Cunosc un doctor foarte bun / Prietenia - prefaţă la Cunoşti un doctor bun?

 

Dr. Mircea Pavel
Cunoşti un doctor bun?
Editura Vremea, 2020
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cunosc un doctor foarte bun

S-a scris de secole, despre viaţă şi moarte, s-a scris în fel şi chip, şi totuşi, câte n-ar mai fi de spus?

Gândul acesta este doar o frântură din monologul pe care autorul nostru îl va fi ţesut în mintea sa cu mult înainte de a se fi decis să-l dezvolte acum, după mulţi ani, într-o carte. Nu este gândul - nici miza - unui ins orgolios. Este doar o întrebare iscată probabil dintr-o îndoială timidă, dar stăruitoare. Una abia schiţată, căci altminteri, spusă mai apăsat, ar fi putut suna mai tare decât ar fi dorit însuşi autorul. Or, Mircea Pavel, autorul despre care vorbim, cu toate că n-a făcut din scrisul său o îndeletnicire secundară, este un om rezervat. Constantă, dar în acelaşi timp discretă, aceasta s-a vădit a fi prin indubitabila-i consubstanţialitate morală la fel de angajantă pentru el precum a fost dintotdeauna medicina. Care nu numai că l-a cucerit ca practică profesională, dar i-a pus la îndemână teme provocatoare într-un câmp de meditaţie nelimitat.

De altfel, ce experienţă să trăiască un om, mai radicală, mai profundă, ce responsabilitate mai copleşitoare decât aceea de fi implicat cu toată fiinţa sa intelectuală, morală, emoţională în şansa la viaţă şi în salvarea de la moarte a celorlalţi? Faptul însuşi de a dezghioca din durerile facerii cu iscusinţa propriilor mâini prima suflare, prima pâlpâire de viaţă a unui nou-născut - nu a unuia, a generaţii întregi de nou-născuţi -, trebuie să fi sădit în sufletul său un sentiment nemăsurat al forţei, al împlinirii şi perpetuităţii. Pe de altă parte, însă, şi o înţelegere intimă, dar niciodată resemnată a vulnerabilităţii făpturii noastre pământeşti în faţa vieţii şi a morţii, deopotrivă.

În tensiunea acestor evenimente majore - şi prea puţin în răgazul dintre ele -, şi-a împlinit autorul nostru destinul, construindu-se pe sine cu certitudinea că singurul subiect pe care poate fi stăpân cu adevărat este propria conştiinţă.

Astăzi, doctorul şi omul întâmpină fiecare zi fiecare zvâcnire a prezentului cu amintiri personale, de parcă acest prezent s-ar cere permanent prefirat, examinat, evaluat şi validat din perspectiva trecutului. Memoria şi istoria sunt, de altfel, fundamentele scrierii sale autobiografice.

Am citit Cunoşti un doctor bun?, cartea prietenului meu, nu doar cu plăcută surpriză, dar şi cu un fel de duioşie, ca să spun aşa, recunoscătoare, date fiind numeroasele episoade revelatoare povestite de el, începând cu adolescenţa, cu stagiul militar, trecând prin anii de stagiatură ca doctor la ţară şi continuând cu cei ce au însemnat momentul de vârf al carierei sale la spitalul Elias din Bucureşti. Emigrarea în Germania - gest fatal determinat de obstinaţia de a-şi salva din ghearele morţii soţia bolnavă - încheie perioada comunistă românească fără a-i întrerupe însă contactul cu ţara. Istoria personală a fost şi rămâne legată în continuare de istoria ţării natale.

Dar ce memorie bogată şi meticuloasă are autorul! Ce document valoros pentru sociologi, pentru antropologi, pentru cercetătorii istoriei recente această carte! Ce lecţie de istorie pentru tineri! Momente de cumpănă ale societăţii româneşti, călcată în picioare şi împinsă cu brutalitate de comunişti în râpa istoriei, sunt surprinse şi comentate nu doar din perspectiva unui observator implicat, cunoscător al naturii umane, dar şi din cea a românului abuzat din tinereţe până la bătrâneţe de un regim preocupat să instituie şi să perfecţioneze răul social. Sunt aduse rând pe rând sub reflector colectivizarea forţată, medicina rudimentară, dogmatismul individual şi instituţional, relaţiile interumane viciate, pacienţii şi concetăţenii, corupţia ştabilor, obiceiurile rurale şi urbane, alterarea caracterelor, schimbarea mentalităţilor, cinismul activistic şi prostia, ridicolul şi derizoriul, navetismul, denaturarea limbii, dictatura sloganurilor şi propaganda. Toate sunt înregistrate cu metodă de Mircea Pavel, în stilul unei anamneze care îl conduce negreşit la un diagnostic. Iar el este - şi ştie că este - un bun diagnostician. Înzestrat, trebuie să spunem, cu talent literar.

Există o exigenţă în cartea aceasta, într-un fel utopică dar plină de dramatism, pe care Mircea Pavel o maschează, probabil din modestie, când cu ironie şi autoironie, când cu o căldură totuşi neiertătoare, căci nu există defect - uman ori instituţional - pe care, detectându-l, să nu-l arate cu degetul şi, ca urmare, să nu dorească a-l îndrepta. Calităţi ce nu l-au părăsit nici în perioada dificilă a emigrării, nici după stabilirea definitivă, ca medic, în Germania. Oricum, în orice moment şi oriunde s-ar fi aflat, a fost în gardă şi o urgenţă l-a mânat mereu spre România. Ea a răzbit totul: distanţele şi timpul, covârşitoarea prezenţă a Germaniei în care s-a naturalizat, inevitabila irosire de sine pe mărunţimile zilelor, dar şi neliniştirile fireşti aduse după sine de lumea noastră mereu în schimbare. La drept vorbind, l-a răzbit şi pe el, târându-l după ea toată viaţa într-o iubire pe cât de imposibilă pe atât de întemeiată şi imperioasă. Iar el nu-i pretinde decât un lucru acestei Românii: să nu devină şi în actuala ipostază democratică o ţară născătoare de dezmoşteniţi!
 
 (Angela Martin)

Prietenia

Cred că prietenia este o stare de spirit încă mai misterioasă decât iubirea. Pentru că ea leagă - fără explicaţii - printr-o empatie care poate dura decenii întregi, oameni care pot fi deosebiţi în multe privinţe. Noi eram scriitori, ei erau amândoi doctori. Eram două perechi tinere, cam de aceeaşi vârstă, care ne întâlneam din când în când, de fapt surprinzător de des, pur şi simplu ca să stăm de vorbă. Nu-mi mai amintesc ce spuneam eu sau Romi, sau Viorica, dar ţin minte cu uimitoare acurateţe - dovadă că m-au impresionat - povestirile lui Mircea Pavel. Erau întâmplări din viaţa lor de medici de ţară sau relatări şi comentarii ale unor întâmplări din marele spital bucureştean unde ajunsese în cele din urmă, dar ceea ce le făcea interesante şi atractive era faptul că - indiferent dacă erau dramatice sau pline de haz - aveau întotdeauna semnificaţii care se prelungeau dincolo de interesul personal şi făceau cercuri-cercuri luminând sensuri sociale, psihologice, politice.

Citesc acum cu emoţie şi admiraţie felul în care povestirile de atunci au devenit pagini ale unei cărţi semnate de Dr. Mircea Pavel. O carte fascinantă despre destinul dramatic şi complicat al unui om de o mare forţă interioară care, de-a lungul unei întregi vieţi, nu a încetat şi nu a obosit să lupte, să-şi facă datoria şi să privească cercetător lumea din jurul său. În circumscripţiile satelor ardeleneşti din anii colectivizării, în spitalele bucureştene din anii 1980 sau în clinicile germane unde şi-a încheiat cariera, şi-a urmat chemarea şi talentul de doctor bun şi a privit cu acelaşi spirit critic, cu acelaşi umor şi cu aceeaşi dorinţă de a înţelege oamenii şi relaţiile dintre ei, în mediile şi societăţile lor diferite.

Cunoşti un doctor bun? - o carte a unui destin dar, în egală măsură, o carte despre o epocă.

(Ana Blandiana)

Prolog la Proiecte globale 2045

 

Daniel Estulin
Proiecte globale 2045
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prolog

Ca să o cităm pe Jane Wilde Hawkins: "Când ne luăm la trântă cu soarta, nu mai contează decât problemele universale - viaţa, supravieţuirea şi moartea." Întrebarea la care trebuie să răspundem urgent este dacă, atunci când se va confrunta cu auto-distrugerea, specia umană va fi suficient de înţeleaptă ca să-şi schimbe destinul, înlocuind paradigma actuală distructivă, care încearcă să consolideze un imperiu mondial şi să rezolve conflictele geopolitice prin război, cu un exemplu moral care să inspire imaginaţia şi să dea în acelaşi timp speranţă omenirii.

Avem exemplul moral al unor mari vizionari, precum cardinalul Nicholas de Cusa, Leonardo da Vinci, Johannes Kepler, Gottfried Wilhelm Leibniz, Simon Bolivar "El Libertador", preşedintele Benito Juárez García, Gandhi, care inspiră omenirea prin moştenirea lor şi ilustrează această calitate nemuritoare a realizărilor obţinute dincolo de moartea persoanei în cauză. Dacă leadership-ul este moral, atunci oamenii îşi vor dezvolta curând tipul de conştiinţă capabil de a respinge răul şi de a căuta perfecţiunea şi auto-perfecţionarea.

Nu va fi uşor să realizăm această schimbare. Nu este uşor, dar dacă ar fi fost uşor, oricine ar fi făcut-o. Este lumea noastră! Nu trebuie să permitem ca actuala stare a problemelor globale să ne deprime în ansamblu, ca umanitate. Nu trebuie să lăsăm istoria să ne distrugă. Ar fi bine să facem o promisiune solemnă: Să ne pregătim cât mai bine pentru a înfrunta cataclismele globale cu demnitate, cu hotărâre neclintită şi cu forţă.

Trebuie să facem o declaraţie de principii. Aceştia suntem noi! Asta este ceea ce reprezentăm! Ne vom apăra până la capăt prezentul şi viitorul, căminul nostru planetar, viitorul copiilor şi al nepoţilor noştri. Ne vom apăra până la capăt dreptul de a trăi în pace. De a putea să ne simţim protejaţi în casele noastre, pe străzile noastre, în oraşele şi în ţările noastre. De a putea să ne educăm copiii şi de a pune la baza acestei educaţii exemplul eroilor, nu al pedofililor, asasinilor, traficanţilor de droguri, degeneraţilor şi sadicilor. Trebuie să credem în ceva. Să năzuim spre ceva mai bun. Să lucrăm în libertate şi cu inspiraţie, pentru a îmbunătăţi viaţa tuturor oamenilor pe fiecare kilometru pătrat de spaţiu luat naturii. Dacă nu vom acţiona cu înţelepciune, dacă nu vom avea o ideologie, dacă vom fi lipsiţi de cunoştinţe tehnice şi ştiinţifice, nu vom putea construi o lume mai bună.

Trebuie să refacem sentimentul de apartenenţă al omenirii la vastul univers care ne înconjoară, să refacem misiunea oamenilor de a clădi o existenţă mai frăţească, mai bună, care să-şi asume răspunderea şi faţă de celelalte specii. Trebuie să acţionăm fără greş şi neclintiţi pentru a construi viitorul umanităţii, chiar dacă vom muri cu mult înainte de a ne fi îndeplinit misiunea.

Natura umană este sinonimă cu căutarea excelenţei. Dorim să lăsăm ceva pentru generaţia următoare sau pentru cea de după aceea, să le dovedim că am existat, să le arătăm ce am făcut la vremea noastră pe planeta Pământ. Acesta este impulsul care se află în spatele catedralelor, al piramidelor, al Marelui Zid Chinezesc şi al multor altor lucruri pe care le-am creat noi, ca omenire colectivă, de-a lungul existenţei noastre.

Când facem lucruri din motivele cele mai autentice, din motive de care beneficiază întreaga omenire, obţinem realizările cele mai importante. Motivul real pentru care am decis să mergem pe Lună, după cum a spus John F. Kennedy, nu a fost fiindcă era uşor, ci fiindcă era greu.

În sfârşit, aş dori să spun că noi suntem viitorul. Ştim că suntem unici prin scânteia noastră divină de raţiune. Oligarhia poate avea averi de trilioane de dolari, dar nu va fi niciodată nemuritoare, deoarece acţionează împotriva intereselor umanităţii. Pe de altă parte, noi putem atinge nemurirea făcând ceva măreţ: gândind şi muncind în numele binelui comun.

Se spune că niciun om nu este mai bun decât ceea ce spune, că niciun politician nu-şi poate depăşi discursul, dar am ajuns într-un moment în care discrepanţele pun în pericol destinul omenirii. Ideea, cuvântul şi acţiunea sunt unităţile indispensabile ale societăţilor cu gândire progresistă pe care nu trebuie să le distrugem, dacă vrem să depăşim existenţa individuală trecătoare şi să ne gândim la "tărâmul comun al cuvântului: patria noastră", aşa cum scria Enrique Gonzales Rojo.

Deşi în jur se adună nori negri şi grei, eu privesc spre viitor şi văd motive de speranţă. "Apropierea de un munte măreţ este o binecuvântare amestecată", spunea Edward Said. "Te bucuri de abundenţa păşunilor sale şi de pantele lui", dar în acelaşi timp nu poţi să vezi niciodată unde te afli, sub umbra cărei măreţii sau în îmbrăţişarea confortabilă a cărei siguranţe. Da, există speranţă.

Un altfel de Pygmalion - Madame Claude

 

William Stadiem
Madame Claude
O lume secretă a plăcerii, privilegiilor şi puterii
 Editura Corint, 2021
Traducere din limba engleză de Claudia Roxana Olteanu
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Un altfel de Pygmalion

Acum ceva vreme am citit cu mare plăcere cartea lui Ian Graham, Vieţi scandaloase. Curtezane, concubine şi amante celebre, apărută la Polirom. Nu m-am gândit atunci că povestea femeilor fatale / rău-famate (depinde din ce unghi le priveşti) ar putea fi completată şi de povestea la fel de fascinantă a matroanelor celebre, a celor care s-au aflat în spatele celei mai vechi meserii din lume. Am realizat cât de interesantă şi antrenată se poate dovedi o astfel de biografie când am dat peste cartea Madame Claude apărută la editura Corint. Trebuie să recunosc că m-a prins complet şi s-a dovedit un companion excelent pentru zilele acestea nu tocmai luminoase. William Stadiem, autorul cărţii, face o treabă foarte bună şi pentru că nu îşi ascunde propria simpatie faţă de personajul său. Cititorul se bucură de o carte caldă, amuzantă şi în acelaşi timp sugestivă când vine vorba de relaţia dintre putere, bani şi sex.

Înainte de această carte nu auzisem de Madame Claude. Aşadar, cine a fost Claude cunoscută şi ca Madame de la Republique? Fernande Grudet s-a născut la Angers în 1923. Originile nobile invocate de ea s-au dovedit a fi false. Fernande nu era frumoasă, nu se pricepea să practice prostituţia, dar era inteligentă, dură, o mare admiratoare a mafiei corsicane, ca şi a rafinamentului şi clasei aduse de bani şi putere. Detaliile vieţii ei personale nu sunt foarte cunoscute pentru că cea mai importantă calitate i-a fost discreţia. Nu avea prieteni apropiaţi, nu scria scrisori şi era foarte retrasă. Era un mister, un subiect de bârfă, dar, după cum remarcă autorul: "niciodată subiect al presei de scandal". Marea realizare a acestei femei a fost transformarea sexului într-o marcă de lux. Madame Claude nu se considera şi nici nu era o matroană de bordel în stilul clasic. Pentru a deveni o fată a lui Claude sau o Claudette nu era suficient să fii bună în pat. Trebuia nu doar să fii frumoasă, ci să ai stil, educaţie, discreţie şi şarm. Fetele treceau printr-un proces dur de selecţie care se întindea pe o perioadă destul de lungă de timp. De asemenea, aceasta plătea dacă era nevoie, lecţii de limbi străine, echitaţie sau ski, operaţii estetice sau dentare. Nici client nu îi putea fi oricine. Numărul lui Claude era extrem de greu de obţinut, să îl ai era deja un semn al statutului de care te bucurai în societate. Printre clienţii şi prietenii ei se numărau membri ai familiilor Kennedy şi Rothschild, şefi de state, vedete de cinema celebre în epocă, cum ar fi Alain Delon sau Marlon Brando, dar şi mulţi, mulţi alţii.

Înainte de strâmba din nas vă spun că toată cariera acesteia s-a desfăşurat în Franţa, în anii 1970-1980, într-o perioadă în care atitudinea francezilor era mult mai relaxată faţă de sex şi de scandalurile sexuale ale puternicilor zilei. Multe dintre fetele lui Claude reuşeau să se căsătorească bine sau să-şi construiască o carieră în alt domeniu după ce cunoşteau prin intermediul meseriei oamenii potriviţi. Claude nu accepta drogurile. Era epoca de dinaintea apariţiei HIV, a feminismului, o epocă în care femeile nu visau la o carieră obişnuită, ci la un prinţ care să le descopere şi să le ia de nevastă sau să le transforme în vedete de cinema. Geniul lui Claude a constat în folosirea telefonului ca mijloc de intermediere a întâlnirilor pe de o parte şi prin studierea şi realizarea profilului clienţilor pe de altă parte. Fiecare primea ceea ce îşi dorea dacă plătea preţul potrivit. În acelaşi timp, orice fată putea pleca oricând sau putea refuza un client dacă se simţeau inconfortabil. Practic, Madame Claude a creat conceptul de call girl.

Un capitol destul de tulbure din viaţa lui Madame Claude îl reprezintă relaţiile acesteia cu mafia corsicană şi serviciile secrete. Nu este foarte clar dacă secretele dezvăluite în aşternuturi erau raportate apoi serviciilor secrete franceze sau israeliene. Nu ştim dacă afacerea ei s-a bucurat de protecţia corsicanilor sau doar de a statului. Cert este că, în perioada ei de glorie, Claude a fost cea mai puternică femeie a epocii pentru că putea să le ofere puternicilor zilei tot ceea ce aceştia îşi doreau la un nivel diferit de tot ceea ce existase până la ea. Dar, după apogeu a urmat, evident, declinul. Cauzele acestuia au fost complexe: pierderea protecţiei oamenilor de stat, schimbarea mentalităţii vis-à-vis de sexul contra cost şi neadaptarea personajului nostru la această schimbare.

Mi-a plăcut mult de tot povestea de viaţă a lui Madame Claude chiar dacă este vorba de ceea ce numim "o poveste scandaloasă". Totodată am remarcat, poate cu cinism, diferenţa dintre o Claudette şi o starletă din zilele noastre, de multe ori vulgară, lipsită de educaţie şi siliconată excesiv. Bănuiesc că această carte ar stârni reacţii radicale din partea aripii dure a feminismului sau a puritanilor, dar eu cred că nu putem schimba trecutul. Cred că trebuie să-l studiem în toate aspectele sale şi să-l privim cu relaxare şi înţelepciune. Madame Claude a fost un fenomen al unei alte epoci de mult apuse, dar din care cei din zilele noastre ar putea învăţa câte ceva. Dacă ar fi să-i reproşez ceva autorului este faptul că romantizează un pic prea mult povestea, lăsând la o parte aproape complet detaliile sau momentele mai puţin flatante. Este conştient de acest aspect atunci când vorbeşte despre "paradoxul francez" - deşi mănâncă gras şi multe deserturi francezii par să nu se îngraşe ca americanii. Răspunsul cardiologului este relevant: "Pe cei morţi nu-i vedeţi". Madame Claude a devenit de-a lungul anilor o legendă şi, ca majorităţii legendelor, i se iartă sau estompează păcatele. Vă mai spun, în final, că Netflix a făcut un film despre viaţa lui Madame Claude care urmează să fie lansat în curând.

Răul pe care oamenii îl pot face - Atentate şi crime politice în istorie

 

Mihai Manea
Atentate şi crime politice în istorie
Editura Meteor Press, 2021
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă - Răul pe care oamenii îl pot face...

În piesa sa despre Iulius Cezar - un personaj pe care, deloc întâmplător, vă previn că imediat îl veţi (re)întâlni şi aici, în paginile ce urmează - William Shakespeare scria unele cuvinte care, până astăzi parcă, îşi aruncă lumina (sau umbra) asupra fiecărei acţiuni umane: "Răul pe care oamenii îl pot face trăieşte şi după ei / Pe când lucrurile lor bune, cel mai adesea, intră în pământ odată cu oasele lor."
Oare aşa să fie?

De fapt, cu toţii avem convingerea că lucrurile, din fericire, nu se petrec mereu după această reţetă. Frazele lui Shakespeare sunt (sperăm cu toţii!) mai curând expresia unei amărăciuni pasagere, proprie unei drame istorice cu final cunoscut, decât o filozofie ontologică, aplicabilă tuturor faptelor vieţii.

Mai presus de toţi, cred că tocmai învăţătorii şi profesorii (de orice specializare ar fi ei şi de orice nivel) sunt cei care au un preaplin de argumente împotriva acestor cinice idei. Adică, cine şi-ar mai dori să devină profesor dacă într-adevăr ar crede că nicio învăţătură de bine nu trece dincolo de termenul fatalmente mărginit al vieţilor noastre? Ce anume (bun) să-i mai înveţi pe tineri dacă ai convingerea că această învăţătură e oricum inutilă, de la bun început, şi că natura umană (care, rezultă, e rea prin ea însăşi) va scoate la iveală tot ce este mai urât în fiecare dintre noi? În fine, mai simplu spus, cum să mai fii profesor sau învăţător atunci când - după logica acestor sentinţe shakespeariene - nicio faptă bună nu supravieţuieşte celui care a făcut-o?

Ei bine, întâmplarea face că sunt deja aproape 25 de ani de când am avut ocazia de a-l întâlni pe autorul paginilor ce urmează: dl. Mihai Manea, profesor de istorie, autor de manuale în specializarea sa, mentor sau ghid al multor generaţii de profesori, un om căruia îi place să afle noi nişe ale imensei istorii globale şi, mai ales, îi place să o împărtăşească tuturor celor care-i ies în cale, fie ei elevi sau cititori.

Cunoscându-l în aceste condiţii - ca pe un om dedicat, prin vocaţie şi carieră, transmiterii cunoaşterii istoriei - am fost cu atât mai surprins atunci când am primit textul cărţii de faţă.

Dar a fost o surprindere plăcută: pentru că şi eu, asemenea autorului, împărtăşesc o fascinaţie pentru acele niciodată anunţate şi mereu prezente lebede negre ale istoriei care sunt atentatele politice. Atât de mult din istoria noastră se datorează acestor incidente, încât este imposibil să le treci cu vederea.

Iar Mihai Manea exact acest lucru îl face: nu numai că nu le trece cu vederea, ci chiar ni le propune, într-o recapitulare inevitabil parţială, pe unele dintre cele mai importante (prin consecinţe) astfel de evenimente ale istoriei mondiale. Are, oare, rost să vorbim despre ce şi cum ar fi fost istoria fără aceste atentate? Cu siguranţă, nu! Jocul contrafactualului - ce s-ar fi întâmplat dacă - e delicios, dar în condiţiile de faţă primul pas, obligatoriu, este cel fixat de autor: anume, ce s-a întâmplat în realitate, când şi de ce. De aici începe, într-adevăr, cunoaşterea istoriei cu majusculă.

Face, oare, parte crima din natura umană?

S-ar spune că da - pentru că la temeiul Bibliei noastre, în Vechiul Testament şi mai apoi în Noul, crimele sunt surprinzător de multe. Un purist al gândirii biblice ar spune că natura noastră, prin ea însăşi, şi-a dovedit decăderea nu odată cu izgonirea lui Adam şi a Evei din Rai, ci mai ales odată cu fratricidul dintre Cain şi Abel. Care au fost motivele pentru care doi fraţi se omoară, acolo? Care sunt motivele pentru care doi fraţi - azi, în lumea noastră - se pot hăitui unul pe altul (în justiţie, în cel mai bun caz)?

Fiind imperfectă, natura umană naşte inevitabil pasiuni. Şi, de când omul a înfiinţat primele aşezări sedentare - altfel spus, după prima mega-revoluţie a trecutului comun, aşa-numita "revoluţie neolitică", în care am învăţat să plantăm seminţe şi să avem, vreme de luni bune, răbdarea de a le culege rodul - tot de atunci a început şi cursa inerentă între indivizi, clanuri, mai apoi popoare sau state. Pentru ce ne-am luptat? Pentru ceea ce ne luptăm şi azi: pentru o lărgire a puterii noastre. Pentru o bucată de pământ în plus. Când ai acea bucată de pământ, te lupţi pentru un titlu. Când ai acel titlu, te lupţi pentru o funcţie. Când ai acea funcţie, te lupţi pentru una mai înaltă. Când ai acea funcţie mai înaltă, te lupţi împotriva celor care - ademeniţi de aceeaşi aromă a puterii căreia şi tu i-ai cedat altădată - vor să-ţi ia locul.

Şi roata istoriei merge mai departe, la nivel de indivizi sau state.

Diferenţa dintre atentate şi crime nu e atât de clară pe cât se crede

De fapt, în istorie, diferenţa dintre atentate şi crime n-a fost niciodată foarte clară: victimele sau partizanii victimelor vor vorbi mereu despre o crimă şi o vor descrie ca atare (vezi partizanii dintotdeauna ai amiralului Coligny, protestantul francez omorât de catolicii francezi în secolul al XVI-lea), după cum se înţelege că tabăra adversă, mereu, evită cuvântul crimă şi pune în loc atentat, regicid, lovitură de stat, revoluţie etc. La acest capitol noi, românii, suntem deja "vaccinaţi": nostalgicii lui Nicolae Ceauşescu, cei care se adună în fiecare ianuarie în cimitirul Ghencea, spun că, în decembrie 1989, personajul lor a fost doborât prin "crimă" şi prin "trădare". În paralel, în fiecare final de decembrie, România aniversează, în mod oficial, "începutul revoluţiei române" şi "doborârea dictaturii ceauşiste" etc.

Aşadar, indiferent de ceea ce spun manualele tuturor ţărilor (şi mă refer aici la cele democratice, precum România de azi), adevărul nu e niciodată sanctificat. Versiunile alternative vor exista mereu. Exemplu (vezi în paginile următoare): nici azi nu ştim cum anume, în ce fel şi prin cine s-a produs atentatul împotriva omului politic şi prim-ministrului român Barbu Catargiu (în anul 1862). Altfel spus, România modernă e clădită pe un atentat politic pe care nu l-am elucidat în mai bine de 150 de ani!

Învaţă oamenii ceva din istorie?

Întâmplarea face ca, în zilele în care scriam această prefaţă, cu plăcere citind noi şi noi pagini din cartea ce urmează, să fi fost ajuns din urmă de o oribilă veste, la un final de săptămână francez: într-o localitate din nord-vestul Franţei, nu foarte departe de Paris, un profesor de istorie, pe nume Samuel Paty, a fost decapitat de un tânăr musulman (cecen, cu cetăţenie rusă - avea să spun Poliţia) pentru că le arătase, unor elevi liceeni, cu titlul de exemplu privind libertatea presei, nişte caricaturi cu Mahomed.

Mai recitiţi, odată, paragraful de mai sus. Un profesor omorât de unul (unii?) dintre cei care doresc să impună legea islamică, şaria, în Franţa, în ţara care a iniţiat drepturile omului, pentru faptul de a fi arătat, unor elevi, o caricatură cu un personaj religios.

În momentul în care am aflat această ştire (au fost două-trei zile, în Franţa, în care numai despre asta s-a vorbit, în detrimentul omniprezentului covid-19!) mi-am adus, oarecum instinctiv, aminte de un alt profesor de istorie: românul Nicolae Iorga, profesor universitar (apare în paginile de mai jos), care a fost asasinat, cu gloanţe de pistol, în noiembrie 1940. Ucigaşii lui, nişte tineri legionari de extremă dreapta, care doreau să facă din România o ţară ca "soarele sfânt de pe Cer".

Între noiembrie 1940 şi octombrie 2020 sunt, aproape precis, 80 de ani. Adică o viaţă de om. Sau, cum ar spune istoricii, trei sau patru generaţii, într-o comunitate.

Oare, între cele două crime s-a schimbat ceva? Mersul istoriei înseamnă, obligatoriu, "evoluţie"? Există vreo linie dreaptă între aceste incidente ale istoriei? Sau, la drept vorbind, sunt acestea "incidente"? Sau sunt ele inerente naturii umane?

Şi, astfel, pentru unii, cercul se încheie!

O recapitulare necesară

Ceea ce ne oferă autorul, aici, este o impresionantă recapitulare a unor atentate politice care au schimbat istoria lumii. Da, unii le-au spus "crime"; alţii le-au negat, pur şi simplu. Indiferent de cum le numim, istoria noastră, a tuturor, nu ar fi fost aceeaşi fără ele. E bine să le recapitulăm şi să medităm pe marginea lor.

Cel care a scris acest volum, dl Mihai Manea, ştie foarte bine cât de mult sau puţin înţeleg oamenii, în general, din istoria lor. Dar credincios menirii sale de profesor şi de promotor al cunoaşterii, autorul acestor pagini ne arată câteva cărămizi din trecutul civilizaţiei noastre. Unele, clar, au fost închegate cu sânge.

O recapitulare necesară, aşadar, şi mai ales o lectură care vă va pune pe gânduri!

(Adrian Cioroianu, 2020)

Despre curajul de a coabita cu adevărul - Dosarele mamei mele

 

András Forgách
Dosarele mamei mele
Editura Pandora M, 2021
Traducere din limba maghiară de Andrei Dósa
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi un fragment din această carte.

***
Despre curajul de a coabita cu adevărul

De câţiva ani mă preocupă istoria familiei mele. Am început să întreb în stânga şi în dreapta, fără un plan bine stabilit şi constatând că sunt din ce în ce mai puţini cei pe care îi mai pot întreba, care mai au amintiri legate de bunicii şi străbunicii mei.

N-am găsit niciodată suficient timp că caut prin arhive şi tot amân un demers organizat, trăgând nădejde că într-un moment nu foarte îndepărtat îmi voi găsi timp să fac şi asta.

Am descoperit până acum un străbunic hangiu în mahalaua în care au trăit Codin şi Terente. Şi un bunic acuzat de legionarism pentru că a refuzat să se înscrie în CAP. A plătit nu doar cu închisoarea, dar şi cu ani grei de muncă la o carieră de granit. Nimic spectaculos. Doar exemple despre cum Istoria Mare modifică, deraiază sau curmă destine personale. Poveşti de viaţă pe care nu le colecţionează nimeni şi care deja sunt în mare parte uitate.

Cum aş fi reacţionat dacă în trecutul familiei mele aş fi descoperit poveşti cumplite, crime, trădări sau alte grozăvii? Cum aş fi convieţuit cu adevărul?

"Există lucruri pe care le putem înţelege doar dacă ni se întâmplă nouă", spune scriitorul maghiar András Forgách în cartea Dosarele mamei mele publicată în limba română în primăvara lui 2021, în colecţia Anansi Ego, la Pandora M (traducere din limba maghiară de Andrei Dósa).

Născut în 1952 la Budapesta, András Forgách este scriitor, dramaturg şi traducător, profesor la Universitatea de Teatru şi Film din capitala Ungariei.

Cartea sa este rezultatul unei şocante descoperiri personale: mama lui mult iubită fusese spioană, informatoare a regimului Kádár. Din păcate, la momentul aflării dosarelor, ea nu mai era în viaţă ca să se apere sau să-şi prezinte propria versiune a faptelor.

O familie ieşită din comun. Tatăl, Marcell Forgách, evreu originar din Satu Mare numit Friedmann la naştere, şi-a văzut toată familia exterminată la Auschwitz. Îşi cunoaşte viitoarea soţie pe când se afla la studii la Tel Aviv. Bruria a fost marea lui iubire. Ea l-a iubit mai puţin, dar fidelă idealurilor sovietice, i-a rămas alături până la moarte, în ciuda faptului că erau profund nefericiţi împreună, iar lui i se declanşează o boală cumplită: schizofrenia.

Pentru o scurtă perioadă întreaga familie locuieşte la Londra, pentru că Marcell este numit corespondent al Agenţiei de Presă Maghiare. Iar apoi Bruria preia sarcinile de spion ale soţului, sub numele conspirativ de "Doamna Pápai". Ironie sau întâmplare, faptul că cei doi soţi evrei îşi aleg numele conspirativ "al Papei"? Nu putem şti, pentru nu mai sunt în viaţă şi nu pot fi întrebaţi.

Bruria Avi Shaul era născută în Tel Aviv, fiica unui renumit scriitor şi traducător, Mordechai Avi Shaul. Frumoasă, educată, generoasă, iubitoare de muzică clasică, Bruria era în acelaşi timp o admiratoare înfocată a lui Stalin şi nimic n-a putut să-i schimbe convingerile, o viaţă întreagă. Cum pot coabita în aceeaşi persoană trăsături atât de diferite? Ce ţine împreună fire atât de disparate? Cum se pot îmbina o fire artistică, generoasă cu un fanatism politic neclintit?

Îşi urmează soţul în Ungaria în 1947 şi are mari dificultăţi de adaptare: nu cunoaşte limba maghiară, nu-i place mâncarea Est-europeană, nu-şi iubeşte bărbatul. Naşte trei copii şi adoptă un al patrulea, o fată. Apartamentul lor este mereu deschis pentru rude şi prieteni. Îşi îngrijeşte soţul cu devotament până la sfârşit. Este iubită şi admirată de toată lumea. Cum să bănuieşti că duce o viaţă dublă? Când are timp de toate?

Cartea Dosarele mamei mele este un amestec tulburător de ficţiune, poezie şi anchetă jurnalistică. Părţi importante din dosarul secret al doamnei Pápai sunt redate sub forma unor note de subsol în prima parte a romanului.

A doua parte a cărţii cuprinde cinci poeme adresate de autor părinţilor săi, Marcell şi Bruria. Ultima parte, intitulată "Încă ceva", este însă cea mai emoţionantă, cuprinzând mărturia autorului. Vestea care cade ca un trăznet. Neîncrederea, negarea, furia, disperarea. Impresia că legile gravitaţiei şi perspectivei s-au modificat iremediabil de la un moment la altul. Nimic nu mai poate fi la fel după aflarea acestei veşti. Toată viaţa de până acum a fost întemeiată pe minciună, se clatină, se pulverizează, dispare.

Apoi încet te repliezi, vrei să afli tot adevărul, vrei să înţelegi. Critici, acuzi, urli. Dar până la urmă vrei să doar ierţi.

András Forgách spune că iubirea pentru mama sa l-a făcut să scrie această carte. Iubirea şi dorinţa de a spune adevărul, în vremuri în care diferenţele de opinie încep să nu mai fie permise de regimul tot mai represiv al lui Viktor Orbán.

De pe coperta ediţiei în limba română a romanului Dosarele mamei mele Bruria zâmbeşte dintr-o fotografie de tinereţe. E frumoasă, delicată, cu o coafură înfoiată, frunte înaltă şi sprâncene bine conturate. Priveşte într-o parte şi un zâmbet enigmatic îi luminează ochii uşor oblici.

Mă întreb ce-ar fi spus ea, Bruria (Doamna Pápai) dacă ar fi avut ocazia să-şi citească propriul dosar de colaborator. S-ar fi recunoscut în descrierile făcute de "tovarăşii" care o recrutaseră şi scriau rapoarte minuţioase ale întâlnirilor pe care le aveau? Sau după citirea acelor relatări ar fi avut sentimentul că e vorba despre altcineva în cele 79 de pagini şi 48 de rânduri? Şi cât de mare e prăpastia între ce dorea, simţea şi gândea şi rândurile reci din procesele-verbale ale miliţienilor?

Apoi, desigur, încă o întrebare, care nu are cum să nu apară: ce s-ar fi întâmplat dacă în România toate dosarele fostei Securităţi ar fi fost puse transparent la dispoziţia publicului? Ce-ar fi ieşit la iveală? Şi mă refer aici nu doar la cazurile răsunătoare ale oamenilor cu notorietate, dar şi la măruntele poveşti inviduale, rotiţe mici care într-un fel sau altul au permis mecanismului să se învârtă şi să uniformizeze. Am fi avut şansa să vindecăm rănile provocate de duplicităţi, complicităţi, trădări, frici, laşităţi?

Acest lucru nu s-a întâmplat însă, multe dosare au fost distruse sau au fost folosite ca instrumente de şantaj şi din câte am putut verifica o experienţă similară au avut şi Ungaria, dar şi Bulgaria. (Îmi vine acum în minte cazul Juliei Kristeva, despre care s-a aflat în anul 2018 că ar fi colaborat cu poliţia politică bulgară cu numele conspirativ "Sabina").

Probabil că după furie şi durere ar fi urmat iertarea, acceptarea faptului că un om înseamnă mai mult decât un dosar sau un raport la securitate. Pentru că altfel, aşa cum spune András Forgách: "cine ar mai scăpa de judecată?"

P.S. - N-aş vrea să închei fără să spun că traducătorul Andrei Dósa a reuşit să transpună Dosarele mamei mele într-o limbă română suplă, clară şi foarte naturală. Pot doar să bănuiesc că traducerea din limba maghiară a acestui roman dificil, care abordează mai multe stiluri şi registre, a fost din cale-afară de anevoioasă.

De veghe-n lanul cu dosare - Râsu' plânsu' în arhivele Securităţii

 

Toma Roman jr.
Râsu' plânsu' în arhivele Securităţii
Editura Vremea, 2020
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
De veghe-n lanul cu dosare 

Habar n-am dacă sunt un istoric metamorfozat în jurnalist sau invers, un jurnalist care se crede istoric. Treaba e că, încă de la începutul anilor '90, pe când toată lumea era muşcată de morbul politicii şi tensiunile sociale erau foarte mari, m-a preocupat istoria comunismului românesc, despre care m-am apucat să scriu articole în presa de atunci. Multă vreme am făcut interviuri cu martori ai epocii, de la apropiaţi ai lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, securişti, până la victime ale represiunii comuniste. După o perioadă, mi-am dat seama că, din motive naturale, persoanele cu care intenţionam să stau de vorbă încep să dispară. Aşa am ajuns să mă orientez spre diverse arhive, în general cele ale Securităţii. Să munceşti cu documentele de acolo e ca şi cum ai căuta pepite de aur cu o sită într-un râu plin de mâl. Cu toate că, în general, Securitatea era la fel de absurdă, brutală şi ineptă ca şi epoca în care a funcţionat, ea era şi o structură închistat-birocratizată. "Băieţii" erau mari fabricanţi de maculatură, roteau aceleaşi informaţii, redactate în limbă de azbest, de sute de ori, considerau drept victorii epocale variate răhăţişuri şi inutilităţi. Trebuiau să îşi justifice cumva salariile babane pentru timpul acela. Am citit o groază de hârtii nefolositoare, fără nicio noimă. O altă piedică în ceea ce am făcut a fost şi actuala legislaţie, destul de greoaie, a accesului la dosarele Securităţii. Uneori, a trebuit să aştept şi două luni pentru a căpăta copii după documentele care mă interesau.

Am avut în multe cazuri însă şi un avantaj. Ştiam ce să caut. Ajungeam la CNSAS cu un capăt de informaţie, găsit din surse deschise, cărţi sau interviuri publicate. Aşa am fost primul care a citit dosarul lui Dieter Schneuemann, pilotul german care a reuşit să extragă oameni cu un avion din România. Totul a pornit de la o pomenire pasageră a odiseei neamţului în memoriile unui fost director al Radio Europa Liberă.

Alte dăţi am avut pur şi simplu noroc. Căutând ceva despre masoni, am dat peste dosarul lui Ion Şoneriu, un apropiat al MS Regelui Mihai, care a negociat în numele acestuia cu regimul lui Nicolae Ceauşescu.

Din scotocirile mele a rezultat volumul de faţă. În el am încercat aduc la lumină situaţii uitate de multă vreme, personaje tenebroase, abuzuri ale regimului totalitar, să "pun în valoare" delatori ordinari care după 1989 au făcut pe "fetele mari". Mi-am dorit să dovedesc complicităţi, vulnerabilităţi şi şantaje din interiorul nomenclaturii, să demonstrez falsuri ale istoriografiei comuniste. De multe ori am găsit situaţii de un umor negru, care dovedesc cât de "performant" era "braţul armat al clasei muncitoare".

Sper să citiţi cu interes ce a rezultat. Vreau să le mulţumesc prietenilor mei, istoricul Silviu B. Moldovan şi filozoful Ioan Alexandru Tofan, cu care m-am consultat în elucidarea unor cazuri tratate de mine.

Introducere la Scripturile gnostice de la Nag Hammadi

 

Elaine Pagels
Scripturile gnostice de la Nag Hammadi
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Walter Fotescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

În decembrie 1945, un ţăran arab a făcut o descoperire arheologică uimitoare în Egiptul de Sus. Zvonurile au creat neclaritate legat de împrejurările acestei descoperiri, poate fiindcă a fost accidentală, iar vânzarea ei pe piaţa neagră, ilegală. Ani la rând până şi identitatea celui care a făcut descoperirea a rămas necunoscută. Un zvon susţinea că [dezgroparea] a fost un act de răzbunare de neam; altul, că a făcut descoperirea lângă oraşul Nag Hammadi, la Jabal al-Tarif, un munte unde există un ciuruit de peste 150 de grote. De origine naturală, unele dintre aceste grote au fost cioplite, pictate şi folosite ca morminte încă din timpul dinastiei a VI-a, cu aproximativ 4.300 de ani în urmă.

Treizeci de ani mai târziu chiar cel care a făcut descoperirea, Muhammad 'Ali al-Samman, a povestit ce s-a întâmplat. Puţin timp înainte ca el şi fraţii săi să fi răzbunat uciderea tatălui lor printr-o vendetta, ei au înşeuat cămilele şi au plecat la Jabal să sape după sabakh, un pământ moale, folosit la fertilizarea culturilor de cereale. Săpând în jurul unui bolovan masiv, ei au lovit un vas de ceramică roşie având aproape un metru înălţime. Muhammad 'Ali a ezitat să spargă vasul, gândindu-se că înăuntru ar putea locui un jinn sau spirit. Dar, dându-şi seama că ar putea conţine şi aur, a ridicat târnăcopul şi l-a sfărâmat, găsind înăuntru treisprezece cărţi de papirus legate în piele. Întorcându-se la casa lui din a-Qasr, Muhammad 'Ali a aruncat cărţile şi foile răzleţe de papirus pe grămada de paie de lângă cuptor. Mama lui Muhammad, 'Umm-Ahmad, recunoaşte că a ars o bună parte din papirus în cuptor împreună cu paiele pe care le folosea ca să aprindă focul.

Câteva săptămâni mai târziu, cum povesteşte Muhammad 'Ali, el şi fraţii săi au răzbunat moartea tatălui lor ucigându-l pe Ahmed Ismail. Mama lor şi-a prevenit fiii să-şi ţină târnăcoapele ascuţite: când au aflat că duşmanul tatălui lor se afla în apropiere, fraţii au folosit prilejul, "i-au retezat membrele... I-au smuls inima şi au devorat-o împreună, ca ultim act al răzbunării de sânge".

Temându-se că poliţia care investiga asasinatul ar putea să-i percheziţioneze casa şi să descopere cărţile, Muhammad 'Ali l-a rugat pe preotul satului, al-Qummus Basiliyus Abd al-Masih, să păstreze una sau mai multe cărţi pentru el. În timp ce Muhammad 'Ali şi fraţii săi erau interogaţi pentru crimă, Raghib, un profesor de istorie din zonă, a văzut una dintre cărţi şi a bănuit că este valoroasă. Primind una de la al-Qummus Basiliyus, Raghib a trimis-o unui prieten din Cairo ca să-i stabilească valoarea.

Vândut pe piaţa neagră prin mijlocirea neguţătorilor de antichităţi din Cairo, manuscrisul a atras curând atenţia oficialităţilor guvernamentale egiptene. În împrejurări dramatice, după cum vom vedea, acestea au cumpărat una şi au confiscat zece şi jumătate dintre cele treisprezece cărţi legate în piele, numite codexuri, şi le-au depozitat în Muzeul Copt din Cairo. Dar o mare parte din cel de-al treisprezecelea codex, conţinând cinci texte extraordinare, a fost scos prin contrabandă din Egipt şi scos la vânzare în America. Vestea despre acest codex a ajuns curând la profesorul Gilles Quispel, distins istoric al religiilor la Utrecht, în Olanda. Încântat de această descoperire, Quispel a stăruit pe lângă Fundaţia Jung din Zürich să cumpere codexul. Dar, descoperind, după ce a reuşit, că unele pagini lipseau, el a luat avionul spre Egipt în primăvara anului 1955 pentru a încerca să le găsească la Muzeul Copt. Ajungând la Cairo, s-a dus imediat la muzeu, a cumpărat fotografii cu unele dintre texte şi s-a grăbit să revină la hotel pentru a le descifra. Copiind primul rând, Quispel a fost surprins, apoi neîncrezător, când a citit: "Acestea sunt cuvintele tainice rostite de Iisus cel viu şi pe care geamănul, Iuda Toma, le-a aşternut în scris". Quispel ştia că H. C. Puech, colegul său, folosind note ale unui alt savant francez, Jean Doresse, identificase rândurile introductive cu fragmente ale unei Evanghelii a lui Toma greceşti descoperite în 1890. Dar descoperirea întregului text ridica noi întrebări: a avut Iisus un frate geamăn, cum rezultă din acest text? Ar putea textul să fie o consemnare autentică a spuselor lui Iisus? Potrivit titlului, el cuprindea Evanghelia după Toma; totuşi, spre deosebire de evangheliile Noului Testament, aceasta se recomanda drept o evanghelie secretă. Quispel a mai descoperit că ea conţinea multe spuse cunoscute din Noul Testament, dar, plasate în contexte nefamiliare, sugerau alte dimensiuni ale semnificaţiei. Alte pasaje, a constatat Quispel, se deosebeau complet de orice tradiţie creştină cunoscută: "Iisus cel viu" de pildă se exprimă în cuvinte la fel de criptice şi captivante ca în koan-urile Zen:

Iisus a spus: "Dacă vei da la iveală ce se află în lăuntrul tău, ceea ce vei da la iveală te va salva. Dacă nu vei da la iveală ce se află în lăuntrul tău, ceea ce nu vei da la iveală te va distruge".

Ce ţinea Quispel în mână, Evanghelia lui Toma, era doar unul dintre cele cincizeci şi două de texte descoperite la Nag Hammadi (transliterarea engleză uzuală a numelui oraşului). Legată în acelaşi volum se afla Evanghelia lui Filip, care îi atribuie lui Iisus fapte şi spuse cu totul diferite de cele din Noul Testament:

...tovarăşa [Mântuitorului este] Maria Magdalena. [Dar Hristos a iubit-o] mai mult decât pe [toţi] discipolii şi obişnuia s-o sărute [adesea] pe [gură]. Ceilalţi [discipoli au fost ofensaţi]... Ei i-au spus: "De ce o iubeşti pe ea mai mult decât pe noi toţi?" Mântuitorul a răspuns zicându-le: "De ce nu vă iubesc aşa cum (o iubesc) pe ea?"

Alte spuse din această culegere critică alte credinţe creştine familiare precum naşterea din fecioară sau învierea trupurilor, considerându-le ca pe nişte neînţelegeri naive. Legată laolaltă cu aceste evanghelii era Apocriful (literal, "carte secretă") lui Ioan, care se deschide cu o ofertă de a dezvălui "misterele [şi] lucrurile ascunse în tăcere" transmise de Iisus discipolului său Ioan.

Muhammad 'Ali a recunoscut mai târziu că unele texte s-au pierdut - fiind arse sau aruncate -, dar ce a rămas este uimitor: vreo cincizeci şi două de texte din primele secole ale erei creştine, inclusiv o culegere de evanghelii creştine timpurii, necunoscute până atunci. Pe lângă Evanghelia lui Toma şi Evanghelia lui Filip, descoperirea includea Evanghelia Adevărului şi Evanghelia către Egipteni, care se prezenta drept "[cartea sacră] a Marelui [Spirit] Nevăzut". Un alt grup de texte consta din scrieri atribuite adepţilor lui Iisus, precum Cartea secretă a lui Iacob, Apocalipsa lui Pavel, Scrisoarea lui Petru către Filip şi Apocalipsa lui Petru.

A devenit curând clar că ceea ce a descoperit Muhammad 'Ali la Nag Hammadi erau traduceri copte, făcute cu aproximativ 1.500 de ani în urmă, ale unor manuscrise şi mai vechi. Originalele fuseseră scrise în greacă, limba Noului Testament: aşa cum îşi dăduseră seama Doresse, Puech şi Quispel, o parte a unuia dintre ele fusese descoperită de arheologi cu vreo cincizeci de ani în urmă, când aceştia au găsit câteva fragmente din versiunea grecească originală a Evangheliei lui Toma.

În legătură cu datarea manuscriselor sunt puţine controverse. Examinarea papirusului databil, folosit la îngroşarea legăturilor de piele şi a scrierii copte, le plasează aproximativ în perioada 350-400 d.Hr., dar savanţii sunt într-un pronunţat dezacord în ce priveşte datarea textelor originale. Unele dintre ele cu greu ar putea fi datate mai târziu de aprox. 120-150 d.Hr., deoarece Irenaeus, episcopul ortodox de Lyon, scriind către anul 180, declară că ereticii "se laudă că posedă mai multe evanghelii decât sunt în realitate" şi se plânge că pe vremea sa astfel de scrieri au atins o largă circulaţie: din Galia până la Roma, Grecia şi Asia Mică.

Quispel şi colaboratorii săi, care au publicat pentru prima oară Evanghelia lui Toma, au sugerat pentru original data de aprox. 140 d.Hr. Unii au raţionat că, aceste evanghelii fiind eretice, trebuie să fi fost scrise ulterior acelora din Noul Testament, datate aprox. 60-110 d.Hr. Dar de curând profesorul Helmut Koester de la Universitatea Harvard a sugerat că această culegere de spuse din Evanghelia lui Toma, deşi compilată către anul 140, poate include unele tradiţii mai vechi decât evangheliile Noului Testament, "posibil încă din a doua jumătate a secolului I" (50-100 d.Hr.) - din timpul sau antedatate evangheliilor lui Marcu, Matei, Luca şi Ioan.

Savanţii care au studiat descoperirile de la Nag Hammadi au constatat că unele texte povestesc originea neamului omenesc în termeni foarte diferiţi de varianta obişnuită din Geneză: Mărturia Adevărului, de exemplu, relatează povestea Grădinii Edenului din punctul de vedere al şarpelui! Aici şarpele, ştiut de mult ca reprezentând în literatura gnostică principiul înţelepciunii divine, îi convinge pe Adam şi Eva să participe la cunoaştere, în timp ce "Domnul" îi ameninţă cu moartea, încercând cu gelozie să-i împiedice să ajungă la cunoaştere şi alungându-i din Paradis atunci când aceştia reuşesc. Un alt text, misterios intitulat Tunetul, Mintea Desăvârşită, oferă un poem extraordinar rostit cu vocea unei puteri divine feminine:

Căci eu sunt cea dintâi şi cea de pe urmă.
Eu sunt cea cinstită şi cea dispreţuită.
Eu sunt desfrânata şi sfânta.
Eu sunt soţia şi fecioara...
Eu sunt cea stearpă,
şi mulţi sunt fiii mei...
Eu sunt tăcerea cea de neînţeles...
Eu sunt rostirea numelui meu.

Aceste texte cuprind aşadar de la evanghelii secrete, poeme şi descrieri cvasifilosofice ale originii universului până la mituri, magie şi instrucţiuni pentru practici mistice.

&

De ce au fost aceste texte îngropate şi de ce au rămas ele, practic, necunoscute timp de aproape 2.000 de ani? Suprimarea lor ca documente interzise şi îngroparea lor pe faleza de la Nag Hammadi se dovedesc a fi fost amândouă parte a unei confruntări critice pentru formarea creştinismului timpuriu. Textele de la Nag Hammadi şi altele asemenea lor au fost denunţate ca eretice de creştinii ortodocşi de la jumătatea secolului al II-lea. Se ştie de mult că mare parte dintre primii adepţi ai lui Hristos au fost condamnaţi de alţi creştini ca fiind eretici, dar aproape tot ce ştim despre ei provine din ce au scris oponenţii lor care îi atacau. Episcopul Irenaeus, care conducea biserica din Lyon pe la 180, a scris cinci volume intitulate Respingerea şi nimicirea falsei Gnoze, care începe cu promisiunea lui de a
 

înfăţişa părerile acelora care acum predică erezia... pentru a arăta cât de absurde şi nepotrivite cu adevărul sunt afirmaţiile lor... fac acest lucru... ca voi să-i puteţi îndemna pe cei apropiaţi să se ferească de un asemenea abis de nebunie şi blasfemie împotriva lui Hristos.

El denunţă cu precădere ca fiind "plină de blasfemie o faimoasă evanghelie numită Evanghelia Adevărului. Se referă oare Irenaeus la aceeaşi Evanghelie a Adevărului descoperită la Nag Hammadi? Quispel şi colaboratorii săi, care au publicat-o pentru prima oară, argumentează că da; unul dintre criticii lor susţine că primul rând (care începe cu "Evanghelia Adevărului") nu este un titlu. Dar Irenaeus foloseşte aceeaşi sursă cu cel puţin unul dintre textele descoperite la Nag Hammadi - Apocriful (Cartea Secretă) lui Ioan - ca muniţie pentru atacul său asupra unei asemenea "erezii". Cincizeci de ani mai târziu Hippolytus, un profesor de la Roma, a scris o altă extinsă Respingere a tuturor ereziilor pentru "a expune şi respinge neruşinata blasfemie a ereticilor".

Campania aceasta împotriva ereziei implica o recunoaştere involuntară a puterii sale persuasive; dar episcopii au ieşit învingători. În momentul convertirii împăratului Constantin, în secolul al IV-lea, când creştinismul a devenit o religie recunoscută oficial, episcopii creştini, anterior victimizaţi de regim, acum o ordonau. Posedarea unor cărţi denunţate ca fiind eretice era considerată o crimă. Copiile unor astfel de cărţi erau arse şi distruse. Dar în Egiptul de Sus, cineva - posibil un călugăr din mănăstirea Sf. Pachomius, aflată în apropiere - a luat cărţile interzise şi le-a ascuns, ferindu-le de distrugere, în vasul în care au rămas îngropate aproape 1.600 de ani.

Dar cei care au scris şi au difuzat aceste texte nu se considerau pe ei ca fiind "eretici". Majoritatea scrierilor foloseau terminologia creştină, în mod cert legată de o moştenire iudaică. Multe dintre acestea pretind că dezvăluie tradiţii legate de Iisus, care sunt secrete, ascunse de "cei mulţi", tradiţii care alcătuiau ceea ce, în secolul al II-lea, a ajuns să fie numită "biserica catolică". Aceşti creştini sunt numiţi acum gnostici, de la cuvântul grecesc gnosis tradus, de regulă, prin "cunoaştere". Căci, aşa cum cei care pretind că nu ştiu nimic despre realitatea ultimă sunt numiţi agnostici (literal, "neştiind"), o persoană care susţine că ştie astfel de lucruri este numită gnostic ("ştiind"). Dar gnosis nu este în primul rând cunoaştere raţională. Limba greacă distinge între cunoaşterea ştiinţifică sau gândită ("El cunoaşte matematică") şi cunoaşterea prin observaţie sau experienţă ("El mă cunoaşte"), care este gnosis. În baza folosirii date acestui termen de către gnostici, îl putem traduce ca "introspecţie", căci gnosis implică un proces intuitiv de autocunoaştere. Şi a te cunoaşte pe tine, susţineau ei, înseamnă a cunoaşte natura şi destinul omului. Potrivit dascălului gnostic Theodotus, care a scris în Asia Mică (aprox. 140-160 d. Hr.), gnostic este cel care a ajuns să înţeleagă

cine am fost şi ce am devenit; unde am fost... şi încotro ne grăbim; din ce ne tragem; ce este naşterea şi ce este renaşterea.

Iar cunoaşterea de sine, la cel mai adânc nivel, înseamnă simultan cunoaşterea lui Dumnezeu; acesta este secretul gnozei. Un alt dascăl gnostic, Monoimus, spune:

Renunţă la a-L mai căuta [în exterior] pe Dumnezeu, creaţia Lui şi alte asemenea chestiuni. Caută-L luându-te pe tine însuţi ca punct de cercetare. Află cine trăieşte în tine şi face totul să fie al său spunând: "Dumnezeul meu, mintea mea, gândul meu, sufletul meu, corpul meu." Caută să afli sursa tristeţii, bucuriei, iubirii, urii... Dacă cercetezi cu grija asemenea chestiuni Îl vei găsi în tine.

Ceea ce Muhammad 'Ali a descoperit la Nag Hammadi este, în mod vădit, o bibliotecă de scrieri, aproape toate gnostice. Deşi pretind să ofere o învăţătură secretă, multe dintre aceste texte se referă la Scripturile Vechiului Testament, iar altele la epistolele lui Pavel şi la evangheliile Noului Testament. Multe includ aceleaşi dramatis personae ca şi Noul Testament: Iisus şi discipolii săi. Cu toate acestea deosebirile sunt frapante.

Evreii ortodocşi şi creştinii insistă că o prăpastie separă omenirea de creatorul ei: Dumnezeu este întru totul "altceva". Dar unii dintre gnosticii care au scris aceste evanghelii îi contrazic: autocunoaşterea este cunoaşterea lui Dumnezeu; sinele şi divinul sunt identice.

În al doilea rând, "Iisus cel viu" din aceste texte vorbeşte despre iluzie şi iluminare, nu despre păcat şi căinţă, precum Iisus cel din Noul Testament. În loc să vină să ne mântuiască de păcat, el vine ca o călăuză care să ne deschidă calea înţelegerii spirituale. Dar când discipolul atinge iluminarea, Iisus nu îi mai serveşte drept maestru spiritual: cei doi au devenit egali, identici chiar.

În al treilea rând, creştin-ortodocşii cred că Iisus este Domnul şi Fiul lui Dumnezeu într-un mod unic: el rămâne pentru totdeauna distinct de restul omenirii pe care a venit să o mântuiască. În schimb, Evanghelia lui Toma povesteşte că, de îndată ce Toma îl recunoaşte, Iisus îi spune că amândoi şi-au primit fiinţa din aceeaşi sursă:

Iisus a spus: "Eu nu sunt stăpânul tău. Fiindcă ai băut, te-ai îmbătat cu şuvoiul clocotitor pe care eu vi l-am împărţit... Cel care va bea din gura mea va deveni ceea ce eu sunt: eu însumi voi deveni el, şi lucrurile care sunt ascunse i se vor dezvălui".

Oare astfel de învăţături - identitatea divinului şi a umanului, preocuparea pentru iluzie şi iluminare, întemeietorul prezentat nu ca Domn, ci drept călăuză spirituală - nu par mai degrabă răsăritene decât apusene? Unii savanţi au sugerat că, dacă numele ar fi schimbate, "Buddha cel viu" ar putea foarte bine să spună ceea ce Evanghelia lui Toma îi atribuie lui Iisus cel viu. Este posibil ca tradiţiile hindusă şi budistă să fi influenţat gnosticismul? Specialistul englez în budism Edward Conze sugerează că da. El sugerează că "în sudul Indiei, budiştii erau în contact cu creştinii tomişti (adică acei creştini care cunoşteau sau foloseau scrieri de felul Evangheliei lui Toma)". Căi comerciale între lumea greco-romană şi Orientul Îndepărtat se deschideau în perioada de înflorire a gnosticismului (80-200 d.Hr.); timp de generaţii misionari budişti făcuseră prozelitism la Alexandria. Notăm, de asemenea, că Hippolytus, care a fost un creştin de limbă greacă din Roma (aprox. 225 d.Hr.), avea cunoştinţă de brahmanii indieni, ale căror tradiţii le includea între sursele de erezie:

Există... printre indieni o erezie a acelora care filosofează printre brahmani, care duc o viaţă independentă, înfrânându-se să mănânce fiinţe vii şi orice hrană gătită... Ei spun că Dumnezeu este lumină, nu ca lumina care se vede, nici ca soarele sau focul, ci pentru ei Dumnezeu este discurs, nu acela care îşi află expresia în sunetele articulate, ci acela al cunoaşterii (gnosis) prin care misterele tainice ale naturii sunt pătrunse de către înţelept.

Ar putea titlul Evangheliei lui Toma - numită după discipolul care, ne spune tradiţia, a mers în India - să sugereze influenţa tradiţiilor indiene?

Aceste indicii arată că acest lucru este posibi, dar mărturiile de care dispunem nu sunt concludente. Deoarece tradiţii paralele pot să apară în culturi diferite la momente diferite, asemenea idei puteau să se fi dezvoltat în ambele locuri independent.Ceea ce denumim religii răsăritene şi apusene, având tendinţa să le considerăm curente separate, nu erau clar diferenţiate cu 2.000 de ani în urmă. Cercetarea textelor de la Nag Hammadi este abia la început: aşteptăm lucrările acelor savanţi capabili de un studiu comparativ al acestor tradiţii pentru a afla dacă, în fapt, li se poate atribui o sursă indiană.

Chiar şi aşa, idei pe care le asociem cu religiile răsăritene au apărut în secolul I prin mişcarea gnostică din Apus, dar ele au fost suprimate şi condamnate de polemişti precum Irenaeus. Totuşi, cei care numeau gnosticismul erezie adoptau - conştient sau nu - punctul de vedere al acelor creştini care îşi dădeau ei înşişi numele de creştin-ortodocşi. Eretic poate fi oricine ale cărui concepţii displac sau sunt denunţate de altcineva. Conform tradiţiei, eretic este acela care se abate de la dreapta-credinţă. Dar ce defineşte "dreapta-credinţă"? Cine o numeşte astfel şi din ce motive?

Constatăm că este o problemă familiară din propria noastră experienţă. Termenul de "creştinism", mai cu seamă de la Reformă încoace, a acoperit un spectru uimitor de larg de grupări. Cei care pretind că reprezintă "adevăratul creştinism" al secolului XX variază de la un cardinal catolic de la Vatican până la un predicator episcopal metodist african care iniţiază renaşterea religioasă la Detroit, un misionar mormon din Thailanda sau membrul unei biserici săteşti de pe coasta Greciei. Cu toate acestea catolicii, protestanţii şi ortodocşii sunt de acord că această diversitate este o evoluţie recentă şi deplorabilă. Conform legendei creştine, Biserica timpurie era diferită. Creştini de toate convingerile privesc în urmă la Biserica primitivă pentru a găsi o formă mai simplă şi mai pură de credinţă creştină. Pe timpul apostolilor, toţi membrii comunităţii creştine îşi puneau în comun banii şi bunurile; cu toţii urmau aceeaşi învăţătură şi oficiau împreună; cu toţii respectau autoritatea apostolilor. Numai după această vârstă de aur au apărut conflictele şi ereziile: aşa spune autorul Faptelor Apostolilor, care se prezintă ca primul istoric al creştinismului.

Dar descoperirile de la Nag Hammadi au răsturnat această imagine. Dacă admitem că unele dintre aceste cincizeci şi două de texte reprezintă forme timpurii de învăţătură creştină, trebuie să recunoaştem că astfel creştinismul timpuriu este mult mai divers decât şi-ar fi închipuit cineva înaintea descoperirii lor.

Creştinismul contemporan, divers şi complex cum îl vedem, prezintă, în fapt, o mai mare unanimitate decât Bisericile creştine din primele două secole. Căci de atunci, practic, toţi creştinii - catolici, protestanţi sau ortodocşi - au împărtăşit trei premise fundamentale. În primul rând, ei acceptă canonul Noului Testament; în al doilea rând, ei mărturisesc crezul apostolic şi în al treilea rând, afirmă forme specifice de instituţie bisericească. Dar toate acestea - canonul Scripturii, crezul şi structura instituţională - au apărut în forma lor actuală numai către sfârşitul secolului al II-lea. Anterior acelui moment, aşa cum atestă Irenaeus şi alţii, în diverse grupuri creştine au circulat numeroase evanghelii, de la cele ale Noului Testament - Matei, Marcu, Luca şi Ioan -, la scrieri precum Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Filip sau Evanghelia Adevărului, ca şi multe alte învăţături secrete, mituri şi poeme, atribuite lui Iisus sau discipolilor săi. Unele dintre acestea au fost descoperite, după câte se pare, la Nag Hammadi; multe altele sunt pierdute pentru noi. Cei care se identificau drept creştini au întreţinut un mare număr de credinţe şi practici religioase radical diferite, iar modul de organizare al comunităţilor risipite prin toată lumea cunoscută era cu totul deosebit de la un grup la altul.

Totuşi pe la anul 200 d.Hr. situaţia s-a schimbat. Creştinismul a devenit o instituţie condusă de o întreită ierarhie de episcopi, preoţi şi diaconi care se considerau păzitorii unicei "credinţe adevărate". Majoritatea bisericilor, între care Biserica Romei, au preluat un rol conducător, au respins orice alte puncte de vedere ca erezie. Deplângând diversitatea mişcării anterioare, episcopul Irenaeus şi adepţii săi au insistat că Biserica nu poate fi decât una singură şi, în afara acesteia, declara el, "nu există mântuire". Doar membrii acestei Biserici sunt creştini ortodocşi (literal: "drept-gânditori") şi, pretindea el, Biserica aceasta trebuie să fie catolică, adică universală. Oricine contesta acest consens, argumentând în favoarea altor forme de învăţătură creştină, era declarat eretic şi exclus din comunitate. Când ortodoxia a dobândit sprijin militar - după ce împăratul Constantin a devenit creştin în secolul al IV-lea -, pedeapsa pentru erezie a fost escaladată.

Eforturile majorităţii de a distruge orice urmă de "blasfemie" eretică s-au dovedit atât de izbutite încât, până la descoperirile de la Nag Hammadi, aproape toate informaţiile noastre privind formele alternative ale creştinismului timpuriu provin din masivele atacuri ortodoxe asupra acestora. Deşi gnosticismul este poate cea mai timpurie şi mai ameninţătoare dintre erezii, textele gnostice originale cunoscute savanţilor puteau fi numărate pe degete şi niciunul nu a fost publicat anterior secolului al XIX-lea. Primul a apărut în 1769, când un călător scoţian pe nume James Bruce a cumpărat un manuscris copt de undeva din apropiere de Teba (actualul Luxor), în Egiptul de Sus. Publicat abia în 1892, textul pretinde că reproduce discuţiile lui Iisus cu discipolii săi, un grup care aici include atât bărbaţi, cât şi femei. În 1773 un colecţionar a găsit într-o librărie londoneză un vechi text, de asemenea în limba coptă, care conţinea un dialog între Iisus şi discipolii săi pe tema "misterelor". În 1896 un egiptolog german, alertat de publicaţiile anterioare, a cumpărat de la Cairo un manuscris care, spre uimirea sa, conţinea Evanghelia Mariei (Magdalena) şi trei alte texte. Trei copii ale unuia dintre ele, Apocriful (Cartea Secretă) lui Ioan, făceau, de asemenea, parte din biblioteca gnostică descoperită cincizeci de ani mai târziu la Nag Hammadi.

Dar de ce această uimitoare descoperire de la Nag Hammadi devine cunoscută abia acum? De ce nu am avut ştiri despre ea la fel ca despre manuscrisele de la Marea Moartă, cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă? Hans Jonas, eminenta autoritate în gnosticism, scria în 1962:

Spre deosebire de descoperirile de la Marea Moartă din aceeaşi perioadă, descoperirea gnostică de la Nag Hammadi a fost blocată de la început şi până în ziua de azi de un persistent blestem constând din blocaje politice, litigii şi, mai mult ca orice altceva, de gelozii şi "întâietăţi" savante (acest din urmă factor s-a transformat, în prezent, într-o veritabilă chronique scandaleuse a comunităţii academice contemporane).

Accesul la texte a fost oprit în mod deliberat nu doar în timpurile vechi, ci, din motive foarte diferite, şi în cei mai bine de treizeci de ani care au trecut de la descoperire. În primul rând, localnicii din Egiptul de Sus şi neguţătorii de antichităţi care încercau să se îmbogăţească de pe urma manuscriselor le-au ascuns pentru a evita confiscarea lor de către autorităţile guvernamentale. Valoarea lor a devenit clară când egiptologul francez Jean Doresse a văzut, în 1947, la Muzeul Copt din Cairo, primul dintre manuscrisele recuperate. Când directorul muzeului, Togo Mina, i-a cerut să-l examineze, Doresse a identificat manuscrisul şi a anunţat că această descoperire va marca o epocă în studiul originilor creştinismului. Înflăcărat de entuziasmul său, Mina i-a cerut să cerceteze şi un alt manuscris, deţinut de Albert Eid, un negustor de antichităţi belgian, din Cairo. După această întâlnire, Mina s-a dus să-l vadă pe Eid pentru a-i spune că nu va permite niciodată ca manuscrisul să părăsească Egiptul, că el trebuie vândut, la un preţ nominal, muzeului.

Dar cea mai mare parte a descoperirii a continuat să rămână ascunsă. Bahij Ali, un proscris chior din al-Qasr, intrase în posesia multora dintre codexurile de la Nag Hammadi şi a mers la Cairo să le vândă. Phocion Tano, un neguţător de antichităţi, a cumpărat tot ce avea şi s-a dus la Nag Hammadi să vadă dacă ar mai putea găsi şi altele. În vreme ce Doresse lucra la Cairo, în timpul raidurilor aeriene şi a bombardamentelor din 1948, la publicarea manuscrisului din Codexul III, Ministerul Educaţiei Publice negocia, pentru muzeu, cumpărarea colecţiei lui Tano. Acesta a acţionat rapid pentru a preveni imixtiunea guvernului, spunând că piesele erau proprietatea privată a unei femei pe nume Dattari, o colecţionară italiancă care locuia la Cairo. Dar pe 10 iunie 1949, doamna Dattari a fost tulburată să citească următoarea relatare în ziarul de limbă franceză din Cairo:

Achiziţionarea preţioaselor documente de către guvernul egiptean este în curs. Potrivit specialiştilor consultaţi, este vorba despre una dintre extraordinarele descoperiri conservate până în prezent de pământul Egiptului, depăşind ca importanţă ştiinţifică descoperiri spectaculoase precum mormântul lui Tutankhamon.

Când guvernul a naţionalizat colecţia în 1952, oficialităţile guvernamentale au solicitat codexurile, împachetate într-un cufăr sigilat. Reprezentanţii oficiali nu i-au plătit doamnei Dattari nimic, deşi ea ceruse un preţ de aproximativ 100.000 de lire sterline. Când a ameninţat cu o urmărire în justiţie, tot ce a reuşit a fost să obţină amânarea cu trei ani a cercetării şi o hotărâre a curţii în acest sens; până la urmă, a pierdut procesul.

Dar guvernul egiptean nu a izbutit să confişte partea lui Eid din Codexul I. În 1949 Albert Eid, îngrijorat de intervenţia guvernamentală, a luat avionul din Cairo către Statele Unite. Incluzând manuscrisul într-un grup numeros de obiecte pentru export, el a reuşit să-l sustragă din Egipt prin contrabandă; s-a oferit să-l vândă pentru 22.000 de dolari, dar, întrucât cel puţin unul dintre potenţialii cumpărători a refuzat, temându-se că guvernul egiptean ar putea fi ofensat de afacere, s-a întors dezamăgit în Belgia, unde a închis manuscrisul într-un seif protejat sub parolă.

Guvernul egiptean l-a pus sub acuzare pe Eid pentru contrabanda cu antichităţi, dar, în momentul condamnării, neguţătorul de antichităţi murise deja. Curtea a impus o compensaţie de 6.000 de lire sterline pe bunurile sale. Între timp văduva lui Eid negocia în secret vânzarea Codexului, probabil scoţându-l la licitaţie către cumpărători competitori. Profesorul Gilles Quispel, care a îndemnat Fundaţia Jung, din Zürich, să-l cumpere, spune că nu a ştiut că exportul şi vânzarea erau ilegale atunci când a făcut aranjamentele. El relatează încântat povestea dramatică a acestei lovituri:

În ziua de 10 mai a anului 1952, un profesor din Utrecht a luat trenul spre Bruxelles. Dar, fiind distrat, a coborât din tren la Tilborg, crezând că se află la Roosendaal şi astfel a pierdut legătura. Când a ajuns în cele din urmă la locul de întâlnire stabilit - o oarecare cafenea din Bruxelles -, cu două ore întârziere, l-a văzut pe intermediarul din Saint Idesbald din apropiere de Coxye, undeva pe coasta belgiana, aşteptând încă la fereastră şi făcându-i amabil cu mâna. Profesorul a dat atunci mâna cu omul şi i-a înmânat un cec de 35.000 de franci elveţieni. În schimb, acesta i-a dat profesorului vreo 50 de papirusuri. Dar cum să faci să le treci peste graniţă fără complicaţii? Nu este uşor să ascunzi un asemenea pachet. Trebuie deci să rămâi cinstit, iar când oficialităţile vamale te întreabă: "Ce aveţi în acest pachet?", să spui doar adevărul: "Un manuscris vechi". Atunci vameşul face un gest de total dezinteres şi te lasă să treci. Prin urmare, astfel a fost achiziţionat Codexul Jung.

Odată stabilit dreptul de proprietate asupra manuscrisului în 1952 - douăsprezece codexuri şi jumătate la Muzeul Copt din Cairo şi cea mai mare parte a celui de-al treisprezecelea într-un seif din Zürich -, textele au devenit, pentru următorii douăzeci de ani, focarul unor intense rivalităţi personale între grupurile internaţionale de savanţi care îşi disputau accesul la ele.

Dr. Pahor Labib, care a preluat directoratul Muzeului Copt în 1952, a decis să păstreze un control strict asupra drepturilor de publicare. Publicarea unei prime ediţii definitive a unuia dintre aceste extraordinare texte originale - ca să nu mai vorbim despre întreaga colecţie - ar stabili reputaţia pe plan internaţional a savantului respectiv. Puţinii cărora dr. Labib le-a permis accesul la manuscrise şi-au protejat interesele, refuzând să lase pe oricine altcineva să le vadă. În 1961, directorul general al UNESCO, alertat de savanţii francezi asupra descoperirii, a insistat ca totul să fie publicat şi a propus înfiinţarea unei comisii internaţionale care să se ocupe de aceasta. Arheologul scandinav Torgny Säve-Söderberg s-a adresat în scris la UNESCO, în numele său şi al altor savanţi, îndemnând această instituţie să intervină şi să pregătească o ediţie completă de fotografii ale tuturor manuscriselor, pentru a pune întreaga descoperire la dispoziţia numeroşilor oameni de ştiinţă din întreaga lume care erau nerăbdători să le vadă.

Zece ani mai târziu, în 1972, primul volum al ediţiei fotografice a fost publicat în sfârşit. A urmat publicarea altor nouă volume între 1972 şi 1977, făcând astfel publice toate cele treisprezece codexuri. Deoarece întreprinderea unui asemenea important proiect tehnic în Egipt implica numeroase întârzieri, profesorul James Robinson, director al Institutului pentru Antichitate şi Creştinism, singurul membru american din comisia UNESCO, a organizat o echipă internaţională care să copieze şi să traducă cea mai mare parte a materialului. Robinson şi echipa sa au distribuit în mod confidenţial acest material unor savanţi din întreaga lume, implicând astfel în cercetare numeroşi oameni şi punând efectiv capăt monopolului care controlase descoperirea. Am aflat pentru prima dată de descoperirile de la Nag Hammadi în 1965, când m-am înscris la programul pentru absolvenţi al Universităţii Harvard ca să studiez istoria creştinismului. Am fost fascinată să aud de această descoperire şi încântată când, în 1968, profesorul George MacRae, de la Harvard, a primit de la echipa lui Robinson transcrierea şapirografică. Deoarece publicaţiile oficiale nu apăruseră încă, fiecare pagină avea o ştampilă cu avertismentul:

Acest material are ca scop doar studiul în particular de către persoane desemnate. Nici textul, nici traducerea sa nu pot fi publicate sau reproduse în nicio formă, integral sau parţial.

MacRae şi colegul său, profesorul Helmut Koester, şi-au încurajat studenţii să înveţe limba coptă pentru a începe cercetarea acestei extraordinare descoperiri. Fiind convinsă că aceasta va revoluţiona înţelegerea tradiţională a originilor creştinismului, mi-am scris disertaţia la Harvard şi Oxford pe tema controversei dintre creştinismul gnostic şi cel ortodox. După primirea titlului de doctor la Harvard în 1970 şi acceptarea unui post universitar la Barnard College, de la Universitatea Columbia, m-am consacrat aproape exclusiv gnosticismului creştin timpuriu. După publicarea a două cărţi de specialitate pe această temă, am primit în 1975 subvenţii (de la American Council of Learned Societies şi American Philosophical Society), astfel că am putut să studiez manuscrisele de la Muzeul din Cairo şi să asist la Prima Conferinţă Internaţională de Studii Copte ţinută la Cairo. Acolo, asemeni altor oameni de ştiinţă, am fost iniţiată în secretele Muzeului Copt, uimită să descopăr că biblioteca ce adăposteşte manuscrisele este o singură cămăruţă din incinta muzeului. Zilnic, în timp ce copiii se jucau prin bibliotecă, iar îngrijitoarele spălau podeaua în jurul meu, lucram la masă, transcriind papirusurile. După ce văzusem doar fotografii alb-negru, am găsit originalele surprinzător de frumoase: fiecare montat în plexiglas, scris cu cerneală neagră pe file brun-aurii. La Prima Conferinţă Internaţională, ţinută la Cairo când mă aflam şi eu acolo, am susţinut o comunicare despre unul dintre manuscrise (Dialogul Mântuitorului) şi chiar am întâlnit pe unul dintre intermediarii din al-Qasr care au vândut ilegal textul la Cairo.

Alăturându-mă echipei de oameni de ştiinţă, am participat la pregătirea primei ediţii complete în engleză, publicată în Statele Unite de editura Harper & Row în 1977. Doar cu această publicare şi cu finalizarea ediţiei fotografice, planificată pentru publicare în 1980, am depăşit, în fine, obstacolele puse în calea cunoaşterii publice de ceea ce profesorul Gérard Garitte de la Louvain numea "rivalităţi personale şi... pretenţii de a monopoliza documente ce aparţin doar ştiinţei, altfel spus, tuturor".

&

În perioada în care am aflat de descoperire, gnosticismul intrase deja în atenţia unui număr remarcabil de cercetări. Primii care i-au investigat pe gnostici au fost contemporanii lor ortodocşi. Încercând să demonstreze că gnosticismul era, în esenţa sa, necreştin, ei i-au plasat originile în filosofia greacă, în astrologie, în religiile misterice, magie, atribuindu-i chiar surse indiene. Deseori ei au subliniat şi satirizat elementele bizare care apar în unele forme de mitologie gnostică. Tertullian i-a ridiculizat pe gnostici pentru faptul că au creat cosmologii elaborate, cu ceruri multietajate asemenea unor blocuri de locuinţe, având "camerele clădite una peste alta şi atribuite fiecărui zeu prin tot atâtea scări câte erezii: Universul s-a transformat în camere de închiriat!" La sfârşitul secolului al XIX-lea, când au fost descoperite puţinele surse gnostice originale menţionate mai sus, ele au incitat noi cercetări din partea oamenilor de ştiinţă. Marele istoric german Adolf von Harnack, bazându-se în studiile sale în special pe părinţii Bisericii, a considerat gnosticismul o erezie creştină. Scriind în 1894, Harnack a explicat că gnosticii, interpretând doctrina creştină în termenii filosofiei greceşti, au devenit, într-un anume sens, "primii teologi creştini".Dar în acest proces, a susţinut el, ei au deformat mesajul creştin şi au propagat forme false, hibride ale învăţăturii creştine - ceea ce el a numit "elenizarea acută a creştinismului". Savantul britanic Arthur Darby Nock era de acord: gnosticismul, a spus el, a fost un fel de "platonism scăpat din frâie".

Alţi istorici ai religiilor au obiectat. Departe de a fi o erezie creştină, au susţinut ei, gnosticismul a fost la origine o mişcare religioasă independentă. La începutul secolului al XX-lea, specialistul în Noul Testament, Wilhelm Bousset, care a pus gnosticismul pe seama unor vechi surse babiloniene şi persane, a declarat că:

Gnosticismul este, înainte de toate, o mişcare pre-creştină cu propriile sale rădăcini. Prin urmare, el trebuie înţeles... în propriii săi termeni, şi nu ca o mlădiţă sau un produs al religiei creştine.

Filologul Richard Reitzenstein era de acord cu acest aspect; dar el a mers mai departe, argumentând că gnosticismul provenea din vechile religii iraniene şi a fost influenţat de tradiţiile zoroastriene. Alţii, între care M. Friedländer, susţineau că originea gnosticismului se află în iudaism: ereticii atacaţi de rabini în primele două secole, a spus Friedländer, erau gnostici evrei. În 1934 - cu mai mult de zece ani înaintea descoperirilor de la Nag Hammadi - au apărut două cărţi noi şi importante. Profesorul Hans Jonas, abătându-se de la problema surselor istorice ale gnosticismului, şi-a pus întrebarea de unde provine el din punct de vedere existenţial. Jonas a sugerat că gnosticismul a apărut dintr-o anumită "atitudine în faţa existenţei". El a subliniat că apatia politică şi stagnarea culturală ale Imperiului Răsăritean, în primele două secole ale acestei ere, au coincis cu influxul de religie orientală în cultura elenistă. Potrivit analizei lui Jonas, mulţi oameni din acea epocă se simţeau profund alienaţi de lumea în care trăiau şi năzuiau după o salvare miraculoasă ca o evadare din constrângerile existenţei politice şi sociale. Folosind cu o intuiţie pătrunzătoare cele câteva surse de care dispunea, Jonas a reconstituit o viziune gnostică asupra lumii - o filosofie a pesimismului mundan combinată cu o încercare de autotranscendenţă. O versiune netehnică a cărţii sale, tradusă în engleză, rămâne chiar şi astăzi o introducere clasică. Într-un epilog adăugat la a doua ediţie a acestei cărţi, Jonas a trasat o paralelă între gnosticism şi existenţialismul secolului al XX-lea, recunoscând că le datorează filosofilor existenţialişti, în special lui Heidegger, formarea interpretării sale asupra "religiei gnostice".

Un alt savant, Walter Bauer, a publicat în 1934 o viziune foarte diferită a gnosticismului. Bauer a recunoscut că mişcarea creştină timpurie a fost cu mult mai diversă decât au dorit să arate sursele ortodoxe. Aşadar, scria Bauer,

poate - şi repet, poate - anumite manifestări ale vieţii creştine pe care autorii bisericeşti le-au repudiat iniţial ca "erezii" nu au fost deloc aşa, ci, cel puţin ici şi colo, au fost singurele forme ale noii religii; altfel spus, pentru acele regiuni, ele au fost pur şi simplu "creştinismul". Există, de asemenea, posibilitatea ca aderenţii lor... să fi privit cu ură şi dispreţ la ortodocşi, care pentru ei erau falşii credincioşi.

Criticii lui Bauer, mai cu seamă savanţii britanici H. E. W. Turner şi C. H. Roberts, i-au reproşat că a suprasimplificat situaţia şi a trecut cu vederea acele dovezi care nu se potrivesc cu teoria sa. Cu siguranţă că sugestia lui Bauer - conform căreia, în anumite grupuri creştine, cei numiţi mai târziu "eretici" formau majoritatea -, depăşeşte până şi pretenţiile gnosticilor înşişi: ei se caracterizau îndeobşte drept "cei puţini" în raport cu "cei mulţi" (hoi polloi). Dar Bauer, asemeni lui Jonas, a deschis noi căi în a gândi gnosticismul. Descoperirile de la Nag Hammadi din 1945 au iniţiat, după cum prevăzuse Doresse, o întreagă nouă epocă de cercetare. Prima şi cea mai importantă sarcină a fost păstrarea, editarea şi publicarea textelor. O echipă internaţională de savanţi - între care profesorii A. Guillaumont şi H. C. Puech din Franţa, G. Quispel din Olanda, W. Till din Germania şi Y. 'Abd al Masih din Egipt - a contribuit la publicarea Evangheliei lui Toma în 1959. Mulţi dintre aceiaşi oameni de ştiinţă au lucrat împreună cu profesorii M. Malinine din Franţa, R. Kasser din Germania, J. Zandee din Olanda şi R. McL. Wilson din Scoţia, pentru editarea textelor din Codexul I. Profesorul James M. Robinson, secretar al Comitetului Internaţional pentru Codexurile de la Nag Hammadi, a organizat o echipă de savanţi din Europa, Canada şi Statele Unite care să editeze ediţia facsimil a fotografiilor, precum şi o ediţie ştiinţifică integrală în coptă şi engleză a tuturor textelor descoperite. Robinson a trimis copii după manuscrise şi traduceri colegilor săi din Berlin. Acolo, membrii Berliner Arbeitskrei für koptisch-gnostische Schriften (Grupul de lucru din Berlin pentru Texte Gnostice Copte) - un cerc care include savanţi eminenţi precum profesorii H. M. Schenke, K. M. Fischer şi K. W. Tröger şi care colaborează şi cu alţii, între care E. Haenchen, W. Schmithals şi K. Rudolf - au pregătit ediţii ale textelor în coptă şi germană şi, de asemenea, numeroase comentarii, cărţi şi articole.

Ce ne poate spune această bogăţie de materiale noi despre gnosticism? Abundenţa textelor şi diversitatea lor au făcut generalizarea dificilă, iar consensul şi mai dificil. Admiţând acest lucru, majoritatea savanţilor sunt acum de acord că ceea ce numim "gnosticism" a fost o mişcare larg răspândită cu originile în diverse tradiţii. Un mic număr de texte descriau acele ceruri multiple, cu parole magice pentru fiecare dintre ele, la care părinţii Bisericii care au criticat gnosticismul i-au făcut pe oamenii de ştiinţă să se aştepte; dar multe altele nu conţineau, în mod surprinzător, nimic de felul acesta. Mare parte din literatura descoperită la Nag Hammadi este incontestabil creştină; unele texte însă prezintă puţină influenţă creştină sau deloc; câteva provin în special din surse creştine (şi ar putea să nu fie deloc "gnostice"); altele recurg din plin la tradiţiile evreieşti. Din acest motiv, savantul german C. Colpe a contestat căutarea istoricilor după "originile gnosticismului". Această metodă, insistă Colpe, duce la un regres potenţial infinit către nişte "origini" din ce în ce mai îndepărtate, fără a contribui prea mult la înţelegerea noastră a ce este în realitate gnosticismul.

De curând mai mulţi oameni de ştiinţă au căutat impulsul care a dus la dezvoltarea gnosticismului nu în termenii originii sale culturale, ci în evenimente sau experienţe specifice. Profesorul R. M. Grant a sugerat că gnosticismul a apărut ca o reacţie la zdruncinarea concepţiilor religioase tradiţionale - iudaice şi creştine - după ce romanii au distrus Ierusalimul în anul 70 d.Hr Quispel a propus că gnosticismul provine dintr-o "experienţă a sinelui" potenţial universală, proiectată în mitologia religioasă. Jonas a oferit o schemă tipologică descriind gnosticismul ca pe un tip special de viziune filosofică asupra lumii. Savantul britanic E. R. Dodds a caracterizat gnosticismul ca pe o mişcare ale cărei scrieri proveneau din experienţa mistică. Gershom Scholem, eminentul profesor de mistică iudaică de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, este de acord cu Dodds că gnosticismul implică speculaţie şi practică mistică. Urmărind curentele ezoterice din cercurile rabinice contemporane cu dezvoltarea gnosticismului, Scholem le-a numit forme de "gnosticism iudaic".

Astăzi, cei care investighează textele de la Nag Hammadi sunt mai puţin preocupaţi să construiască teorii cuprinzătoare, fiind mai degrabă interesaţi să analizeze în detaliu sursele dezgropate la Nag Hammadi. Există mai multe tipuri diferite de cercetare, fiecare investigând cu precădere acele grupuri specifice de texte adecvate scopurilor anchetei. Un tip de cercetare, preocupat de relaţia gnosticismului cu filosofia elenistă, se concentrează în primul rând asupra acelora dintre textele de la Nag Hammadi care exemplifică respectiva relaţie. Printre cei care au contribuit la acest aspect al cercetării se află, de exemplu (pe lângă Hans Jonas), savanţii britanici A. D. Nock şi A. H. Armstrong şi oameni de ştiinţă americani ca profesorii Bentley Layton, de la Universitatea Yale, şi Harold Attridge, de la Southern Methodist Uni­versity. Profesorul Morton Smith, de la Universitatea Columbia, pe de altă parte, ale cărui cercetări curente au ca obiect istoria magiei, investighează acele surse care pun în evidenţă practicile magice.

O a doua direcţie de cercetare investighează textele gnostice dintr-un punct de vedere literar şi formal-critic. Mare parte a acestei munci a fost iniţiată de J. M. Robinson şi H. Koester în cartea lor Trajectories Through Early Christianity. Alţii au explorat bogatul simbolism al textelor gnostice. Savantul francez M. Tardieu, de pildă, a analizat miturile gnostice; profesorul L. Schotroff a investigat relatările gnostice despre puterile răului. Mulţi dintre colegii lor americani au contribuit, de asemenea, la analiza literară a surselor gnostice. Profesorul P. Perkins a investigat atât stilul, cât şi imaginile; profesorul George MacRae a contribuit la înţelegerea metaforelor, miturilor şi formei literare gnostice; el şi alţii, între care Quispel şi profesorul B. A. Pearson, au arătat cum anumite mituri gnostice au la bază material tradiţional din iudaism.

O a treia direcţie de cercetare (care adesea se suprapune cu a doua) explorează relaţia dintre gnosticism şi mediul său religios contemporan. În timp ce Scholem, MacRae, Quispel, Pearson (pentru a numi doar câţiva) au demonstrat că unele surse gnostice se referă extensiv la tradiţia evreiască, alţii examinează întrebarea: Ce ne spun textele gnostice despre originile creştinismului? Între numeroşii savanţi implicaţi în această cercetare, pe lângă cei mai sus-menţionaţi, se numără profesorii R. M. Grant şi E. Yamauchi, în Statele Unite; R. McL. Wilson, în Scoţia; G. C. Stead şi H. Chadwick, în Anglia; W. C. van Unnik, în Olanda; H. Ch. Puech şi dr. S. Petrement, în Franţa; A. Orbe, în Spania; S. Arai, în Japonia; J. Ménard şi F. Wisse, în Canada şi, în Germania, pe lângă membrii Berliner Arbeitskreis, A. Böhlig şi dr. K. Koschorke. Deoarece propriile mele cercetări intră în această categorie (adică, gnosticism şi creştinism timpuriu), am ales cu precădere sursele creştine gnostice ca bază a acestei cărţi. În loc să analizez problema originilor gnosticismului, intenţionez să arăt aici felul cum formele gnostice de creştinism interacţionează cu ortodoxia şi ce ne spune acesta despre originile creştinismului însuşi.

Dată fiind cantitatea enormă de cercetări curente în domeniu, această schiţă este în mod necesar scurtă şi incompletă. Oricine doreşte să urmeze cercetarea în detaliu va găsi un ajutor nepreţuit în Nag Hammadi Bibliography, publicată de profesorul D. M. Scholer. Ţinută la zi prin suplimente regulate publicate în revista Novum Testamentum, bibliografia lui Scholer citează în prezent aproape 4.000 de cărţi, ediţii, articole şi reviste publicate în ultimii treizeci de ani cu privire la cercetarea textelor de la Nag Hammadi.

Dar şi cele cincizeci şi două de scrieri descoperite la Nag Hammadi lasă doar să se întrevadă complexitatea mişcării creştine timpurii. Acum începem să ne dăm seama că ceea ce numim creştinism şi identificăm drept tradiţie creştină reprezintă în realitate numai o mică selecţie de surse specifice, alese dintre zeci de alte surse. Cine a făcut această selecţie şi din ce motiv? De ce au fost celelalte scrieri excluse şi interzise ca fiind "erezie"? Ce le făcea să fie atât de periculoase? Acum, pentru prima oară, avem ocazia să aflăm câte ceva despre cea mai veche erezie creştină; pentru prima oară, ereticii pot vorbi în numele lor.

Creştinii gnostici au exprimat, fără îndoială, idei pe care ortodocşii le-au considerat odioase. De exemplu, unele dintre aceste texte gnostice pun la îndoială faptul că toată suferinţa, truda şi moartea sunt din pricina păcatului omenesc, care, în versiunea ortodoxă, murdăreşte creaţia de origine perfectă. Alţii vorbesc despre elementul feminin al divinităţii, preamărindu-l pe Dumnezeu ca Tată şi Mamă. Alţii încă sugerează că învierea lui Hristos trebuie înţeleasă simbolic, nu literal. Câteva texte radicale îi denunţă chiar ca fiind eretici pe creştinii catolici care, deşi "nu înţeleg misterul..., se laudă că misterul adevărului le aparţine doar lor". Astfel de idei gnostice l-au fascinat pe psihanalistul C. G. Jung: el a crezut că acestea exprimă "cealaltă faţă a minţii" - gândurile spontane, inconştiente, pe care orice ortodoxie le cere adepţilor săi să le reprime.

Creştinismul ortodox, pe de altă parte, aşa cum îl defineşte crezul apostolic, conţine unele idei care multora dintre noi le par astăzi şi mai stranii. Crezul le cere, de exemplu, creştinilor să mărturisească faptul că Dumnezeu este perfect bun, deşi el a creat o lume care include suferinţa, nedreptatea şi moartea; că Iisus din Nazareth s-a născut dintr-o mamă fecioară şi că, după ce a fost executat la ordinul procuratorului roman Pontius Pilat, el s-a ridicat din mormânt "în a treia zi". De ce Bisericile creştine nu doar că acceptă în unanimitate aceste concepţii surprinzătoare, dar le şi consideră ca fiind singura formă adevărată a doctrinei creştine? În mod tradiţional, istoricii ne-au spus că ortodocşii au combătut concepţiile gnostice din motive religioase şi filosofice. Fără îndoială că da; dar cercetarea nou-descoperitelor surse gnostice propune şi o altă dimensiune a controversei. Ea sugerează că aceste dezbateri religioase - probleme privind natura lui Dumnezeu sau a lui Hristos - au în acelaşi timp implicaţii sociale şi politice cruciale pentru dezvoltarea creştinismului ca religie instituţională. În termenii cei mai simpli, acele idei având implicaţii contrare respectivei dezvoltări au ajuns să fie calificate ca "erezie"; ideile care implicit o sprijineau au devenit "ortodoxe".

Studiind textele de la Nag Hammadi, împreună cu surse cunoscute de mai bine de o mie de ani din tradiţia ortodoxă, putem vedea cum religia şi politica se suprapun în dezvoltarea creştinismului. Putem vedea, de exemplu, implicaţiile politice ale unor doctrine ortodoxe precum învierea trupurilor şi cum concepţiile gnostice despre înviere presupun implicaţii contrare. Între timp, putem căpăta o perspectivă de o noutate surprinzătoare asupra originilor creştinismului.