Aproape moartă

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 


***
Intro

Al doilea volum din trilogia Familia Cahill (după Dacă ar fi ştiut...)

Prima victimă este împinsă în gol. A doua primeşte o supradoză fatală. A treia încasează un glonţ în inimă. Trei morţi, dar încă nu s-a terminat. Aceştia sunt oameni care merită să moară, oameni care stau în cale. Iar când se va termina, nu va mai rămâne nimeni...

În umbrele trecutului labirintic al familiei Cahill există ascuns un secret şocant - un secret ce va fi satisfăcut doar de sânge. Iar Cissy trebuie să descopere adevărul letal înainte de a fi prea târziu...

Jackson dovedeşte o măiestrie în arta thrillerului care-i va încânta pe pasionaţii genului. (Kirkus Reviews)

Romanul ei cel mai recent îi poartă pe cititori într-o intrigă plină de pericole şi răsturnări şocante de situaţie. (RT Book Reviews)

Fragment
 Capitolul 1

Cu patru săptămâni în urmă.

Clic!

Sunetul slab a fost îndeajuns ca s-o trezească pe Eugenia Cahill. Din fotoliul ei favorit aflat în salonul de la primul etaj al reşedinţei, bătrâna deschise brusc ochii.
- Cissy? îşi strigă ea nepoata, surprinsă că aţipise.

Îşi aranjă ochelarii şi privi ceasul vechi de pe poliţa şemineului în interiorul căruia flăcări alimentate de gaz şuierau încet peste buştenii din ceramică înnegrită.
- Cissy, tu eşti?

Bineînţeles că ea era. Cissy îi telefonase mai devreme şi-i spusese că va sosi în obişnuita ei vizită săptămânală. Avea să aducă şi băieţelul... dar apelul telefonic fusese dat cu ceva timp în urmă. Cissy promisese că va ajunge până la ora şapte seara, iar acum... ei bine, pendula din holul de la parter tocmai bătea opt cu tonuri plăcute, liniştitoare.
- Coco, zise Eugenia şi se uită la coşuleţul în care dormea căţeluşa ei albă şi lăţoasă, care nici măcar nu ridică botul; sărmana îmbătrânea şi ea, începuse să-şi piardă colţii şi suferea de artrită. Bătrâneţea este o javră, adăugă femeia şi surâse amuzată de propria glumă.

Oare de ce nu urcase Cissy aici, în livingul unde Eugenia îşi petrecea majoritatea zilelor?
- Sunt sus, anunţă ea cu glas tare, însă când nu primi niciun răspuns simţi primul fior, mic, de teamă, pe care-l alungă prompt.

Temerile unei bătrâne, nimic mai mult. Nu auzea totuşi paşi grăbindu-se pe trepte şi nici huruitul liftului vechi care să sosească tocmai din garaj. Eugenia se împinse în braţele fotoliului Queen Anne, îşi luă bastonul şi se simţi uşor ameţită. Aşa ceva nu-i era caracteristic. Se îndreptă apoi cu paşi rigizi spre fereastră, de unde putea să vadă strada şi oraşul care se întindea la poalele dealului. În ciuda unui banc de ceaţă care plutea lent peste San Francisco, panorama îţi tăia respiraţia de la aproape oricare dintre ferestrele acestei case vechi - o vilă care fusese construită pe coama dealului Mount Sutro la începutul secolului trecut. Clădirea în stil American Craftsman, cu cărămizile, imitaţia de şindrilă şi mortarul ei, se ridica pe patru niveluri deasupra garajului îngropat în coasta dealului, în spatele căreia se afla domeniul Facultăţii de Medicină. Din camera ei situată la etajul întâi, Eugenia putea zări Golful în zilele senine şi bătrâna petrecuse multe ore uitându-se la ambarcaţiunile ce traversau apa verde-cenuşie.

Dar casa asta veche din Parnassus Heights părea uneori teribil de pustie. O fortăreaţă cu porţi acţionate electronic şi grădini luxuriante de rododendroni şi ferigi. Domeniul ei se învecina cu vastul teren al centrului medical al universităţii, totuşi uneori se simţea izolat de restul lumii.

De fapt, Eugenia nu era singură. Avea servitori, desigur, totuşi familia ei părea s-o fi abandonat.

Pentru Dumnezeu, încetează! Nu eşti vreo babă părăsită şi neglijată. Tu însăţi ai ales să trăieşti aici, precum o Cahill, aşa cum ai fost întotdeauna.

Oare îşi imaginase clicul broaştei de la parter? Poate îl visase? Deşi nu-i plăcea s-o recunoască, în ultima vreme, graniţa dintre vise şi realitate era tot mai confuză şi Eugenia nutrea temerea nerostită că ar putea fi în etapele timpurii ale demenţei. Doamne sfinte, spera să nu fie aşa! În familia ei nu existaseră cazuri de Alzheimer; mama îi murise la nouăzeci şi şase de ani, cu mintea încă "brici", înainte de a cădea victimă unui accident vascular cerebral masiv. Totuşi în seara asta Eugenia se simţea mai înceţoşată ca de obicei. Cu mintea mai puţin limpede.

Privirea îi rătăci spre strada care se întindea dincolo de porţile acţionate electric, unde maşina de poliţie fără semne distinctive petrecuse o mare parte a zilei. Acum Chevroletul lipsea din locul unde obişnuia să parcheze, imediat în afara petei de lumină albăstruie a felinarului stradal.

Ciudat...

De ce să fi plecat atât de curând după ce practic o acuzaseră că-şi ajutase nora să scape de închisoare? Şi după toată agitaţia! Nişte poliţişti grosolani sosiseră la uşa ei şi insistaseră că adăpostea o criminală sau altă prostie similară. Hm! Parcaseră pe stradă, supravegheaseră casa şi, bănuia Eugenia, o urmăriseră discret în timp ce Lars o ducea cu maşina la coafor, la partida de bridge şi la Cahill House, unde bătrâna făcea voluntariat pentru adolescente şi tinere nemăritate care rămăseseră însărcinate şi aveau nevoie de un refugiu.

Bineînţeles, poliţia nu descoperise nimic. Pentru că era nevinovată. Cu toate acestea, bătrâna fusese iritată.

Privind acum în noapte, Eugenia se simţi brusc cuprinsă de frig. Îşi văzu propria reflexie, imaginea spectrală a unei femei micuţe luminată din spate de razele blânde ale lampadarelor vechi, şi rămase surprinsă cât de bătrână părea. Avea ochii ca de bufniţă, măriţi în spatele lentilelor ochelarilor ce o ajutaseră după operaţia de cataractă la care fusese supusă cu ani în urmă. Părul cândva roşu ca focul era şi acum atent coafat, dar avea o culoare mai apropiată de cea a caiselor. Părea mai scundă cu cinci centimetri, astfel că acum avea abia 1,50 m. Deşi lipsită de riduri, faţa începuse să i se lase şi detesta asta. Detesta că îmbătrânea. Detesta că depăşise perioada de vârf a vieţii. Se gândise să-şi "aranjeze" ochii ori să-şi "întindă" faţa, ba chiar se gândise la Botox şi totuşi... de ce s-o facă? Din vanitate?

După toate prin câte trecuse, părea frivol.

Trecuse de optzeci de ani. Şi ce dacă? Ştia prea bine că nu mai era tânără, genunchii bolnavi de artrită puteau depune mărturie în privinţa asta, totuşi nu era încă pregătită nici pentru o viaţă asistată la domiciliu, nici pentru un cămin de bătrâni. Nu încă.

Scââârţ! Fusese oare sunetul unei uşi care se deschidea?

Bătăile inimii i se accelerară.

Acel ultim sunet nu fusese produsul imaginaţiei ei.
- Cissy? strigă din nou şi se uită la Coco. Aceasta abia ridicase căpşorul auzind zgomotul, pe jumătate adormită, dar care nu lătrase a avertisment. Tu eşti, scumpo?
Cine altcineva putea să fie?

Eugenia era de obicei singură în nopţile de duminică şi luni: "însoţitoarea" ei, Deborah, obişnuia să plece din oraş la sora ei; camerista pleca la ora 17:00, iar bucătăreasa Elsa avea două zile libere. Lars termina programul în fiecare după-amiază la ora 18:00, cu excepţia cazurilor când Eugenia îi solicita serviciile, iar de obicei pe ea n-o deranja să fie singură, să se bucure de linişte şi tihnă. Dar în seara asta...

Folosindu-se de baston, ieşi în coridorul ce separa salonul de dormitorul ei.
- Cissy? strigă spre scară.

Se simţea ca o proastă. Oare devenise paranoică odată cu înaintarea în vârstă?

Însă un fior glacial de îndoială îi trecu pe şira spinării, convingând-o că nu era cazul de aşa ceva şi, cu toate că centrala bâzâia încet, simţi în mădulare răceala nopţii, ca adâncul apelor Golfului. Ajunse la balustradă, se prinse de lemnul ei de trandafir lustruit şi privi în jos, spre parter. În lumina slabă a serii văzu lespezile de marmură lustruite ale pardoselii din hol, masa cu incrustaţii stil Ludovic al XVI-lea, ca şi ficuşii şi arborii de jad amplasaţi lângă uşa de la intrare cu geamuri. Aşa cum fuseseră mereu.

Însă Cissy nu se zărea nicăieri.

Ciudat, se gândi Eugenia iarăşi, frecându-şi braţele. Încă şi mai ciudat i se părea pasivitatea căţeluşei. Deşi bătrână şi bolnavă de artrită, Coco continua să aibă un auz excelent şi era de obicei suficient de energică pentru a mârâi şi a lătra din răsputeri la cel mai slab zgomot. În seara asta însă stătea nemişcată în coşuleţul ei de lângă sacoşa cu tricotaje a Eugeniei, cu ochii deschişi, dar pierduţi în gol. Ca şi cum ar fi fost drogată...

Pentru Dumnezeu! Nu era în toate minţile, lăsându-şi imaginaţia fertilă s-o ia razna. Eugenia se mustră energic în gând. Asta era urmarea maratonului de filme Alfred Hitchcock pe care le urmărise în ultimele cinci seri.

Totuşi, unde naiba era Cissy?

Scotoci prin buzunarul jerseului ei gros, în căutarea telefonului mobil. Blestemăţia nu era acolo. Probabil că-l lăsase pe măsuţă lângă andrele.

Când se întoarse către salon, auzi fâşâitul slab al unui pas, atingerea tălpii de parchet.
Foarte aproape.

Aroma unui parfum pe care aproape că-l uitase îi ajunse la nări şi-i zbârli firişoarele de păr de pe ceafă.

Inima aproape că-i stătu în loc când privi peste umăr. Zări o mişcare în umbrele de pe holul neluminat, în apropierea dormitorului ei.
- Cissy? repetă Eugenia, dar glasul îi era acum o şoaptă stinsă şi teama îi acceleră pulsul. Tu eşti, scumpo? Nu-i deloc amuzant...

Cuvintele îi rămaseră în gât.

O femeie, pe jumătate ascunsă în umbre, îşi făcut, triumfătoare, apariţia.
Eugenia încremeni.
Suspendată în timp.
- Tu! strigă ea.

Panica îi sui pe şira spinării şi femeia din faţa ei zâmbi, un surâs rece şi rău ca inima diavolului.

Eugenia încercă s-o ia la fugă, dar înainte de a putea face un pas, femeia mai tânără se repezi, mâinile ei puternice o apucară şi strânseră, iar braţele atletice o ridicară de la podea.
- Nu! strigă Eugenia. Nu!

Înălţă bastonul, dar blestematul îi căzu din mâini şi zăngăni pe trepte în jos. Coco începu, în sfârşit, să latre sălbatic.
- Nu face asta! ţipă Eugenia.

Era însă prea târziu.

Într-o secundă, femeia o ridică peste balustradă şi o împinse în spaţiul deschis în care atârna candelabrul din cristal. Strigând, bătând zadarnic din braţe, auzindu-şi căţeluşa mârâind, Eugenia căzu în gol.

Într-o secundă avea să se izbească de masa Ludovic al XVI-lea şi pardoseala din marmură a holului.

O groază cumplită îi chirci inima când izbi dalele cu un bufnet surd, oribil. Trosc! Durerea îi explodă în cap. Pentru o jumătate de secundă privi în sus, către cea care o atacase. Femeia stătea victorioasă pe palier, ţinând-o în braţe pe Coco şi mângâindu-i blăniţa.
- Răzbunarea-i nasoală, nu? rânji femeia.

Apoi, întuneric...

* * *

- Şşş! Biji, eşti bine, ai înţeles? Eşti bine!

Cissy Cahill se aplecă peste rama ţarcului de joacă şi-şi ridică băieţelul de optsprezece luni. Copilul era roşu la faţă de plâns, lacrimi îi brăzdau obrăjorii bucălaţi şi năsucul îi curgea şiroaie.
- Of, of, uită-te la tine!

Inima lui Cissy se topi instantaneu şi-i sărută creştetul blond, întinzându-se după o batistă şi tamponându-i nasul.
- O să fie bine, îţi promit, zise ea şi-i puse paltonaşul şi căciuliţa pe care fiul ei le detesta din toată inima.

Cumva izbuti să-l îmbrace, luă sacoşa cu pamperşi şi ieşi pe uşa clădirii în stil victorian în care locuia de aproape doi ani. Băieţelul fusese iritat toată după-amiaza, probabil că-i ieşeau dinţişorii, iar când sosise comanda de pizza, avusese o criză de isterie paroxistică dintr-un motiv necunoscut. Cissy nu înţelegea de ce era agitat. Să fi fost din cauza dinţilor? Îi era oare prea frig deoarece nenorocita de centrală se oprise? Îi era oare prea cald deoarece îl înfofolise cu o mulţime de hăinuţe? Indiferent care ar fi fost cauza, Cissy era convinsă că nu era nimic serios şi ţâncul trebuia să accepte situaţia. Întârziaseră, iar bunica ei avea să se enerveze.
- Preţul pe care-l plătim toţi fiindcă suntem familia Cahill, îi explică ea băieţaşului.

Încuie uşa şi merse către sedanul Acura argintiu care o aştepta pe aleea de acces, cu pizza deja răcindu-se în cutie pe scaunul din dreapta şoferului. Într-o dispoziţie la fel de proastă ca până atunci, B. J. ţipă şi încercă să-şi scoată căciula. Cissy îl prinse cu centurile pe scăunelul pentru copii din spate, după care sui la volan. Afară se întunecase şi începuse să burniţeze, astfel că luminile oraşului erau uşor înceţoşate. Cissy privi peste stradă, acolo unde maşina de poliţie fără semne distinctive era parcată încă de când auzise ştirea că mama ei evadase din închisoare; în mod surprinzător, maşina lipsea acum.

De asemenea, dispăruse şi duba TV care stătea ore în şir pe stradă, iar un reporter venise de trei ori la uşa ei ca să-i solicite un interviu. Ca şi cum ea ar fi vorbit vreodată cu presa! Cissy se rugase cerului să plece, iar în seara asta ruga îi fusese ascultată.

Perfect!

Nu mai suporta ca ea să fie tratată ca un fel de infractoare când nu comisese nici cel mai mic delict. Nimic! Nu era vina ei că avea ca mamă o jigodie narcisistă şi ucigaşă - câteva dintre adjectivele cele mai blânde pe care Cissy i le putea atribui Marlei. Din punctul ei de vedere, cu cât nebuna egocentrică de maică-sa stătea mai departe de ea şi de B. J., cu atât era mai bine.

Nu mai gândi aşa... scapă de gândurile negative... numără încet până la zece... Glasul psihiatrei lui Cissy îi reveni în minte, dar femeia îl ignoră. În seara asta nu avea o stare de spirit predispusă spre iertare şi era doar recunoscătoare că poliţia n-o urmărea până la reşedinţa Cahill, unde bunica ei locuise de când intrase în familie prin măritiş, cu aproape cincizeci de ani în urmă. Viaţa lui Cissy era şi aşa destul de agitată ca să nu mai aibă nevoie şi de poliţişti. În opinia ei, avusese parte deja de suficientă melodramă şi durere cât să-i ajungă pentru două vieţi - mulţumită Marlei Amhurst Cahill, o psihopată care se întâmpla să-i fie mamă.
- Da, Biji, aia-i bunică-ta, zise ea cu glas tare, şofând pe străzile din jurul parcului Alamo Square. Bunica Psiho.

Îşi privi fiul în oglinda retrovizoare; încetase să mai ţipe, iar ochii lui rotunzi erau lipsiţi de lacrimi. Pentru moment încetase să mai tragă de căciuliţă.

Uşurată că accesul de isterie luase sfârşit, femeia îi făcu din ochi.
- Asta era, deci, voiai doar să te plimbi cu mami într-o maşină de clasă, nu-i aşa?

Lumina semaforului din faţă deveni galbenă şi ea călcă frâna. Fusese o vreme când ar fi accelerat de câte ori ar fi văzut galben la semafor, dar după naşterea lui Biji devenise un şofer model şi o mamă aproape exagerat de protectoare. Cine s-ar fi aşteptat?

Stomacul care-i chiorăia şi ceasul de pe bord îi reamintiră că întârziase. Grozav! Mai mult ca sigur avea s-o aştepte altă dăscăleală. De parcă n-ar fi avut destule până acum. Era o femeie matură, pentru Dumnezeu!

Privi din nou în oglinda retrovizoare. De data asta verifică traficul din spatele ei, uitându-se după orice urmă a unei maşini de poliţie. Nu zări nimic, totuşi era ciudat că poliţia n-o mai fila acum, ţinând seama de faptul că i se instalase lângă uşă imediat după evadarea mamei. Ea ştia că, deşi detectivii fuseseră amabili, în spatele cuvintelor îngrijorate şi surâsurilor răbdătoare se ascundea o permanentă suspiciune.

Ca şi cum mama ei ar fi intenţionat s-o contacteze.

Ca şi cum ea ar fi acordat adăpost unei femei pe care o ura.
- Nici vorbă, şopti Cissy.

Toţi muşchii din corp i se încordară brusc. Crescuse cu atitudinea rece, distantă a Marlei, pe care fusese nevoită s-o accepte, aşa cum acceptase şi faptul că toţi din familia ei erau excentrici şi insensibili. Pentru a supravieţui, Cissy se răzvrătise, pur şi simplu, alegând toate mijloacele posibile.

Însă acum, când devenise ea însăşi mamă, nu-şi putea imagina să nu se simtă apropiată şi legată de un copil. De prima dată când îşi văzuse fiul, fusese alt om. Viaţa i se schimbase instantaneu în clipa aceea. Pe toată durata sarcinii, vorbise cu pruncul, frecându-se uşor pe burtă, ba chiar îl poreclise "Juan" pentru că poftea la tacos şi la alte preparate mexicane la orice oră din zi sau din noapte. Dar nimic nu se comparase cu senzaţia pe care o avusese în spital când îl ţinuse în braţe şi-l auzise scâncind. Da, ei doi formau o echipă. Erau inseparabili.

Aşadar, unde era mama ei?
Cum naiba reuşise să evadeze?
Se presupune că dintr-o închisoare nu poţi evada, nu?
Şi ce vei face dacă ea va apărea într-adevăr în pragul locuinţei tale?
- Termină cu ideile astea! îşi spuse cu voce tare.

Nu mai avea nevoie şi de alte tensiuni în viaţa ei. Era suficient că se găsea în primele etape ale unui divorţ şi că fiul ei se apropia iute de teribila vârstă de doi ani şi fusese iritabil toată săptămâna. N-o ajuta nici defectarea centralei. Una peste alta, ultimele şapte zile fuseseră un infern.

Lumina semaforului se schimbă şi Cissy şofă neîntrerupt până la Stanyan, după care începu să urce dealul. Tocmai când ataca o serpentină abruptă pe o stradă ce suia Mount Sutro, sună telefonul mobil. Îl scoase din buzunarul lateral al poşetei şi văzu numele de pe ecran. Ar fi putut transfera apelul telefonic pe bordul maşinii, ca să nu fie nevoită să-şi folosească mâinile, dar numele de pe ecran o făcu să se încrunte.
- Nu în seara asta, zise ea cu glas tare.

N-avea de gând să aibă de-a face cu Jack - ticălosul acela mincinos care o înşelase. Da, încă îi era soţ, dar nu pentru multă vreme. Puse telefonul înapoi şi se concentră spre strada îngustă care urca pe lângă vechile locuinţe elegante, construite cu o sută de ani în urmă şi înconjurate de grădini impecabil aranjate. Lângă casa bunicii, apăsă pe telecomandă şi încetini când porţile vechi din fier cu acţionare electronică scârţâiră, apoi se deschiseră. Opri în faţa garajului, apăsă din nou pe telecomandă şi, după ce porţile se închiseră în urma ei, se gândi cum avea să-i ducă pe B. J., cutia cu pizza, sacoşa cu pamperşi şi poşeta în garaj, iar de acolo sus în casă, fără să scape băieţelul sau fără să întindă peste tot brânză topită şi sos marinara.
- Ai câştigat, Biji, zise Cissy. Tu o să intri primul.

Îşi aruncă poşeta în sacoşa mare cu pamperşi, pe care o puse pe umăr, şi ocoli maşina, ignorând aromele ispititoare de usturoi şi pepperoni în timp ce desfăcea centurile fiului ei.
- Tu poţi să stai cu străbunica în timp ce eu o să mă-ntorc după pizza.

Îşi ridică fiul pe acelaşi şold cu care obişnuia să închidă portiera automobilului. Îşi frecă vârful nasului de urechea lui şi-l auzi chicotind.
- Haide!

Uneori era o adevărată bătaie de cap s-o viziteze pe Eugenia când personalul reşedinţei avea seara liberă. Lui Cissy i-ar fi fost mult mai uşor să-şi petreacă timpul în vechea ei casă dacă acolo ar mai fi fost cineva care s-o ajute cu copilul. Atunci n-ar mai fi existat problema cinei şi nici vinovăţia de a-şi dezamăgi bunica dacă n-o vizita.

Purtându-l pe B. J., care plescăia din buze doar pentru a se auzi, Cissy merse pe aleea pavată cu cărămizi, printre rododendroni şi ferigi înalte ce continuau să picure după burniţa care se oprise cu mai bine de o oră în urmă. Clădirea asta veche în care crescuse îi trezea multe amintiri. Poate prea multe. Unele erau frumoase, dar multe nu, dar pereţii din cărămidă şi mortar, imitaţia de şindrilă, lucarnele ca nişte ochi şi frontoanele ascuţite rezistaseră cu bine la două cutremure şi generaţii succesive de Cahill. De peste o sută de ani vila se înălţa pe coama dealului Mount Sutro, oferind panorama remarcabilă a oraşului şi a Golfului. Cissy nu ştia dacă o iubea sau o ura.
Haide, termină cu introspecţiile astea, se gândi ea şi-şi băgă cheia în broasca veche.
- Bunăăă! strigă ea imediat după ce deschise uşa. Scuze c-am întârziat, dar... Oh, Doamne!

Îşi înăbuşi ţipătul şi se întoarse pentru a-şi cruţa fiul de imaginea bunicii care zăcea pe pardoseala din marmură, cu capul înconjurat de o băltoacă de sânge.
- Oh, Doamne, Doamne... oh, Doamne! şopti ea.

Dădu drumul cheilor şi sacoşei cu pamperşi, apoi, continuând să-l apese pe B. J. de corpul ei, bâjbâi în poşetă după telefon. Tremura din tot corpul şi degetele îi păreau amorţite.
- E-n regulă, e-n regulă, repetă ea fără să se poată stăpâni, apoi ridică telefonul şi tastă 911.

Simţindu-i agitaţia, Biji începu să plângă. Strângând din dinţi, Cissy îl aşeză pe bancheta de pe verandă.
- Stai aici numai un minut, iubitule, îi zise ea.
- Nuuu! ţipă copilul şi începu să coboare, imediat după ce mama lui dispăru grăbită în casă.
- Buni!

Lăsându-se într-un genunchi, Cissy întinse o mână spre gâtul bunicii ei, căutându-i pulsul şi continuând să ţină telefonul apăsat de ureche. Nu simţea absolut nimic sub buricele degetelor, niciun semn al inimii care să pompeze sânge.
- Oh, Doamne, Buni, te rog, dă Doamne să fie bine...

Tot stomacul i se încleştă şi crezu că va vomita dintr-o clipă în alta.
- Suntem nouă-unu-unu, dispeceratul poliţiei.
- Ajutor! ţipă Cissy. Am nevoie de ajutor! Bunica mea!
- Doamnă, vă rugăm să vă spuneţi numele şi care este urgenţa.
- A fost... a fost un... un accident. Un accident groaznic. Bunica mea a căzut pe scară! Este rănită. Grav. E sânge peste tot. Doamne Dumnezeule, cred că e moartă! Trimiteţi pe cineva, repede. Doamne Dumnezeule! Oh, Doamne, nu-i simt pulsul!
- Ce adresă aveţi?
- Trimiteţi repede pe cineva!
- Am nevoie de adresă şi de numele victimei.
- Este... este... Cissy dictă adresa în timp ce se străduia din nou să găsească pulsul, să audă măcar cea mai slabă urmă de respiraţie. Pe bunica mea o cheamă Eugenia Cahill. Vă rog, vă rog, trimiteţi pe cineva... Repede!

Privi peste umăr, afară pe uşă, şi nu-şi mai zări băieţaşul pe banchetă.
- B. J.! ţipă ea, intrând în panică.
- Alo, doamnă, care este numele dumneavoastră?
- Cissy Holt... ăăă, Cissy Cahill Holt. Am sosit aici pentru cină şi, Doamne Dumnezeule, am găsit-o pe Buni, şi-acum fiul meu... Vă rog, grăbiţi-vă!
- Un echipaj a fost trimis spre dumneavoastră. Dacă puteţi rămâne cu victima...
- Trebuie să-mi găsesc fiul! Închise şi ţipă: Biji!

Nu auzi însă niciun glăscior.
- B. J.! Unde eşti?

Disperată, Cissy ieşi în fugă în bezna serii şi în ploaia care începuse din nou să cadă. Nu putea face nimic pentru bunica ei. Eugenia murise, Cissy o ştia. Dar fiul ei... Doamne Dumnezeule, unde era? Nu putea să fi ajuns departe. Îl scăpase din vedere doar o fracţiune de secundă.
- B. J.!

Panica îi încleştă sufletul în timp ce căuta pe domeniul cufundat în întuneric. Încercă să-şi păstreze vocea calmă, deşi pe dinăuntru era înnebunită de griji.
- B. J.? Iubitule? Unde eşti?

Se strădui să-şi alunge tremurul din glas, să-şi camufleze teroarea.
- Biji?

Dumnezeule, unde reuşise să dispară atât de repede? Porţile erau încuiate... nu? Le auzise închizându-se în urma maşinii.

Sau nu se închiseseră?
- Nu, şopti Cissy şi o luă la fugă pe alee, cuprinsă de un val nou de panică. B. J.! Bryan Jack! Unde eşti?

În depărtare se auzi vuietul sirenelor.
- Mai repede, fir-ar a naibii, zise Cissy cu inima bubuind, cu mintea înnegurată de spaimă.

Nu te panica. B.J. este aici, ştii bine că-i aici. E la fel de speriat ca tine. Calmează-te. Uită că tocmai ai văzut-o pe bunică-ta moartă, uită că ai fi putut preveni accidentul dacă ai fi ajuns aici la ora fixată, uită că maică-ta, jigodia psihopată, a evadat din închisoare, şi GĂSEŞTE-L PE B. J.!

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citeşte primul capitol din această carte aici.

Capitolul 2

Nu-i venea să creadă că o făcuse într-adevăr!
Adrenalina îi gonea prin sânge.
Când bătrâna o privise în cele din urmă, aproape că-şi pierduse cumpătul, totuşi găsise cumva o forţă interioară pentru a-şi duce la îndeplinire planul.

Acum, când ştergătoarele de parbriz îndepărtau picăturile de ploaie, inima îi bătea de un milion de ori pe minut. Deşi se simţea triumfătoare, avu grijă să ridice talpa de pe acceleraţia Fordului Taurus. Nu-şi putea permite să fie oprită pentru depăşirea vitezei legale sau să atragă atenţia în vreun fel poliţiei. Nu acum.
Calmează-te. Poţi savura totul mai târziu.

Degetele înmănuşate i se curbară pe volan, dar nu putea scăpa, nici măcar pentru o clipă, de fiorul de surescitare pe care i-l declanşase omorul şi momentul acela, chiar înainte s-o împingă pe bătrână peste balustradă, momentul acela minunat al recunoaşterii, când Eugenia dăduse ochi cu ea.

În intervalul acela infim dintre două bătăi de inimă, Eugenia Haversmith Cahill înţelesese că era pe punctul de a-şi întâlni Creatorul, că o aştepta moartea. Chiar şi aşa, javra bătrână probabil că nu se aşteptase să se întâmple atât de repede. Crezuse pesemne că va exista o modalitate să discute, să intimideze ori să-şi cumpere scăparea.

Ghinionul ei.

Surâzând mulţumită, femeia activă aerul cald pentru a sufla pe interiorul geamului şi a evapora condensul, în timp ce privea prin parbriz la stopurile strălucitoare ale micului BMW sport ce gonea în faţa ei, strecurându-se prin trafic, trecând de pe o bandă pe alta, cu motorul mugind. Bagă mare, idiotule, îşi spuse ea. Să vezi cum o să-ncasezi o amendă.

Îşi aminti oroarea de pe chipul bătrânei când fusese ridicată peste balustradă. Da, Eugenia se luptase şi ţipase, dar nu fusese în stare să se salveze. Trupul mic i se izbise de pardoseala dură din marmură cu un zgomot surd, dezgustător şi în acelaşi timp satisfăcător, care se suprapusese peste trosnetul oaselor.

Femeia deschise radioul şi fredonă alături de Sheryl Crow un cântec vechi. Hotărâtă să nu depăşească viteza legală, trecu podul ce se întindea peste apele întunecate ale Golfului şi urmă şirul constant de stopuri de automobile spre Oakland.

Simţindu-se încă uşor paranoică, verifică de câteva ori oglinda retrovizoare pentru a se asigura că nu era urmărită.

Nu avea de gând să se lase prinsă. Nu deocamdată. Avea încă multe de făcut, multe de realizat. Mijind ochii în faţa farurilor reflectate în oglindă, nu văzu nimic anormal, niciun fel de lumini stroboscopice care ar fi anunţat că un echipaj de poliţie era pe urmele ei.
Pentru numele lui Dumnezeu, nu te urmăreşte nimeni! Nu ştie nimeni ce-ai făcut.
Relaxează-te!
Ai scăpat! Iar poliţaii... sunt nişte imbecili.
Nu uita asta.

După ce ajunse pe latura estică a Golfului, porni spre nord, către Berkeley, şi se mai calmă puţin. Încetă să mai strângă volanul cu disperare şi nu mai era la fel de agitată, nici la fel de temătoare, nici la fel de surescitată. Expiră prelung şi liniştitor în timp ce şofa prin suburbii spre Wildcat Canyon, unde populaţia densă lăsa loc bungalourilor mici şi străzilor liniştite şi mărginite de arbori. O singură dată, înainte de a vira de pe şosea spre căsuţa pe care o închiriase, se mai uită în oglinda retrovizoare. Pentru siguranţă maximă, viră de două ori consecutiv la dreapta, privind cu atenţie în urmă. După aceea, satisfăcută că nu era filată, intră cu spatele pe aleea de acces la o căsuţă cu două dormitoare pe care o închiriase sub un nume fals. Îşi aminti cum îi întinsese agentei de leasing actul de identitate fals şi-şi muşcase buza neliniştită, convinsă că va descoperi că permisul auto din statul Oregon era fals. Dar, după ce verificase pe computer extrasul de credit şi istoricul joburilor Elysei Hammersly cu domiciliul în Gresham, statul Oregon, şi acceptase un cec, agenta îi înmânase cheile. Superb! Acum îi plăcea să se gândească la ea ca fiind Elyse. Păi da, era Elyse. De ce nu? Era perfect!

Chicotind în sinea ei, opri maşina. Bungaloul se încadra în tipul de case de după al Doilea Război Mondial, cu două dormitoare mici, o singură baie, un living, o sufragerie nedecomandată, o bucătărioară şi scară ce ducea la cea mai importantă caracteristică a casei: subsolul. Un subsol cu dotări speciale.

Subsolul era locul unde casa aceasta, asemănătoare cu toate celelalte de pe stradă, devenea interesantă. Şi perfectă pentru ce avea Elyse nevoie.

Acum însă avea întâlnire cu noua ei musafiră.
Marla Amhurst Cahill.

Sau, aşa cum îi plăcea să se gândească la femeia pe care o ajutase să fugă, Marla Dispăruta sau Marla Evadata. Desigur, ea n-avea să recunoască aşa ceva faţă de noua ei "colegă de cameră" enervantă.

Săptămânile dinaintea evadării propriu-zise fuseseră tensionate şi cele două femei comunicaseră prin intermediul câtorva persoane. Elyse n-o vizitase niciodată pe Marla în închisoare. Nu-i telefonase niciodată. Cei care transmiseseră mesaje nu ştiuseră nimic despre planul lor şi nici nu-i ştiuseră numele. Elyse simţea că anonimatul ei era sigur. Pentru orice eventualitate, strânse scurt din pumni ca să-i poarte noroc şi-şi adună forţele pentru confruntarea pe care o considera inevitabilă.

Deşi plănuiseră evadarea timp de doi ani şi totul se desfăşurase fără greşeală, Marla, ca întotdeauna, nu era mulţumită.

Uneori Elyse se întreba dacă merita efortul.
Bineînţeles că merită! Miza este de milioane de dolari! Nu uita asta!

Punându-şi cureaua poşetei pe umăr, femeia coborî din maşină şi o încuie. Continua să fie nervoasă şi privea într-o parte şi alta, cercetând colţurile garajului, pubela de gunoi şi veranda lungă, aşteptându-se cumva la ambuscada unor agenţi FBI care să fluture legitimaţii şi să-şi îndrepte pistoalele spre ea.
N-o lua razna! Ai reuşit.

Merse cu pas iute pe aleea din beton năpădită de iarbă, către veranda din spate, unde o clematită, acum fără frunze, se contorsiona ca o frânghie peste streşini. Bâjbâi cu cheile până o găsi pe cea dorită şi o băgă în broască.

Clic!

Cheile de pe inel zornăiau şi o călcau pe nervi, dar găsi cheia de la a doua încuietoare, pe care trebui s-o apese şi s-o hâţâne puţin înainte ca limba metalică a zăvorului vechi să iasă din locaş. Femeia împinse cu umărul uşa şi o întâmpinară izurile de mucegai şi aer stătut. Îşi notă în minte să cumpere dezodorizante de cameră, deoarece căsuţa nu fusese locuită de opt luni. Poate că exista o cale prin care s-o convingă pe Marla să-şi mişte fundul şi să folosească mopul şi detergenţii. Desigur, nu era vorba de faptul că Marla nu făcuse aşa ceva în casa ei mare, ci mai degrabă că era încă paranoică şi se temea să nu fie văzută de cineva.
- N-o să mă mai întorc niciodată acolo, îi spusese ea lui Elyse. Niciodată. N-au decât să mă omoare.

Şi Elyse o crezuse.

Acum încuie uşa, scoase din poşetă o pungă albă şi lăsă poşeta din piele pe palier. După ce urcai câteva trepte, ajungeai la bucătărie unde picura un robinet defect, iar un ceas mural de modă veche ticăia încet. Pe ea n-o interesa însă interiorul. După ce mai verifică o dată că închisese ambele încuietori, coborî scara ce scârţâia în subsolul ce părea veşnic umed şi mirosea a mucegai. Plafonul era scund, astfel că cineva mai înalt ar fi trebuit să se aplece în dreptul grinzilor şi Elyse găsise destule pânze de păianjeni în colţurile întunecate.

Simţea că o furnică toată pielea, deşi locul era perfect pentru scopurile lor.

Trecu pe lângă maşina de spălat rufe ruginită şi se apropie de peretele îndepărtat al subsolului umed. Peretele acela nu era însă ceea ce părea. În cursul ultimei jumătăţi de secol, unul dintre proprietarii bungaloului construise un perete fals într-un colţ al pivniţei, creând un spaţiu pentru un beci secret de vinuri. Construcţia în sine părea însă stranie, deoarece subsolul era prea umed şi rece ca să creeze atmosfera potrivită pentru orice fel de băuturi.

Elyse nu folosea însă spaţiul pentru a-şi ascunde sticlele de Pinot Gris, Chardonnay sau Merlot.

Peretele fals cu rafturi prăfuite şi uşa camuflată era o ascunzătoare perfectă, dacă nu pentru lădiţe cu vin, atunci cel puţin pentru o evadată dintr-o închisoare de minimă securitate.

Grijulie să nu facă prea mult zgomot, în eventualitatea că Marla dormea, Elyse ciocăni uşor în partea laterală a raftului. Probabil că femeia era epuizată după încordarea nervoasă creată de plănuirea şi executarea evadării.

Elyse aşteptă o secundă, după care apăsă o manetă secretă. Cu un clic, zăvorul se deschise şi împinse o secţiune a rafturilor în odăiţa din spate.
- Hei, şopti ea, am venit.

Intră în camera fără ferestre, luminată acum doar de lumina albăstruie pâlpâitoare a televizorului şi a unei veioze mici de lângă pat. Interiorul era spartan; pereţii erau lipsiţi de tablouri şi singurele piese de mobilier erau un scaun, un pat, noptiera şi comoda pe care stătea televizorul.

Marla abia dacă ridică ochii în semn de salut.
Dumnezeule, era prost dispusă!
Grozav!

În mod evident, euforia evadării se risipise.
- Chiar te uiţi la aşa ceva? întrebă Elyse, recunoscând un reality show la modă pe ecranul televizorului care avea sonorul oprit.

Marla nu-i răspunse, ci doar îi aruncă o privire extrem de grăitoare. În închisoare femeia devenise fascinată de tot felul de emisiuni TV bizare.
- Îmi place. Este escapism, răspunse ea şi oferi o urmă de surâs în care vechea şi secretoasa Marla ieşi la suprafaţă pentru o secundă.
- În regulă, cum vrei tu. Mă gândisem însă că ai vrea să ieşi de aici.
- Şi unde să mă duc?
- Sus, în casă.
- S-ar putea să mă vadă cineva, zise ea pe un ton care sugera că Elyse era o imbecilă.
- Poţi să stai cu jaluzelele trase, dar cel puţin... cel puţin, n-ar fi ca...
- O celulă? întrebă Marla, abia mişcând buzele.
- Da, ca o celulă. Mâine o să aduc detergenţi şi o s-o punem la punct. Este deja mobilată.

Marla pufni dezgustată şi cu ochii minţii revăzu un grup de persoane închise într-o casă fără ferestre. Cel puţin cu ele putea stabili o legătură.
- Ţi-am adus ceva de mâncare. Elyse îi întinse punga albă de hârtie. Un hamburger pe care l-am cumpărat înainte de a merge la vilă. Îmi pare rău că s-a răcit, dar n-am vrut să mă mai opresc după aceea.
- La vilă?

Marla păru brusc interesată, dar nu de mâncare.
- Da, casa de pe Mount Sutro. Elyse se apropie de scaun şi se aplecă pentru a-i şopti la ureche: În seara asta am omorât-o pe Eugenia. Exact cum am plănuit. Doamne... a fost... perfect! M-a şi recunoscut, javra bătrână.
- Ai omorât-o pe Eugenia? Pe ea mai întâi? Marla ignoră punga pe care o avea în poale şi o fixă cu privirea pe cealaltă femeie. Nu aşa am stabilit.
- Hei! S-a ivit ocazia perfectă, da? Şi am scăpat de ea. Nu văd ce contează când sau cum o să moară, atât timp cât o să moară!
- Eşti o...
- Să nu mai aud niciun cuvânt, o avertiză Elyse. Mi-am riscat viaţa pentru tine, aşa că cel puţin ai putea fi curioasă cum a fost, sau să zici "mulţumesc", ori "bună treabă", dar niciodată - ai auzit? - să nu-mi vorbeşti de sus. Nu accept aşa ceva.
- Mi se pare mie sau suntem cam irascibile? întrebă Marla încet.
- Da, suntem. Amândouă suntem!

Marla îşi destinse chipul.
- Bine, rosti ea lent. N-am vrut să mă răstesc la tine, dar m-am săturat să stau închisă aici.
- Lucrurile se vor schimba în curând.
- Nu îndeajuns de curând.

Cu un gest de frustrare, Elyse îşi îndepărtă o şuviţă de păr de pe faţă. Asta era marea problemă cu Marla - era aproape tot timpul prost dispusă.
- Bun, îmi pare rău, ar fi trebuit să-ţi spun, dar a trebuit să acţionez rapid când am aflat că Eugenia va rămâne singură în casă. La naiba, să ştii că nu-i uşor!
- Nici pentru mine nu-i uşor. Eu sunt cea care a fost în închisoare şi acum... acum aici.
- Ştiai foarte bine că pentru o vreme va trebui să stai ascunsă.

Marla se încruntă, dar - slavă Domnului! - n-o contrazise.
- Cred că am nevoie pur şi simplu de ceva timp să mă adaptez.
- Da, normal, asta-i valabil şi pentru mine. Haide, dă-i drumul, mănâncă şi uită-te la... Aruncă o privire spre televizor. La ce te uitai.
- Arest la domiciliu.
- Perfect!

Marla râse şi ea de ironia titlului.
- O să mă-ntorc mâine sau poimâine, când o să fiu liberă, şi-o să aduc nişte chestii pe care le putem folosi ca să te deghizezi. După aceea poţi încerca să ieşi din casă. Ce zici?
- N-ar fi rău, încuviinţă Marla şi serialul se întrerupse pentru o reclamă la bere. Când vii data viitoare, ai grijă ca mâncarea să fie măcar călduţă.
- Bine.

Elyse părăsi casa, întrebându-se de ce naiba se încurcase cu jigodia asta.
Pentru bani, ai uitat? Averea Cahill? Mai rezistă un pic. Femeia asta este biletul tău spre bogăţie.
Dar ai dreptate: este o jigodie de clasa întâi.
Obişnuieşte-te.

* * *

Cu inima cât un purice, Cissy îşi căuta fiul de optsprezece luni. Doamne, te rog, să nu se fi întâmplat nimic! Te rog!
- Biji? Scumpule, unde eşti?

Cissy alergă pe domeniul casei bunicii ei speriată la culme, o duzină de scenarii oribile fulgerându-i prin faţa ochilor. Privi peste tufişuri, scotocind în beznă. Inima îi bubuia în piept de groază şi acum începuse să plouă cu adevărat.

Şi dacă nu-l putea găsi?
Dacă se strecurase cumva printre barele porţilor?
Era atât de micuţ... atât de neştiutor.
Te rog, Doamne, să nu i se fi întâmplat nimic!
- B. J.?
Unde sunt nenorociţii ăia de poliţai? Ar fi putut s-o ajute!

Timp de două zile stătuseră pe urmele ei şi... slavă cerului! Văzu primele lumini pâlpâitoare, strălucind roşu şi albastru, mai jos pe deal. Sirenele se auzeau tot mai aproape când îşi zări fiul pitit sub o azalee.
- Of, B. J.!

Călcă fără să-i pese prin bălţile reci din curte şi-l luă în braţe, strângându-l la piept. Băieţaşul era murdar. Şi se agăţa de ea. Şi plângea. Căciuliţa i se deplasase într-o parte, pe o ureche, strânsă ca un laţ în jurul gâtului. Cissy o descheie şi i-o scoase. Copilul era în siguranţă. În siguranţă. Îi inspiră adânc aroma specifică şi-şi înghiţi nodul care i se ridicase în gât.
- Biji s-a speiat, rosti fiul ei tremurându-i în braţe.
- Şi eu m-am speriat, dragostea mea.

Îl sărută pe creştet, acum umed, şi-l ţinu lipit de pieptul ei. Lacrimile îi ardeau interiorul pleoapelor la gândul că l-ar fi putut pierde.
- Acum însă eşti bine. Mami e aici. Totul va fi bine!

Cissy merse la poartă, tastă un cod pe consola electronică şi, tocmai când porţile începură să se deschidă, prima maşină de poliţie - un Cadillac vechi cu girofarul montat pe bord - vui în sus pe deal şi se opri printr-un derapaj controlat astfel încât să blocheze calea de acces pe domeniu. A doua maşină, un echipaj de patrulare, găsi un loc de parcare pe strada aglomerată. Era urmată de o maşină de pompieri şi de o ambulanţă care înaintau mai încet pe drumul îngust şi şerpuit.
- A venit cavaleria grea, îi spuse Cissy fiului ei, deşi nu-i plăcea deloc primul vehicul care aducea cu o ambarcaţiune.

Îi trezea amintiri pe care nu dorea să le reînvie, amintiri din altă perioadă rea a vieţii ei, petrecute cu zece ani în urmă, evenimentele oribile ce o duseseră pe Marla la închisoare.

Când primul poliţist coborî de la volanul Cadillacului, Cissy simţi un gol în stomac. Bărbatul acela nu trebuia nici să-şi arate legitimaţia, nici să-şi rostească numele. Îl cunoştea, deoarece detectivul Anthony Paterno condusese investigaţia ce dusese la condamnarea Marlei. Faţa lui prelungă, ca a unui copoi, părea acum brăzdată de alte riduri, iar în părul des se vedeau mai multe fire sure, dar în rest el, ca şi maşina lui, se schimbase prea puţin.
- Dumneata eşti Cissy, rosti poliţistul.
- Da. El este fiul meu, B. J.... ăăă, Bryan Jack. Haide! Pe-aici! Se uită pe lângă Paterno, spre paramedici. Poate că Buni mai are o şansă, adăugă ea, simţind o umbră de speranţă, deşi era convinsă că era prea târziu.

Ţinându-l strâns pe B. J., ca şi cum ar fi crezut că-l poate pierde din nou, porni cu pas iute pe aleea pavată cu cărămizi, spre uşa din faţă. Paterno şi partenera sa, o femeie înaltă cu aer bărbătesc, ochelari simpli şi părul tuns scurt, o urmară îndeaproape, cu paramedicii şi pompierii la numai câţiva paşi după ei.
- Stai aici, zise Paterno arătând o banchetă de pe verandă, în timp ce partenera lui, care se prezentase ca fiind Janet Quinn, pătrunse pe uşa deschisă. Ce s-a-ntâmplat?
- Nu ştiu, n-am fost aici când a căzut... Doamne Dumnezeule!

Cissy înghiţi un nod uriaş care i se pusese în gât şi-l legănă pe B. J. la piept.
- Mami tristă, zise B. J. şi femeia încuviinţă din cap.
- Foarte tristă.
- Mami plânge?
- Poate că da.

Ea surâse printre lacrimi şi-l sărută pe căpşor. Ferindu-şi fiul de uşa deschisă, nu încercă să se uite în holul de la parter. Văzuse destul.

Doi paramedici cu echipamente se grăbiră înăuntru, trecând pe lângă ea.
- Cu grijă, rosti Paterno în urma lor, poate că aici s-a comis o crimă.
- Am înţeles, zise unul dintre ei, dar acum daţi-vă, vă rog, la o parte şi lăsaţi-ne să lucrăm. Oh, la naiba'... e moartă deja!

Toate speranţele lui Cissy se năruiră.
- Nu mai avem nimic de făcut decât s-o trimitem la morgă, rosti al doilea paramedic, atât de lipsit de emoţie, încât lui Cissy i se tăie răsuflarea.

Asta era bunica ei, pentru Dumnezeu! Nu era un corp oarecare, necunoscut, nerevendicat, neiubit! Femeia despre se vorbea era Eugenia Cahill, o femeie micuţă, inteligentă şi plină de viaţă care condusese corporaţii, participase la concursuri de bridge şi făcuse parte din consiliile... Doamne, ce mai conta din ce consilii făcuse parte? Murise.
- Nu există semne de pătrundere prin efracţie, anunţă Quinn. Verificăm să vedem dacă motivul a fost jaful.

Pe verandă, Cissy se întoarse cu spatele la drama dinăuntru. Totul i se părea suprareal şi, continuând să-şi ţină fiul în braţe, privi ploaia care se revărsa din cerul serii şi-şi dădu seama pentru prima dată că n-avea să-şi mai revadă niciodată bunica vie. Clipi repede, oprind alte lacrimi. Chiar dacă între ele nu existase o relaţie plină de afecţiune, ba chiar existaseră destule conflicte şi nemulţumiri de durată pe când Cissy fusese adolescentă şi locuise aici, totuşi o iubise pe Eugenia, care era singura ei rudă, cu excepţia unui unchi şi a unei mătuşi ce trăiau în Oregon şi a altui unchi internat într-un sanatoriu de boli mintale. În mod clar, Eugenia îi era ruda cea mai apropiată, alături de James, fratele ei vitreg.
Mai este şi Marla. Ai uitat de ea? Mama ta? Afurisita care a evadat din închisoare. Şi pe ea trebuie s-o pui la socoteală.
Şi cum stau lucrurile cu Jack?

Nu voia să se gândească în clipa asta la păduchele ei de soţ. Îndrăzni să arunce altă privire spre interiorul casei şi văzu un paramedic clătinând din cap. Cissy simţi un nod în gât. Din secunda în care o zărise pe Eugenia în balta de sânge, ştiuse că murise, dar confirmarea acelei bănuieli o izbi acum din plin.

Paterno apăru dinăuntru.
- Bunica dumitale...
- Ştiu.

Cissy tremura pe dinăuntru, însă izbuti să-şi păstreze un soi de calm. Mintea îi gonea în zeci de direcţii, dar se strădui să se concentreze asupra detectivului cu chip sobru şi ochi negri.
- Dar de ce... vreau să zic, ştiam că dumneata lucrezi la Omoruri. Cum de ai venit aşa prompt? Pricepu înainte ca bărbatul să-i răspundă. Ah, am înţeles. Are legătură cu mama, nu?
- Am dori s-o găsim.

Cissy se cutremură când se gândi că Marla Amhurst Cahill era în libertate. Deşi nu dorea să tragă o concluzie pripită, părea o coincidenţă cam mare ca bunica ei să cadă pe scară la numai câteva zile după evadarea Marlei.

Despre mama ei se puteau spune multe, dar un lucru era sigur: era inteligentă. Şi vicleană. Dar ar fi fost de-a dreptul prostesc să revină aici. Maşina poliţiei fusese pe stradă, în apropierea porţilor... Sau nu? Eugenia se plânsese ieri de prezenţa poliţiştilor, dar în seara asta mai fuseseră aici?

Simţi un gol în stomac.
- Atunci de ce a durat aşa mult să ajungeţi aici? Credeam că cineva fila casa. Buni zicea că doi poliţişti aveau maşina parcată pe stradă.
- Da, încuviinţă Paterno, am avut aici un echipaj, dar a fost chemat în altă parte.
- "Chemat"?
- S-au raportat împuşcături chiar pe strada asta, ceva mai jos.
- Exact atunci când bunica mea a căzut pe scară? întrebă neîncrezător Cissy.

O coincidenţă? Eugenia moare la scurt timp după ce Marla evadează, iar poliţiştii trimişi să-i supravegheze casa sunt trimişi brusc altundeva?
- Şi l-au găsit pe cel care a tras? întrebă ea.

Pe chipul prelung al lui Paterno nu se putea citi nimic.
- Nu încă.
- Dar când s-a-ntâmplat?
- Acum o oră.
- O oră... Inima începu să-i bată mai repede odată cu înmulţirea coincidenţelor. Buni nu era moartă de mult timp. Era... era... Glasul lui Cissy se frânse. Era caldă, când i-am căutat pulsul...
- Cum ai intrat?
- Am cheia mea, răspunse sec Cissy.

Îi venea încă greu să proceseze toate cele întâmplate. Paterno se uită la B. J..
- De ce nu aştepţi în maşină? Acolo este cald şi uscat. S-ar putea să mai avem nişte întrebări, iar până atunci casa va fi considerată locul crimei".
- Dar ea a căzut pe scară. Unde-i crima?

Femeia înţelesese însă deja ce sugera detectivul şi posibilitatea aceea, ca mama ei să fie cumva implicată, îi întorcea stomacul pe dos. Aşa ceva nu putea fi adevărat. Şi totuşi, iat-o pe ea însăşi: stând pe picioare ca de plastilină şi simţindu-se aproape ca şi cum ar fi avut o experienţă extracorporală.
- Mai era cineva în casă cu ea? întrebă Paterno, îndepărtând-o uşor de verandă.

Cissy simţi ploaia curgându-i pe ceafă şi grăbi pasul spre maşină.
- Nu... adică, nu cred.

Când ajunseră la Acura, B. J. îi scânci în braţe şi ea îi şopti la ureche.
- Da, iubitule, e-n regulă. Şşş.

Paterno deschise portiera din dreptul şoferului şi dinăuntru o întâmpinară mirosurile de roşii, oregano şi usturoi. Cissy îşi trase scaunul înapoi şi se aşeză la volan cu băieţelul în braţe, în timp ce poliţistul se urcă pe locul din dreapta şi călcă pe capacul cutiei de pizza. Îşi ridică pantoful prea târziu.
- Scuze!
- Nu contează.

De fapt, în clipa asta absolut nimic nu mai conta. Cissy se simţea amorţită pe dinăuntru. De fapt, nu-i păsa de nimeni şi de nimic cu excepţia copilului ei.

Din fericire, B. J. era încântat de locul în care se afla şi "şofa" de zor, trăgând cu ambele mânuţe de volan.

Stând cu picioarele desfăcute de o parte şi cealaltă a cutiei turtite de pizza, Paterno scoase din buzunarul paltonului un pix şi un carneţel.
- Aduceai cina bunicii dumitale?

Cissy aprobă din cap.
- De obicei o vizitez duminica, pentru că atunci rămâne singură. Eu vin întotdeauna cu mâncare, îi pregătesc ce cred eu c-o să-i placă şi după ce mâncăm, ne uităm la vreo emisiune la televizor - Vrei să fii milionar sau Wheel of Fortune, cu Coco şi... Se opri brusc şi-l privi pe detectiv. Unde-i căţeluşa?
- Poftim?
- De obicei, Buni stă singură, doar cu Coco, căţeluşa ei albă şi lăţoasă, pe care o adoră realmente. Acum n-am văzut-o în casă, iar asta-i foarte ciudat. Bunica o ia peste tot. Practic sunt inseparabile.

Se uită prin curte, ca şi cum Coco s-ar fi strecurat, cine ştie cum, pe uşa din faţă.
- O s-o găsim, încuviinţă Paterno, dar scrise ceva în carneţel. O atinse apoi pe braţ şi rosti: Ziceai aşadar... că vă uitaţi împreună la televizor...
- În seara asta urma să mâncăm pizza, fiindcă eu întârziasem.

Cissy îşi coborî privirea spre cutia albă turtită şi nu-i venea să creadă că, practic, cu nici jumătate de oră în urmă, îşi făcea griji că va trebui să explice de ce nu avusese timp să pregătească ceva ce Eugeniei i-ar fi plăcut mai mult decât o pizza cumpărată de la Dino's. Acum se afla în maşină cu un poliţist în care nu avea încredere, iar bunica ei era moartă. Îşi drese glasul şi se strădui să-şi organizeze gândurile.
- De obicei, eram doar noi trei, explică ea, bunica, Biji şi cu mine. Deborah, femeia care practic e însoţitoarea ei şi... ăăă, ştii, nu-i de fapt o "infirmieră". Schiţă în aer ghilimele. Buni n-ar fi niciodată de acord cu aşa ceva, dar are o însoţitoare. Deborah este liberă în zilele de duminică şi luni, iar camerista, Paloma, pleacă mi se pare pe la cinci după-amiaza. Elsa, bucătăreasa, lucrează numai - of, Doamne! - de luni până vineri, dacă Buni nu are musafiri... şi... şi... ah, da, Lars, şoferul, lucrează până la... nu ştiu... Până la cinci? Până la şase? Ceva de genul ăsta, numai dacă bunica nu are nevoie de el şi atunci se înţeleg cumva.

Încerca să rămână logică şi ordonată, dar îşi dădea seama că era dezlânată.
- Aşa că atunci ne uităm la vreo prostie la televizor şi... şi... of, la naiba!

Începu să plângă din nou, după care, dezgustată de sine, îşi şterse furioasă lacrimile.
- Mami? întrebă B. J. şi-şi întoarse capul s-o privească.

Cissy izbuti să-i zâmbească.
- Mami e bine.

O minciună sfruntată.
- Putem pleca acum? îl întrebă pe detectiv.

În faţa porţii apăruse un alt vehicul, cu echipa de criminalişti, care blocă aproape complet accesul pe domeniu. Prin porţile deschise, vedea că unii vecini ieşiseră pe stradă şi se adunaseră sub ramurile întinse ale unui stejar mare. Cissy oftă, apoi oftă încă o dată când duba unui post TV vui în sus pe deal şi parcă neregulamentar la câteva case mai jos.
- Din ce în ce mai bine, murmură ea.
- Vă pot duce eu acasă, se oferi Paterno, dar din păcate va mai dura. Ar fi util dacă mi-ai putea da o listă cu cei care lucrează aici. Numele şi adresele.
- Nu le am la mine, dar Buni le are. Eu am două numere de telefon în agenda telefonului. Deborah şi Lars. Nu le ştiu pe restul, dar pe laptopul de acasă am numerele unora dintre prietenele ei.
- Orice îmi poţi face rost este util.

Cissy îşi luă telefonul din poşetă, derulă prin lista de contacte şi apoi îl anunţă:
- Deborah Kropft, uite-o!

Dictă numărul, apoi trecu mai departe:
- Şi Lars Swanson. Ştiam că-l am, pentru că uneori ne mai duce pe mine şi pe Biji. Îi dictă şi numărul acela. Numele de familie al Palomei este Perez şi cred... cred că locuieşte în Oakland. Pe soţul ei îl cheamă Estevan. Mai există o cameristă, Rosa, care a lucrat mulţi ani pentru Buni, dar cu întreruperi. Numele ei de familie este Santiago. Nu ştiu unde locuieşte, dar cred că Buni are toate datele în bibliotecă. Lângă telefon. Într-o agendă, nu pe un computer... Ea îşi folosea rar computerul...

Dumnezeule, o lua din nou razna!
- O să verificăm. Mulţumesc.
- Acum putem pleca?
- Nu încă, dar în curând. Îţi promit, o asigură Paterno solemn. Revin în câteva minute, iar după aceea, dacă o să mai am întrebări, o să telefonez sau o să-ţi fac o vizită, sau, dacă îţi este mai uşor, poţi veni la secţie.
- Realmente, nu mai am nimic de adăugat şi, chiar, trebuie să-mi duc băiatul acasă.
- Ştiu şi o să mă grăbesc.

Detectivul ieşi din maşină şi-şi întoarse atenţia către cineva care apăruse din maşina criminaliştilor. Împreună, cei doi merseră cu pas grăbit pe aleea de cărămizi, care era acum plină de poliţişti şi paramedici. Era imposibil ca Paterno să-i ducă personal cu maşina acasă. Trebuiau să găsească o modalitate prin care să deblocheze ieşirea din curte. Deocamdată însă se părea că era captivă aici, ceea ce era extrem de neplăcut.
- Asta e, băiete, i se adresă ea lui B. J. Nu pot să fac altceva. Se pare că vom fi doar noi doi. Ce părere ai dacă am mânca în maşină?
- Biji conduce.
- Hmm. Mai târziu.

Copilul începu să plângă când Cissy îl ridică din poală, dar ea ignoră apropierea unui nou acces de isterie, îl prinse cu centura în scaunul din dreapta, scoase mai multe şerveţele din torpedo şi deschise cutia cu pizza.

Luă dinăuntru o bucăţică şi o întinse băieţelului, ale cărui plânsete încetară imediat. Ieri, Cissy şi-ar fi făcut griji să nu păteze scaunele tapisate cu piele, dar în seara asta înţelegea că ele nu însemnau mare lucru. Sosul de roşii sau bucăţile de mozzarella puteau fi şterse. Bunica ei nu avea să se mai plângă niciodată din cauza petelor.

În timp ce B. J. luă o bucăţică de pepperoni, pe care o examină cu atenţie înainte s-o bage în gură, femeia privi afară prin parbrizul ud de ploaie, spre vila veche. Pereţii din cărămidă şi imitaţie de şindrilă se ridicau patru niveluri deasupra garajului din subsol, care era flancat de rododendroni, azalee şi ferigi ce tremurau acum sub vânt, îngreunate de apă. Ferestrele primelor două niveluri erau luminate - petice calde de lumină ce dezminţeau oroarea dinăuntru. Îşi ridică după aceea privirea spre al treilea nivel şi fereastra fostei ei camere, locul unde îşi petrecuse majoritatea anilor mizerabili de adolescenţă.

Pe atunci detesta să locuiască în oraş şi prefera ranch-ul. Situaţia se schimbase, bineînţeles.

Poate că Cissy ar fi trebuit să se mute înapoi, aşa cum sugerase bunica după ce-l dăduse afară pe Jack, însă ea nu dorise să renunţe la independenţa ei. În plus, vila asta uriaşă şi întinsă nu-i trezea amintiri aşa grozave.

Acum Buni era moartă.

Gâtul i se încleştă dureros. Întreaga ei viaţă părea să se năruiască. Mama ei evadase din închisoare, bunica ei murise, soţul... Nu, nici prin cap nu-i trecea să mai revină aici. Se uită la băieţaşul ei, care mesteca fericit pepperoni, şi rupse o bucată de crustă cu brânză. I-o întinse lui B. J., care o luă încântat, strivind-o în pumnişor.

Era atât de pierdută în gânduri, încât nu văzu o umbră trecând pe lângă maşină şi nu-şi dădu seama că cineva privea prin geamul portierei ei până nu auzi bătaia degetelor în sticlă. Tresări, se întoarse brusc, aproape scăpând restul de pizza pe volan şi-l văzu pe Jack Holt privind înăuntru.
- Doamne! murmură ea, cu inima bătându-i sălbatic, după care vorbi cu glas tare: B. J., ia uite cine-a venit.

Ei înseşi nu-i venea să creadă.
- E tăticul tău.

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citeşte al doilea capitol din această carte aici.

Capitolul 3

Ultimul lucru de care avea nevoie Cissy acum, cu adevărat ultimul, era prezenţa celui care avea să fie în curând fostul ei soţ. Fără chef, coborî geamul portierei. Purtat de o rafală de aer spălat de ploaie, izul de after-shave al bărbatului pătrunse înăuntru însoţit de o mulţime de amintiri nedorite. Deşi tulburată, îi văzu totuşi umbra de barbă nerasă de câteva zile ce-i acoperea maxilarul energic şi intensitatea ca de laser a ochilor albaştri.
- Eşti bine? o întrebă el.

O întrebare idioată.
- Ţi se pare că arăt bine? replică Cissy, apoi clătină din cap, străduindu-se să nu plângă. Nu, nu sunt bine.

Nu avea să-şi piardă stăpânirea de sine, în niciun caz în faţa lui.
- E... Buni... Ea... ea... Jack, a murit!

Glasul i se frânse când rosti ultimul cuvânt şi se admonestă în gând pentru asta.
- Ciss, murmură bărbatul şi ea se simţi atât de tulburată, încât simţi nevoia să-şi ferească ochii.
- Ta-tiii!

Braţele micuţe ale lui B. J. se ridicară mult, dorindu-şi ca tatăl lui să se întindă prin geam şi să-l prindă. Sosul marinara i se întinse pe faţă, pe cotieră şi pe scaun.
- Ce faci, voinicule? zise Jack, în timp ce copilul agita disperat braţele în aer. Ia stai aşa...

Ocoli iute maşina, deschise portiera din dreapta şoferului şi, ignorând sosul şi grăsimea ce-i acopereau fiul, îi desfăcu centura şi se aşeză pe scaun.
- Eşti într-un hal fără de hal, îi spuse, iar Biji, trădătorul mic, chicoti şi-şi arătă toţi cei treisprezece dinţişori.
- Ta-tiii! repetă el şi chipul îi străluci de încântare.

Migrena lui Cissy se accentuă.
- Îmi pare rău de Eugenia.

Jack o atinse pe umăr şi femeia se încordă. Bărbatul părea sincer, însă fusese mereu capabil să joace rolul prietenului atent, al logodnicului romantic sau al soţului iubitor dacă îşi dorea.

Cissy nu se lăsa păcălită de interpretarea lui. Îl cunoştea prea bine şi mai ştia cât de jalnic de uşor o fermeca. Chiar şi acum când suferea şi era asaltată de vinovăţie, continua să simtă legătura aceea ridicolă bărbat-femeie care fusese dintotdeauna parte din relaţia lor. Lua-l-ar naiba, cu cămaşa lui cu gulerul larg desfăcut, cu părul des şi zburlit şi cu gropiţele care se adânceau când surâdea! Problema era că Jack Holt era afurisit de chipeş pentru propriul lui bine. Şi pentru binele ei, Cissy ar fi trebuit să ştie asta şi să nu se încurce cu el. Fusese atrasă de prima dată când îl văzuse la un party pentru strângere de fonduri la Cahill House, căminul pentru fete nemăritate ce rămăseseră gravide pe care familia ei îl înfiinţase cu ani în urmă. Fusese atrasă de el şi condamnată în acelaşi timp. Cissy simţise că era singurul bărbat cu o undă de ireverenţă din toată sala de bal, singura persoană, cu excepţia ei, plictisită până peste cap de evenimentul acela scorţos.

Chiar şi după ce tatăl lui Jack le făcuse prezentările, Cissy îl evitase pe tânăr. Îşi văzuse de rolul ei, însă Jack îşi dăduse seama repede că nici pe ea n-o atrăgea de fapt evenimentul şi încercase în repetate rânduri să lege o conversaţie. Deşi rezervată la început, Cissy râsese până la urmă de umorul lui sec şi autocritic. Sfârşise prin a flirta cu el şi, desigur, Jack răspunsese. Plecaseră împreună de la party-ul ăla idiot, începuseră o aventură care ar fi trebuit să fie de scurtă durată şi se treziseră în Las Vegas după câteva luni cu o căsătorie rapidă şi promisiuni de iubire veşnică.

Ce glumă proastă!
O greşeală enormă.
Cu excepţia lui B. J.

Pentru fiul lor a meritat să îndure suferinţa unei căsnicii nefericite. Oricât de mizerabil ar fi fost ca soţ, Jack părea să-şi adore băieţelul. În mod evident, sentimentul era reciproc şi singurul regret pe care i-l trezea lui Cissy separarea lor şi divorţul iminent era că B. J. nu avea să crească sub acelaşi acoperiş cu tatăl lui.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă Jack, cu sprâncenele adunate laolaltă şi părul blond întunecat în mod artificial de ploaie.
- Nu ştiu, recunoscu ea. Cred că Buni a căzut pe scară. Poate că s-a împiedicat sau poate c-a avut un accident cerebral. Atâta doar că ea obişnuia să ia întotdeauna liftul. N-am văzut-o niciodată pe scară. Deci, cum...? Oftă, se lăsă pe spate în scaun şi se luptă cu un sentiment copleşitor de vinovăţie. Eu am întârziat. Centrala ne-a făcut figuri toată ziua şi n-am putut găsi niciun instalator fiindcă e weekend. După care B. J., spre deosebire de comportamentul de acum, a fost toată ziua extrem de agitat. Nimic nu l-a mulţumit. Nimic... decât, evident, prezenţa ta acum.

Jack îi aruncă un surâs sclipitor.
- Aşa că l-am aşteptat pe băiatul cu pizza să vină şi am ajuns cu peste o oră întârziere şi... şi...

Văzu în minte corpul mic şi contorsionat al bunicii întins pe pardoseala din marmură şi balta de sânge de sub părul ei scurt. Simţi un ghem în stomac.
- Şi când am ajuns aici, am găsit-o pe podeaua holului. Am ştiut că murise, totuşi am sunat la 911 şi... Strânse din buze. Cred că dacă aş fi ajuns aici mai devreme, la ora pe care o stabilisem... poate că nu s-ar fi întâmplat asta. Poate că ar mai fi în viaţă.
- Nu mai gândi aşa, Ciss. Nu-i vina ta şi o ştii şi tu prea bine.

Ea încuviinţă scurt din cap, luptându-se cu emoţiile.
- Îmi pare rău, repetă bărbatul, iar de data asta, când o atinse pe ceafă, ea nu se mai feri.

Cissy ar fi dorit, doar pentru câteva minute, să nu redeschidă ochii, să alunge durerea şi să lase pe cineva, chiar şi pe Jack, s-o aline. Până când îşi putea reveni.
- Vrei să te iau de aici?
- Am maşina blocată.

Clipind iute şi trecându-şi un deget pe sub ochi, Cissy privi prin luneta aburită. Duba criminaliştilor, maşina lui Paterno, o maşină de pompieri şi câteva echipaje de poliţie, cu girofarurile încă rotindu-se în noapte, erau oprite în spatele ei, blocând aleea de acces şi strada. Mai mulţi oameni se adunaseră la porţi - doi vecini pe care-i recunoscu, un practicant de jogging şi cineva care-şi scosese câinele la plimbare - şi toţi se strânseseră sub ramurile întinse şi desfrunzite ale stejarului bătrân aflat de cealaltă parte a străzii. Toate feţele lor păreau spectrale în lumina de un albastru spălăcit a felinarului stradal de care bunica ei se plânsese mereu.
- Maşina mea e-n faţă, zise Jack şi-i zâmbi uşor în semiîntuneric. Putem evada.
Ca Marla, se gândi Cissy, dar nu spuse nimic.
- Cred că Paterno mai vrea să discutăm.
- Poliţaiul de la Omoruri? Cel care-a băgat-o pe mama ta la pârnaie?
- Exact.

Jack miji ochii spre geamul maşinii care continua să se aburească.
- Crezusem c-a plecat din San Francisco. Ce naiba caută aici? Ce legătură are cu asta?
- Nu ştiu.

Migrena cu care Cissy se luptase toată ziua se intensifică, pulsându-i din nou la baza craniului. În ultima vreme, Jack avea efectul ăsta asupra ei.
- Dar Omoruri? Adică o crimă? Iisuse, ce-i asta?

Bărbatul îşi încleştă fălcile.
- Am zis că nu ştiu.

Cissy ridică umeri, îşi dădu seama că el rămăsese cu mâna pe ceafa ei şi o privi cu subînţeles.

Jack înţelese aluzia şi îşi retrase mâna, cuprinzându-l pe B. J., care-şi morfolea fericit bucata de pizza strânsă în pumnişor. Era fericit în poala tatălui său, cu adevărat fericit pentru prima dată în ziua aceea. Grozav! Cissy nu dorea să se gândească la viitor şi la ce ar fi putut aduce acesta.
- O să te scot eu de aici.
- Mă pot descurca şi singură.

Bărbatul îi aruncă o privire care o contrazicea şi femeia îşi dădu seama ce jalnic trebuia să arate, cu rimelul curgându-i pe obraji, cu părul ud de ploaie şi lipit de scalp, cu durerea întipărită probabil pe tot chipul.
- Va dura numai o secundă.

Jack dădu să coboare din maşină.
- Stai puţin, zise Cissy, oprindu-şi totuşi imboldul de a-l prinde de braţ. Tu cum ai ajuns aşa repede aici?
- Te căutam. Am sunat de câteva ori, dar n-ai răspuns. Ştiam că duminică seara vii aici, aşa că m-am gândit să-ţi fac o surpriză.

Pentru prima dată de când apăruse, în cuvintele lui se simţea o undă de reproş, ceva mai mult decât simpla conversaţie.
- Ce putea fi atât de arzător încât să-mi întrerupi cina cu Buni?
- Nu s-o întrerup, o corectă Jack, ci să mă alătur ei.
- Să te alături?

Cissy îi aruncă o privire rece. Bărbatul strânse iarăşi din fălci şi ochii lui pătrunzători păreau s-o sfredelească.
- Pentru că am primit azi actele.

Ea simţi un ghem în stomac. Desigur, asta era.
- Actele pentru divorţ.
- Da, actele pentru divorţ, încuviinţă Jack pe un ton suficient de tăios pentru a fi simţit.

Îşi îndepărtă din ochi o şuviţă udă de păr şi un muşchi începu să i se zbată pe un maxilar, aşa cum se întâmpla întotdeauna când era furios. Cissy schiţă o grimasă.
- Şi te-ai gândit că ar fi o idee bună să discutăm despre asta în faţa Eugeniei?
- În primul rând, nimic legat de divorţ nu mi se pare o idee bună, spuse Jack şi se întinse din nou spre clanţa portierei. O să vorbesc cu Paterno, ca să văd dacă te pot lua de aici.
- Jack, nu face vreo prostie.
- Prea târziu, murmură el.

Coborî din maşină, trânti portiera în urma lui şi alergă pe aleea spre uşa de la intrare. Cissy îl urmări cu ochii prin parbriz. El n-ar fi trebuit să se implice. Ea n-ar fi trebuit să-l lase şi n-ar fi trebuit să urmărească felul cum pantalonii kaki i se mulau pe fese când alerga. Fir-ar să fie, îl găsise mereu atrăgător, chiar şi acum, când bunica ei zăcea moartă în holul de la parter. Pufnind, i se adresă lui Biji:
- Mămica ta a luat-o razna. Se întinse şi îi puse un deget pe vârful năsucului. Să nu spui asta nimănui, da? Este micul nostru secret.
- Secret. Băieţaşul încuviinţă din cap, apoi se uită pe geam. Unde a plecat tati?
- Are treabă. Se-ntoarce imediat.
- Imediat.
- Da, da.

Cissy îşi zări imaginea în oglinda retrovizoare şi se strâmbă. Femeia pe care o vedea acolo era un dezastru. Părul ud i se făcuse şuviţe şi era lipit de pielea capului, albul ochilor era congestionat, avea nasul roşu şi, pe lângă rimelul ce i se întinsese în dâre, luciul de buze dispăruse de mult, pielea îi era pătată din cauza plânsului şi zări chiar un coş sau două. Arăta ca naiba.
Şi Buni a murit.

Un nod i se puse în gât.

Nu dorea decât să se ducă acasă. Nu cu Paterno, cu întrebările lui blestemate şi ochii bănuitori, dar nici cu Jack, care reuşea de fiecare dată să-i pătrundă adânc în inimă.
- Ajută-mă, Doamne, murmură ea lăsându-se pe spate în scaun.

Încerca să nu fie iritată de faptul că Jack, după cum îi era firea, decisese că avea dreptul să vorbească el cu poliţia ca şi cum încă mai era un membru al familiei ei. Nu putea să plece, pur şi simplu? Suferise deja un şoc în seara asta şi încă nu accepta gândul că bunica sa era moartă.
Moartă!

Ochii o arseră din nou.

Atunci ce căuta Jack aici, comportându-se ca un soi de cavaler pe un cal alb, apărând de parcă i-ar fi păsat câtuşi de puţin de familia lor? Ce glumă proastă! Lui Cissy i-ar fi plăcut enorm să creadă, fie numai pentru o secundă, că bărbatul o iubea cu adevărat şi că putea să apeleze la forţa lui. Desigur, era o idee cu totul ridicolă.

Jack Holt avea multe calităţi, dar nu era nici pe departe un reazem pentru ea. Cissy nu cuteza să facă greşeala de a încerca din nou să se bazeze pe el. Trase aer adânc în piept când văzu că B. J. o privea fix şi că feţişoara lui începuse deja să i se strâmbe. Îşi stăpâni lacrimile.
- Hei, omuleţule, n-ai de gând să mănânci asta? întrebă ea.

Îi desfăcu degetele şi scoase bucata strivită de pizza. Băieţelul scutură din cap şi Cissy îi curăţă degeţelele dolofane de resturile de brânză şi de sos marinara.
- Nu ştiu ce zici tu, dar eu aş vrea s-o şterg de-aici.
- Acasă! zise Biji, când mama lui îi şterse sosul de pe obraji, lăsându-i în jurul gurii o pată roşie.
- Exact, voinicule. O ştergem imediat ce putem. Porni motorul, ca să mai încălzească interiorul maşinii. Imediat ce putem.

* * *

- Soţul. La ora două, avertiză Quinn, abia mişcându-şi buzele.

Ea şi Paterno se aflau în holul de la parter al uriaşei vile vechi şi stăteau pe vine lângă trupul Eugeniei. Însă Quinn ridicase ochii şi privise pe uşa exterioară, care rămăsese deschisă.

Paterno îl recunoscu şi el pe Jack Holt, editor şi proprietar al revistei City Wise, o publicaţie de scandal despre San Francisco, care venea spre ei.

Exact ce le trebuia.
- Ce caută aici?
- Cine ştie? Probabil că l-a chemat soţia.
- O să mă ocup eu de el.

Paterno se ridică, auzi cum genunchiul lui şubred îi trosneşte uşor şi porni spre uşă, pentru a bloca intrarea în casă.
- Îmi pare rău, dar accesul este interzis - e un potenţial loc al crimei.
- Am înţeles. Sunt Jack Holt, soţul lui Cissy Cahill.
- Detectiv Paterno.

Cei doi nu se mai întâlniseră, dar Paterno văzuse fotografia lui Holt suficient de des, fie zâmbind din paginile glossy ale revistei sale, fie în ziarul local, unde imaginea lui neconvenţională era surprinsă la diverse evenimente de caritate.

În vârstă de vreo treizeci şi cinci de ani, Jack Holt era în mod clar o persoană cu notorietate, care făcea parte din societatea mondenă. Indiferent dacă purta smoching sau ţinută sport pentru golf, era prea spilcuit pentru gustul lui Paterno. Acum însă părea pur şi simplu un alt membru îngrijorat al familiei care sosise în goană prin ploaie, cu hotărârea şi tristeţea gravate pe trăsăturile ascuţite ale chipului său.

Holt trase aer adânc în piept. Se uită pe lângă detectiv şi o zări pe bătrâna care zăcea moartă. Pentru o clipă, faţa îi fu străbătută de durere.
- Cu ce te pot ajuta? întrebă Paterno.

Holt îşi îndreptă privirea la poliţist.
- Vreau să-mi duc soţia şi copilul acasă. Maşina ea e pe stradă, nu blocată ca a ei, în curte. O pot aduce aici mai târziu, poate mâine, ca s-o recupereze, după ce aţi terminat.

Avea perfectă dreptate.
- Nu ar trebui să fie o problemă, însă tot aş dori să-i mai pun câteva întrebări.

Jack îşi subţie buzele.
- Nu ştiu ce aţi mai putea dori de la ea. Cissy a venit cu fiul nostru la una dintre cinele săptămânale cu bunica ei.

Privi pe lângă Paterno către corpul contorsionat pe pardoseală şi pe chip îi apăru o grimasă scurtă; detectivul se întrebă dacă nu cumva îl judecase greşit pe bărbatul acesta.
- Cissy a întârziat şi a găsit-o pe Eugenia la baza scării, apoi a sunat la 911. Asta-i toată povestea.

Lui Paterno nu-i plăcu tonul pe care vorbea. Simţi că răbdarea i se destrăma.
- Eu nu fac altceva decât să pun întrebări. Încerc să rezolv cazul. Sunt sigur că soţia dumitale înţelege că noi dorim să aflăm ce i s-a întâmplat doamnei Cahill. Iar pentru asta, probabil că voi vorbi atât cu dumneata, cât şi cu soţia dumitale, din nou. Ieşi pe verandă. Aşa că poţi începe prin a-mi spune unde ai fost în seara asta? Ai ajuns aici destul de rapid.
Pentru că pornisem deja încoace. Ca s-o văd pe Cissy... Toţi muşchii din trupul lui Holt se încordară.
- Stai aşa, rosti el şi miji ochii în timp ce mintea i se puse în mişcare.

Temperatura de pe verandă părea să mai scadă cu alte cinci grade în timp ce ploaia susura pe streşini şi curgea prin burlane.
- Eugenia a căzut, urmă el. S-a împiedicat, s-a dezechilibrat şi a ajuns la baza scării. Se întoarse şi privi din nou înăuntru, calculând parcă în minte distanţa dintre corpul bătrânei şi scară. Te gândeşti cumva că a fost un act criminal?

În timp ce rosti aceste cuvinte, îl privi pătrunzător pe Paterno.
- Asta încercăm să ne dăm seama acum.
- Dumneata faci parte din Serviciul Omoruri, rosti Holt sec.
- Deocamdată n-am anulat nicio posibilitate. Aşa cum am spus, lucrăm la caz.

Paterno nu voia să destăinuie nimic pentru moment. La prima vedere se părea că bătrâna se împiedicase şi căzuse, se rostogolise pe treptele în spirală şi-şi rupsese gâtul, dar cine putea şti adevărul? Eugenia Cahill era o femeie bogată. Familia Cahill avusese parte de urcuşuri şi coborâşuri financiare, dar nu era niciun secret că dispunea de o avere solidă care în prezent se situa pe un curs ascendent. Totuşi printre membrii familiei se număraseră şi destule personaje dubioase, printre care Marla Amhurst Cahill. Părea o coincidenţă cam mare ca Eugenia să cadă pe scări la nici şaptezeci şi două de ore după ce Marla, nora ei ucigaşă, evadase din închisoare.

Paterno se strâmbă. Îl rodea gândul că nora Eugeniei evadase. Cu ani în urmă, se străduise din răsputeri s-o trimită pe Marla la închisoare, iar acum, din cauza numărului mare de deţinute şi ca urmare a comportării ei model, fusese transferată într-un penitenciar de minimă securitate.

Ce greşeală! Detectivul n-ar fi fost surprins dacă o parte din averea Cahill fusese utilizată pentru a unge nişte mâini în transferul acela. La doi ani după acea mutare, Marla găsise o metodă prin care să fugă din clubul rural transformat în penitenciar. Paterno nu fusese foarte surprins, dar evadarea îl iritase. În toţi acei ani cât lucrase în poliţie, i-ar fi fost greu să găsească o femeie mai calculată şi mai criminală decât Marla Cahill. Din punctul lui de vedere, ar fi trebuit să fi fost condamnată la muncă silnică pe viaţă.

Şi acum se afla în libertate.
Iar soacra ei, posesoarea averii familiei, suferise o moarte fulgerătoare şi neaşteptată.
Coincidenţă?
Nici vorbă!
Paterno nu avea pic de încredere în coincidenţe.
Mai ales când era implicată familia Cahill.

Însă în clipa asta nu avea chef să discute cu Jack Holt sau cu oricine altcineva. Nu până nu strângea mai multe dovezi. În plus, Holt făcea parte din mass-media, iar pentru moment, detectivul nu dorea niciun reporter la locul posibilei crime.
- Du-ţi soţia acasă, încuviinţă el din cap. Dacă voi mai avea nevoie de ceva, o să telefonez. Poftim... Scoase portofelul, extrase o carte de vizită şi i-o întinse. Dacă soţia dumitale vrea să mă contacteze, poate suna la oricare dintre numerele astea, inclusiv la cel personal.
- Bine, răspunse Holt încruntat. Dacă aceasta a fost o crimă, dorim să ştim. Imediat!
- Bineînţeles.

Holt se întoarse şi alergă prin ploaie, plescăind cu pantofii pe cărămizile ude. Ocoli o tufă de camelii, atinse cu umărul o floare aproape moartă şi câteva petale roşii căzură pe alee.

Uitându-se după el, Paterno se întrebă dacă Holt se însurase cu Cissy Cahill din dragoste sau pentru bani. Ăsta era necazul când aveai milioane în acţiuni, proprietăţi imobiliare sau în seifurile băncilor - întotdeauna exista cineva care să dorească să pună mâna măcar pe o parte din ei. Nu puteai să fii sigur niciodată dacă respectivul ţinea la tine pentru că te găsea fascinant şi te iubea cu adevărat sau pentru că îl atrăgea numărul de zerouri din extrasul tău bancar.

Până atunci, lăcomia costase viaţa câtorva persoane apropiate de familia Cahill.

Paterno îşi notă în minte să-l verifice pe Holt, gândindu-se că înregistrările convorbirilor telefonice ar putea fi de ajutor. De asemenea, să ceară extrase de cont şi de carduri de credit. Dacă bătrâna fusese omorâtă. Privi prin uşa deschisă către trupul frânt al femeii, care aducea mult cu un pui de pasăre ce căzuse din cuib. În timpul vieţii, Eugenia Cahill fusese o forţă ce nu putea fi ignorată. Ascuţită la minte şi în mod clar capul familiei, îi condusese pe ceilalţi cu pumni de fier, deşi micuţi, şi o voinţă incredibilă.

Oare suferise într-adevăr o căzătură ghinionistă?
Sau fusese o crimă?

Întrucât Marla Cahill se afla în libertate, el ar fi mizat mai degrabă pe a doua variantă.

* * *

Cissy îl zări pe Jack alergând spre maşină şi-şi coborî geamul.
- Ce se-ntâmplă? Putem pleca?
- Poliţiştii continuă să investigheze. Nu sunt siguri ce s-a-ntâmplat cu bunica ta şi sunt precauţi în eventualitatea că n-a fost un accident.
- N-a fost un accident? repetă femeia, străpunsă de temerile cele mai rele.
- Nimic nu-i bătut în cuie deocamdată, spuse Jack stând în ploaie, cu umerii cămăşii uzi, cu apa picurându-i din păr, cu o expresie de îngrijorare pe chip.

Cissy îl privi cu atenţie. Crimă?
- Nu se poate... nimeni n-ar fi vrut s-o omoare pe Buni, protestă ea, deşi în adâncul inimii se gândise deja că era greu de crezut ca Eugenia să fi căzut.

Evadarea mamei... Supravegherea poliţiei... Sosirea unor detectivi de la Serviciul Omoruri... Toate astea se adunau şi indicau că era foarte probabil ca în spatele morţii bunicii să se fi aflat cineva. Se simţi cuprinsă de un tremurat şi tăgăduiri nerostite îi stăteau pe buze.
- Paterno mi-a dat undă verde să vă duc acasă, urmă Jack.

Cissy n-ar fi vrut să meargă cu el, totuşi trebuia să plece de aici, departe de casa asta veche şi înfricoşătoare, cu cadavrul din hol şi cu secrete încuiate în toate odăile. Lumini ardeau acum la ferestrele tuturor celor patru niveluri, ca şi cum o mare petrecere se afla în plină desfăşurare, deşi în realitate poliţişti, fotografi, criminalişti şi Dumnezeu mai ştia cine alţii examinau fiecare centimetru pătrat din încăperile în care ea trăise atâta vreme.
- Haide, zise bărbatul, m-am udat deja până la piele. Să-i dăm drumul.

O dubă purtând însemnele medicului legist apăru în capătul străzii şi opri printre celelalte vehicule de pe caldarâmul ud. Mânuindu-şi microfonul ca pe o armă, o reporteră sări din carul TV şi se repezi către şoferul dubei chiar în clipa când acesta coborî de la volan.

Cissy privi oripilată cum cineva despre care bănuia că era asistentul medicului legist acordă un interviu scurt.
- Obişnuieşte-te să răspunzi prin "nu am comentarii", o sfătui Jack.

Femeia îşi aminti că şi el lucrase cândva la un ziar şi vânase subiectele cele mai fierbinţi nu numai din Los Angeles, după terminarea colegiului, ci şi în zona Golfului San Francisco. Acum deschisese deja portiera din dreapta ei şi desfăcea centura de siguranţă a fiului său.
- Haide, voinicule, mergem acasă.

Trădătorul Biji flutură încântat din braţe în sus şi în jos şi surâse cu gura până la urechi spre tatăl său, care în clipa asta părea să-i fie persoana cea mai dragă din lume.

Cissy nu era încântată să-şi petreacă vremea cu Jack, dar nu avea de ales. Şi, oricât de greu ar fi fost de crezut, prezenţa lui era mult mai puţin stresantă decât cea a detectivului. Îşi luă poşeta, sacoşa cu pampers şi cutia turtită de pizza, apoi se strecurară împreună printre vehicule şi bariera poliţiei. Imediat cum ieşiră pe stradă, se treziră asaltaţi de aceeaşi reporteră decisă care se repezise spre medicul legist.
- Domnişoară Cahill!

Cissy îşi auzi numele strigat, dar o ignoră pe reporteră.
- Ne puteţi spune ce se-ntâmplă? A murit cineva? A fost o crimă?

Femeia aproape că nici nu se oprea să-şi tragă răsuflarea între două întrebări, iar Cissy nu încetini pasul, ci-i urmă îndeaproape pe Jack şi B. J., refuzând să se uite în proiectorul orbitor ţinut de cineva din echipa TV sau în obiectivul camerei care îi urmărea fiecare mişcare.
- Mama dumneavoastră, Marla Cahill, are vreo legătură cu cele întâmplate?

Cissy se încordă şi trebui să-şi muşte limba în timp ce aştepta ca pe ace ca Jack să deschidă portiera Jeepului său.
- Marla Cahill v-a contactat de când a evadat?

Încuietorile Jeepului se deschise cu un clinchet şi Cissy trase de portiera din dreapta şoferului, fiind cât pe-aici să-l lovească pe cameraman.
- Înapoi! strigă Jack peste capota maşinii. Nu avem comentarii!

Cissy trânti portiera după ea, continuând să fie filmată, şi izbuti, cu degete tremurânde, să-şi prindă centura de siguranţă. Se aşezase de sute de ori pe scaunul acesta, totuşi acum se simţea nelalocul ei să stea aici şi să privească drept înainte, străduindu-se să nu întâlnească privirile vecinilor şi ale curioşilor care se adunaseră în jur. Totul era extrem de straniu. Nu numai din cauza circului făcut de mass-media, ci şi a vehiculelor de poliţie care se vedeau peste tot şi a walkie-talkie-urilor ce pârâiau întruna. Nu numai din cauză că bunica ei zăcea moartă în vila cea mare şi veche. Ci şi relaţia ei cu Jack era stranie.

Femeia oftă. După ce se separaseră, existase o oarecare tensiune de genul "asta-i a ta" şi "asta-i a mea". Dacă anterior fusese absolut firesc să-mpartă totul şi pe ea n-o deranjase deloc să conducă maşina lui, să-i folosească laptopul, să-i "împrumute" periuţa de dinţi ori să-i poarte un tricou pe post de pijama, acum regulile se schimbaseră. Modul de a interacţiona cu copilul lor, împărţirea bunurilor, zilele din săptămână când se puteau aştepta să-l vadă pe B. J., toate astea erau scrise în limbajul juridic cu dublu înţeles şi erau împletite cu suspiciuni.

Jack îl aşeză pe Biji pe scăunelul lui din spate, îi prinse centurile, apoi închise portiera, ocoli în fugă maşina şi sui la volan.
- Presa asta, comentă el simulând severitatea şi răsucind cheia în contact. Nişte şacali!

Îi zâmbi autocritic lui Cissy, deoarece amândoi ştiau că el fusese corespondent pentru un ziar local, după care lucrase ca reporter înainte de a veni cu ideea înfiinţării revistei City Wise, cea mai recentă întreprindere a sa şi publicaţia la care colabora Cissy.

Ea ştia prea bine totul despre subiecte, accente şi unghiuri de relatare, dar nu-i plăcea când atenţia se îndrepta asupra ei şi asupra familiei.

Jack eliberă frâna de mână şi roti uşor volanul, îndepărtându-se de bordură. SUV-ul porni pe străduţa îngustă şi şerpuită ce cobora dealul abrupt, iar Cissy, fără să-şi dea seama că-şi ţinuse răsuflarea până atunci, suspină prelung.
- Slavă cerului! zise ea.
- Da, bine c-am scăpat de-acolo.

Puţin spus! Masându-şi tâmpla, femeia îi aruncă pe furiş o privire. Maxilar încordat şi dur ca piatra, mâini ce strângeau atât de tare volanul încât încheieturile falangelor se înălbiseră; Jack nu părea să observe că femeia îi studia profilul când farurile automobilelor ce veneau din faţă proiectau o lumină albăstruie în interiorul Jeepului, oferindu-i lui Cissy instantanee aproape stroboscopice ale trăsăturilor lui cizelate. Ochi adânciţi în orbite, pomeţi înalţi, fălci colţuroase şi păr des, care vara era presărat de şuviţe aproape blonde. Mai lipsea o pălărie Stetson şi cizme şi putea fi imaginea de Hollywood a unui cowboy modern. Ceva din aspectul lui şoptea "rebel", "independent" şi "ireverenţios", toate calităţile masculine care o atrăseseră... dar pe care acum le detesta ca soţie. Oare el se schimbase? Sau ea se schimbase?

Bineînţeles că fusese naivă să se îndrăgostească atât de rapid şi până peste cap de el. Jack nu era tipul de bărbat care să se însoare şi ea o ştiuse prea bine. Avertismentele fuseseră clar vizibile, chiar în faţa ochilor ei, însă le ignorase pe toate. Cissy simţise că era un burlac înrăit, amator de cât mai multe aventuri sentimentale, un obsedat de muncă ce petrecea nenumărate ore asigurând succesul şi popularitatea tot mai mare a revistei sale. Jack se alăturase internetului, nu i se opusese, atunci când acesta îi ameninţase tirajul tipărit şi fusese mereu cu un pas înaintea mişcărilor de pe piaţa mass-media.

Jack Holt fusese descris ca un editor "fără principii", nemilos şi dur cu concurenţa, mai inteligent decât majoritatea.
Iar lui Cissy îi plăcuse enorm asta.
Până când el călcase strâmb.

Jack cobora acum cu Jeepul spre cartierul financiar. Când intrară pe Stanyan, Cissy îi simţi izul familiar al after-shave-ului şi se admonestă în gând fiindcă îşi amintea cu prea multă claritate cum o stârneau parfumul acela şi bărbatul. Chiar din prima seară când îl cunoscuse.

Cissy - care pe atunci era la colegiu şi se întreba ce naiba urma să facă în viaţă - participase la evenimentul de strângere de fonduri pentru Cahill House la insistenţele bunicii ei. Intenţionase să stea puţin în hotelul vechi şi demodat de pe Nob Hill, doar pentru a satisface nevoia de "solidaritate de familie" a Eugeniei, după care s-o şteargă pe nevăzute. Deşi considera Cahill House o cauză lăudabilă, nu vedea niciun motiv pentru care să-şi frece coatele cu scorţoşii din consiliul de administraţie ori să schimbe banalităţi cu membrii rigizi ai câtorva fundaţii ce ajutaseră la finanţarea căminului.

Ce mai plictiseală!

Atunci când intrase în sala de bal uriaşă, cu candelabre de cristal, mochetă cu model geometric şi panoramă incredibilă a Golfului, nu se aşteptase însă la Jack Holt, cu cravata lui deja slăbită la gât, cu mânecile cămăşii suflecate, cu părul ciufulit din cauza obiceiului de a-şi trece mâinile prin el de prea multe ori şi cu parfumul acela de after-shave. Cu un pahar în mână, un zâmbet de încredere superioară pe buze, maxilare pătrate şi o scânteie ireverenţioasă în privirea lui uimitor de albastră, avusese tupeul de a-i face cu ochiul când trecuse pe lângă el - ca şi cum ei doi ar fi împărtăşit un secret.
Un fustangiu, se gândise Cissy, apoi îl dăduse uitării.

În cursul serii se mai întâlnise de două ori cu Jack şi de fiecare dată existase ceva care i se păruse interesant la el, dar stătuseră de vorbă abia după ce-i fusese prezentată de tatăl lui, Jonathan Holt, care o cunoştea pe Eugenia.

Poate că dacă Cissy n-ar fi încercat să-şi revină după o relaţie agitată cu Noah Chandler, un viitor avocat pe care-l cunoscuse la USC, Universitatea din California de Sud, n-ar fi fost fermecată de Jack, însă adevărul era că ea căutase ceva sau pe cineva diferit. Pe cineva mai intens şi mai amuzant. Poate chiar pe cineva mai vârstnic.

Fusese rănită când aflase că Noah se întâlnea cu altă studentă la Drept, o fată frumoasă şi inteligentă din Los Angeles, pe care Cissy o cunoscuse. Simţise că fata îl privea cu ceva mai mult decât o simplă prietenie şi că pusese ochii pe Noah, deşi tânărul, care jucase permanent rolul nevinovatului, negase asta, ba chiar ajunsese s-o acuze că era paranoică.
Iadul are întotdeauna dreptate, se gândi Cissy şi pufni în gând.

La câteva zile după absolvire, ea şi Noah se despărţiseră, iar după alte câteva zile, Cissy revenise în San Francisco şi-l întâlnise pe Jack, care era numai zâmbete, gropiţe în obraji şi ochi sexy. Bărbatul dansase cu ea, băuse cu ea şi glumise în şoaptă despre "împăiaţii" de la party. În cele din urmă o vrăjise să-i scoată şi rochia roşie de sirenă.

Şi nu se terminase în noaptea aceea. Ceea ce începuse ca o aventură fierbinte de o noapte erupsese într-o relaţie incredibil de ameţitoare, care avusese ca punct culminant cununia în una dintre micile capele din Las Vegas, unde martori le fuseseră nişte necunoscuţi. Căsătoria secretă şi impulsivă dusese la un fiu minunat şi la un mariaj care păruse destinat eşecului de la bun început.

Cissy încetă să-şi rememoreze trecutul. Ce rost ar fi avut? Privi afară prin parbriz, uitându-se la ştergătoarele ce îndepărtau picăturile mari în timp ce din boxe se auzea un rock vechi. Luminile oraşului se vedeau înaintea lor într-o panoramă ameţitoare, iar dincolo de caroiajul acela sclipitor, apele întunecate ca tuşul ale Golfului se întindeau până la ţărmul opus, unde şi mai multe lumini scânteiau ca nestematele.

În seara asta femeia nu putea totuşi să se bucure de toată frumuseţea.

Se simţea pustiită pe dinăuntru. Golită şi amorţită. Nu ştiuse niciodată cum e să trăiască fără bunica ei, femeia cu pumni de fier ascunşi în mâini de copil , nu-şi putea imagina viitorul după moartea Eugeniei. Din unele puncte de vedere, putea fi mai uşor, dar în tot cazul avea să fie mai puţin definit. Eugenia Cahill era o adevărată autocrată şi regulile impuse de ea nu puteau fi modificate.
- Eşti bine? o întrebă Jack în cele din urmă.
- Nu.
- Îmi pare rău, Ciss.
- Ştiu.

Cissy clipi din nou, încercând să-şi stăvilească un nou val de lacrimi. Îi putea accepta insensibilitatea, ba chiar şi accesele de mânie, dar nu şi bunătatea, mai ales atunci când nu aveau nicio şansă de reconciliere, aşa cum se întâmpla acum.
- Pur şi simplu nu mă pot opri să nu mă gândesc că dacă n-aş fi întârziat, dacă aş fi fost acolo, ea n-ar fi căzut.
- Crezi că a căzut.
- Bineînţeles că a căzut, rosti Cissy, negându-şi din nou temerile cele mai sumbre.
- Atunci de ce-a venit poliţaiul de la Omoruri?

Degetele lui Jack răpăiră nervos pe volan când coti prin Haight-Ashbury şi pe lângă Buena Vista Park. Călcă frâna, evitând un pieton care traversa strada printr-un loc nemarcat, apoi continuă:
- Paterno şi partenera lui nu vin din întâmplare acolo unde s-a petrecut o crimă.
- E din cauza maică-mii, zise Cissy încruntată. De când a evadat, poliţia a fost peste tot. Ca şi cum Marla ar apărea în fuga mare la mine sau la Buni! Asta-i o prostie şi jumătate! E destul de inteligentă ca să ştie că vom fi supravegheate de poliţie.
- Deci, n-ai nicio veste de la ea?

Jack credea că Marla o contactase? Îl fixă cu o uitătură neîncrezătoare.
- Eşti nebun?
- Mi se pare normal să vrea să te vadă. Este posibil chiar să vrea să-l vadă pe James.
- Nu ştie unde-i James, răspunse Cissy gândindu-se la fratele ei, care avea aproape unsprezece ani acum şi trăia cu unchiul şi cu mătuşa ei, ascunşi undeva prin Oregon. Bănuiala mea este că ea va încerca să fugă cât mai departe. Poate în Mexic sau în Canada.
- Va avea nevoie de acte de identitate.

Cissy îl privi într-un fel care spunea "Nu fi naiv!".
- A evadat din închisoare. Cred c-o duce mintea în ce fel să evite poliţia şi să facă rost de acte false. Dacă n-a ştiut lucrurile astea înainte să fi fost arestată, pun pariu că acum le ştie. În mod sigur, unele dintre "prietenele" ei din închisoare cunoşteau persoane de afară care pot procura orice acte de care ar fi avut nevoie.
- N-ar fi putut obţine acte fără ajutor sau fără bani.
- Ei, bine, anunţă Cissy, de la mine n-a avut nici una, nici alta. Şi cred că poliţia s-a gândit că a avut un complice în exterior.
- Pe cine?
- Asta-i întrebarea de un milion de dolari, încuviinţă femeia; era, de altfel, o întrebare pe care şi-o pusese în mod repetat după ce auzise de evadarea Marlei. Nu-mi pot imagina cine ar fi vrut s-o ajute.
- Nu toţi o urau.

Asta era adevărat, se gândi Cissy în timp ce ocoliră un ultim colţ înainte de a ajunge la strada ei. Marla avusese întotdeauna o mare putere de atracţie. Mulţi gravitau în jurul ei, şi frumoşi, şi bogaţi. Dar ca s-o ajute să evadeze? N-ar fi fost genul de acţiuni al cercului de oameni cu care ea juca tenis sau mergea la shopping.

Jack intră cu Jeepul pe aleea de acces până în faţa garajului şi Cissy simţi un fior de uşurare că ajunsese acasă. Oare nu trecuseră nici trei ore de când pornise spre casa bunicii fără să fi bănuit nimic? În intervalul acela scurt viaţa ei se schimbase irevocabil. Acum coborî din SUV şi-şi strânse lucrurile, în timp ce Jack îl duse pe Biji în casă şi-l instală pe scaunul lui înalt.

Totul părea absolut firesc.
Micuţa familie nucleară.

Dar nu era aşa. Cissy nu se putea lăsa sedusă de speranţa că situaţia dintre ea şi soţul ei revenise la încrederea pe care şi-o juraseră când se căsătoriseră. Deşi părea perfect normal ca el să stea în bucătărie, Cissy trebuia să-şi reamintească faptul că relaţia se schimbase. Pentru totdeauna. O bucăţică din inima ei sângera, dar o ignoră.

Înainte ca Jack să se poată instala confortabil, Cissy rosti:
- Cred că mai departe mă pot ocupa şi singură. Mersi.

Jack îşi subţie buzele.
- Nu face asta, Ciss, o avertiză el.
- Ce să nu fac?
- Să joci rolul fostei soţii afurisite. Ştii ce vreau să spun - mereu caustică şi capabilă să facă faţă vieţii de una singură, indiferent prin ce traume ar fi trecut.
- Dar eu chiar pot asta. Să fac faţă vieţii de una singură, vreau să zic.
- Poţi să faci faţă şi omorârii bunicii tale?
- Nu mai vorbi aşa!

El înclină uşor din cap, acceptându-i explozia de nervi.
- Vreau doar să vezi care-i realitatea.

Cissy privi scurt spre fiul lor şi glasul i se înmuie.
- Haide să nu discutăm acum despre asta, da? Urechile mici aud multe. Poate că ar trebui să te duci acasă, Jack.
- Asta-i casa mea.
- Nu mai este. Iar eu sunt obosită. A fost o săptămână îngrozitoare.

Puse altă felie de pizza pe tava încorporată în scaunul înalt al lui Biji, apoi turnă lapte în căniţa cu pai.
- Ai grijă, îi spuse băieţelului, iar el, atât de asemănător cu tatăl lui, surâse ştrengăreşte înainte de a apuca toarta, după care legănă căniţa într-o parte şi alta, stropind cu lapte pe perete, pe podea, pe tavă şi pe Cissy.

Perfect!
- Exact de asta m-am temut. Amice, tocmai ţi-ai pierdut cartonaşul "Eliberat din închisoare".

Îi luă căniţa şi B. J. trase aer adânc în piept, pregătindu-se să ţipe, însă Cissy îi distrase atenţia cu jucăria lui favorită, o maşinuţă din cauciuc fără piese în mişcare. Semăna remarcabil cu Jeepul lui Jack.
- Maşină tati! zise el încântat, iar Cissy profită de ocazie pentru a-i tampona puloverul cu o cârpă de vase, după care şterse masa.

Ridică ochii spre Jack şi-l văzu ascunzându-şi un surâs.
- Să nu zici nimic! îl avertiză, întinzând mâna spre el şi scăpând cârpa din greşeală. Fir-ar să fie!

Se aplecă s-o ridice şi aproape că se pocni cap în cap cu Jack, care se aplecase în acelaşi timp s-o recupereze.
- Am luat-o!

Şterse după aceea cu mopul laptele împroşcat pe jos şi ieşi pe fosta verandă, care fusese închisă acum cu geamuri. Deschise o uşiţă şi azvârli cârpa murdară pe toboganul pentru rufe, care ducea în subsol.

Până reveni în bucătărie, Jack scosese două sticle de bere din frigider.
- Am uitat să le iau când m-am mutat, zise el, apoi le desfăcu. Îi întinse o bere, o ciocni cu gâtul sticlei sale şi adăugă: Pentru zile mai bune!

O parte din ea ar fi vrut să se opună şi să-l dea afară, dar altă parte îi spunea să-l accepte în seara asta; n-avea nevoie de încă o ceartă. Se gândea că la orizont se profilau destule bătălii. Şovăitor, îi oferi un zâmbet conciliant.
- Amin, şopti ea. Pentru zile mai bune!

Ridică sticla la gură, apoi se opri, izbită de un gând teribil.
Şi dacă asta era ziua cea mai bună?
Dacă de acum încolo totul avea să meargă din rău în mai rău? Trase o duşcă zdravănă în timp ce fiul ei lovea cu maşinuţa în tava scaunului înalt.

Ăsta era cu adevărat un gând vesel.

Prefaţă la Cum să dormi... inteligent

 

Shawn Stevenson
Cum să dormi... inteligent
21 de strategii fundamentale pentru a dobândi un corp mai sănătos,
o stare generală de bine şi mai mult succes cu ajutorul somnului
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Daniela Fudulu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Conceptul de somn are probleme de PR şi maximă nevoie de o campanie de marketing. Somnul nu e sexy. Deşi cei mai mulţi dintre noi se descurcă cu foarte puţină odihnă, somnul este o componentă esenţială a vieţii. Majoritatea doctorilor şi experţilor în sănătate publică refuză să considere somnul ca fiind fundamental pentru o stare optimă de sănătate. Somnul pare pur şi simplu un fleac la care se pricepe toată lumea, astfel că puţini i-au acordat atenţie. Cel puţin până acum.

S-a demonstrat că somnul este elementul de care depind atât capacitatea noastră de a scăpa de kilogramele în plus, de a încetini îmbătrânirea, de a preveni cancerul, cât şi cea de a ne îndeplini eficient sarcinile de lucru - iar toate acestea deoarece somnul reglează cea mai mare parte din producţia de hormoni. Somnul face parte din ritmul nostru circadian, ceea ce înseamnă că este parte dintr-un proces repetitiv, cu o durată de 24 de ore, cauzat de ciclicitatea lumină-întuneric din mediul în care trăim. Cel puţin 15% din ADN, inclusiv mecanismele de refacere ale corpului, sunt influenţate de ritmul circadian.

Pesemne că vă gândiţi: "Bine, doamna doctor, o să iau un Zolpidem şi mai vorbim mâine dimineaţă". Din păcate, produsele farmaceutice nu sunt soluţia pentru această problemă. Trei studii ample arată cum consumul de somnifere, chiar şi în limita a 20 de pastile pe an, este asociat cu creşterea mortalităţii. În plus, somniferele preferate, eliberate pe bază de reţetă medicală, adaugă doar 30-40 de minute de somn la programul obişnuit de odihnă, ca să nu mai spun că nici nu generează neapărat un somn de calitate. Cu alte cuvinte, îndoparea cu medicamente nu este soluţia, asta pentru că un somn de proastă calitate nu are de obicei o cauză unică.

Avem nevoie de o soluţie mai amplă. Aici intră în discuţie Shawn Stevenson.

L-am întâlnit pentru prima oară pe Shawn acum doi ani, când l-am avut invitat într-unul dintre podcast-urile mele. Îl ascultam vorbind şi mă întrebam în mintea mea cum este posibil ca un specialist în domeniul sănătăţii să fie atât de cool. Am încercat să-l pun în categoria nutriţioniştilor sau a trainerilor, dar nu se potrivea în nicio categorie. L-am ascultat depănându-şi povestea despre cum, copil fiind, a crescut în unele dintre cele mai dure condiţii de viaţă, iar procesul transformării sale ca adolescent m-a impresionat şi m-a făcut să vreau să aflu mai multe despre el.

Vedeţi voi, Shawn a reuşit să-şi croiască drum şi să depăşească sărăcia mahalalei urbane în care locuia fiind sportiv bursier, cu un viitor promiţător. Pe atunci nici nu bănuia că rampa sa de lansare avea să se prăbuşească mult prea uşor. Se antrena pe pista de alergări pentru proba de 200 de metri viteză, alături de instructorul său, iar la ieşirea din curbă, intrând în linie dreaptă spre finish, şi-a fracturat şoldul. Nu din cauza unui traumatism sau a vreunei căzături, ci pur şi simplu pentru că alergase depunând tot efortul de care a fost capabil. Abia mulţi ani mai târziu, la vârsta de 20 de ani, Shawn a fost în sfârşit diagnosticat corect: suferea de o boală degenerativă a oaselor şi a discurilor intervertebrale. Avea hernie de disc la L4 şi la L5/S1. Doctorii i-au spus: "Nu mai participa la curse de atletism! Nu se poate face nimic. Trebuie să iei această medicaţie pentru tot restul vieţii".

A fost un moment decisiv atunci, întrucât Shawn a hotărât că răspunsul oferit de medicina tradiţională nu era satisfăcător. Astfel, înarmat cu tenacitatea şi concentrarea unui sprinter, şi-a luat asupra sa responsabilitatea diagnosticării şi a ajuns pe cont propriu la desluşirea principiilor fundamentale ale medicinei funcţionale: în primul rând, că trupul nostru nu îşi poate crea şi regenera ţesuturile dacă nu dispune de materialele prime necesare, iar apoi, că nu te poţi lăsa pe mâinile unui specialist în domeniul sănătăţii care nu îţi oferă nicio speranţă. În medicina funcţională (genul de îngrijire medicală centrată pe funcţionarea sistemică a organismului, medicină pe care o practic şi eu şi care se ocupă de cauza primă a simptomelor), numim asta soluţie pleiotropică - o abordare care ia în calcul hrana, exerciţiile fizice, reacţiile la stres, relaţiile cu ceilalţi oameni şi îngrijirea personală.

Shawn a început să consume mâncare sănătoasă şi a continuat cu mărirea concentraţiei de substanţe nutritive. Nu-i plăceau legumele, aşa că a apelat la sucuri pentru a face loc în dieta sa beneficiilor aduse de acestea. Şi, poate cel mai important lucru, şi-a îmbunătăţit calitatea somnului. După şase săptămâni slăbise aproximativ 14 kilograme. Tenul i s-a curăţat, a scăpat de acnee şi în acelaşi timp a dispărut şi durerea cronică din articulaţii. Avea o energie nemaipomenită. După alte nouă luni, medicul său curant se uita uluit la radiografiile RMN ale lui Shawn: cele două hernii de disc se vindecaseră, iar discurile îşi recăpătaseră lubrifierea. Se şi înălţase cu un centimetru şi un pic. Efectul degenerescenţei se anulase cu totul.

Shawn a învăţat că trebuie să ne asumăm noi înşine realizarea primilor paşi spre a obţine sănătatea pe care ne-o dorim. Iar misiunea lui acum este să vă arate şi vouă cum să faceţi acest lucru.

În timpul somnului corpul nostru secretă hormoni de creştere, astfel încât să îşi poată întreţine şi repara masa musculară şi, în acelaşi timp, să diminueze grăsimea din zona abdomenului. Somnul contribuie la fixarea amintirilor şi modifică efectiv structura celulară a creierului nostru prin intermediul unui "duş" de lichid cefalorahidian care înlătură moleculele nefolositoare asociate degenerescenţei neuronale.

Când somnul nu e echilibrat, se produc consecinţe grave mai importante decât pungile negre de sub ochi. Cel mai probabil sunteţi arţăgoşi şi nu e deloc plăcut pentru ceilalţi să vă aibă în preajmă. Relaţiile importante din viaţa voastră, mai ales cele cu copiii, au de suferit. Productivitatea la locul de muncă scade. Nivelul de cortizol - un hormon esenţial eliberat ca reacţie la stres - este mai ridicat, ceea ce vă determină să mâncaţi mai mult şi să acumulaţi mai multă grăsime în zona abdominală. Glanda tiroidă devine mai leneşă. Insulina nu-şi mai face treaba, iar nivelul de glucoză din sânge o ia razna. Nu puteţi scăpa de senzaţia cleioasă din minte şi din suflet. Riscul de a dezvolta cancer creşte de până la patru ori, în funcţie de durata şi de volumul de somn pierdut. Creşte riscul de diabet, de sindrom metabolic (sindromul rezistenţei la insulină) şi de boli cardiace.

Pe măsură ce vă veţi ameliora somnul cu ajutorul sfaturilor cuprinse în această carte, sunt şanse mari să resimţiţi următoarele beneficii:
O piele mai sănătoasă şi un aspect fizic împrospătat
Revigorare emoţională şi relaţii mai armonioase
Risc scăzut de atac cerebral şi de boli cardiovasculare
Mai puţine accidente
Un nivel scăzut al inflamaţiei
Întărirea sistemului imunitar şi un risc diminuat de manifestare a cancerului şi a infecţiilor
Echilibru hormonal
Pierdere în greutate mai rapidă
Osatură mai puternică
Risc scăzut de a dezvolta boala Alzheimer sau deficit cognitiv; memorie mai bună
Longevitate.

Vă recomand să vă îmbunătăţiţi calitatea somnului cu ajutorul lui Shawn Stevenson! Îl consider pe Shawn un bun coleg şi prieten şi ştiu despre el că are atât o latură de instructor onest şi de treabă, dar şi una academică. Această combinaţie face din el, în mod unic, o voce nouă, proaspătă şi energică în spaţiul aglomerat al sănătăţii şi bunăstării. Shawn cunoaşte importanţa sănătăţii mai bine decât mulţi dintre noi, tocmai fiindcă nu a avut întotdeauna parte de ea. Este neînfricat şi sincer - la fel ca şi povestea lui. Îşi doreşte pentru fiecare dintre voi să descoperiţi cele mai bune soluţii, indiferent de prognostic, deoarece ştie din propria experienţă cum să se ridice deasupra oricărui diagnostic. Aşadar, îmbunătăţiţi-vă somnul şi, odată cu el, vă veţi îmbunătăţi sănătatea şi viaţa!

(Dr. Sara Gottfried, Berkeley, California)

Prefaţă la Istoria şi legendele Sfântului Graal

 

Joseph Campbell

Istoria şi legendele Sfântului Graal
Simbol, magie şi mister în miturile arthuriene
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Marilena Constantinescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţa Editorului

Legătura mea cu Joseph Campbell a început cu o călătorie, un vis şi o poezie. Pentru că nu mă hotărâsem ce drum să urmez după absolvirea instituţiei Williams College în 1972, am ales să mă specializez în scrierea creativă urmând cursurile de la Antioch International şi, astfel, am plecat pentru prima dată în străinătate, la Londra şi apoi la Dublin, unde am petrecut un an şi jumătate lucrând la un roman şi la o culegere de poezii. Când am traversat Canalul de Nord (Canalul Irlandez) - mergând pe urmele legendarilor Tristan şi Isolda -, am avut un vis extrem de intens, legat de o tânără pe care o cunoscusem în acea călătorie.

După ce i-am povestit visul, mi-a spus că are la ea o carte pe care ar trebui să o citesc şi mi-a adus un exemplar al romanului Eroul cu o mie de chipuri. La câteva luni după ce-mi oferise să citesc Eroul cu o mie de chipuri, mi-a adus un pliant de la Mann Ranch, din California, care promova o excursie de două săptămâni prin nordul Franţei, pentru a studia, sub îndrumarea lui Joseph Campbell, povestirile arthuriene ale Evului Mediu. M-am înscris de îndată, apoi am citit pe nerăsuflate The Masks of God: Creative Mythology, pentru ca, în 1976, într-o după-amiază de septembrie timpuriu, eu, un ignorant în vârstă de 26 de ani, să mă aflu într-un autobuz, aşezat lângă nimeni altul decât Joseph Campbell, ascultându-l cum povesteşte despre ziua în care a urcat în clopotniţa de la Catedrala Notre-Dame de Chartres ca să tragă clopotele - când avea chiar 26 de ani - şi cum reuşise să identifice fiecare figură biblică reprezentată în vitraliile şi sculpturile acelui maiestuos lăcaş. În dimineaţa următoare, pe când treceam de intrarea principală a Catedralei Notre-Dame de Chartres şi mă îndreptam spre marele labirint octogonal din pavajul naosului, organistul a atacat primele acorduri ale celebrei Toccata de Bach şi am trăit senzaţia că era pentru mine! Întreaga structură interioară din piatră a catedralei vibra la unison atât de puternic, încât aveam impresia că era pe cale să se prăbuşească.

Vizita la Chartres a avut loc la sfârşitul unei săptămâni extrem de intense, care inclusese vizite la Rouen, Amiens, Mont Saint-Michel, la menhirele din Carnac, pădurile medievale din Bretania, ţinutul castelelor de pe Valea Loarei şi în cele din urmă la Paris. La lăsarea serii, ne aflam în autobuzul care ne ducea de la Valea Loarei spre Chartres, iar Campbell, aşezat lângă mine pe scaunul de la fereastră, contempla, cuprins de beatitudine, spre mulţimea de castele cu totul invizibile pentru mine. Ochii lui albaştri şi pătrunzători erau foarte bine familiarizaţi cu zona şi ştiau unde să privească, uneori la poalele unui pâlc de copaci, alteori dincolo de o pădurice aflată la distanţă, ca să descopere preţioasele vestigii ale Evului Mediu.

În acea zi luaserăm prânzul la unul dintre castelele de pe Valea Loarei, aşezaţi la marginea unui iaz liniştit care împrejmuia minunatul edificiu ce se oglindea perfect pe suprafaţa apei: turlele, turnurile şi turnuleţele, crenelurile, canelurile şi barbacanele - toate perfect reflectate, bineînţeles, într-o imagine răsturnată, pe oglinda netulburată a suprafeţei iazului. Castelul era înconjurat de un pâlc de stejari seculari şi strălucea de un alb orbitor, reflectându-se atât pe suprafaţa apei, cât şi în profunzimile sale.

Ne simţeam ca şi cum am fi trecut printr-o deschizătură a unui gard viu şi am fi pătruns într-o altă lume sau ca şi cum am fi trecut printr-o uşă de sticlă şi ne-am fi găsit brusc în spaţiul misterios al încăperilor din Glastonbury Abbey, unde Arthur împreună cu cei de la curtea sa dansau "Nine Men's Morris".

Ceva mai devreme, grupul nostru făcuse un popas la un mic han, aflat undeva în pădurile din Bretania, pentru a degusta o cană de cidru şi puţină brânză şi pentru a se bucura de ospitalitatea rafinată a venerabilului amfitrion francez, a cărui figură aducea cu cea a unui spiriduş cu părul alb, cu un simţ al umorului destul de criptic. După ce ne-am delectat cu mai multe pahare de cidru, am pornit într-o plimbare, aventurându-ne pe lungul traseu ce pornea de la han şi ducea în pădurea în care, demult, Vivian îl ademenise pe Merlin - o imagine pe care gazda noastră o transpusese, în mod artistic, pe panoul din lemn de cedru sculptat al barului. Oprindu-se sub un păducel superb înflorit, bătrânul mi-a spus:
- Il y a beaucoup de choses qui n'existent pas! (Sunt multe lucruri care nu există!)

Şi am ştiut pe loc că puteam să mă încred în cuvântul său.

Departe, în inima pădurii în care grupul nostru s-a preumblat după prânz, ne-am aşezat cu toţii în cerc, care pe buşteni, care pe trunchiurile copacilor căzuţi, înconjuraţi de tufe de măceşe şi de pâlcuri de ciupercuţe Amanita muscaria.
"Nu mâncaţi din ciupercile astea, ne-a spus Campbell, că altfel nu vom ajunge niciodată la Paris!" Şi apoi ne-a depănat povestea morţii lui Merlin.

Spre sfârşitul vieţii, bătrânul Merlin s-a îndrăgostit de Vivian (cunoscută şi sub numele de Morgan la Fey), vrăjitoarea care şi-a însuşit prin vicleşug puterile magice ale lui Merlin, pe care apoi le-a folosit pentru a-l întemniţa pe bătrânul vrăjitor într-un turn clădit din spini albi, unde acesta a rămas pe vecie invizibil. Doar sunetul vocii sale - şoptind odată cu vântul care suflă uşor printre copacii imensei păduri - ajunge la acei cavaleri care rătăcesc prin pădurile ţinutului Brocéliande, în căutarea iubirii sau a Sfântului Graal.

Pe când Campbell îşi încheia povestea, în depărtare se auzeau lătrăturile tânguitoare ale unei haite de câini, iar soarele, care până atunci stătuse ascuns, şi-a făcut apariţia printre valurile de ceaţă, trimiţându-şi suliţele prin desişul de stejari înalţi care înconjurau grupul nostru tăcut şi pătruns de vrajă. Razele soarelui continuau să-şi arunce lumina pe suprafaţa micului iaz lângă care luaserăm masa, cu Campbell stând chiar pe margine, rezemat de un menhir, şi Doamna Lacului care recupera sabia Excalibur din apa din spatele lui: şi mi-am imaginat că am văzut cum mâna ei se înalţă de sub oglinda unduitoare, fluturând de trei ori prin aer oţelul orbitor, pentru ca mai apoi să se reîntoarcă în adâncuri.

A doua zi am plecat să vizităm Mont Saint-Michel şi ne-am cazat la micul hotel de pe o stradă pe care Eisenhower îşi stabilise cartierul general după invazia din Normandia; în acea zi trecuserăm pe lângă plajele unde avusese loc debarcarea. Ajunşi în Rouen, am putut vedea urmele gloanţelor mitralierelor care ochiseră catedrala, şi o bătrână m-a condus în curtea care încă purta amprentele pârjolului, pentru a-mi mulţumi, în calitate de reprezentant al tuturor americanilor, că am ajutat la eliberarea Franţei!

La întoarcerea în ţară, i-am transmis tatălui meu mulţumirile şi recunoştinţa din partea bătrânei.

În hotelul liniştit, imediat după micul dejun, Campbell s-a aşezat tăcut într-un colţ, cu scopul declarat că "îşi compune imaginile" pentru prelegerea cu diapozitive care urma să aibă loc. Cu o seară înainte, câţiva dintre noi ieşiserăm după cină pentru a vedea cum se întrezăreşte Saint-Michel în negura nopţii, ridicându-se misterios deasupra vârtejului întunecat al valurilor ameninţătoare, cu vârfului turlei şi arhanghelul rămânând invizibile în bezna de deasupra. Am mers cu maşina unui fotograf de la National Geographic, care lucra la un articol dedicat zonei, şi am condus de-a lungul străzilor pietruite ale satului până la arcul impresionant care străjuia intrarea în mănăstire şi în catedrală.

M-am rezemat de baricadele de piatră pentru a privi cum uriaşele arcuri canelate ce susţin greutatea enormă a mănăstirii se pierd misterios în întunericul intangibil al nopţii nesfârşite.
"Este impenetrabilul Sine interior", mi-a şoptit Fred, în timp ce stăteam cu coapsele tremurând în vânt.

Fred era un analist australian năbădăios, cu picioarele ca două paranteze şi mic de statură, cu un râs ca o rafală de mitralieră, a cărui vocaţie jungiană se datora unui corb imaginar care îi stătuse pe coapsa dreaptă de ani de zile, refuzând să-şi ia zborul înainte ca Fred să înceapă analiza psihoterapeutică. (Cunoaşteţi mitul scandinav al celor doi corbi, numiţi Hugin şi Munin, care stau mereu aşezaţi pe umerii lui Odin?)

Tremurul mi-a revenit mai târziu, la Paris, când, după o cină prelungită (stropită cu mult vin), am trecut pe lângă Notre Dame împreună cu o parte dintre partenerii de călătorie, mergând apoi pe malul Senei. Naosul boltit şi absida catedralei, aşa cum le vedeam de jos de pe malul apei, cu multitudinea de contraforturi care-i susţin greutatea, m-au copleşit pur şi simplu. Tremurul nu s-a oprit până când una dintre însoţitoarele noastre, o femeie mai în vârstă care conducea o fundaţie filantropică în California, s-a scurs pur şi simplu pe treptele de piatră care urcau dinspre dig: cu siguranţă băuse prea mult vin la masă!

Am revenit la Baltimore complet schimbat, pentru că un nou destin prinsese rădăcini în mine. Am început să urmăresc revista Parabola şi, la un moment dat, am văzut un anunţ despre nişte prelegeri ale lui Campbell care urmau să aibă loc la Theater of the Open Eye din New York, unde lucra soţia acestuia, Jean Erdman; ca atare, am luat un intercity pentru a participa la acele conferinţe. La una dintre conferinţele care se ţineau la final de săptămână, lui Campbell i s-a alăturat şi Jean Houston. Aceasta a condus o sesiune de imaginaţie, în timpul căreia am fost conduşi pentru a întâlni un ghid important în viaţa noastră. Campbell se aşezase în spatele meu, iar când Jean i-a cerut să-şi împărtăşească experienţa, Campbell a spus că l-a întâlnit pe James Joyce şi că toate bisericile lumii se prăbuşiseră!

Cu ocazia unei alte vizite, am mers să o văd pe Jean Erdman, care urma s-o interpreteze pe Anna Livia Plurabelle în The Coach with Six Insides, în extraordinara sa adaptare modernă, muzicală şi coregrafică a operei lui Joyce, Finnegans Wake, care constituia subiectul primei cărţi a lui Campbell, A Skeleton Key to Finnegans Wake, pe care a scris-o împreună cu Henry Morton Robinson. The Coach with Six Insides este o piesă remarcabilă. Jean era mai în vârstă şi am fost foarte, foarte emoţionant să o văd interpretând rolul fiicei muribunde a râului, atunci când, la sfârşitul piesei, se reîntoarce la tatăl ei, la Marea Irlandei ("a way a lone a last a loved a long the riverrun [...]").

La mai mult timp după acele călătorii în Franţa (printre altele, l-am însoţit pe Campbell şi în Egipt şi Kenya) şi după seminarele de la teatrul Open Eye, am decis să urmez studii postuniversitare de literatură comparată, şi aşa am plecat în cealaltă parte a ţării, la Claremont Graduate University din California, unde am rămas timp de şapte ani, aidoma lui Hans Castorp, rămas captiv pe Muntele Magic, în monumentalul roman al lui Thomas Mann. În primul an - cred că era prin 1980 - am primit un pliant de la organizatorul unui grup de analiză jungiană a viselor, pe care obişnuiam să-l frecventez, care anunţa că la stabilimentul La Casa Maria din Montecito va urma un seminar de o săptămână, pe care îl va conduce însuşi Campbell.

M-am înscris imediat la seminar.

Pe parcursul unei săptămâni incredibile, am urmărit plin de uimire cum Campbell, pe atunci în vârstă de 80 de ani, a ţinut prelegeri de dimineaţa până seara târziu. În cursul altei săptămâni, în timpul căreia a ţinut prelegeri la Jung Institute din San Francisco, a parcurs toată opera lui Joyce şi Mann, din zori şi până în amurg, cu o încântare de neabătut. Campbell se trezea dis-de-dimineaţă, ţinea o prelegere până la prânz, apoi conferenţia toată după-amiaza până la ora cinei, pentru ca, după cină, să continue alte câteva ore. Şi a dus-o aşa timp de o săptămână întreagă, perioadă pe care mulţi dintre noi, cei care am fost acolo, nu o vom uita niciodată. Vitalitatea sa, cu toată vârsta lui înaintată, însoţită de o uimitoare vastitate a cunoştinţelor şi de o bogăţie a detaliilor în privinţa fiecărei informaţii pe care ne-o comunica, îmbogăţită cu genul de har pe care italienii îl numesc sprezzatura (atunci când reuşeşti să faci ceva extrem de dificil să pară uşor de realizat) mi-au servit drept inspiraţie în cariera mea ulterioară de profesor.

"Ţine de inimă", îmi spusese Campbell la un moment dat. Campbell reuşise să se menţină în formă foarte mulţi ani datorită faptului că frecventa cu asiduitate bazinul de înot de la New York Athletic Club, dar cuvintele sale însemnau mai mult decât atât.
"Ţine de inimă". Cuvinte pe care mi le voi aminti mereu şi voi fi recunoscător că le-am auzit.

După acea săptămână petrecută la Casa Maria, pe tot parcursul studiilor mele de licenţă, până să-mi iau doctoratul în 1986 şi să plec la primul loc de muncă, am continuat să ies din Claremont pentru a ajunge la multe alte prelegeri. În 1988, după doi ani de profesorat la Colegiul Franklin din Lugano, Elveţia, m-am întors în America şi, aflându-mă la reşedinţa de vară a bunicilor mei din Fire Island, am pornit televizorul şi, spre marea mea surpriză, Bill Moyers tocmai îl ruga pe Campbell să le povestească telespectatorilor despre ziua în care s-a urcat în turn şi a făcut să răsune clopotele Catedralei Notre-Dame de Chartres. Campbell a murit în 1987, aflându-se în Hawaii, ţinutul de dincolo de valuri, la scurt timp după ce se terminaseră filmările la The Power of Myth. După moartea acestuia, l-am visat în felul următor:

Se făcea că mergeam pe unul dintre bulevardele New York-ului. La un moment dat, am cotit-o pe o stradă lăturalnică şi am ajuns la o uşă pe care nu erau trecute niciun număr şi nicio adresă. Urmând un imbold interior, am urcat pe o scară întunecată şi am ajuns la primul etaj, unde am intrat într-o cameră goală, în care l-am găsit pe Joseph Campbell. Am intrat şi m-am aşezat lângă el. Campbell avea în mână un clopot de sticlă, un fel de recipient alchimic, închis ermetic. Un norişor de vapori plutea peste nişte pulbere aflată pe fundul clopotului de sticlă, în care am privit amândoi, Campbell având pe buze acel zâmbet minunat, dat de starea de încântare pe care o trăia, zâmbet care îi lumina atât de des chipul. În timp ce priveam în recipientul de sticlă, vaporii au început să se învârtă încet şi să îmbrace culorile delicate ale curcubeului. Campbell mi-a făcut semn să privesc curcubeul format - Cauda Pavonis sau coada de păun, simbolizând uniunea alchimică - şi am fost ghidat să observ în el apariţia vieţii din îmbinarea forţelor misterioase, invizibile ale universului, acolo unde această manifestare colorată, la încheierea ciclului, se va întoarce, se va dispersa, dispărând, exact ca un vis.

În timp ce priveam amândoi cum ceaţa fosforescentă se rotea deasupra grămezii de pulbere de pe fundul recipientului, am observat cum, treptat, două corpuri minuscule deveneau din ce în ce mai vizibile, doi copii fermecaţi, cu corpurile de lumină aproape transparente. Erau lipiţi în zona taliei, precum gemenii siamezi. Din nou, am fost ghidat să înţeleg şi, fără să schimbăm vreun cuvânt între noi, că aceasta era o "uniune alchimică", un herald al unei vieţi noi, care tocmai începea pentru mine.

În 2010 mi-am încheiat activitatea la Midwestern State University din Texas şi am devenit membru al corpului profesoral şi şef al Catedrei de studii mitologice la Pacifica Graduate Institute din California. Acolo se află sediul unei biblioteci care conţine toate cărţile lui Joseph Campbell. Colecţia Joseph Campbell (găzduită recent de Biblioteca Publică din New York) cuprindea toate notiţele pe care Campbell le-a folosit de-a lungul timpului pentru a-şi pregăti prelegerile şi a-şi scrie cărţile - notiţe extrem de detaliate şi de precise, etichetate şi frumos organizate în fişiere - atât cele scrise de mână, cât şi cele bătute la maşină -, provenite din propriile lecturi şi din unele conferinţe la care a participat în Europa.

Anexa B de la sfârşitul cărţii prezintă o listă a cărţilor din biblioteca facultăţii, care tratează povestirile arthuriene ale Evului Mediu. În plus, am transcris şi o parte dintre comentariile cu note şi însemnări ale lui Campbell.

Un interes deosebit pentru mine îl prezintă teza de masterat a lui Campbell, depusă la Departamentul de limbă engleză şi literatură comparată al Universităţii din Columbia, pe 15 martie 1927, inclusă în această colecţie. Este intitulată "A Study of the Dolorous Stroke", o temă-cheie în povestirile arthuriene ale Evului Mediu, făcând trimitere la originile "Tărâmului pustiit". Întrucât nu a fost publicată anterior, includ în text şi această teză, aceasta fiind inclusă iniţial, în 1927, sub forma Anexei A. Subliniez faptul că nu s-au făcut modificări pentru actualizarea termenilor, ortografiei sau discursului cu scopul de a fi convenabil cititorului contemporan. Nu am să editez, de exemplu, cuvinte precum savage sau primitive man, termeni pe care, la urma urmei, Claude Lévi-Strauss i-a folosit (cu o impunitate evidentă), patru decenii mai târziu, în opera sa clasică, La Pensée sauvage.

În timp ce pregăteam această carte, am identificat trei idei majore în urma reflecţiilor pe această temă, toate bazate pe concepţia centrală conform căreia întreaga carieră a lui Campbell a avut ca punct de pornire studiile mitului arthurian.

Prima idee este că acele studii i-au deschis porţile către vasta şi bogata lume a mitologiei comparate. Perspectiva lui Campbell, în vara anului 1927, când a părăsit New York-ul pentru a-şi aprofunda studiile în străinătate, după ce tocmai terminase de scris "A Study of the Dolorous Stroke", era că originile povestirilor arthuriene trebuiau căutate în lumea indigenă a popoarelor celtice din Europa veche (galezi, bretoni şi irlandezi). Stabilirea acestor legături a constituit opera de-o viaţă a mentorului său de la Universitatea din Columbia, Roger Sherman Loomis. Însă, după aproape un an petrecut la Paris, unde a studiat limba franceză veche şi provensală, Campbell a plecat la München, unde, de mai bine de un secol, exista deja o abordare foarte diferită a literaturii Evului Mediu european. Şcoala germană, uneori etichetată ca fiind de factură orientalistă, în loc să se concentreze pe influenţele celtice ale Europei preromane şi precreştine, acorda o mai mare importanţă stabilirii rădăcinilor asiatice ale miturilor. O mulţime de cărturari şi-au dedicat eforturile explorării textelor persane, babiloniene, arabe şi hinduse, considerate a fi adevăratele surse ale miturilor. Această abordare îi plasa pe urmele filosofilor adepţi ai mişcării romantice germane (Schopenhauer, Schlegels şi, mai târziu, Max Müller), dar şi a lui Theodore Benfey care, în 1859, traducând un exemplar din Panchatantra, a demonstrat infiltrarea mitului hindus în literatura europeană a Evului Mediu, prin intermediul traducerilor în limbile arabă şi latină.

Timpul petrecut la München l-a determinat pe Campbell să-şi îndrepte atenţia spre Est, păstrându-şi totuşi această focalizare de-a lungul întregii sale cariere, fiind astfel impulsionat să înceapă studierea limbii sanscrite. În urma acestor studii a legat o prietenie strânsă cu indologul german Heinrich Zimmer, care părăsise în 1938 Germania nazistă şi care, în 1940, ţinea deja conferinţe în cadrul Universităţii din Columbia. După moartea prematură a lui Zimmer, în 1943, Campbell a ajuns să petreacă mai mult de un deceniu traducând şi editând cele patru cărţi despre mitologia şi arta indiană, pe care Zimmer le lăsase neterminate. Întâmplarea face ca tatăl lui Zimmer să fi fost la vremea sa un celebru savant fascinat de studiul tradiţiei celtice. Dacă punem la un loc cunoaşterea tatălui cu cea a fiului, vom putea înţelege esenţa abordării lui Joseph Campbell în identificarea originilor povestirilor arthuriene - atât din perspectiva mitologiei celtice, cât şi a celei orientale.

A doua idee esenţială este perspectiva lui Campbell conform căreia miturile arthuriene reprezintă prototipul "mitologiei străvechi", explicând că miturile nu trebuie luate literal, ci este necesar să fie interpretate ca metafore ale etapelor naturale ale creşterii şi evoluţiei spirituale sau, altfel spus, simboluri ale etapelor specifice procesului de individuaţie. Se pare că Campbell a descoperit influenţele interioare, psihologice ale miturilor în perioada decisivă a studiilor sale la München, care începe în noiembrie 1928 şi se încheie în primăvara lui 1929, când, înainte de întoarcerea la New York, unde a ajuns pe 23 august a aceluiaşi an, a călătorit la Constantinopol, trecând prin Grecia. Ulterior, Campbell a scris despre sinteza creatoare dintre psihologie şi mit, care a început să-l preocupe de pe când se afla la München:

"Descoperirea limbii germane a fost un adevărat eveniment în viaţa mea [...] Aspectul metafizic al lucrurilor pe care le studiam mi s-a revelat în timpul cât eram student în Germania. Am aprofundat mitologia şi, în special, mitologia medievală, exact în maniera de abordare a unui cărturar occidental. Apoi l-am descoperit pe Goethe, l-am descoperit pe Thomas Mann, l-am descoperit pe Jung şi, deodată, mi-am dat seama de dimensiunea mitică a acestor lucruri, că ele nu se reduc doar la forma academică. În consecinţă, am sentimente foarte profunde faţă de această ţară".

Cea de-a treia idee esenţială este că, studiind cartea clasică a lui Denis de Rougemont, Love in the Western World, Campbell identifică în această lucrare originile povestirilor arthuriene. Campbell a denumit amor acel fel special de iubire, care combina sexualitatea erosului cu agapē, iubirea caritabilă, milostivenia, punând un accent deosebit pe caracterul unic al relaţiei dintre două persoane. Aşadar, amor implică existenţa a două individualităţi distincte, ale căror vieţi sunt inspirate şi hrănite de relaţia dintre ele. În cadrul relaţiei, niciuna dintre persoane nu-şi pierde individualitatea şi, mai mult decât atât, ambele devin mai pe deplin ceea ce sunt cu adevărat - chiar mai mult decât ar putea deveni dacă nu s-ar avea unul pe celălalt, fără ca vreunul dintre ei să-şi sacrifice propria identitate.

Aceste trei idei esenţiale au o relevanţă covârşitoare pentru activitatea lui Campbell în ansamblu şi au luat naştere din cercetarea aprofundată a materialelor dedicate temei arthuriene, adunate într-o amplă antologie la biblioteca colecţiilor speciale de la Pacifica Graduate Institute şi în Arhivele OPUS. În ceea ce mă priveşte, am avut un interes deosebit faţă de exemplarul personal al poemului său preferat, Parzival al lui Wolfram von Eschenbach, dar şi de un mic studiu al poemului scris de Franz Rolf Schröder, intitulat Die Parzivalfrage (Întrebarea lui Parzival), publicat în anul 1925, pe care Campbell l-a achiziţionat, cel mai probabil, în timp ce se afla la München. Exemplarul lui Campbell din Parzival, pe lângă faptul că include câteva note preluate din cartea lui Schröder în format olograf, mai cuprinde şi numeroase sublinieri şi o bogată marginalia, de unde concluzionez că Die Parzivalfrage a avut o importanţă deosebită pentru Campbell, chiar dacă nu l-am găsit citat în niciuna dintre lucrările sale publicate despre povestirile arthuriene.

L-am auzit pentru prima dată pe Campbell depănând povestea lui Parzival la lumina lumânărilor în salonul unui hotel clădit în piatră, aflat undeva pe ţărmurile reci ale Bretaniei, într-o noapte superbă din timpul călătoriei pe care am făcut-o împreună în Franţa, după o cină pe cinste, cu stridii culese din golful pe care îl puteam vedea de la fereastra restaurantului. A fost o noapte de pomină, atât de emoţionantă încât un bătrân avocat din New York a izbucnit în lacrimi în momentul în care Campbell a învăluit micul nostru grup în vraja fără seamăn a cuvintelor sale. Probabil că l-am auzit pe Campbell spunând povestea lui Parzival de peste douăzeci şi cinci de ori de-a lungul tot atâtor ani, şi tot aş mai avea multe de învăţat din această carte a lui Franz Schröder.

Am citit Die Parzivalfrage, subliniind pasajele-cheie dedicate mitului ridicării la cer, pe care nu l-aş fi asociat niciodată cu poemul lui Wolfram, neauzindu-l analizat de Campbell. Schröder susţine că mitul este de origine iraniană, având variaţii ermetice, neoplatonice şi gnostice, care au legătură cu ridicarea la cer a sufletului după moarte sau care se manifestă în timpul transelor extatice vizionare care au loc uneori în timpul vieţii. Schröder ne direcţionează spre povestea lui Wolfram despre originile celeste ale Sfântului Graal - o temă pe care Henry şi Renée Kahane au dezvoltat-o cu mare succes în publicaţiile lor.

Apoi, când l-am rugat pe bibliotecarul care avea în grijă colecţiile speciale de la Pacifica (Richard Buchen, care mi-a fost de un inestimabil ajutor) să-mi trimită fotocopiile paginilor din exemplarul lui Campbell din Die Parzivalfrage, cu adnotările fine făcute de acesta cu creionul, am constatat că subliniasem exact aceleaşi pasaje pe care le subliniase şi Campbell. În acel moment am ştiut că sunt pe drumul cel bun şi că venerabilul maestru continua să îmi şoptească de dincolo de mormânt - la fel cum vocea lui Merlin este purtată de vântul care şuieră printre pinii din pădurile Bretaniei, după ce Vivian a aruncat vraja morţii asupra lui, ţinându-l prizonier pe bătrânul vrăjitor într-un turn de păducei înfloriţi.

În afară de Die Parzivalfrage a lui Schröder, mai sunt şi alte câteva documente-cheie din Colecţia Joseph Campbell care indică trecerea autorului de la perspectiva celtică la mitologiile orientale în aprofundarea temei arthuriene, o schimbare care a constituit elementul catalizator pentru o percepţie cu adevărat globală şi comparatistă asupra mitului în general şi asupra povestirilor Sfântului Graal în mod special, care a devenit emblematică pentru geniul său unic, capabil de această sinteză creatoare. Această schimbare poate fi observată pe parcursul mai multor pagini care conţin note foarte vechi (având sintagma "Lovitură dureroasă" ca notă subliniată), lucru ce indică impactul scrierilor lui Leo Frobenius asupra propriei sale opere. Există o pagină care dezvăluie acest proces în desfăşurarea lui, prezentând notele lui Campbell scrise în limba germană, care sugerează paralele între miturile paleolitice, eritreene, inuite, egiptene, nordice şi arthuriene, care se învârt în jurul unor teme precum "Călătoria în noapte pe mare" (Nachtmeerfahrt, preluată de la Frobenius şi Jung); "Învierea din morţi" (Wiedergeburt); "Lovitura dureroasă" şi "Lancea sângerândă"; miturile "Burţii balenei" (Walfisch mythe); "Regicidul ritual" (Rituelle Königsmord); "Lupta cu balaurul" (Drachenkampf) şi "Regele Pescar" din povestirile Sfântului Graal. Datarea unei alte pagini (în 1927) arată că aceste completări ale motivelor prezente în povestirile care au Graalul ca temă centrală nu fuseseră încă elaborate de Campbell în teza sa de masterat - totuşi, acestea începuseră să capete contur în momentul în care Campbell îşi încheia studiile la Columbia. Paginile ulterioare din acelaşi fascicul demonstrează clar influenţa pe care Frobenius a avut-o asupra sa, prezentând citate în limba germană, copiate din Das Zeitalter des Sonnengottes şi Und Afrika Sprach; în plus, în paginile finale ale fasciculului apare o notă despre Osiris, preluată din Wandlungen und Symbole der Libido, fapt care ne semnalează că exista deja interesul faţă de Jung.

Un alt indiciu al noilor influenţe estice ale lui Campbell în studiul mitologiilor Graalului îl reprezintă o pagină de note care au la bază ideile preluate dintr-o carte în limba franceză, scrisă de Basilide, Essai sûr la tradition celtique, care sugerează că bisericile caldeene şi celtice (l'Église chaldéenne şi l'Église celtique) s-au născut ambele din Biserica-Mamă din Ierusalim (l'Église-mère de Jérusalem) şi au fost unite prin sinteză (Le Saint Graal est le lien entre elles) de către Biserica Sfântului Graal din nordul Scoţiei. Aceste comparaţii trasate între extraordinara varietate de mitologii (neolitică; din Epoca Bronzului cretan, egipteană şi a Orientului Apropiat; greco-romană; celtică; nordică; hindusă; budistă; creştină) vor avea un ecou puternic în comentariile şi conferinţele lui Campbell despre povestirile arthuriene ce au ca temă centrală Sfântul Graal. În timp ce teza sa din 1927 arată interesul, la modă pe atunci, faţă de scrierile antropologice ale lui Sir James Frazer şi Jessie Weston - care se concentrau pe zeii fertilităţii asociaţi ciclurilor naturale, morţi şi renăscuţi în perioadele propice împerecherii şi pe timp de furtună -, concepţia lui Campbell se lărgeşte semnificativ pentru a îmbrăţişa o abordare de-a dreptul globală şi multiculturală a domeniului mitologiei comparatiste.

Fără îndoială, această tendinţă a fost alimentată şi încurajată de prietenia lui Campbell cu Heinrich Zimmer, din 1941 până în martie 1943, în anii exilului lui Zimmer din Germania nazistă. Zimmer a murit subit din cauza unei pneumonii (părerea lui Campbell fiind aceea că Zimmer o dobândise pe vremea când se afla în tranşeele Primului Război Mondial), "spre stupoarea şi imensa durere ale tuturor celor care îl iubeau". După moartea lui Zimmer, Campbell a întreprins eroicul demers de editare şi traducere a voluminoasei opere a marelui său mentor - o sarcină care a durat mai bine de treisprezece ani, pe care Campbell a numit-o "o muncă imens de grea, dar o adevărată încântare". Lucrarea cea mai importantă dintre acestea, ţinând cont şi de ceea ce ne interesează pe noi, fireşte, este The King and the Corpse, publicată pe 26 martie 1948, în ziua în care Campbell împlinea 44 de ani. Această carte include un capitol minunat, numit "Four Romances", care exemplifică abordarea comparatistă plină de talent şi prolifică a lui Zimmer a poveştilor lui Gawain, Lancelot, Merlin şi Yvain. În acest tip de abordare, sinteza creatoare a misticismului celtic şi oriental, care defineşte preocuparea lui Campbell faţă de tema arthuriană, este executată cu măiestrie şi graţie. Multe dintre materialele redactate la maşina de scris, pe care Zimmer le folosea ca suport pentru prelegerile pe care le-a susţinut despre aceste poveşti, se găsesc, de asemenea, în Colecţia Joseph Campbell.

Permiteţi-mi să închei cu o precizare legată de sursele pe care le-am folosit pentru selecţiile din opera lui Campbell, cele care stau la baza poveştilor şi comentariilor care se regăsesc în textul volumului de faţă. Am preluat din înregistrările audio ale unor conferinţe care ne-au fost puse la dispoziţie din Colecţia Audio Joseph Campbell de către Fundaţia Joseph Campbell. Dintre acestea enumăr: "Arthurian Tradition" (I.6.3), "The Grail Legend" (I.6.4), "The Forest Adventurous" (I.6.5) şi "Grail Mythology" (II.1.8). Am folosit, totodată, casetele audio ale înregistrărilor unor prelegeri rămase nepublicate, de asemenea stocate în Colecţia Joseph Campbell: L181 Esalen, L769 Holy Grail 1, L770 Holy Grail 2, precum şi din colecţia mea personală de casete înregistrate în timpul unui seminar intitulat "Myths and Mysteries of the Great Goddess", ţinut la Casa Maria din Montecito, California, în 7 aprilie 1983. În plus, am mai preluat material şi din transcrierea unei prelegeri numite "Psyche and Symbol", care mi-a fost oferită cu generozitate de David Kudler, precum şi fragmente din eseul lui Campbell "Indian Reflections in the Castle of the Grail", publicat în The Celtic Consciousness. În cele din urmă, am făcut referire şi la selecţii ale unor secvenţe înregistrate care nu au mai fost incluse în materialul final dat spre publicare, care se află în Colecţia Joseph Campbell, cu transcrieri realizate de Fundaţia Joseph Campbell. Scopul meu, în fiecare dintre aceste cazuri, a fost să păstrez nu numai integritatea prelegerilor originale, ci şi coerenţa relatărilor asociate cu poveştile individuale despre diverşii cavaleri plecaţi în căutarea Sfântului Graal. Aceasta a necesitat o anumită selecţie şi preluare din mai multe materiale de arhivă, astfel încât, de exemplu, povestea lui Parzival s-a conturat pe baza diferitelor surse preluate din materialele numite mai sus.

(Evans Lansing Smith)

Exces de sinceritate - Să urle, să ardă

 

Leslie Jamison
Să urle, să ardă
Editura Publica, 2020
Traducere din engleză de Anca Bărbulescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Exces de sinceritate

Nu citisem nimic de Leslie Jamison înaintea eseurilor publicate sub titlul Să urle, să ardă, traduse de editura Publica în excelenta colecţie Narator. Nu ştiu dacă a fost cel mai potrivit moment pentru această carte. De-a lungul lecturii m-am întrebat deseori acest lucru. Sinceritatea uneori brutală a autoarei, analiza pătrunzătoare, subiectele dureroase şi care ating cititorul în cele mai neaşteptate colţuri ale sufletului m-au determinat să mă opresc deseori, să reiau sau să revin asupra unui text. Cert este că simţi nevoia să diseci fiecare povestire, să o raportezi la tine şi la propriile tale experienţe de viaţă. Uneori când nu ştii despre ce vorbeşte autoarea - pentru că ţi se poate întâmpla şi acest lucru având în vedere background-ul tău diferit de cititor faţă de cel al scriitoarei - cuvintele sunt aşezate atât de bine încât te duci şi cauţi să afli despre ce este vorba pentru a-i putea pur şi simplu înţelege şi savura punctul de vedere asupra subiectului.

Cartea este structurată în trei părţi: prima vorbeşte despre formele pe care le poate lua singurătatea, a doua vorbeşte despre suferinţă, dar mai ales despre efortul artistului de a o surpinde în artă, în timp ce a treia parte este cea mai presonală dintre toate vorbind despre iubire, experienţa autoarei ca mamă vitregă şi, nu în ultimul rând, vorbeşte despre dependenţă. Nu sunt texte uşor de digerat pentru că analiza este fără milă şi fără scuze mai ales atunci când vorbeşte despre ea însăşi.

Din prima parte a cărţii cei mai mulţi cititori au rezonat cu povestirea 52 Blue, povestea unei balene albastre altfel şi din acest motiv, probabil foarte singură. Pe mine m-a afectat, însă, mai mult Viaţa sim. Poate ca urmare a pandemiei şi a izolării, poate pentru că de data aceasta autoarea ne vorbeşte despre oameni care aleg să trăiască o viaţă paralelă în virtual pentru a contracara greutăţile de fiecare zi, poate pentru că nu mi-am dorit niciodată să-mi creez cont pe o platformă gen Second Life - nu am o explicaţie simplă pentru a transmite altora de ce mi s-a părut mai interesantă această povestire decât altele din această secţiune.

Eseul care dă titlul volumului mi-a plăcut cel mai puţin din întreaga carte. Probabil pentru că este întrucâtva mai opac şi mai tehnic. În schimb, toate celelalte - Sus în Jaffa, Nici o limbă nu poate spune şi Expunere maximă mi s-au părut pur şi simplu geniale. Prin Sus în Jaffa înţelegem că atunci când vizităm o ţară marcată de conflict nu-i putem surprinde esenţa şi nici nu-i putem înţelege locuitorii şi viaţa pe care o trăiesc. Ignorăm de regulă toată durerea şi vedem doar paradisul tropical pe care ni-l vând pliantele şi agenţiile de turism. Pentru că, remarcă autoarea, "orice paradis e posibil prin intermediul orbirii". Expunere maximă ridică problema implicării artistului în viaţa subeicţilor săi. Are dreptul artistul să intervină? Poate face artă din vieţile altora? Este etic şi moral să o facă? Aduce plus valoare operei şi poate fi acest lucru suficient? Jamison ne atrage atenţia asupra faptului că şi artiştii sunt oameni cu emoţii şi sentimente. Annie o fotografiază pe Maria de-a lungul a 26 de ani şi de călătorii în Mexic. Prin faţa camerei trec vieţile câtorva generaţii, prin spatele camerei şi viaţa fotografei trec dramele familiei Mariei pentru că implicarea devine, la un moment dat, inevitabilă. În contra-exemplu ni-l aduce pe fotojurnalistul sud african Kevin-Carter care în 1993 avea să facă o fotografie devenită celebră: cea a unui copil scheletic care se târa pe jos către un centru de ajutorare ONU, în timp ce în spatele lui aştepta un vultur. Fotograful a obţinut numeroase premii, dar faptul că doar a fotografiat fără a se implica l-au dus într-un final la depresie şi apoi la sinucidere. În biletul lăsat scria: "Durerea vieţii depăşeşte bucuria în asemenea grad încât bucuria nu mai există". Nu ştiu dacă există un raspuns universal valabil pentru acest gen de dilemă.

A treia parte este scrisă într-o notă foarte personală şi de aceea, probabil, mi-a creat momente inconfortabile. Mi-am descoperit limitele de mic burgheză în raport cu dependeţa altora, m-am confruntat cu propriile idei preconcepute, m-am întrebat dacă am avut curajul să privesc vreodată atât de profund în mine şi să mă analizez cu atât de multă duritate şi sinceritate crudă cum o face Jamison. Probabil că nu.

Dintre toate eseurile cel mai mult mi-a plăcut Nici o limbă nu poate spune. Titlul vine dintr-o scrisoare a unui căpitan unionist adresată fratelui său după Antietam, una dintre cele mai importante şi sângeroase bătălii din timpul Războiului Civil american. Eseul are ca punct de plecare o expoziţie cu fotografii din timpul Războiului Civil deschisă în 2013 odată cu inaugurarea Muzeului Metropolitan de Artă din New York. Leslie Jamison se întreabă dacă fotografia poate transmite mai mult decât alte arte, dacă poate oferi ceea ce mintea nu poate cuprinde pe deplin: tragedia şi suferinţa născute din război. Pot fi considerate frumoase aceste fotografii? Sunt mărturii pe care privitorul se poate baza? Această ultimă întrebare este pusă pentru că unele fotografii din Războiul Civil s-a aflat ulterior că au fost regizate. Este celebru cazul lui Alexander Gardner care pentru a realiza fotografia intitulată Sălaşul unui trăgător rebel, Gettysburg, a mutat cadavrul într-un cadru mai de efect.

Există un moment în care privitorul îşi pierde obiectivitatea atunci când priveşte fotografiile unei tragedii. Există un detaliu, o figură sau un cadru care ne atinge, ne facem să înţelegem în mare măsură tragedia pe care o privim. Din expoziţia de la Metropolitan şi nu doar pentru Jamison ci şi pentru cititorul doritor să înţeleagă o astfel de fotografie este cea despre care ne vorbeşte la sfârşitul eseului şi care îi aparţine lui William R. Mudge, soldat unionist şi fost fotograf.

Nu poţi rămâne indiferent în faţa acestor eseuri. Şi pe parcursul lor realizezi că citatul din Terenţiu care spune că "Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin" este autosuficient şi pe undeva naiv. Pentru că de-a lungul anilor oamenii au găsit atât de multe metode noi şi crude de a se răni unii pe alţii, dar şi pe ei înşiş, încât ştii că nu poţi cuprinde şi înţelege toate formele şi suferinţele posibile. Volumul acesta te duce în cotloanele întunecate ale naturii umane, dar în acelaşi timp este plin de compasiune şi umanitate. Te face să priveşti lumea un pic altfel şi să fii recunoscător pentru ceea ce ai.