț de lume, furnici gigant și maimuțe cocoțate pe vreun arbore din inima unora dintre ultimele petice de junglă neatinse de drujbele omului. Pentru a ne putea bucura de toate acestea este nevoie să petrecem timp în natură, să ne reconectăm cu însăși viața, cu ecosistemul, cu universul.

Un alt strat interesant pe care îl regăsim de-a lungul acestor file este cel al impactului colonialismului european asupra popoarelor, culturilor și nu în ultimul rând ecosistemelor pe care autorul le vizitează. Gabriel nu scapă din vedere niciun detaliu legat de condiția unora din cele mai puțin cunoscute triburi de pe planetă, de trauma acestora, de bulversarea vieții și valorilor acestora cauzată de contactul cu noi, străinii. De însăși pierderea identității acestora. Colonialismul și globalismul par să ne fi supus la un etern chin al banalului, al stereotipurilor și al pierderii diversității culturale și naturale. Nu mai avem ochi pentru minunățiile din jurul nostru, pentru lucrurile aparent nesemnificative, dar deosebite. Totul pare o fugă căreia autorul îi dă o pauză și ne îndeamnă să călătorim și să explorăm mai atenți.

Într-o eră în care putem face ocolul pământului în decursul unei zile într-un avion de linie, textul acestei cărți ne îmbie la a călători nișat, la a înțelege profund locul pe care ne dorim să-l vedem, la a petrece timp să-i cunoaștem viețuitoarele, râurile, pădurile, munții și oamenii. Ne încurajează să ne extindem orizonturile cunoașterii și ale pătrunderii dincolo de aparențe.
 

Fragment

Ne-am îmbarcat într-unul din autobuzele de cursă lungă ce traversează țara și acum urcăm de mai bine de opt ore spre cel mai înalt lac navigabil din lume: Titicaca. Numele de lac nu îi face dreptate, e mai degrabă ca o mare dulce cocoțată în munte, la aproape 4.000 m, întinzându-se până la orizont și despărțind Peru de Bolivia vecină. Cele două state și-au împărțit insulele de pe suprafața lui, iar noi vom pleca spre câteva dintre ele. Dacă până azi ni s-a părut că aerul nu ne ajunge, abia aici sus, în cel mai înalt punct de până acum, realizez că sunt aproape de a-mi atinge limita în lipsa aclimatizării treptate. Cea mai mică sforțare te lasă fără suflare instantaneu și e aproape ridicol pentru un iubitor de munte să obosească urcând câteva trepte între două case. Să rămânem aici pe acoperișul Lumii Noi pentru încă câteva zile va fi o încercare.

Pornim la drum, iar plecarea se face din cel mai mare port de pe țărmul peruan, orașul Puno. Puno este încă și mai agitat decât de obicei astăzi, când am nimerit în plin carnaval. Localnicii sărbătoresc Virgen de la Candelaria sau Fiesta de la Candelaria și totul s-a transformat într-un bâlci imens. Ne grăbim să ajungem la un ponton prin soarele atât de puternic că îl simți arzând prin hainele subțiri. Altitudinea și vremea caldă de la Saqsayhuaman m-au lăsat cu arsuri dureroase și a repeta aceeași poveste ar fi o idee foarte proastă. Cum traficul este restricționat, ne facem loc prin mulțime pe străduțele înguste și murdare care coboară abrupt spre întinderea albastră de apă, iar de aici, din portul animat și el de ritmurile festivalului, plecăm în sfârșit în larg.

Visând la tot ce am văzut în ultimele zile, m-am trezit repede trăgând la mal, dar într-un mal neobișnuit și făcut de mâna omului, pe una din insulele artificiale ale populației Uru, zisă și Uros. Obișnuiau să se numească demult Lupihaques adică Fiii Soarelui. Limba și-au uitat-o și vorbesc în prezent aymara, iar ca să se înțeleagă cu străinii se folosesc de quechua și de spaniolă. În fața expansiunii incașe și apoi hispanice au părăsit malurile pe care se așezaseră și au fugit în larg pe bărcile lor de trestii, de unde nu s-au mai întors. Timp de generații au trăit în condiții greu de imaginat, un întreg neam înghesuit cu familii și animale în simple bărci. Cu vremea, ambarcațiunile lor cu coviltire s-au mărit și sudat, mici colibe au apărut deasupra plutelor pentru ca mai târziu oamenii să construiască adevărate insule plutitoare din tije, insule pe care trăiesc și azi.

Cresc câini, pisici și purcei pe lângă casă, culeg ouă din cuiburile de stuf, prind păsări de apă, mai ales corcodei nezburători de Titicaca (Rollandia microptera). Așa cum le spune și numele, microptera, aceștia au aripile prea mici azi ca să mai zboare, asemeni cormoranilor din Galapagos și din aceleași motive, întrucât aici sus, în munți, pericolele au fost puține în mijlocul întinderilor acvatice pentru ei. Prin urmare, aripile li s-au redus și în zilele noastre nu mai zboară decât sub oglinda lacului, în imponderabilitatea lichidă a apelor lui reci. În vreme ce unele păsări ajung direct în farfurie, altele au fost domesticite ca și aiurea în Asia, iar populația indigenă de aici chiar se ajută de cormorani la pescuit. Li se leagă o buclă de sfoară de gât și o alta de picioare, să nu se îndepărteze prea tare de stăpân. Cine a văzut vreodată cormorani prinzând un pește mare știe ce alură serpentină pot avea când le alunecă pe gât prăzi neverosimil de mari pe de-a-ntregul. Așadar, animalul e liber să vâneze la malul insulei, ori în barcă, dar numai peștii mici îl vor sătura. Cei mai mari nu trec de inelul de sfoară și sunt confiscați de pescar.
 

 

Cu fiecare pas pe insula plutitoare, o unduire molcomă reverberează încet în toată așezarea. "Pământul" îți fuge de sub picioare literalmente, într-un legănat cu care locuitorii s-au obișnui demult, însă cineva care are rău de mare nu cred ca s-ar putea împăca curând cu o asemenea senzație. Materia primă principală a acestor comunități unice este totora - trestia din care fac practic totul. De la jucării pentru cei mici, la bărci, case, micul arhipelag pe care stăm, ba chiar e o plantă pe care o și consumă ori o folosesc ca să se spele pe dinți. Partea inferioară a tulpinilor se numește chullo adică banană în aymara. Are o măduvă albă bogată în iod pe care sătenii o consumă cu plăcere. Uru sunt fără îndoială un exemplu de adaptabilitate umană împinsă la extrem. O altă populație care a dezvoltat meșteșugul împletirii de totora se află la mare distanță, peste ocean, tocmai în Insula Paștelui, însă ei au avut, cel puțin, luxul unei insule reale. În schimb, locuitorii de pe Titicaca trebuie să o construiască pe a lor și o fac adunând mănunchiuri mari din tulpinile strâns legate între ele, mănunchiuri care apoi se fixează cu araci de eucalipt. La final obțin un pat de stuf vertical, patuka, peste care încep să așeze orizontal alte tulpini, întocmai ca o saltea. Cu vremea aceste straturi se îmbibă și altele noi se adaugă deasupra pentru a păstra o suprafață cât de cât uscată. Mai nou satele uru au ancore, o necesitate recentă la cererea guvernului bolivian, nemulțumit că adesea vântul le suflă insulele în apele lor, de cealaltă parte a lacului.

Pe esplanada de paie căsuțele se ridică încă puțin pe șipci, dar în rest sunt tot din totora și ele. Au o singură intrare și o singură incintă, fără ferestre. Evident, fără baie ori spații de gătit, fără mobila cea mai elementară, mai mult un adăpost de ploaie decât o casă. Panourile solare mici, înfipte în acoperișuri sunt singurele semne ale modernității. În rest, întreaga familie trăiește modest sub același acoperiș, în aceeași cameră, capitonată de pături și textile ca vântul tăios să nu mai intre prin trestii. În aceste materiale brodate găsim motive ancestrale, animale fantastice, zeii cerului și mai ales ai apei. Aici, alături de copii, dorm pui de cățel și dintr-un tuci acoperit cu un șervet se aud pui de găină. La intrare, într-o oală de pământ își așteaptă soarta niște somni mici înotând în cercuri, iar afară o fetiță cară două pisici mari și am impresia că nu prea sunt mulțumite de burnița ce tocmai s-a pornit.

Costumul tradițional de aici se aseamănă celui de pe uscat, femeile poartă fuste colorate, pălărioare tip melon din fetru și părul lung și negru strâns în cozi. Uru sunt buni țesători și își vând textilele la piața din Puno alături de peștele pe care reușesc să-l strângă în plus. Sunt singurele lucruri produse în austeritatea insulelor plutitoare și moneda de schimb de aici. Bărbații poartă la rândul lor fesuri tricotate și veste simple. Am avut impresia că populația Uru acordă o mai mare atenție bărcilor decât caselor. Ambarcați-unile lor numite balsa variază în dimensiuni, de la cele ale unei bărci mici pescărești, la altele compozite capabile să susțină zeci de persoane, mari cât o corabie mică și cu care se mândresc. Adeseori la provă apar capete de pumă ca niște totemuri apotropaice din paie, deși e drept că aduc mai curând a pisici și nu arată foarte fioros. Marile feline (titi în quechua) au fost dintotdeauna animale mitice importante în folclorul precolumbian și apar încă în numeroase toponime, așa cum este și cazul lacului Titicaca însuși, care se pare că ar însemna Muntele Pumei ori Puma Gri.

Bărcile de paie nu sunt cu nimic mai prejos celor din lemn și construite bine și se dovedesc neașteptat de durabile. De fapt, înfățișarea lor seamănă cu cele care colindau Nilul în Antichitate și care se mai găsesc și azi în Africa, pe apele marilor lacuri din Etiopia. Se pare că în epoca prehispanică incașii ar fi fost navigatori iscusiți. Aventurile lor marine s-au terminat odată cu conchista, iar ale lor plute supradimensionate, acele pae-pae din povești, n-au mai fost văzute de sute de ani pe țărmurile peruane. Până când un străin avea să le reînvie tradiția în vremurile noastre. Meșteșugul lor l-a fascinat pe etnologul și aventurierul Thor Heyerdahl, celebru căpitan al expediției Kon-Tiki ce acum mai bine de șaptezeci de ani pleca de pe malurile Limei din Callao.

Câte un val îți aduce aminte că nu ești încă pe pământ, așa că plecăm cu ploaia în spate spre următoarea destinație.

Cuvânt înainte ;i prefaţă la Băieţii din barcă

 

Daniel James Brown
Băieţii din barcă
Pilot Books, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Sofonea, Smaranda Nistor, Daniela Fudulu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Mă regăsesc perfect în trăirile protagoniştilor acestei cărţi plină de energie, optimism şi inspiraţie. Aşa cum simte, într-un fel misterios, Joe Rantz, "barca" băieţilor nu este doar ambarcaţiunea şi echipajul. Este munca întregii echipe din spatele lor, este un vis îndeplinit prin multă ambiţie şi perseverenţă şi este, mai ales, un spirit aparte; acela de a trage împreună pentru un obiectiv asumat.

Salut apariţia acestei cărţi şi ideea editurii de a oferi poveşti din sport, care pot fi lecţii utile şi pentru cei care nu se pregătesc de o carieră sportivă. Gândiţi-vă la sport ca la un bun "antrenor". Sportul este mai mult decât concursuri, victorii (sau înfrângeri), spectacol sau un ambasador al ţărilor participante la o competiţie. Este mai mult şi decât căzături, bătături, antrenamente şi pregătire pentru luni şi ani de zile; este un mod de a gândi, pe care îl duci cu tine, în viaţă, în tot ce faci. Este disciplina de care ai nevoie, ca individ, şi solidaritatea pe care o construieşti, ca membru al echipei.

Sportul nu e un exerciţiu solitar, chiar dacă e un sport individual, şi medaliile nu-i aparţin doar campionului. Iar campion poţi fi în orice domeniu, trebuie doar să vrei.

(Ivan Patzaichin)

*

"Important e să participi"? Pierre de Coubertin aşa susţine. Şi, ce-i drept, nu prea îţi vine să-l contrazici pe fondatorul CIo şi părintele Jocurilor Olimpice Moderne. Atâta doar că spiritul de contradicţie creşte neîngrădit şi se împrăştie prin continente, epoci istorice şi culturi.

Printre cei atinşi de bunul microb al contradicţiei se numără şi nouă americani care, instalaţi într-o barcă, nu desfid doar definiţia lirică a baronului de Coubertin, ci şi încruntătura lui Adolf Hitler, întinsă peste ediţia berlineză din 1936 a Jocurilor. Hitler acceptă până la urmă întrecerea, deşi nu-i vede rostul. Chiar aşa, ce să cauţi - tu, evreu, tu, negru, tu, arab - în Germania arienilor? Ce rost are o competiţie în care câştigătoarea nu poate fi alta decât rasa pură? Uite că are, spun cei nouă şi se pun pe treabă. Spre titlul olimpic la 8+1, dar nu numai. Cu vâslele tăind apa, "băieţii din barcă" se iau la trântă cu istoria, cu prejudecăţile lumii şi cu greutăţile zilei: foame, boală, deziluzie, criză, cenzură.

Daniel James Brown, autorul acestei fascinante odisei a încăpăţânării, are cursa lui: documentare excepţională, interviuri cu urmaşi ai celor nouă eroi şi nu numai, muncă de bibliotecă şi arhivă. Rezultatul? Poate un spor de cearcăne şi dioptrii pentru Brown. Cu siguranţă, o formidabilă aventură pentru cititori. Băieţii din barcă, iată o carte care nu se citeşte, se devorează. De ce? Fiindcă în Daniel James Brown par să-şi fi dat întâlnire J. R. Moehringer, Ring Lardner şi Ernest Hemingway. Şi fiindcă e înviorător să citeşti un thriller socio-politico-sportiv despre nouă oameni care, din mijlocul apei, au râs preţ de şase minute de fanaticii de pe maluri. Îi cheamă Hume, Rantz, White, Day, Morris, Hunt, McMillin, Adam şi Moch. Şi au iscălit împreună o declaraţie în care scrie că important nu e doar să participi.

(Radu Paraschivescu)

Prolog
 

Într-un sport precum acesta - cu muncă asiduă, cu glorie prea puţină, dar care a rămas popular de-a lungul secolelor - ei bine, trebuie să existe o anumită frumuseţe pe care oamenii obişnuiţi n-o pot vedea, dar cei extraordinari o zăresc. (George Yeoman Pocock)

Cartea aceasta s-a născut într-o zi rece şi ploioasă de sfârşit de primăvară, când m-am căţărat peste gardul din şipci de cedru care îmi împrejmuieşte păşunea şi mi-am croit drum prin pădurea udă până la casa modestă de lemn, în formă de A, în care Joe Rantz zăcea pe patul de moarte.

Nu ştiam decât două lucruri despre Joe când am bătut la uşa fiicei sale, Judy, în ziua aceea. Ştiam că, la 75 de ani, coborâse de pe munte buşteni de cedru, trăgându-i cu mâinile goale, apoi tăiase cu securea şipcile şi ţăruşii, ridicând un gard de 675 de metri liniari împrejurul păşunii, peste care tocmai sărisem - o sarcină herculeană care mă face să scutur din cap, minunându-mă, ori de câte ori mă gândesc la ea. Şi ştiam că fusese unul dintre cei nouă tineri din statul Washington - băieţi de fermieri, pescari şi cherestegii - care au şocat atât lumea canotajului, cât şi pe Adolf Hitler, câştigând medalia de aur la proba de 8+1, la Olimpiada din 1936.

Când Judy a deschis uşa şi m-a poftit în camera ei de zi primitoare, Joe era întins pe un fotoliu cu spătar ajustabil, cu picioarele ridicate, cât era de lung, la cei peste un metru nouăzeci ai săi. Purta un costum gri de trening şi botoşi călduroşi, de un roşu strălucitor. Avea o barbă albă şi rară. Pielea îi era pământie, iar ochii umflaţi - ca urmare a insuficienţei cardiace din pricina căreia se stingea. În apropiere se vedea un tub de oxigen. În soba cu lemne, focul trosnea şi şuiera. Pereţii erau acoperiţi cu fotografii vechi de familie. Pe peretele îndepărtat se vedea o vitrină doldora cu păpuşi, cai şi vase de porţelan pe care erau desenaţi trandafiri. Ploaia răpăia pe fereastra care dădea spre pădure. La combină se auzeau în surdină melodii de jazz din anii '30 şi '40.

Judy m-a prezentat, iar Joe mi-a întins o mână neobişnuit de lungă şi subţire. Judy îi citise una dintre cărţile mele, iar el voia să mă cunoască şi să vorbim despre ea. În tinereţe fusese, printr-o extraordinară coincidenţă, prieten cu Angus Hay Jr. - fiul unei persoane care avusese un rol central în povestea acelei cărţi. Astfel că am vorbit despre asta o vreme. Apoi conversaţia a început să se îndrepte către propria lui viaţă.

Avea vocea subţire şi slabă, gata să se întrerupă dintr-o clipă în alta. Din când în când se oprea şi se aşternea tăcerea. Însă, încet, îndemnat cu grijă de fiica sa, a început să depene câteva frânturi din povestea vieţii sale. Evocându-şi copilăria şi prima tinereţe, în timpul Marii Crize, a vorbit poticnit, dar cu fermitate despre o serie de greutăţi pe care le îndurase şi obstacole pe care le depăşise, poveste care, cum stăteam şi luam notiţe, iniţial m-a surprins, apoi m-a uluit.

Dar abia după ce s-a apucat să vorbească despre cariera sa de canotor la Universitatea Washington a început, din când în când să plângă. A povestit despre arta canotajului, despre schifuri şi vâsle, despre tactică şi tehnică. A rememorat ceasurile lungi petrecute pe apă, sub ceruri cenuşii precum oţelul, victoriile zdrobitoare şi înfrângerile evitate ca prin urechile acului, călătoria în Germania şi cum au mărşăluit sub ochii lui Hitler, pe stadionul olimpic din Berlin, şi despre tovarăşii săi de echipă. Însă niciuna dintre aceste amintiri nu l-au făcut să izbucnească în lacrimi. Dar când a încercat să vorbească despre "barcă", vorbele au început să i se poticnească, iar ochii albaştri strălucitori i s-au umplut de lacrimi.

La început am crezut că se referea la Husky Clipper, schiful de curse în care vâslise pe drumul spre glorie. Sau că era vorba despre tovarăşii săi de echipă, de grupul neverosimil de tineri care reuşise una dintre cele mai mari realizări din canotaj. În cele din urmă, uitându-mă cum Joe se străduia întruna să îşi recapete cumpătul, mi-am dat seama că "barca" era ceva mai mult decât doar schiful sau echipajul acestuia. Pentru Joe, le cuprindea, dar totodată le transcendea pe amândouă - era ceva misterios şi aproape dincolo de orice definiţie. Era o experienţă împărtăşită - un lucru singular care se dezvăluise într-o frântură privilegiată de timp, demult apus, când nouă tineri inimoşi au trudit laolaltă, au tras cu toţii ca unul, au dat tot ce aveau unul pentru altul, legaţi pe vecie prin mândrie, respect şi dragoste. Joe plângea, cel puţin în parte, pentru pierderea acelei clipe, dar mult mai mult, cred, pentru pura frumuseţe a acesteia.

Pe când mă pregăteam să plec în după-amiaza aceea, Judy a scos medalia de aur a lui Joe din vitrina de sticlă şi mi-a dat-o. În timp ce o admiram, mi-a spus că dispăruse cu ani în urmă. Familia răscolise toată casa lui Joe, dar în cele din urmă se dăduseră bătuţi, considerând-o pierdută. Abia mulţi ani mai târziu, când renovau casa, au găsit-o ascunsă în pod, într-un strat de material izolant. Se pare că unei veveriţe îi căzuse cu tronc aurul scânteietor şi dosise medalia în bârlogul ei, ca pe o comoară personală. Cum stăteam şi o ascultam pe Judy povestindu-mi întâmplarea, mi-a trecut prin cap că povestea lui Joe, ca şi medalia, rămăsese ascunsă, ferită de ochii lumii pentru mult prea mult timp.

I-am strâns mâna lui Joe, i-am spus că aş dori să revin şi să mai stau de vorbă cu el şi că aş vrea să scriu o carte despre vremurile când făcuse canotaj. Joe mi-a apucat mâna şi mi-a răspuns că i-ar plăcea, iar apoi vocea i s-a poticnit din nou şi m-a avertizat cu blândeţe: "Dar nu doar despre mine. Trebuie să fie despre barcă."

Cuvânt înainte şi...