marți, 7 decembrie 2021

Introducere şi cuvânt înainte la Cum vă place / Eternitatea. Şi încă o zi

 

Andreea Nanu
Cum vă place - cronică de teatru, operă şi film / Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban
Editura Eikon, 2021


 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere la volumul 1 (Cum vă place - cronică de teatru, operă şi film)

Dragă cititorule,

Cum vă place. Sub această replică "democratică" a lui Shakespeare se situează volumul de cronici pe care-l răsfoieşti. Democratică dar şi elitistă, fiindcă am scris liber despre ce mi-a plăcut, aşa cum mi-a plăcut, alegând spectacolele preferate din teatru, operă şi film. Adeseori cu entuziasmul lui Orlando care agaţă poeme de dragoste în copacii pădurii din Arden... Unele eseuri au fost publicate în Revista 22 şi Ziarul Metropolis, altele mi-au conturat rubrica de teatru Cum vă place?, difuzată la Radio Trinitas. Le mulţumesc, pe această cale, doamnei Andreea Pora, Redactor Şef al Revistei 22, doamnei Teodora Stanciu, realizatoarea Revistei culturale Trinitas şi domnului Dan Boicea, Redactor-Şef al Ziarului Metropolis.

Privind înapoi la călătoria mea în lumea scenei, înţeleg de ce este imposibil să dăm un unic răspuns întrebării: Ce este Teatrul? Dar pentru mine Teatrul e secretul pe care Antoine de Saint-Exupéry ni-l dezvăluie prin vocea Micului Prinţ: "créer des liens". Să creezi legături: cu piesa, cu actorii, cu dramaturgii şi scenografii, cu viziunea regizorului, cu spectatorii alături de care, chiar dacă nu vezi acelaşi lucru, înveţi ceva esenţial: să priveşti în aceeaşi direcţie. Directe sau intermediate, manifeste sau subtile, explicite sau intuite, legăturile ne unifică cu ceilalţi şi cu noi înşine. Şi astfel, ne vindecă. Poate nu întâmplător, la vechii greci amfiteatrele erau uneori situate în incintele templelor închinate zeului taumaturg Asclepios... Conexiunea între ceea ce se petrece pe scenă şi ceea ce spectacolul declanşează în noi aparţine Miracolului. O întâlnire pluristratificată care, poate paradoxal, înlătură vălurile aparenţelor, reducându-ne la esenţă, ajutându-ne să ne vedem aşa cum suntem, în deplină sinceritate. Spectatori şi actori, suntem împreună responsabili faţă de întâlnirea care se poate produce sau nu. Condiţia fundamentală a teatrului ca "act" e "spaţiul gol" dar şi saltul în gol. Ambele conţin promisiunea Posibilităţii. Parafrazând un personaj shakespearian, chiar dacă nu ştim ce suntem, după un spectacol avem intuiţia a ceea ce putem deveni. Teatrul ne aminteşte cât este de important să pornim, de fiecare dată, de la zero. Ca un exerciţiu de asceză, de modestie, de critică revelatoare şi dialog, de admiraţie. Spectacolul nu are misiunea să ne ducă la o destinaţie anume, ci să ne arate calea spre ea. În Teatrul-Relaţie ne naştem simultan, actori şi spectatori, printr-un travaliu reciproc. E nevoie să asumi adevărul vieţii. Şi bucuria ei. Există un timp de pregătire. O aşteptare. Un moment de risc, de pericol. O călătorie, o ascensiune şi o coborâre în adâncuri. Pentru ca totul să culmineze într-o sărbătoare!

Pandemia, noua boală planetară, ca de altfel orice situaţie-limită, ne obligă să trecem proba cea mai grea, a singurătăţii; şi ne testează arta cea mai dificilă, a legăturilor. În Flautul fermecat, înainte de a trece împreună prin foc şi prin apă, îndrăgostiţii Pamina şi Tamino trebuie să depăşească, fiecare în singurătatea sa, proba Tăcerii. Legătura lor e suspendată. La un moment dat, moartea pare preferabilă incertitudinii. Celălalt e oare încă acolo, statornic? O întrebare care, în ultimul an, mi-a marcat legătura cu Teatrul. Ştim că Spectacolul există aici şi acum. Dar unde dispare el, când teatrul se închide şi peste scenă se lasă întunericul? Poate el supravieţui doar în virtual?... L-am regăsit, prin scris, în memoria afectivă; o miridă subiectivă a memoriei personale care are şansa să întregească, şi prin cartea de faţă, Memoria culturală a Teatrului... În Lupul de stepă, Hermann Hesse scrie pe uşa teatrului său: "Teatru magic. Intrarea nu e permisă oricui". Le mulţumesc prietenilor mei, actori şi regizori, care m-au chemat să pătrund, împreună cu ei, în kairosul spectacolului, dincolo de cortină: Andrei şi Andreea Grosu, Sânziana Stoican, Constantin Cojocaru, Florina Gleznea, Richard Bovnoczki. Şi mulţi alţii, care au dat viaţă textelor mele, scrise la întâlnirea privilegiată dintre Teatru şi Viaţă.

(Andreea Nanu)

Cuvânt înainte la volumul 2 (Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban)

Adeseori, când încercăm să traducem experienţa directă a spectacolului în cuvinte, ne confruntăm cu fenomenul lost in translation. Când un spectacol de teatru sau operă e filmat şi înregistrat pentru a fi proiectat pe ecran, "traducerea" de la scenă la ecran suferă, pentru că relaţia dintre actor şi spectator nu are loc în momentul prezent, ci se obţine prin mijloace mecanice, prin tehnologie. Beneficiul de a urmări, totuşi, pe ecran anumite detalii de joc, ori imagini gros-plan, care de la distanţă în sală nu se percep, e totuşi nesemnificativ comparat cu cercul energetic creat când simţim împreună pulsul vieţii vibrând în acelaşi timp. De aceea, regizori ca Lev Dodin şi alţii refuză categoric filmarea spectacolelor pe acelaşi vechi principiu, conform căruia prin traducere se pierde ceva. Principiu cu care am fost de acord, cu diferenţa că din tinereţe, când nu exista video, mi-ar fi plăcut să am înregistrate primele mele montări, cu caracter pur documentar, de studiu. Când a devenit posibil, am colecţionat toate înregistrările producţiilor, din teatru sau operă, unele extrem de profesionist filmate high-tech, cu multiple camere, pentru a fi promovate pe canale TV sau comercializate ca DVD. Altele, filmate la repetiţii de mine, cu telefonul sau o cameră împrumutată, imagini neclare şi mişcate, luate de un diletant cu o mână tremurândă. Zeci de cutii cu aceste casete au fost transportate din biroul meu de profesor la Columbia University, când m-am retras din activitate, tocmai la Craiova. De ce acolo? Pentru că prietenul meu, academicianul Basarab Nicolescu, mă anunţase entuziast că Lucian Dindirică, directorul Muzeului Exilului Românesc, nou înfiinţat, ar dori ca arhiva mea să poată fi consultată de publicul interesat din România.

Arhiva a stat la baza cărţii scrisă de Andreea Nanu. Citisem, cu precădere în Revista 22, o serie de cronici ale autoarei despre diverse montări, printre care şi ale mele. Nu o cunoşteam, dar am devenit interesat de felul în care scria. Mi-a plăcut, pentru că scria cu suflet! Atenţia la pulsul inimii unui spectacol se întâlneşte rar în cronici referitoare la teatrul de azi. Din păcate, azi nimic nu mai poate scăpa ideologiei, domină tendinţa spre o critică acidă, nemiloasă a tot ce există, sau mai pe şleau, care nu corespunde principiilor corectitudinii politice, vechea formă reînnoită a stângismului cultural. E acelaşi curent negativ, aceeaşi molimă ce se manifestă în tot, de la politică la artă. Însă Andreea Nanu scrie din iubire pentru teatru şi artişti, pentru prietenii ei. Flatat şi motivat de interesul Andreei Nanu pentru munca mea, ştiind că a scris deja un număr semnificativ de cronici despre spectacolele mele, din teatru şi operă, i-am propus să le adune într-un volum. Ideea s-a conturat prin tenacitatea autoarei şi, susţinută de dialogul nostru, a crescut. Câteva spectacole le-a văzut pe scenă recent, majoritatea le-a vizionat cu ajutorul Muzeului Exilului din Craiova, care i-a pus la dispoziţie arhiva mea. Am reflectat, pe parcurs, la scopul cărţii şi la ecoul pe care l-ar putea avea. Oare ar fi o idee bună? Pe cine ar putea interesa o astfel de carte despre spectacole care nu mai există? Da, ştim că teatrul se întâmplă în prezent. Cum şi clipa de acum moare în clipa următoare, ce a fost ieri nu mai are nici o relevanţă, în afară de una muzeistică.

Fac o confesiune: când montez un spectacol nou sper să fie ca o bătaie de clopot. Când, într-o slujbă, clopotele bisericii bat, reprezintă ce anume? O abatere din obişnuit. O schimbare de stare. Clopotele ne trezesc ca să ne amintească de miracolul că suntem vii. Ştiu că în montările mele nu reuşesc decât rareori să fac să sune clopotul. Dar după un timp, după ce spectacolul nu mai este, clopotul rugineşte şi sunetul dispare. La fel spectacolele... cele de ieri, azi sunt moarte. Însă Andreea Nanu mi-a argumentat unul din motivele pentru care o astfel de carte ar merita să fie scrisă: "nu e firesc să nu existe până la ora aceasta nici o carte despre Andrei Şerban, în România". Într-adevăr, singura lucrare de specialitate publicată în ţară a fost traducerea volumului lui Ed Menta, Lumea magică din spatele cortinei, apărut cu ani în urmă în Statele Unite.

Citesc cu bucurie ce se scrie despre ceilalţi. Mă atrage însă ideea lui Marcel Duchamps, a unei reprezentaţii în care toate numele artiştilor sunt omise. Am putea să ne lăsăm inspiraţi de anonimitatea celor care au clădit catedrala din Chartres sau piramidele egiptene? Cum arta pură nu serveşte nici unui scop material, acţiunea artei, după Duchamps, e transformarea fiinţei. El definea arta printr-un verb: "a lucra". Dacă am putea să lucrăm împreună liberi de egoism, nu ne-ar păsa dacă numele este sau nu subliniat.

Venind din afara breslei, făcând o muncă de cercetare uriaşă care i-a luat aproape un an, studiind în amănunt înregistrări cu spectacolele de teatru şi operă pe care le-am montat în diferite ţări şi continente, parcurgând toate etapele carierei mele, Andreea Nanu m-a făcut să înţeleg că "miza cărţii nu e doar personală, ci e despre şansa de a trezi o conştiinţă culturală, în car e spectacolele acestea trebuie să aibă un loc, nu atunci, ci acum, în prezent. Iar cartea trebuie să servească acest scop". A rămas adâncită zile şi nopţi în faţa ecranului, ca să înţeleagă atmosfera fiecărei montări, ca să ne comunice emoţia lor vie în eseurile din acest volum. Aşadar, cartea de faţă nu se adresează neapărat breslei teatrale, ci direct publicului larg, care e constant interesat de lucrul pe care l-am făcut şi continui să îl fac. Şi pentru tinerii care poate vor fi inspiraţi să urmărească exemplul unei cariere neobişnuite. Oricare ar fi viitorul cărţii, îi susţin încrederea şi munca, fiindcă cred că acestea merită onorate. Ce poate fi mai departe? Dacă prin sensibilitatea, imaginaţia şi inteligenţa emoţiei care o caracterizează, Andreea Nanu a putut să readucă la viaţă aceste montări, dacă a reuşit, privindu-le, să gândească şi să simtă simultan ceea ce percepe, aceste spectacole vor putea să "evadeze" din Muzeul Exilului, unde sunt păstrate, ca să ne comunice o vibraţie nouă...

Pentru copertă, autoarea a ales, din ceea ce îi propusesem, un portret pe care mi l-a făcut tatăl meu, cunoscutul fotograf George Şerban. Emoţia cu care tânărul ce eram priveşte în obiectiv exprimă tot ceea ce visam la vârsta fragedă: infinitul... marea, libertatea... El a captat-o. Ce fotograf extraordinar a fost George Şerban! E o poză foarte specială, şi pentru că diferă mult de cele care circulă pe internet; în loc de imensitatea luminoasă a mării, acum mă aflu în săli întunecate de repetiţii, în loc de zâmbet relaxat plin de speranţe, am o încordare tensionată şi incertă. Nimeni nu m-a surprins mai bine decât tatăl meu. Datorită lui, pe copertă, mă recunosc: sunt eu însumi... Dar cine sunt? Şi ce mai poate însemna teatrul meu astăzi? Autoarea mi-a răspuns, prin replica unui personaj shakespearian, Orlando din Cum vă place, care mi-a inspirat una dintre cele mai îndrăgite montări din tinereţe: "Eternitatea. Şi încă o zi".

(Andrei Şerban)

Valoarea începutului, Prefaţă la volumul 2 (Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban)

Lévi-Strauss, în celebra sa carte La pensée sauvage, afirma valoarea începutului, căci atunci "ce e mare se înfăptuieşte". Evident că această convingere se asociază "originilor" pe care le studiază şi explică pe fond de încredere în "început". Adaptată la artă, convingerea integrează nu doar opţiunea antropologică ci şi pe cea particulară, des evocată, aceea a "primei fraze". Prima frază a lui Proust din Căutarea timpului pierdut, a lui Beckett din Godot sau a lui Camus din Ciuma... Cine suntem la început şi cum începem? Din acelaşi motiv, retrospectivele pasionează căci revelă începuturile şi evoluţia unui artist către sine ca la Mondrian care debutează cu peisaje figurative pentru a se împlini la sfârşit prin abstracţia geometrică. Retrospectiva e un traseu... şi această carte pregătită de Andreea Nanu îi împrumută spiritul în ciuda mediocrităţii probelor lăsate de teatru pentru a reconstitui cariera unui regizor. Operele sunt absente sau deteriorate, urmele imperfecte şi amintirile incomplete. Dar efortul merită efectuat pentru a restitui parţial un drum şi a defini o identitate. Ca aceea a unui erou militar fondată pe legende de fapte şi fragmente de documente. Pe mărturii şi fotografii... asociind aceşti doi poli pe care grecii îi opuneau, "arhiva" şi "memoria". Căsătorie morganatică dar indispensabilă. Hibridare de surse din lipsa de probe, impuritate determinată de esenţa teatrului ce conjugă durata şi efemerul. Iată deci dificultăţile unei călătorii indispensabile. Ea debutează şi se construieşte pornind de la valoarea începutului. Acela al lui Andrei Şerban. I-am fost martor.

Un detaliu iniţial. Nu-mi amintesc exact datele, dar văd situaţia. Pentru un exerciţiu la actorie în clasa Sandei Manu, Andrei a agăţat un măr deasupra capului şi s-a străduit să spună un monolog. Amestec de ironie şi serios, propunerea derutantă de atunci mi se pare a fi şi azi primul gest ce-i atesta vocaţia regizorală. El punea în scenă o situaţie teatrală integral construită de el şi totodată se distribuia în protagonist cu resurse reduse. Asemeni atâtor regizori ca Brook, Mnouchkine sau Penciulescu ce şi-au afirmat vocaţia scenică pe fond de absenţă a disponibilităţilor de joc. Ele, sunt convins, nu sunt indispensabile.

Gestul revelator, în cercul închis al clasei de regie, a fost Ubu (1964), exerciţiul strălucit de examen. Auzeam atunci întâia dată acest text care a deschis polemic scena europeană spre o nouă dramaturgie, spre un alt limbaj, act fondator al avangardei. Spectacolul, căci era un spectacol, a uimit şi sedus pe colegul-spectator care eram prin extraordinara putere de a anima aproape coregrafic un grup şi a evidenţia personalităţi actoriceşti ca Florian Pittiş sau Niki Wolcz, fără a mai vorbi de Aureliu Manea, apariţie chapliniană a celui care, la rândul său, se va impune ca un regizor fără de seamăn. Totul ne-a surprins şi încântat. Îndeosebi vocabularul lui Jarry tratat pe scena goală ca un schimb de mingi dintr-o farsă liceană: nimic vulgar, nimic grosolan. De altfel, spectacolele lui Andrei nu vor adopta nicicând asemenea atitudini: îi sunt organic străine. O frază a rectorului Loghin e de neuitat: "Prefer limba lui Racine" concludea el, derutat, la capătul acestui examen strălucit.

A urmat apoi debutul din sala mică de la Teatrul Nottara cu o piesă de abia publicată în revista ce ne era dragă, Secolul 20: Omul care s-a transformat în câine de Osvaldo Dragun (1964). Patru colegi de la clasa de actorie erau reuniţi de către Andrei şi se dăruiau pe fond de cunoaştere şi încredere reciprocă. Totul respira plăcerea de a se regăsi împreună pe o scenă minusculă, dar, de astă dată, publică. Justeţea relaţiei cu textul uimea căci nimic nu îi parazita inteligenţa, nu îl încărca ci, dimpotrivă, spectacolul îi oferea un context de improvizaţie şi entuziasm de grup. Mă aflam în primul rând când mingea pe care şi-o aruncau între ei cei patru interpreţi mi-a aterizat în braţe. Ea mă integra fortuit în joc, eu care eram acolo unde voi rămâne o viaţă: "aproape de scenă". Toţi actorii de atunci s-au stins, n-au rămas decât doi supravieţuitori: regizorul şi spectatorul.

Nu am văzut, din păcate, şi nu-mi explic motivele, Şeful sectorului suflete (1965) de Alexandru Mirodan, care marca o ruptură faţă de textele oficial admise.

Andrei şi-a dezvoltat apoi apetitul pentru improvizaţie şi ludic în Nu sunt turnul Eiffel (1966), text de Ecaterina Oproiu care marca o ruptură de stil în dramaturgia epocii liberată de sarcinile oficiale care-i fuseseră îndelung impuse. Andrei, cu o intuiţie extrem de exactă, şi-a găsit un partener şi, împreună, afirmau o libertate necunoscută, o dezinvoltură inedită, o satisfacţie a gratuitului. Pe scena aproape goală, străjuită doar de un trunchi de copac descoperit de la fereastra unui tren de către Popescu-Udrişte, actorii se lansau într-o adevărată partidă de ping-pong care ne încânta. Cornelia Hâncu, Dan Nuţu... comunicau acel aer proaspăt şi neîncrâncenat pe care epoca îl oferea pentru scurt timp. Andrei descoperea şi cultiva gustul ludic, străin epocii. Şi poate aceasta a explicat şi succesul internaţional al Turnului Eiffel. O experienţă de optimism teatral - iată ce a fost acest spectacol care, din păcate, nu a cunoscut o lungă carieră de exploatare publică. Mi-l amintesc ca o sărbătoare amicală, sinceră şi aproape intimă.

După acest diptic ce afirma disponibilitatea lui Andrei pentru lejeritate şi comunitate, el surprinde prin Arden din Faversham (1967). Întâi, prin revelarea unui text necunoscut, nefrecventat, dar totodată un text elisabetan pentru care nu-i bănuiam atracţia. El se afirma deja ca un explorator al repertoriului ale cărui rezerve inedite le sesizează şi exploatează. Şi astfel se afiliază acelor regizori ca Luca Roconi care s-au impus prin interesul pentru texte rare, texte fără tradiţie de interpretare şi protocol de punere în scenă. Cu Arden, Şerban deschidea un drum, al lui cât şi al teatrului român de atunci. El anima o trupă reunită la Piatra Neamţ de reputatul director Ion Coman, trupa ce de astă dată plonja într-un univers sumbru, violent şi extrem. În obscuritatea platoului corpurile se zbat, cuţitele strălucesc fulgurant, pasiunile se manifestă, dar niciodată dezordonate - Andrei nu suportă haosul. O lume sumbră se sfâşie, dar "cruzimea" căutată şi restituită e bine controlată. Ca şi în Titus Andronicus pus în scenă câtva timp înainte de Brook ce surprindea prin opţiunea pentru acest text violent, strict "temperat". Afinitatea între cele două spectacole mi-a apărut de atunci. Aceleaşi lumini întunecate şi costume uzate, aceleaşi sfâşieri însângerate, dar totodată aceeaşi stăpânire a limbajului scenic. "Cruzimea nu înseamnă dezordine" spunea Artaud.

A urmat un an mai târziu Iulius Cezar (1968), de astă dată la Teatrul Bulandra. Spectacol, pentru mine, esenţial căci descoperea un alt mod de a pune în scenă, o faţă inedită a lui Andrei care, ironic, mărturisea că a dorit "să facă acest Iulius Cezar în maniera lui Ivan Helmer". Spectacol de o profundă melancolie politică, spectacol lent şi reflexiv ce reunea marile speranţe ale scenei de atunci, Ştefan Iordache, Ion Caramitru ca şi pe Victor Rebengiuc într-un rol neaşteptat, Brutus. E conservat în mine acest spectacol crepuscular despre eşecul luptei contra tiraniei ce se anunţa. Premoniţie politică, puţin timp mai târziu confirmată. Andrei folosea pentru prima dată "puntea florilor" împrumutată de la teatrul kabuki ce traversa sala ca o potecă sumbră pe care avansau fantomatic actorii. Nimic dezinvolt, nimic ludic, doar o splendidă şi lungă melopee - aud şi azi vocile şi văd încă mişcările, teatrul se constituia în experienţă intensă, gravă, "teatru de idei" responsabil asumat. În noapte, aceste siluete de revoltaţi înfrânţi îşi murmurau crezul democratic fără exaltare sau vocaţie militantă. Cât mi-au fost de apropiaţi! I-am întâlnit apoi în viaţă şi de nici unul nu m-am despărţit. Iulius Cezar a fost un meteorit.

Apoi, Andrei a revenit la Piatra Neamţ şi s-a împlinit acolo cu ceea ce rămâne capodopera sa de început: Omul cel bun din Seciuan (1968-1969) de Brecht. Împreună cu scenograful prieten, Lucu Andreescu, el se inspiră din nou din Orient - era de altfel o pasiune proprie şi altor regizori în epocă, de la Ariane Mnouchkine la Patrice Chéreau. Platoul acoperit de un parchet impecabil ce evoca scena de teatru Nô părea a fi o pagină pură pe care se caligrafiau siluete precise şi evoluau personaje evocând China imaginară propusă de Brecht ca un "artificiu de calcul" pentru a ne confrunta cu dilema etică esenţială: când să fii bun, când să fii rău? Frumuseţea spaţiului era propice dezbaterii ce asocia cotidianul mizeriei şi splendoarea grafică a atitudinilor. Aici Andrei a echilibrat cu perfecţiune relaţia între grup şi protagoniştii interpretaţi cu geniu de Carmen Galin şi Mitică Popescu. Câtă emoţie nesentimentală, câtă durere reţinută în iubirea de ploaie a vânzătorului de apă, câtă luciditate în ultima întrebare lansată spre sală la capătul parabolei brechtiene. Îmi amintesc corpuri şi rezonez la apeluri de atunci, mă recunosc în spectatorul sedus de această incandescenţă a gândirii. Spectacol al împlinirii. Spectacol totodată al înfrângerii speranţelor noastre, căci Primăvara de la Praga murea asfixiată de tancurile ruseşti şi la Teatrul Tineretului, în septembrie 68, Andrei ne arăta o cutie de chibrituri întrebându-ne: "Cine vrea să fie Jan Palach?" De câte ori trec prin Praga mă opresc în faţa statuii acestui martir laic şi îmi amintesc apelul lui Andrei. Omul cel bun... cu el cădea cortina peste pasagera liberalizare de la capătul anilor '60.

Apoi, la invitaţia lui Radu Penciulescu, director atunci la Teatrul Mic, Andrei a revenit la dramaturgia română şi la unul din cei mai semnificativi scriitori ai săi: Marin Sorescu şi Iona (1969). Piesa parabolică despre captivitatea în pântecul balenei unde închisorile se succed fără şansă de scăpare şi liberare a eroului. A fost textul cel mai important pentru noile timpuri întunecate. Florica Mălureanu a imaginat un dispozitiv plastic ce pulsa ritmic, traducând mişcările imprevizibile ale lui Iona interpretat de George Constantin. Andrei, animator de echipe şi îndrăgostit de colective, se confrunta cu solitudinea monologului. Cu relaţia singulară între un actor de geniu şi dispozitivul plastic imaginat de Florica Mălureanu pe fond de poezie dramatic tratată, intens. Această gravitate m-a surprins şi am scris o cronică unde îmi mărturiseam perplexitatea parţială. Târziu am aflat că Ion Brad, atunci cenzor implacabil, azi credincios public afişat, a folosit şi textul meu ca argument pentru suspendarea Ionei. "Tovarăşul Şerban, până şi colegii dumneavoastră se afirmă rezervaţi!" - instrumentalizare oficială a ceea ce era doar o îndoială. Sub dictatură, totul poate fi utilizat. Lecţie de meditat la care n-am încetat să mă refer.

Andrei pleca apoi spre Peter Brook întâi şi apoi spre New York. Asemeni lui Brâncuşi care s-a disociat de Rodin, nici el nu s-a adăpostit la umbra lui Brook şi l-a părăsit îndreptându-se spre New York. Acolo i-a continuat căutările întrerupte la Shiraz în contextul comunitar al unui grup pe care la Teatrul La Mama l-a constituit, animat şi iubit. După însingurarea lui George Constantin în Iona, mă întreb: a fost oare aceasta o soluţie alternativă, o recunoaştere de sine în energia unei echipe pe care Andrei ştie, ca nimeni altul, să o suscite?

De la mărul agăţat de tavan până la Iona, Andrei şi-a afirmat dispoziţia multiplă a vocaţiei sale plurale. El n-a fost şi n-a vrut să se consacre unei opţiuni unice, dar nici nu s-a pierdut în rătăcirile indiferenţiate ale regizorilor fără identitate. În România, de la debutul său, el şi-a schiţat progresiv autoportretul în mişcare şi eu am fost martorul sedus al acestei afirmaţii de sine. Azi, la capăt de drum, ce s-a anunţat atunci se confirmă acum. Andrei nu e prizonierul unei opţiuni, ci voiajorul în căutare de împliniri temporare şi reuşite distincte.

La început se află adevărul. Aceasta îi e valoarea.

(George Banu)


În pat cu duşmanul - Fiica Reichului

 

Louise Fein
Fiica Reichului
Editura Nemira, 2021

 traducere din engleză de Emanuela Ignăţoiu-Sora



Citiţi un fragment din această carte.

*****

În pat cu duşmanul

În ultimii ani piaţa de carte a fost invadată de romane care încearcă să recreeze atmosfera apăsătoare din Germania de dinaintea şi din timpul celui de-al doilea război mondial, să pună în cuvinte experienţele de multe ori inimaginabile ale supravieţuitorilor lagărelor de exterminare naziste. Din punctul meu de vedere este un demers bun pentru că perioada aceea devine din ce în ce mai îndepărtată în timp, negarea Holocaustului a căpătat susţinători din ce în ce mai vocali, şi, nu în ultimul rând, extremismele sunt imediat după colţ, după cum constatăm în fiecare zi. Aşadar, chiar dacă fac parte din categoria romanelor de consum, nu obţin aprecierea criticilor literari şi nici nu intră în istoria literaturii, cărţile de acest tip răspund unei nevoi a oamenilor de a şti, chiar şi la nivel superficial, câte ceva despre acele vremuri. Speranţa mea este ca un roman de acest fel să le stârnească curiozitatea şi, ulterior, să citească în continuare despre acest subiect. Şi, cred eu, acest tip de roman mai face ceva: dă chip suferinţei. Pentru că dând nume, chiar şi fictive, victimelor îi transformă din statistică în indivizi.

În această categorie intră şi romanul Fiica Reichului de Louise Fein. Romanul a apărut la editura Nemira în colecţia Damen Tango. Cartea este, în mare parte, scrisă din perspectiva lui Hetty Heinrich, fiica unui înalt oficial nazist şi soră a unui pilot Luftwaffe (forţele aeriene din armata germană). Trăim împreună cu Hetty nu doar procesul de maturizare, ci şi pe cel de dezvrăjire. Hetty începe să înţeleagă că lumea din jurul ei, considerată iniţial perfectă, este, de fapt, strâmbă, hidoasă şi nedreaptă. Acţiunea romanului se desfăşoară între 1929 şi august 1939, adică în perioada premergătoare războiului. Un scurt epilog lămureşte cititorul despre soarta ulterioară a personajelor. Romanul a fost inspirat de povestea tatălui autoarei, refugiat în Anglia din cauza naziştilor.

Hetty este prototipul tinerei germane: vine dintr-o familie bine situată, cu sânge arian, participă la toate acţiunile Tineretului Hitlerist, se aşteaptă ca viaţa ei să fie dedicată Reich-ului ca soţie şi mamă. Îndoctrinarea la care este supusă se fisurează, însă, atunci când se reîntâlneşte cu Walter, un tânăr evreu, prieten din copilărie al fratelui ei. Realitatea începe să capete treptat mai multe nuanţe: Hetty descoperă că evreii nu sunt după cum spune propaganda leneşi şi sălbatici, că sunt murdari pentru că nu mai au acces la utilităţi, că viaţa lor nu este uşoară şi că nimeni nu încearcă să corupă sângele pur german. Povestea lor de dragoste îi oferă prilejul autoarei să scrie despre greutăţile şi abuzurile la care au fost supuşi evreii în acea perioadă, despre modul în care şi-au pierdut afacerile, casele şi de multe ori viaţa. În plus, Hetty descoperă că sub faţada de respectabilitate a părinţilor ei se ascund secrete şi poveşti sordide, că la o privire mai atentă ipocrizia este prezentă în vieţile multora dintre familiile ariene din Reich.

Nu ştiu de ce povestea familiei lui Hetty m-a dus cu gândul la una dintre scenele zguduitoare din Der Untergang / Downfall, scena în care mor otrăviţi de propria lor mamă copiii lui Goebbels. Momentul acela ilustrează atât de bine efectele devastatoare ale fanatismului, modul în care familii ce se consideră respectabile şi stâlpi ai societăţii îşi sacrifică inclusiv copiii pentru motive mai mult decât discutabile, încât rămâi la final mut şi golit de sentimente. În Fiica Reichului nu există momente de asemenea intensitate, deşi, cred eu, autoarea încearcă să ilustreze exact acest lucru. Cartea nu are în mod cert nici forţa romanului Singur în Berlin a lui Fallada, dar se dovedeşte o lectură agreabilă şi instructivă pentru cineva mai puţin familiarizat cu epoca respectivă.

Zeitatea din apartamentul de la etajul şapte - Nu te găsesc pe nicăieri

 

Laura Ionescu
Nu te găsesc pe nicăieri
Narator, editura Publica, 2021




Citiţi un fragment din această carte.

*****

Zeitatea din apartamentul de la etajul şapte

O mică confesiune: m-am temut de cartea aceasta, am evitat să o cumpăr, să citesc despre ea, să o frunzăresc prin librării. Bănuiam despre ce vorbeşte autoarea în ea şi nu doream să mă întorc în lumea aceea în care mama încă trăia. Ştiam că citind-o va fi inevitabil. Şi mi se repetase de prea multe ori că trăiesc prea mult în trecut şi prea puţin în prezent. Dar, uneori, dincolo de eschivările şi laşităţile noastre, cărţile îşi găsesc drum către noi, fie că ne place, fie că nu.

În Nu te găsesc pe nicăieri, Laura Ionescu face ceea ce cred că ar trebui, poate, să facem la un moment dat cu toţii: scrie o istorie personală, recreează o lume, celebrează prin rândurile sale memoria mamei sale. În acelaşi timp am simţit cartea ca pe o formă de catharsis, de eliberare şi de vindecare. Spun acest lucru pentru că ştiu că cei rămaşi în urmă simt că au rămas cuvinte nespuse, gânduri neîmpărtăşite, întrebări nepuse, regrete şi nostalgii. Moartea îţi răpeşte posibilitatea de a-ţi cere scuze, de a spune că-ţi pare rău. Odată cu părinţii moare o lume, îţi înţelegi la nivel visceral propria mortalitate, viaţa îşi pierde o mare parte din magie. Tot ceea ce rămâne sunt amintirile, crâmpeie din viaţa de copil - luminoase dacă ai avut norocul de-a avea părinţi iubitori. Şi mai rămâne ceva: frica. O frică imensă, iraţională care se ascunde în tine şi te poate copleşi. Ştiu, totodată, că nu devine mai uşor odată cu trecerea anilor, chiar dacă ajungi la un moment dat în ceea ce psihologii numesc ultimul stadiu al doliului - cel al acceptării şi al rezoluţiei. Pentru că undeva acolo în tine un loc rămâne gol, vocile pe care îşi doreşti să le auzi nu se mai aud, mirosul şi mângâierile mamei care făceau ca lumea să fie un loc sigur au dispărut. Pentru mine, personal, acest sentiment al pierderii, s-a accentuat după ce am devenit şi eu mamă şi am înţeles că eu am pierdut-o pe mama, dar fiul meu a pierdut, la rândul lui, o bunică. Dar, tot datorită părinţilor şi lecţiilor de viaţă pe care ţi le-au predat pe nesimţite ajungi să te ridici din fundul prăpastiei şi să continui să trăieşti.

Laura Ionescu scrie cu umor şi duioşie, ştie să întoarcă fraza în aşa fel încât femeia din carte să capete substanţă. Mimi trăieşte în paginile acestei cărţi. Este spumoasă, ironică, directă şi puternică. Pare indestructibilă. De aceea, în opinia mea, titlul cărţii este un pic înşelător: pentru că mama este în inima şi mintea autoarei, este parte din ea, din ceea ce a devenit ca om şi ca femeie. Pentru că, ea însăşi recunoaşte, mama este cea care i-a pus primele cărţi în braţe, mama este cea care i-a dat rădăcini, mama este cea care a învăţat-o cum şi la ce anume să se uite şi să caute în oameni. În mâinile care le seamănă, în aluniţele identice. Mama rămâne zeitatea de la etajul şapte.

Cartea aceasta este şi un bun manual de parenting. Pentru că ne spune că satisfacerea nevoilor financiare contează, dar cele mai importante lucruri de care are nevoie un copil din partea părinţilor este acceptarea şi încrederea. Adică de iubirea aceea care nu sufocă, care ştie să pună limite acolo unde experienţa îi spune că este cazul, de râsete şi normalitate. Am empatizat cu familia Laurei Ionescu pentru că povestea ei este şi povestea mea. Povestea unui copil crescut în comunism care l-a simţit apăsător, dar pentru care universul avea ca punct central mama şi care ştia că tocmai din acest motiv nu i se poate întâmpla nimic rău. Mama era cea care făcea ca familia să fie unită, era elementul care îi ţinea pe toţi laolaltă.

Citind cartea, îţi dai seama că, practic, viaţa noastră este construită din cioburi mai vesele sau mai triste care adunându-se şi unindu-se unele cu altele ne formează şi ne modelează pe noi, adulţii. Adulţi care îşi poartă cu ei bagajul de amintiri din copilărie. Nu te găsesc pe nicăieri este din acest motiv şi o carte a maturizării. Pentru că amintirile ne-o construiesc pe Mimi, dar şi pe Laura. De la bebeluşul pe care părinţii şi l-ar fi dorit băiat la adolescenta pe care mama o învaţă să supravieţuiască DUPĂ, la femeia adultă care se aşază faţă în faţă cu sine în această carte oglindă.

Cartea aceasta m-a dus înapoi, la propria traumă, la propria durere. Nu ştiu dacă este un lucru bun sau rău. Ştiu doar că undeva în mine va exista mereu o parte care se va gândi mereu la ei, la ce ar spune şi la ce şi-ar dori să fac într-o situaţie sau alta. Cartea aceasta mi-a întărit convingerea că acest fel de experienţă, dureroasă şi unică, constituie un prag important în procesul de maturizare al fiecăruia dintre noi. Cred, într-un final, că aceasta este o carte care te pune faţă în faţă cu tine, care va fi percepută şi simţită de fiecare cititor în funcţie de propria poveste.

Un spectacol despre tăticie - Cartea cu tați

 

Andrei Dósa / Robert Șerban / Radu Pavel Gheo / Igor Mocanu / Bogdan Alexandru Stănescu / Mihai Duțescu / Florin Hălălău / Doris Mironescu / Dan Coman / Florin Dumitrescu / Vasile Ernu / Andrei Gamarț / Robert Bălan, coordonatorul volumului
Cartea cu tați
Editura Trei, 2021





Citiți un fragment din această carte.

*****

Un spectacol despre "tăticie"

Acest volum este urmarea unui spectacol de teatru. În 2019 am făcut Cocoțat pe schele, un spectacol despre rolul tatălui în societatea contemporană. A fost produs de ONG-ul pe care îl conduc, Asociația Art No More, a obținut prin concurs fonduri de la Administrația Fondului Cultural Național și Uniter și a fost repetat și reprezentat la Centrul de Teatru Educațional Replika. Textul pentru spectacol (îl veți găsi la finalul volumului) cuprinde dramatizări ale unor interviuri pe care le-am făcut eu cu mai mulți bărbați și texte originale ale unor scriitori contemporani.

Pentru Cocoțat pe schele am cerut texte de la scriitori, care sunt și tați, despre experiența lor paternală. În spectacol am păstrat doar fragmente din textele lor. Nu pentru că nu ar fi fost valoroase, ci pentru că nu am vrut ca spectacolul să dureze peste o oră și jumătate. Și tocmai pentru ca să pun în evidență munca celor cinci scriitori, m-am gândit să găsesc o soluție să public aceste texte integral. Mai întâi, am publicat în revista Scena 9 niște fragmente din textele rămase pe dinafară. Apoi am cerut și altor autori să scrie despre paternitate. Și așa a apărut acest volum.

În 2014, am făcut un spectacol despre mame: Habemus bebe. Textul acela, aflat undeva la limita între dramaturgie și poezie, a devenit apoi volum de poeme: Non stress test, de Elena Vlădăreanu, publicat de Casa de Pariuri Literare în 2016.

În 2018, mi-am zis să fac un spectacol și despre tați. Pentru că diada tată-copil e foarte puțin sau fals, din punctul meu de vedere, reprezentată în mai toate artele. Avem pe de o parte imaginea idilică: nou-născutul e un îngeraș care aduce bucurie și fericire în familie, iar tatăl descrie asta de undeva din turnul său de fildeș (mă rog, biroul lui) fără să ia parte efectiv la tot ce ține, practic, de noua ordine familială. De cealaltă parte, avem tatăl văzut ca o autoritate, care stabilește reguli și dă pedepse, iarăși fără să țină cont de nevoile copilului și ale partenerei. Ambele imagini nu au (sau au prea puțin) de-a face cu realitatea, cu concretul, cu ceea ce se întâmplă în viața de zi cu zi. Chiar și în cele mai paternaliste medii, lucrurile par acum să se schimbe. Mă rog, nu am făcut studii în acest domeniu și nici n-am citit prea multe, dar informațiile primite mai degrabă empiric par să confirme acest lucru. Tatăl nu mai este doar cel care aduce banii și dă ordine, ci, cel puțin în mediul urban de clasă mijlocie, este implicat direct în creșterea și educarea copilului.

Cu spectacolul mi-am propus trei lucruri.

În primul rând, am vrut să ofer o altfel de imagine a tatălui. A unuia mai normal, mai uman, mai banal... Naiba știe ce-o fi "normal", dar în capul meu e cam așa: unul care se și bucură, e și bulversat, și frustrat, și fericit, și enervat. Și nu total habarnist.

În al doilea rând, am vrut să arăt ce zice unul dintre personajele din spectacol: "Și tații trec prin schimbări majore" (odată cu apariția unui copil în viața lor).În general, literatura de specialitate este dedicată aproape exclusiv schimbărilor prin care trec femeile după ce nasc. Asta e stabilit, studiat, băgat la catastif, integrat în viața de zi cu zi. (Apropo, mi-am dat seama acum, după ce am făcut cele două spectacole, că în Habemus bebe, tatăl era total absent. Era pomenit o singură dată. Puteam foarte bine să vorbim despre a fi părinte fără a menționa o singură dată tatăl. În schimb, în spectacolul despre tați nu s-a putut fără să vorbim și despre mame.)

Am zis să privim puțin lucrurile și din partea masculină. Am încercat să fac o documentare serioasă. Am căutat literatură self-help și studii pe această temă. N-am găsit decât vreo două-trei volume traduse, care conțineau un fel de sfaturi, scrise amuzant, în care rolul tatălui nu pare a fi luat prea în serios. Episodul din Cocoțat pe schele în care povestesc că am fost în librării să caut cărți despre paternitate pentru a mă documenta e real. Am găsit un singur studiu serios pe această temă. Nu mai era în librării pentru că fusese publicat mai demult de Editura Trei: Tatăl de Luigi Zoja. L-am mai găsit pe net. Am citat din acest studiu în spectacol. La fel am făcut cu o carte autobiografică, publicată de Corint, a unui jurnalist sportiv britanic: Tată de nota zece de Brian Viner.

În al treilea rând, spectacolul (și cartea asta) reprezintă așa... un mic îndemn spre implicare. Din partea masculină. Era o memă pe Facebook: "O întreagă generație s-a zbătut pentru women empowering, dar am uitat să-i învățăm pe bărbați cum să colaboreze cu empowered women. (Scuze, nu găsesc un termen bun în română pentru "empowered".) Rolul mamei este înregistrat adânc în fiecare dintre noi. Sunt și studii, există și partea aia bazată pe cunoaștere directă. În ceea ce privește rolul tatălui, lucrurile nu-s prea clare. Nimeni nu îi contestă rolul. Dar cât și cum, aici încă ține de păreri personale, de cultură, de obiceiuri. Cu spectacolul (și textele din acest volum) am vrut să prind și părțile alea frumoase, dar și chestiunile banale sau chiar neplăcute din viața de familie. nevoie și de scutece schimbate, și de timp petrecut degeaba pe bancă în parc (când, de fapt, îți dorești să fii oriunde în altă parte), și de bani... Până la urmă, există și momente fericite și plictiseli, și nesiguranțe, și bucurii și certuri sau chiar divorțuri...

Mulțumesc Evei și Alexandrei, care au reușit să scoată din mine și ce e mai bun, și ce e mai nasol. Mulțumesc Elenei pentru că fără Habemus bebe, spectacolul despre mame, nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată să fac și un spectacol despre tați. Mulțumesc echipei spectacolului Cocoțat pe schele: Virgil Aioanei, Nicu Rotaru, Ana Iulia Popov, Petre Fall și celor de la Centrul Replika. Mulțumesc tuturor celor care au acceptat să-mi povestească în privat despre experiența lor de tată. Și foarte multe mulțumiri autorilor care au acceptat să scrie aici. Eu le-am dat doar o temă și o limită de pagini. Felul în care a ales fiecare să abordeze acest subiect a fost opțiunea lui. Unii au dus propria poveste spre ficțiune, alții spre mărturie, alții spre eseu. Singura cerință a fost ca subiectul să aibă un punct de plecare în propria experiență. Și toate cuprind lucrurile alea care se nasc odată cu copilul: fericirea, îngrijorarea, schimbarea, rutina, nesiguranța.

Aceasta nu este încă o carte despre cum să fii "un părinte perfect".

Introducere la Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

 

Vasile Aaron
Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos
Editura Vremea, 2021




Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Autorul Patimii și morții Domnului a văzut lumina zilei în 1780 (nu în 1770, cum se vehiculează greșit), în satul Glogoveț, lângă Blaj, unde tatăl său era preot greco-catolic. Aparținea familiei Aron/Aaron von Bistra, înnobilată de Leopold I la 18 iulie 1701. Numele apare scris în două feluri: Aron sau Aaron (avocatul-poet și-l scrie cu doi a). Neamul "aroneștilor" pretinde că se trage din os domnesc, mai precis, dintr-un fiu nelegitim al lui Alexandru Lăpușneanu. Această genealogie, fictivă, e susținută și de poetul nostru. Cea mai prestigioasă personalitate din "neamul aroneștilor" este, fără îndoială, episcopul Petru Pavel Aron. Născut în 1709, episcop între 1752 și 1764 - vicar, apoi succesor al lui Inochentie Micu-Klein, el a fost ctitorul "școalelor" de la Blaj și inițiatorul primei traduceri a Vulgatei în românește. Dinastia "Aroneștilor" va fi întreruptă, nemilos, de regimul comunist.

Ultimul preot legitim, Greco-catolic, al "Bisericii dintre brazi" de la Sibiu, aparținea familiei Aroneștilor. Victor Aron, născut în 1887, protopop al Sibiului și senator de Alba al Partidului Național Țărănesc, a fost alungat din propria biserică și din propria casă după 1948, murind în închisoare la 6 aprilie 1957.

Vasile Aaron, poetul, a urmat "școalele de la Blaj", unde a dobândit o excelentă cultură clasică și teologică. Apoi a studiat dreptul la liceul piariștilor din Cluj, practica juridică efectuând-o la Târgu Mureș. În 1804, după cronologia stabilită de profesorii Popa, se instalează la Sibiu. Aici va avea două posturi fixe - avocat la Consistoriul Bisericii ortodoxe, unde era coleg cu Aron Budai, fratele lui Ioan Budai-Deleanu; și notar la o cameră de comerț grecească. Îndatoririle față de cele două instituții îi lăsau destul timp pentru a-și servi clientela proprie. Ca avocat, de pildă, s-a ocupat de recuperarea câtorva moșii ale lui Emanuel/Manolache Brâncoveanu, descendent al domnitorului ucis de turci, între care cea mai faimoasă e Sâmbăta de Sus, dăruită, în 1823, de Grigore, fiul lui Manolache, "Bisericii grecești" din Brașov. În 1806, Vasile Aaron se căsătorește cu o austriacă, adoptându-i și băiețelul, Friedrich, alintat Fritzi.

Nu în ultimul rând trebuie amintită sănătatea precară a poetului. După o lungă suferință, datorată unei boli de natură digestivă, moare pe 21 august 1821, la 41 de ani. "Dacă e să judecăm după descrierea făcută în pașaport, notează profesorul Popa, nici ca înfățișare nu era de lepădat: avea o înălțime peste medie, păr negru ondulat, ochi căprui, pielea smeadă, știa mai multe limbi".

Prin tipul de educație, prin anvergura culturală, prin operă, dar și cronologic, Vasile Aaron aparține primei "generații de aur" a greco-catolicilor români, cunoscută sub numele de Școala Ardeleană.

A absolvit la Blaj, a purtat o corespondență neîntreruptă cu mult mai cunoscuții săi colegi de generație: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, fiind, cum spuneam, "coleg de serviciu" cu unul dintre frații lui Budai-Deleanu. Chiar debutul său literar (sub formă tipărită) e legat de două evenimente greco-catolice blăjene: aniversarea episcopului în funcție, Ioan Bob, și înscăunarea, ca episcop de Oradea, dar tot la Blaj, a lui Samuil Vulcan, strămoșul lui Iosif.

Pentru intelectualii Școlii Ardelene, orice publicație răspunde unei necesități imediate. Memorabilă și profund grăitoare mi se pare scena povestită de George Sion, unul dintre redescoperitorii lui Aaron în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Într-o librărie din Timișoara, Sion a întâlnit câțiva ciobani care cumpărau broșurile versificatorului pentru a le citi, în timp ce pășteau oile, pe vârful muntelui. Un intelectual român din Transilvania secolului al XVIII-lea vede obligatoriu în artă, în literatură, în cultură o dimensiune formativă, educativă. Nu este vorba de "arta cu tendință", specifică regimurilor totalitare, ci de un imperativ al "omului iluminist", căruia îi e străină concepția gratuității scrisului (specifică junimiștilor). Pentru iluminist scrisul are un impact existențial, ajută la formarea intelectuală, morală și spirituală a individului. Numai așa putem înțelege "filozofia" Școlii Ardelene și, în cadrul acestui curent, ipostaza de "vulgarizator", în sens apostolic, a lui Vasile Aaron. Publicul larg ignoră faptul că el a fost și primul traducător al lui Virgiliu și Ovidiu în limba română. Exercițiile de transpunere a Metamorfozelor ovidiene datează, probabil, din perioada blăjeană. Cât despre capodopera virgiliană Eneida, deși pare să fi fost tradusă integral, nu ni s-au păstrat decât opt cânturi, într-un manuscris ronțăit de șoareci. Aaron nu avea pretenții de poet original. El își alege subiectele în funcție de "feelingul" personal și de interesul publicului.

Astfel, prelucrează șase "legende" ovidiene; Mesiada lui Klopstock; Georgicele lui Virgiliu; romanele inițiatice antice; Evangheliile.

Intenția sa este îmbunătățirea moravurilor, corectarea viciilor, reconfortarea sufletească prin intermediul unei literaturi accesibile, plecând de la capodopere consacrate.

În acest scop, Vasile Aaron alege versul popular, de șapte, opt silabe, mai atractiv pentru cititorii proveniți din rândul târgoveților, meșteșugarilor, păstorilor sau țăranilor. Așa sunt transpuși hexametri gravi din Virgiliu, sau din Ovidiu; tot așa vorbesc personajele din Patima și moartea Domnului sau cele din Reporta.

Pe lângă traducerile menționate, scrierile lui Vasile Aaron - care fac parte din tezaurul literaturii române de la începutul secolului al XIX-lea (ne aflăm cu șase decenii înaintea lui Eminescu) - sunt următoarele: Leonat și Dorofata (1803, un dialog spumos, în versuri, despre daunele beției); Patimile și moartea Domnului (1805, a doua ediție, corectată, în 1808); Anul cel mănos (1820, prelucrare după Georgicele; descrierea, tot în versuri, a frumuseții naturii de-a lungul celor patru anotimpuri); Reporta din vis, operă neterminată, publicată, parțial, în 1868 și integral abia în... 1981!

Reporta din vis descrie viziunile inițiatice, mistico-filozofice, ale unui tânăr "vânător", Reporta, însoțit de un "bătrân" (după modelul ghidului spiritual din Virgiliu și Dante). Tema principală este vanitas vanitatum, tratată în registru coșmaresc. Imaginația poetului - descinderea în interiorul mormintelor și descrierea stării de putrefacție a cadavrelor etc. - trimite la imaginarul călugărilor egipteni, sedimentat în cărți precum Patericul sau Historia monachorum.

Vasile Aaron ne-a lăsat o capodoperă a literaturii religioase prin "colindul" Patima și moartea Domnului (prima ediție se numea Patimile și moartea Domnului). Autorul prelucrează tradiții foarte vechi, transmise de Evanghelia lui Nicodim și Acta Pilati; se inspiră din Mesiada lui Klopstock (apărută în 1748), dar aceste influențe, perfect normale după codul literar din epocă, nu reprezintă un minus, ci un plus. Aaron creează un poem vizionar, mistic, de factură populară, într-o cheie originală. Patima și moartea Domnului este un colind pascal, un megacolind, scris anume în ritmul și cu "tehnica" acestui "gen" popular, pentru a fi cât mai accesibil unui public larg.

Rezumând, am putea spune că poemul desfășoară, la nivelul unei drame cosmice, cântarea pascală tradițională: "Hristos a înviat din morți,/ cu moartea pe moarte călcând/ și celor din morminte viață dăruindu-le". Patima începe cu plânsul lui Isus pe Muntele Măslinilor ("Olivetul") și se termină cu biruința asupra iadului. Nu există scena Învierii. Poetul prelucrează o teologumenă din secolul al II-lea, transmisă de Evanghelia lui Nicodim, în care este prezentată "coborârea lui Isus" la iad și eliberarea protopărinților Adam și Eva. În poemul-colind al lui Aaron există și alte elemente nonevanghelice, surprinzătoare pentru cititorul obișnuit: Lucifer (Luțifer) convoacă o "mare adunare" a diavolilor pentru a organiza bătălia decisivă împotriva lui Isus și a oștirilor îngerești (scenă analoagă în Țiganiada); demonul Adramalic primește misiunea de a-i ațâța pe arhierei și de a-l ispiti pe Iuda; pentru aceasta, demonul i se arată lui Iuda în vis, sub chipul tatălui acestuia; "tatăl"-demon îi spune că Isus le va da întreaga putere și bogăție celorlalți apostoli, el fiind păcălit; cel mai înțelept ar fi să treacă de partea arhiereilor și să-l vândă pe Isus; Iuda ascultă sfatul "părintelui"; muntele Tabor joacă un rol esențial: deasupra lui se arată norul în care se ascunde Dumnezeu-Tatăl; după "soborul demonilor" are loc un al doilea sobor, al preoților iudei, în palatul lui Caiafa; unul din cele mai agresive personaje (inspirat din Klopstock) se numește Filo, probabil după numele filozofului Philon din Alexandria; lui Filo i se opune bătrânul Nicodim; drama hristică se împletește, de-a lungul întregului poem, cu drama Fecioarei Maria, care-și caută Fiul, motiv preluat din folclorul românesc; creștinii se adună pe Golgota, în jurul lui Isus, iar acesta își anunță, public, moartea; urmează Cina de Taină, în timpul căreia Isus oficiază prima liturghie; se împărtășește și Iuda: "Ia și tu din a Mea pâne/ Măcar ești la mațe câne", îi spune Domnul; după Cină urmează chinurile "de moarte" în grădina Ghetsimani; Dumnezeu-Tatăl îl trimite pe Eloa, "principele îngerilor", ca să-l întărească; Isus, arestat, ajunge în palatul lui Caiafa; la judecarea lui asistă și soția lui Pilat, dintr-un "foișor de criștal"; "Pilăteasa", personaj inventat după Acta Pilati, joacă un rol esențial; în vis i se arată filozoful Socrate, alt condamnat pe nedrept la moarte, avertizând-o asupra nevinovăției lui Isus; răstignirea e un moment de glorificare; îngerii stau deasupra crucii Mântuitorului, iar personaje celebre din Vechiul Testament (Adam, Eva, Moise, Avraam, Isaac, Iov etc.) sunt eliberate din iad și asistă la "taina jertfei"; îngerul Orion îl aduce și pe Iuda, ca să-i arate paradisul în care vor ajunge toți ceilalți apostoli; poemul se termină cu biruința lui Isus asupra morții (scenă descrisă după Evanghelia lui Nicodim).

Colindul pascal Patima și moartea Domnului ar trebui inclus în programa seminariilor și institutelor teologice românești, indiferent de confesiune. Ar fi un gest de normalitate, reparatoriu, după aproape două secole de "amnezie".

(Cristian Bădiliță)

Orientare bibliografică
Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Vasile Aaron (1780-1820). Studiu monografic, Prefață de Iacob Mârza, Editura Infoart Media, Sibiu, 2011.
Vasile Aaron, Patima și moartea Domnului, Prefață de Ioan Chindriș, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura Infoart Media, Sibiu, 2012.
Vasile Aaron, Scrieri antume, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura CURS, Cluj-Napoca, 2013.

Pietonul (ultimul om), trotinetarii, legea, poliţia...

 Dintr-o importantă ştire - importantă pentru bucureşteni, pentru orăşeni şi, în general, pentru spiritul public, deci civic, românesc actual -, dintr-o importantă ştire, aşadar, din punctul de vedere al rubricii de faţă şi a ceea ce susţin de multă vreme, cu tărie, aici, aflam zilele trecute (citez după site-ul Digi24) că "trotinetele electrice nu au voie pe trotuar: Guvernul a stabilit regulile de circulaţie. Se schimbă plăcuţele pentru maşinile electrice".
 
Măi să fie! Să vedem în detaliu, pe îndelete:
 
"Guvernul a aprobat (cu o zi înainte de a fi demis prin vot, în parlament, în urma binecunoscutei moţiuni de cenzură), guvernul a aprobat, aşadar, o hotărîre prin care reglementează circulaţia trotinetelor electrice pe drumurile publice. Conducătorii de trotinete electrice sînt obligaţi să meargă pe pista de bicicletă, dacă există, şi nu au voie să circule pe trotuar. [...]
 
Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă nr. 195/2002, privind circulaţia pe drumurile publice, a fost modificat luni prin hotărîre, pentru reglementarea circulaţiei cu trotinetele electrice. Anul trecut a fost stabilit regimul juridic aplicabil circulaţiei trotinetelor electrice pe drumurile publice.
 
Prin hotărîrea adoptată, «se reglementează în concret normele de conduită pentru conducătorii de trotinete electrice, similar conducătorilor de biciclete, precum şi a condiţiilor tehnice pentru trotinetele electrice similar celor prevăzute pentru biciclete», se arată într-un comunicat al Ministerului Afacerilor Interne".
 
Mă bucur enorm de o asemenea ştire, de o asemenea hotărîre devenită de mult timp logică, deci urgentă, avînd în vedere gradul de incivilitate - ca să nu spun de nesimţire - pe care l-au atins utilizatorii ludici, de plăcere, cel mai adesea fără utilitate practică evidentă, de trotinete pe trotuarele patriei, în detrimentul pietonului, ca adevărat stîlp al societăţii, ca element de universalitate al mobilităţii umane.
 
Să vedem însă în continuare, în detaliu, conţinutul acestei ştiri, adică al acestei binevenite, deşi nesperate, hotărîri de guvern.
 
"Principalele reguli de circulaţie aplicabile conducătorilor de trotinete electrice constau în obligativitatea de a circula numai pe pista pentru bicicletă atunci cînd aceasta există, fiind interzisă circulaţia acestora pe trotuar.
 
Trotinetele electrice trebuie conduse numai pe un singur rînd atunci cînd circulă pe drumurile publice, iar conducătorii de trotinete electrice au obligaţia de a avea asupra lor actul de identitate.
 
De asemenea, este menţionată interdicţia conducătorilor de trotinete de a circula cu acestea atunci cînd se află sub influenţa alcoolului ori a substanţelor psihoactive sau de a circula cu trotinetele electrice atunci cînd partea carosabilă este acoperită cu polei, gheaţă sau zăpadă, se mai arată în comunicat.
 
Totodată, este interzisă circulaţia cu trotineta electrică fără a menţine contactul cu solul sau de a circula cu aceasta atunci cînd nu sînt respectate condiţiile tehnice minime pe care trebuie să le îndeplinească.
 
Spre deosebire de regulile stabilite pentru conducătorii de biciclete, în cazul trotinetelor electrice, schimbarea direcţiei de mers se face prin deplasarea conducătorilor pe lîngă acestea.
 
În ceea ce priveşte condiţiile tehnice pentru trotinetele electrice, acestea trebuie să fie dotate cu un sistem adecvat, funcţional, de direcţie, respectiv cu un dispozitiv de frînare eficace şi să fie dotate cu sistem de avertizare sonoră, echipate, pe timp de noapte sau cînd vizibilitatea este redusă, cu lumini şi cu cel puţin un dispozitiv fluorescent-reflectorizant.
 
De asemenea, trotinetele electrice trebuie să fie echipate cu elemente sau dispozitive fluorescent-reflectorizante, amplasate pe roţi, care, în mişcare, formează un cerc continuu."
 
E perfect, este foarte bine! Atîta doar că mai este nevoie şi de o Poliţie Rutieră - şi în general, de o Poliţie - care să asigure respectarea acestei legi şi, deci, apărarea populaţiei de astfel de abuzuri - şi de atîtea altele. Mă îndoiesc însă - ca s-o spun deschis şi răspicat - că Poliţia (Rutieră) Română se va ocupa de acest aspect, pînă cînd, desigur, aşa cum de atîtea ori s-a văzut, nu se va întîmpla vreun incident sau vreun accident grav. Altfel încît pun pariu că şi de data aceasta litera legii va rămîne vorbă goală, şi abuzurile de pe trotuare vor continua, adăugîndu-se celor de pe spaţiul carosabil şi completînd, desăvîrşind, în felul acesta, gradul ridicat şi generalizat de sfidare a legii - pînă la aceea a bunului-simţ - din societatea românească actuală.
 
Mă îndoiesc aşadar - repet apăsat - că organele de asigurare a respectării legii vor catadicsi să îşi facă datoria în apărarea ultimului om de pe pămînt - ultimul în toate sensurile -, pietonul. Să ne uităm puţin înapoi - nu departe - şi să ne reamintim.

Baptiste Morizot, Estelle Zhong Mengual: Estetica întîlnirii. Enigma artei contemporane (fragment)

 


Traducere şi prezentare de Bogdan Ghiu, Editura Contrasens, colecţia "Novus", Timişoara, octombrie 2021
 
Există două pietre în mijlocul unei grădini, undeva în Japonia. Stau acolo drepte, neclintinte şi vorbăreţe. Sînt nişte pietre memoriale, monumente rituale proprii culturii shintoiste, menite a-i celebra pe absenţii care contează. Sînt două pietre cenuşii, solemne, asemănătoare altor pietre vorbitoare de pe cuprinsul Japoniei. Pietre care comemorează caii morţi în luptă, animalele şi păsările vînate, melcul-parazit Miyairi care a fost eradicat. Altele aduc mulţumiri pensulelor pentru stampe, àcelor de croitorie care au slujit cu fidelitate pînă la sfîrşit, serviciilor de ceai pe care le-am îndrăgit şi care şi-au dat obştescul sfîrşit. Cele două pietre din această grădină spun altă poveste. Pe una se poate citi: "În amintirea celulelor şi a vieţilor artificiale". Pe cealaltă: "În amintirea microorganismelor". Ne aflăm în grădina universităţii Waseda, în care biologi lucrează zilnic cu astfel de entităţi. Sau sînt lucraţi de ele, în special de celulele artificiale pe care le creează şi le manipulează neîncetat. Ce sînt ele? Cum trebuie ele gîndite? Adică, aici, cum trebuie ele privite? Da, celulele se reproduc, sînt, într-un anumit fel, vii. Însă nu, cei care lucrează cu ele nu sînt siguri că ele pot propriu-zis să şi moară. Pe piatra memorială dedicată vieţilor şi celulelor artificiale, în jurul inscripţiei principale, au fost gravate nişte simboluri: o elice de ADN, o membrană lipidică, un ribozom, o fiolă în care cresc nişte celule, un ochi. Condiţiile minime pentru a crea viaţă. Nu este însă vorba de o piatră memorială tradiţională, ci de o operă de artă contemporană care îi împrumută forma şi magia celei dintîi. Artistul aflat la originea creării acestor două pietre intitulate aPrayer (2016) este Hideo Iwasaki. El este, de asemenea, cercetător în biologie celulară la Waseda. Asemenea colegilor săi, Hideo Iwasaki este confruntat cu experienţa acestei nelinişti: cu ce, cu cine au ei de a face? Există o tensiune formală între porţiunile de indecis {irrésolu} din el, arhipelagurile constituite din ceea ce el crede că ştie şi face, şi aceste forme stranii de viaţă: ceva nu merge, acroşează, agaţă. Există mai multe posibilităţi de a rezolva {résoudre} această tensiune. El ar putea, de exemplu, să tranşeze, să decidă în sinea sa cu privire la statutul acestor celule, sau să oculteze problema. Alege însă, dimpotrivă, să accentueze, să exacerbeze tensiunea formală resimţită. Pentru că nu ştie cum să se raporteze la aceste celule artificiale, ce sînt ele, cine sînt ele, Hideo Iwasaki face gestul contraintuitiv de a înălţa o piatră memorială în onoarea lor - şi de a o lăsa să acţioneze: aceasta este rezolvarea tensiunii formale propusă de el.
 
Pietrele memoriale şi ritualurile care le însoţesc sînt un mod de a "recunoaşte retrospectiv că «ceva era în viaţă»" (1), explică Hideo Iwasaki. Faptul de "a fi în viaţă" nu trebuie înţeles, aici, în sens strict biologic: nu înseamnă a recunoaşte entităţile celebrate ca pe nişte organisme vii. A recunoaşte că ceva era în viaţă înseamnă, în cazul de faţă, a recunoaşte felul în care acest lucru acţiona în profunzime în existenţele noastre, felul în care el conta pentru noi. Pietrele sînt revelatoare ale importanţei fiinţelor şi lucrurilor. Constituie şi o formă de gratitudine pentru ceea ce aceste fiinţe şi aceste obiecte au oferit, au permis, au produs ca efecte. A înălţa o piatră memorială în onoarea celulelor şi a vieţilor artificiale înseamnă, astfel, a reformula tensiunea formală iniţială. Este un mod de a sări peste obstacolul iniţial care bloca imaginarea unei soluţii: întrebarea nu mai este: "ce statut au aceste celule?". Pentru că funcţia pietrelor memoriale nu este de a conchide cu privire la "natura" entităţilor, ci de a face a posteriori dreptate relaţiilor dintre ele şi noi.
 
A crea o piatră memorială închinată unor entităţi la care nu ştim cum să ne raportăm, şi a o lăsa să acţioneze. Opera aPrayer este un dispozitiv care face să apară o relaţie cu celulele artificiale despre care încă nu ştim dacă este justă sau dacă ne-o dorim. Ea ne forţează să le luăm în considerare chiar dacă nu ştim dacă aceasta este poziţia potrivită. Ne pune în vedere să le tratăm cu atenţie şi gratitudine chiar dacă nu ştim cine sînt şi, astfel, dacă merită cu adevărat. Hideo Iwasaki deturnează un dispozitiv de recunoştinţă {reconnaissance: recunoaştere} făcut pentru a funcţiona a posteriori, după dispariţia entităţilor celebrate, pentru a-l desfăşura simultan cu frecventarea cotidiană a acestor entităţi în laborator, în cazul de faţă nişte celule. Punîndu-ne în această situaţie inconfortabilă, angajîndu-ne în nişte relaţii pe care noi nu le întreţinem în mod spontan cu nişte celule, aPrayer, întocmai celorlalte pietre memoriale, nu se exprimă cu privire la statutul acestora. Din contră, opera este un dispozitiv de menţinere şi de adîncire a neliniştii, a tensiunii formale. Ea îi sileşte pe biologi să reformuleze problema în termeni relaţionali: în ce relaţii se află ei cu celulele artificiale? Piatra memorială permite, probabil, aducerea dintr-o dată la lumină a felului în care ele le influenţează în viaţa de zi cu zi, a felului în care ele le adîncesc reflecţia cu privire la ce este viaţa, în care acţionează asupra modului lor de a lucra şi de a gîndi (2). Opera ne somează, însă, şi să ne gîndim la relaţiile pe care am vrea să le avem cu ele: vrem să ţinem seama de ele? Ce ar implica asta? Ce loc vrem să le acordăm? Mai departe, opera ne face să reflectăm la toate cele şi toţi cei cărora am putea să le dedicăm o piatră memorială: pe cine punem noi preţ în viaţa de zi cu zi? Căror fiinţe vii le acordăm noi atenţia noastră, gratitudinea noastră? Şi pe cine uităm? Cine este invizibil ochilor noştri, cînd de fapt acţionează în vieţile noastre? Căror fiinţe vii le datorăm noi ceva astăzi, dar am uitat să le mulţumim?
 
Altfel spus, aPrayer produce efecte la două niveluri. Opera vine mai întîi să transforme în mod imperceptibil relaţiile cotidiene, practice, simbolice, ontologice pe care le întreţinem cu celulele artificiale. Iar mai departe, printr-o surdă efectivitate a artei, ea ajunge chiar, poate, să transforme cine sînt ele în ochii noştri. Este probabil că biologii de la Waseda privesc cu alţi ochi, mai atenţi, mai sensibili la complexitate, celulele artificiale cu care lucrează. "De ce nu ne-am gîndit înainte la asta?" (3), se întreabă exclamativ un coleg al lui Iwasaki. Opera a inventat o voinţă, impune ceva ca o formă de necesitate despre care ne întrebăm cum am putut să ne lipsim pînă acum. Şi este foarte probabil că pentru foarte mulţi oameni care ajung să intre în contact cu această operă, pentru care celulele artificiale nu existau în spaţiul lor mental înainte de întîlnirea cu ea, ceva, de asemenea, a putut să se schimbe. Faptul de a le întîlni în cadrul unui omagiu prin intermediul unei pietre memoriale, prinse în aceste tensiuni, le face dintr-o dată să existe cu foarte mare putere, făcîndu-le să apară ca un punct fierbinte al lumii, să se impună ca nişte entităţi demne de întreaga noastră atenţie. Tocmai, probabil, pentru că este înscrisă într-o încercare de rezolvare a acestei tensiuni formale, creată de întîlnirea ei cu celulele artificiale, poate opera lui Hideo Iwasaki să constituie cu atîta putere şi pentru alţii, care împărtăşesc cu artistul-cercetător o aceeaşi parte de indecis, o întîlnire individuantă.
 
Însă opera iradiază şi la un alt nivel. Provocînd în noi o reflecţie cu privire la toate celelalte fiinţe care sînt vii vii demne de o piatră memorială, ea ne interoghează, ne zdruncină, ne lărgeşte, ne reconfigurează regimul şi cîmpul de atenţie. Iar această atenţie este în totalitate politică. Pentru că există o esenţă discretă şi preinstituţională a politicului care se decide în deplasările pragurilor şi ale punctelor de trecere care ne dictează ce anume merită atenţie. Problema feminismului a manifestat, în ultimele decenii, aceste deplasări, iar problema diferenţelor de tratament dintre genuri a devenit, brusc, un astru care atrage multă atenţie. Problema muncii alienate şi a raporturilor capital/muncă, problema condiţiei tuturor celor care nu deţin mijloace de producţie, ci îşi vînd forţa de muncă, naturalizată în primul capitalism, a devenit, de la Marx încoace, un obiect al celei mai viguroase atenţii.
 
Or, ceea ce face opera lui Iwasaki asupra noastră, occidentalii, modernii, naturaliştii (4), obişnuiţi să nu luăm în considerare decît fiinţele umane, este tocmai să deplaseze pragul politic a ceea ce merită atenţie. Creînd acest memorial pentru nişte celule artificiale, adică pentru nişte entităţi aflate la limita spectrului viului, opera poate să creeze în noi o breşă prin care să se strecoare discret toate celelalte fiinţe vii, cele pe care noi le-am lăsat pe dinafară, în afara cîmpului atenţiei noastre politice. Toate acele fiinţe pentru care nu există, la noi, nicio piatră memorială, în pofida faptului că darurile şi efectele lor asupra noastră sînt nenumărate, constitutive şi demonstrate. aPrayer ia forma unei întîlniri individuante politice care se confundă, aici, cu o întîlnire individuantă ontologică: a deplasa pragul atenţiei politice revine, aici, la a deplasa liniile invizibile ale cosmologiei noastre care neagă sau invizibilizează ceea ce primim noi de la fiinţele vii, felul în care le sîntem atît de profund afiliaţi. Cîte pietre memoriale am uitat să înălţăm pentru polinizatorii care, an de an, fabrică primăvara vegetală, producătoare de hrană? Pentru viaţa solurilor a căror microfaună este marele ţăran acefal? Pentru pădurile care ne înjghebează coconul respirabil care e atmosfera? Cîte pietre am neglijat să închinăm, urmaşi uituci ce sîntem, strămoşilor care ne-au purtat pe braţe pînă aici, dăruindu-ne puterile lor evoluţionare şi ecologice? Micului mamifer placentar, asemănător unui şoarece-de-pădure, supravieţuind extincţiei cretacic-terţiare care i-a înghiţit pe marii saurieni pentru a ne transmite, ca printr-o ştafetă, miracolul vieţii sexuate, al viviparităţii, al plenitudinii afective a parentalităţii? Primei celule care, prin endosimbioză, a încorporat o bacterie devenită mitocondrie, organită care acţionează clipă de clipă în trupurile noastre acea minune pe care o reprezintă sintetizarea energiei? Hominianului acoperit cu blană, gol, care a descoperit în mod strălucit focul, originînd în felul acesta, atît prin filiaţie, cît şi prin invenţie culturală, forma de viaţă care sîntem?
 
Din acest punct de vedere, piatra memorială a lui Iwasaki constituie o întîlnire individuantă decisivă pentru vremea noastră, pentru epoca noastră caracterizată printr-o criză ecologică sistemică. Ea intră în dialog direct cu un punct-cheie al acestei crize. Bineînţeles, criza ecologică care ne caracterizează este o criză a societăţilor umane: ea pune în pericol soarta generaţiilor viitoare, înseşi bazele subzistenţei noastre şi calitatea existenţelor noastre în nişte medii pîngărite. Ea este, de asemenea, şi o criză a fiinţelor vii: sub forma celei de-a şasea dispariţii a speciilor, a defaunizării generalizate, ca şi a fragilizării dinamicilor ecologice ca urmare a schimbării climatice, şi a reducerii potenţialurilor de evoluţie ale biosferei. Dar ea este şi o criză a altceva, a ceva mai discret şi, poate, fundamental. Acest punct orb, propunem noi ipoteza, îl constituie faptul că actuala criză, mai mult decît o criză a societăţilor umane, pe de o parte, şi mai mult decît o criză a fiinţelor vii, pe de altă parte, este o criză a relaţiilor noastre cu viul.
 
O spectaculoasă criză a relaţiilor noastre de producţie cu mediile vii, încapsulată în fizionomia extractivistă şi financiarizată a capitalismului actual, dar şi o criză a relaţiilor noastre existenţiale colective cu viul, a branşamentelor şi a afilierilor nostre la fiinţele vii, este cea care dictează chestiunea importanţei lor, prin care ele fac parte din lumea noastră sau se află în afara lumii noastre sensibile, practice şi politice.
 
Această criză este greu de numit şi de înţeles. Fiecare presimte, totuşi, cu precizie ce anume ne porunceşte ea: că trebuie să trecem la alte relaţii cu fiinţele vii. Există, totuşi, un aspect al acestei crize a relaţiilor noastre cu fiinţele vii care trece ceva mai greu observat, ca urmare a caracterului discret şi nezgomotos al dimensiuii sale politice, adică a posibilităţilor sale de politizare. Este acela care constă în a gîndi această criză ca pe o criză a sensibilităţii. Prin criză a sensibilităţii, înţelegem o sărăcire a ceea ce putem să simţim, să percepem, să pricepem şi să urzim în materie de relaţii cu viul. O reducere a gamei de afecte, de percepte şi de concepte, ca şi de practici, care ne leagă de el. Avem foarte multe cuvinte, tipuri de relaţii, tipuri de afecte pentru a caracteriza relaţiile dintre oameni, cu artefactele ori cu operele de artă, dar mult mai puţine pentru relaţiile noastre cu viul. Această sărăcire a ambitusului sensibilităţii faţă de viu, adică a formelor de atenţie şi a calităţilor de disponibilitate faţă de el, constituie în acelaşi timp un efect şi una dintre cauzele crizei ecologice care ne caracterizează. Tocmai acestei sărăciri a sensibilităţii noastre faţă de viu vine să-i răspunde opera lui Iwasaki, prin crearea acestor pietre ale memoriei care interoghează şi totodată lărgesc cîmpul prezent al atenţiei pe care o acordăm viului. Care îl îmbogăţesc. Care duc la constituirea unor noi relaţii, a unor noi afilieri la acesta. O artă gîndită ca putere de a provoca întîlniri individuante constituie, probabil, un răspuns pe măsura acestei crize a sensibilităţii.
 
Deplasările tectonice din arta atenţiei politice a unui colectiv uman se manifestă printr-un simptom elocvent: simţul tolerabilului şi al intolerabilului. Un rege de drept divin, de exemplu, nu mai e tolerabil azi. Dispozitivul inconştient al tolerabilului şi al intolerabilului este o maşină delicată, încorporată în fiecare dintre noi, instruită de fluxuri sociale şi culturale. Problema este ca raporturile noastre cu viul să poată să devină intolerabile. Ca ideea dispariţiei păsărilor de pe cîmpii, a insectelor europene şi, în general vorbind, a formelor de viaţă din jurul nostru, prin inacţiune, ecofragmentare şi extractivism (stadiul obsesional al industriei extractive care priveşte tot ce există ca pe o resursă de exploatat), să ne devină în mod calm, evident, la fel de intolerabilă cum este monarhia de drept divin. Şi asta pregătind nişte întîlniri care să le facă să pătrundă în spaţiul politic a ceea ce merită atenţie: adică a ceea ce ne cere să fim atenţi şi să ne purtăm îndatoritor, cu atenţie. Nişte întîlniri pregătite aşa cum este, de exemplu, aceea permisă de opera lui Iwasaki.
 
Nu trebuie să subestimăm niciodată puterea unei întîlniri cu o operă de artă - chiar şi atunci cînd aceasta nu este decît o bucată de piatră din adîncul unei grădini de undeva din Japonia.
 
 
NOTE
1. Extras din spusele lui Hideo Iwasaki cu ocazia unei conferinţe ţinute la Paris în cadrul colocviului "La vie à l'œuvre" {Viaţa la lucru / Viaţa operînd}, organizat la Muzeul Vînătorii şi al Naturii (16-17 octombrie 2017). 
2. Acest aspect e sensibil mai cu seamă în înscripţia gravată pe dosul pietrei memoriale: "Prin prezenta recunoaştem că acest monument din piatră comemorează celulele şi vieţile artificiale care nu au văzut încă lumina zilei, dar care vor fi sintetizate foarte curînd. Sperăm că acest monument ne va ajuta să regîndim condiţiile care ne fac să facem experienţa vitalităţii, ca şi istoria ideilor de viaţă".
3. Cuvinte citate de Hideo Iwasaki în cadrul conferinţei citate mai sus.
4. Vezi Philippe Descola, Par-delà nature et culture {Dincolo de natură şi cultură (netradusă în română)}, Gallimard, Paris, 2005. Naturalismul este definit în această lucrare ca ontologia proprie Occidentului, care priveşte viul ca pe o materie neînsufleţită, lipsită de interioritate.

Parodii originale feat. Vasile Alecsandri & Otilia Cazimir

 Din colecția Parodii originale, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2021 (coordonator Florin Lăzărescu)

Iarna
 
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare
Întotdeauna am știut că acesta
este un poem bachelardian-textualist Nimic naturist
în el Natura nu există Se scrie și se visează
Dar nu se poate scrie oricum E nevoie (mai întâi? simultan?)
de reveria visarea postularea instaurarea Stării de iarnă
De iarna de hârtie pe uliță pe care să putem scrie
Starea de iarnă este Regimul de scriere
Poetul nu poate scrie dacă nu transpune (mai întâi? simultan?)
lumea în Starea de pagină De hârtie
Imprimă 3D realitatea în alb Cec în alb Ca
să poată scrie pe ea
realitatea
Iarna este opera la alb Albedo-al poetului
Alecsandri este unul dintre cei mai mari poeți textualiști
Toți marii poeți sunt textualiști
scriu altfel spus lumea
produc substanța
materia
prin scris
Așa este Iarna
 
 
Din fugă
 
Cum trece și curge poezia asemenea timpului
ca timpul ca timp odată cu el ca să fie
să avem timp
Ea este timpul
Poeții asta fac
Scriu timp
Scriu timpul
Ce să facă și ei
Ca să avem ce să treacă și ce să fie
cu ce cum să trecem
să nu rămânem blocați împietriți
Pentru ce să-ți fie frică?
Aproape orice vers de oricând oarecare este
de trecere de mers mai departe Ca lucrurile
Prin lucruri Să treacă Deci de uitat De trecut
Cum curge poezia Ca timpul Ca timp
săpându-i albie și turnându-l susurându-l în ea
S-abat la geam priveliști iuți
Pentru ce să-ți fie frică?
Vers futurist prin pășunismul
oamenilor nu al naturii

Profesorului Alexandru Sincu, la împlinirea a 85 de ani

 ragă Sandu,
 
Ne-ai fost profesor multora dintre noi. Pe mine, unul, m-ai învăţat să gîndesc şi să cercetez, să caut, dar nu oricum, ci tot timpul, în chiar timpul trăirii, să trăiesc gîndind permanent, adică nici să nu mă reped, dar nici să nu mă opresc. Să gîndesc mergînd. Pare banal, dar nu e deloc aşa. Am învăţat de la tine să gîndesc, cum să spun, respirînd: aproape un fel de Zen al gîndirii, al raţionării. A gîndi respirînd şi mergînd, în mers: mersul neabătut, dar neprecipitat al gîndirii.
 
Iar cînd îţi spun, cînd îţi mărturisesc asta mă gîndesc la ceva precis, aproape tehnic. Mă gîndesc la tăcerile tale, la blancurile tale, asemenea unor răspîntii, din timpul, din interiorul raţionamentelor tale în acelaşi timp impecabile şi neaşteptate. Mai mult, mai propriu, mai specific decît tăceri le zic, aşadar, blancuri, pentru că asta erau: golul pasului din mersul gîndirii, al gîndirii vorbite, în timpul vorbirii, spaţii albe, pagini albe în care ne lăsai - şi nouă, şi ţie, tuturor, deschis, public - posibilitatea şi obligaţia de a alege, de a decide, timp să gîndim, să păşim, să facem nu atît saltul, cît pasul (dar nu este fiecare pas şi un salt?), să construim din mers drumul, să-l găsim, să-l urzim.
 
Tocmai de aceea, atunci cînd, cu deja multă vreme în urmă, ai plecat, te-ai îndepărtat, am considerat că de fapt este vorba de acelaşi pas al gîndirii, de acelaşi blanc-răspîntie din mersul respirat al gîndirii şi al rostirii. Iar acum vreau să îţi spun ceva foarte secret: poate că tocmai în acest blanc, pe acest spaţiu alb, deschis, lăsat de tine, în mod obişnuit, în timpul gîndirii şi în toiul rostirii, am putut eu însumi să scriu, de o viaţă deja: a mea, a ta? Poate că tocmai în răstimpul tăcerii tale din timpul vorbirii vorbesc şi scriu eu însumi, încercînd, cine ştie, de fapt să îţi scriu chiar ţie, de-o viaţă.
 
Ştiu prin urmare că tăcerea ta din timpul vorbirii, că blancul tău tot mai alb, cu vremea, este întotdeauna pauză de gîndire şi de cercetare, că întotdeauna după ea urmează ceva, ceva continuă, nesmintit şi împotriva smintelii. Că linia aparent neîntreruptă a orizontului este de fapt compusă din drumuri, străpunsă de posibilităţi niciodată, însă, egale sau echivalente, între care întotdeauna trebuie să decizi, şi asta tot timpul, la fiecare pas, pas cu pas. Că pasul, blancul, tăcerea sînt tocmai aceste decizii de drum, pagini albe de scris cu viaţa.
 
La mulţi ani, Sandu! Continuă-ţi nestingherit gîndul: întotdeauna urmează ceva.

Parodii originale feat....


Parodii originale feat. George Topîrceanu & Mihai Codreanu

 

Din colecția Parodii originale, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2021 (coordonator Florin Lăzărescu)

Acceleratul
 
A trecut Acceleratul...
s-a dus, nu va mai trece pe-aici
niciodată, pentru că orice Accelerat adevărat
trece o singură dată.
Dar nu e nimic, desigur, ce să fie?
Acceleratul nu era tren, era însăși Accelerarea.
Dar pentru că n-a apucat să schimbe ceva
nici nu vom avea ce să regretăm.
Noi nu pierdem niciodată nimic.
Și nici nu știm Nici nu ne interesează
dacă nu cumva accelerate continuă să treacă
tot timpul
Dacă nu cumva tocmai ele sunt
timpul.
 
 
Noaptea sonetelor
 
Era o noapte de sonete plină
Dar cu o floare nu se face primăvară
Iar cu un vers nu se va face poezie
E-un gol imens cu bolți monumentale
Sonetismul este un industrialism
Sonetul este mai mult decât o simplă tehnică
Este o mașină un automat
Un protoalgoritm
Sonetistul este un sunetist
Un lucrător industrial
Taylorist
Taci, nu striga, revolta mea. Pe liră
Strigoii mei trăiesc în ziua mare
Rugați-vă pentru naturi slăbite
Cu toate-acestea-mpodobind neantul
 
Vedenii Sonetistul Strigoii Rugați-vă Terra

Profesorului Alexandru Sincu,...


Parodii originale feat. Mihai Eminescu & Ion Stratan

 in colecția Parodii originale, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2021 (coordonator Florin Lăzărescu)

Scrisoarea III
 
În nesfîrșitul lui joc (cum altfel să faci lucrurile posibile suportabile?)
marele meu prieten marele poet Ion Stratan
(căruia toți în viață îi spuneam Nino) combina totul cu totul
pentru a face lucrurile să vorbească Pentru
a le smulge lucrurilor înseși spuse și scrise
Adevărul
Odată el mi-a arătat cum se poate combina tot cu nimic
și cum poți să faci forța să se deschidă brusc către neantul absolutului
prin întrerupere sau rezecție oricum prin scădere diminuare retragere
astfel încît citînd marele vers eminescian Verb după Verb după
Verb Vers de Putere care să exprime Voința de Putere
doar prin discurs prin cuvinte
Cum, cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot
care constituie oricum prin tăiere sustragere o abstracție rupînd ligamentele
ingambamentele discursului de putere
(prin care se constituie Puterea)
a spus doar atît
Cum, cînd lumea mi-e deschisă, a privi?
Oprire Retragere care Da spune totul despre lumea
întotdeauna contemporană
căci într-adevăr Cîtă dreptate
Cum, cînd lumea mi-e deschisă,
a privi? Cum să nu mergi direct cu ochii închiși
Cu ochii larg închiși?
Iar eu în memorie uitînd și radicalizîndu-i intenția voința marelui meu
prieten poet Poet după Poet după Poet
ca Verb după Verb după Verb
în acest vers
(în acest vers eminescian care este o istorie a poeziei în act
surprinsă în fapt Vers
după Vers după Vers)
împinsesem și mai departe (mai înapoi Către noi) lucrurile
în retragerea lor revelatoare dezvăluitoare spunînd pur și simpu
Cum, cînd lumea mi-e deschisă, a gîndi?
Căci într-adevăr Da
A
Cum, cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot
tocmai Acum
A privi gîndești
A gîndi privești
Gîndesc și privesc numai după
uneori nici atunci
niciodată
pentru că pot
și pentru că aceasta este Puterea
A putea înseamnă
A nu privi și A nu gîndi
A nu privi A nu gîndi
pentru că pot Pentru a putea
Aceasta este Puterea
care întotdeauna deschide
pășește în gol și umple golul cu ea însăși
gol în gol
Și tocmai de aceea nu mai e nimic de privit
De gîndit
Cum cînd?
Cum? Cînd?
A
cum

Prin închisori și prin libertate (Andrei Novac-Flavia Lupu, carte-spațiu, Vellant-MNLR)

 

Poésure, peintrie (cum spuneau cîndva, tîrziu, în 1946, încrucișînd lucrurile în speranța unei re-Geneze a artei, marii dadaiști Raoul Hausmann și Kurt Schwitters)? Nici-nici, și-și, s-ar putea răspunde aici, în fața, de fapt înăuntrul acestei cărți-spațiu: graphie, grafie, linia unică și infinită, care nu desparte, ci reunește, unifică, a scrisului și a desenului. Ne aflăm în fața unei evidente și binevenite, salutare, pulsiuni de rememorare, și chiar de reactivare, a unei tradiții întemeietoare pentru modernitate, dar care s-a pierdut, a fost uitată aproape cu desăvîrșire, chiar dacă este vorba de un trecut foarte recent. Este vorba nu atît de unitatea, cît de continuitatea, de non-separația, de non-"specializarea" text-imagine în care, din păcate, după avangardele care voiseră să spargă atît canonul cărții, cît și pe cel al tabloului pentru a schimba, să nu uităm, felul în care trăim, cultura actuală, reducînd revoluția la forme, pare a-l fi uitat: poeții nu mai desenează și nu mai pictează, pictorii nu mai scriu, așa cum făceau, împreună, pe vremea avangardelor.
 
Într-un gest care ar putea stîrni nedumerire, poetul Andrei Novac își reeditează, acum, o carte recentă, adăugîndu-i imagini, desene, grafie. De ce? Răspunsul cel mai probabil ar fi: pentru a relansa și a reîntregi, a întări plastic forța Verbului, într-o încercare de a regăsi capacitatea plastică unificatoare, anti-separatoare, a Poeziei și, prin ea, a Umanului.
 
Mai mult decît atît, scrisul, reîntregindu-se, acum, cu imaginea, cu linia desenată, cu grafia plastică, liberă, visătoare, a mîinii, evadează din Carte, dar numai pentru a-i reaminti acesteia că este Volum, și chiar mai mult, făcînd-o să se spațializeze, să (re)devină Carte-Lume: sîntem în Carte și scriem, lucrurile nu sînt scrise o dată pentru totdeauna, le scriem noi, cu felul în care trăim Viața.
 
Reunite sub genericul plastic al Poeziei, în reîntîlnirea masculin-feminin text-desen asistăm la o serie, la o linie neîntreruptă de răsturnări și de conțineri, de treceri de la interior la exterior și invers: "un spațiu uriaș pe care îl împăturesc / ca pe un șervețel". Dar de ce Cub, de ce intuiția Cubului? Nu este oare acesta Zarul fondator al lui Mallarmé (reluat obsesiv, cîndva, în anii '60, de un artist vizual-poet de talia lui Marcel Broodthaers), pe care Artistul reunit, reunificat Andrei Novac-Flavia Lupu, îl re-lansează acum, pentru a relansa Hazardul Vieții? Ba da.
 
Înăuntru, Cubul e închisoare; în afară, el este libertate: zar, hazard, imprevizibilitate, alegere, decizie. Și, alt fapt misterios și aventuros, în pagina bidimensională a Cărții, Cubul-Zar este reprezentat în Spațiu (are/lasă umbră, umbră care e Perspectiva, Viitorul, zarea zarului), și, în continuare misterior și provocator, pe fiecare față vizibilă prezintă aceeași Imagine, într-o încercare de a conjura Hazardul, care continuă să amenințe, deschizător de drumuri, ca o Umbră-Perspectivă, prin fețele lui nevăzute. Cubul nu poate fi cuprins cu privirea, tocmai de aceea Zarul trebuie mereu relansat, pus să se rostogolească la nesfîrșit, chiar dacă știm sigur că undeva, cîndva, se va opri - pe o față ascunsă, "spațiul uriaș" devenind atunci "un punct uriaș".
 
Cartea-spațiu Prin închisori și prin libertate a artistului reunit Andrei Novac-Flavia Lupu este, afectiv, revigorantă și francă, de o prospeține rece, lucidă, matură, și cu o "tăietură", o linie precisă, chiar dacă dureroasă, propunîndu-ne spre meditație situația strict actuală a omului, aceea a închiderii în deschis, a obligației de a trăi moral și ne-somnambulic în transparența totală a orașului-Cosmos. Relansînd Arta prin reunirea forțelor risipite ale Umanului însuși, grație erotismului de fond al Creației (iubire cosmicizantă), acest act de reamintire a necesității artei totale a Umanului reîntregit regăsește revelația extatică a marii Transmutații: "starea de fapt se transformă în rugăciune".






 





luni, 6 decembrie 2021

Parodii originale feat. Mihai Eminescu & Ion Stratan

 in colecția Parodii originale, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2021 (coordonator Florin Lăzărescu)

Scrisoarea III
 
În nesfîrșitul lui joc (cum altfel să faci lucrurile posibile suportabile?)
marele meu prieten marele poet Ion Stratan
(căruia toți în viață îi spuneam Nino) combina totul cu totul
pentru a face lucrurile să vorbească Pentru
a le smulge lucrurilor înseși spuse și scrise
Adevărul
Odată el mi-a arătat cum se poate combina tot cu nimic
și cum poți să faci forța să se deschidă brusc către neantul absolutului
prin întrerupere sau rezecție oricum prin scădere diminuare retragere
astfel încît citînd marele vers eminescian Verb după Verb după
Verb Vers de Putere care să exprime Voința de Putere
doar prin discurs prin cuvinte
Cum, cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot
care constituie oricum prin tăiere sustragere o abstracție rupînd ligamentele
ingambamentele discursului de putere
(prin care se constituie Puterea)
a spus doar atît
Cum, cînd lumea mi-e deschisă, a privi?
Oprire Retragere care Da spune totul despre lumea
întotdeauna contemporană
căci într-adevăr Cîtă dreptate
Cum, cînd lumea mi-e deschisă,
a privi? Cum să nu mergi direct cu ochii închiși
Cu ochii larg închiși?
Iar eu în memorie uitînd și radicalizîndu-i intenția voința marelui meu
prieten poet Poet după Poet după Poet
ca Verb după Verb după Verb
în acest vers
(în acest vers eminescian care este o istorie a poeziei în act
surprinsă în fapt Vers
după Vers după Vers)
împinsesem și mai departe (mai înapoi Către noi) lucrurile
în retragerea lor revelatoare dezvăluitoare spunînd pur și simpu
Cum, cînd lumea mi-e deschisă, a gîndi?
Căci într-adevăr Da
A
Cum, cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot
tocmai Acum
A privi gîndești
A gîndi privești
Gîndesc și privesc numai după
uneori nici atunci
niciodată
pentru că pot
și pentru că aceasta este Puterea
A putea înseamnă
A nu privi și A nu gîndi
A nu privi A nu gîndi
pentru că pot Pentru a putea
Aceasta este Puterea
care întotdeauna deschide
pășește în gol și umple golul cu ea însăși
gol în gol
Și tocmai de aceea nu mai e nimic de privit
De gîndit
Cum cînd?
Cum? Cînd?
A
cum

Prin închisori și prin libertate (Andrei Novac-Flavia Lupu, carte-spațiu, Vellant-MNLR)

 

Poésure, peintrie (cum spuneau cîndva, tîrziu, în 1946, încrucișînd lucrurile în speranța unei re-Geneze a artei, marii dadaiști Raoul Hausmann și Kurt Schwitters)? Nici-nici, și-și, s-ar putea răspunde aici, în fața, de fapt înăuntrul acestei cărți-spațiu: graphie, grafie, linia unică și infinită, care nu desparte, ci reunește, unifică, a scrisului și a desenului. Ne aflăm în fața unei evidente și binevenite, salutare, pulsiuni de rememorare, și chiar de reactivare, a unei tradiții întemeietoare pentru modernitate, dar care s-a pierdut, a fost uitată aproape cu desăvîrșire, chiar dacă este vorba de un trecut foarte recent. Este vorba nu atît de unitatea, cît de continuitatea, de non-separația, de non-"specializarea" text-imagine în care, din păcate, după avangardele care voiseră să spargă atît canonul cărții, cît și pe cel al tabloului pentru a schimba, să nu uităm, felul în care trăim, cultura actuală, reducînd revoluția la forme, pare a-l fi uitat: poeții nu mai desenează și nu mai pictează, pictorii nu mai scriu, așa cum făceau, împreună, pe vremea avangardelor.
 
Într-un gest care ar putea stîrni nedumerire, poetul Andrei Novac își reeditează, acum, o carte recentă, adăugîndu-i imagini, desene, grafie. De ce? Răspunsul cel mai probabil ar fi: pentru a relansa și a reîntregi, a întări plastic forța Verbului, într-o încercare de a regăsi capacitatea plastică unificatoare, anti-separatoare, a Poeziei și, prin ea, a Umanului.
 
Mai mult decît atît, scrisul, reîntregindu-se, acum, cu imaginea, cu linia desenată, cu grafia plastică, liberă, visătoare, a mîinii, evadează din Carte, dar numai pentru a-i reaminti acesteia că este Volum, și chiar mai mult, făcînd-o să se spațializeze, să (re)devină Carte-Lume: sîntem în Carte și scriem, lucrurile nu sînt scrise o dată pentru totdeauna, le scriem noi, cu felul în care trăim Viața.
 
Reunite sub genericul plastic al Poeziei, în reîntîlnirea masculin-feminin text-desen asistăm la o serie, la o linie neîntreruptă de răsturnări și de conțineri, de treceri de la interior la exterior și invers: "un spațiu uriaș pe care îl împăturesc / ca pe un șervețel". Dar de ce Cub, de ce intuiția Cubului? Nu este oare acesta Zarul fondator al lui Mallarmé (reluat obsesiv, cîndva, în anii '60, de un artist vizual-poet de talia lui Marcel Broodthaers), pe care Artistul reunit, reunificat Andrei Novac-Flavia Lupu, îl re-lansează acum, pentru a relansa Hazardul Vieții? Ba da.
 
Înăuntru, Cubul e închisoare; în afară, el este libertate: zar, hazard, imprevizibilitate, alegere, decizie. Și, alt fapt misterios și aventuros, în pagina bidimensională a Cărții, Cubul-Zar este reprezentat în Spațiu (are/lasă umbră, umbră care e Perspectiva, Viitorul, zarea zarului), și, în continuare misterior și provocator, pe fiecare față vizibilă prezintă aceeași Imagine, într-o încercare de a conjura Hazardul, care continuă să amenințe, deschizător de drumuri, ca o Umbră-Perspectivă, prin fețele lui nevăzute. Cubul nu poate fi cuprins cu privirea, tocmai de aceea Zarul trebuie mereu relansat, pus să se rostogolească la nesfîrșit, chiar dacă știm sigur că undeva, cîndva, se va opri - pe o față ascunsă, "spațiul uriaș" devenind atunci "un punct uriaș".
 
Cartea-spațiu Prin închisori și prin libertate a artistului reunit Andrei Novac-Flavia Lupu este, afectiv, revigorantă și francă, de o prospeține rece, lucidă, matură, și cu o "tăietură", o linie precisă, chiar dacă dureroasă, propunîndu-ne spre meditație situația strict actuală a omului, aceea a închiderii în deschis, a obligației de a trăi moral și ne-somnambulic în transparența totală a orașului-Cosmos. Relansînd Arta prin reunirea forțelor risipite ale Umanului însuși, grație erotismului de fond al Creației (iubire cosmicizantă), acest act de reamintire a necesității artei totale a Umanului reîntregit regăsește revelația extatică a marii Transmutații: "starea de fapt se transformă în rugăciune".






 





Introducere la Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

 

Vasile Aaron
Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos
Editura Vremea, 2021




Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Autorul Patimii și morții Domnului a văzut lumina zilei în 1780 (nu în 1770, cum se vehiculează greșit), în satul Glogoveț, lângă Blaj, unde tatăl său era preot greco-catolic. Aparținea familiei Aron/Aaron von Bistra, înnobilată de Leopold I la 18 iulie 1701. Numele apare scris în două feluri: Aron sau Aaron (avocatul-poet și-l scrie cu doi a). Neamul "aroneștilor" pretinde că se trage din os domnesc, mai precis, dintr-un fiu nelegitim al lui Alexandru Lăpușneanu. Această genealogie, fictivă, e susținută și de poetul nostru. Cea mai prestigioasă personalitate din "neamul aroneștilor" este, fără îndoială, episcopul Petru Pavel Aron. Născut în 1709, episcop între 1752 și 1764 - vicar, apoi succesor al lui Inochentie Micu-Klein, el a fost ctitorul "școalelor" de la Blaj și inițiatorul primei traduceri a Vulgatei în românește. Dinastia "Aroneștilor" va fi întreruptă, nemilos, de regimul comunist.

Ultimul preot legitim, Greco-catolic, al "Bisericii dintre brazi" de la Sibiu, aparținea familiei Aroneștilor. Victor Aron, născut în 1887, protopop al Sibiului și senator de Alba al Partidului Național Țărănesc, a fost alungat din propria biserică și din propria casă după 1948, murind în închisoare la 6 aprilie 1957.

Vasile Aaron, poetul, a urmat "școalele de la Blaj", unde a dobândit o excelentă cultură clasică și teologică. Apoi a studiat dreptul la liceul piariștilor din Cluj, practica juridică efectuând-o la Târgu Mureș. În 1804, după cronologia stabilită de profesorii Popa, se instalează la Sibiu. Aici va avea două posturi fixe - avocat la Consistoriul Bisericii ortodoxe, unde era coleg cu Aron Budai, fratele lui Ioan Budai-Deleanu; și notar la o cameră de comerț grecească. Îndatoririle față de cele două instituții îi lăsau destul timp pentru a-și servi clientela proprie. Ca avocat, de pildă, s-a ocupat de recuperarea câtorva moșii ale lui Emanuel/Manolache Brâncoveanu, descendent al domnitorului ucis de turci, între care cea mai faimoasă e Sâmbăta de Sus, dăruită, în 1823, de Grigore, fiul lui Manolache, "Bisericii grecești" din Brașov. În 1806, Vasile Aaron se căsătorește cu o austriacă, adoptându-i și băiețelul, Friedrich, alintat Fritzi.

Nu în ultimul rând trebuie amintită sănătatea precară a poetului. După o lungă suferință, datorată unei boli de natură digestivă, moare pe 21 august 1821, la 41 de ani. "Dacă e să judecăm după descrierea făcută în pașaport, notează profesorul Popa, nici ca înfățișare nu era de lepădat: avea o înălțime peste medie, păr negru ondulat, ochi căprui, pielea smeadă, știa mai multe limbi".

Prin tipul de educație, prin anvergura culturală, prin operă, dar și cronologic, Vasile Aaron aparține primei "generații de aur" a greco-catolicilor români, cunoscută sub numele de Școala Ardeleană.

A absolvit la Blaj, a purtat o corespondență neîntreruptă cu mult mai cunoscuții săi colegi de generație: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, fiind, cum spuneam, "coleg de serviciu" cu unul dintre frații lui Budai-Deleanu. Chiar debutul său literar (sub formă tipărită) e legat de două evenimente greco-catolice blăjene: aniversarea episcopului în funcție, Ioan Bob, și înscăunarea, ca episcop de Oradea, dar tot la Blaj, a lui Samuil Vulcan, strămoșul lui Iosif.

Pentru intelectualii Școlii Ardelene, orice publicație răspunde unei necesități imediate. Memorabilă și profund grăitoare mi se pare scena povestită de George Sion, unul dintre redescoperitorii lui Aaron în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Într-o librărie din Timișoara, Sion a întâlnit câțiva ciobani care cumpărau broșurile versificatorului pentru a le citi, în timp ce pășteau oile, pe vârful muntelui. Un intelectual român din Transilvania secolului al XVIII-lea vede obligatoriu în artă, în literatură, în cultură o dimensiune formativă, educativă. Nu este vorba de "arta cu tendință", specifică regimurilor totalitare, ci de un imperativ al "omului iluminist", căruia îi e străină concepția gratuității scrisului (specifică junimiștilor). Pentru iluminist scrisul are un impact existențial, ajută la formarea intelectuală, morală și spirituală a individului. Numai așa putem înțelege "filozofia" Școlii Ardelene și, în cadrul acestui curent, ipostaza de "vulgarizator", în sens apostolic, a lui Vasile Aaron. Publicul larg ignoră faptul că el a fost și primul traducător al lui Virgiliu și Ovidiu în limba română. Exercițiile de transpunere a Metamorfozelor ovidiene datează, probabil, din perioada blăjeană. Cât despre capodopera virgiliană Eneida, deși pare să fi fost tradusă integral, nu ni s-au păstrat decât opt cânturi, într-un manuscris ronțăit de șoareci. Aaron nu avea pretenții de poet original. El își alege subiectele în funcție de "feelingul" personal și de interesul publicului.

Astfel, prelucrează șase "legende" ovidiene; Mesiada lui Klopstock; Georgicele lui Virgiliu; romanele inițiatice antice; Evangheliile.

Intenția sa este îmbunătățirea moravurilor, corectarea viciilor, reconfortarea sufletească prin intermediul unei literaturi accesibile, plecând de la capodopere consacrate.

În acest scop, Vasile Aaron alege versul popular, de șapte, opt silabe, mai atractiv pentru cititorii proveniți din rândul târgoveților, meșteșugarilor, păstorilor sau țăranilor. Așa sunt transpuși hexametri gravi din Virgiliu, sau din Ovidiu; tot așa vorbesc personajele din Patima și moartea Domnului sau cele din Reporta.

Pe lângă traducerile menționate, scrierile lui Vasile Aaron - care fac parte din tezaurul literaturii române de la începutul secolului al XIX-lea (ne aflăm cu șase decenii înaintea lui Eminescu) - sunt următoarele: Leonat și Dorofata (1803, un dialog spumos, în versuri, despre daunele beției); Patimile și moartea Domnului (1805, a doua ediție, corectată, în 1808); Anul cel mănos (1820, prelucrare după Georgicele; descrierea, tot în versuri, a frumuseții naturii de-a lungul celor patru anotimpuri); Reporta din vis, operă neterminată, publicată, parțial, în 1868 și integral abia în... 1981!

Reporta din vis descrie viziunile inițiatice, mistico-filozofice, ale unui tânăr "vânător", Reporta, însoțit de un "bătrân" (după modelul ghidului spiritual din Virgiliu și Dante). Tema principală este vanitas vanitatum, tratată în registru coșmaresc. Imaginația poetului - descinderea în interiorul mormintelor și descrierea stării de putrefacție a cadavrelor etc. - trimite la imaginarul călugărilor egipteni, sedimentat în cărți precum Patericul sau Historia monachorum.

Vasile Aaron ne-a lăsat o capodoperă a literaturii religioase prin "colindul" Patima și moartea Domnului (prima ediție se numea Patimile și moartea Domnului). Autorul prelucrează tradiții foarte vechi, transmise de Evanghelia lui Nicodim și Acta Pilati; se inspiră din Mesiada lui Klopstock (apărută în 1748), dar aceste influențe, perfect normale după codul literar din epocă, nu reprezintă un minus, ci un plus. Aaron creează un poem vizionar, mistic, de factură populară, într-o cheie originală. Patima și moartea Domnului este un colind pascal, un megacolind, scris anume în ritmul și cu "tehnica" acestui "gen" popular, pentru a fi cât mai accesibil unui public larg.

Rezumând, am putea spune că poemul desfășoară, la nivelul unei drame cosmice, cântarea pascală tradițională: "Hristos a înviat din morți,/ cu moartea pe moarte călcând/ și celor din morminte viață dăruindu-le". Patima începe cu plânsul lui Isus pe Muntele Măslinilor ("Olivetul") și se termină cu biruința asupra iadului. Nu există scena Învierii. Poetul prelucrează o teologumenă din secolul al II-lea, transmisă de Evanghelia lui Nicodim, în care este prezentată "coborârea lui Isus" la iad și eliberarea protopărinților Adam și Eva. În poemul-colind al lui Aaron există și alte elemente nonevanghelice, surprinzătoare pentru cititorul obișnuit: Lucifer (Luțifer) convoacă o "mare adunare" a diavolilor pentru a organiza bătălia decisivă împotriva lui Isus și a oștirilor îngerești (scenă analoagă în Țiganiada); demonul Adramalic primește misiunea de a-i ațâța pe arhierei și de a-l ispiti pe Iuda; pentru aceasta, demonul i se arată lui Iuda în vis, sub chipul tatălui acestuia; "tatăl"-demon îi spune că Isus le va da întreaga putere și bogăție celorlalți apostoli, el fiind păcălit; cel mai înțelept ar fi să treacă de partea arhiereilor și să-l vândă pe Isus; Iuda ascultă sfatul "părintelui"; muntele Tabor joacă un rol esențial: deasupra lui se arată norul în care se ascunde Dumnezeu-Tatăl; după "soborul demonilor" are loc un al doilea sobor, al preoților iudei, în palatul lui Caiafa; unul din cele mai agresive personaje (inspirat din Klopstock) se numește Filo, probabil după numele filozofului Philon din Alexandria; lui Filo i se opune bătrânul Nicodim; drama hristică se împletește, de-a lungul întregului poem, cu drama Fecioarei Maria, care-și caută Fiul, motiv preluat din folclorul românesc; creștinii se adună pe Golgota, în jurul lui Isus, iar acesta își anunță, public, moartea; urmează Cina de Taină, în timpul căreia Isus oficiază prima liturghie; se împărtășește și Iuda: "Ia și tu din a Mea pâne/ Măcar ești la mațe câne", îi spune Domnul; după Cină urmează chinurile "de moarte" în grădina Ghetsimani; Dumnezeu-Tatăl îl trimite pe Eloa, "principele îngerilor", ca să-l întărească; Isus, arestat, ajunge în palatul lui Caiafa; la judecarea lui asistă și soția lui Pilat, dintr-un "foișor de criștal"; "Pilăteasa", personaj inventat după Acta Pilati, joacă un rol esențial; în vis i se arată filozoful Socrate, alt condamnat pe nedrept la moarte, avertizând-o asupra nevinovăției lui Isus; răstignirea e un moment de glorificare; îngerii stau deasupra crucii Mântuitorului, iar personaje celebre din Vechiul Testament (Adam, Eva, Moise, Avraam, Isaac, Iov etc.) sunt eliberate din iad și asistă la "taina jertfei"; îngerul Orion îl aduce și pe Iuda, ca să-i arate paradisul în care vor ajunge toți ceilalți apostoli; poemul se termină cu biruința lui Isus asupra morții (scenă descrisă după Evanghelia lui Nicodim).

Colindul pascal Patima și moartea Domnului ar trebui inclus în programa seminariilor și institutelor teologice românești, indiferent de confesiune. Ar fi un gest de normalitate, reparatoriu, după aproape două secole de "amnezie".

(Cristian Bădiliță)

Orientare bibliografică
Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Vasile Aaron (1780-1820). Studiu monografic, Prefață de Iacob Mârza, Editura Infoart Media, Sibiu, 2011.
Vasile Aaron, Patima și moartea Domnului, Prefață de Ioan Chindriș, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura Infoart Media, Sibiu, 2012.
Vasile Aaron, Scrieri antume, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura CURS, Cluj-Napoca, 2013.