Jurnalul regăsirii

 

Cristian Bădiliţăa
Jurnalul regăsirii
Editura Vremea, 2021



*****
Intro

Acest volum conţine patru Jurnale publicate anterior la alte edituri. Ediţia de faţă prezintă o versiune ameliorată, la nivel stilistic şi compoziţional, a volumelor Nodul gordian, Tentaţia mizantropiei, Singurătatea păsării migratoare şi Godul nordian. Conţinutul nu a suferit modificări. Autorul a eliminat câteva notaţii anoste sau neimportante pentru cititor. De asemenea, a renunţat la Anexele gazetăreşti din Nodul gordian şi Godul nordian.

Fragment
Comemorare în decembrie (1991)

Câtă speranţă aveam acum doi ani! Acum au mai rămas: o credinţă înjumătăţită, un vag crâmpei de speranţă şi o ură tulbure, neagră.

Vizită la expoziţia studenţilor de la Belle Arte, Nelinişte. Nu pot să rămân mai mult de o jumătate de oră. Parcă m-aş plimba prin propriile-mi măruntaie, macerate. În sala din mijloc, un coş uriaş pentru gunoi plin cu ecrane de televizor. Alături, ascuns într-o nişă, un televizor deschis, un televizor adevărat, care prezintă imagini adevărate din decembrie '89 până azi. În stânga, o cameră întunecoasă (aş zice un vast atelier părăsit) unde s-au împrăştiat pe jos mai mulţi bolovani. Totul e menit să-ţi provoace spaimă şi silă. Mă aşez pe un calorifer şi închid ochii. Dintr-odată cineva începe să izbească într-o bucată de metal. Am căzut în plasă. Şocul este atât de puternic, încât fără voia mea o iau la fugă. Până la ieşire - sala măsoară mai bine de patruzeci de metri - am parcurs un adevărat drum al patimilor. Urc la etaj. Pe fiecare treaptă câte o inscripţie: Celinişte, Belinişte, Nelinişte... Pe ziduri, la fel. Când urci scara, umbra îţi rămâne în spate. Un reflector te loveşte cu o lumină insuportabilă în plină figură obligându-te să-ţi pleci ochii. Când cobori, umbra ţi-o ia înainte. La etaj se află o cameră albă, cu hârtii mototolite în mijloc. Un drug oblic înţepenit în cadrul uşii îţi barează calea: Accesul interzis. Lângă uşă, o movilă de nisip (în forma unui mormânt proaspăt, făcut în grabă) cu semnul lui Saturn (deformat şi el) în vârf. Semnul e confecţionat dintr-o bucată de fier ruginit. La capătul celălalt, pe jos, o inscripţie uriaşă, cu litere albe - Tre- ziţi-vă! - mâzgălită cu vopsea neagră, de parcă autorul s-ar fi răzgândit în cele din urmă. Un coşmar viu, o vizită prin iad sau pur şi simplu prin Bucureştiul anului 1991.

*

Cu câtă dezinvoltură trece Petre Ţuţea, în filmul acela postelectoral, de la portretul lui Eminescu - "sumă lirică de voievozi" - la caricatura derizorie a "preşedintelui Niţă Puţă"!

*

L-am cunoscut pe profesorul Giurgiuman din Cluj. A împlinit şaptezeci şi opt de ani, dintre care şaisprezece şi i-a petrecut în puşcăria de la Aiud (1948-1964). Scenă din celulă: într-o seară, doi deţinuţi (un avocat şi un medic) încearcă să cârpească o bluză care, de purtată ce era, putrezise pe jumătate. Cu un cui transformat în ac prin şlefuiri îndelungate şi cu o bucată de sfoară scoasă, cândva, pe furiş, dintr-o saltea, cei doi stau aplecaţi într-un colţ al celulei, peste tineta întoarsă cu faţa în jos şi devenită masă de croitorie. La un moment dat, în timpul operaţiei, gardianul priveşte prin vizetă şi-i surprinde. Urmează interogatoriul: "Mă, dumnezeii şi paştele... scoateţi acul de unde l-aţi ascuns!" Deţinuţii nimic, toţi tac mâlc. Avocatul e târât afară şi bătut măr. Se întoarce cu faţa plină de sânge, dar fără să fi divulgat ascunzătoarea. Caraliii îl înşfacă pe medic. Acesta e pus să sară de câteva sute de ori "ca broasca". În cele din urmă leşină. Tensiunea urcă. Bestiile devin din ce în ce mai agresive. Bat în stânga şi-n dreapta. La un moment dat unul dintre deţinuţi observă acul. Fusese "ascuns" în buca avocatului. Acesta, buimăcit, fără să stea o clipă pe gânduri, şi-l înfipsese acolo, dar nu de tot - urechea şi firul de aţă rămăseseră afară trădându-l în cele din urmă. Profesorul Giurgiuman, care văzuse şi trecuse prin altele, mai cumplite, îmi povestea lucrurile acestea ca pe o "simplă anecdotă din Aiud".

*

Recitind în greacă un fragment din Viaţa lui Alexandru, îmi dau seama că trecusem, la celelalte lecturi, peste un amănunt esenţial. Filip - povesteşte Plutarh - avea ambiţii mari cu genialul să fiu. De aceea a hotărât să i-l tocmească profesor de filozofie pe însuşi Aristotel, căruia i se dusese faima pretutindeni. Aristotel însă îşi trădează discipolul publicându-şi lecţiile esoterice, hărăzite doar mlădiţei regale. Atunci Alexandru îi trimite o scrisoare furioasă, plină de reproşuri, în care-i spune maestrului că datorită indiscreţiei sale nimic nu-l va putea deosebi de toţi ceilalţi muritori în ceea ce priveşte cunoaşterea. Drept urmare s-a decis pentru cariera armelor.

Macedoneanul ţinea sub pernă Iliada şi un pumnal. Simbolul ştiinţei şi simbolul puterii. Datorită "trădării" lui Aristotel s-a văzut obligat să-l părăsească pe Homer şi să opteze pentru eroul acestuia, Ahile. Ce-ar mai fi avut de spus nou în filozofie, de vreme ce maestrul dezvăluise totul? Cum şi-ar mai fi putut domina semenii printr-o cunoaştere al cărei "termen de garanţie" expirase? Şi încă ceva! Ezitarea, îndoiala, analiza scrupuloasă caracterizează pe filozof, pe omul înţelepciunii şi al prudenţei. Decizia imediată (aparent "inconştientă", "exaltată"), capacitatea de a "moşi" istoria câtorva secole într-o singură clipă aparţin geniului politic. Alexandru a tăiat nodul gordian tocmai prin această decisă şi curajoasă "despărţire de Aristotel".

*

Un prieten îmi povesteşte despre un personaj fabulos, cunoscător a nu ştiu câte limbi străine, de la engleză până la... sumeriană. Evident, lucrul m-a impresionat peste măsură. Ardeam de nerăbdare să întâlnesc şi să cunosc un asemenea monstru erudit. Când însă am aflat că tipul s-a apucat de sumeriană "ca să-l traducă pe Eminescu", am izbucnit într-un râs nebun. Mă lămurisem. Păcat totuşi că doar scrântiţii au elanuri atât de sublime!

*

Când te afli într-un "impas cultural" (deliciile vanităţii!), când simţi că nu mai are absolut niciun rost să scrii, să citeşti, să gândeşti, să scoţi din tine viaţă, există două remedii - dacă ai bani sau curaj, pleci într-o călătorie fără ţel; dacă nu, te apuci să traduci câteva cărţi importante. Dar dacă ai tradus cinci cărţi (or fi existând oare cinci cărţi importante netraduse?) fără ca tu să fi scris măcar una-două, renunţă la aflarea în treabă. Eşti făcut pentru altceva, consolează-te cu stilul epistolar!

*

Citesc în Maxim Mărturisitorul: "Iar tu să nu zici că simpla credinţă în Domnul nostru Isus Cristos poate să mântuiască. Fiindcă aceasta e cu neputinţă, de nu vei dobândi şi iubirea faţă de El prin fapte. Doar despre credinţa simplă s-a spus: «şi dracii cred şi se cutremură»" (Iac. 2, 19). Prin urmare şi dracii cred şi se cutremură... De ce n-ar crede şi netrebnicia mea?

*

Absurdul şi grotescul - două "categorii estetice" născute din frică. Din frica meschină, trufaşă, egoistă faţă de Dumnezeu şi faţă de lumea întocmită de Dumnezeu. Strâmbi, schimonoseşti, întorci pe dos lumea adevărată şi frumoasă în funcţie de toanele fricii tale. Rupi toate punţile dintre ea şi Ziditor, sperând că astfel îţi va fi mai simplu să te cauţi şi să te găseşti pe tine însuţi. Fără intermediari. Dar totul aici, pe pământ, viaţa noastră de fiecare zi şi visul vindecării noastre, greşeala şi ispăşirea, naşterea şi iubirea, moartea şi după moartea, depind de un număr obligatoriu de intermediari. Scriu provocat de lecturile din Gogol! Căci marea lui specialitate este tocmai acest absurd izvorât din frică. Cum să-l cuprinzi altfel? În viaţă a caricaturizat Paradisul, în operă, jumătate din Infern.

Hermeneutul de serviciu

Pesimism. Dacă totul s-a scris, atunci nouă nu ne mai rămâne altceva decât să traducem acest tot cu migală şi fidelitate. Intertextualismul (versiunea hipersecularizată a protestantismului) n-a ucis tocmai Autorul, Creatorul? Victoria textului este în acelaşi timp victoria Cititorului-Actor (ipocrit prin vocaţie) care, iată, jinduieşte să-l "joace" chiar pe Demiurgul ajuns, bietul de el, în pragul senilităţii.

Cuvintele acestea nu-mi aparţin. Eu nu fac decât să traduc un text din Cioran care, la rându-i, nu face decât să traducă o ciozvârtă din Nietzsche, traducătorul impertinent al lui Pascal, genial tălmăcitor al sfântului Augustin, amprentă a Duhului poliglot pe pământ. Scotociţi cu atenţie pământul afânat dimprejurul vostru! Sunt sigur că fiecare va găsi până la urmă un sfânt îngropat la rădăcina arborelui său spiritual (mumificat sau trecut de faza putrefacţiei)!

*

Cât de prost e acel Ion din dialogul omonim al lui Platon! Dar ce rapsod genial! Tocmai pentru că nu are capacitatea de a traduce în termeni raţionali iraţionalul, de a vorbi "filozofic", "ştiinţific" - aşa, ca un critic literar - despre inspiraţie! Socrate, chiar dacă nu-i critic literar, ştie s-o facă. Şi încă foarte bine (suspect de bine!). Acest Traducător înnăscut, Cel Mai Abil Traducător al tuturor timpurilor!

Primul vers al literaturii europene - menin aede thea... - invocă un autor supramundan (Muza). Din întreaga Iliadă (şi Odisee) doar versurile introductive şi parantezele de cadru sunt ale lui Homer; restul aparţin Muzei. Homer se mulţumeşte să traducă, să interpreteze (cum spune chiar Socrate) legând cu lanţ hermeneutic sufletele noastre de zenitul ceresc. Şi dacă sublimul Homer este doar atât, atunci ce să mai zicem de bietul Ion? El încape într-o verigă. Da, în tot acest lanţ hermeneutic, rapsodul nu-i decât o mică verigă, pătrunsă totuşi până la ultimul atom de harul lui Dumnezeu.

*

Traducând mereu şi în toate pe alţii - ce exerciţiu de umilinţă şi asceză! Borges visa la un moment dat să compună o carte numai din citate. La acest lucru ar trebui să ne gândim atunci când îi parcurgem "opera"!

*

O legendă provenită din Bucovina (şi transcrisă de Simion Florea Marian) stabileşte analogia directă între căderea omului şi căderea diavolului. Altfel spus, omul intră în istorie printr-o imitatio diaboli. Imitatio Dei vine abia pe urmă. E un truism să spui că izgonirea lui Adam o repetă pe a Maestrului Lucifer. Desigur. Dar câte lucruri se prind dintr-un foc laolaltă! Căci lumea se află deja în stăpânirea diavolului în clipa în care cuplul vinovat cade într-însa. Adam şi Eva stau de la bun început cu chirie în "casa celui rău".

Legenda povesteşte cum Adam, după ce şi-a ales un pogon de pământ roditor, se apucă să-l lucreze. La nici câteva minute apare dracul şi-l ia împărăteşte la rost - cum îşi permite să-i ciupească din moşie!? A cerut voie cuiva? Se crede pe moştenirea lui taică-su? Întâiul plăsmuit se zăpăceşte... Nu ştie ce să răspundă şi încotro s-o apuce? În rai nu se poate întoarce, fiindcă poarta e păzită straşnic de un înger cu paloş de foc; pe pământ nu poate să rămână, pentru că-l supără pe diavol. Undeva totuşi trebuie să trăiască, este condamnat să trăiască. Prin urmare, cu toate că acum el cunoaşte binele şi răul, se vede obligat să încheie un contract cu Necuratul. Acest contract va fi distrus abia prin botezul lui Cristos în apa Iordanului.

Dacă lumea se afla deja în posesia răului, atunci Adam a căzut, de fapt, direct în iad. Cruzimea acestei legende gnostice ne ajută să înţelegem parcă mai adânc sensul păcatului şi al ispăşirii. În gnosticism conştiinţa păcatului, a căderii originare nu există. Confundându-se cu materia, lumea este din principiu rea. Mitul căderii nu-şi găseşte locul într-o astfel de mitologie radical-pesimistă, dar şi fanatic-optimistă. Mântuirea se află aprioric la cheremul divinităţii. Omul este "scos pe tuşă" încă de la "începutul meciului". Dacă ne gândim însă din acest unghi la jertfa lui Cristos, atunci totul capătă un relief şi o splendoare - unice. Da, pentru a salva întreg neamul omenesc - cu viii şi cu morţii - Mântuitorul se vede obligat să coboare mult mai adânc decât ne-o spun Evangheliile canonice, adică tocmai până la iad. Iadul însă e chiar lumea aceasta vie! Înseamnă că El trebuie să treacă dincolo de buza lumii (iadului) şi să ajungă până la rădăcina ei spurcată, până la talpa iadului.

(Epilog cu măşti)

"Să ai privirea atât de curată - zice psalmistul - încât să poţi privi tot răul din lume". Ne-a fost dată ispita răului spre a ne limpezi şi sufletul şi ochii în răstimpul scurt al unei vieţi. Postim cu trupul întreg, postim vremelnic, dar cel mai purificator îmi pare postul ochilor - nici chiar al buzelor nu este mai presus!

*

Nu poţi citi trupul celui întins pe cruce în taina Răstignirii decât cu ochii despecetluiţi. Leac pentru trup sunt azima şi vinul; pentru buze, rugăciunea; pentru ochii bolnavi, lacrimile.

*

Fiecare zi este un cortegiu de măşti. Oglindă mată şi mută, autoreflectorizantă, masca fiecăruia a căpătat o culoare atât de impersonală, încât te loveşti de ea cu maximă indiferenţă. Un paradis al indiferenţei: cea mai subtilă perversiune a diavolului. Acedie...

*

Masca sub care nu se ascunde nici un chip devine simulacru. Prezenţă şi absenţă deopotrivă, teofanie în visuri şi ceremonii, nedefinit contur al zeului coborât pe pământ, masca are un caracter sacru, purtând în sine reflexia nelumescului. Dimpotrivă, simulacrul este semn autoreferenţial, simplă amăgire ruptă de real, substituind cu sensul ei autonom şi provizoriu însăşi transcendenţa. Simbolul păgânismului rămâne totuşi masca. Ereziile creştine proliferează simulacrul.

*

Sărbătoare a trupului, carnavalul redeşteaptă în lume fiori păgâni. Fiecare dintre noi devine scena intimă a Recapitulării unei istorii sacre, a recapitulării botezului, crucificării şi învierii din patimi. "Spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada!" Spălarea chipului de păcatul primordial cu apă şi duh.

*

Priveşti o mască: cobori pentru o clipă, veşnică, în lumea aseptică a morţii. În lumea urâtului fără leac. Ţuţea spune undeva că toţi morţii Antichităţii sunt îngrozitor de urâţi, cu excepţia Pentesileei, regina amazoanelor, ucisă de Ahile. Mortul frumos apare odată cu creştinismul. Mortul fără mască, în carnea căruia duhul ucide cârtiţele şi viermii la ceasul învierii.

*

Cuvintele, aceste măşti ale profanului, ale aşa-zisului "limbajul discursiv". Logosul, Cuvântul întrupat poartă în sine infinite sensuri. Limbuţia, oricât de fastuos împodobită, niciunul. Şi totuşi, chiar Părinţii Bisericii, Origen de pildă, îmbracă adevărul Revelaţiei în veşmintele retoricii pentru a-l înfăţişa lumii aşa cum se cuvine. Cât dispreţ arată, nu-i aşa?, sfântul Augustin faţă de "limba necioplită" a Italei, când duhul încă nu binevoise a-i şuşoti la ureche.

Ca să ajungi la miezul Cuvântului e nevoie să te lepezi de cuvinte.

*

Îngerii buni nu ştiu să vorbească. Toma din Aquino scrie: "Cuvintele ne-au fost date ca să ne ascundem gândurile". Îngerii sunt gânduri neacoperite de cuvinte, neambalate cu grijă în susurul pervers al fonemelor. Domnia sa, omul, există numai prin limbaj. Parcă-l văd pe Adam vorbindu-i pentru prima dată lui Iahve: ascuns după un tufiş, minţind cu pudoare!

II. Jurnal apocrif

Aprilie 1999. Paris. M-am întors din România cu o mică legătură de însemnări din lunile de armată (acestea chiar nu ştiu cum au scăpat de ochiul ofiţerului de contrainformaţii) şi din jumătatea de an petrecută la Seminarul Conciliar din Madrid. Însemnări de nepublicat telles quelles, fără o prealabilă toaletă, şi nu doar stilistică. În armată mă stresau pârâcioşii, aşa că scriam telegrafic, pe ascuns (sub scară sau, noaptea, în timpul plantoanelor) şi destul de rar. Oboseala şi sila îmi deveniseră consubstanţiale, nu mai aveam chef de nimic, nici de scris, nici de citit, nici de conversaţii pe teme savante. Îmi treceam zilele între arat câmpul de instrucţie cu coatele şi genunchii şi fumat ţigări nordcoreene întins pe spate, cu ochii pierduţi într-o zare tot mai meschină şi mai duşmănoasă. În Seminar, dimpotrivă, aveam prea multe de făcut: cursuri în fiecare dimineaţă, greacă şi latină, examene, slujbe, întâlniri, corespondenţă, filme etc. etc. Mă simţeam plin, preaplin. Tentaţia scrierii unui jurnal consecvent şi amănunţit nu m-a îmboldit realmente niciodată.

Recitind însemnările am fost, mărturisesc, surprins de simetria celor două, scurte, în fond, dar cruciale "paranteze" din juneţea mea "cea mult meşteşugareţă" (adică sucită mereu după cum a bătut vântul). Dumnezeu m-a făcut să cunosc, într-un interval destul de scurt (cinci ani), două regimuri de viaţă excepţionale: acela de cazarmă şi acela, să-i spunem, de semimânăstire (nu era chiar mânăstire, la Madrid, dar nici "salon de teologie"). După fiecare din aceste experienţe am ieşit modificat sufleteşte. Cele nouă luni de armată la limita bestialităţii m-au învăţat să urăsc. Am intrat pe poarta acelei cazărmi mieluşel nepăsător, trestie melancolică şi am ieşit lup negru în cerul gurii. Sejurul petrecut la Madrid a avut rezultate contrare. În răstimp de numai şase luni (parc-ar fi fost şase ani!) am învăţat să respir, să vorbesc, să râd chiar cu gura până la urechi, să mănânc, să lenevesc (acolo m-am deprins cu obiceiul sfânt al siestei), să-mi privesc semenii cu luare-aminte, să citesc omeneşte, să gust până la ultimele consecinţe plăcerea, inimaginabilă, a cufundării într-o limbă străină, să am prieteni la cataramă şi să mă rog împreună cu ei, nu doar să stau la taclale, să mă rog de-adevăratelea. Într-un cuvânt, Seminarul a şters, pe cât a fost posibil, stratul acela de jeg pe care cazarma din România mi-l aşezase, ca un soi de acoperiş-stigmat, peste suflet.

Altă simetrie: în cazarmă am avut de-a face cu ofiţeri care, dacă nu contribuiseră efectiv la lichidarea rezistenţei româneşti anticomuniste (oh, pe câţi şoricuţi de bibliotecă nu i-am auzit declarându-se "rezistenţi" în ultima vreme!), cel puţin elogiau pe unde şi oricând apucau zelul înaintaşilor lor care, ei, nu dispreţuiseră mormanele de cadavre. La Seminarul din Madrid am ajuns prin intercesiunea unei biserici-martir, cea greco-catolică, singura biserică din România care n-a acceptat să se târguiască pentru numele lui Isus. Fără experienţa-limită din armată nu cred că i-aş fi descoperit pe aceşti credincioşi, mulţi dintre ei absolut admirabili. Mă gândesc la părintele Prunduş, blândul şi bunul părinte Prunduş, la părintele Tertulian Langa, la Viorica Lascu, la Doina Cornea şi câţi alţii. Rănile foarte adânci ajung să nu mai fie văzute, chiar dacă le priveşti cu atenţie. Rănile superficiale îţi sar în ochi imediat. Biserica greco-catolică e o rană uriaşă, sângerând în adâncul adâncurilor de sute de ani. Dar să mă întorc la experienţele mele! Cum aş fi astăzi dacă nişte netrebnici (în sensul originar al adjectivului) precum căpitanul Balcan, sergentul Popa ori sergentul Goloşoiu nu m-ar fi batjocorit nouă luni de zile ca pe o gânganie necuvântătoare? Cum aş fi astăzi dacă nişte oameni pur şi simplu, după cinci ani, nu mi-ar fi deschis braţele (uneori cu nepricepere şi stângăcie, dar ce contează?) şi nu mi-ar fi spus cu acel patetism sublim pe care numai spaniolii îl pot întruchipa: "Quédate aquí con nosotros para siempre!"

La Paris, într-un nou refugiu provizoriu, mă gândesc cu nostalgie la două lucruri: la cerul mirositor din nordul Moldovei şi la pământul văzător al Castiliei. Primăvara nu se grăbeşte să mă bucure. Păsările, câte or mai fi?, aciuate prin tufele din curtea imobilului, ţipă isterizate de zgomotul unui marteau piqueur. Burghiul sparge pavajul inocent, împins cu forţă de un reprezentat al clasei muncitoare. Sute de aşchii sar de jur împrejur, împroşcând pereţii şi ferestrele clădirii. Muncitorul apasă şi mai decis, orgasmatic. Păsările îşi iau zborul de pe crengi, urcă sus, pe acoperiş. Încep o nouă zi, chers camarades. Unde mi-o voi petrece? Unde voi găsi un strop de linişte în acest Alphaville cu pretenţii de Ville Lumière? Brusc mă năpădeşte acea senzaţie de neputinţă de la începutul serviciului militar. Îmi vine să scrâşnesc, să-mi muşc buzele, să dispar pur şi simplu într-un alt peisaj. Minunile nu se întâmplă însă atunci când le aştepţi. Cu toţii, îmi spun, avem ceva de ispăşit, o ambiţie ascunsă, un orgoliu meschin sau o îndârjire. Mă consolez cu acest gând creştinesc. În fond şi la urma urmei nimic din ce trăim nu este atât de esenţial pe cât ne pare!

Septembrie 1986 cazarma B. Intru cu o valiză de lemn, verde, încuiată cu lacăt, pe poarta cazărmii. Zi însorită, frumoasă, blândă. Noii recruţi stau grămadă în micul amfiteatru de la intrare. Unii vorbesc sonor, râd, fumează bărbăteşte (se vede că se cunosc), alţii se uită timid în pământ, întrebându-se probabil ce caută aici, în sfârşit, alţii dorm cu capul pe valiză. Din când în când, un ofiţer însoţit de militari în termen îşi face apariţia şi ia cu el o mână de recruţi. Nu cunosc pe nimeni. Mă alătur grupului de terişti. Aştept. Unul câte unul suntem strigaţi şi duşi la tuns. Nu contează că abia acum câteva ceasuri am ieşit de la frizer. Trebuie să există o anumită uniformitate la toate capitolele: vestimentaţie, încălţăminte, tunsoare, fel de a vorbi şi de a merge. Îl cunosc pe Liviu P. A reuşit la drept, dar a terminat liceul de filologie. Primul punct de sprijin. Lucru foarte important. Până la stingere teama de necunoscut dispare.

*

N-am avut timp să scriu de câteva săptămâni. Am depăşit oarecum etapa de coşmar sau mai bine spus coşmarul a devenit acum suportabil. Ni s-au repartizat ca şefi de grupă sergenţi de la trupă, nu ofiţeri, cum prevede regulamentul. Dar a invoca regulamentul înseamnă a-ţi da foc la valiză. Ieri, acest sergent Popa - datorită căruia pot vizualiza perfect expresia "prost ca gardul" - ne-a ameninţat pe un ton ferm, cu mucii curgându-i gârlă din nări şi umplându-ne pe toţi de scuipat, să nu dea dracu' să aplice regulamentul pe pielea noastră, că am încurcat-o. Care va să zică, trebuie să ne înţelegem tovărăşeşte, noi închidem ochii la prostia lui violentă, iar el se face că mai uită, la ananghie, litera regulamentului. Singurul uman mi se pare Plujar, sârb din judeţul Timiş, sculptor în lemn. Ne-am împrietenit, petrecem multă vreme împreună. E străinul perfect, diplomat, cald-rece, ruşinos ca o fată mare. Abia aşteaptă să se isprăvească această comédie. Nici usturoi n-a mâncat nici gura nu-i miroase. Nu ţine să se pună rău cu nimeni şi de aceea toţi îl suspectează.

Prima săptămână a fost cumplită. Totul mă dezgustă, mă doare, mă sufocă. Şi nu văd nicio scăpare. De ce n-am acceptat să fiu scutit de serviciul militar? Se putea "rezolva" atât de simplu! Acum, o dată ce-am intrat în hora asta drăcească, nu mai am cum da înapoi, trebuie să joc. În prima zi de instrucţie am făcut o prostie cât carul: am încercat... să evadez, în plus, şi cu arma în spate. Noroc de L., umbra protectoare, care a ţâşnit în pădure după mine şi m-a adus cu forţa înapoi în pluton. Mi-a fost ruşine şi ciudă toată ziua, am băut aproape o sticlă de vin cumpărată din Vatră şi nu m-am mai gândit la absolut nimic.

Discuţiile cu L. mă întremează de fiecare dată. Vorbeşte pasionant despre literatură, despre rock, dar mai cu seamă despre Godard, Visconti, Antonioni şi Orson Welles. A frecventat ani în şir cinemateca, îmi ţine un curs de iniţiere ca la carte. Mă feresc să-l întreb cum a acceptat să se îngloade în drept (obligaţii de familie?). D.S. îmi dă cursuri de istorie a rockului.
- Dom'le, chiar şi în condiţii de grajd omul vrea să se "lustruiască"!

*

Prima şedinţă de dresaj: ce trebuie să facem şi să spunem când intrăm într-un dormitor unde se află domnia sa, lentu' cutare ori domnia sa sergentu' cutărică. Trebuie să ne scoaaaatem boneta şi s-o ţinem frumooos în mâna stângă, să batem cu mult elan din picior şi să rostim formula magică: "Tovarăşe serg., sunt sold X, am fost să fac pipi, permiteţi să iau loc în dormitor." Sceneta asta grotescă m-a introdus deplin în atmosfera cazonă. M-am făcut că iau totul à la lettre, am repetat cuvânt cu cuvânt prostia lui Popa-Goloşoiu, am bătut înciudat până şi din picior, dar trăsăturile feţei m-au dat de gol. Abia m-am abţinut să nu buşesc în plâns (în râsu-plânsu). Atunci Goloşoiu, un paranoic sadea (cum de n-a fost respins la examenul medical?) a început să urle ca din gură de şarpe: Culcat, culcat! Culcat! L-am lăsat să urle, fără să schiţez un gest de supunere (nu din orgoliu, ci pur şi simplu din scârba de a face pe plac unui mitocan). După vreo jumătate de minut, cu spume la gură, s-a năpustit asupra mea şi m-a lovit în coşul pieptului. M-am prăbuşit peste rastel şi o clipă ne-am încleştat. M-ar fi mâncat pe pâine, o simţeam din toată fiinţa lui, din ochii aceia holbaţi, din palmele tremurânde, din părul zbârlit. În acel moment însă a intervenit Dan I., pe care abia de-l cunoşteam. Cu un calm cutremurător i-a ordonat, el, tilicarul Iosif, tovarăşului sergent Goloşoiu să ia mâna de pe mine. Imediat ordinul a fost executat (D. e un tip solid şi impunător; altfel, un suflet ca pâinea caldă). Dar povestea nu s-a terminat aici. Goloşoiu ne-a pedepsit pentru neascultare şi agresivitate. Toată după-amiaza am spălat WC-urile. Bietul D. nu s-a mai putut abţine şi la un moment dat s-a prăbuşit, cât e el de mare şi de voinic, peste umărul meu şi a-nceput să plângă. Ca principal "vinovat", eu am primit şi un supliment de pedeapsă - planton schimbul 3 (de la unu jumătate la trei jumătate, când e somnul mai dulce).

*

Aproape în fiecare dimineaţă avem instrucţie "la câmp", adică pe un teren din apropierea unităţii. Curând, ni s-a spus, vom începe nu ştiu ce "pas de defilare" în şedinţe intensive. Aseară am mâncat, în sfârşit, bine. Îndată după programul de seară (ritualul făcutului bocancilor mi se pare absolut colosal, s-ar putea scrie o carte de psihologie colectivă plecând de la el) am fost chemat, pe furiş, la cantină. Sergentul X, un ţigan ungur din Ardeal, s-a amorezat lulea de o fătucă de la dânsul din oraş. Problema e că nu prea ştie să scrie, chiar dacă are douăşpe clase şi diplomă de absolvire. Mă roagă (puţin de sus, că doar e sergent, iar eu un tilicar prăpădit) să-i torn o ţidulă de amor pentru Mirela (aşa se numeşte persoana în chestiune) contra una farfurie cartofi pai, două ochiuri şi una halbă de bere plină ochi (un adevărat banchet, ce mai; la desert, un sfert de kil de marmeladă!). A apelat la mine pentru că ştie că scriu poezii (trebuie să le am şi cu scrisorile de amor, nu-i aşa?). În două ore am compus nu una, ci trei răvaşe sfâşietoare: pentru Mirela, pentru Gina şi pentru Viorica.

*

O viziune înspăimântătoare. S-a întâmplat sâmbătă seara, după cină, când îmi vine rândul să car tomberonul la groapă. Abia aştept seara de sâmbătă. E singurul moment de linişte şi pace, de relaxare la sfârşit de săptămână. L-am luat pe D.D. şi am plecat. Groapa de gunoi se află tocmai în partea cealaltă a cazărmii. Mergeam agale, fără să vorbim. Parcă ne-ar fi fost frică să nu rupem o vrajă. Totul mi se părea splendid. Cerul era senin, vremea caldă, mormanele de frunze roşiatice năpădiseră aleile, făceam pârtie prin ele cu bocancii. În jur nici ţipenie de om. Parcă intraseră cu toţii în pământ. Am pus tomberonul jos, ne-am aprins câte o ţigară şi am început să stăm la taifas. Pentru prima oară simţeam că ies din ritmul drăcesc al acestei nelumi demente în care am pătruns, fără să-mi dau seama de consecinţe, acum aproape două luni. Stăteam aşa, ca doi Moromeţi, lângă tomberon, vorbind despre trecutul fiecăruia şi priveam cu nesaţ cerul limpede şi odihnitor. Şi cum tăifăsuiam fără grabă, trăgând alene din ţigară, un gând cumplit m-a străfulgerat dintr-odată, cu o violenţă atât de mare, încât mi-a venit să urlu. Am simţit brusc că seara aceea va fi ultima seară pe care o voi mai trăi pe pământ, că mâine voi muri sigur între zidurile cazărmii şi că viaţa mea a fost un nonsens absolut şi iremediabil. De atunci a intrat parcă un duh nenorocit în mine şi mi-am pierdut tot cheful. Dacă într-adevăr se va termina totul, dacă mă voi curăţi în zilele, în săptămânile următoare? Aici nimeni nu are grijă de nimeni, toţi parcă şi-au propus să ne lichideze cât mai repede. Am optsprezece ani şi sunt pe buza prăpastiei. Voi muri fără să fi înţeles pentru ce-am apărut pe lume? Sunt sigur că nu voi scăpa niciodată de aici. Mai am de putrezit şapte luni. Şapte luni sau şaptezeci de ani, totuna. Viaţa mea deja s-a dus dracului, nu mai am nici o speranţă. Timp mort, timp gol. Totul e hidos şi absurd.

Ianuarie 1992. Madrid. Am aterizat pe aeroportul Barajas. Pământul Spaniei mi s-a părut ciudat: din avion are o culoare aprins-cărămizie. Pe toată durata călătoriei ne-am uitat la podeaua de nori, mereu în mişcare, destrămându-se şi refăcându-se la loc, am repetat sintaxa spaniolă (n-am vorbit încă niciodată în această limbă) şi am tăcut. Pe Cristi l-am simţit extrem de concentrat.

*

Am intrat în altă lume, unde parcă se face mai puţină economie la apă şi detergent. Al treilea Cristi, Langa, ne-a aşteptat la aeroport, însoţit de un prieten spaniol cu maşină, Manolo. Primul contact cu spaniola vorbită - mi se pare atât de confuză, atât de nebuloasă, încât mă tem că nu voi reuşi s-o înţeleg niciodată, darmite s-o mai şi vorbesc. Am ajuns la Seminario Conciliar, pe calle San Buenaventura, chiar la ora mesei. Chipuri prieteneşti, zâmbitoare. Suntem trei români, toţi trei cu acelaşi prenume: Cristian. În bucătărie, la o masă retrasă, între maldăre de farfurii şi cratiţe, întrezăresc figura bizară a unui tânăr slab, cu ochelari imenşi, zâmbind serafic. Are în faţă un coş care acoperă toată suprafaţa mesei şi din care culege la răstimpuri câte un măr pe jumătate stricat. Apoi îl cojeşte şi mestecă pe îndelete, atemporal, felie după felie. Facem cunoştinţă - Enrique, mai simplu, Quique. Aveam să aflu puţin după aceea că este duhovnicul seminarului, un fizician de geniu "eşuat" pe tărâmul credinţei. Nu poate mânca altceva decât mere şi legume. Un prânz poate dura uneori şi câteva ore. Câtă risipă de timp la aceşti oameni ai lui Dumnezeu! Câtă nepăsare! Îmi aduc aminte de graba inutilă din cele nouă luni de armată: deşteptarea la cinci; echiparea după cronometru, în zece secunde; spălarea într-un minut (abia apucam să deschidem şi să închidem robinetul); drumul la cantină în pas alergător; micul dejun în cinci minute (de altfel, porţiile erau atât de meschine încât le terminam în mai puţin de cinci minute); adunarea pe platou, evident, în pas alergător (şi după toată această grabă stupidă eram obligaţi să stăm şi să aşteptăm venirea comandantului câte o jumătate de ceas, uneori şi mai mult). Aici, în acest seminar, dimpotrivă, totul îmi pare că se petrece lin, tihnit, ca-ntr-un acvariu.

*

Seara am ieşit în oraş cu... Cacatua (nu-i ştiu încă numele adevărat), de meserie poliţist, căruia-i place să vorbească mult, să ne prezinte fiecare colţişor al cartierului cu lux de amănunte, să ne iscodească şi să se confeseze el însuşi fără nicio reţinere. Primul obiect pe care mi-l cumpăr e un ceas deşteptător.

După slujba de seară am fost invitaţi în biroul lui Andrés, rectorul seminarului. De la început ne-a rugat să-l tutuim şi să-l considerăm un simplu prieten mai vârstnic (are spre cincizeci de ani). Aici toată lumea se tutuieşte cu respect. Noi am vorbit franţuzeşte, Andrés, spanioleşte. Hotărâm să începem cursurile chiar de a doua zi şi să rămânem deocamdată în comunitatea adulţilor (adică să avem camere autonome).

Târziu am telefonat la Botoşani, ca să spun o singură frază: "N-am întâlnit de când sunt atâţia oameni buni adunaţi laolaltă." La capătul firului, N. a început să plângă liniştită şi fericită.

*

Am intrat în ritmul cursurilor. Patru ore pe zi, de la fenomenologia religiei, cu J. M. Velasco, până la teologia Vechiului Testament şi biblistică. Nu mai sunt stresat, înţeleg aproape tot, cu vorbitul e mai dificil. Totuşi spaniola mi se pare o limbă "conaturală". Nu trebuie să faci absolut niciun efort artistic, interpretativ (ca în franceză, de pildă), ca să te exprimi. L-am cunoscut pe don Angel, unul din miturile vii ale şcolii. Predă greaca veche şi latina. A învăţat, şi încă mai învaţă, la vârsta lui, o grămadă de limbi orientale (coptă, siriacă, ebraică, bineînţeles, aramaică). Retras, discret, profesor de modă veche, dar mereu dispus să-şi ajute elevii. Mă sfătuieşte să merg la seminariile de greacă şi latină de la San Justino şi să reiau pe îndelete Epistolele pauline, pline de hachiţe lingvistice.

Camera mea e la etajul doi, în comunitatea adulţilor. Un etaj mai jos se află majoritatea sălilor de curs; la parter, toate birourile administraţiei, la subsol, într-o aripă a clădirii, cantina şi "comedoarele", iar în cealaltă aripă, sala de lectură şi depozitul uriaş al bibliotecii. Totul e aşadar la îndemână, în câteva minute ajung din pat la masă, la curs ori la bibliotecă. Câteva săli înalte şi spaţioase constituie Institutul San Justino, unde am început deja latina şi greaca creştină pe texte din Augustin şi Origen. Ocolim din principiu analizele filologice şi ne consacrăm interpretării teologice. Totul mi se pare viu şi pasionant. Şi mai cu seamă lecturile cu Juan Calvo, un tânăr patrolog andaluz, discipol al părintelui Orbe, despre care ne vorbeşte des cu un anume accent hieratic.

14 ianuarie. Cristi A. a vizitat aseară, pentru prima oară, "Casa del libro" şi după aceea i-a fost realmente rău. Sute de metri de volume aşteptând să fie scoase din raft, răsfoite, atinse, mângâiate, privite, înhăţate, înfulecate, devorate, deflorate, triste sau însiropate. Cum nu vreau să mă aleg şi eu cu o migrenă hotărăsc să încep iniţierea occidentală cu el mercado de pescados. Fac parte dintr-o comunitate foarte ciudată, alcătuită din convertiţi destul de vârstnici în comparaţie cu ceilalţi studenţi ai Seminarului. Şi ce biografii! Manolo, care a venit să ne întâmpine la aeroport, a fost patronul unei fabrici de textile. Convertindu-se, a părăsit totul. Nu-l mai interesează decât preoţia. Occidentalii nu fac nimic gratuit, de dragul lucrului în sine. Spirite misionare, ei urmăresc întotdeauna şi o poziţie socială, care să le asigure un anumit prestigiu. Manolo, spre patruzeci de ani, îmi pare încarnarea seriozităţii. Meticulos, cazon aproape, sfătos, dar mai cu seamă bun şi curat la suflet. Pregătim împreună slujbele de duminică la biserica San Fulgencio. Va deveni un foarte bun funcţionar al Vaticanului. Credincios fără drame. Jesusón a fost câţiva ani liderul mişcării de tineret al Partidului Comunist Spaniol. E un rudis dotat cu o memorie colosală. Ajunge să parcurgă o singură dată câteva sute de pagini pentru a le reproduce aproape pe de rost. Ce mă impresionează la el însă e mai cu seamă capacitatea de a trece brusc, cu aceeaşi bună-credinţă, de la registrul de jos, suburban, aproape mitocănesc, la cel serafic. L-am văzut plângând în hohote, transfigurat, în timpul unei împărtăşanii, pentru ca imediat după slujbă să-l aud înjurând frenetic şi spumos, ca un birjar. Zilele trecute m-a invitat în camera lui şi mi-a dăruit Scrierile inedite ale lui García Morente. Mă consideră un "filozof". Pe măsuţa de lucru are câteva fotografii, între care una, făcută cu trei ani în urmă, la Tirana, lângă statuia lui Stalin. Mă încrunt puţin, din instinct, şi atunci se simte dator să-mi explice: după acea vizită la Tirana, după "contactul direct cu comunismul în versiune concretă, stalinistă", s-a convertit la creştinism. A trecut printr-o perioadă neagră, de frământări cumplite, dar, fiind un om simplu, cinstit şi curajos ("iar nu un intelectual fudul şi izmenit", ţine să precizeze) a reuşit să se smulgă din ghearele minciunilor marxiste şi a revenit cu bucurie la credinţa mamei sale.

Despre "Cacatua" am vorbit mai sus. A fost poliţist, n-a avut de-a face decât cu borfaşi şi prostituate, cu drogaţi şi alcoolici. Seminarul e pentru el un loc de purificare, de clătire a ochilor, a mâinilor şi a urechilor de toate mârşăviile văzute, atinse sau auzite vreme de zece ani, ca funcţionar la Stat.

Uşă în uşă cu mine stă Marianito, toţi îl alintăm aşa, pentru că Mariano e un piticot de vreun metru jumătate, bondoc, cu priviri somnolente, feciorelnice. Vine de la ţară, se plânge mereu că nivelul de la Seminar e cu mult deasupra posibilităţilor lui intelectuale. Se străduieşte să compenseze prin bunătate şi hărnicie. Şi reuşeşte. Marea problemă a lui Marianito e trezitul de dimineaţă. Acum a devenit un ritual. Pe la şapte Jesusón (cel mai harnic dintre noi) pleacă să cumpere ziarele. În drum se opreşte la uşa lui Marianito şi trânteşte câţiva pumni zdraveni, după care, neprimind niciun răspuns, începe să mormăie supărat şi cheamă liftul. După vreo zece minute revine cu ziarele. Acum începe calvarul, apocalipsa, care se repetă, etapă cu etapă, în fiecare dimineaţă. Ceasul uriaş, cât un clopot de biserică, al lui Marianito începe să urle fără oprire, cu sughiţuri drăceşti, cu disperare, în vreme ce Jesusón, cu mânecile suflecate, cară pumni în uşă. Şi asta durează preţ de vreo cinci minute, uneori chiar mai mult. Toţi cei care locuiesc pe coridor se trezesc - se aude aici un duş nervos, acolo un aparat de radio, în altă cameră un căscat cât toate zilele - numai din spatele uşii lui Marianito continuă să răzbată salve neîntrerupte de sforăituri. Abia după zece minute de chin (Jesusón, transpirat leoarcă, înjură acum pe registrul hard, fără nicio jenă) se aude un foşnet lin, după care o voce suav-răguşită susură un Buenos dias, de-ţi vine să te urci pe pereţi. Apoi ziua se desfăşoară normal: slujba, micul dejun, cursurile etc etc.

Să nu-l uit pe Tony, cubanez emigrat cu familia în Statele Unite. A lucrat în diplomaţie, mai ales în Franţa. Uneori vorbim franţuzeşte. Se întreţine la Seminar predând engleza, câteva ore pe săptămână. Elegant, aş spune chiar cochet, îi stă bine cu mustăcioară de contrabandist sud-american şi eşarfă colorată în jurul gâtului. Face pereche bună, la rugăciunile de seară, cu Victor, dresorul de câini. Cu Victor m-am plimbat o noapte întreagă prin Madrid şi am aflat tot ce se poate afla în materie de rasă canină (cele patru mari rase cu subspeciile lor), precum şi metodele de antrenament şi dresare. Face culturism şi stă prost cu memoria. Uneori mă roagă să-i conspectez articole sau cărţi. Îl impresionează forţa fizică. În viziunea lui Victor, Isus n-ar putea fi decât un Sylvester Stallone în luptă corp la corp cu fariseii.

Noiembrie 1986, cazarma B. A trecut toamna. Am "depus jurământul". Cei care locuiesc în Bucureşti sau în marginea Bucureştiului au primit învoire. Noi, ceilalţi, provincialii, rămânem în cazarmă, unde avem dreptul să primim pentru câteva ceasuri rubedenii, prieteni. Nu am chef de nimic. Mă gândesc numai că trebuie să supravieţuiesc încă şase luni. De unde atâta putere şi atâta răbdare? M-am apucat să-mi dezvolt muşchii. Zilnic fac o sută de flotări, tracţiuni la bară, genuflexiuni. Asta pe lângă marşurile de pe câmpul de instrucţie. Avem noroc cu un căpitan-pâinea lui Dumnezeu, sabotor al glorioasei armate române, care, după ce ne aleargă de ochii lumii vreo zece minute, ne lasă slobozi prin pădure. Şi nu numai atât. Ne-a adus şi o minge de la el de-acasă, pentru destindere. Jucăm fotbal până la prânz. Mâncăm. Mergem pe coate şi pe genunchi. Înjurăm ca haimanalele. Când ni se pune pata fugim în Vatră şi ne facem mangă cu poşircă. Devenim din ce în ce mai culţi şi mai bărbaţi!

Noroc de cele câteva cărţi pe care le ţin ascunse prin diferite colţuri ale cazărmii. (Ăştia cum te văd citind, cum te trimit la crescătoria de găini, să aduni gunoiul. "Orele de studiu" trebuie consacrate "docomentelor"!). Am ascuns cărţi până şi într-un burlan, acoperindu-le cu frunze uscate. Citesc tot ce-mi pică sub ochi: Faguet, Secolul al XVII-lea (m-a uns pe suflet), Alain Robbe-Grillet, Dos Passos USA (confiscată între timp de către ofiţerul de contrainformaţii, deşi cartea e publicată în România, sub regimul comunist), poeziile lui Baudelaire trimise prin scrisori de Năşişoara (n-avem voie cu cărţi străine), Kazantsakis (Raport către El Greco, tulburător), Sartre, Camus (au din belşug la biblioteca unităţii, de unde, curios, nu putem împrumuta decât două persoane). Impresionat de lecturile lui V.C. din Marx. Ieri, pe "sector", mi-a vorbit un ceas despre Capitalul în raport cu scrierile de tinereţe. Sunt jenat şi umilit, n-am citit nimic, în afară de lecţiile din manualul de economie politică. Va trebui să recuperez! Avem şi un curs de istorie a României. Şi aici mă simt pe dinafară. Am parcurs toată istoria României, până în secolul al XIX-lea, cu minunatul meu profesor de la A. T. Laurian, Dumitru Atudoroaie, prieten apropiat al lui Al. Zub, dar, când să ajungem la perioada interbelică, brusc s-a împotmolit. Acum suport consecinţele. Când s-a întemeiat PCR? Cum s-a desfăşurat actul de la 23 august? Când s-a terminat stârpirea cuiburilor de bandiţi antirevoluţonari din Carpaţi? Victoria antifascistă, antiimperialistă. Etapele democraţiei. Colectivizarea şi eliberarea ţărănimii de sub jugul boieresc. Naţionalizarea mijloacelor de producţie etc. etc.

*

Câteva zile şi plecăm în permisia de Anul Nou. Nerăbdare? Nici nu pot să dorm noaptea. E frig, îngrozitor de frig (şase grade în dormitor) şi nu avem decât două pături. Ofiţerii de serviciu vin să ne controleze înainte de culcare dacă ne-am dezbrăcat vestoanele şi pantalonii. Dar cum să adormi într-o asemenea gheţărie? Noroc că suntem mulţi în dormitor. Ca prin minune s-a mai îmblânzit şi Popa. Dacă n-ar fi atât de prost, ar fi chiar suportabil. Ştie că plecăm acasă şi ne invidiază. Iar invidia e dublată de un soi de respect. Visat, după multe luni, ceva frumos: prima dimineaţă cu ninsoare din viaţa mea, în casa (acum demolată) din Săveni. Am dat perdeaua la o parte şi m-am speriat de frumuseţea care-mi pătrundea în valuri prin ochi, prin piele, prin nări, prin toată fiinţa. Să fi avut trei sau patru ani. Nămeţi mari sprijiniţi de gard şi tata, cu o căciulă cu clape uriaşe pe cap, cu un fular maro, uzat, în jurul gâtului, cu galoşi în picioare, curăţă de zor treptele scării de la intrare manevrând cu îndemânare o lopată mare de lemn. Stau lipit de geam minute în şir. Mă simt îmbătat de alb, îmbătat de peisajul acela transfigurat peste noapte, ca-ntr-o poveste. Nu e soare, pământul, devenit alb, luminează de la sine. Şi nici nu ninge. Mă aflu în faţa unui tablou definitiv, încheiat, la care nicio tuşă nu mai poate fi adăugată. Nici o urmă profană pe zăpada sacră, nici o pasăre, nici măcar un fulg. Doar hârşâitul ritmic al lopeţii de lemn cu care tata mută troienele din faţa uşii lângă peretele casei.

Asimetric

 

Lisa Halliday
Asimetric
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din engleză de Anca-Maria Pănoiu

***
Intro

Lisa Halliday a crescut în Medfield, Massachusetts, şi trăieşte în prezent la Milano, împreună cu soţul ei. A publicat proză scurtă în The Paris Review, iar în 2017 a primit premiul literar pentru tineri scriitori Whiting Award, la categoria ficţiune. Asimetric (Curtea Veche Publishing, 2019) este primul ei roman şi a fost nominalizat în 2018 la Premiul "John Leonard".

*

New York, delirul anilor 2000. Oraşul este un jackpot în creştere. Alice are 25 de ani, este asistent editorial la Gryphon, gustă din "fatalele fleacuri şi frenezii" ale vieţii literare din Manhattan şi se visează scriitoare. Ezra este un autor multipremiat, cu aproape 50 de ani mai în vârstă decât ea. Între cei doi se naşte o relaţie amoroasă stranie, în care educaţia literară şi sentimentală alternează cu anxietatea influenţei şi cu dependenţe împovărătoare.

Heathrow, 2008. Amar Jaafari, economist american cu origini irakiene, este reţinut pe aeroport fără explicaţii, în timp ce încearcă să ajungă la Bagdad pentru a-şi întâlni fratele. Interogatoriul, desfăşurat într-o atmosferă frizând absurdul şi neputinţa, alternează cu flashbackuri din viaţa lui Amar. Biografia lui, sfâşiată între Orient şi Occident, se profilează pe fundalul unui Irak în plin război, vădind adâncul răului uman, precum şi cele mai abisale întrebări.

Dar care este logica secretă şi unde se întâlnesc cele două destine fracturate, care ar putea face parte din una şi aceeaşi poveste?

"Un debut de o inteligenţă usturătoare... Cu Asimetric vei deveni un cititor mai bun, un observator mai atent. Un roman care ascute simţurile.." (The New York Times)

"O strălucită şi complexă examinare a dinamicilor puterii în iubire şi în război." (The Wall Street Journal)

Fragment

De Crăciun, unchiul Zaid şi mătuşa Alia au venit la noi împreună cu cele patru fete ale lor, care, aliniate în hijab‑urile lor roşii, arătau ca un set de păpuşi ruseşti. Cu zece ani în urmă, cea mai mare dintre ele, Rania, îmi ţinuse în poală popoul înfofolit în scutece şi îmi dăduse să mănânc, una câte una, boabele ca nişte rubine ale unei rodii. Acum crescuse şi era prea drăguţă ca s‑o mai priveşti drept în faţă, cam cum te fereşti să te uiţi direct la soare. Când a intrat în bucătărie s‑a dus direct la fratele meu şi i‑a spus: BeAmrika el dunya maqluba! Amrika e America. Maqluba înseamnă "răsturnat" şi de‑aia e numele unui fel de mâncare preparat din carne şi orez, care se coace într‑o cratiţă şi se întoarce cu susul în jos înainte de servire. El dunya maqluba înseamnă că lumea e cu susul în jos, o expresie folosită în general pentru a descrie oameni sau locuri într‑un stadiu avansat de agitaţie, pe marginea haosului. Fratele meu a râs. Într‑adevăr, aşa era America de Crăciun. Lumea e cu susul în jos în America zilelor noastre!

Mi‑a venit în minte una dintre acele ilustraţii despre pacea mondială sau despre armonie în ciuda diferenţelor - oameni cu chipuri de diferite culori ţinându‑se de mână ca un lanţ de păpuşi din hârtie care încinge întreaga planetă. Numai în această ipostază, măcar o dată, celor de pe continentul american le venea şi lor sângele în cap.

Potrivit cartografiei moderne, antipodul dormitorului meu din Bay Ridge este un val din Oceanul Indian, la câteva mile sud‑vest de Perth. Dar pentru un băiat de doisprezece ani care călătorea în străinătate pentru prima oară de când mergea de‑a buşilea, putea să fie la fel de bine şi dormitorul din casa bunicilor mei din Hayy al‑Jihad. Împărţeam camera asta cu alţi trei veri ai căror părinţi emigraseră puţin după ce li se născuseră copiii. (Tatăl meu şi Zaid erau cei mai mari din doisprezece fraţi şi surori, dintre care cinci părăsiseră Irak; patru rămăseseră şi trei muriseră.) Să ne fi ascultat pe noi, băieţii, cum stăteam întinşi pe priciurile noastre şi ne văitam de lucrurile pe care le ratam acasă, ai fi zis că suntem nişte Don Juani obişnuiţi să trăiască pe picior mare, trimişi în armată pentru zece ani. Ali şi Sabah, care locuiau în Londra, erau îngrijoraţi că nişte bărbaţi ajunşi la vârsta permisului auto ar fi putut să le sufle iubitele. Hussein, care locuia în Columbus, era tulburat la culme că nu putea să vadă meciul dintre Bengals şi 49ers în Super Bowl, al cărui rezultat ne‑ar fi luat zece zile să‑l aflăm. (Bengals au mâncat bătaie.) Azi poţi să stai bine‑mersi în Firdos Square şi să cauţi pe Google ce fac chiar acum Bengals, sau 49ers, sau The Red Sox, sau Yankees, sau Manchester United, sau Mongolia Blue Wolves; poţi să verifici care e temperatura în Bay Ridge sau Helsinki; poţi să verifici ora fluxului în Santa Monica sau Swaziland, sau când o să apună soarele în Poggibonsi. Mereu se întâmplă câte ceva, mereu e câte ceva în legătură cu care să te informezi, niciodată nu‑ţi ajung orele ca să te simţi îndeajuns de informat. Cu atât mai puţin dacă în acelaşi timp hrăneşti şi un scop mai nobil. Totuşi, cu douăzeci de ani în urmă, în Bagdadul rupt de lume, timpul abia se furişa.

L‑am auzit odată pe un regizor spunând că pentru a fi cu adevărat creativă, o persoană are nevoie de patru lucruri: ironie, melancolie, un simţ al competiţiei şi plictiseală.

Oricare ar fi fost neajunsurile mele în primele trei privinţe, m‑am bucurat de o asemenea abundenţă a celei de‑a patra de‑a lungul acelei ierni petrecute în Irak, încât, la vremea la care ne‑am întors în New York, storsesem deja din mine primul şi, de altfel, singurul meu ciclu de poezii. Ce altceva mai făceam? Petreceam ore şi ore jonglând, ceea ce însemna că aruncam şi prindeam portocale în curtea din spate până când nu mai eram în stare să le disting în nuanţele apusului.

Împreună cu tata şi cu Zaid, vizitam mormintele rudelor din afara oraşului Najaf, iar seara ne adunam în jurul mesei din bucătărie, mâzgălind câte‑un pic din teme - o grămadă de teme în deplină neorânduire, ca să ţin pasul cu şcoala în ciuda săptămânilor pe care le pierdeam -, în timp ce bunicul stătea lângă mine, răsfoind fără grabă ziarul Al‑Thawra.

Într‑o seară, a privit peste umărul meu în timp ce adăugam câteva piese la o navă de război gata să se scufunde. Dacă ai de gând să fii preşedintele Amrikăi, a spus el, o să trebuiască s‑o faci mai bine de atât.

Cu Sami mă duceam la Grădina Zoologică "Zawra Park", unde le azvârleam ţigări aprinse cimpanzeilor şi ne stricam de râs văzând cât de umani arătau în timp ce le fumau.

Fratele meu tocmai absolvise Georgetown, unde fusese preşedintele Societăţii Pre‑Med, şi scria o teză despre reducerea tuberculozei în rândul populaţiei fără adăpost. Întru câtva contrar acestui demers, cam la o săptămână de la sosirea noastră în Bagdad, se apucase, fără să vădească vreo urmă de remuşcare, de distracţia irakiană neoficială, care consta în a fuma în lanţ ţigarete Marlboro Reds. De pe acoperişul bunicii se zărea în depărtare Tigrul şi fratele meu, aşezat lângă mine, acolo sus, fumând şi privind în zare spre Karrada, îmi povestea cum în serile fierbinţi din anii '70, el şi părinţii noştri obişnuiau să care saltele până sus, pe acoperiş, şi să doarmă în briza liniştitoare a râului. Nu era cald în seara în care am auzit povestea asta; şi nici nu aveam vreo saltea la îndemână, doar o pătură afgană veche, pe care Sami şi‑o săltase pe umăr şi o cărase din bârlogul lui până acolo.

Chiar şi aşa, fratele meu s‑a întins în lumina lunii, a bătut uşor cu palma locul de lângă el şi, cum priveam amândoi în sus, la stele, Sami a prezis că n‑o să mai treacă mult timp până când Irakul avea să fie din nou glorios. Drumuri fără hârtoape, scânteietoare poduri suspendate, hoteluri de cinci stele; ruinele Babilonului, Hatra şi pilaştrii funerari de la Ninive, toate întoarse la măreţia lor dintâi şi deschise vizitării fără supravegherea paznicilor înarmaţi. În loc să zboare spre Hawaii, însurăţeii aveau să‑şi petreacă luna de miere la Basra. În loc să leşine după îngheţata italienească, aveau să se dea în vânt după dolma şi chai. Şcolarii aveau să se fotografieze în faţa Ziguratului Urului, hoinarii cu rucsacuri în spate aveau să trimită acasă cărţi poştale cu al‑Askari, pensionarii aveau să‑şi îndese prin valize borcane de miere de la Yusufiyah, împachetate în folie cu bule. Bagdad avea să găzduiască Jocurile Olimpice. Lions of Mesopotamia aveau să câştige Cupa Mondială. Numai atâtica să mai aştepţi, frăţioare. Numai atâtica. Uită de Disney World. Uită de Veneţia. Uită de ascuţitoarele cu Big Ben şi de cafelele cremoase la suprapreţ de pe Sena. Acum a venit rândul Irakului. Gata cu războaiele în Irak, de‑acuma oamenii au să vină din toate colţurile lumii ca să‑i vadă frumuseţea şi istoria doar de dragul lor.

***

Uneori am impresia că îmi amintesc rodia. Dulceaţa ei taninoasă, zeama care mi se scurgea, lipicioasă, pe bărbie. Până în ziua de astăzi, instantaneul Polaroid care a imortalizat momentul stă pe uşa frigiderului nostru din Bay Ridge şi din nou nu sunt sigur dacă, în lipsa fotografiei, aş mai avea vreo amintire.

Şi într‑una, şi în cealaltă, Rania poartă un hijab de culoare albastră. Felul în care mă ţine în braţe, felul în care ţesătura îi cade pe umeri şi în jurul scutecului meu topindu‑i‑se apoi în materialul bluzei ne face să arătăm de parcă am poza pentru o Maestà. De câte ori deschide un băiat frigiderul copilăriei lui? De şase mii de ori? De nouă mii? Oricare ar fi fost numărul, era destul cât să lase o impresie de neşters. Fiecare pahar cu lapte, fiecare înghiţitură de suc, fiecare felie de maqluba rămasă... Şi desigur că fratele meu a văzut‑o şi el, zi de zi, de‑a lungul anilor devenirii lui.

În luna decembrie a următorului an, părinţii meu s‑au întors în Bagdad de unii singuri. Eu am rămas în Bay Ridge sub pretextul că nu voiam să ratez probele pentru Junior Varsity Swimming şi am fost lăsat în grija părinţilor unui coleg de clasă în al cărui dormitor se găseau un pat pliant cu o saltea plină de cocoloaşe şi un poster în mărime naturală al Paulinei Porizovka. Nu am dat nicio probă pentru lotul de înot şi nici părinţii mei nu m‑au întrebat cum a mers când s‑au întors, la sfârşitul lui ianuarie. Erau preocupaţi de vestea că fratele meu voia să o ia în căsătorie pe Rania.

Adusese în vorbă şi faptul că voia să se mute la Najaf ca să studieze la un seminar islamic din oraş. Când tata ne‑a spus asta, mama şi‑a acoperit faţa cu mâinile.

N‑ar fi fost o problemă că Rania era verişoara noastră primară. Nici că mariajul ar fi crescut riscul de a naşte urmaşi cu dereglări genetice recesive - deşi părinţii mei îşi exprimaseră tranşant şi cu mult timp înainte opinia că fidelitatea faţă de clan nu merită împovărarea unui copil cu ceva care ar putea fi evitat printr‑un simplu test genetic. Problema era că însurătoarea cu Rania vădea o intenţie mai clară de a se restabili în Irak, ale cărui valori fratele meu afirmase că le prefera celor mai degrabă necuviincioase promovate în America. Şi totuşi, ca să fie validă după mintea lui Sami - ca să fie în acord cu valorile mai cuviincioase pe care declarase că le preferă -, logodna avea nevoie de binecuvântarea părinţilor noştri. Părinţii Raniei şi‑o dăduseră deja pe a lor; renunţaseră chiar şi la zestre. Dar mama şi tata nu erau chiar atât de pregătiţi să gireze renunţarea lui Sami la viaţa pe care cu atâta încordare se dezrădăcinaseră ei înşişi ca să ne‑o ofere. Au hotărât să îşi dea binecuvântarea cu condiţia ca Sami şi Rania să se căsătorească în New York şi ca Sami să îşi ia licenţa de la o universitate americană. Putea să studieze religia în locul medicinei, dacă aşa voia. Putea să se întoarcă apoi în Irak dacă dorea. Dar dacă voia să o ia în căsătorie pe Rania cu aprobarea deplină a părinţilor, astea erau condiţiile. Şi Sami a fost de acord.

Vara următoare, în iulie, îl aşteptam la New York împreună cu Rania şi bunica noastră. Totuşi, la aeroport, am găsit‑o pe mama tatei aşteptând de una singură la terminalul Sosiri. Zburase împreună cu ei până la Amman, unde trebuia să prindă un zbor de legătură spre Cairo, dar autorităţile iordaniene îi opriseră pe Sami şi pe Rania motivând că nu îi credeau că se duc în America pentru a se căsători. Care e motivul real pentru care mergi în America? Să mă căsătoresc, a spus Sami. Minţi! au răspuns autorităţile. N‑aţi călători împreună dacă nu aţi fi deja căsătoriţi. Nu, a insistat Sami. Vorbesc serios. Nu suntem căsătoriţi încă; o să ne căsătorim în State, unde locuiesc părinţii mei, care ne aşteaptă. Atunci înseamnă că eşti o curvă, i‑a spus Raniei unul dintre ofiţeri. O ştoarfă. Cum altfel explici călătoria asta cu un bărbat care nu‑ţi este soţ?

Auzind asta, Rania a leşinat, ceea ce ofiţerii au luat, cu încântare, drept o confirmare a bănuielilor lor.

Drept urmare, Sami şi Rania s‑au întors în Irak, în timp ce bunica noastră a zburat de una singură la Cairo, apoi la Londra, apoi la New York. Planul era să rămână la noi doar şapte săptămâni, pentru că îl lăsase acasă pe bunicul, care se recupera după o operaţie la şold. Dar apoi Irakul a invadat Kuweitul şi cele şapte săptămâni s‑au transformat în şapte luni. Bunica nu era singura care fusese strămutată: eu mă mutasem în camera lui Sami şi i‑o cedasem ei pe a mea, din pricina îngrijorării mamei că în dormitorul lui Sami era prea mult curent, ceea ce probabil însemna găzduieşte un pian, lucru pe care bunica fusese crescută să îl considere o invenţie frivolă, chiar dacă, după câte se vedea, nu atât de frivolă încât să‑i reziste atunci când se credea singură acasă.

Din când în când, Zaid ne suna ca să ne spună că toată lumea e bine. Şoldul lui Jiddo îşi revenea. Alia avea grijă de pomii fructiferi. Nici nu aducea vorba de raiduri aeriene sau proiectile fluierând de‑a lungul şi de‑a latul cerului, pentru că viaţa într‑un panoptic îi condiţionase de‑a lungul timpului pe irakieni să creadă că pereţii au urechi şi ferestrele, ochi şi că nu ştii niciodată când se odihnesc supraveghetorii, aşa că presupui că sunt mereu la posturi. În mod mai puţin convingător, tot panopticul era învinuit şi pentru lungile tăceri ale fratelui meu. Sami nu fusese niciodată un amator de scrisori, aşa că nimic nu mă îndreptăţea să aştept din partea lui răspunsuri amabile la nuvelele locvace pe care i le tastam şi i le trimiteam prin poşta electronică aproximativ o dată pe lună. Totuşi, fratele meu nici măcar nu mulţumea pentru scrisorile alea, nici în cărţile poştale expeditive cu "Salutări din Bagdad!" şi nici când suna, ceea ce îmi amintesc că a făcut, de fapt, numai de două ori. Prima dată a fost în ajunul Anului Nou, când părinţii mei ar fi trebuit să se afle ei înşişi la Bagdad dacă nu ar fi fost război. Aparent, sunase ca să ne ureze "Un 1991 fericit!", inshallah, dar apoi Sami a continuat spunându‑ne că el şi Rania nu aveau să se mai căsătorească, până la urmă. Glasul lui nu trăda vreo dezamăgire. Ba chiar părea perfect optimist: optimist şi poate chiar puţin uşurat. Rania urma să studieze istoria artei la Paris şi el însuşi îşi reconsiderase planurile de a se muta la Najaf, gândindu‑se ca în loc de asta să dea la Facultatea de Medicină din Bagdad. Care‑i problema cu facultăţile de medicină din America? am întrebat când mi‑a venit rândul la telefon. Niciuna, a răspuns Sami, vesel. Care‑i problema cu facultăţile de medicină din Irak?

Al doilea telefon a venit peste vreo trei luni, când America începuse să îşi retragă trupele şi bunica îşi făcea bagajele ca să plece înapoi acasă. De data asta, Sami a vorbit numai cu tata, care, după ce a pus receptorul în furcă, şi‑a luat imediat jacheta din cuier şi a ieşit să se plimbe. Când s‑a întors, a intrat în dormitorul meu, unde valiza bunicii era pe trei sferturi plină şi tichetele de îmbarcare pentru Londra, Cairo şi Amman erau proptite de borcanul meu cu zaruri. A aşezat‑o pe patul meu şi i‑a luat mâinile într‑ale lui. Apoi i‑a spus că Ahmed, soţul ei, cu care era căsătorită de cincizeci şi şapte de ani, făcuse în dimineaţa aia o embolie şi murise.

Jurnalul regăsirii

Piese de schimb pentru păsări călătoare

 

Oigăn
Piese de schimb pentru păsări călătoare
Curtea Veche Publishing, 2021

***
Intro

E greu de hotărât ce ar trebui apreciat la omul acesta, care se numeşte Eugen Nuţescu, dar îşi spune şi i se spune Oigăn. Dacă-l asculţi cântând, optezi pentru muzician; dacă-i citeşti versurile, inclusiv cele din antologia Poezia care cântă, te laşi cucerit de poet; iar dacă intri în vorbă cu el - ceea ce nu e greu, pentru că Oigăn este însăşi bucuria comunicării, te simţi vrăjit de frumuseţea demnă a fiinţei omeneşti. Despre artistul Eugen Nuţescu-Oigăn nu sunt multe de spus: cântă cu câteva trupe, pentru care şi compune melodii, şi scrie versuri, cu o nonşalanţă cu adevărat pariziană. Dacă vrei să spui mai multe, atunci trebuie să-ţi sufleci mâinile, să-ţi primeneşti creierul şi mintea, pentru că e musai să te osteneşti cu scrisul unei monografii. Şi încă în două sau trei volume.
*
A vorbi despre poet e ca şi când ai fuma într-o peşteră: nu poate ajunge fumul la tine fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul tobelor şi al chimvalului răsunător ar putea să povestească şi să legene din depărtare delicata singurătate a celui ce visează despre noi în locul nostru. Să ascultăm împreună aşadar această voce puternică, nouă, dar atemporală, toba de război blând a poetului care aşteaptă răbdător să îl ajungem din urmă. La mulţi ani de Oigăn! (Andrei Robin Proca)

Oigăn a avut o relaţie cu o călugăriţă. Pe o plajă, la orele alea ale după-amiezii când soarele redescoperă relieful, domnul Eugen Nuţescu (Oigăn) era tolănit într-un grup de leneşi. Zăceau activ, pentru că Oigăn folosea, de fapt, vocea şi chitara. Atunci, pe trupul cântăreţului s-a tolănit o călugăriţă. Călugăriţa (Mantis religiosa) este o insectă care se aşază foarte rar pe oameni, şi cu atât mai rar pe Oigăn. Omul a văzut-o şi i-a cântat încă vreo două ore. A stat fata neclintită, iar lui i-a fost frică să se oprească, să nu creadă ea că a terminat şi să înceapă să-l devoreze. (Mircea Toma, fragment dintr-un articol publicat în 24Fun - 2009)

OIGĂN are şi un nume "de buletin". Când îşi verifică facturile, când votează, când semnează câte un contract de drepturi de autor, Oigăn devine sau redevine Eugen Nuţescu. Însă numele "de scenă" Oigăn, ca în nenumărate lecturi cu tâlc, îl descrie cel mai fain. Oigăn este rostirea germană a lui Eugen şi transcrierea românească a aceluiaşi nume. De aici componenta ludică, dar şi duală, a personajului. Cărei culturi îi aparţine cu adevărat? Celei germane, venită pe filiera mamei şi a studiilor făcute? Celei engleze, pentru că engleza este limba în care Oigăn se simte, de fapt, cel mai profund acasă, citind enorm în engleză, scriind versuri pentru muzica sa, bălăcindu-se în toate spumele englezei? Dar mai e şi componenta muzicală. Doi termeni nu suportă Oigăn. Unul este muzician, celălalt este virtuoz. În refuzul oricărei nuanţe patetizante, Oigăn fuge de etichetări. Şi totuşi, sorry, cruda realitate îl contrazice: meştereşte la chitarele alea de o viaţă, compune piese, se joacă cu aproape toate instrumentele Universului. Trece cu nonşalanţă prin genuri muzicale, prin colaborări neobişnuite, cântă piesele lui, dar se dă în vânt după coveruri Dylan, Beatles, Nick Cave sau Andrieş. Se mişcă histrionic de la trupa Kumm, la Moon Museum, de la Robin and the Backstabbers, la Oigăn pur şi simplu.
Cea mai ezitantă şi mai recentă colaborare a lui Oigăn este cu limba română. S-a născut în germană, s-a complăcut în engleză şi, de puţini ani încoace, a început, pe lângă texte de muzici în română, să scrie poezie. A intrat tiptil pe teritoriul uneori bolovănos al limbii române. A început să scrie poezii, prozuţe, pe care le-a postat pe Facebook, în acelaşi timp timorat de presiunea limbii şi năbădăios în conţinut. Prietenii l-au încurajat să le publice, au zis că, în ciuda impulsurilor contextuale în care au fost zămislite, aceste creaţii merită un volum. Iacătă-l! (Dana Papadima, profesoară de limba română)

Fragment

cuvintele creează cea mai mare
dependenţă

hai, dă-mi tu "bună ziua" din şolduri.
spune-mi "la mulţi ani" telepatic.
şi-o să-ţi mulţumesc din fluierul piciorului.
hai să stabilim ora şi locul întâlnirii fredonând
piese de Beatles, OK?
ne vedem pe Penny Lane, when I'm 64.
şi asta doar pentru că am lămurit în prealabil o
bază de comunicare.
da, ştiu, poţi să-mi arăţi direcţia cu degetul.
şi eu pot să spun "da" şi "nu" din cap;
şi "nu ştiu" din umeri.
(deşi, dacă aş fi bulgar, am putea avea
niscaiva probleme)
pot să-ţi arăt că încă te doresc cu erecţia mea
falnică de dimineaţă... deşi s-ar putea să aibă
mai multă legătură cu visele recent avute cu
Scarlett Johansson.
(sau Milla Jovovich sau Nastassja Kinski sau
Monica Vitti sau Brad Pitt sau cine vreţi voi în
funcţie de generaţie şi preferinţe sexuale)
cuvintele dau cea mai mare dependenţă.
vezi ultima oară când a fost în top o piesă
instrumentală,
"No More I Love You's" cu caractere de-o şchioapă
iar necuvântătoarele mai fraiere au fost
domesticite.
ne dau lapte şi ne aduc papucii
şi latră la comandă.
noroc cu pisicile care există "decât" pentru poze
pe Facebook.
şi claxoanele care înlocuiesc cu succes "futu-ţi
gura mă-tii", de cel puţin un sfert de secol.
eu v-am zis...
cuvintele dau dependenţă.
chiar dacă muzica e viaţa mea.
chiar dacă instagramu' bate tot.
chiar dacă tăcerea e de aur.
o fi.
dar eu scriu în tăcere.
iubesc în tăcere.
gândesc în tăcere.
şi "aur" is just a three letter word.

(18 octombrie 2018)

TS > TC

cine scrie
fără diacritice
consideră
(egoist
şi/sau
eronat)
că
timpul său
e mai preţios
decât
timpul
cititorului

 (21 ianuarie 2020)

cerul

perfect
senin
e cel mai
frumos
zise turistul
de sub
umbrela
colorată.
aşa e
aşa e
au sărit
gospodinele
care tocmai
terminaseră
de agăţat
rufele
la uscat.
şi mie-mi place,
dar mai mult
noaptea
s-a băgat în
seamă
astronomul
amator
ba
cerul
cu nori răzleţi
e de departe
cel mai tare,
îţi dă perspectivă
şi profunzime.
a sărit
tot corul
de fotografi
şi regizori de film.
chiar şi
cei de mâna-a şaptea.
nu ştiu ce să zic,
spuse
ciuperca
bosumflată.
iar broasca
a pufnit scârbită.
râmele au arătat
degetul mijlociu
şi melcii
au scris
cuvinte
porcoase
din dâre.

(25 aprilie 2020)

Eminescu şi hipioţii

stau noaptea lângă un foc şi scriu.
încerc să nu scriu despre cât de fain e să stai
noaptea lângă un foc şi să scrii.
e un foc viu.
ştiu, termenul consacrat e "foc de tabără" dar
ideea de tabără îmi aduce aminte de organizaţii
proto-militare şi alea îmi aduc aminte de
organizaţii militare şi alea-mi aduc aminte de
conflicte armate.
iar eu sunt un vlăstar al primului secol care a
declarat oficial că războiul nu-i cool.
ne-a luat cam mult.
doar mamele de băieţi au ştiut-o dintotdeauna.
deci stau lângă un foc viu şi scriu.
atât sunt de absorbit de ceea ce scriu încât nici
n-am observat că bocancul stâng mi-a luat foc.
îmi sar scântei pe şosete.
flăcări înfulecă nădragi...
dar nu, n-o să ard pe de-a-ntregul;
n-o să alerg printre arbori ca o torţă vie.
paranteză - să mori ca o torţă vie!
închid cu greu paranteza.
nu mă găsiţi la capitolul "romantici târzii dintr-o
ţară postmodernă"
şi îmi plac prea mult copacii ca să le fac rău, chiar
şi numai în scris.
nu, nu-i îmbrăţişez... am încercat dar nu
simt nimic.
prefer să-i văd.
cât mai mulţi
cât mai mari
cât mai crengoşi.
iar când sunt înfloriţi mă excit de-a dreptul.
am simţit mirosul de plastic prăjit al pantalonilor
de la Decathlon şi mi-am turnat toată apa
pe picior.
nu, nu vă speriaţi - n-o să încep acum o poliloghie
despre chinurile setei.
focul meu nu-i în Sahara.
sunt lângă confluenţa a două izvoare.
pot să-mi umplu sticla la loc când am chef.
dar mai bine beau o bere că am tras o
sperietură zdravănă.
ce să-i faci?
nu-mi stă bine ca personaj tragic.
nici un pseudo-poet nu a fost vătămat în cursul
conceperii acestor rânduri.
dar acum că se apropie sfârşitul putem vorbi un
pic despre moarte.
voi cum vreţi?
eu - deşi statistic sunt şansele cele mai mari - aş
încerca să evit cancerul şi accidentele rutiere.
dar încă sunt viu lângă un foc şi scriu aşa că îmi
pot inventa o soartă mai pe plac:
la marginea mării - prefer să fac o baie noaptea
cu animăluţele alea căptuşite cu fosfor care
luminează frumos când le agiţi.
în liniştea serii - îmi vine să nu mai mor niciodată
pentru că seara e anotimpul meu preferat.
iar când codrul e aproape prefer să fac un foc
şi să scriu.

(11 aprilie 2018)

nu ştiu vouă, mie mi se întâmplă
chestii faine când aştept

mi-ar plăcea să fiu şoferul unei femei bogate de
vârstă mijlocie.
s-o aştept când e la coafor şi să intru-n vorbă cu
vânzătoarea de îngheţată.
să sper că şedinţa de aerobic nu se va sfârşi
niciodată pentru c-au înflorit magnoliile.
să beau cafele interminabile până vine de la
ginecolog.
să iau copiii altora de la şcoală în timp ce trag cu
ochiul la mămici prezentabile.
azi am intrat într-o librărie dintr-un garaj la
demisol şi mi s-a dat un scaun ca să citesc
afară şi să fumez.
apoi am primit o reducere (două cărţi la preţ de
una) că cică le-am făcut reclamă.
n-am prea citit multă poezie la viaţa mea.
ruşine!
adică fiind bilingv am avut norocul să înfulec
friptura de Eminescu şi Bacovia, de la şcoală,
cu garnitură de Rilke sau Trakl - după sezon,
bineînţeles.
plus dragostea de americani care mi-a întregit
meniul cu salată Ginsberg.
dar azi - pe când făceam reclamă unei librării
dintr-un garaj, unde în mod normal ar fi
trebuit să repete o trupă de punk - am
cumpărat (la superofertă, cum spuneam) o
carte a unui domn care m-a dat pe spate.
pe moment mă las.
şi pe voi vă las cu el.
şi cu Google pe urmă, ca să nu fac viaţa uşoară
decât cărturarilor care mă pot lua peste picior
dacă le dă mâna:
some dogs who sleep at night
must dream of bones
and I remember your bones
in flesh
and best
in that dark green dress
and those high-heeled bright
black shoes,
you always cursed when you
drank,
your hair coming down you
wanting to explode out of
what was holding you:
rotting memories of a
rotten
past, and
you finally got
out
by dying,
leaving me with the
rotten
present;
you've been dead
28 years
yet I remember you
better than any of
the rest;
you were the only one
who understood
the futility of the
arrangement of
life;
all the others were only
displeased with
trivial segments,
carped
nonsensically about
nonsense;
Jane, you were
killed by
knowing too much.
here's a drink
to your bones
that
this dog
still
dreams about.^*)

 

(16 aprilie 2018)

*) Charles Bukowski, Eulogy To A Hell Of A Dame, în The Pleasures of the Damned: Poems, 1951-1993, Canon Gate, Edinburgh, p. 158. (N. a.)

Anomalia

 

Hervé Le Tellier
Anomalia
Editura Pandora M, 2021
Traducere din limba franceză de Mădălina Ghiu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

***
Intro

Hervé Le Tellier s-a născut pe 21 aprilie 1957. În 1992 a fost cooptat în OuLiPo (Atelierul de Literatură Potenţială), al cărui preşedinte este din 2019; despre această grupare a publicat o lucrare de referinţă: Esthétique de l'Oulipo (Estetica Oulipo). De formaţie matematician, apoi jurnalist - absolvent al Centrului de Instruire a Jurnaliştilor din Paris (promoţia 1983), este autor de romane, nuvele, poezii, teatru.

Corespondenţa imaginară dintre autor şi preşedintele Franţei, Moi et François Mitterrand (Eu şi François Mitterrand), dramatizată, se joacă din 2016, la Théâtre du Rond-Point din Paris. În 2013, volumul de proză scurta Contes liquides (Povestiri lichide, semnat Jaime Montestrela, un scriitor portughez inventat) a primit Marele Premiu pentru umor negru Xavier Forneret.

*

Roman recompensat cu Prix Goncourt 2020

Romanul lui Hervé Le Tellier este conceput pe structura unui serial de televiziune de înaltă clasă, care creează dependenţă şi, în acelaşi timp, concentrează stilurile şi tramele a numeroase romane contemporane de succes: roman noir, thriller, roman de campus, de dragoste, de familie, biografic. Toate se petrec sub cupola unui cer SF unde a avut loc, în timpul unui zbor Paris-New York, un fenomen supranatural şi sub semnul unei întrebări nebuneşti: oare lumea în care trăim este o uriaşă simulare pe computer, iar fiinţele umane sunt programe mai mult sau mai puţin inteligente, cu destinul hotărât din afară?

Preşedinte al celebrului Atelier de Literatură Potenţială, OuLiPo, Le Tellier aduce prin conceperea acestui roman fabulos un omagiu Exerciţiilor de stil ale lui Queneau, scrierii sub constrângere practicate de Georges Perec şi întregului manifest oulipian.

"O carte pe care nu o mai laşi din mână, un inevitabil bestseller, dar şi o lucrare experimentală, ultraliterară, un exerciţiu de stil comparabil cu Viaţa - mod de întrebuinţare de Georges Perec." (Frédéric Beigbeder)

"O superbă parabolă filozofică destinată să ne oblige la multe întrebări, una foarte subtil sugerată fiind şi aceasta: oare de câte anomalii mai avem nevoie ca să înţelegem că undeva cineva ne testează, probabil pentru a-şi da seama dacă are sau nu sens să mai creadă în noi?". (Matei Vişniec)

"Rareori am întâlnit o scriitură mai ingenioasă, o imaginaţie mai prolifică, un spirit ludic mai rafinat, care toate la un loc fac din traducerea cărţii o provocare, la care am încercat să răspund cu speranţa că voi reuşi să ies cu bine din labirintul construit de autor în spirit oulipian." (Mădălina Ghiu)

Fragment

Joanna

 

Vineri, 25 iunie 2021,

Philadelphia

- Joanna, spune Sean Prior, creierul dumneavoastră este o catedrală gotică.

Joanna Wasserman îl priveşte în ochi pe Sean Prior şi îşi ascunde consternarea. Chiar aşa? Catedrală? Gotică? Gotic flamboaiant1 măcar, gândeşte avocata. De ce nu Taj Mahal, piramidele sau Caesars Palace din Las Vegas? O clipă, deconcertată, caută în primul rând un răspuns.
- Mai bine decât un creier de bărbat.
- Poftim?
- Simone de Beauvoir. Tatăl ei îi tot spunea că are "un creier de bărbat".

Directorul general de la Valdeo chicoteşte cu aer superior, de parcă ar fi cel mai bun prieten al Simonei, al tatălui ei şi al câinelui lor. Joanna râde în sinea sa. Prior are, în cel mai bun caz, o vagă idee despre cine e tipa asta, Simone, dar stăpânul unui gigant farmaceutic de treizeci de miliarde de dolari nu-şi permite luxul să aibă nici cea mai mică lacună. O catedrală gotică... Ce mizerie!

Joanna s-a deplasat la sediul central al firmei Valdeo, în Philadelphia, împreună cu un tânăr avocat asociat, care se ocupă de dosare şi, de altfel, le şi cară. Compania farmaceutică este de şapte ani clientul firmei Denton & Lovell, în mare parte pentru chestiuni fiscale şi de preluare a altor firme, sunt trei luni de când ea lucrează cu ei şi două luni de când Prior este interlocutorul ei direct. De la prima întâlnire, Prior a întrebat-o, cu acea frazare lentă de Texas, pe care o mai păstrează, şi cu acel zâmbet de carnasier mare, căruia nu-i pasă de prădători:
- Spuneţi-mi, maestre, ştiţi de ce v-am ales dintre toţi imbecilii ăia de la Denton & Lovell?
- Lăsaţi-mă să ghicesc, domnule Prior. Pentru că am terminat prima din promoţie la Stanford, poate, pentru că sunt o femeie tânără, fără îndoială, pentru că sunt negresă, cu siguranţă. Şi, de asemenea, pentru că reuşesc să câştig toate procesele împotriva albilor de modă veche, cu care aţi fost la Harvard.

Prior a izbucnit în râs.
- Da, maestre, şi pentru că sunteţi singura care îndrăzneşte să-mi dea un astfel de răspuns.
- Eu, domnule Prior, v-am acceptat în calitate de client doar pentru că sunteţi capabil să mă suportaţi.

Prior a adăugat, deoarece nu ar fi tolerat niciodată să nu aibă el ultimul cuvânt:
- Nu uitaţi totuşi că am terminat la Carnegie Mellon University.

Meci nul. De la această confruntare, Joanna Wasserman şi Sean Prior simulează că ar fi cei mai buni prieteni de pe planetă. Că îşi vorbesc de la egal la egal. Prior îşi face din asta un punct de onoare, este momentul lui de amestec social şi rasial relativ, de care moştenitorul multimilionar este mândru, chiar se bucură că este capabil să discute fără a arăta nici cea mai mică urmă dispreţ cu o mică negresă supradotată din Houston, o bursieră merituoasă a affirmative action, fiica unui electrician şi a unei croitorese - i se furnizaseră toate informaţiile.

În discuţiile lor, în ciuda a ceea ce îi separă - treizeci şi trei de ani, două miliarde de dolari în stock-option şi o proteză dentară sclipitoare -, cei doi abuzează de prenume, iar acest lucru le colorează conversaţia cu o notă rafinată de ipocrizie veninoasă. Parcă ar fi latini, atât de familiar se poartă unul cu altul. Ca un burghez care se declară prietenul grădinarului său, Prior crede în această prietenie fictivă, dar Joanna nu cade uşor în capcană. Ea distinge în rânjetul lui Prior amprenta Sudului pe care îl poartă în el, acele semne şi nuanţe simbolice care impregnează toate relaţiile rasiale, recunoaşte această postură spontană, care permite unei doamne albe bogate, coafată impecabil, să-i ofere şoferului ei negru cel mai radios zâmbet, un zâmbet de afecţiune zdrobitoare, în care poate fi descifrată certitudinea imperioasă a inferiorităţii naturale a acestui nepot de sclav, acel zâmbet otrăvit, care nu s-a mişcat niciun centimetru de la Pe aripile vântului până acum şi pe care Joanna l-a văzut în toată copilăria ei desenându-se pe feţele pudrate ale clientelor albe ale mamei ei, croitoreasa.

Într-o zi - se întâmpla la finalul secolului XX -, la ieşirea din liceu, în timp ce micuţa Joanna aştepta autobuzul şcolii, o limuzină neagră s-a oprit în faţa ei, geamul colorat din spate s-a deschis şi o colegă de clasă i-a propus să urce, cu un zâmbet care trăda pur şi simplu bucuria de a mai sta câteva minute împreună cu ea.
- Absolut, Joanna, se fandosea mama ei, urcă, facem un mic ocol şi te lăsăm acasă, nu-i nimic.
"Nu-i nimic." Joanna a înţeles: mama contrariată cedase insistenţelor fiicei sale. Şi copilul s-a urcat în spate în marea berlină germană, alături de prietena ei. Doamna de la volan a vrut să arate că e politicoasă, făcând conversaţie:
- Deci, Joanna, ce vrei să te faci când vei fi mare? Nu croitoreasă ca mama ta, nu-i aşa?

Joanna nu a răspuns. Când a ajuns acasă, s-a aruncat în braţele mamei, cu ochii umezi, a strâns-o la piept, apoi şi-a scos caietele. Aroganţa unei propoziţii tocmai crease cea mai recunoscătoare dintre fete şi cea mai sârguincioasă elevă din şcoală.

Douăzeci de ani mai târziu, Joanna ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă. Mai presus de toate, ştie că în acest proces al heptaclorului, unde majoritatea manipulatorilor sunt femei, aproape toate de culoare, o avocată neagră, atât de combativă, îşi va depăşi limitele şi va împiedica agresivitatea adversarilor. Prior pe asta se bazează oricum. Joanna a ghicit chiar că el a vrut atât de mult să fie avocata lui, încât a reuşit să facă să fie recrutată de D&L, în ciuda pretenţiilor ei salariale, pe care aceasta le spera descurajante; i s-a repartizat imediat un client şi unul singur: Valdeo. Ba mai mult, cabinetul de avocatură, fapt extrem de rar, a avansat-o direct la gradul de partner.

Ferestrele largi ale biroului lui Prior, situat la ultimul etaj al unei clădiri înalte din anii '30, au vedere la Delaware River. În prezenţa unui vizitator, Prior nu se poate abţine să străbată camera în lung şi-n lat, în postura satisfăcută de proprietar, pretinzând că este absorbit de priveliştea oferită de râu, cu braţele încrucişate şi cu bărbia ridicată à la Mussolini. De fiecare dată, avocata îi oferă acele lungi secunde de poză în aparenţă meditativă, din moment ce sunt doi de la cabinetul de avocatură în birou, iar acest fapt ridică minutul la o sută de dolari. Odată, îi atrăsese atenţia. Prior îşi smulse din memorie o frază foarte cinică: Dacă banii nu ar fi atât de supraestimaţi, le-am acorda mai puţină valoare... Formularea nu-i aparţine, dar lui Prior îi place s-o citeze. Într-o lume de gestionari, în care toată cultura literară este incongruentă, el a făcut din ea un instrument puternic de dominaţie simbolică. Şi, când a apărut ameninţarea unui proces penal în legătură cu heptaclorul, acest insecticid lansat fără validarea tuturor testelor, când consiliul de administraţie a dat semne de îngrijorare, Prior a pulverizat principiul de precauţie cu abilitate: "Dragii mei colegi, mă gândesc întotdeauna la poemul atât de frumos al lui Ralph Waldo Emerson, care se termină astfel: «Nu mergeţi într-acolo unde vă duce drumul. Mergeţi într-acolo unde încă nu există drum şi lăsaţi o urmă nouă». Deci da, vom lăsa o urmă în lupta fără sfârşit de a hrăni omenirea".

Heptaclorul... Motivul pentru care Joanna se află în biroul ăsta este această moleculă activă, care împiedică unele insecte să treacă dincolo de stadiul larvar. În anii 2000, Valdeo a sintetizat-o, de atunci brevetul a intrat în domeniul public, aşa că îl produc şi alte firme. Dar s-a dovedit foarte clar că e un puternic cancerigen, chiar şi în doze mici, şi este, de asemenea, un perturbator endocrin. Acum, când Austin Baker a lansat o class action, Valdeo riscă să plătească sute de milioane.
- Să vorbim despre cazul nostru, dacă nu vă deranjează, Sean. Cu şaizeci şi cinci de bolnavi care acuză până acum Valdeo de imprudenţă, acest proces ne poate costa scump.

Joannei îi place mult cuvântul imprudenţă, acest neologism care presupune absenţa intenţionalităţii. Nu detestă deloc pronumele "noi", care semnifică în ce măsură firma ei este solidară cu interesele clientului. Continuă:
- Spuneţi-mi, Sean: există riscul ca Austin Baker să prezinte dovezi că Valdeo cunoştea pericolul acestei molecule şi l-a ascuns celor care au manipulat-o?
- Nu văd cum.
- Dacă vi se pune o întrebare similară la proces, răspundeţi orice în afară de: "Nu văd cum". După cum am spus, formularea este perversă şi aş obiecta la ea. Începeţi prin a repeta că această moleculă este inofensivă.
- Bineînţeles că este. Testele noastre terapeutice actuale contrazic studiile independente prezentate de Austin Baker.
- Perfect. Spuneţi-o din nou oricum. Va fi expert Contra expert, Sean. Problema noastră este fostul vostru inginer, Francis Goldhagen. Potrivit acestuia, Valdeo ar fi hotărât să nu păstreze testele care dovedeau nocivitatea heptaclorului.
- Am avut rezerve faţă de documentele lui şi i-am respins concluziile. De altfel, am cercetat, iar viaţa privată dovedeşte că poate minţi, cel puţin pe soţia sa.

Avocata oftează. Câştigarea acestui proces cu astfel de proceduri ar putea afecta imaginea cabinetului pe termen mediu. Dar nici pierderea sa pe termen scurt nu este o opţiune.
- Nu vreau să-l discreditez astfel. Valdeo nu ar ieşi cu obrazul curat din procesul ăsta, şi nici justiţia.
- Ştiţi, Joanna, justiţia este ca dragostea maternă, toată lumea ar fi mai degrabă pentru... Dacă tot vorbim despre familie, Joanna, ce mai face sora dumneavoastră?

Ştie, îşi dă seama imediat avocata. Evident. Prior, care i-a cercetat punctele slabe, Prior ştie că, în februarie trecut, sora ei mai mică a fost diagnosticată cu colangită sclerozantă primară. Ştie, de asemenea, că o tânără studentă ca Ellen a încheiat evident o asigurare de sănătate clasică înainte de a constata, nedumerită, că nu acoperă această boală rară care este CSP. Prior crede că doar pentru Ellen a acceptat Joanna postul bine plătit la Denton & Lovell. Fără acel transplant de ficat, facturat la două sute de mii de dolari, Ellen ar fi fost deja moartă, iar acum va trebui să verse cel puţin o sută de mii în fiecare an, o sută de mii de dolari doar ca să supravieţuiască, nu-i aşa, zece ani, poate cincisprezece, cu speranţa că trupul ei fragil rezistă la colangită, că va rezista până vom găsi poate un remediu. Prior se înşală. Salariul a contat, desigur, dar Joanna dorise acea poziţie înaltă, acea movilă de bani din vârful căreia putea contempla amploarea revanşei sale.

Directorul continuă, cu o voce profundă, în care strecoară toate regretele de care este capabil:
- Este groaznic prin ce trece ea. Credeţi-mă, vă sunt alături din toată inima.
- Sunt... foarte impresionată.
- Dacă sora dumneavoastră are nevoie de ceva, Joanna, suntem cei mai în măsură să ajutăm. Clinică, medicamente, noi proceduri.
- Mulţumesc, Sean. Deocamdată trebuie să fim siguri că transplantul de ficat a reuşit. Dar reţin propunerea făcută. Vă rog, să revenim la acţiunea colectivă împotriva heptaclorului. O să-l rog pe colegul meu, maestrul Spencer, să vă prezinte un rezumat al planului nostru de apărare.

De îndată ce tânărul avocat şi-a terminat prezentarea, Sean a semnalat, cu o mişcare a bărbiei, că acceptă strategia de apărare a casei de avocatură Denton & Lovell. Le strânge mâinile, ceea ce înseamnă că, din partea lui, întâlnirea s-a încheiat. Când Joanna urmează să părăsească şi ea biroul, o reţine.
- Joanna, aş dori să vă propun o oportunitate. Anume, să vă alăturaţi nouă la reuniunea de la Dolder Club de mâine-seară, sâmbătă. Aţi auzit de Dolder, nu-i aşa?

Joanna dă din cap. Auzise. Un club foarte privat, chiar mai confidenţial decât modelul său, Bilderberg. Fiindcă, în timp ce Bilderberg adună în fiecare an, în spatele uşilor închise, o sută de personalităţi din lumea afacerilor şi politică, la Dolder au acces doar douăzeci de patroni, elita "big pharma": de cincizeci de ani, nimeni nu ştie când se ţin aceste întâlniri, nici ce se discută acolo. Este posibil să fie negociat preţul medicamentelor, să se facă mici aranjamente între prieteni, să se decidă direcţiile pe termen lung. Conspiratorii îşi îndeplinesc misiunea din tot sufletul. Prior surâde.
- Vă voi prezenta în calitate de consilieră personală, ceea ce după mine chiar sunteţi. Reuniunea anuală se ţine de această dată în Statele Unite, aşa că îmi revine mie, un american, onoarea să rostesc discursul principal. Tema vă va interesa, este "Sfârşitul morţii". Un viitor laureat al Nobelului, vorbesc serios, îşi va prezenta cercetările despre filogenetica embrionului, iar apoi vor mai fi două intervenţii, ceea ce veţi auzi vă va ului. Iertaţi-mă că v-am anunţat atât de târziu, ştiţi bine paranoia de la noi. Va fi în Manhattan, în salonul Van Gogh, în Surrey, Upper East Side. Puteţi să ajungeţi în jurul orei opt?

Joanna încearcă să-şi dea seama cum să-i răspundă că Da, este o onoare, Sean, dar, din păcate, îmi spuneţi puţin cam târziu şi mă tem că nu voi... Dar, instinctiv, îşi pune mâna pe burtă într-un gest protector de când lumea. Pentru că e un lucru pe care Prior nu-l ştie: Joanna este însărcinată.

A aflat fix acum şapte săptămâni: şi-a făcut testul în toaleta de la Denton & Lovell, între sashimi-ul mâncat pe fugă şi întâlnirea dintre partners. Şi, când cele două dunguliţe grena au apărut afişate pe bandă, Joanna a simţit că-i tresaltă inima de bucurie.

Bărbatul pe care îl iubeşte Joanna este ilustrator şi lucrează în presă. La sfârşitul lunii octombrie a anului trecut, un lider neo-nazist a depus o plângere pentru unul dintre desenele sale pe care l-a considerat jignitor, ea a reprezentat ziarul în instanţă şi a câştigat prin K.O. "Keller vs. Wasserman" serveşte acum drept referinţă pentru cazurile asemănătoare: a scrie, într-un desen sau în altă parte, că unui susţinător al supremaţiei albe îi lipseşte materia cenuşie nu este o insultă, ci o opinie, chiar un diagnostic. A fost uşor. În aceeaşi seară, Aby Wasserman a invitat-o la cină la Tomba's, un restaurant prea scump pentru el şi, la sfârşitul mesei, la îndemnul inimii, a întrebat-o, bâlbâindu-se încontinuu, ce planuri de viitor are. Se abţinuse să-i spună că s-a născut pentru a o iubi şi a i se supune, deşi chiar aşa gândea. Nici Joanna nu se îndoia de asta. El i-a oferit un stilou, Poftim, Joanna, este de la Waterman, nu e prea departe de numele meu nemţesc, ah... numele meu pe care aş vrea să-l porţi, dar ştii, vreau şi eu să-l port pe al tău. Joanna luase stiloul, îl deschisese şi, pe faţa de masă albă din bumbac, scrisese pur şi simplu Joanna Woods-Wasserman, evitând să fie prea lacrimogenă. Patronul le-a permis să plece cu faţa de masă.

Au vrut un copil imediat şi au făcut ceea ce este necesar pentru a-l avea - foarte des, îndelung şi în numeroase locuri. Doctorul a fost categoric: s-a întâmplat după întoarcerea Joannei din Europa, la începutul lunii martie, cu zborul acela abominabil, în care se hotărâse că, dacă va supravieţui, se va căsători cu el, iar înainte de nuntă, la începutul lunii aprilie, gameţii lor s-au întâlnit şi au decis pe loc să fuzioneze. Nu putem mulţumi suficient susţinătorului supremaţiei albe. Şi, în plus, evreul Aby, diminutivul pentru Abraham, a propus să îl numească Adolf dacă e băiat. Ca a al doilea prenume, l-a temperat Joanna râzând. Şi imediat s-a învinovăţit pentru că era atât de veselă, când sora ei se pregătea să aibă parte de o agonie lentă. Dar o fericire de câteva grame a crescut în ea şi a invadat totul.

Prior insistă.
- Joanna? La Dolder?

Mâine-seară? Complicat: plănuia să-şi sărbătorească a treia lună de sarcină împreună cu părinţii... Pe de altă parte, să te întâlneşti cu diavolul, ca să dansezi cu el, nu este lipsit de interes.

Avocata nu apucă să ia o decizie, fiindcă un telefon negru, grosolan, o vechitură din bachelită, sună pe biroul lui Prior. El ridică imediat şi răspunde, iritat:
- Am cerut să nu fiu deranjat... OK... Îi comunic.

Prior se întoarce spre Joanna, cu un zâmbet mirat.
- Probabil că vă va surprinde, Joanna, dar sunteţi Aşteptată în spatele acestei uşi de doi ofiţeri FBI. Încă mă bazez pe dumneavoastră pentru mâine, dacă vor hotărî să vă elibereze, desigur.

Lecţii de italiană

 

Marina Stepnova
Lecţii de italiană
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din rusă de Antoaneta Olteanu

***
Intro

Marina Stepnova s‑a născut în 1971 în oraşul Efremov din regiunea Tula. A crescut şi a studiat la Moscova, unde a absolvit Institutul de Literatură "Maxim Gorki". De‑a lungul timpului, a publicat proză şi poezie în revistele Zvezda, Oktiabr, Novîi Mir şi altele. Este prima femeie din Rusia care a devenit redactor‑şef al unei reviste pentru bărbaţi, XXL, unde a lucrat până în anul 2014. Pe lângă activitatea publicistică, Marina Stepnova este şi traducătoare - folosindu-şi cunoştinţele de limba română dobândite în cei zece ani petrecuţi la Chişinău, precum şi de-a lungul studiilor universitare, a tradus în limba rusă piesa lui Mihail Sebastian Steaua fără nume, care se află pe afişele a numeroase teatre din Rusia şi din Ucraina. Marina Stepnova a predat şi scriere creativă la Moscova.

Romanul său de debut, Hirurg, a apărut în 2005 şi a fost imediat remarcat atât de critici, cât şi de cititori, impunând‑o drept una dintre cele mai promiţătoare voci ale literaturii ruse contemporane, fapt întărit şi de nominalizarea acestuia la premiul "Naţionalnîi Bestseller".

Consacrarea definitivă a venit odată cu publicarea, în anul 2011, a romanului Femeile lui Lazăr (Curtea Veche Publishing, 2021, ediţia a II-a), dublu câştigător al premiului "Bolşaia Kniga" şi un răsunător succes de librărie, ale cărui drepturi de traducere au fost vândute în zeci de ţări.

*

Ivan Sergheevici Ogariov este medic de succes într-o clinică privată din Moscova anilor 2000. Pe dinăuntru însă, Ivan Sergheevici Ogariov urlă de durere. La patruzeci şi doi de ani, duce o viaţă superficială şi previzibilă: muncă până la epuizare, sex conjugal de carton, duminici şi Revelioane la socri, cu salată de hering şi piftie, apartament închiriat, trafic, plictis, Putin, un oraş depravat şi străin. Cu rănile copilăriei sovietice sumbre şi lipsite de iubire încă nevindecate, cu trauma armatei şi a unui tragic accident mortal planând asupra lui, notorietatea, statutul şi cei trei mii două sute şapte pacienţi din baza de date nu reuşesc decât să îi adâncească sentimentul pustiitor al lipsei de sens.

Până într-o zi, când totul în jur se prăbuşeşte. Pentru că în cabinetul lui intră Malia, care, la cei douăzeci şi patru de ani ai ei, e exuberantă, excentrică şi îşi doreşte doar să trăiască. Iubirea lor nebună îl smulge pe Ogariov din existenţa searbădă: bărbatul renunţă la tot pentru a se abandona unei poveşti cu hoinăreli prin muzee europene, poezie, brânzeturi şi vinuri vechi italieneşti, soare de Toscana şi bucle arămii. Se înfruptă din viaţă şi este hotărât să ocrotească fericirea nou descoperită împotriva a tot şi a toate. Însă Malia alege altfel.

Marina Stepnova scrie o tulburătoare poveste despre viaţă şi iubire, un roman despre maturizare şi cumplitul preţ care trebuie plătit pentru libertate.

"Să nu credeţi că proza Marinei Stepnova se aseamănă cu goblenul tremurat al unei fetiţe - măiestria şi dexteritatea condeiului ne arată că această scriitoare poate înfăşa un copil cu o mână şi dezasambla o armă cu cealaltă." (Zahar Prilepin)

"Stepnova o duce pe Anna Karenina la psihoterapeut şi, în schimb, se alege cu un personaj masculin care are curajul de a NU se arunca sub tren. Ceva între Doctor House şi Doctor Jivago. " (Tatiana Suhareva)

"Proza curge nemaipomenit de lin, rămânând până la capăt dezarmant de inefabilă." (Lisa C. Hayden)

Fragment

Totul este insuportabil. Pur şi simplu insuportabil.

Şustrik, care era foarte speriat, mergea alături de el. Nu te doare nimic, bătrâne? A? Slăbeşti repede? Nu ţi‑e greaţă? Nu te ia ameţeala? Ia hai să te duc la tomografie, uite, la una tridimensională, tocmai am primit aparatul. Sunt sănătos, Şustrik, a spus alene. Nu te nelinişti. Nu e cancer. Nu aş ignora eu un cancer. Aşa spun toţi! începu să bocească Şustrik, ajungându‑l din urmă, făcând paşi mici cu lăbuţele lui, grăbindu‑se. Şi, de fapt, zici de parcă ar fi cancerul lucrul cel mai groaznic. Sunt pe lume şi chestii mai grave.

Ogariov nu‑l mai ascultă, intră în cabinetul său, închizând uşa. Şustrik avea dreptate. Sunt pe lume lucruri şi mai grave decât cancerul. De exemplu, să te îndrăgosteşti la patruzeci şi doi de ani, când eşti însurat deja de treisprezece ani. Apăsă butonul de comunicaţie internă. Da, dragul meu, răspunse imediat Ania, de parcă aştepta să o sune. Parcă îl păzea. Iar sunt chemat azi. O să te las acasă şi o să plec imediat. O să vin târziu. Ogariov îşi ţinu răsuflarea, simţind cum pielea de la ceafă, de pe frunte, chiar de pe antebraţe se strânge de ruşine. Cum de crede toată prostia asta? Unde este chemat un medic privat, şi zilnic? Chiar dacă ar fi ciumă în oraş, tot nu ar trebui să alerg atât. Nu mai pierde vremea, răspunse Ania moale, pot să mă duc foarte bine şi cu metroul. Numai să mănânci, neapărat. Îmi promiţi că o să mănânci ceva? Ogariov dădu din cap, de parcă ea l-ar fi văzut. Este tot ce putea promite acum. De fapt, tot ce putea în general.

Au făcut Revelionul la părinţii Aniei, cu plăcinte, piftie, salată de hering. Plicticos, cald, ca într‑un halat de baie vechi, cam murdar. Domestic. Ogariov nici nu a putut să se îmbete - aşa de ruşine îi era, tot ieşea mereu pe balcon ca să fumeze şi să ia o gură de aer dens, moscovit. Ziua fuseseră temperaturi pozitive şi toţi erau trişti că vor întâmpina Anul Nou fără zăpadă, dar noaptea în fine s‑a lăsat gerul, astfel încât petardele de sărbătoare sfâşiau pârâind cerul rece, împrăştiind luminiţe ieftine, chinezeşti. Un grup de oameni chiuia lângă fereastră şi o fată invizibilă tot râdea în hohote, anormal, parcă era un aparat, şi Ogariov aştepta ca acest râs mecanic, clar, nebunesc să fie înlocuit de istericale sau cineva o s‑o pocnească pe fată peste bot, să tacă în cele din urmă. În zadar. Totul era în zadar.

Aruncă cu un bobârnac mucul de ţigară, se uită cum el, murind, încerca să imite o petardă - scântei la fel de purpurii, aceeaşi rotire neliniştită în întuneric. Nu, nu i-a ieşit. A murit fără glorie. Dar măcar a încercat. A încercat. Malia, probabil, acum doarme, făcută ghem. Sau dimpotrivă, agitată. Nu am văzut niciodată cum doarme. Nu ştiu ce gust au buzele ei. De fapt, nu ştiu nimic. Cine este ea? De unde? Nişte fragmente, fraze, poate numai minciuni. Fetele de vârsta ei mint des. Poate că e o amantă de doi bani. O escroacă. Poate că în general e un om rău. Nu ştiu nimic. În afară de faptul că ea e lucrul cel mai drag pe care îl am pe lume. Nu, nici măcar pe lume, mai mult. Ogariov deodată îşi aduse aminte de fraza care îl uimise odată - în momentul în care obiectul atinge viteza luminii, mersul timpului se opreşte. Teoria invarianţei. Fizică cuantică. Un joc înalt şi obscur al minţii omeneşti.

Mersul timpului lui s‑a oprit. Ogariov a zburat nemişcat deasupra Moscovei uriaşe, întinse, şi timpul se afla în jur ca un perete, gemând uşor, precum taigaua lângă Krasnoiarsk. Malia e pe undeva pe acolo, mai la dreapta, jos, în apartamentul ei din străduţa Bezbojnîi, pe care nu îl văzuse niciodată şi de aceea îl respecta - de parcă era o lume de apoi imposibilă şi de aceea extrem de dorită. Malia. De ce acum, de ce nu acum douăzeci, bine, de ce nu măcar acum zece ani? De ce eu? Pentru ce? De ce e aşa de dureros? De ce, la dracu, doare aşa de tare iubirea asta? Fraţii Strugaţki. Boris încă mai trăieşte. Ce‑o să facem când o să moară şi el? Ogariov zâmbi cu ochii umezi, luându‑se la întrecere cu acele vârfuri - un gard solid, ascuţit, negru, împovărat de rău, nu va trebui să zbor mult şi, dacă o să încerc să mă înfig aşa cum trebuie, nu voi avea nici o moarte de durată. Nu pot să aleg, Doamne, doar Tu vezi. Nu sunt bun în acest rol de amorez, Tu m‑ai făcut să fiu un depravat mizerabil. Alţii ştiu să‑şi aranjeze de minune chestiunile sexuale, fără să implice nici creierul, nici inima. Doar ouăle. Eu nu pot. S‑o părăsesc pe Ania. S‑o părăsesc pe Malia. Să mă părăsesc pe mine.

Fata din întuneric încetă să mai râdă în hohote, de parcă se stricase. Ogariov luă o gură mare de aer. Dulce. Rece. Ivan, nu face asta, îl rugă încet mama. Că o să răceşti. În copilărie, iarna, punea îngheţata pe calorifer. Farfuriuţa, linguriţa, un lichid lipicios. Fantoma unei plăceri. Ogariov strânse balustrada balconului, pentru a se pune la încercare, şi atunci se trânti uşa, eliberând mirosurile salatei Olivier deja acrite, larma, plictiseala, ameţeala de ieri. Socrul ieşi în balcon şi, după ce tuşi delicat, veni alături. Era jalnic, adus de spate, parcă băgat de timpuriu în pământ de soţia vioaie. Şi nici măcar de soţie, dacă stăm să ne gândim bine. Amărâtul. Când divorţaseră? Ania abia intrase la şcoală, mi se pare. Şi de atunci îşi duceau viaţa sub acelaşi acoperiş. Un secret invizibil de familie, nepericulos, dar de care te‑ai săturat deja, chinuitor ca un demon meschin.

Dorinţa de a muri trecuse - fără urmă, aşa cum şi trebuia. O pornire stupidă, jalnică, dacă stai bine să te gândeşti, aducătoare de viaţă. Fiecare a visat măcar o dată să se sinucidă. Era ca şi cum ai vedea, într‑o cameră întunecoasă, plină de demoni, nişte litere verzi care licăreau într‑un colţ - "ieşire". Şi să‑ţi dai seama că această ieşire chiar există în realitate, că în orice secundă poţi pur şi simplu să deschizi uşa şi să ieşi, şi asta însemna să supravieţuieşti. Mare şi milostivă e imaginaţia lui Dumnezeu. Fără ea ar fi fost total insuportabil.

Mergem în casă, Vania? îl rugă încet socrul. E frig.

Şi au intrat în casă. Fiecare la demonul său personal.


Şi liliacul înfloreşte.
Şi liliacul înfloreşte.
Şi liliacul înfloreşte pe sânul ei stâng.
(Versuri dintr-o poezie a lui Andronik Nazaretian)

Ogariov în cele din urmă bâigui asta cu voce tare şi Malia imediat, de parcă se uita de peste umăr în aceeaşi carte, continuă - "şi palma, ca un vaporaş, se scufundă în fustele apretate".
Ogariov se opri.
Nu se putea aşa ceva.

Malia, din inerţie, mai continuă câţiva paşi şi se uită în urmă. Se uită uimită. Haina de blană care gâdila bărbia delicată. Urmele mici pe trotuarul acoperit de zăpadă. Un amestec de "Eleva" lui Iaroşenko şi "Necunoscuta" lui Kramskoi. Ştiaţi că "Eleva" e pictată după Galia Dieterichs, soţia lui Certkov, chiar acel geniu rău al lui Lev Nikolaevici Tolstoi, cel mai drag prieten al lui, cel mai îngrozitor şi mai fidel? Nu e ciudat că pe Galia o chema de fapt Ania? Şi că "Necunoscuta" lui Kramskoi a fost numită, la vremea ei, un portret al Annei Karenina? Din nou Tolstoi, peste tot numai el.
Nu mai compara. Cel care trăieşte e incomparabil.
Nu poţi să ştii aceste versuri, spuse ferm Ogariov.
De ce? Malia se miră, de parcă Ogariov o bănuia că nu ştie că Pământul e rotund. Ştiu aceste versuri. Sunt foarte frumoase.
Şi eu le ştiu, spuse Ogariov. Sunt foarte frumoase. Da. Dar tu nu poţi să le ştii. Nimeni nu poate. Nici eu nu le mai ştiam de douăzeci de ani. De fapt, nimeni nu‑şi mai aduce aminte de ele.

Mi se pare că în anul 1993. Sau nu, în anul 1992, exact, în 1992. Anul al patrulea. Atunci, Ogariov fusese pentru scurtă vreme şi total întâmplător pe orbita unei companii stranii. În căutarea hranei spirituale, se ducea destul de des la Casa Centrală a Literaţilor. Restaurantul legendar, se înţelege, îi era inaccesibil din toate punctele de vedere, dar o ceaşcă de cafea amărâtă (în bufetul plin de fum de ţigară, printre nişte contemporani jalnici şi umbre măreţe) îşi putea permite uneori şi Ogariov. Dar, lucrul cel mai important, în holul Casei Centrale a Literaţilor se afla un târg neobişnuit de interesant de cărţi. Acolo pur şi simplu puteai descoperi lucruri incredibile - de exemplu, o cărţulie publicată pe socoteala scriitorului (tiraj - o sută de exemplare) sau un volum în manuscris care‑i promitea cumpărătorului în vreo sută de ani adoraţia pătimaşă a anticarilor. Cineva fusese cândva atât de nebun, încât să ia de pe tejghea Sadok sudei (Capcana judecătorilor, almanah futurist rus, apărut la Petersburg în anul 1910) sau o broşură a nicevokilor (Nicevoki - grup literar dadaist rus, format în anul 1920.).

Încă din anii '90, la Casa Centrală a Literaţilor mereu se producea cineva - se ţineau prelegeri, ba cu opere ale clasicilor, ba pur şi simplu aşa, dorind să vorbească cu concetăţenii despre încotro vom pluti noi în laptele topit. Ţii minte şi tu duelurile acestea? Dar nu reuşea să le asculte des, de regulă se cerea plată la intrare, iar bugetul săptămânal al lui Ogariov era pe atunci de 300 de ruble. Adică 42 de ruble şi 85 de copeici pe zi. Dacă ieşea mai mult, trebuia să ia din bugetul zilei următoare sau, dacă se consumau bani mai puţini, puteau fi adăugaţi la cheltuielile viitoare, o nouă carte ieşea dintr‑un prânz nemâncat, berea se scădea din cartofi, abonamentul de transport, chiar dacă studenţesc, lăsa în portofel o breşă flămândă pe mai multe zile. De fapt, era o contabilitate incredibil de complicată, obositoare, de om sărac, pentru care era nevoie de un notes special, trist ca orice document autentic, care nici măcar nu încerca să se transforme într‑unul cu însemnătate istorică.

S‑a păstrat, imaginaţi‑vă. A ajuns până în zilele noastre.

30 martie '92
îngheţată - 20 de ruble
un castravete - 7 ruble
o carte - 4 ruble
Total - 31 de ruble

31 martie '92
chefir - 7 ruble
peşte - 21 de ruble
pâine - 5 ruble
cartofi - 22 de ruble (5 kilograme)
Total - 55 de ruble

1 aprilie '92
ouă - 90 de ruble

2 aprilie '92
tuns - 6 ruble
pâine - 5 ruble
Total - 11 ruble

3 aprilie '92
prânz - 25 de ruble
teatru - 20 de ruble
la teatru - 25 de ruble
Total - 65 de ruble

4 aprilie '92
lapte - 8 ruble
pâine - 5 ruble
ţigări - 30 de ruble (câte 5 ruble pachetul, pentru o săptămână)
Total - 43 de ruble

5 aprilie '92
mere - 22 de ruble

Uite, şi în seara aceea Ogariov a scormonit printre cărţi - nişte bătrânici cerşetoare şi spiritualizate de la Casa Centrală a Literaţilor, cunoscute prin violenţa lor, erau binevoitoare numai faţă de studenţi (tineri soldaţi, ocnaşi, prizonieri - tradiţia istorică de a‑ţi părea rău de cei nefericiţi, de a‑i pune la punct pe cei puternici). De aceea lui Ogariov i s‑a permis să citească gratis, desigur, dar jumătate de oră, ştiţi, se pot face multe, dar dacă e o carte de poezie, atunci chiar poţi s‑o citeşti pe toată... Câte ceva reuşea chiar şi să fure, nu fizic, desigur, dar oricum pentru vecie, pe de rost. Uşa de la Sala Mică s‑a întredeschis, acolo vuia ceva neclar şi deodată, clar, deloc cântător - Noi doi vom trăi mai mult decât lumea aceasta săracă, închisă. Unde se ridică uşor la cer doar certurile şi copiii. O voce de femeie. Puternică, tânără, puţin plesnită în adâncime, foarte puţin, foarte uşor răguşită. Laringită. Sau amigdalită cronică. Uşa s‑a trântit imediat, cineva s‑a dus la toaletă sau pur şi simplu s‑a săturat de ascultat. Dar păcat. Era ca o promisiune. Promisiunea unui răsărit.

Ogariov ridică ochii din Hodasevici al lui, sec şi minunat ca spirtul. Privi neîncrezător spre bătrână. Compozitivişti, îi explică ea. Au seară de creaţie. Intrarea e 10 ruble. Ogariov coborî din nou privirea. Compozitivişti, manierişti, metametafrişti. Toate acestea sunt foarte interesante, desigur. Dar nu avea 10 ruble. Bătrâna îşi strâmbă gura înţelegătoare. Nici ea nu avea 10 ruble. Erau puţini pe atunci cei care aveau. Dar ăştia sunt studenţii de la Facultatea de Litere. S‑au adunat grămadă şi fac scandal. O să iasă peste jumătate de oră şi o să ascultaţi gratis. Că pe ei, când se ajunge la versuri, nu mai poţi să‑i ţii.

Chiar aşa, nici n‑a apucat Ogariov să înveţe pe de rost uimitoarea Liră grea, că uşa s‑a deschis larg încă o dată şi a ieşit mulţimea de iubitori de poezie. Ogariov căuta din priviri, încercând să identifice posesoarea laringitei preţioase, dar se temea să nu fie o făptură monstruoasă. Deşi, la drept vorbind, ce‑l privea pe el? Putea să fie şi travestit. Ogariov fu împins cu umărul de un băiat bine făcut, frumos, brunet, păros, care semăna fie cu un negustor de rasă care vindea garoafe, fie cu Pasternak care se prefăcuse în armean. Îţi plac versurile, frate? întrebă el în loc de scuză, apreciind imediat şi volumul lui Hodasevici, şi faptul că Ogariov era slab, şi că avea un pulover amărât, turcesc. Hai cu noi!

Şi Ogariov, ce credeţi? S‑a dus.
Din toate locurile ciudate vizitate pe atunci de Ogariov (inclusiv un reactor atomic, o intrare laterală în zidul mănăstirii Donskoi şi morga de la medicină legală de pe Holzunovka), căminul Facultăţii de Litere se dovedise a fi cel mai neplăcut şi uimitor în acelaşi timp. Un bloc sumbru de cinci etaje pe strada Dobroliubova. Nişte bolţi înalte ca de biserică, un miros urât nu foarte puternic, dar infernal, nişte coridoare acoperite cu plasă de la saltea. Pentru ca personalităţile creatoare să se sinucidă fără niciun pericol pentru sănătatea administraţiei. În plase erau cocoloaşe de praf, mucuri de ţigară, hârtii boţite, resturi de cenuşă seculară. Manuscrise? Ard de minune. Chiar de minune. Numai că nu fac multă căldură. Un coridor sumbru ca de închisoare, o vopsea cafenie, şiruri de uşi. Din spatele fiecăreia se auzea cum se bătea la maşină, ca un tir de mitralieră, o execuţie. De nedescris (oare este Kafka?, da, mă rog, numai el) erau closetele murdare de fecale. Dimineaţa începea cu urletul epuizat al unei femei de serviciu bătrâne, roase pe la toate articulaţiile - dar v‑aţi căcat, nu glumă, DoamneDumnezeulealmeu! Mamă, ce v‑aţi mai căcat! Şi mai sunteţi şi poeţi! A doua femeie de serviciu era tăcută, tânără. O frumuseţe adevărată, demnă de a purta cununa sonetelor. Au ratat‑o şi pe ea. Nu a observat‑o nimeni, nu a descris‑o. Lăcaşul liniştii, al muncii şi inspiraţiei.

Într‑o cameră uriaşă, ciclopică - cum erau toate din cămin, poate cu excepţia talentului locuitorilor lui - se adunaseră o mulţime de oameni. Ogariov, care nu‑i putea deosebi pe ai lui de ceilalţi, se băgă într‑un colţ, privind în jur, încă profesional. Cum fusese învăţat. O fereastră, o uşă, căi de retragere, uite, cu scaunul ăsta o să‑l trosnesc în cap pe ăsta, iar pe ăsta o să‑l arunc pur şi simplu. Armata încheiată recent nu se retrăgea uşor, de parcă chiar avea asupra lui Ogariov anumite drepturi. Toţi se aşezau şi săreau din nou în sus, se agitau, dezordonaţi, ciudaţi, uimitori, ca nişte personaje dintr‑un manual de psihiatrie. Pacientul K. Douăzeci de ani. În copilărie a fost muşcat de un arici domestic, de atunci se află în evidenţele dispensarului psihoneurologic. Pe acest fond, două fete în vârstă, inspirate, dintre cele care nu trag vânturi şi nu ratează niciun vernisaj, păreau neobişnuit, convingător de normale. În mod clar nu erau din căminul Institutului de Literatură "Maxim Gorki". Lui Ogariov deodată îi păru rău că venise aici.
Ce fac eu aici, printre aceste păsări de foc ciudate? N‑au decât să se cace şi să se holbeze.

Se ridică, pregătindu‑se să se strecoare spre ieşire, dar odată cu el se sculă un băiat plăpând, brunet, cu nişte muşchi nervoşi pe pomeţi şi cu o tăietură oarecum asiatică a ochilor. Poate că e sindromul Down nefinalizat. Poate că e pur şi simplu posesorul unui epicantus expresiv. "Sunetul copt, ca de fistic, al unui pantof ce cade", începu el. Toţi au amuţit plini de respect. "Cu ochi mari, piezişi, arăţi nebuneşte, ca o căprioară luxuriantă. Vânturile fierbinţi au suflat sarea din Marea Moartă în adânciturile mâinilor ridicate." Ogariov se aşeză din nou şi nu mai ieşi câteva zile din cămin. De fapt, nimeni nu a mai plecat. E un lucru obişnuit. "Tinereţe. Virtute. Vandeea. Don."

Dormea pe unde se nimerea, mânca ce i se dădea, de vreo două ori fusese trimis după vodcă - odată la nişte taximetrişti, cu nişte însoţitori. Nu i‑ar fi dat unui străin. Cine mai ştie ce era. Nu vorbea aproape deloc - mai mult asculta, se uita, stabilea jocul de forţe. În cameră veneau oameni, plecau, unii stăteau câteva ore, alţii dispăreau, fluieraţi, după primele strofe. Aici era cunoscută poezia şi era iubită. Nu. Nu era iubită. Ea pur şi simplu locuia aici. Locuia într‑o asemenea concentraţie, că - Ogariov era convins de asta - în alte locuri pur şi simplu era insuficientă. Recitau toţi, se întrerupeau, de‑ale lor, de‑ale altora, dar în cea mai mare parte, desigur, versuri de‑ale lor. Unele versuri erau năucitor de frumoase, pe altele Ogariov nu le înţelegea şi presupunea pe bună dreptate că nu le înţelege nimeni, unii erau grafomani, îndrugau vrute şi nevrute, zicând că sunt lucruri minunate. Şi nici el nu se putea păcăli.

Destul de repede Ogariov stabili nucleul, adică partea centrală a companiei - patru băieţi. Pasternak cu sânge armenesc, de care Ogariov se şi legase, mult prea viu şi trupeş pentru a muri. Un mongoloid slab, frumos, în care se vedea totuşi că, din punct de vedere genetic, lucrurile nu erau în ordine. O gaură de vierme autentică, ereditară, mai îngrozitoare decât nebunia imaginară, prefăcută, a celorlalţi. Unul înalt, cu capul mare şi nişte buze umflate, parcă de broască sau de copil, de o simplitate amăgitoare şi cel mai trist dintre cei patru. Şi ultimul, cam blonduţ, liniştit, semănând cu un maniac adevărat, cu o faţă roz imobilă şi o şuviţă lungă de păr care‑i acoperea, ruşinoasă, chelia deja prezentă. Adevărată. Doamne, ce versuri avea! Ce versuri! E inimaginabil cum în Moscova gunoaielor din anul 1992, pe cea mai ticăloasă vreme, în mijlocul lui nicăieri, aceşti patru băieţi, de o vârstă cu Ogariov, rosteau, cu capetele date pe spate, lăsându-se în mâinile lui Dumnezeu, singurele cuvinte posibile pe lume, formate în singura ordine posibilă, fermecată, care parcă dădea sens la tot, care parcă justifica tot, inclusiv moartea, sărăcia, înşelătoria, zădărnicia a tot ce există, viitoarea nemurire.

Era ceva adevărat, chiar aşa era. Ogariov înţelegea asta. Toţi înţelegeau asta.

Nu am insistat pe tine, minunată creatură a lui Dumnezeu, îmi plăcea cum se concentra decoctul, şi beam acest decoct cu înghiţituri mici. Un timp scurtam nopţile, observând cum se transformă în chipuri şi mlădiţe pereţii, cum ridică ultimul stol văratic grecii vechi în căutarea noii Elene. Această copilărie caldă îmi pune botul pe mână. Acest mic lup întunecat, încăpăţânat este copilăria mea. Eu sunt impostorul pasiunii tale. Şi elanul genelor sălbăticite, şi această rumeneală sperioasă pe care am ales‑o din sute de chipuri. (Versuri de Ed Pobujanski.) Nu imediat, dar Ogariov a înţeles, a simţit mai degrabă că toate aceste texte, toată rostirea lor fermecată era legată de un singur om, fata tăcută cu faţa vie, nu prea dreaptă, încât părea aproape frumoasă. Ea nu recita nimic, nici de‑al său, nici de‑al altora, dar asculta aşa, de parcă înţelegea - sunt numai pentru ea, numai pentru ea. De fapt, totul era numai pentru ea.

În fata aceasta fără nume, spre deosebire de celelalte locatare ale căminului, nu era nimic nebunesc, dureros, dar în felul în care închidea gura, cu colţurile în jos, în felul în care îşi îndrepta neglijentă părul roşcovan strâns cu elastic, se simţea o tragedie înaltă pe care Ogariov o văzuse înainte, dar unde? Unde? I se învârtea în minte, se răsucea, Ogariov se încrunta, încercând să fie mai precis, să nimerească, dar nu. Nu. De ce tace tot timpul? E nebună? Proastă? Mută? În cea mai mare parte, fata stătea într‑un colţ, cu mâinile mici lăsate în jos, abia vizibilă în fumul de tutun - aici se fuma în disperare, chiar mai înverşunat decât în armată, şi ţigările de două parale se împărţeau la fel de darnic ca versurile. Iar apoi, deodată, a ieşit mult timp - Ogariov chiar îşi spusese că pentru totdeauna, dar ea s‑a întors - cu o tigaie de cartofi prăjiţi. Blugii albaştri, cămaşa bărbătească care abia îi contura pieptul dispăruseră deodată. Şi Ogariov a înţeles imediat, orb, uite ce prost, cum de nu ghicise înainte - Salomee cu capul lui Ioan Botezătorul pe talger, iată cine era, numai că nu a lui Tiţian, plină, drăguţă, uşor aplecată deasupra poverii îngrozitoare, ci Salomeea lui Carlo Dolci. Secolul XVII, gura delicată, amară, capul întors, un oftat, o buclă lângă obraz.

Fata se uită drept spre el şi îl văzu. Ca Malia.
Câteva secunde nu şi‑au luat ochii unul de la altul, de parcă încercau să se ţină minte pentru toată viaţa. Şi s‑au ţinut minte. Apoi fata a pus pe masă tigaia, de fontă, de casă, neagră, nepotrivită în acest haos, la fel ca Ogariov însuşi, şi el şi‑a dat seama că ea recitase atunci, în sala Casei Centrale a Scriitorilor. Era vocea ei. Sigur era a ei.

Ogariov s‑a sculat, simţind că i se leagănă în cap o ameţeală grea, şi a ieşit din cameră. Era, se pare, din nou seară, e adevărat, nu se ştie câte zile trecuseră. Pe Dobroliubova era hărmălaie, se circula intens, cădea o ploaie măruntă care se reflecta de mii de ori în băltoacele vii, ridate, lucioase. Ogariov s‑a zgribulit, s‑a uitat în jur căutând o staţie potrivită şi a pornit pe jos, la nimereală, dar fără nicio greşeală, cu un simţ înnăscut al unui moscovit get‑beget, stabilind drumul. Se născuse în acest oraş, crescuse şi acum nu se temea nici să moară în el. Din moment ce în lume încă mai existau versuri, nu‑i mai era frică să moară.

Buzunarele erau goale, pierduse cursuri, nu mai era niciun viitor, dar Ogariov călca pleoscăind prin băltoace, bolborosind ca o incantaţie:
Şi liliacul înfloreşte pe sânul ei stâng.
Şi liliacul înfloreşte pe sânul ei stâng.
Şi liliacul înfloreşte.

Malia a recitat‑o şi ea, douăzeci de ani mai târziu. S‑a apropiat mult de ea şi, pentru prima dată nemaitemându‑se de nimic, a îmbrăţişat‑o. Moscova anului 2012 se învârtea în jurul osiei sale, de ianuarie, albastră, de gheaţă. Până şi în ger, buzele Maliei erau fierbinţi şi vii.
Ea a răspuns.
Te iubesc, a spus Ogariov, fără să‑şi întrerupă sărutul, nici nu a spus chiar, a zis în minte. Dar ea a înţeles. Sigur că a înţeles. A băgat repede mâna în poşetuţă, a scos cheia, o legătură grea, rece. Parcă aştepta. Şi Ogariov a scos cheia, de la fosta casă, de la fosta viaţă. L‑a scos de acolo pe vechiul Mişka olimpic de la mama şi, desfăcând inelul strâmt, l-a agăţat la cheia de la casa Maliei. De parcă pusese o verighetă.

Cum o chema pe fata din camera 423 a căminului Institutului de Literatură, Ogariov nu a mai aflat. Dar ce importanţă mai are?
Toţi au murit, au amuţit, s‑au închis, s‑au vândut, s‑au refăcut, s‑au adaptat la viaţă. Au încetat să mai scrie versuri.
Chiar că mai bine ar fi murit.